Icoana – fereastră către Împărăţia lui Dumnezeu

Consideraţii pentru o hermeneutică teologică a vizualului

1. Introducere

Icoana este o reprezentare a realităţii Bisericii lui Hristos. Ea zugrăveşte într-o manieră
proprie şi unică, existenţa eclesială a poporului lui Dumnezeu şi poartă peste veacuri prin
chip şi culoare, amănuntele şi esenţialul unirii omului cu Dumnezeu. Astfel, există icoane
ale Mântuitorului Hristos, ale Maicii Domnului şi ale tuturor sfinţilor, precum şi scene din
viaţa acestora.
Din start trebuie să menţionăm faptul că icoana are ca fundament Întruparea Fiului lui
Dumnezeu în lume. Unirea dumnezeirii cu umanitatea în Persoana unică şi istorică a
Mântuitorului Iisus Hristos este izvorul oricărei reprezentări iconografice, căci noi
zugrăvim „ceea ce am văzut, ceea ce am auzit şi urechile noastre au pipăit despre Cuvântul
vieţii” (I Ioan 1, 1). Aşadar ceea ce vedem pictat pe pereţii Bisericii nu sunt eflorescenţe ale
unei imaginaţii, nici elucubraţii teologale, ci mărturii ale istoriei mântuirii şi ale vieţii
Bisericii în Duhul Sfânt. Icoanele nu sunt nişte reprezentări legendare, nu sunt nişte
versiuni vizuale ale unor mituri ale umanităţii, ci sunt mărturii istorice, păstrate în Biserică
şi transmise vizual lumii.
Aşadar nu există niciun conflict între interdicţia Decalogului „Să nu-ţi faci chip cioplit...” şi
reprezentările iconologice ale Bisericii lui Hristos. Chipul cioplit este idolul, care cuprinde
în el zeitatea căreia te închini. Este prezenţa fizică a unei realităţi supranaturale care îţi este
accesibilă (sau măcar tu crezi asta) prin intermediul materiei. Idolul este aşadar un
dumnezeuz de lut, aur sau argint care îţi reduce orizontul transcendental la nivelul
materiei. Dimpotrivă icoana înalţă şi poartă în zbor mintea omenească prin faptul că ea
trimite la persoana vie şi nemuritoare pe care o reprezintă, care acum este în Împărăţia lui
Dumnezeu. Icoana nu este idol, căci nu ne închinăm lemnului, pietrei, aurului sau culorilor
din ea, ci mintea noastră văzând reprezentarea iconologică, se înalţă la cel ce este
reprezentat pe ea. Este întocmai cu o fotografie care trimite la cel care o animă. Icoanele
sunt fotografii eshatologice pentru că surprind prin harul lui Dumnezeu, în imagini
omeneşti, realităţile cele mai presus de fire ale Împărăţiei lui Dumnezeu.
Unirea vizualului cu cele nevăzute s-a realizat deja definitiv şi irevocabil în Persoana
divino-umană a Mântuitoului Hristos, în „care locuieşte trupeşte toată plinătatea
Dumnezeirii” (Coloseni 2, 9). Aşadar, Persoana lui Hristos este văzută, pipăibilă şi
acceesibilă tuturor simţurilor umane, dar ea cuprinde într-o taină a smereniei lui
Dumnezeu, toată Dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu. Astfel, ea devine izvor de unire a
creatului cu necreatul, a celor temporale cu Veşnicia, a văzutului cu nevăzutul.

2. Întruparea Domnului - fundamentul icoanei în Biserică

Icoanele Bisericii preiau această realitate a unirii ipostatice a firilor în Hristos, Persoana
unică a Fiului lui Dumnezeu întrupat, căci Hristos cel înviat din morţi şi înălţat la ceruri
rămâne prezent în Biserică prin Sfintele Taine şi Se extinde în oameni prin Trupul Său
eclesial care este Biserica. Aşadar Hristos cel eclesial, care este unul şi acelaşi Hristos cel
veşnic, înseamnă unirea cea nedespărţită dintre El ca şi Cap al Bisericii şi oamenii lui
Dumnezeu în Biserică, ca Trup al Lui. În acest organism divino-uman, văzutul este unit prin
har cu nevăzutul, şi prezenţa Bisericii în istorie este plinită de prezenţa ei în Împărăţia lui
Dumnezeu. De fapt Biserica este chipul istoric şi diacronic al Împărăţiei Domnului,
sâmburele de lumină al realităţii eshatologice, peregrinarea prin timp a veşniciei.
Aşadar icoanele conţin două realităţi: una văzută şi materială ca reprezentare a unei
persoane istorice sau a unui eveniment istoric, şi una nevăzută şi spirituală, care înseamnă
prezenţa în har a lui Dumnezeu în sfinţii Săi până la sfârşitul veacurilor. În această unire
dintre văzut şi nevăzut, care este de fapt esenţa realităţii umane, căci şi omul este trup şi
suflet, văzut şi nevăzut, rezidă esenţialul teologic al icoanei: accesibilitatea Împărăţiei lui
Dumnezeu prin har, prin credinţă şi prin lucrarea Bisericii. Icoana este aşadar o fereastră
către ceruri, o poartă deschisă prin care noi putem intra în lumea cea mai presus de fire a
lui Dumnezeu şi o străfulgerare de lumină veşnică în această lume.
Din această pricină, icoana nu este doar o reprezentare vizuală, nu este doar o pictură
religioasă, ci este miezul teologic al unirii omului cu Dumnezeu dar şi model pedagogic al
istoriei acestei uniri. Ea ne învaţa aşadar cum putem să accedem la unirea cu Dumnezeu aşa
cum au făcut prin nevoinţă sfinţii reprezentaţi în icoană.

3. Diferenţa dintre icoană şi idol

Vom încerca să demonstrăm că icoana şi idolul / „chipul cioplit” sunt două lucruri total
diferite şi chiar opuse. Nu vom intra în toată problematica teologiei icoanei, ci ne vom opri
doar la deosebirea dintre aceste noţiuni, axându-ne doar pe Sfânta Scriptură şi, acolo unde
va fi cazul, vom dezvolta unele interpretări ale textelor.
În combaterea cultului icoanelor, eterodocşii folosesc în primul rând textul de la Ieşire20:4-
5 (a II-a poruncă din Decalog). Haideţi să vedem textul: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un
fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi
din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul
Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce
Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam...”
Iată şi textul grecesc după Septuaginta (LXX):
„Οὐ ποιήσεις σεαυτῷ εἴδωλον, οὐδὲ παντὸς ὁμοίωμα, ὅσα ἐν τῷ οὐρανῷ ἄνω καὶ ὅσα ἐν τῇ
γῇ κάτω καὶ ὅσα ἐν τοῖς ὕδασιν ὑποκάτω τῆς γῆς. Οὐ προσκυνήσεις αὐτοῖς, οὐδὲ μὴ
λατρεύσεις αὐτοῖς· ἐγὼ γάρ εἰμι Κύριος ὁ Θεός σου, Θεὸς ζηλωτής, ἀποδιδοὺς ἁμαρτίας
πατέρων ἐπὶ τέκνα, ἕως τρίτης καὶ τετάρτης γενεᾶς τοῖς μισοῦσί με...”
Un alt text biblic folosit împotriva învăţăturii ortodoxe despre icoane este cel din Psalmul
96/97:7, care în traducerea lui Cornilescu sună aşa: „Sunt ruşinaţi, toţi cei ce slujesc
icoanelor, şi cari se fălesc cu idolii...”. Traducerea Sinodală (Ortodoxă) însă spune: „Să se
ruşineze toţi cei ce se închină chipurilor cioplite şi se laudă cu idolii lor”. Să vedem însă ce
spun textele originale: LXX: „Αἰσχυνθήτωσαν πάντες οἱ προσκυνοῦντες τοῖς γλυπτοῖς, οἱ
ἐγκαυχώμενοι ἐν τοῖς εἰδώλοις αὐτῶν”. Cuvântul γλυπτοῖς (de la verbul γλύφω) înseamnă
sculptură, gravură (în text la plural), iar cuvântul εἰδώλοις este pluralul cunoscutului
cuvânt idol.
Porunca de la Ieşire 20:4-5 a fost dată în contextul tendinţei evreilor de a se lepăda de
Dumnezeul cel adevărat şi de a se închina idolilor sau chipurilor acestora, tocmai de aceea
Scriptura precizează foarte clar: „Au făcut viţei în Horeb şi s-au închinat idolului [γλυπτῶ -
ός]” (Ps.105/106:19); sau: „Au făcut, în zilele acelea, un viţel şi au adus idolului [εἴδωλον]
jertfă şi se veseleau de lucrurile mâinilor lor” (Fapte 7:41). Deci, era firesc ca Dumnezeu să
spună prin gura lui David „Că toţi dumnezeii neamurilor sunt idoli (’elil – ebr.; dar δαιμόνια
= demoni – în LXX). O altă precizare importantă legată de „idolii neamurilor”, adică acele
zeităţi păgâne reprezentate în diferite feluri, se face în Psalmul 134/135:15-18, unde scrie:
„Idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti. Gură au şi nu vor
grăi, ochi au şi nu vor vedea. Urechi au şi nu vor auzi, că nu este duh în gura lor. Asemenea
lor să fie toţi cei care ii fac pe ei şi toţi cei ce se încred în ei”.
Deci, idolii sunt realităţi finite, care nu fac trimitere la un Dumnezeu transcendent, idee
exprimată de Sfântul Pavel prin întrebarea retorică „idolul este ceva?” (I Corinteni 10:19).
Imaginile sau sculpturile sacre în sine nu erau interzise, ci chiar
poruncite, aşa cum se poate clar vedea la Ieşire 25:17-22 şi I/III Regi 6:18,27-29.
În ambele cazuri este vorba de Heruvimi („care sunt în cer, sus” – cf. Ieşire 20:4), iar în al
doilea caz e vorba şi de „sculpturi în formă de castraveţi şi flori de trandafiri îmbobociţi” şi
„chipuri de copaci, de finici şi de flori îmbobocite”(„care sunt pe pământ, jos” – cf. Ieşire
20:4).
Scriptura Vechiului Testament interzice totuşi reprezentarea lui Dumnezeu şi ne spune şi
de ce: „Ţineţi dar bine minte că în ziua aceea, când Domnul v-a grăit din mijlocul focului, de
pe muntele Horeb, n-aţi văzut nici un chip. Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri
cioplite, sau închipuiri ale vreunui idol, care să înfăţişeze bărbat sau femeie, sau închipuirea
vreunui dobitoc de pe pământ, sau închipuirea vreunei păsări ce zboară sub cer, sau
închipuirea vreunei jivine, ce se târăşte pe pământ, sau închipuirea vreunui peşte din apă,
de sub pământ; sau, privind la cer şi văzând soarele, luna, stelele şi toată oştirea cerului, să
nu te laşi amăgit ca să te închini lor, nici să le slujeşti, pentru că Domnul Dumnezeul tău le-a
lăsat pentru toate popoarele de sub cer” (Deuteronom 4:15-19). Deci pentru că Dumnezeu
nu fusese văzut, evreii nu aveau voie să-L reprezinte în vreun fel, mai ales după obiceiul
păgânilor, care reprezentau divinităţile prin diferite creaturi.

4. Referatul biblic despre icoană

Dumnezeu este Creatorul cerului şi al pământului şi nu poate fi reprezentat ca o creatură.
Totul este clar. Dar oare în Noul Testament s-a schimbat ceva? Evanghelia după Ioan (cap.
1: 18) spune „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată”– ceea ce este adevărat, numai că
Scriptura, contrar practicii sectare, nu se opreşte aici, ci spune în acelaşi verset: „Fiul cel
Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.”
Să vedem ce spune Biblia despre icoană. Trebuie să precizăm că pentru noţiunea generală
de „imagine” limba greacă foloseşte şi alţi termeni precum: εἶδος, σχῆμα, χαρακτήρ, τύπος,
μορφή, ἄγαλμα şi chiar γραφή (folosit în I/III Regi 6:29), dar termenul εἰκών este în mod
deosebit preferat pentru a reda ideea de imagine sacră sau sacralizată, care nu se referă la
o realitate finită (deşi Biblia foloseşte uneori acest termen şi cu referire la realităţi
obişnuite). Vom reda două din cele mai importante texte care folosesc acest termen, pentru
a înţelege sensul lui şi de ce Biserica l-a ales anume pe acesta pentru a desemna imaginea
Fiului lui Dumnezeu făcut Om.
Energia divină, această lumină care confer la toate formă şi unitate, învinge separaţia dintre
spirit şi trup, şi pe aceea dintre lumea creată(văzută şi nevăzută) şi lumea divină. Icoana
este aşadar o lumină mai presus de fire accesibilă acestei lumi materiale şi ea conferă
simţurilor materiale o putere de pătrundere în realitatea cea nevăzută a veacurilor cereşti.
De fapt, rugăciunea în faţa unei icoane uneşte simţurile materiale umane cu simţurile
sufletului, cu văzul spiritual, adică cu acea putere a sufletului de a vedea realităţile
Împărăţiei lui Dumnezeu. Văzul devine astfel vedere mai presus de fire şi părtăţie în parte
din vederea eshatologică a realităţilor sfinte ale eshatonului.

5. Unirea dintre lucrarea omenească şi cea dumnezeiască în Hristos –

temelie teologică a iconografiei

În toate lucrările Mântuitorului pe pământ, a existat această unire de negrăit dintre

acţiunea omenească şi lucrarea cea mai presus de fire a Dumnezeirii din El. Scriptura este
de altfel istoria acestei uniri dintre creat şi necreat, dintre om şi Dumnezeu. Această unire,
realizată prin har, a fost însă înveşnicită în Persoana dumnezeiască şi omenească a
Mântuitorului1, şi tot această unire este operabilă şi efectivă în lucrarea sacramentală a
Bisericii. Iconografia bisericească este şi ea parte a acestei lucrări sacramentale şi
pedagogice.
Icoana este Biblia neştiutorului de carte şi a copiilor, pentru că ea intermediază o realitate
istorică şi una eshatologică deopotrivă. Astfel, o scenă din viaţa Mântuitorului poate
deschide perspective teologice nebănuite în viaţa şi în mintea privitorului. Canonul, sau
Erminia iconologică a fixat coordonatele acestei percepţii vizuale şi a stabilit un set de
reguli care expun teologic esenţialul dumnezeiesc al scenei. De asemenea, evenimentul
mântuitor reprezentat de icoană este îmbogăţit cu personalitatea iconografului şi cu
unicitate receptorului, care poate surprinde esenţe teologice remarcabile.

6. Icoana – realitate duală a acestei lumi şi a împărăţiei lui Dumnezeu

Icoana este aşadar o reprezentare care trimite la ceva, sau mai bine zis trimite la Cineva,
adică la Dumnezeu Lucrătorul din viaţa sfinţilor. Rugăciunea în faţa unei icoane este aşadar
un zbor al sufletului către înălţimile cereşti, şi o aşezare a minţii în albia harului lui
Dumnezeu.
Din această perspectivă, icoana este o realitate dublă, în care coexistă două lumi, lumea
materială, prin reprezentare, cuprinzând materia, talentul, culoarea, modelul, şi lumea
spirituală care cuprinde Duhul Sfânt prezent în ea, prezenţa celui reprezentat în ceruri în
rugăciune, taina vindecării şi revărsării de har din sfinţi prin icoanele lor, bucuria întrupării
şi înţelegerea Împărăţiei lui Dumnezeu pe care o dăruiesc icoanele creştine. Există şi o
complemetaritate necesară între aceste două lumi ale icoanei. Fără lumea materială, icoana
nu există, ci este doar o închipuire omenească descrisă de cuvinte. Fără cea spirituală,
icoana este doar un biet tablou religios care povesteşte o istorie demult apusă, dar care nu
poate prezentifica şi actualiza prin har prezenţa oamenilor în Dumnezeu şi a lui Dumnezeu
în oameni.

1
Dom H. Leclerc, Manuel d’Archéologie chrétienne, t. II, Paris, 1907, pp. 467-468.
De aceea, icoana este o Biblie vizuală şi o istorie a Bisericii în culori, având reprezentivitate
teologică, dar şi o pregnantă componentă pedagogică pentru creştini. Oamenii învaţă în
Biserică despre credinţă, prin cuvânt şi prin icoană. Predica se împlineşte în scena
iconografică, iar icoana de pe pereţii Bisericii vine să potenţeze rugăciunea şi înţelegerea
tainelor lui Dumnezeu, dând chip ideii noastre despre Împărăţia lui Dumnezeu.
S-au scris numeroase tratate de iconologie, în care teologi de frunte au încercat să
contureze o teologie a icoanei, ca mărturie a Împărăţiei lui Dumnezeu, dăruite pe pământ
prin Întruparea, Moartea şi Învierea Mântuitorului Hristos. Există o taină a zugrăvirii
icoanei în Ortodoxie, în care iconarul, aşezat în rânduiala postului în timp ce pictează,
respectă o erminie a chipurilor şi a culorilor, asumă în sine creativitatea harică, talentul
artistic şi ascultarea de canoanele iconografice, trasmite revărsarea de har a lui Dumnezeu
prin sfinţii Săi, care sunt reprezentaţi în icoane şi ajunge la inima privitorilor şi rugătorilor
din Biserică. icoana este aşadar un portal haric, prin care sfinţii ne vorbesc prin intermediul
iconarului şi al icoanei lui.
În acelaşi timp, sensibilitatea artistică şi rugătoare a zugravului de icoane se transmite în
mintea şi sufletul celui care se roagă în faţa icoanei. De asemenea, mulţimea rugătorilor şi a
rugăciunilor care se fac în faţa icoanei determină o falie de har în rânduiala acestei lumi,
prin care o icoană venerată de credincioşi devine făcătoare de minuni. De fapt, Dumnezeu
este Făcătorul de minuni, şi El foloseşte icoanele pentru ca concentra atenţia şi iubirea
rugătoare a credincioşilor şi de asemenea, iubirea Sa vindecătoare peste ei. Icoanele
făcătoare de minuni sunt aşadar porţile deschise ale iubirii lui Dumnezeu, nedevenind idoli,
rămânând materie zugrăvită prin care Duhul Sfânt revarsă în oameni puterea iubirii
dumnezeieşti.
Icoanele făcătoare de minuni ale ortodoxiei, celebre în toată lumea, sunt în toate popoarele
ortodoxe, la mănăstiri, în Sfântul Munte Athos şi în Locurile Sfinte, dar şi în multe parohii şi
case particulare. În dimensiunea sa teologică, orice icoană este făcătoare de minuni dacă se
întâlneşte cu credinţa fierbinte a rugătorului, cu veneraţia sfântă şi cu comuniunea de har şi
de lumină dintre cel reprezentat pe icoană şi cei ce o privesc2.

2
Dom Leclerq, op. cit., p. 72.
 7. Icoana – realitate liturgică a Bisericii

De asemenea icoana este o realitate liturgică. Ea nu este doar pedagogie vizuală, cu act de
cult, pricină a rugăciunii şi obiect ritualic prin care se săvârşeşte slava lui Dumnezeu. Chiar
dacă icoana este în casă sau în Biserică, ea este obiectul necesar pentru rugăciune, ţinta
privirii rugătoare, temelia harică a dialogului cu Dumnezeu şi reprezentarea materială a
acestei taine mari şi cereşti a unirii dintre om şi Creator.
Liturghia icoanei este una tainică şi tăcută, ca o prezenţă a Împărăţiei lui Dumnezeu în
această lume, ca o fântână de har aşezată în pustia acestei lumi şi ca un foc aprins în noapte,
pentru a încălzi pe pământenii rătăciţi printre materie.
De aceea, icoana este esenţială în zidirea şi împodobirea unei Biserici, şi toate Bisericile
ortodoxe au în ele o anumită rânduială iconografică specifică, care cuprinde Pantocratorul
(Hristos), Maica Domnului oranta, Sfinţii Îngeri, Mucenicii, profeţii, cuvioşii, ierarhii,
precum şi scenele fundamentale din viaţa pământească a Mântuitorului: Învierea, Naşterea,
Intrarea în Ierusalim, Botezul, Schimbarea la Faţă, Răstignirea, Înălţarea, Pogorârea
Duhului Sfânt. Există de asemenea în registrul iconografic al unei Biserici ortodoxe scene
despre creaţia lumii, cohortele de sfinţi din acel neam, Cei patru Evanghelişti, dansul
liturgic al îngerilor în jurul Tronului lui Dumnezeu, Judecata universală, Liturghia cerească
a lui Hristos înconjurat de Sfinţii Apostoli şi de Ierarhii cei mari ai Bisericii (în altar),
precum şi scene biblice profetice (Jertfirea lui Abel, Jertfirea lui Isaac, Ilie şi altarul de foc,
regele liturgic Melchisedec etc.).
Trebuie să menţionăm că registrul iconografic al Bisericii are o teologie în sine, în care
fiecare eveniment reprezentat sau sfânt, sunt într-o complementaritate de sens teologic şi
de înălţare spirituală a privitorilor. Există şi martiriile unor sfinţi mucenici, în care se
detaliază jertfirea lor pentru Hristos, dar şi arborele genealogic al lui Adam.
Remarcăm în Bisericile ortodoxe din România şi scene iconografice care au înţeles de
rezistenţă a neamului împotriva invadatorilor otomani, sensuri patriotice, de iubire de
neam şi o anumită inculturaţie naţională în care credinţa strămoşească a românilor se
împleteşte cu conştiinţa de neam şi cu iubirea de libertate.
 8. Icoană şi credinţă

Realitatea credinţei în mintea şi în inima omului este o realitate care transcende procesele
de înţelegere omenească aşa cum au ele loc în fiinţa umană. Credinţa este un dar al lui
Dumnezeu şi o minune a creatorului în viaţa creaţiei sale inteligibile, o consecinţă a
prezenţei şi lucrării sufletului în Dumnezeu şi a lui Dumnezeu în suflet. Credinţa aşadar
implică harul lui Dumnezeu, adică energia necreată şi vie a iubirii Creatorului lumii în
zidirea Sa.
Credinţa este şi o realitate a libertăţii, pentru că nu survine irezistibil, ci prin intermediul
minţii şi al alegerii personale. În această perspectivă, prezenţa icoanei ortodoxe în Biserică
şi în viaţa personală are o înemnătate capitală pentru învăţarea temeiurilor noetice ale
Bisericii dar şi pentru accesibilizarea râului de har al lui Dumnezeu în viaţa credincioşilor
comunitate, adică al Bisericii vii. Icoanele aşadar sunt o atmosferă harică în care sufletul
credinciosului respiră aerul tare al Împărăţiei lui Dumnezeu şi învaţă felul de al fi al unui fiu
al lui Dumnezeu. Copiii, căci ei sunt florile care au nevoie cel mai mult de educaţie, primesc
întreg tezaurul credinţei în mod unic prin intermediul icoanelor, pentru că accesează vizual
realitatea lor, înţeleg procesualitatea acestei reprezentări şi necesitatea vieţii în Hristos
pentru mântuire. Icoanele sunt aşadar material didactic pentru creştini, dar şi profesori
tăcuţi şi efectivi care ne învaţă calea către Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6).
De altfel, icoana a fost numită „Biblia neştiutorilor de carte” pentru faptul că dăruieşte
înţelegerea tainelor credinţei creştine şi celor care nu au posibilitatea să citească teologie,
sau nu înţeleg principalii termeni ai credinţei creştine.

9. Icoana creştină – făuritoare de modele

Icoana este în mod văzut şi tainic o poartă deschisă spre modelele aboslute ale umanităţii
în Dumnezeu. Privind la Hristos, la viaţa şi la jertfa Sa pe Cruce, la Înviere şi la Înălţare,
omul rugător primeşte o taină a înţelegerii vieţii Sale în albia de har a vieţii lui Hristos,
viaţa sa devine urmare a lui Hristos (Cf. Thomas a Kempis, Urmarea lui Hristos).
De asemenea, vieţile sfinţilor, lucrarea şi jertfa lor de o viaţă şi de întreaga veşnicie, sunt
modele fundamentale de urmat şi temeiuri ale înţelegerii faptului că sfinţii au fost oameni
cu slăbiciuni ca şi noi, dar care şi-au deschis prin smerenie şi rugăciune libertatea
interioară către voia lui Dumnezeu, încât au devenit potire de har ale prezenţei lui Hristos
în istorie. Hristos „Cel ce este minunat întru sfinţi” lucrează prin ei minunile slavei lui
Dumnezeu. Sfinţii sunt aşadar profesori ai acestei uniri a omului cu Dumnezeu, iar icoanele
sunt manualele de teologie aplicată în care omul simplu şi deschis harului învaţă să-şi
schimbe viaţa şi să devină vas ales al Duhului Sfânt şi prezenţă nevăzută a lui Hristos în
viaţa sa.
În funcţie de vocaţia fiecăruia şi de darurile pe care le-a primit, omul poate să se orienteze
către o anumită vârstă şi categorie a sfinţeniei, făurindu-şi viaţa în conformitate cu
poruncile lui Dumnezeu, dar alegând o cale unică din căile puse înainte de vieţile sfinţilor.
Astfel, vocaţia monahală poate fi stimulată şi deschisă de către prezenţa şi rugăciunea către
sfinţii cuvioşi, care au trăit o viaţă de nevoinţă întru slava lui Dumnezeu. Vocaţia de familist
credincios poate fi născută în contemplarea rugătoare a sfinţilor căsătoriţi, care au trăit în
mijlocul lumii, dar s-au sfinţit prin jertfă părintească pentru copiii lor, care au devenit sfinţi
prin educaţie bună şi prin credinţă. Mărturisirea credinţei cu orice preţ, până la moarte şi
respingerea tuturor prigonirilor şi ereziilor, poate fi declanşată în inimă prin icoanele
martiriilor sfinţilor mucenici care au pătimit până la sânge pentru dragostea lui Hristos şi
şi-au păstrat credinţa în Dumnezeu, primind cunună de biruitor de la „Hristos, Jertfa cea
vie, Mieluşelul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”3. Iubirea şi grijha faţă de prunci
poate fi înţeleasă din viaţa şi din jertfa Sfântului Stelian, ocrotitorul copiilor, lupta pentru
păstrarea curăţiei şi a credinţei poate fi înţeleasă din viaţa şi petrecerea sfinţilor militari,
care au luptat pentru Hristos din inima lor.

3
Canonul Învierii al Sfântul Ioan Damaschinul,
 10. Icoanele praznicelor împărăteşti – teologia evenimentelor
mântuitoare

Evenimentele mântutoare din viaţa lui Hristos sunt şi ele tratate de teologie reprezentată
iconografic care ne fac nouă accesibilă taina sărbătorii resprective.
Astfel, Naşterea Domnului, zugrăvită în Biserică, ne deschide mintea şi înţelegerea spre
taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu din Fecioară, ne învaţă valoarea infintă a fecioriei,
dăruirea de sine a Maicii Domnului, libertatea umană a Fecioarei care îl zămisleşte pe
Dumnezeu, puterea umanităţii de îmbrăţişare a lui Dumnezeu prin credinţă şi Sfintele
Taine, suferinţa lui Dumnezeu pentru a ne mântui, jertfelnicia Pruncului Dumnezeiesc
înfăşat în scutece ca în nişte giulgiuri ale morţii etc.
De asemenea, scena Botezului Domnului ne poate înălţa simţirea minţii către abisurile
iubirii lui Dumnezeu care sfinţeşte apele, către vredinicia şi smerenia Sfântului Ioan
Botezătorul, putem învăţa taina sfinţirii şi a naşterii din nou a umanităţii prin Taina
Botezului, puterea de har a apei de a naşte viaţă, prezenţa Sfintei Treimi în momentul
baptismal de la Iordan, ca mărturie a iubirii lui Dumnezeu pentru umanitatea Fiului şi a
fiecăruia dintre noi etc.
Întâmpinarea Domnului de către preotul Simeon este începutul înţelegerii unei teologii a
îmbrăţişării lui Dumnezeu de către oamenii care Îl iubesc, taina prunciei dumnezeieşti,
preoţia harului care cuprinde şi transcende vârstele firii omeneşti, iubirea de Dumnezeu
care este mai tare decât moartea, adâncul vieţii în inima morţii, însemnătatea bătrâneţilor
cinstite de Dumnezeu prin curăţie, maternitatea Fecioarei şi prezenţa făgăduinţei lui
Dumnezeu în poporul lui Israel şi în întreaga umanitate.
Schimbarea la Faţă este momentul mântuitor în care privind icoana învăţăm să ne înălţăm
dincolo de zădărnicia acestei lumi, să devenim luminoşi prin unire cu Dumnezeu, să
semănăm cu Hristos prin jertfire de Sine, putem învăţa că Împărăţia lui Dumnezeu este
împărăţia luminii necreate, prezente în taină în această lume în Biserică şi în inima tuturor
celor ce se roagă cu adevărat, plinirea istoriei, a Legii şi a proorocilor în jurul lui Hristos cel
transfigurat în iubirea Tatălui şi în prezenţa Duhului Sfânt etc.
Intrarea în Ierusalim este prilej de reflecţie iconografică asupra smereniei Mântuitorului
dar şi asupra vocaţiei Sale împărăteşti, la identitatea dintre moarte jertfelnică şi demnitate
imperială veşnică, la dimensiunea liturgică a morţii Mântuitorului ca intrare în totalitatea
tragică a umanităţii pentru a o mântui. Floriile sunt aşadar şi o începătură de înţelegere a
primăverii harului revărsate peste lume prin moartea şi prin Învierea Domnului.
Cina cea de Taină vine să arate şi să evidenţieze realitatea jertfelnică a hrănirii noastre din
Dumnezeu şi a dăruirii de Sine a lui Hristos pentru lume, ca hrană spre viaţa veşnică.
Euharistia, ca dăruire de Sine a lui Dumnezeu pentru lume, se află prezentă in nuce în cina
cea de pe urmă în care Mântuitorul Hristos a dăruit ucenicilor Săi pâine şi vin care prin
Jertfa şi Învierea Sa din morţi vor deveni în Biserică, prin pogorârea Duhului Sfânt, Trupul
şi Sângele Său. Cina cea de Taină este şi prilej de reflecţie şi de interiorizare a stării noastre
sufleteşti, trădarea lui Dumnezeu prin păcate, smerenia dumnezeiască prin Spălarea
picioarelor, iubirea feciorelnică şi sfântă a Marelui Ioan, râvna fără de pricepere a lui Petru,
viclenia insidioasă a lui Iuda, cuvântarea de final a Mântuitorului (Ioan 11-16), prin care
lasă Testamentul iubirii Sale semnat prin Sângele jertfei Sale pe Cruce pentru noi.
Icoana Învierii Domnului nu este numai un referat vizual al realităţii Învierii, ci şi un tratat
prin care omul învaţă temeiurile teologice ale vieţii şi ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Astfel,
vedem concentrată întreaga umanitate care zăcea în Sheol, prin protopărinţii noştri, Adam
şi Eva, care sunt ridicaţi de mână de către Hristos, biruitor asupra morţii şi Sfărâmătorul
iadului. Porţile zdrobite ale împărăţiei întunericului ne fac nouă vizibil marele exod al
umanităţii din iad, care este de fapt împlinirea proorociei Ieşirii din robia Egiptului a
poporului lui Israel. Împăratul răstignit este prezent deopotrivă fiind Dumnezeu în rai cu
tâlharul, în mormânt cu trupul adormit, în iad, sfărâmând puterea răului şi pe Tronul
Preasfintei Treimi, împreună cu Părintele Lui ceresc: „În mormânt cu trupul, în iad cu
sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe tron împreună cu Tatăl şi cu Duhul eşti
Hristoase, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins”4.
Icoana Înălţării Domnului la cer vine să plinească referatul biblic despre acest eveniment
mântuitor şi arată pe de o parte umanitatea îndumnezeită a Mântuitorului înălţându-se la

4
Troparul Îngropării Domnului, care se rosteşte după Intrarea cea Mare la Sfânta Liturghie, vezi Liturghier, E. I. B.
M. B.O.R., Bucureşti,
cer, dar şi comuniunea liturgică a Apostolilor împreună cu Născătoarea de Dumnezeu, care
privesc în sus, către nădejdea lor care uneşte acum cerul cu pământul. Există aşadar o
teologie de o profunzime extraordinară în această scenă iconografică, în care realizăm prin
rugăciune că Înălţarea la Ceruri a Domnului nu este o ridicare fizică, ci o plinire ontologică a
umanităţii, o aşezare a Mântuitorului cu firea dumnezeiască şi cu cea omenească unite
pentru eternitate, pe Tronul Slavei lui Dumnezeu, aşa cum atât de sintetic şi profund a scris
marele teolog Pr. Dumitru Stăniloae: „O inimă omenească bate în Treime...”.
Icoana Cincizecimii îi arată pe Sfinţii Apostoli adunaţi în Liturghie sfântă, împreună cu
Maica Domnului, când în Foişorul cel de Sus primesc revărsarea de lumină a Duhului Sfânt
peste ei, în chipul limbilor de foc, care ne plinesc nouă înţelegerea lucrării Duhului Sfânt
care arde toată pleava păcatelor, incendiază universul cu iubirea lui Dumnezeu şi
cauterizează toate slăbiciunile omeneşti: „Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le
vindecă şi pe cele cu lipsă le plineşte...”5. Este aşadar o adevărată pnevmatologie în imagini,
în care învăţăm că Duhul Sfânt se pogoară necontenit în Biserica lui Hristos, dăruieşte
Cuvântul lui Dumnezeu lumii şi sălăşluieşte în oameni prin Sfintele Taine ale Bisericii.

11. Dimensiunea pedagogică a iconologiei ortodoxe

Pedagogia icoanelor eclesiale este o realitate şi o necesitate în Biserică. Astfel, cultul

dumnezeiesc, dar şi pietatea personală, se realizează prin intermediul tuturor simţurilor
umane. Văzul aşadar este sfinţit prin icoane şi gesturile liturgice, auzul se umple de har prin
ascultarea rugăciunilor şi cântărilor liturgice, mirosul se sfinţeşte prin arderea tămâiei şi
smirnei, pipăitul îşi află plinirea prin metanii, semnul Sfintei Cruci, îngenuncheri, sărutarea
sfintelor icoane, iar gustul ajunge la sfinţenie prin hrănirea noastră cu Euharistia, Trupul şi
Sângele lui Dumnezeu, în Sfânta Liturghie.

12. Primejdia ruperii de vizual în Biserică

5
Formula de hirotonire a preoţilor şi a diaconilor, Arhieraticon, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
O eclesialitate ruptă de unul dintre aceste simţuri devine alterată sau aberantă, aşa cum s-a
întâmplat în era de tristă amintire a iconoclasmului6, când raţionalismul filosofic şi
gnosticismul latent al unor teologi a dezvoltat o anomalie eclesială de proporţii. Astfel,
icoanele au fost scoase din Biserici şi arse, pe motiv de idoli, însă tot ceea ce este vizibil în
procesualitatea credinţei a suferit un cutremur de sens. Apoi, încetul cu încetul, şi semnul
Sfintei Cruci a fost înlăturat de pe Biserici, dar şi semnul sfintei Cruci făcut de credincioşi
era considerat ilegal. Apoi, orice ornamentaţie, simbol şi expresie de iubire asupra Casei
Domnului erau considerate blasfemii, aşa încât raţionalismul filosofic iconoclast lovea dce
moarte însăşi Dogma Întrupării Fiului lui Dumnezeu7, prezenţa Lui în lume printre noi,
Trupul Său cel preacurat care a suferit pentru noi şi care rămâne în Biserică prin Euharistie
până la sfârşitul veacurilor. Extremismul iconoclasm distrugea fundamentul teologic
material al Sfintelor Taine, care sunt revărsarea Duhului prin mijloace văzute 8. Este ceea ce
s-a întâmplat în iconoclasmul zilelor noastre, adică în protestantism, unde fobia de vizual a
distrus Sfintele Taine, preoţia, Tradiţia sfântă, icoanele, moaştele etc.
O spiritualitate ruptă de icoană devine stearpă, muribundă şi malformată. Astăzi în
bisericile uriaşe ale protestantismului, un predicator şade undeva sus, într-un tron de
cuvântare, şi rosteşte predici interminabile despre sensurile Sfintei Scripturi. Liturghia a
fost amputată de frumuseţea şi de harul prezenţei lui Dumnezeu în lume, iar chipurile
sfinţilor mai supravieţuiesc doar în imaginaţie, atunci când nu sunt linşate teologic, căci în
protestantism toţi sunt sfinţi dacă sunt predestinaţi la mântuire, indiferent de ceea ce ar
face pe pământ. Acest lucru înseamnă că nimeni nu mai este sfânt, şi nimeni nu mai tinde
către sfinţenie, dacă oricum jocurile sunt făcute indiferent de faptele vieţii noastre.

13. Pedagogia iconologică a Sfintelor Taine

6
A. Grabar, L’iconoclasme byzantin, Paris, 1957, p. 128.
7
G. Ostrogorsky, Fundamentele disputei asupra sfintelor icoane (în lb. rusă), „Semin. Kondakovianum”, II,
Praga, 1928, p. 44.
8
Vezi Christoph von Schönborn, L’Icône du Christ. Fondements théologiques, Fribourg, 1976, p.75.
De asemenea, pedagogia iconologică este necesară în iconomia săvârşirii Sfintelor Taine ale
Bisericii. Botezul creştin este perfigurat în Botezul Mântuitorului, în potop, în trecerea prin
Marea Roşie, în moartea Mântuitorului, în tăierea împrejur, formând o ţesătura teologică de
inteligibilitate spirituală a istoriei. Icoana structurează aşadar continuitatea harică a
prezenţei lui Dumnezeu în istoria Bisericii după modelul biblic al tăririi Domnului pe
pământ9.
Fiecare Sfântă Taină a Bisericii este o reprezentare iconografică a unirii văzute a omului cu
Dumnezeu cel nevăzut. Botezul creştin este icoana naşterii din nou a sufletului în Împărăţia
lui Dumnezeu. Mirungerea este icoana revărsării darurilor Duhului Sfânt în inima şi în viaţa
credinciosului, prin fiecare lucrare şi funcţionalitate umană. Euharistia este icoana hrănirii
noastre din Dumnezeu şi a unirii noastre cu Dumnezeu care se dăruieşte pe Cruce pentru
noi. Spovedania este icoana spălării păcatelor, prin care Dumnezeu desfiinţează prin harul
Duhului Sfânt păcatele noastre şi rănile noastre cumplite cauzate de asaltul morţii în noi.
Cununia este icoana unirii sufletelor în faţa lui Dumnezeu în iubire, care dăruieşte mirilor
puterea de a fi născători împreună cu Dumnezeu. Maslul este icoana văzută a vindecării
prin ungerea Duhului Sfânt, care picură sănătate şi firesc dumnezeiesc în umanitatea
îmbolnăvită de păcat. Hirotonia este icoana unirii cu Hristos în teologia slujirii jertfelnice,
în care candidatul la hirotonie devine ucenic iubit al Mântuitorului şi se pleacă pe pieptul
lui Hristos pentru a primi puterea de a deveni „gura şi mâna lui Hristos” şi de a săvârşi
dumnezeieştile Taine ale Stăpânului. Iată aşadar quintesenţial puterea iconografică a
Sfintelor Taine şi taina icoanei care revărsare de har nevăzut în lumea văzută a Bisericii, în
care oamenii, puteri nevăzute şi văzute deopotrivă prin suflet şi trup, primesc unirea cu
Dumnezeu.

14. Diversitatea unică a icoanei ortodoxe

Iconologia Sfintelor Taine ale Bisericii lui Hristos înseamnă însă nu numai registre de
reprezentare a realităţilor scripturistice şi istorice în care Dumnezeu a instituit Tainele

9
V. Lossky, Théologie mystique de l’Eglise d’Orient, cap.VI, „Chip şi asemănare”, Paris, 1944.
iubirii Sale, ci şi trăirea în Duhul Sfânt a acestor Taine „nemuritoare şi cereşti” de către
oamenii lui Dumnezeu. Astfel, iconarul ortodox, rarefiat în atmosfera harului prin post şi
rugăciune, necesare oricărei zugrăviri de icoană veritabilă, are acces prin inspiraţie şi
talent la realităţile cereşti ale Împărăţiei lui Dumnezeu şi ilustrează vizual trăirile profunde
ale oamenilor lui Dumnezeu în contact cu aceste Taine întemeietoare de nemurire.
Astfel, nu există o formalizare şi o uniformizare totală a iconologiei bizantine, cu toate că
Erminiile şi canoanele au un cuvânt de spus. Există aspecte, forme şi reprezentări inedite,
izvorând din Tradiţia Bisericii, din scrierile Sfinţilor Părinţi, din minuni petrecute în istoria
Bisericii, dar şi inculturări iconografice10 care au de-a face cu conştiinţa naţională a
resprectivilor primitori şi privitori.
Astfel, criteriile teologice ale icoanei nu stau în asemănarea fizică cu prototipul, nici în
conformarea reprezentării cu un model de icoană dat, ci ele sunt transcendente, mai presus
de orice coordonare sau reglementare, şi singura evaluare care contează este cea din
inimile credincioşilor. Astfel, întâlnim icoane cu Maica Domnului de culoare, în ţările
africane, icoane ale Fecioarei îmbrăcate în costumul popular al neamului în care a fost
pictată etc.

15. Icoana – reprezentare a minunii lui Dumnezeu

Există şi o categorie a miraculosului haric în deezvoltarea conştiinţei iconologice în

Biserică. astfel, undele icoane care au trecut în istorie prin evenimente extraordinare,
poartă într-însele pecetea de tavmatologie a acetstor evenimente. Dăm exemplu Icoana
făcătoare de minuni Paramitissa, de la Mănăstirea Vatoped din Sfântul Munte Athos, în care
Fiul are o fizionomie mânioasă şi îi pune mâna la gură Fecioarei Sfinte, iar Maica Domnului
îi ia mâna de la gura ei. Istoria acestei icoane, aşa cum a fost istorisită fără putinţă de tăgadă
de către călugării mănăstirii, arată că această icoană era una firească respectând canonul
iconografic şi de erminie. Însă, într-un din zile, acum câteva secole, piraţii necredicioşi au
năvălit în arsanaua (portul) sfintei mănăstiri şi s-au ascuns cu scopul de a năvăli atunci
când, dimineaţa, călugării deschideau porţile mănăstirii fortificate. Însă Maica Domnului a

10
Vezi Christoph von Schönborn, L’Icône du Christ. Fondements théologiques, Fribourg, 1976, p.81.
strigat din icoana (care atunci era deasupra porţii): Nu deschideţi căci veţi fi ucişi. Atunci,
Fiul din icoană şi-a pus mâna la gura Maicii Domnului şi a zis: Lasă-i că am hotărât să moară
pentru păcatele lor. Şi totuşi, Maica Domnului, cu îndrăzneală de maică, a luat mâna Fiului
de la gura ei şi a strigat încă o dată, iar călugării au realizat primejdia de moarte în care se
aflau şi au rămas baricadaţi în mănăstire, până piraţii au plecat. De atunci chipul Maicii
Domnului a rămas astfel, cu mâna Fiului ei la gură, salvând pe monahi de moarte prin
iubirea ei faţă de creştini.

Icoana Maicii Domnului Paramythia (Mângâietoarea), Mănăstirea Vatoped, Sf. Munte Athos.
Această minune fundamentată istoric şi epigrafic vine să certifice faptul că iconografia este
un teritoriu de frontieră între lumea aceasta şi lumea Împărăţiei lui Dumnezeu, acolo unde
minunile nu sunt excepţii extraordinare, ci sunt firescul dumnezeiesc al iubirii, acolo unde
Dumnezeu se odihneşte întru sfinţii Lui şi lucrează totul în toţi.

Pietatea creştină pentru icoane – formă necesară a iubirii în Biserică

Iubirea pentru sfinţii lui Dumnezeu este dublată în ortodoxie de iubirea faţă de icoanele lor.
Icoanele sunt păstrate sute sau chiar mii de ani, din generaţie în generaţie, în Biserici dar şi
în casele creştinilor, ca veghetoare şi ocrotitoare a vieţii creştinilor.
Există o devoţiune aparte pentru icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, care este
icoana esenţială şi fundamentală a Ortodoxiei, care străjuieşte marea majoritate a caselor
de creştini. Dacă în breasla marinarilor, mai ales în Grecia şi în Rusia, icoana Sfântului
Nicolae, ocrotitorul navigatorilor este nelipsită de pe orice corabie, icoana Maicii Domnului
cu Pruncul este nelipsită din casele creştinilor, din familiile credincioase.
Păstrarea icoanelor şi cinstirea lor, venerarea şi sărutarea sfinţilor de pe icoane sunt forme
ale acestei devoţiuni. Există însă Duminica Ortodoxiei, prima Duminică din Postul Mare,
când Biserica sărbătoreşte victoria Bisericii asupra ereziei iconoclaste11, când procesiuni cu
icoane au loc în întreaga lume ortodoxă. De asemenea, există sărbători ale icoanelor
făcătoare de minuni, aşa cum este în 2 iulie, sărbătoarea Icoanei făcătoare de minuni Maica
Domnului Prodromiţa. Procesiuni cu icoane făcătoare de minuni au loc peste tot în arealul
universal ortodox cu prilejul marilor sărbători naţionale, în vremuri de restrişte sau de
catastrofe naturale, în vreme de secetă pentru înduplecarea milostivirii lui Dumnezeu
asupra poporului Său. Icoanele sunt aşadar steagurile creştinismului adevărat, căci ele
istorisesc fiinţa noastră eshatologică şi teologică în Duhul Sfânt şi puterea Întrupării lui
Hristos prezentă şi lucrătoare în lume.
Orice casă creştină are icoane, iar orice cameră din această casă trebuie să conţină măcar o
icoană. Strămoşii noştri români aveau un mic altar de rugăciune în fiecare casă, acolo unde,
spre Răsărit, icoana străjuia lumina casei şi dăruia mângâiere şi putere de har familiei.
Icoanele erau împodobite cu ştergare înflorate, pentru a le feri de orice păcat săvârşit în
casă, şi erau luminate nu numai de Duhul Sfânt, ci şi de candela permanent aprinsă de sub
ele, care veghea tihna nopţii în rugăciune.
De asemenea creştinii poartă Sfânta Cruce la gâtul lor, ca fiind cea mai de preţ mărturisire a
credinţei, cel mai valoros giuvaer, plin de Sângele menuritor al lui Dumnezeu şi semnul de
foc care alungă pe diavolul. Există şi icoane purtate la gât ca pandantive care continuă
această idee de prezenţă a harului lui Dumnezeu izvorâtor din Dumnezeu şi dăruit sfinţilor
Lui şi fiecărui credincios adevărat.

11
A. Grabar, L’iconoclasme byzantin, Paris, 1957, cap. „L’Eglise et les images” (text de curând tradus în
română la Editura Meridiane.
Icoanele împodobesc Bisericile, separă Sfântul Altar de naos, prin catapeteasmă şi unesc
cerul cu pământul în Liturghia veacurilor. Orice Biserică ortodoxă trebuie în mod imperios
necesar să fie pictată cu icoane, pentru ca în ea să fie cuprins în mod vizual întregul univers
de lumină a Preasfintei Treimi şi toate evenimentele istorice mântuitoare, concentrate în
Liturghia Bisericii.
Poporul român a continuat şi a desăvârşit această necesitate teologică, pictând – pentru a
da doar un exemplu – în vremea Sfântului Ştefan cel Mare şi a lui Petru Rareş bisericile
moldave şi în exteriorul lor, transformându-le în chivote vii care adăpostesc – ca nişte arce
ale noului Noe – Hristos – întreaga creaţie transfigurată de harul lui Dumnezeu şi mântuită
de potopul morţii.
Există în poporul român şi nu numai tradiţia existenţei Troiţelor, adică a acelor
monumente, sculptate de obicei de lemn, în formă de Cruce a lui Hristos, străjuită de Maica
Domnului şi de Sfântul Evanghelist Ioan, dar împodobită în mod unic cu icoane şi scene din
istoria mântuirii. Crucea creştină ortodoxă este în mod necesar pictată cu Hristos pe ea, şi
nu este Crucea goală (de sens) din reprezentările occidentale. Aceste Troiţe sunt jaloanele
sau bornele kilometrice ale Căii către Hristos şi marcaje teologice ale prezenţei lui
Dumnezeu în lume.

Dimensiunea misionară a iconologiei eclesiale

Rolul şi funcţia icoanei în reprezentarea mesajului Evangheliei şi în receptarea sensurilor

credinţei nu pot fi subestimate. Evanghelia mântuirii adusă de Mântuitorul Iisus Hristos
trebuie imprimată adânc în taina fiinţei umane şi trebuie permanent înnoită şi aplicată în
viaţa unică a fiecărei persoane umane în Biserică, care este Trupul Mântuitorului.
Ori, această înnoire şi aplicare trebuie făcută cu mijloacele umanului, cu funcţionalităţile
specifice ale fiinţei umane care este făcută din trup şi suflet şi accesibile simţurilor umane,
între care văzul este temelia percepţiei şi reprezentării.
Icoana este aşadar tocmai răspunsul Bisericii la chemarea persoanelor umane de înţelegere
a rosturilor celor mai presus de fire ale Împărăţiei lui Dumnezeu.
Primele realităţi ale credinţei, împropriate în viaţa copiilor sunt semnul Sfintei Cruci, care
face parte din registrul iconologic, rugăciunea Tatăl nostru şi sărutarea icoanelor de către
micuţi. Vedem în aceste trei simple gesturi de credinţă şi devoţiune creştină însumate în
sinteză teologică toate eforturile Bisericii de sădire a Cuvântului lui Dumnezeu şi tot
răspunsul umanităţii la iubirea răstignită a lui Dumnezeu. Astfel, semnul Sfintei Cruci
cuprinde în el mărturisirea Preasfintei Treimi („În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh”), semnificaţia tainică a răstignirii interioare şi al apartenenţei noastre la Trupul
răstignit şi înviat al lui Hristos, care este Biserica, credinţa în viaţa de după moarte şi
morala eshatologică a Crucii, care este moarte împreună cu Hristos. Prin rugăciunea „Tatăl
nostru” creştinul are însumată toată teologia demnităţii noastre de fii ai lui Dumnezeu,
teologia voii lui Dumnezeu şi sintetic toată teologia iubirii lui Dumnezeu pentru lume, iar
prin sărutarea icoanelor, creştinul primeşte viziunea prezenţei lui Dumnezeu în lume prin
Fiul Său, prin Maica Domnului şi prin sfinţii Lui. Vedem aşadar cum cele mai simple gesturi
fundamentale ale credinţei sunt fundamente teologice ale înţelegerii sacrului şi intrarea
credinciosului prin Sfintele Taine în realitatea Bisericii lui Dumnezeu.