Umanitatea – un neam de hiene omorâtoare de Dumnezeu

De cate ori trece Prohodul Domnului peste noi, ca un noian devastator, ca un

tsunami de durere, o idee mi se sapaă îîn minte ca-ntr-un mormaî nt: cum este
posibil, cum am putut saă facem aşa ceva? Caî t de cretin şi de blestemat saă fii saă
omori pe Dumnezeu? Caî t de orb şi de nemernic saă fii? Cum saă ucizi de Cel care
ţi-a dat viaţaă ? Cum saă umpli de raă ni pe Cel ce te vindecaă ? Cum saă biciuieşti pe
Cel ce te maî ngîîie? Cum saă pui coroanaă de spini Celui ce te-a îîncoronat îîmpaă rat
al faă pturii? Cum saă straă pungi maî inile care te-au zidit? Cum saă reduci la taă cere
pe cel ce te-a îînvaă ţat saă vorbeşti? Cum saă scuipi pe Cel ce te saă rutaă cu veşnicie?
Cum saă calci îîn picioare pe Cel ce te îîmbraă ţişeazaă cu lumina Lui? Cum saă
sfaă raî mi pe cel ce te zideşte, cum saă muşti maî na care te hraă neşte? Cum saă dai
îîntuneric celui ce-ţi deschide ochii? Cum saă omori pe Paă rintele taă u, cu care
semeni, al Caă rui chip eşti? Cum? Ce neam de hiene nemernice suntem, popor
omoraî tor de Dumnezeu care a raă stignit pe Domnul slavei pe Cruce? O neam
necredicios, paî naă caî nd voi fi cu voi, paî naă cand vaă voi raă bda pe voi? Aduceţi-l la
Mine”.

ÎÎn aceastaă îîntrebare, refuz saă deschid ochii care m-ar inunda de plaî ns, refuz saă
maă nasc îîn asemenea neam, saă traă iesc şi saă mor îîntre cei care L-am omoraî t pe
Dumnezeu. Nu, viaţa de aici e un coşmar imens, colectiv, un vis uraî t, din care
ne vor trezi şi vom îîmbraă ţişa pe Pruncul de sfaî nt al veşniciei, ne vom adaă pa cu
nesaţ din Lumina preasfaî ntaă a Lui, vom primi mireasma cea mai presus de fire
a raiului din El. Îstoria nu e decaî t un vis nemernic, îîn care staă m aşteptaî nd
moartea ca pe ultima soluţie, ca pe trezirea din neant.

Şi totuşi ochii mei se deschid şi mi se confirmaă haî dul adevaă r. Vaă d milioanele de
morţi ai istoriei, molimele care ucid mii de copii pe secundaă , viclenia cea
îîngrozitoare, focoasele nucleare, bombardamentele, saă raă cia lucie, foamea
raî njind, baă traî neţea cu durerea ei, cancerele îînşirate la paradaă , raă zboiul ca
îîncraî ncenare taî mpaă a iadului din noi, tarabele de carne care doare, raă utatea
gratuitaă , legiunile de draci jubilaî nd, tot absurdul unei vieţi faă raă de sens,
spectrul morţii şi scraî şnetul dinţilor unui popor îînstraă inat de Dumnezeu,
munţii de cadavre de bebeluşi sfinţi avortaţi din mamele lor, aud urletul de
durere al pruncilor, simt turbarea cumplitaă a unei umanitaă ţi care ucide şi se
ucide pe sine îîn acelaşi timp. Şi mai presus decaî t toate acestea, vaă d pe
Dumnezeul cel Viu sfaă raî mat, pironit, straă puns, biciuit, omoraî t pentru noi şi de
caă tre noi.

Dacaă n-aş şti c-ar îînvia, n-ar mai merita saă traă iesc nicio clipaă pe paă maî nt. Mi se
rupe inima ca unei maici care şi-a vaă zut copilul murind, spune caî ntarea
Prohodului. Suntem pierduţi. E prea taî rziu. Uciderea de Dumnezeu a avut loc,
suntem îîn ea ca-ntr-un univers de nefiinţaă , nu visaă m, straă moşii noştri şi noi
prin paă catele noastre ÎÎl raă stignim mereu pe Hristos, Mirele Bisericii
îîndraă gostit de umanitate. Suntem aici, pe paă maî nt, şi nimeni şi nimic nu ne mai
poate absovi de aceastaă vinaă . Şi oasele noastre peste caî teva zeci de ani vor
vorbi faă raă de glas despre actul supremei ucideri de Dumnezeu.

Suntem un neam omoraî tor de Dumnezeu. Şi totuşi Dumnezeu îînviazaă din

morţi mereu, iubindu-ne infinit, paî naă la iad şi îînapoi, soptindu-ne mereu caă ne
iubeşte o veşnicie. O singuraă naă dejde mai avem. Hristos îînviazaă din morţi îîn
fiecare zaî mbet, îîn fiecare guraă de paî ine daă ruitaă , îîn fiecare lacrimaă vaă rsataă
pentru altul, îîn fiecare oftat de durere pentru paă cat, îîn fiecare Doamne, îîn
fiecare suflare de luminaă , îîn fiecare floare de gaî nd. Straî nge cu atenţie toate
morţile noastre ca pe nişte firimituri îîn ştergarul cu care a fost ştearsaă de
saî nge faţa Sa cea dumnezeiascaă . Ne maî ngaî ie mereu cu maî inile straă punse de
piroane, ne daă ruieşte mereu Saî ngele Lui pentru viaţaă veşnicaă , deşi noi nu ÎÎi
daă m decaî t moarte şi stricaă ciune.

ÎÎn paî cla unei asemenea nopţi, îîn bezna îîn care orbecaă im de caî nd am vaă zut pe
dinafaraă porţile raiului, noi, neamul ucigaş, stirpe omoraî toare de Dumnezeu,
mai avem o faî raî maă de naă dejde: cineva din neamul nostru este Naă scaă toare de
Dumnezeu. Rugaă ciunea ei, inima ei zdrobitaă de durere ne vesteşte dincolo de
moarte caă Hristos a îînviat.