Liturghia puiului de om care sălta în pântece pentru Dumnezeu

Astăzi este soborul Sfântului Ioan Botezătorul. Două milioane de români se

cinstesc, se gratulează, Facebook-ul geme de urări şi de flori, prieteni care n-ar
veni nici la mormântarea ta, admonestaţi de computer îţi urează te miri ce,
câte în lună şi în stele. În lume sute de milioane de oameni sunt Juan, John,
Jean, Ivan, Johan, Iuan etc.
De fapt singurul care trebuie cinstit cu adevărat este Omul Izvor care a simţit
dumnezeieşte prezenţa şi iubirea lui Dumnezeu făcut Om. Ioan este numele
lui. E atât de curat şi de preasfânt, că fiind o mână de bebeluş în pântecele
mamei lui, Elisabeta, fără să-l fi învăţat cineva, a săltat de bucurie în pântece la
întâlnirea cu Dumnezeu din pântecele Fecioarei doririlor.
Minunea este mai presus de fire. Fără să fi văzut vreo geană de lumină, puiul
de om nenăscut priveşte în har pe Dumnezeul veacurilor cum încape în uterul
feciorelnic al Mariei, mai desfătat decât tronul heruvimilor. Fără să fi rostit
vreun cuvânt, îi face Liturghie Cuvântului din dansul său mai presus de
săltările serafimilor. Fără să fi auzit cântecul de leagăn al mamei sale, îl îngână
în pântece pe Cel slăvit în cântare de arhanghelii cerurilor. Acolo, înconjurat
de apă şi de întuneric, Ioan clădeşte o lumină mai mare decât cerurile. Acolo în
lichid amniotic, Ioan se pregăteşte să boteze cu apă pe Dumnezeul apelor celor
de sub cer. Omul apei şi al focului, stăfulgerarea de mânie a Dumnezeului
părăsit, prigonit, izgonit din inima fiinţelor pe care le iubeşte infinit.
Ioan prooroceşte incandescenţa teribilă, focul cel netrupesc al judecăţii lui
Dumnezeu, arderea de tot a celor învăpăiaţi de ură până la moartea cea
veşnică: „Iată securea stă la rădăcina pomului şi tot pomul care nu dă roadă se
taie şi se aruncă în foc”. În aceste cuvinte, Ioan rezumă dumnezeieşte în har
judecata universală, alegerea valorilor, sfâşierea catapetesmei firilor şi tăierea
în două a lumii la trâmbiţa cea de apoi. Furia lui cea preacurată, izvorâtă din
rugăciune şi asceză necontenite, este semnul că răbdarea cea preacurată a lui
Dumnezeu are un sfârşit. Îi face „pui de vipere” pe farisei, îl mustră cumplit pe
Irod preadesfrânatul, o desfiinţează în cuvânt pe Irodiada, sfărâmă convenţiile
sterile ale societăţii, destramă ţesătura de patimi fardate a sistemului politic.
Ioan este sfârşitul iluziilor avortive, rana de moarte a iubirii false, tăvălugul
peste pojghiţa de umanitate a foştilor robi ai lui Dumnezeu, acum robi ai
satanei. Focul cuvântului lui arde cumplit toată pleava cea uscată a acestei
lumi, toţi spinii slavei deşarte, toate convenţiile de mărire, toate funcţiile şi
rangurile aducătoare de moarte.
În sânul pustiei, în adierea de taină a rugăciunii, pregătindu-se să pună mâna
sa de ţărână pe creştetul lui Dumnezeu, Ioan a crezut că Hristosul veacurilor
va veni să distrugă răutatea cu foc şi violenţă, să eradicheze putreziciunea
acestei lumi cu sabia, să sfărâme orânduirile şi să proclame era mesianică a
focului. Pe măsură ce Mântuitorul Hristos propovăduia Evanghelia vieţii, Ioan
era tot mai nedumerit.
După câţiva ani de când arătase cu degetul către Hristos: „Iată Mielul lui
Dumnezeu care ridică păcatul lumii” şi toţi ucenicii săi plecaseră la Iisus, Ioan
trimite câţiva ucenici întrebându-L: „Tu eşti Cel ce va să fie, sau să aşteptăm pe
altul?”. Spera la o revoluţie care să însângereze temeliile putrede ale acestei
lumi, la un război al valorilor împotriva nimicului stăpânitor, la un foc
curăţitor care să ardă miasmele acestui pământ. În loc de asta, pace, blândeţe,
mii de vindecări, cuvinte. Mesia cina cu vameşii, mângâia leproşii, săruta orbii,
scotea morţii din morminte, mustra cu blândeţe pe desfrânate. Toate părerile
lui Ioan rămăseseră fără rodire.
Şi atunci Hristos îi răspunde: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan: Orbii văd, şchiopii
umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se
binevesteşte! Şi fericit este cel ce nu se va sminti întru Mine” (Luca 7,22).
Adevăratul foc al judecăţi porneşte din interiorul firii. El este focul vindecării
şi al iubirii fără de hotar al Dumnezeului răstignit. În aceste cuvinte
dumnezeieşti stă ascunsă toată proorocia morţii lui Ioan pentru Mielul lui
Dumnezeu.Ioan va vedea cu preţul sângelui şi al vieţii Lui că violenţa nu
aparţine lui Dumnezeu, că uciderea – chiar a răului – nu vine de la Făcătorul
vieţii, că moartea este un accident nefericit al fiinţelor create şi că Ziditorul
făpturii aduce întotdeauna viaţa. Ioan va muri de mâna irozilor nemernici
pentru a afla adierea de viaţă adusă de Hristos. Va merge în iad să vestească
venirea lui Mesia, care va zdrobi puterea iadului şi a morţii. Şi va fi smuls de
mâna lui Dumnezeu din obezile morţii pentru a străjui umanitatea lângă
Tronul cel preacurat al lui Hristos.
Ioan împreună cu Maica Fecioară, sunt cele mai sfinte mlădiţe ale umanităţii,
plămădite din rugăciune şi curăţie, pentru a-şi dărui viaţa lor lui Hristos, Viaţa
cea veşnică.