The transforming power of the word in the gospel of John

In our world,

În lumea noastră, cuvântul terestru este un utterance, o expresie verbală a

unui gând. Cuvântul este legătura dintre persoane, dintre idei, dintre fapte şi
dintre lumi. Limbajul a transformat omul şi l-a unit cu Dumnezeu. Cuvântul nu
este doar o explozie acustică de sunete cu înţeles, ci este mult mai mult.

Mii de teologi au descifrat Evanghelia lui Ioan, scotând în evidenţă unele

aspecte. Însă există dincolo de hemeneutica propriu zisă un cod ezoteric –
disciplina arcana, înţeles doar de către ucenicii lui Hristos, despre adevărul
plin de înţelesuri al vieţii Mântuitorului Hristos. Din această perspectivă,
esenţialul este de a intra în mintea Evanghelistului, de a încerca să simţi şi să
gândeşti cum a simţit şi gândit acela, de a accesa un set de valori ideatice,
verbale şi de conţinut care corespund mentalităţii din acea vreme a acelei
persoane în special. Pentru a obţine acest lucru, este necesar să recreezi un
întreg univers de mentalităţi, tradiţii, semnificaţii şi conotaţii ascunse, unele
dintre ele pierdute pentru totdeauna. Efortul de interpretare este acela de a
învia din morţi o lume, de a intra în constelaţia trecutului evanghelic şi de a
contempla cu uimire sensurile ascunse ale cuvintelor lui Ioan.

De obicei orice hermeneutică sau exegeză asimilează automat – în mod greşit

– valori şi semnificaţii de astăzi, din arealul nostru demografic şi geografic, dar
mai ales mental, vremurilor pe care le cercetează. Acest lucru este de bună
seamă un fals, a forgery, o interpretare forţată, la care nici autorul, nici
receptorii lui nu s-au gândit vreodată. Este acelaşi lucru cu critica literară care
conferă unui autor veleităţi ştiinţifice, filosofice, culturale, matematice chiar
(cum s-a întâmplat cu Dan Barbilian), la care autorul n-a avut acces. Este de
bună seamă un util exerciţiu de imaginaţie şi un fapt cultural, însă esenţialul
unei hermemeutici este de a decela din cumulul de informaţii esenţa
înţelegerii vremii, intenţia autorului, conotaţiile reale, simţirea până la urmă a
celui ce a scris şi a trăit acele evenimente.
Ioan este ucenicul iubit al lui Iisus Hristos, şi el a ucenicit aproape de acesta,
fiind prezent şi la cele mai importante evenimente din viaţa Sa. El este unul
dintre cei trei apostoli care au rămas în jurul Mântuitorului la învierea fiicei
lui Iair, la Schimbarea la Faţă, la rugăciunea cu lacrimi de sânge de pe
Ghetsimani. Înţelegerea sa privind faptele şi cuvintele lui Hristos a fost una
apropiată şi plină de iubire. El a simţit cu adevărat cuvintele care au ieşit din
gura lui Dumnezeu. Totuşi, spre deosebire de evangheliştii sinoptici, el
înveşmântează cuvintele sale cu un stihar de conotaţii ascunse, accesibile doar
comunităţii creştine, cu o însemnătate unică. Spre deosebire de sinoptici unde
există un scop evident al scrierii Evangheliei, Ioan plineşte pe ceilalaţi trei.
Matei demonstrează filiaţia profetică şi istorică a lui Iisus ca Mesia, Fiul lui
Dumnezeu. Marcu arată prin minuni şi fapte extraordinare dumnezeirea lui
Hristos. Luca accesează învăţătura morală, parabolică, socială a lui Hristos.
Ioan, ca unul care a scris Evanghelia în urma tuturor, vrea să demonstreze
metafizica tainică a lui Hristos, îmbrăţişarea de sensuri din cuvintele şi din
viaţa Sa, revărsarea mistică de lumină peste lume prin venirea Sa,
dimensiunea euharistică a creaţiei.

Încă din Prologul Evangheliei, Ioan construieşte unul dintre cele mai
laborioase constructuri filosofice şi teologice din istoria umanităţii. Începutul
Evangheliei Sale este unul dintre cele mai profunde şi comentate texte din
istorie. E acolo atât de multă esenţă teologică, încât mii de cărţi au încercat să
denudeze acest adevăr ascuns, totuşi atât de evident în cuvintele lui. „întru
început era Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu”.
Fundamentarea biblică a dogmei esenţiale a creştinismului, dogma Sfintei
Treimi, este prezentă aici în toată extensia sa lingvistică şi ideatică. Totuşi,
Ioan vorbeşte despre Logos ca despre o Persoană veşnică, unită cu Dumnezeu
(Tatăl), despre Fiul lui Dumnezeu, venit pe pământ, şi devenit „carne” (sarx).
Dincolo de personalismul evident al acestor cuvinte, faptul că Ioan numeşte pe
Fiul lui Dumnezeu „Cuvânt” conferă o demnitate veşnică cuvântul rostit de
oameni. Vorbirea umană devine aşadar legătura indisolubilă a omului cu
Dumnezeu, punctul comun al unirii dintre Creator şi creatură. Fiul şi Cuvântul
lui Dumnezeu dăruieşte prin cuvintele acestei lumi apartenenţă la veşnicie,
identitate eshatologică. Aşadar nu numai identificarea Celei de a doua
persoane a Sfintei Treimi cu Cuvântul e prezentă aici, ci şi încoronarea
cuvântului omenesc cu o valoare eternă. Nu numai Dumnezeu este Cuvânt, ci
şi Cuvântul este Dumnezeu. Aşadar rostirea umană este accesibilitate
teologică, duh de unificare cu necreatul, „asemănare cu Dumnezeu”, pentru a
vorbi în termeni biblici.

Încă din zorii creaţiei, Dumnezeu creează rostind poruncile Sale. Cuvântul Său
are aşadar putere creatoare. El nu crează în gând, sau în alt fel, ci prin rostirea
cuvântului Său. Această realitate rămâne în istorie şi în Întruparea Fiului lui
Dumnezeu. Cuvintele lui Hristos dau viaţă. Cuvântul Său este „duh şi viaţă”.
Tot ce rosteşte Iisus nu este o simplă expresie vocală a unor gânduri, ci este
definiţia teologică a universului. Dacă cuvintele unui om pot avea diverse
semnificaţii, Cuvintele Cuvântului Logos creează şi definesc lumea, o aduc la
împlinire, descoperă sensul tainic al temeliilor universului. Mai mult decât
atât, cuvintele Logosului sunt mântuitoare, adică dăruiesc intrarea în eonul
veşniciei. Aşadar orice efort hermeneutic privitor la Evanghelii nu este un
simplu exerciţiu de imaginaţie sau demers livresc, ci este un efort de
descoperire a unor teritorii veşnice din istoria şi veşnicia umanităţii. E ca o
explorare şi cartografiere a Împărăţiei lui Dumnezeu, prezentă aici şi acum în
taină, prin Biserică.

Puterea transformatoare a cuvântului lui Iisus poate fi văzută în primul rând

în cuvintele pe care le adresează celor din jur, care schimbă temeliile lumii.
Cuvântul lui Hristos înviază morţii, sfărâmă puterile întunericului din cei
posedaţi, împuterniceşte mădularele paralizate, deschide urechile celor surzi
şi ochii celor orbi, pătrunde în inima stihiilor naturii şi potoleşte furtuna mării,
usucă smochinii nevrednici de chemarea lor de rodire, este profeţie
fundamentală despre adevărul absolut al omenirii. Tot ce rosteşte Cuvântul e
o binecuvântare a creaţiei, o re-creare a lumii în persoane umane, o vindecare
a umanităţii căzute în moarte, o înviere a universului şi a lumii întregi.
Observăm cum rugăciunea lui Iisus către Tatăl are putere de a înmulţi pâinile.
Poruncile Sale către apostoli adună printr-o forţă mai presus de fire peştii de
prin ungherele mării şi îi înghesuie jertfelnic, mai presus de aşteptări, în
mrejele pescarilor. Cuvântul lui Iisus străbate pământul şi cerul, străpunge
porţile morţii, întoarce pe Lazăr din împărăţia întunericului, înfiinţează viaţa
în omul mort şi aproape putred, reface ţesuturile organelor umane şi le umple
de viaţă.

Afirmaţia lui Hristos: „Eu sunt Lumina lumii” nu este doar o metaforă
teologică a venirii lui Hristos, ci descoperirea ştiinţifică fundamentală din
istoria umanităţii. Puterea transformatoare a umanităţii unite cu Dumnezeu e
puterea care ţine lumea să nu se scufunde în neant. Zbaterea gigantică a
omului de a scăpa de blestemul şi de povara morţii a creat tot ceea ce există în
istoria umanităţii. Smulgerea omului din moarte prin Dumnezeu venit pe
pământ să moară pentru noi este dezideratul umanităţii întregi. Toată cultura
şi civilizaţia lumii sunt un NU suprem spus morţii şi absurdului ei, un refuz
ontologic uriaş de a accepta obliviunea şi neantul. Toate idealurile umanităţii
sunt pentru o veşnicie. Toate sentimentele umane sunt setat prin ADN ul
spiritual al umanităţii să dureze o veşnicie. Nicăieri nu există oameni care îşi
limitează iubirea până la moarte, care gândesc viaţa prin prisma morţii. Peste
tot umanitatea strigă din străfundurile fiinţei sale că nu poate muri. Această
„lumină a lumii” de a se smulge din întunericul morţii este Persoana divină a
Cuvântului devenit Om pentru noi. Toate eforturile umanităţii de a se eschiva
din faţa morţii îşi găsesc răspuns în Învierea din morţi cu trupul a Fiului lui
Dumnezeu. Hristos este răspunsul definitiv la durerea omului muribund în
istorie.

O altă afirmaţie întemeietoare a lui Iisus este „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”
(Ioan 14, 6). Dincolo de faptul că nimeni niciodată pe pământ n-a avut curajul
să spună aceste cuvinte, dorim să observăm puterea transformatoare a
acestor cuvinte. Iisus ne arată că viitorul absolut al umanităţii este în El,
drumul către acest viitor, cheia înţelegerii Împărăţiei lui Dumnezeu şi Viaţa
însăşi a umanităţii şi a universului sunt în Sine. El este răspunsul la toate
întrebările umanităţii, modul de împropriere a eternităţii prin unirea cu El,
realitatea absolută a fiinţei, dincolo de toate iluziile şi aberaţiile ontologice ale
omului, construite de raţiunea umană ca remediu temporar pentru moartea
veşnică. Aşadar umanitatea însăşi a fost creată pentru a se uni cu dumnezeirea
Fiului, scopul ei final, modul de unire, înţelegerea rostului ei, toate odihnindu-
se în Hristos, Dumnezeu şi Om.
Este interesant de observat că în afirmaţia hristologică „Eu sunt Calea,
Adevărul şi Viaţa”, se afirmă unitatea de lucrare a Fiului cu Duhul Sfânt, cele
două mâini ale tatălui (Sf. Irineu de Lugdunum). Noi nu putem ajunge la
Hristos decât prin Duhul Sfânt. El este cheia spre unirea cu Hristos. Aşa că
Hristos este Calea, iar Duhul Sfânt este Călăuzitorul („El vă va călăuzi către tot
adevărul”. Hristos este Adevărul, Duhul este Duhul Adevărului (iar când va
veni Mângâietorul, pe care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului,
care din Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine”. Duhul este
Adeveritorul, Descoperitorul Adevărului, Mărturisitorul ceresc al lui Hristos.
Hristos este Viaţa, Duhul Sfânt este Duhul Vieţii (Trimite-vei Duhul Tău şi se
vor zidi, şi vei înnoi faţa pământului. Duhul este cel care dă viaţă, trupul nu
foloseşte la nimic.

Remarcăm un alt cuvânt al lui Hristos care fundamentează o realitate eternă a

lumii: „Eu sunt Pâinea vieţii”. În acest cuvânt se află semnificaţia întregii
istorii. Hrănirea este actul suprem de menţinere a vieţii muritoare, după
căderea în păcat. Prin uciderea altor vieţuitoare omul îşi păstrează vremelnic
şi temporar viaţa sa. Prin moartea alterităţii îşi menţine viaţa. Actul uciderii şi
consumării vieţii înconjurătoare aduce viaţa moartă în sine, astfel că omul
mâncând carnea sau trupul mort al animalelor şi plantelor, îşi mănâncă
moartea. Hristos vine şi afirmă că El este Pâinea vieţii, iar hrănirea din EL,
prin Trupul Lui euharistic, dăruieşte viaţa veşnică. Hrănindu-se cu Dumnezeu
cel Viu în Euharistie, omul nu mai moare veşnic, ci devine de acelaşi Trup şi
acelaşi Sânge cu Hristos. Comuniunea de sânge cu Dumnezeu, transfuzia
mântuitoare de Sânge dumnezeiesc este temelia eternităţii neamului omenesc.
Biserica este de altfel nu numai comunitatea sau poporul lui Dumnezeu, ci şi
Trupul lui Hristos, adică soborul de oameni care hrănindu-se euharistic cu
Hristos devin una cu El, mădulare ale Trupului Lui. Hristos este Capul Bisericii
şi El hrăneşte cu nemurirea Lui toate celulele acestui organism eclesial care
este Biserica.

Fiecare afirmaţie a Evangheliei lui Ioan demonstrează această putere

transformatoare a cuvîntului lui Hristos. Această putere creatoare a
cuvântului Logosului, păstrat în Evanghelii, se transmite Bisericii prin Sfintele
Taine. Cuvintele care au scos din morţi pe Lazăr pot astăzi să scoată din
moartea păcatului oamenii morţi pe dinăuntru. Harul lui Dumnezeu prezent în
rostirea eclesială a Evangheliei este un har vindecător de boală, aducător de
mângâiere, dătător de nemurire. Esenţa teologică a Bisericii lui Hristos este
puterea ei de transformare a umanităţii într-un sobor evanghelic de sfinţi.
Sfinţirea omului este extensia harică a cuvintelor lui Hristos în umanitate, este
împlinirea venirii lui Iisus pe pământ. Scopul vieţii este „dobândirea Duhului
Sfânt”.

O hermeneutică evanghelică care va încerca să descopere această putere

transformatoare a cuvântului lui Hristos este necesară astăzi. Sute de referinţe
duc către această concluzie. Teologia trebuie să iasă din colivia de aur în care
s-a auto-exilat, adică în autosuficienţa livresc elitistă a expresiilor sale
neinteligibile majorităţii, şi să demonstreze puterea euharistică, adică
transformatoare, a cuvintelor lui Hristos în viaţa lumii. Ea trebuie să arate
lumii pe Hristos care este Calea, Adevărul şi Viaţa. Hristos este „puterea lui
Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” v.