DOGMĂ, TELEOGUMENĂ, PĂRERE TEOLOGICĂ.

Dumnezeu este Autorul teologiei şi El vorbeşte prin sfinţi. Dogma este

adevărul rostit de Dumnezeu oamenilor, descoperit prin Duhul Sfânt, oamenilor
aleşi de El. Orice adevăr științific are o probă, dogma are probă în revelație, acolo
e temeiul. Dogma nu este un adevăr științific, e un adevăr de credință. De unde
vine acest adevăr? De la Dumnezeu, prin urmare, este revelat de Dumnezeu,
formulat de către Biserică, are un caracter neschimbabil (cine e adevărul Hristos?
„Hristos, ieri, astăzi și în veci același este” – Evrei 13, 8) și dat oamenilor în
vederea mântuirii. Acestea sunt caracteristicile dogmei.
Deci, dogma este adevăr de credință, este un adevăr teoretic, care trebuie
urmat, e descoperită de Dumnezeu, formulată de Biserică, cu caracter
neschimbabil, dat oamenilor în vederea mântuirii.
Dogmele sunt clare, ele au fost revelate de către Dumnezeu în Sfânta
Scriptură, prin oameni aleși de Dumnezeu, care au scris sub inspirația Duhului
Sfânt. Dar nu numai în Scriptură, căci Scriptura a apărut după Sfânta Tradiție.
Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție sunt căile prin care s-a transmis și s-a păstrat
Revelația dumnezeiască. Mântuitorul nu a scris nimic, dar cuvintele Sale au fost
întipărite în cei ce le-au primit; și nu erau în stare să le primească, dar a trimis pe
Duhul Sfânt, care i-a întărit să aibă puterea să le primească, să aibă capacitatea să
le țină și să le transmită mai departe.
Aceste adevăruri au fost formulate de Biserică, deoarece ea este întemeiată,
văzut, prin Pogorârea Sfântului Duh. Când Apostolii s-au umplut de Duhul Sfânt
în ziua Cincizecimii, au fost iluminați, încât tot ce le-a vorbit Mântuitorul s-a
împrospătat în memoria lor, cu fidelitate, și erau însuflețiți de Duhul Sfânt, de
aceea, prin predica Sf. Ap. Petru și a celorlalți (că este trecută în Faptele
Apostolilor predica Sf. Ap. Petru, dar, se pare că nu numai el vorbea) au venit
mulţi la credinţă. De aceea, la Faptele Apostolilor găsim această întrebare din
partea mulțimii: iată, aceștia care vorbesc, nu sunt toți galileeni? Și cum auzim
noi, fiecare, limba noastră, în care ne-am născut? Orice translator, orice computer,
orice traducere prin sistem electronic nu va ajunge să fie la înălțimea transmiterii
în alte limbi cum a făcut-o Duhul Sfânt, prin gurile apostolilor. Ei vorbeau fiecare
în limba lor, asta-i glosolalia, și ceilalți auzeau în limba în care s-au născut. Este
acest paradox: dacă la Turnul Babel s-au diferențiat limbile, la Cincizecime,
limbile tuturor s-au unit într-una singură, a Duhului Sfânt. De fapt, limba e o
modalitate de comunicare. Comunicarea în rai a fost într-un limbaj și toți s-au
întrebat, generații de-a rândul, curioși de toate felurile și chiar năstrușnici, care
căutau ei o ipoteză, ce limbă au vorbit strămoșii în rai cu Dumnezeu? Au vorbit o
limbă mult superioară limbajului articulat și sărac al cuvintelor limitate, ei au
vorbit limba harului, a Duhului Sfânt. Așa comunicau strămoșii noștri cu
Dumnezeu, pentru că harul era măsura armoniei lor.
De ce a formulat Biserica dogma, de ce a sistematizat revelația
dumnezeiască? Pentru că ea a devenit depozitara zestrei adusă de Hristos,
descoperirea, iar Duhul Sfânt a adus însuflețirea; Duhul Sfânt îl face prezent pe
Hristos.
Biserica formulează dogmele pentru că Biserica continuă pe Hristos, El e
Capul Bisericii și ierarhia și credincioșii alcătuiesc Trupul Bisericii; Biseirca este
plină de Hristos și Duhul Sfânt, „mâinile Tatălui” (Sf. Irineu de Lugdunum), iar
Hristos și Duhul Sfânt nu se despart de Tatăl.
Prin învățătura de credință numită dogmă, Biserica Îl are pururi pe Hristos,
Biserica formulează dogmele pentru că Hristos lucrează și Sfintele Taine în
Biserică.
De ce avem nevoie de dogme? Fără ele nu ne mântuim. Aceste adevăruri ne
sunt descoperite de Dumnezeu, formulate de Biserică, dar nu fără o adresă, iar
adresa lor este calea mântuirii. Așadar, nu ne putem lipsi de învățăturile de
credință. Ne spune Însuși Mântuitorul: Cercetați scripturile (adică ceea ce v-am
descoperit), că în ele aveți viață veșnică (în învățăturile aduse de Mântuitorul
Hristos). Dogma este adevăr mântuitor, pentru că ea îl are pe Hristos, Adevărul lui
Dumnezeu.
 Sinoadele ecumenice, care au formulat dogmele, nu au ajuns să epuizeze toate
învățăturile de credință, astfel încât mai sunt și alte feluri de învățături în Biserică:
teleogumenele și părerile personale sau particulare.
Teleogumenele sunt acele învățături de credință care au temei în revelație,
dar nu au consensul întregii Biserici; ele sunt foarte apropiate de dogme. Nu au
consens universal pentru că s-au formulat din niște necesități obiective, Bisericile
locale, în conferințele panortodoxe au explicitat aceste învățături, dar nu au girul
unui Sinod ecumenic. Se apropie foarte mult de dogme prin faptul că au temei în
revelație; orice are temei în revelație este de la Dumnezeu, nu au consensul
Bisericii pentru că nu au fost momentele potrivite, providențiale, ca ele să se poată
formula cu consensul întregii Biserici.
Părerile particulare sunt opinii teologice ale unor oameni învățați în
domeniul teologiei, dar au insuficient temei în revelație sau nu au deloc temei și au
o importanță secundară. Ele nu privesc probleme ale mântuirii, problemele
mântuirii sunt exprimate prin dogme și teleogumene. De aceea, dacă dogme și
teleogumene sunt necesare creștinului pentru mântuire, părerile personale sunt de
multe ori dubioase, ele vin cu anumite păreri subiective, reflecții subiective, astfel
încât le luăm în seamă ca pe un fapt divers.

Deosebirea dintre dogmă și raționament/adevăr științific

Adevărul științific se încadrează în limitele rațiunii, este formulat de om,

accesat de ceilalți oameni prin rațiune, în timp ce dogma vine de Sus, de la
Dumnezeu.
Adevărul științific poate suporta unele mutații, poate fi un adevăr fix sau
mobil, îi aparține numai omului, în timp ce dogma niciodată nu poate fi
schimbătoare, are un caracter absolut neschimbabil (imuabil), formularea îi
aparține Bisericii (omului și Duhului Sfânt).
Adevărul științific ne duce la experiențe, facilități ale traiului, dogma ne duce
la Dumnezeu și la viața cea veșnică.
 Teleogumena este un adevăr de credință care are temei în revelație și nu are
formularea expresă a întregii Biserici, dar are circulație foarte intensă în cea mai
mare parte a Bisericii. Are tot caracter neschimbabil și servește tot mântuirii.
Părerea teologică sau personală – porneşte dintr-o cugetare personală, poate
sau nu avea temei în revelație, iar formularea este relativă, chiar dacă are un temei,
și personală, de aceea nu e de luat în seamă.
Dacă dogmele și teleogumenele sunt necesare, părerile teologice sunt
dubioase.

Revelația dumnezeiască și felurile ei. Revelația dumnezeiască naturală.

Revelația dumnezeiască supranaturală, indirectă, generală.
Revelația dumnezeiască
Dumnezeu nu S-a ascuns de lume, El este Creatorul lumii și al omului.
Dumnezeu a făcut o lume nevăzută și una văzută, iar cununa tuturor făpturilor, o
sinteză a tuturor este omul, de aceea omul este numit și microcosmos.

Cum S-a revelat Dumnezeu? S-a revelat dintru început omului pentru că
Dumnezeu, pe omul pe care l-a creat după chipul Său, l-a făcut partener de dialog
cu El, Dumnezeu vorbea cu omul. Adam vorbea cu Dumnezeu în răcoarea
(pnevma) serii, adică – spun Sfinţii Părinţi – în Duhul Sfânt. Iată, avem o revelație
dumnezeiască încă din rai. După izgonirea din rai, revelația dumnezeiască s-a
diminuat foarte mult pentru om, omul nu a mai fost capabil să primească dialogul
cu Dumnezeu, el a refuzat dialogul cu Dumnezeu (Dumnezeu îl întreabă ceva și el
răspunde altceva). Adame, unde ești? În loc să spună unde este, el a spus: am auzit
glasul Tău și m-am temut că sunt gol și m-am ascuns. În loc să spună: sunt în rai,
dar sunt gol, îmi pare rău, a răspuns pe dos.
Revelația dumnezeiască a rămas, totuși, în om, descoperirea lui Dumnezeu nu
și-a pierdut total percepția lui Dumnezeu. În primul rând, după izgonirea din rai,
omul a păstrat nostalgia raiului, știe de unde a căzut, s-a păstrat acea revelație, dar,
mai mult decât atât, Dumnezeu și-a pus amprenta Sa pe toată creația, lumea este
opera lui Dumnezeu.
Ce lume a creat Dumnezeu? A creat lumea naturală și lumea supranaturală.
Lumea naturală este universul întreg. Lumea are amprenta lui Dumnezeu pentru că
are armonia şi frumuseţea lui Dumnezeu. Omul are mai mult decât atât, el poartă
chipul lui Dumnezeu. De aceea, iată, există o revelație naturală care izvorăște
chiar din creația lui Dumnezeu, din întregul univers. Sf. Vasile cel Mare este cel
care tălmăcește în modul cel mai sublim armonia lui Dumnezeu din felul în care
sunt așezate corpurile în Univers, admiră armonia stelelor, diferitele constelații și
făptura care descoperă pe Făcătorul său. Citim și în Scripturi: Cerurile spun slava
lui Dumnezeu, și facerea mâinilor Lui o vestește tăria (Psalm 18, 1). De aceea, Sf.
Ap. Pavel, inspirându-se din Vechiul Testament, spune că cele nevăzute ale lui
Dumnezeu din făpturi se văd, adică veșnica Lui putere și dumnezeire, toate cele ce
au apărut arată un Autor, prin urmare, lumea își descoperă Autorul ei, că nu este
produsul întâmplării, hazardului. De aceea, avem, iată, revelația naturală. De
asemenea legitatea şi ordinea creaţiei arată fără tăgadă că există un Creator al
legilor naturii şi al ordinii create.

Revelația supranaturală indirectă pozitivă, canonul Vechiului Testament.

Revelația supranaturală este descoperirea lui Dumnezeu Însuși.

Descoperirea se face fie prin profeți, fie direct de către Dumnezeu, care își arată
prezența Sa: la Turnul Babel, la potopul lui Noe, cu Moise când pământul s-a
cutremurat, marea s-a despărțit etc. În toate aceste minuni a fost prezent
Dumnezeu Însuși, cu puterea Sa. Aceasta este revelația supranaturală.
Există o revelația supranaturală pozitivă și alta orală. Pozitivă, prezintă ce
a scris. Dintre toate cele ce s-au petrecut unele s-au și scris după aceea, alți profeți
doar au scris, făcând prevestiri viitoare. Cei patru mari profeți și cei 12 mici au
scrie ceea ce Dumnezeu le-a descoperit.
 Cum s-a produs această revelație? A fost printr-o inspirație pentru că
Dumnezeu a asistat, prin harul Său, pe cei pe care i-a ales să-și împlinească planul
Său cu omenirea. Despre această inspirație au fost diferite păreri, cea mai
autorizată concluzie despre cum i-a asistat Dumnezeu pe cei aleși a fost că i-a
inspirat la modul de a le face cunoscute voia și planurile Sale, dar inspirația nu a
fost verbală, tocmai de aceea găsim diferite stiluri în cărțile Sfintei Scripturi,
fiecare a scris după ținuta sa intelectuală, după percepția sa: unul scrie într-un stil
mai elevat, altul într-un stil mai simplu, dar toți profeții au claritate în ceea ce spun
și fondul conținutului niciodată nu a fost afectat de pregătirea personală a
scriitorilor Sfintei Scripturi. Astfel, Duhul Sfânt sfinţeşte înţelepciunea omenească
diversă şi îmbracă adevărul Său în veşmântul culturii personale a proorocului.
Această revelația dumnezeiască este de două feluri: indirectă și directă;
indirectă a fost în Vechiul Testament, pentru că Dumnezeu a descoperit profeților
și profeții au descoperit omenirii, printr-un interlocutor, de aceea e indirectă.
Revelația directă, dumnezeiască, este adusă de Fiul lui Dumnezeu. În Noul
Testament se scrie limpede despre revelația indirectă și despre revelația directă:
„După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit
părinţilor noştri prin prooroci în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă
prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile”
(Evrei 1, 1-2). Iată, în Noul Testament este o revelație directă pentru că bărbații
cei aleși de Dumnezeu nu au vorbit de la ei înșiși, ci purtați fiind de Duhul Sfânt,
astfel încât, de fapt tot Noul Testament, nu numai Sfintele Evanghelii, înseamnă o
revelație directă. Hristos îi însoțea: Eu sunt cu voi în toate zilele (Matei 28, 20), îi
însoțea pentru că Duhul Sfânt nu le mai era exterior, ca în Vechiul Testament, ci
devenise lăuntric, ca în rai, înainte de păcat. Deci, avem de-a face cu o revelație
supranaturală indirectă, în Vechiul Testament, și cu una directă, în Noul Testament.
Revelația dumnezeiască are două căi de transmitere:
- Sfânta Scriptură și
- Sfânta Tradiție.
 Sfânta Scriptură a Vechiului Testament a început să se scrie cu 1500 de ani
înainte de Hristos, atunci s-au scris primele cinci cărți (Pentateuhul), apoi, în mod
cronologic, s-au scris celelalte. Vechiul Testament cuprinde 39 de cărți canonice și
alte șapte necanonice.
Cărțile canonice sunt cele revelate de Dumnezeu cu toată siguranța, cele
necanonice sunt bune și folositoare, ele prezintă niște fapte pioase care s-au
petrecut, cuprind în ele adevăruri istorice.
Cărțile canonice sunt normative, ele descoperă planul, voia și lucrarea lui
Dumnezeu. Le împărțim în:
- Istorice: cărțile lui Moise, Iosua, Judecători, Rut, I, II Regi și I,
II Paralipomena
- Didactice: Iov, Psalmi, Proverbe, Ecclesiastul, Plângerile lui
Ieremia și Cântarea Cântărilor
- Profetice: ale celor 16 profeți: Isaia, Ieremia, Iezechiel și Daniel
și ceilalți 12.
Acestea sunt cărțile Vechiului Testament.

Cărţile Noului Testament se împart tot astfel:

- Istorice: Sfintele Evanghelii și Faptele Apostolilor
- Didactice: cele 14 epistolele pauline și cele 7 epistole
sobornicești
- Profetice: Apocalipsa, (de care toți fug datorită dificultăţii
înţelegerii ei).

Sfânta Tradiție este dimensiunea duhovnicească a Sfintei Scripturi (definiție,

Pr. acad. Dumitru Popescu). Ea este viaţa Duhului Sfânt în Biserică (Pr. D.
Stăniloae). După câțiva ani de la Înălțarea la cer a Domnului și Pogorârea
Sfântului Duh au început să se scrie cărțile Sfintei Scripturi. Până atunci nu a
lucrat Duhul? De unde și-au luat conținutul scriitorii Noului Testament? Exact din
Sfânta Tradiție, care are privilegiul să fie, cronologic, înaintea Sfintei Scripturi.
 Sfânta Tradiție are o definiție foarte sugestivă. Sfânta Tradiție este
transmiterea din generație în generație, pe cale orală, a învățăturii Mântuitorului,
pentru că apostolii nu au citit nimic, ei toate le-au făcut oral, prin cuvânt, dar le
făceau cu toată însuflețirea. Totuși, cultul de la început a fost din ceea ce s-a
păstrat din Vechiul Testament tot din revelație, că avem prima Sfântă Liturghie a
Sfântului Iacob, aceea era foarte lungă, că nu puteai să o reciți oral.
În afară de faptul că este dimensiunea duhovnicească a Sfintei Scripturi,
Vincențiu de Lerin dă cea mai frumoasă și completă definiție a Sfintei Tradiții: tot
ceea ce totdeauna, pretutindeni și de toți este crezut. Prin urmare, se referă la
această zestre a Bisericii universale.
Sfânta Tradiție nu a rămas numai orală. La început a fost pe cale orală, pentru
că în Biserica primară Dumnezeu a lucrat prin mijloacele Sale speciale, numite
harisme. Atunci când se primea harul Duhului Sfânt, Mirungerea din ziua de
astăzi, prin punerea mâinilor, cei ce primeau această Sfântă Taină erau deja
inspirați și, cu adevărat, vorbeau. Ce pregătire avea Petru? Era pescar, el nu a fost
nici fariseu, nici nu s-a dus mereu la sinagogă să învețe acolo cu Gamaliel sau cu
altcineva, era om simplu, dar Dumnezeu l-a inspirat, l-a învățat la școala
Mântuitorului. După aceea, prin harisma Duhului Sfânt el a devenit înțelept încât
l-au ascultat toți iudeii din diasporă când a luat cuvântul după Pogorârea Sfântului
Duh şi s-au botezat trei mii doar în acea zi. Așadar, harismele au întreținut Sfânta
Tradiție.
Sfânta Tradiție este de aceeași importanță cu Sfânta Scriptură, care se
încheie cu moartea ultimului apostol, Sf. Ap. Ioan, la sfârșitul secolului I. Dar
Sfânta Tradiție nu a rămas la modul oral, de la început, ci a fost fixată în opt
documente, tezaure:
1. Simbolurile vechi de credință
2. Cele 85 de canoane apostolice
3. Definițiile dogmatice și canoanele Sfintelor Sinoade ecumenice, cele
șapte, și ale Sinoadelor locale, aprobate de Sinodul VI ecumenic, cele care au
consensul expresiei ecclesius est
4. Scrierile Sfinților Părinți
 5. Actele martirilor, care sunt scurte mărturisiri de credință, culese de pe
buzele martirilor când se aflau în chinuri
6. Descoperirile istorice și arheologice cu caracter doctrinar
7. Definițiile dogmatice împotriva ereziilor, consemnate de istoria
bisericească
8. Liturghiile și cărțile de slujbă, în general.
Sfânta Tradiție a circulat pe cale orală în veacul apostolic, a fost fixată în
scris în decursul celor opt secole în aceste documente/monumente ale Sfintei
Tradiții. Toate acestea au importanță egală cu Sfânta Scriptură.

Raportul între Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție

Sfânta Scriptură are privilegiul de a fi un material scris, concis în care sunt
cuprinse în mod complet toate învățăturile de credință.
Sfânta Tradiție explicitează adevărurile cuprinse în mod concis sau
insuficient de clar în Sfânta Scriptură, dar nu există adevăr nefondat pe Sfânta
Scriptură, însă nu întotdeauna este clar și concis. Sfinții Părinți au avut grijă să
lămurească textele care nu erau destul de explicite. Tradiţia tâlcuieşte Scriptura, iar
Scriptura fundamentează Tradiţia.
Între Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție este un raport de intercondiționare și
lămurire reciprocă, dar Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție n-ar avea această valoare
și n-ar fi îndreptătoare pentru viața creștinilor dacă Biserica nu le-ar fi consacrat.
De aceea, și Sfânta Scriptură, și Sfânta Tradiție se supun Bisericii. Acesta este
marele adevăr pe care trebuie să-l înțelegem din punct de vedere ortodox, căci vom
vedea la catolici e deosebit.
Deosebiri interconfesionale
La catolici, există Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, dar Sfânta Tradiție nu
se oprește la veacul VIII, cum nu se opresc nici sinoadele, ci au o mulțime de
sinoade după veacul al VIII-lea. Sf. Tradiție nu e supusă Bisericii, ca și Sf.
Scriptură, ci e supusă Papei, care este cel ce în mod unic, singur, poate să
interpreteze Sf. Scriptură și Sf. Tradiție. De aceea este deosebire mare. Astfel,
tradiţia covârşeşte şi înlocuieşte pe alocuri Scriptura.
 La Protestanți, Tradiția nu există, este o însăilare omenească, ci numai
Scriptura (Sola Scriptura).

Criteriile revelației supranaturale. Profețiile.

Revelația este o realitate, incompletă, nedeplină, ea descoperă pe Dumnezeu

ca Autor al lumii, dar nu descoperă măreția lui Dumnezeu decât ca un principiu
general, veșnica Lui putere. Întrucât omul nu a mai fost capabil, stăpânit de păcat,
să-L mai descopere pe Dumnezeu decât ca idee și gândire, și aceasta la un mod
destul de fad, relativ şi imperfect, de aceea a binevoit Dumnezeu să ni se descopere
nu prin natură, căci prin natură descoperirea lui Dumnezeu este deschisă, ci se
descoperă în mod supranatural prin profeții și prin minuni - acestea sunt criteriile
revelației supranaturale.
Profețiile sunt acele descoperiri ale lui Dumnezeu care sunt mai presus de
legile naturale, în nici un caz nu suspendă legile naturale, ci copleșesc sau
desăvârșesc legile firii. Profeţia este adevărul lui Dumnezeu rostit cu cuvinte
omeneşti. Știința a găsit ziua în plus despre care se vorbește în cartea Iosua, când a
zis: stai soare pe cer, deși pământul se învârte și el face ciclicitatea zi și noapte. S-
a putut determina că a fost o încetare a mișcării de rotație a pământului în vremea
aceea. Cel ce a dat legile firii, Acela le stăpânește, El nu le suspendă, aici El le
guvernează. Minunea este un fapt extraordinar în sensul că desăvârșește sau
copleșește ordinea firească a legilor firii așezate de Dumnezeu în om.
Profeția este acea descoperire a lui Dumnezeu în care El își alege oamenii
potriviți cărora le destăinuie planul Său și le transmite niște informații la care
omul nu poate să ajungă pe o cale firească. Sunt acele prevestiri pentru un anume
timp care se și împlinesc atunci când sunt proiectate să se împlinească. Toate
profețiile mesianice s-au împlinit la timpul lor. Alte prevestiri: proorocii vesteau
fapte mai apropiate sau mai îndepărtate, prevesteau fapte pentru pedepsirea
poporului sau pentru pedepsirea unor regi sau a unor persoane chemate de o
anumită misiune sau prevesteau fapte ale mântuirii.
Sunt doi termeni: profet și proroc; proroc este cel ce vede înainte de a se
întâmpla, profet este cel ce spune înainte de a se face. Acestea sunt criteriile
revelației supranaturale: profețiile și minunile.

Prorocul este acel om ales de Dumnezeu dintre oameni, căruia Dumnezeu îi

insuflă ceea ce vrea să transmită prin el unui popor sau unei persoane și îl asistă pe
tot timpul până la împlinirea scopului alegerii. El expune planul lui Dumnezeu, dar
cu personalitatea sa. Lui i se descoperă ceea ce vrea Dumnezeu să împărtășească,
dar nu-i dictează Dumnezeu cum să spună, ci el spune după puterile sale, după
contextul timpului și după cultura sa.

Criteriile revelației supranaturale. Minunile.

Minunea este un fenomen în care Dumnezeu desăvârșește o anumită lege

din firea cea creată, slujind unui scop de a-și descoperi Persoana Sa sau o anumită
misiune a Sa. Minunea desăvârșește anumite legi ale firii, altfel, dacă abrogă o
anumită lege a firii, Dumnezeu se dezice pe Sine. Minunea pare că iese din legile
firii, dar este o desăvârșire a legilor firii, ea nu schimbă legea firii. Ea este firescul
iubirii lui Dumnezeu şi poartă întotdeauna un sens al iubirii şi unirii lui Dumnezeu
cu oamenii. Profetului, Dumnezeu îi ridică înțelegerea asupra unui scop pe care
vrea să-L transmită, asupra misiunii pe care vrea să o împlinească, în acest sens îi
ridică cunoașterea înspre acea direcție. Dumnezeu vrea să se descopere pe Sine
sau voia Sa necesară nouă, ca noi să ne împropriem voia Sa și să lucrăm în folosul
nostru. Profeții sunt făcători de minuni în mod indirect, pentru că toate minunile
(atât cele ce se referă la noi descoperiri, cât și la fapte extraordinare) aparțin lui
Dumnezeu. O minune cu totul excepțională este învierea lui Lazăr, este o
desăvârșire a legilor firii, căci noi mergem spre Înviere. Minunea este firescul
vieţii veşnice (vindecarea, învierea morţilor, liniştirea furtunii, înmulţirea
euharistică, toate sunt realităţi eshatologice). Deschiderea ochilor este o
desăvârșire a legilor firești, i-a completat orbului ceea ce El făcuse. Sunt două
minuni în care sunt depășite legile firii: una când Iosua s-a luptat cu amaleciții și
oamenii de știință au găsit o zi în plus, când n-a mai fost noapte, pământul nu s-a
mai învârtit, sau a doua, când Mântuitorul și-a dat sufletul pe Cruce s-a cutremurat
tot pământul. Nu a fost un cutremur local, ci unul general. Și întuneric peste tot
pământul de la ceasul al șaselea până la ceasul al nouălea. Și aceasta a fost
dovedită științific. Acestea sunt minuni care transcend legile firii, dar nu le
suspendă niciodată. Pământul a stat pe loc pentru că a avut un scop. Chiar și
această minune, care nu poate aparține decât Autorului creației, ar putea să fie un
argument pentru oamenii căutători de știință să vadă ce descoperă Biblia și știința
nu a descoperit.
Mersul pe apă este o minune pentru că trupul Mântuitorului a devenit
imponderabil, L-a susținut energia Sa divină. Energia dumnezeiască te poate
susține oriunde, energia dumnezeiască are în sine puterea dumnezeiască. Petru,
prin rugăciune și credință, a avut și el această energie transmisă de Hristos. Cât a
stat în relație cu Hristos, l-a susținut şi a mers pe apă. Când s-a îndoit (îndoiala
înseamnă ruperea relației cu Hristos) a început să se scufunde.

Cunoașterea pe cale naturală a lui Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu a venit cu revelația, cunoașterea este receptarea revelației.

Pentru că există o revelație naturală, este și o cunoaștere naturală, există o
revelație supranaturală este și o cunoaștere supranaturală. Să nu încurcăm
revelația cu cealaltă dimensiune, a cunoașterii.
 Cunoașterea naturală, corespunde revelației naturale, este posibilă, dar doar
identifică pe Dumnezeu ca Autor al întregii creații. Această cunoaștere naturală
este la îndemâna oricărui om rațional. Cum cunoaște omul? Prin rațiune și prin
comparație.
Cunoaștere supranaturală corespunde revelației supranaturale, dar în
Ortodoxie îmbracă cel puțin două direcții. A mai apărut una mai recent,
cunoașterea realităților concrete ale vieții. Aceasta este mai mult subiectivă, nu
este o cunoaștere obiectivă. Fiecare cunoaște ceva în sine și pentru sine, în afară
de cunoașterea care este formulată de Biserică. Biserica nu a putut să formuleze
cunoașterea realităților concrete ale vieții pentru că nu a luat fiecare om în parte
să-i prorocească ce poate el cunoaște în viața lui. Vrem să dezvoltăm acum
cunoașterea supranaturală catafatică și apofatică.
La ortodocși există aceste două direcții de cunoaștere.

Cunoașterea supranaturală catafatică

Distincția între cunoașterea catafatică și apofatică

Cunoașterea catafatică se referă la punerea în valoare, pe calea rațiunii, a

manifestărilor mai presus de fire a lui Dumnezeu. Aici este folosită mai ales
analogia: dacă omul este limitat, Dumnezeu este nelimitat; dacă omul este bun,
Dumnezeu este în mod desăvârșit bun. Așadar, cunoașterea catafatică prezintă în
mod analogic, pe cale rațională, manifestările mai presus de fire ale lui Dumnezeu.
Așa s-au și formulat atributele divine prin manifestările lui Dumnezeu mai presus
de fire, în această sferă a cunoașterii catafatice prin termeni raționali.

Cunoașterea supranaturală apofatică

 Cunoașterea apofatică este o cunoaștere mai presus de fire, în modul
concret, acolo reperăm manifestări ale lui Dumnezeu mai presus de fire. Aici, în
cunoașterea apofatică, ne reperăm noi în relație cu Dumnezeu.
Omul, îl caută pe Dumnezeu și voind să intre în relație cu Dumnezeu această
relație nu se poate produce concret decât prin rugăciune, pe o cale tainică,
lăuntrică, nu verbală, în care omul se simte copleșit de Dumnezeu. În această
copleșire a omului de către Dumnezeu, omului i se descoperă ceva din intimitatea
lui Dumnezeu. Atunci constată că ceea ce el reperează în exterior este mult mai
puțin decât poate repera în interior. În exterior, pe calea rațională, prin analogie,
căutând să surprindă manifestările mai presus de fire ale lui Dumnezeu, omul face
afirmații despre Dumnezeu: că există, că e bun, că e atotputernic, că este
atotștiutor, atotînțelept, dar în cunoașterea aceasta profundă, tainică, în stare de
rugăciune, omul constată că Dumnezeu este cu mult mai presus decât ceea ce îi
poate repera rațiunea. Aceasta este cunoașterea pe calea credinței și a rugăciunii.
Omul este copleșit de energiile dumnezeiești, de harul lui Dumnezeu și în
această cunoaștere tainică el reperează lumina cea neînserată a lui Dumnezeu ce s-
a arătat pe Tabor. Atunci nu mai poate face afirmații, că sunt înguste și necuprinse
de cuvinte, că Dumnezeu ar fi existență, ci e mai presus de existență; este mai
presus de bunătate. Nu este cunoaștere negativă, este formulată în termeni negativi
din neputința noastră, dar nu e cunoaștere negativă, e tainică. Noi nu putem
exprima pe Dumnezeu cum îl putem trăi, cum îl putem experia prin rugăciune și
credință. Ce surprindeau acei monahi care se rugau în tăcere, dar mintea le lucra
tot timpul? Experiau tocmai această lumină taborică, că nu S-a arătat Dumnezeu pe
Tabor ca să fie un eveniment, ci ca să fie o permanență. Taborul este starea de
îndumnezeire prin har. De aceea, Părinții pustiei au trăit permanent pe Dumnezeu.
De ce numai ortodocșii au cunoașterea apofatică? În catolicism și
protestantism nu există această cunoaştere datorită concepției despre harul lui
Dumnezeu. Ei, catolicii manevrează harul lui Dumnezeu (îl consideră creat),
protestanții nu se pot atinge de el, că se confundă cu Duhul Sfânt, neoprotestanții
nici nu mai au repere.
 Cunoașterea apofatică este în legătură cu învățătura despre energiile divine
necreate. Grigorie Palama a formulat învățătura despre energiile divine necreate,
încă o teleogumenă. Învățătura despre energiile divine necreate, formulată în
secolul XIII, de Grigorie Palama este o teleogumenă.
Așadar, la catolici este numai cunoașterea catafatică, cea analogică, rațională.
Prin urmare, Sfânta Tradiție ne aduce și revelația, și cunoașterea.
Cunoașterea apofatică este superioară celei catafatice. Cea catafatică ne duce
printr-un limbaj rațional să-l identificăm pe Dumnezeu, dar El rămâne într-un
dialog cu noi, în timp ce prin cunoașterea apofatică, Dumnezeu vine în noi, ne
vorbește înlăuntrul nostru, realizăm o intimitate cu Dumnezeu, pentru că nu este o
cunoaștere doar intelectuală, ci și mistică, a credinței, iar credința este rodul
harului; credința nu este doar o părere rațională, este dincolo de raționament, nu
este logică, nici ilogică, ci supralogică.

Atributele divine naturale.

Atributele divine s-au formulat prin metoda cunoașterii catafatice și sunt din
analogie, ne descoperă perfecțiunile divine. Sunt de trei feluri:
- Naturale
- Intelectuale
- Morale

Atributele naturale sunt în relație cu lumea naturală:

- Aseitatea - existența de sine. Dacă există de Sine Dumnezeu, nu
poate să fie decât spiritual
- Spiritualitatea
- Atotprezența
- Veșnicia
- Neschimbabilitatea
- Atotputernicia
Aseitatea - existența de sine. Dacă există de Sine Dumnezeu, nu poate să fie
decât spiritual. Dacă e spiritual, nu-i cuprins de spațiu, de aceea e atotprezent, și
nici de timp, de aceea e veșnicia. Dar ce e spiritual și veșnic se schimbă? Nu se
schimbă, şi de aici neschimbabilitatea. Dacă le are Dumnezeu pe toate acestea
atunci este atotputernic. Aceste atribute se învaţă în ordinea lor logică.
Aseitatea - Dumnezeu există de la Sine și nu are altă cauză afară de Sine.
Chiar El ne-a spus: Eu sunt Cel ce sunt. Și Moise a fost curios: cine ești, Doamne?
Eu sunt Cel ce sunt.
Spiritualitatea – Ateii spuneau că materia a creat spiritul. Spiritualitatea, la
Dumnezeu, este pură. De îngeri vom spune că sunt ființe spirituale personale, dar
nu sunt de natură pur spirituală, doar Dumnezeu este de natură pur spirituală. În
această natură pur spirituală, Dumnezeu transcende materia, este mai presus de
materie. Dumnezeu Însuși descoperă această dimensiune a Sa, Mântuitorul Hristos
spune: Duh este Dumnezeu și cei ce se închină trebuie să i se închine în duh și în
adevăr (Ioan 5).
Vedem că toate aceste atribute au acoperire în revelație.
Atotprezența – spiritul pur nu poate fi închis în ceva, nici localizat undeva.
Dumnezeu este atotprezent, deci spiritualitatea lui Dumnezeu este atotprezentă.
Unde este prezent Dumnezeu? Chiar peste tot, până și iad. De aceea se minunează
Psalmistul, că vrea să se mai ascundă când greșește și zice: Doamne, unde mă voi
duce de la fața Ta, de la Duhul Tău unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo
ești, de mă voi coborî în adânc, Tu de fa ță ești, și în iad de mă voi duce și acolo
Te voi afla (Psalm 138, 7-8). De aceea, iată, Dumnezeu este pretutindeni.
Atotprezența însemnează: aspațialitate, supraspațialitate și pretutindenitate.
Veșnicia – dacă celelalte atribute sunt în raport cu materia (primul e cu
existența efemeră, al doilea este în legătură cu materia, al treilea, cu spațiul),
veșnicia e în legătură cu timpul. Veșnicia este atributul prin care Dumnezeu
transcende timpul, este înainte de timp, în timp și dincolo de timp, mai presus de
timp, nu este cuprins de timp. Temei în Sfânta Scriptură pentru veșnicia lui
Dumnezeu: Tu același ești și anii Tăi nu se vor împu țina și Dumnezeu este astăzi
și în veci, același, deci este dincolo de timp. Timpul lui Dumnezeu este astăzi,
prezentul, Dumnezeu este un veșnic prezent, celelalte faze ale timpului sunt pentru
lumea măsurată, trecătoare; Dumnezeu este dincolo de timp, înainte de timp și
după timp, pentru că timpul este creația lui Dumnezeu, tocmai de aceea, în raport
cu timpul, Dumnezeu transcende timpul.
Neschimbabilitatea - Dumnezeu nu se schimbă, pentru că este același din
veci; neschimbabilitatea ne arată că Dumnezeu nu se schimbă nici în ființa Sa, nici
în activitățile Sale exterioare, ci El rămâne același: toate vor pieri, dar Tu rămâi,
și Același ești (Evrei 1, 11). Aici se arată identitatea lui Dumnezeu în raport cu
creația Sa, El rămâne neschimbat.
Atotputernicia – este atributul prin care Dumnezeu toate le-a făcut cu
puterea Sa proprie, a adus lumea din neființă în ființă, guvernează lumea.
Dumnezeu este atotputernic în voința Sa și în lucrările Sale. Cine-ți va putea sta
Ție împotrivă? De vei vrea Tu, munții se vor muta. De aceea, atotputernicia este
atributul prin care trebuie să înțelegem că Dumnezeu poate orice, dar face numai
cele bune din câte poate face. Dumnezeu nu vrea răul, răul este un accident în
sânul făpturii, El poate câte vrea, dar nu vrea câte poate, El nu vrea să ne
pedepsească, ci El vrea să ne miluiască. Cine va sta împotriva brațului Tău?(Înţel.
Solomon 11, 21) – acesta este temeiul cel mai grăitor. Prin Cuvântul lui Dumnezeu
cerurile s-au întărit și pământul s-a întemeiat (Ps. 104, 24) – Cu cuvântul
Domnului ceriurile s-au întărit, şi cu Duhul gurii lui toată puterea lor – aici se
arată participarea lui Dumnezeu Cel Treimic, la crearea lumii.

Atributele divine intelectuale

Atributele intelectuale
Sunt:
- Atotștiința
- Atotînțelepciunea
Atotștiința înseamnă cunoașterea absolută a lui Dumnezeu despre toate cele
ce sunt făcute, despre cele prezente și despre cele viitoare. La Dumnezeu nu există
faze de cunoaștere. Atotștiința înseamnă să cunoști cele viitoare concomitent cu
cele prezente. Noi avem o cunoaștere etapizată, succesivă, prin aceasta se
deosebește știința noastră de atotștiința lui Dumnezeu. Știința noastră este
succesivă, etapizată, diferențiată în timp, în vreme ce Dumnezeu are știința celor
trecute, prezente și viitoare în aceeași clipă, pentru că Dumnezeu nici nu are clipă,
are veșnicie. De aceea, o zi înaintea lui Dumnezeu e ca o mie de ani și o mie de
ani sunt ca o zi.
Această cunoaștere a lui Dumnezeu, o exprimă Sf. Ap. Pavel. O, adâncul
bogăției, al înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu (Romani 11, 33). Sf. Ap.
Pavel sugerează atotștiința lui Dumnezeu.
Atotînțelepciunea este o împlinire a atotștiinței. Atotînțelepciunea constă în
planul lui Dumnezeu cu făpturile Sale raționale. El a ales cele mai potrivite
mijloace pentru ca făpturile Sale să-și împlinească scopul pentru care au fost
create. Mulți s-au întrebat de ce l-a mai făcut Dumnezeu pe om, dacă știa că va
greși. Dar Dumnezeu, în planul creației a avut și planul căderii, fără să influențeze
pe om, și a avut și planul ridicării, al mântuirii omului. Aceasta-i înțelepciunea lui
Dumnezeu, că alege cele mai potrivite mijloace ca noi să ne putem împlini menirea
noastră aici, pe pământ, și de pe pământ să putem să mergem mai departe în
veșnicie.

Atributele divine morale

Atributele morale
Sunt:
- Sfințenia
- Dreptatea
- Iubirea
- Libertatea absolută
Sfințenia – exprimă acordul între voință și săvârșire, Dumnezeu voiește și
săvârșește după a Sa bunăvoință. Dar Dumnezeu nu lucrează prin ființă,
Dumnezeu comunică cu noi prin Persoane. Sfințenia este acordul între voință și
lucrare. Dumnezeu ni se adresează cu ființa nouă? Nouă ni s-a adresat Fiul, ni se
adresează Duhul Sfânt, Persoanelor divine le aducem închinare, vorbim despre
ființă, gândim la ființa dumnezeiască, care este unică, dar noi dialogul îl avem cu
Persoanele. Persoanele au dialogul între ele, în sânul ființei, dar nu-i spune Tatăl
Fiului: uite, prin ființa Mea îți comunic ceva, pentru că ființa le este comună. Dacă
n-ar fi ființă personală Dumnezeu, noi nu am putea să comunicăm. Persoanele au
capacitatea de dialog. Sunt unele ființe neraționale (indivizi) care pot fi păsări,
gâze, animale. Și acestea au ființă, dar noi comunicăm cu ființa lor? Sau cu
individul în parte? Cum comunicăm? Prin gesturi, pentru că noi putem să avem
oarecare relație cu ele, prin instinct.
Libertatea absolută derivă din cele trei, clasice: sfințenia, dreptatea și iubirea.
Deci, prin sfințenie avem acord între voința lui Dumnezeu și lucrarea Sa.
Dumnezeu ce voiește, aceea săvârșește. Noi nu facem ceea ce vrem, cum spune Sf.
Ap. Pavel: vreau să fac binele și mă trezesc făcând răul. La Dumnezeu nu e așa, ce
vrea, aceea face, pentru că e acord deplin între rațiune şi voință.
Sfințenia este atributul lui Dumnezeu prin excelență, exprimă desăvârșirea lui
Dumnezeu. Desăvârșirea morală este exprimată prin acest deplin acord sau
armonie între rațiune și voință, între voință și lucrare.
Temei: fiți sfinți că sfânt sunt Eu, Domnul Dumnezeul vostru (I Petru 1, 15-
16). Dumnezeu își descoperă sfințenia Sa, ea nu este ceva ascuns.
Cum aparține sfințenia lui Dumnezeu? Ține de sine, este un atribut care îi
aparține de sine. Sfințenia înseamnă desăvârșirea absolută a lui Dumnezeu.
Dreptatea este o activitate a lui Dumnezeu în afara ființei Sale, este acordul
deplin între făgăduință și ceea ce se împlinește. Dumnezeu întâi propune ce vrea
să facă neamului omenesc și îl asigură pe om că dacă face ceea ce îi propune
Dumnezeu îl va răsplăti. Dreptatea lui Dumnezeu constă în aceea că ce i-a propus
omului să facă și a poruncit să facă, dacă va face va primi răsplată. Dumnezeu este
drept că niciodată nu se dezice de ceea ce propune oamenilor, de ceea ce le
făgăduiește.
 Iubirea este atributul cel mai propriu lui Dumnezeu, prin care putem să
înțelegem natura divină ca o natură pozitivă, natura lui Dumnezeu.
Iubirea înseamnă acea lucrare a lui Dumnezeu prin care își exercită dragostea
Sa asupra tuturor făpturilor pe care le-a creat; este modul cel mai propriu prin care
îl identificăm pe Dumnezeu; pe Dumnezeu îl identificăm cu iubirea în toate
momentele vieții noastre, pentru că iubirea este atributul cel mai cuprinzător al lui
Dumnezeu și este proclamat ca supremul atribut față de toate celelalte atribute.
Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu.
Dumnezeu ne transmite iubirea Sa, harul Său, dar ce putem noi să receptăm
este o virtute, o putere de la Dumnezeu, o putere personală, limitată. Să facem
distincție între virtutea iubirii și Dumnezeu care este iubirea în Sine şi iubirea
umană. Virtutea iubirii, pentru om, este ceva prin care ajunge la Dumnezeu, dar nu
se confundă cu iubirea divină, care este absolută. Virtutea iubirii este preluată de la
Dumnezeu, dar în mod limitat și personal, prin care omul are acces la iubirea
divină; trebuie să facem distincție între atributul iubirii lui Dumnezeu și iubirea ca
virtute teologică a omului.

Sfânta Treime și tălmăcirea ei în general

Învățătura Bisericii despre Sfânta Treime

Sfânta Treime este credința noastră de bază. Iată, Dumnezeu S-a descoperit
oamenilor în multe feluri. Toate religiile lumii l-au căutat pe Dumnezeu.
Dumnezeu nu a putut fi identificat întocmai de religiile lumii, doar cât S-a
descoperit El Însuși.
În Vechiul Testament, Dumnezeu S-a descoperit, dar nu în mod deplin. În
Noul Testament El se descoperă în mod deplin. De aceea, Sfânta Treime este
prefigurată încă din vechime, o găsim ca temei al existenței Dumnezeului nostru
chiar din prima carte a Sfintei Scripturi, Facerea, dar nu în mod concret, ci în
modul pluralului exprimat de la facerea lumii, cădere, Turnul Babel, celelalte.
 În afară de aceste cuvinte care sugerează prezența Sfintei Treimi, avem și
teofanii: cu Avraam, la stejarul Mamvri, profetul Isaia, care spune către Dumnezeu
cel treimic: Sfânt, Sfânt, Sfânt (Isaia 6). Trebuie să arătăm că și în religiile vechi
nu lipsește Sfânta Treime, ca Dumnezeu identificat sau sugerat. În Brahmanism,
Șintoism, Daoism avem Treimea sugerată, dar nu în modul explicit. Și la filosofi,
cum este Platon întâlnim, în lumea Ideilor, Ideea Dumnezeului Treimic: teza,
antiteza și sinteza, dar descoperirea plenară a Sfintei Treimi o avem în Noul
Testament, adusă de Mântuitorul Hristos.
Prima dată Sfânta Treime este descoperită, ca exprimare, la Buna Vestire, iar
ca arătare la Botez și la Schimbarea la Față. La Buna Vestire întâlnim distinct
Persoanele Sfintei Treimi: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui
Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui
Dumnezeu se va chema. (Luca 1, 35).
Ca teofanie, avem descoperirea Treimii la Botez și la Schimbarea la Față,
când Tatăl grăiește din cerul deschis, Fiul se află pe munte, Duhul Sfânt învăluie
cu lumina Sa umanitatea Fiului.
Dumnezeul nostru este Dumnezeu iubitor, Treime de Persoane, dar unul în
Ființă, care se află la baza existenței lumii și a omului.
Sfânta Treime este Dumnezeul nostru.

Ființa și lucrările lui Dumnezeu, unitatea ființei și trinitatea Persoanelor

Este o singură Ființă, dar sunt mai multe lucrări. Ființa are energie, lucrările
lui Dumnezeu se exprimă prin energiile Ființei, care sunt necreate, cele care, prin
Ființa dinamică a lui Dumnezeu se vădesc în lucrare. Dumnezeu nu lucrează direct
cu Ființa Sa, Dumnezeu lucrează prin Persoane și vedem dinamica lucrării
Persoanelor în sânul Ființei. De aceea, iată, Dumnezeul nostru este Unul în Ființă
și Întreit în Persoane.
Tatăl este Cel necauzat, care naște din veci pe Fiul, Căruia Îi transmite Ființa,
dar care rămâne întreagă și la Tatăl, și întreagă o deține și Fiul. Tatăl transmite
Ființa unică și Duhului Sfânt, prin purcedere, dar Ființa rămâne întreagă și la
Duhul Sfânt. De aceea, iată, Persoanele sunt cele care dialoghează în sânul Ființei.
Avem o activitate intratrinitară, în sânul Ființei, a Persoanelor Sfintei Treimi, apoi
avem o activitate externă.
Activitatea în sânul Ființei este de iubire, de comuniune, o activitate continuă
și dinamică. Dar Dumnezeu fiind iubire, pentru că este Treime de Persoane, a
răspândit iubirea Sa și în afara Ființei Sale, a ieșit cu iubirea Sa din Ființa Sa afară
prin crearea lumii nevăzute și a celei văzute. Aici se vădește că lucrările Ființei se
manifestă în Persoane, Ființa nu lucrează în sine, ci prin Persoane. Lucrările lui
Dumnezeu nu sunt exprimate de Ființă, ci de Persoane. Toate Persoanele dețin
Ființa, dar fiecare într-un mod propriu. Aici vedem și însușirile personale ale
Persoanelor divine: Tatăl necauzat, Fiul născut din veci din Tatăl, în timp din
Fecioara Maria, Duhul Sfânt purces din veci din Tatăl, trimis în timp sub chipul
limbilor de foc la Cincizecime.

Modul cum subzistă unitatea Ființei și cum lucrează în afară

Persoanele subzistă în sânul Ființei într-o comunicare continuă, niciuna din

Persoane nu lucrează de sine în afară, ci cu o inițiativă de sine, dar lucrează cu
celelalte Persoane. Ca să înțelegem cum sunt unite Persoanele în sânul Ființei,
trebuie să folosim niște termeni care desemnează o realitate foarte precisă:
perihoreză și apropriere.

Perihoreza Treimică.

Perihoreza arată cum sunt Persoanele în sânul Ființei și aproprierea arată

cum lucrează Persoanele divine în afara Ființei.
Prin perihoreză înțelegem că cele trei Persoane sunt unite, Ele sunt distincte,
dar nedespărțite, sunt unite prin întrepătrundere. Perihoreza exprimă că Tatăl este
în Fiul și în Duhul Sfânt, Fiul în Tatăl și în Duhul, Duhul în Tatăl și în Fiul.
 Perihoreza este cuprinderea infinită a Unei Persoane în celelalte și
comuniunea de iubire veșnică a Treimii. Este o îmbrățișare fără sfârșit în care
Persoanele rămân distincte, dar nedespărțite, împărtășindu-și ființa comună.

Aproprierea în Sfânta Treime.

Aproprierea este modul în care se exprimă persoanele divine în activitatea

lor externă, în afara Ființei, în lumea creată. Termenul apropriere desemnează
ceva propriu, distinct de ceea ce este comun. Toate Persoanele au în comun și
creația, și mântuirea. Numele misiunii în afara Ființei a acelor Persoane au fost
date prin apropriere, sunt exprimate și în Sfânta Scriptură și în toate împrejurările
în care exprimăm lucrarea Lor.
Tatăl este numit, prin perihoreză și apropriere, Creatorul, pentru că toate le
inițiază Tatăl, fiind Cel necauzat și Cauza tuturor. Creația nu-i aparține în mod
absolut Tatălui, căci lumea o creează prin Fiul și o desăvârșește prin Duhul Sfânt;
El a zis și s-a făcut, prin Fiul a zis, în Duhul Sfânt s-a desăvârșit pentru că Duhul
Sfânt se purta pe deasupra apei (Facere 1, 2).
Fiul este numit Răscumpărătorul pentru că în Sângele și Jertfa Sa avem
răscumpărarea păcatelor noastre, dar răscumpărarea nu aparține numai Fiului,
pentru că Tatăl L-a trimis și Fiul a acceptat și Duhul Sfânt plinește lucrarea Fiului.
Mântuirea obiectivă ne-o aduce Fiul, căci răscumpără păcatele noastre, ne iartă
păcatele noastre și îndepărtează vina noastră, desființează moartea ca pedeapsă
pentru păcat, învinge împărăția iadului, dar, după ce se umple firea Sa umană de
harul Duhului Sfânt, în Sfintele Taine Duhul Sfânt ne dă și nouă haina harului. De
aceea, iată, mântuirea aparține Tatălui ca inițiativă, Fiului ca plinire, Duhului Sfânt
ca desăvârșire.
Sfântul Duh este Sfințitorul. Energia sau harul cu care ne sfințește, Sfântul
Duh o are de la Tatăl, prin Fiul, căci Fiul a dobândit harul în firea Sa omenească,
De la El ia Duhul Sfânt harul ca să ne sfințească pe noi, cum spune Însuși
Mântuitorul: iar Duhul când va veni cele viitoare vă va vesti, dar din al Meu va
lua și vă va vesti, nu de la sine (Ioan 16, 13). Este această interdependență între
Persoanele divine.
Persoanele divine, în sânul Ființei, sunt egale între Ele, sunt consubstanțiale
pentru că au aceeași Ființă.
Ce este Ființa divină? Este acea natură pur spirituală care este simplă și
niciodată nu se divide, care este infinită, care este mai presus de lume și care
transcende lumea.
Persoanele sunt consubstanțiale pentru că Ele au origine comună, în Tatăl,
care deține Ființa de la Sine și această Ființă nu o dă cu măsură celorlalte, ci
Ființa fiind incomensurabilă, incomprehensibilă, se transmite celorlalte Persoane
prin modul în care Ele subzistă în unitatea Ființei. Fiecare Persoană este
Dumnezeu deplin și adevărat, egal în putere și în slavă cu celelalte.
În românește, termenul treime este delicat pentru că înseamnă o treime dintr-
un întreg. Termenul vechi era numit troiță, prin el înțelegându-se trei persoane.
Mulți raționaliști și-au pus problema logicii, că nu e logic să spui treime de
arhierei, chiar așa era numită troiță de arhierei. Troița, crucea, reprezintă semnul
Sfintei Treimi.
Dumnezeul nostru este unul în Ființă, dar întreit în Persoane; când spunem
întreit se înțeleg trei Persoane.

Filioque și combaterea lui

Filioque
În secolul VIII mai ales, Filioque a fost o învățătură născocită în Biserica din
Apus, apoi continuată. Chiar Papa Leon al III-lea al Romei a pus să se scrie
Crezul fără Filioque, cu toate acestea nu au luat aminte ceilalți.
Dacă nu au făcut învățătura de credință organizată în niște școli, să se
consulte o școală cu cealaltă, un sinod local cu celalalt sinod local, atunci a apărut
această învăţătură greşită. În Apusul pragmatic, învățătura a fost mai neglijată și
atunci a apărut adaosul Filioque, părându-li-se, la început, celor care l-au susținut,
că, de fapt, nu-i nicio diferență în a spune că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și a
spune că purcede de la Tatăl și de la Fiul, folosindu-se de o speculație foarte
ieftină, că purcede nu ca de la doi, ci ca de la unul, pentru că ființa este comună și
nu se divide și atunci e tot același lucru. Au spus că această învățătură nu este
cuprinsă expres în Sfânta Scriptură, dar este cuprinsă virtual și implicit. Chiar pe
temeiul pe care învățătura ortodoxă susține că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, Iar
când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul
Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine. (Ioan 15,
26) este temeiul principal pe care s-a formulat învățătura că Duhul Sfânt purcede
de la Tatăl, dar, după aceea, s-au găsit niște speculații. Iată, purcede și de la Fiul,
că Duhul Sfânt ia de la Fiul învățătura. Dacă n-ar purcede și de la Fiul cum ar
putea să ia de la Fiul învățătura? Din al Meu va lua şi vă va vesti (Ioan 16, 14).
Dar nu numai atât. Iată, Mântuitorul vorbește despre Duhul Sfânt că Îl va trimite în
lume. Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac
(Ioan 14, 16). El mijlocește trimiterea, nu trimite propriu-zis. Și noi când facem
invocarea Sfântului Duh la epicleză: Doamne, Cela ce pe Preasfântul Duh în
ceasul al treilea L-ai trimis Apostolilor Tăi, nu gândim că Fiul, ci că Tatăl îl
trimite.
Această învățătură creează o confuzie între însușirile personale ale
Persoanelor Sfintei Treimi, se amestecă însușirile personale ale Persoanelor Sfintei
Treimi. Mai mult, această învățătură este temei pentru indulgențe. Mântuirea
noastră aparține Tatălui veșnic, este pus Tatăl într-o pasivitate, El dorește
mântuirea noastră, consimte la mântuirea noastră, dar, pentru că Duhul Sfânt
purcede de la Tatăl și de la Fiul și are o relație mai strânsă cu Fiul decât cu Tatăl,
de aceea mântuirea este pusă într-o oarecare subordonare cu Tatăl de către Fiul și
Duhul Sfânt.
De asemenea, purcederea de la Tatăl şi de la Fiul a dus la o minimalizare a
rolului sfinţitor şi îndumnezeitor al Duhului Sfânt în Biserică, de aici şi eliminarea
invocării Duhului Sfânt în Liturghie (epicleză). Unii teologi catolici (Toma
d`Aquino) spun că Duhul Sfânt este doar dragostea dintre Tatăl şi Fiul şi nu o
Persoană veşnică a Sfintei Treimi.
Acest adaos, Filioque, din Simbolul de credință este de dinainte de schismă; a
circulat în secolele V-VI în Apus și chiar îl întâlnim statuat la două sinoade: din
Toledo și din Aachen. Teologii catolici îl justifică că ar face parte și din Simbolul
atanasian, dar acesta, în forma în care este el expus are două variante: una greacă
și alta latină. În varianta greacă nu este adaosul, în cea latină e strecurat textul
acolo. Există niște speculații teologice care nu au temei și doar niște forțări ale
textului scripturistic, pentru a fi sistematici vom folosi câteva temeiuri și le vom
comenta.
Spun ei că nu există expres cuprinsă formula Filioque în Scriptură.
Purcederea de la Tatăl a Duhului Sfânt este repetată în multe versete din Sfintele
Evanghelii, este o repetiție chiar obsesivă purcederea de la Tatăl. Ei se leagă chiar
de textul expres al purcederii de la Tatăl, Ioan 15, 26: Iar când va veni Acela,
Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine. El
va mărturisi despre Mine că din al Meu va lua și vă va vesti vouă. În primul
verset, strict 15, 26 ei spun că aici nu este expres cuprinsă purcederea Duhului
Sfânt și de la Fiul, dar virtual și implicit este cuprinsă pentru că Tatăl și Fiul au
aceeași ființă. Dacă purcede de la Tatăl și purcede și de la Fiul, nu purcede ca de la
doi, ci ca de la unul, că purcede din aceeași ființă, a Tatălui, comună cu ființa
Fiului. Ei spun că putem admite că este cuprinsă purcederea și subliniază Îl voi
trimite, în baza faptului că purcede și de la Fiul. Dar dacă Duhul purcede de la
amândoi căci au aceeaşi fiinţă, înseamnă că purcede şi dintru Sine, căci are aceeaşi
fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul.
Răspunsul este categoric: expresia care de la Tatăl purcede este de neatins. În
expresia Îl voi trimite este vorba de o acțiune în timp a Fiului. Cum Îl va trimite?
Îl va ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va trimite. Nu îl trimite El cu de la sine
putere, ci rugându-L pe Tatăl trimite pe Duhul. Fiul nu este izvorul Duhului, ci
Tatăl.
 Nu se justifică acest implicit și virtual în ființa Tatălui, numai dacă vrem să
amestecăm însușirile personale ale Persoanelor Sfintei Treimi. Persoanele Sfintei
Treimi sunt distincte și fiecare are rolul său. Ele sunt consubstanțiale, dar sunt
absolut neamestecate între Ele, Ele comunică prin ființă, dar nu comunică în alt
chip, printr-o relație de dependență. mai mult decât atât, un singur principiu
neprincipiat există în Sfânta Treime și acesta aparține Tatălui, care deține ființa de
la Sine. Singura Persoană divină care deține ființa de la Sine este Tatăl. Tatăl este
„Izvorul dumnezeirii” (pigaia theotis) după expresia Sf. Dionisie Areopagitul. De
aceea El este singurul principiu neprincipiat ca Dumnezeu. Nu putem separa că
întâi Tatăl naște pe Fiul și, apoi, împreună cu Fiul purcede pe Duhul Sfânt. Aceste
temeiuri sunt legate unele de altele. Naşterea şi purcederea sunt din veşnicie şi
concomitente.
Mai folosesc un text: toate ale Tale (câte are Tatăl) sunt ale Mele și ale Mele
sunt ale Tale (Ioan 17), îi spune Hristos Tatălui în Rugăciunea Arhierească. Găsesc
ei temei virtual că dacă Tatăl a avut puterea să purceadă pe Sfântul Duh sau a avut
acțiunea de purcedere a Sfântului Duh, pentru că Tatăl și Fiul au toate în comun,
trebuie să aibă în comun și purcederea Duhului de la Tatăl. Însă toate ale Tatălui
nu înseamnă şi proprietatea de Născător al Fiului şi Purcezător al Duhului, căci
altfel, Fiul ar fi Născător din Sine.
La Matei 10, 30 se vorbește de Duhul Tatălui, dar la Romani 8, 9 și la
Galateni 4, 6 sunt expresiile Duhul Fiului, e vorba de Duhul Sfânt. Au găsit și
aceste temeiuri că, iată, nu e un singur temei sau două, sunt mai multe temeiurile
pe care le folosesc ca să afirme că Duhul Sfânt purcede nu doar de la Tatăl, ci și de
la Fiul. De ce este numit Duhul Fiului? Nu se amestecă lucrurile. Acolo este numit
Duhul Tatălui pentru că Duhul are relație cu Tatăl, aici este numit Duhul Fiului
subliniind tocmai faptul că relația externă a Tatălui este și cu Duhul Sfânt, Tatăl nu
acționează extern numai de Sine, ci întotdeauna activează și cu celelalte Persoane.
În cele două expresii – în una din ele este numit Duhul Fiului (Romani 8, 9) și
Duhul lui Hristos (Galateni 4, 6) și spun că este numit Duhul Fiului pentru că
purcede și de la Fiul. Nu. Este numit Duhul Fiului pentru că aici Duhul continuă,
în lume, activitatea de răscumpărare a Fiului, desăvârșind lucrarea lui Hristos. De
ce este numit Duhul lui Hristos? Pentru că purcede de la Fiul? NU. Când spune
Duhul lui Hristos, Sf. Ap. Pavel se referă acolo la o stare harică, că Hristos este
săvârșitorul Tainelor prin care primim darurile Duhului Sfânt, aici este relația de
lucrare tainică a lui Hristos cu Duhul Sfânt.
Avem atâtea expresii pe care vor catolicii să le aducă forțat în a conchide că
Duhul Sfânt purcede și de la Fiul, însă toate sunt pretexte şi interpretări forţate ale
Scripturii.
Au existat și niște împrejurări istorice în care s-a creat această expresie.
Vizigoții, care au primit creștinismul mai târziu, micșorau pe Fiul, îl subordonau
Tatălui, nu era Fiul egal cu Tatăl. Pentru că se dorea corectarea acestei greșeli a
vizigoților, care erau arieni, au adus această expresie ca să dea importanță egală cu
Tatăl Fiului. În mod arbitrar s-a folosit expresia, mai ales în zona în care s-au
încreștinat vizigoții, ca să se poată atrage cinstirea Fiului deopotrivă cu Tatăl și
atunci i-au atribuit purcederea Duhului Sfânt și Fiului. Aşadar din combaterea unei
erezii s-a născut alta.
O seamă de teologi apuseni au găsit niște temeiuri în scrierile Sfinților Părinți
– Sf. Chiril al Alexandriei, Sf. Ioan Damaschin ș.a. – expresia de la Tatăl prin Fiul
– dar prin Fiul nu înseamnă purcedere. Speculează această expresie, prin Fiul, sau
că Duhul Sfânt odihnește în Fiul. Rupând din context aceste expresii le-au adus
drept argumente pentru purcederea Duhului Sfânt și de la Fiul. Aceste expresii, din
Fiul sau cu Fiul, așa se traduce, nu înseamnă din ființa Fiului. Mai mult decât atât,
Sinodul II ecumenic, care formulează învățătura despre Duhul Sfânt, are o
precizare a Sf. Chiril într-o scrisoare către Ioan al Antiohiei și îi spune să ia aminte
că ceea ce s-a hotărât la sinod nu trebuie să se știrbească, nici să se adauge nici
măcar o silabă. Atunci, aceasta este hotărârea luată prin Duhul Sfânt, la care a
semnat și Biserica Romei.
La Ierusalim, apoi la Roma au ajuns (secolul al VIII-lea) niște călugări care
au rostit Crezul cu Filioque. Aceștia au fost imediat scoși din Biserică, au ajuns la
Papa Leon III și Papa, când a aflat de această adăugare la Simbolul de credință, a
poruncit să fie gravat Simbolul de credință corect (fără Filioque). Ne aflam la
începutul secolului al IX-lea. Biserica Romei nu a avut această învățătură decât
strecurată în împrejurarea vizigotă și, de asemenea, aparține și unor expresii din
scrierile Fericitului Augustin. Tocmai de aceea noi nu-i avem sfinți pe Augustin și
Ieronim, ci îi avem doar fericiți.
Adaosul Filioque nu are nicio susținere: nici scripturistică, nici teologică, nici
logică; este o expresie forțată care nu are temei în realitate, pentru că nu mai
înțelegem Sfânta Treime cu această expresie. De ce le-a convenit? În preajma
schismei au hotărât introducerea Filioque din dorința de a putea să dispună, prin
învățătura de credință, de o nouă reorientare și organizare a Bisericii, prin care
Biserica Romei să devină Biserică mamă și deasupra celorlalte Biserici.
Filioque - implicații
Dacă Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul, Duhul Sfânt nu mai are o
lucrare atât de precisă, încât darurile Sale pot fi oriunde orientate. Dacă Duhul
purcede de la Tatăl și de la Fiul, înseamnă că Duhul este la îndemâna Bisericii, în
special al Papei și lucrările Duhului pot fi dirijate. Dacă Tatăl voiește ce voiește și
Fiul și ce voiește și Duhul Sfânt, Fiul ce voiește și Tatăl și Duhul Sfânt și Duhul
ce voiește Tatăl și Fiul atunci se izbeau de un zid, dar când Duhul Sfânt purcede de
la Tatăl și de la Fiul, toată învățătura este bazată pe Duhul Sfânt. De aceea s-a
născut ideea greşită a darurilor supraadăugate. Darurile supraadăugate aparțin doar
papei care le distribuie prin cei din jurul său, dintr-un tezaur al faptelor bune,
indiferent de efort, virtute şi vrednicie (pentru bani). Aceasta este logica
reinventării adaosului Filioque la sfârșitul secolului al X-lea începutul secolului al
XI-lea, când a început să circule în mod deliberat prin Biserica Apuseană, ca să-l
prezinte drept Tradiție și scot Tradiția din Simbolul atanasian, care este unul din
simbolurile vechi de credință. Și noi avem Simbolul atanasian în documentele
Sfintei Tradiții, însă în versiunea originală greacă e fără Filioque.

Crearea lumii în general. Modul și scopul

 La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul. Acest la început desemnează
începutul timpului, dar, prin cuvântul cer, desemnează lumea nevăzută, care a fost
creată înaintea lumii văzute.
Pământul era netocmit și gol și întuneric era deasupra lui. Deci a creat doar
materia. Unii spun că în ziua I a creat Pământul, nici vorbă. Pământul e creat la
început, odată cu timpul, dar nu se cronometrează ziua când a fost creat pământul.
La început a creat lumea nevăzută și materia. Se și precizează: Pământul era
netocmit și gol și întuneric era deasupra lui, dar se pregătea să fie modelat, că
Duhul lui Dumnezeu era deasupra. De acum încep zilele creației. Vedem că
Dumnezeu a creat deopotrivă lumea văzută și nevăzută pentru a se împlini reciproc
în iconomia iubirii Sale.
Modul creației a fost unul din voința lui Dumnezeu, care devine lucrare
instantaneu. De asemenea, putem spune că lumea a fost creată prin Cuvânt, adică
prin lucrarea Fiului lui Dumnezeu.
Scopul creației a fost acela ca ea să ajungă la comuniunea cu Creatorul.
Zidirile spirituale (îngerii și oamenii) trebuia să asume întreaga creație și să o
dăruiască sacerdotal lui Dumnezeu într-o unire iubitoare cu El.

Cine sunt îngerii, numarul și cum sunt așezați ?

Cerul, lumea nevăzută

Lumea nevăzută este lumea îngerilor. Îngerii sunt ființe personale, de natură
spirituală.
Atenție! Dumnezeu este ființă de natură pur spirituală, în timp ce îngerii
sunt ființe personale, de natură spirituală.
Îngerii au fost creați cu rațiune și voință liberă, nu sunt creați după chipul lui
Dumnezeu. Dumnezeu i-a creat pentru a le împărtăși din bucuria, fericirea și
dragostea Sa și ca să rămână în dialog cu El, îngerii slujindu-L. Prin slujire
înțelegem ceva cu totul nobil.
 Îngerii au fost creați tot prin energiile divine necreate, i-a îmbrăcat în harul
Său. Toți îngerii au fost luminoși și i-a așezat pe cete, într-o anumită succesiune,
ierarhie. Cei mai aproape de Dumnezeu au fost numiți îngeri de lumină, cu cât
erau mai aproape de Dumnezeu cu atât străluceau mai mult, erau mai bogați în
harul lui Dumnezeu.
Aveau voință liberă, deci puteau să cadă. Prin dialogul cu îngerii, Dumnezeu
le împărtășea dragostea, frumusețea, armonia și bucuria Sa și îngerii o receptau și
îi mulțumeau lui Dumnezeu, mulțumirea fiind un act de exprimare a fericirii lor.
Aceasta este slujirea, un act de exprimare a fericirii lor.
Îngerii erau fericiți și era o armonie între Dumnezeu și îngeri.
Sunt împărțiți în nouă cete:
Stăpânii, Domnii, Puteri,
Scaune, Heruvimi, Serafimi
Începătorii, Arhangheli și Îngeri.
Există o ierarhie cerească a îngerilor în funcție de apropierea lor ontologică
de Dumnezeu și de felul slujirii fiecărei cete. Astfel, ceata îngerilor este cea mai
aproape de oameni (îngerii păzitori), scaunele (tronurile) sunt cetele slavei lui
Dumnezeu, tronul slavei Sale etc.

Căderea unei cete de îngeri

Căderea îngerilor
Dar Dumnezeu a făcut sfatul Său: să facem om după chipul și asemănarea
Noastră. Și când a zis Dumnezeu aceasta, a auzit Lucifer, s-a tulburat și a zis: cum
să fie cineva mai presus decât mine, ce-i aceea asemănarea Noastră? Noi avem
asemănarea lui Dumnezeu? N-o avem, înseamnă că aceia sunt mai presus de noi.
Psalmistul se exprimă plastic, că a zis: pune-voi scaunul meu deasupra norilor,
(deși încă nu erau nori) și voi fi și eu asemenea lui Dumnezeu, adică răspunsul pe
care-l dădeau îngerii le aducea (prin mulțumirea pe care o aduceau lui Dumnezeu
pentru ceea ce le dăruia Dumnezeu), mai multă bucurie, mai multă fericire.
Dumnezeu fiind infinit se apropiau tot mai mult de Dumnezeu, intrau mai aproape
de Dumnezeu.
Și îngerii sunt ființe limitate, nu sunt absolute, ființe relative, că sunt create.
Atunci, nu i-au mai dat răspunsul lui Dumnezeu pentru ceea ce au primit de la
Dumnezeu și nedând răspuns lui Dumnezeu și răzvrătindu-se, Dumnezeu nu le-a
mai înnoit harul, pentru că activitatea lui Dumnezeu cu făpturile sale este
dinamică, harul nu e o porție pe care să o ai îndelung, harul este o legătură vie a
făpturilor cu Dumnezeu.
Harul lui Dumnezeu, pe care-l aveau Lucifer cu ceata sa, avea o limită.
Din harul Său infinit, îngerilor și omului le-a împărtășit un har personal, care
să le aparțină propriu-zis persoanelor.
Duhurile lui Lucifer, răzvrătindu-se, au zis: putem să fim și noi ca Dumnezeu
și nerăspunzând lui Dumnezeu, harul s-a sfârșit, lumina harului s-a împuținat până
s-a stins. Ca fulgerul, cum zice Scriptura, am văzut pe satana căzând din cer
(Luca 10, 18).
Înainte de aceasta, Lucifer a dezvăluit celorlalți îngeri: iată, Dumnezeul
nostru, căruia noi îi mulțumim că ne dă lumina harului, vrea să creeze mai presus
de noi alte persoane, să ne răzvrătim cu toții împotriva lui Dumnezeu, care îi pune
pe alții mai presus de noi. Atunci s-a ridicat arhanghelul Mihail deasupra cetelor
îngerești și a zis: noi să stăm bine, să stăm cu frică și să luăm aminte, că
Dumnezeul nostru este bun, tot ce avem este de la Dumnezeu, să rămânem în
comuniune cu Dumnezeu și așa au rămas îngerii în comuniune cu Dumnezeu și
satana a coborât ca un fulger, căzând din cer.
Dumnezeu a făcut întâi lumea nevăzută ca să-i pună pe îngeri paznicii noștri.
Arhanghelul Mihail a zis aceasta și i-a păzit pe îngeri să fie statornici, în
fidelitate față de Dumnezeu, Dumnezeu i-a întărit pe îngerii care n-au căzut, le-a
întărit voința, le-a dat harul și puterea ca să nu poată să mai cadă, dar le-a cerut o
compensație, făcând pe om și lumea văzută, i-a pus pe îngeri soli între cer și
pământ și păzitori ai noștri.
 După cădere, pe îngeri i-a făcut duhuri slujitoare, dar o slujire foarte
folositoare, iubitoare și plină de bucurie.

Crearea lumii materiale în șase zile

Lumea văzută s-a făcut în mod etapizat: de la simplu la complex, de la

anorganic la organic, de la particular la general. Există o logică a înțelegerii zilelor
creației. Ele nu sunt zile în sensul astronomic. Mai degrabă pot fi ere, pentru a
sublinia atotputernicia lui Dumnezeu. Nu le putem socoti zile, pentru că ziua
astronomică ar putea să apară în ziua a IV-a, că atunci apar soarele, luna și stelele.
Prima zi – Să fie lumină. Ce a însemnat? Dumnezeu a slobozit energiile Sale
necreate ca pământul netocmit și gol să se modeleze și să apară creația etapizat.
Este lumina energiilor divine, nu este lumina zilei, ci lumina cea nematerială.
A doua zi – Să fie o tărie. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Cerul este centura
pe care Dumnezeu a pus-o ca toate corpurile din univers să nu intre în coliziune cu
Pământul, cu Marte, cu planeta Neptun, cu celelalte planete, să nu intre stelele în
coliziune unele cu altele, ci fiecărui corp din univers i-a creat un câmp de
gravitație. La sfârșitul lumii vor intra în degringoladă.
Tăria desparte apele de deasupra de cele de dedesubt.
Lumea spirituală nu este în interiorul lumii materiale. Dincolo de orice
centură este o lume spirituală, acolo este apa cea vie. Desparte apa cea vie de apa
materială. Acesta este sensul, că dincolo de universul creat, care se află cuprins
într-o centură, într-un câmp de gravitație, este o lume spirituală, de care vorbește
Sf. Ap. Pavel.
Există trei ceruri:
- Cerul ca locuință a lui Dumnezeu, care-i superior celorlaltor două
ceruri
- Lumea spirituală a îngerilor
- Cerul material, care învăluie universul.
Zilele creației încep după ce se enunță că Dumnezeu a făcut materia.
 Creația în general cuprinde lumea îngerilor și lumea materială,
pregătită ca un palat pentru om. Sf. Vasile cel Mare spune că Dumnezeu a făcut la
urmă pe om pentru că trebuia să fie pregătit întâi palatul, ca în el să intre regele.
În cele șase zile de creație se modelează materia primordială. Zilele
creației, expuse în referatul biblic, nu se pretind a fi un material științific, dar
acestea ne împărtășesc adevărul că lumea este opera lui Dumnezeu. Dumnezeu a
creat-o după o logică ce rezistă în orice epocă: de la anorganic la organic, de la
simplu la complex, de la particular la general. Cam așa spune și știința adevărată
cum a fost creată lumea, mai puțin transformarea animalului în om.
Cele șase zile nu pot fi zile astronomice, dar sunt înfățișate sub forma
zilelor pentru că iudeii accentuau puterea lui Dumnezeu. atotputernicia lui
Dumnezeu nu este știrbită dacă cele 6 zile sunt 6 ere. Când l-a inspirat pe Moise,
Dumnezeu a avut tocmai această purtare de grijă asupra urmașilor lui, care ar fi
contestat logica. Nu a pus zilele într-o ordine logică, ci într-o ordine crescândă a
făpturilor după importanța lor.
Ziua întâi – lumina este revărsarea energiilor divine asupra pământului,
netocmit și gol. Ni se sugerează ce este lumina – întuneric era deasupra
pământului și Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apei. Duhul lui
Dumnezeu se pregătea (de aceea spune că se purta pe deasupra apelor, așa spune și
Sf. Vasile cel Mare, că Duhul ca o cloşcă încălzea şi dădea viaţă apelor) și atunci a
zis Dumnezeu: Să fie lumină. Nu a zis doar Tatăl, a zis prin Fiul, iar Duhul Sfânt
era deasupra pământului și energia care a ieșit sub chipul luminii s-a răspândit
asupra întregului pământ netocmit și gol.
Lumea este creată de Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt. Psalmistul
lămurește poetic: Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit, referindu-se la Dumnezeu;
mâinile sunt Fiul și Duhul Sfânt (Sf. Irineu de Lyon).
A doua zi – a rânduit materia încât au apărut planetele, pe care le-a
îmbrăcat în acel câmp de gravitație ca toate aceste corpuri ale universului material
modelat să fie în armonie, la o distanță înțelept aleasă de Dumnezeu ca ele să se
rotească unele în jurul altora, dar fără să intre vreodată în coliziune, fiecare având
orbita sa de mișcare. Tăria cerului este de fapt ordinea fiinţială a creaţiei lui
Dumnezeu.
Ziua a treia – Dumnezeu a zis să se despartă apele de ape, să se arate
uscatul, s-au despărțit și uscatul l-a numit pământ și adunarea apelor mări și
oceane. Să dea pământul din sine arbori, pomi fructiferi, iarbă, flori după felul
lor. Și a fost seară și a fost dimineață.
Ziua a patra – avem derivatul luminii – luminătorii: cel mare, soarele,
cel mic, luna.
Ziua a cincea – păsările și peștii
Ziua a șasea – în prima parte animalele și toate celelalte, în partea a
doua – omul, după chipul și asemănarea Noastră. Și a făcut Dumnezeu pe om
după chipul Său. Creația lui Dumnezeu asupra omului continuă și omul începe
asemănarea lui Dumnezeu pe pământ, continuă în viața viitoare și nu se sfârșește
în veci. În Rai omul nu se plictisește pentru că el crește mereu (epectază –
creşterea veşnică a omului în unire iubitare cu Dumnezeu), Dumnezeu fiind infinit,
omul cunoaște mai mult, iubește mai mult, se bucură mai mult.
Ziua a șaptea – Dumnezeu a privit, a văzut că erau bune foarte și S-a
odihnit de toate lucrurile Sale. Aceasta înseamnă o continuare a prezenței lui
Dumnezeu în lume și o purtare de grijă a lui Dumnezeu față de lume. Aceasta este
odihna Domnului.

Crearea omului, chip și asemanare

Omul
Dacă lumea a fost făcută prin cuvânt, Dumnezeu a zis și s-a făcut, El a
poruncit și s-a zidit (Ps. 32, 9) când a ajuns la om nu a fost chiar așa, nu a zis Tatăl
direct către Fiul, a zis și către Fiu, și către Duhul: Să facem om după chipul și
după asemănarea Noastră, nu le-a făcut numai prin poruncă și s-au și zidit. S-au
zidit tot prin puterea Sa, prin energiile Sale divine necreate, dar de data aceasta a
zis să facem om după chipul și după asemănarea Noastră și precizează: și a luat
Domnul Dumnezeu țărână din pământ și l-a zidit pe om și a suflat asupra lui
suflare de viață și s-a făcut Adam om cu suflet viu. Apare acum omul. Omul este
creat prin Sfatul Sfintei Treimi.
Chipul lui Dumnezeu din om se referă mai ales la natura spirituală cu care a
fost înzestrat omul. Sufletul omului a fost înzestrat cu rațiune, voință și simțire.
Chipul lui Dumnezeu este treimic: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, de aceea se
oglindește Dumnezeu în chipul omului, în rațiune, voință și simțire. Sfinții Părinți
tălmăcesc faptul că Tatăl este rațiunea, Fiul este voința, că El vine să împlinească
mântuirea noastră, și Duhul Sfânt este simțirea, pentru că El desăvârșește. Chipul
se raportează, mai ales, la cele trei puteri ale sufletului. Chipul lui Dumnezeu este
şi libertatea oferită în dar omului.
Chipul este zestrea firească dată de Dumnezeu omului, care se află în sufletul
creat de Dumnezeu din nimic. Sufletul este substanță spirituală, cum spun Sfinții
Părinți, creată de Dumnezeu, în care a așezat aceste trei puteri.
Sufletul are existență de sine, în care Dumnezeu a așezat chipul Său.
Fiecăruia i-a dat daruri după puterea sa. Cele trei puteri ale sufletului aveau
armonie între ele: rațiunea cugeta înalt, voința o urma la aceeași înălțime și
simțirea se bucura la aceeași putere, astfel încât Dumnezeu a făcut un om bun, nu
era perfect.
Asemănarea însemna putința omului de a-și desăvârși chipul, să se înalțe mai
mut cu rațiunea, cu voința și cu simțirea, ca să devină statornic în bine și să nu
mai poată să cadă.
Dumnezeu l-a înzestrat cu voință liberă, l-a făcut persoană, i-a dat chipul Său,
cu care omul să poată lucra în relație cu Dumnezeu și cu ispitele. Raiul edenic era
în spaţiul creat, în Irakul de azi.
Chipul este un dat, asemănarea este doar o posibilitate. Dumnezeu continuă
să-l ajute pe om ca acesta să devină asemănător cu El. Omul nu poate să se
asemene cu Dumnezeu fără Dumnezeu, cum credea satana, de aceea a căzut.
Asemănarea este numită de Sfinții Părinți chipul în potență, adică chipul în forță,
când chipul lucrează. Omul dobândește asemănarea în lucrarea sa sinergetică cu
Dumnezeu, omul își unește puterile cu harul lui Dumnezeu, potențând chipul.
Sf. Ap. Pavel: să fim toți vrednici de slujire, să fim virtuoși până ajungem la
starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos (Efeseni 4,
13). Aici vedem până unde poate merge desăvârșirea pe pământ, până când unim
de perfecțiunea posibilă firea omenească. Aceasta nu-i desăvârșire, este
desăvârșire relativă. Desăvârșirea absolută este aparținătoare doar lui Dumnezeu.
Noi suntem angrenați în acest suiș nsfârşit cu Dumnezeu. Viața viitoare este o
bucurie negrăită și crescândă pentru cine o dobândește. Aceasta este asemănarea
cu Dumnezeu.

Starea paradisiaca a omului

Dumnezeu l-a cinstit pe om, l-a așezat în rai, i-a dat în primire pământul cu
viețuitoarele sale, l-a chemat pe Adam și a zis: vezi pe acestea? Trebuie să le
chivernisești, pune-le nume și ce nume le-a pus Adam, acel nume le-a rămas.
Omul era foarte capabil să distingă opera lui Dumnezeu, să o determine, iar
capacitatea-i venea din harul care-l învăluia și care era energia dumnezeiască.
Numirea creaţiei de către Adam face parte din vocaţia sa sacerdotală, de preot al
creaţiei, care distinge şi identifică în sine lumea. Energiile necreate își fac simțită
prezența și în statornicia universului care nu intră în coliziune, Dumnezeu le-a
fixat să rămână așa cum le-a hotărât, dar la om, Dumnezeu i-a dat energiile ca
mijloc de comunicare cu Sine, să poată ține sufletul și trupul în armonie, să poată
ține dialogul său cu lumea cea văzută și cu lumea cea nevăzută. Această armonie
se afla în paradis la modul ideal, omul era fericit și creștea în această cunoaștere,
fericire și bucurie.
Dumnezeu l-a făcut pe om bun, nu l-a făcut desăvârșit, și i-a dat toate
mijloacele prin care să ajungă la desăvârșire. Desăvârșirea este asemănarea. Dacă
chipul este un dat, desăvârșirea este o posibilitate, nu are un termen până la care.
Când ajunge omul desăvârșit? Mereu el se desăvârșește, ea este un urcuș continuu,
o cunoaștere continuă, o bucurie sfântă o fericire care nu are nicidecum un capăt,
pentru că Dumnezeu este infinit și numai Dumnezeu rămâne infinit și noi intrăm în
acest orizont al infinitului. Aceasta-i bucuria și fericirea. Dacă Dumnezeu are toate
la modul absolut, omul le are la modul relativ, dar prin relația cu Dumnezeu omul
se face părtaș la infinitatea lui Dumnezeu, nu egal cu Dumnezeu.
Starea paradisiacă era o stare de bucurie, de armonie, de fericire. Bucurie,
pentru că Dumnezeu Însuși este bucurie, este dragoste, este armonie. Omul era în
acest dialog cu Dumnezeu în permanență și creștea mereu în această bucurie. S-au
întrebat mulți oare cât a stat omul în rai? Netrecând prin niște faze, cum trece omul
după păcat: prin tinerețe, prin maturitate, prin senectute, deși era seară și era
dimineață, zilele omului nu erau numărate, nici anii nu s-au numărat, ci omul
putea să nu moară și putea să moară. Totul depindea de ceea ce-i aparținea
personalității sale. Semnul personalității omului este în voia cea liberă. Rațiunea
era luminată de har și avea un potențial mereu crescând, ca și simțirea. Prin
simțire, omul se bucura din ce în ce mai mult. Prin voință, el potența rațiunea și
simțirea, dar voința, care e în centrul chipului lui Dumnezeu, era motorul
desăvârșirii omului.
În starea paradisiacă, precum în Sfânta Treime, puterile spirituale ale omului
erau egale. Rațiunea nu cugeta peste ceea ce putea voința să împlinească și
simțirea să primească drept bucurie și toate erau într-o armonie, că nu era una mai
sus ca cealaltă. Aceasta este starea de armonie. De aceea, Dumnezeu se oglindea în
om, omul era o oglindă fidelă a lui Dumnezeu.
Starea paradisiacă a omului era o stare de armonie în care omul înainta
mereu. De aceea, mai mulți Sfinți Părinți comentează cât a stat omul în rai – prea
puțin ca să se întărească, să nu mai poată să păcătuiască.

Căderea în păcat
 Această bucurie a omului a prilejuit invidie și pizmă din partea celui ce a
căzut din pricina omului (Lucifer nu a mai dialogat cu Dumnezeu, energiile divine
nu l-au mai îmbrăcat pe el și pe ceata lui și a căzut ca fulgerul din cer) și a avut
dorință de răzbunare, cum spune chiar o rugăciune: din invidia și lucrarea
diavolului a căzut omul. A pizmuit pe om pentru că era fericit; fericit fusese și
îngerul căzut înainte, tânjea degeaba după acea fericire, nu mai avea cum să se
întoarcă la ea, se statornicise în rău. Răul, pe care el l-a inventat, îi aparținea întru
totul, era un rău abisal, un rău care era o noutate în opera lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu s-a amestecat cu răul, dar Dumnezeu i-a îngăduit să vină și să
ademenească. Demonii au o neliniște care se hrănește cu alergarea, de aceea,
Apostolul zice: luați seama că cel rău umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine
să înghită (I Petru 5, 8). A venit și în rai la strămoșii noștri care erau fericiți.
Starea paradisiacă era una foarte potrivită omului, nu-i lipsea nimic, creștea în
bucuria întreținută printr-un dialog cu Dumnezeu și dialogul era sporirea bucuriei,
a fericirii și a dragostei. Cel viclean vine să întrerupă această comuniune. La
început caută să o întrerupă printr-o provocare:
V-a spus Dumnezeu să nu mâncați din toți pomii raiului? Aici e o
întrebare cu jumătate de răspuns.
- Putem să mâncăm, dar doar din doi nu putem.
- Ei, din aceștia dacă mâncați sunteți cineva, veți cunoaște
binele și răul.
Deși Dumnezeu era plinătatea lor, nu le lipsea nimic, omul când o duce prea
bine, caută răul. Lor era bine, dar curiozitatea i-a ademenit.
- Ne-a spus Dumnezeu că dacă vom mânca vom muri.
Nu veți muri – aici îi minte categoric -, ci ve ți fi asemenea cu Dumnezeu,
cunoscând binele și răul.
Ispita a fost foarte tentantă când au auzit că nu vor muri - și știe Dumnezeu
(aici vine ca din partea lui Dumnezeu) că în ziua în care veți mânca veți fi
asemenea Lui, cunoscând binele și răul. Cum să nu dorească să fie asemenea Lui?
Când se desfătau privindu-L pe Dumnezeu. De aceea, diavolul, care era cel mai
înțelept și mai șiret dintre toate viețuitoarele, îi ademenește așa. Căderea se
produce prin acea învoire. Ispita a copleșit puterea strămoșilor de a o respinge și ei
au fost ademeniți, au fost mințiți, nu au avut suficient discernământ, pentru că nu
erau suficient de întăriți în bine, și căderea a fost ușoară. Cine nu s-ar învoi pentru
mai frumos, pentru ceva superior? Căderea e încercarea de a fi ca Dumnezeu fără
Dumnezeu, pe când desăvârşirea e devenirea ca Dumnezeu împreună cu
Dumnezeu prin ascultare şi prin har.
Mântuitorul le-a și spus apostolilor: vedeți că unii au căzut, să nu mai cădeți
și voi, fiți înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii. Diavolul are și multă
știință, l-a văzut pe Dumnezeu, știe ce e raiul că a locuit în el și este învechit în
viclenie și în răutate.
Natura căderii a fost neascultarea de poruncă, mândria, când curiozitatea li s-a
trezit au uitat și de poruncă. După ce au gustat s-a petrecut inversul, adică ceea ce
spusese Dumnezeu și nu ceea ce spusese diavolul.
Urmările păcatului strămoșesc sunt foarte grele, asupra sufletului: harul a
devenit omului exterior și s-a produs împuținarea rațiunii, voinței și simțirii.
Împuținarea nu s-a produs proporțional, adică nu s-a împuținat voința cât simțirea
etc. S-au diminuat pentru că harul era lumină lăuntrică ce le potența echilibrat, că
veneau din Dumnezeu, din Iubirea cea supremă. Sfânta Treime e văzută numai în
Ortodoxie curat, că fiecare Persoană este Dumnezeu și nu depinde o Persoană de
alta, fiecare are activitățile/însușirile specifice ș.a.m.d.
Rațiunea, voința și simțirea au intrat în dezechilibru și nu mai comunicau una
cu cealaltă, cum sunt și acum. Omul sentimental este confuz, omul voluntar este
violent, omul rațional cam visează, se duce dincolo de cer și e în stare să facă
orice, în mintea lui. Acesta e omul căzut. Cea mai grea urmare e despărțirea de
Dumnezeu.
Urmări asupra trupului – suferințe, bolile și moartea.
Satana, care pizmuia pe om, nu a așteptat. De pe pământ, unde era raiul, până
în adâncul pământului era aria de acțiune a celui viclean. Nu era în cerul de unde
căzuse, acolo nu are acces satana, nu se poate urca fără lumina harului. De aceea
nici sufletul omului după moarte nu ajunge înaintea lui Dumnezeu dacă este
pătimaș și este tras în jos de demon.
Starea paradisiacă era o stare de bucurie, de fericire, dar nu de maximă
bucurie. În orice caz, omul cunoștea numai binele. De la bine mergea spre
desăvârșire. Și l-a găsit cel rău neîntărit îndeajuns. Totuși, de bună voie a acceptat
ispita, și-a întors fața de la Dumnezeu spre cel ce-l ispitea și a intrat în comunicare
și comuniune cu el. Comuniunea a fost când a acceptat propunerea, atunci deja s-a
produs relația cu cel viclean.
Întrebare ipotetică: dacă satana ar fi venit mai târziu și omul ar fi fost mai
întărit, dar cum să aibă el răbdare, când niciodată nu are răbdare? De la planul
creării omului, satana s-a umplut de invidie și de mândrie și acestea l-au măcinat,
cum îl macină și acum. De aceea invidia este un păcat care se apropie de mândrie.
Starea paradisiacă era o stare de fericire, cu posibilitatea de a crește spre
desăvârșire. Când putea omul să nu mai cadă? Când s-ar fi întărit atât de mult, s-ar
fi identificat total cu bucuria comuniunii cu Dumnezeu, încât să nu mai poată fi
derutat de la această stare, să caute o altă stare, astfel încât starea aceasta
paradisiacă a rămas o nostalgie pentru om.

Urmările păcatului strămoșesc privind conștiința sa inițială

Păcatul originar a alterat, a stricat conștiința de sine a omului, care era

orientată spre Dumnezeu. Astfel, omul a devenit ego-centric, a început să consume
creația ca pe o pradă, a început să întineze creația, el care era chemat să o
sfințească.

Dependența harică de Creator, nevinovăția, privirea curată și conștiința de

preot al creației, s-au atenuat și au devenit durere și furie pentru pierderea harului
lui Dumnezeu. Omul căzut nu mai asumă creația în sine și nu o mai poartă în
liturghie către Dumnezeu, ci ucide creația și pe sine însuși prin patimă, adică prin
idolatria și slava acordată creației și nu Creatorului. Omul era stăpânul creației,
preotul zidirii, însă, prin cădere, creația îl reneagă, nu i se mai supune și împreună
are dureri pentru a fi eliberată din robia stricăciunii pe care a adus-o omul.

La Protestanți, chipul lui Dumnezeu este zdrobit, pierdut, pentru că harul l-a
părăsit total. Învățătura eronată vine din concepția despre har, că harul e totuna cu
Sfântul Duh. Ei admit Sfânta Treime, dar Sfântul Duh este, totodată, și harul.
Atunci, înainte de cădere, spun protestanţii, omul avea pe Sfântul Duh. Nu-L mai
are, nu mai are nimic.

Urmările păcatului strămoșesc asupra sufletului

Prima urmare a căderii în păcat, harul lui Dumnezeu a devenit exterior

omului. Unde lipsește Dumnezeu, e pustiu. Din prima decurg celelalte urmări ale
păcatului strămoșesc. Unde nu e harul, s-a dus armonia, tot ce era pozitiv. Acum,
chipul lui Dumnezeu se diminuează: rațiunea se împuținează, se întunecă, voința
slăbește, simțirea se pervertește (simte răul bine, binele rău).
Sufletul, nemaiavând îmbrăcămintea harului nu a mai putut dialoga cu
Dumnezeu, de aici despărțirea de Dumnezeu, numită moartea spirituală.
Moartea spirituală este neputința de a mai sta omul în comuniune cu Izvorul
Vieții, care este Dumnezeu.

Urmările păcatului strămoșesc asupra trupului

Urmări asupra trupului – suferințele, bolile și moartea. Instinctele încep să

se dezlănțuie și omul este răvășit de instincte, încât apare antagonismul între suflet
și trup, cum spune Sf. Pavel, sufletul e împotriva duhului și duhul împotriva
sufletului. Omul consumă materia, o ucide, şi îşi agoniseşte moarte din moarte
animalelor pe care le mănâncă. El nu se mai hrăneşte din Dumnezeu, ci din materia
moartă, şi astfel moare cu trupul.

Blestemul și izgonirea din rai a strămoșilor

 Urmarea capitală a căderii este Izgonirea din rai.
Este întrezărită după păcat, prin blestemul primit, și ultimul blestem; întâi
blestemul a fost asupra lui Adam, asupra Evei și asupra șarpelui. În cel de-al
treilea blestem este ascunsă binecuvântarea, pentru că omul a căzut nu prin sine, ci
prin mijlocirea celui viclean, de aceea este posibilă întoarcerea.
Lucifer și ceata sa au căzut prin sine, de aceea nu este cale de întoarcere.
Dumnezeu până și pe îngerii buni, după căderea lui Lucifer și a cetei sale, nu i-a
lăsat într-o libertate totală. Îngerii nu mai au acea libertate inițială, în care
personalitatea lor era deplină. Ei au personalitate deplină, dar numai în relația cu
Dumnezeu. După căderea cetei lui Lucifer, Dumnezeu i-a întărit după glasul
arhanghelului Mihail, care a oprit căderea celorlalți. Puteau să mai cadă și alții
pentru că cetele de jos primeau lumină care venea de la cetele de sus. Dacă cei de
sus au luat o hotărâre, puteau și cei de jos să ia aceeaşi hotărâre. Ca să nu mai
cadă, Dumnezeu i-a întărit prin harul Său să se statornicească în bine. Statornicirea
în bine nu este o lipsire de libertate, ci un har pe care Dumnezeu l-a dat îngerilor,
dar le-a dat odată cu harul (de a avea mai multă putere să rămână în bine) și o
misiune, o lucrare, că Dumnezeu este și dreptate, nu numai bunătate, dar bunătatea
copleșește, dar dreptatea nu lipsește.

Pregătirea omenirii pentru venirea Lui Mesia

Pe îngeri Dumnezeu i-a pus slujitorii oamenilor.

După ce Dumnezeu a întrezărit mântuirea omului, a început și pregătirea
omului pentru mântuire. Aceasta începe chiar de la urmașii lui Adam. Rugăciunea
primilor oameni în rai era o jertfă. La creație, Dumnezeu și-a dovedit iubirea față
de noi tot printr-o jertfire de Sine, El ne-a dăruit din ce avea al Său: oamenilor le-a
dat chipul Său, îngerilor le-a dat harul Său. Când dai cuiva nu este ideea de jertfă?
Creația însăși este o jertfă din partea lui Dumnezeu, că jertfa este semnul sau
întruparea dragostei. Aceasta este și Întruparea Fiului. Apare ideea de întoarcere și
de relație cu Dumnezeu, pentru că nu mai putea fi o relație intimă cu Dumnezeu
prin har, a fost o relație cultivată la toate generațiile. Cain și Abel aduceau jertfă
lui Dumnezeu din munca lor; jertfa era semnul legăturii cu Dumnezeu și vedem că
fiecare aduce jertfa în felul său, după personalitatea sa, după dorirea sa. Cain aduce
jertfă ce era de lepădat și Abel aduce jertfă ce era vrednic de Dumnezeu. Vedem
cum Dumnezeu primea jertfa din ce-i trebuia omului și jertfa lui Abel arăta
legătura sa cu Dumnezeu, pentru că toate jertfele erau prototipul Jertfei celei mari
a Fiului lui Dumnezeu Întrupat. De aceea jertfa lui Abel se suia la cer, jertfa lui
Cain se împrăștia. El era zgârcit, egoist, invidios, și satana îl mai și întărâta:
sunteți voi frați, dar vezi că Dumnezeu îl părtinește pe Abel, aceasta i-a trezit lui
Cain cel viclean invidia, după Adam el a fost cel care a luat momeala și, iată, a
împlinit sfatul celui viclean. Păcatul continuă prin fii. După primul păcat,
împotriva lui Dumnezeu, începe păcatul împotriva semenilor. De aceea sunt două
porunci care se opun celor două păcate: să iubești pe Dumnezeu din toată inima ta,
să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. De aceea spune Mântuitorul că în
aceste două porunci se cuprinde toată Legea și profeții, că după păcatul împotriva
lui Dumnezeu apare păcatul împotriva fratelui sau a aproapelui, aproapele era chiar
fratele. Pentru noi, aproapele începe de la frate până la cel mai îndepărtat străin, pe
atunci nu erau străini.
Începutul mântuirii noastre începe chiar după izgonirea din rai, prin instituirea
jertfei față de Dumnezeu.
Toate acestea au pregătit venirea lui Mesia. Au urmat celelalte: Turnul Babel,
Noe și potopul, toate au un rol de pregătire a mântuirii noastre. Potopul nu a avut
doar rolul de a-i pierde pe cei răi, și aceasta este o selecție prin care Dumnezeu
alege mijloacele ca noi să înțelegem că răutatea întotdeauna are capăt, ci ca
Dumnezeu să limiteze răutatea, și în istorie omenirea să înțeleagă că răutatea nu e
nesfârșită, pentru că răul nu are existență de sine, răul este un accident, de aceea
răul va fi despărțit de bine. Răul este infim față de bine, binele are orizont infinit,
răul are un orizont limitat. În lumea aceasta, pentru noi, răul pare infinit, deși nu
este infinit, răul este sub puterile noastre, orice om are puterea să înfrunte răul.
Răul este peste puterile noastre când noi rămânem singuri, dar de aceea suntem
chemați la comuniune, în comuniune cu Dumnezeu, răul este infim.

Pregătirea omenirii pentru primirea lui Mesia

Pregătirea începe după izgonirea din rai, prin momentele istorice prezentate
de Moise în cărțile sale până apare, odată cu chemarea lui Avraam, o pregătire cu
totul organizată și specială. Avraam este chemat din Urul Caldeei, aflat aproape de
raiul cel din Eden, la stejarul Mamvri. Dacă Noe este al doilea începător al
neamului omenesc, Avraam este începătorul poporului din care se va naște Cel
pregătit pentru mântuirea noastră.
Perioada patriarhilor are binecuvântări succesive. Dumnezeu încheie
legământ cu toți patriarhii: Avraam, Isaac și Iacob. Legământul pe care Dumnezeu
îl face cu Avraam, îl înnoiește cu Isaac, apoi cu Iacob și fiii lui Iacob devin cele 12
seminții ale lui Israel, ei sunt fermentul întregului neam omenesc. Când se
vorbește că apostolii vor judeca cele 12 seminții ale lui Israel, nu judecă poporul
iudeu, că Noul Israel este Biserica, judecă întregul neam omenesc: al lui Israel, al
lui Iacob, de aceea a schimbat numele din Iacob în Israel (înseamnă „Dumnezeu cu
noi”) ca el să cuprindă tot neamul omenesc, a pregătit mântuirea întregului neam
omenesc, prin fermentul celor aleși, urmașii lui Avraam.
Pregătirea mai specială – Iacob și fiii săi ajung cu toții în Egipt, pentru că
acolo era țara păcatului, a pâinii care se strică. De acolo trebuie să se întoarcă apoi,
dar întoarcerea este din Țara Păcatului în Țara Făgăduinței. De asemenea, au
existat perioadele de purificare odată cu întoarcerea lui Israel din Egipt. Egiptenii
reprezentau împărăția întunericului, de aceea au fost scoși israeliții cu mână tare
și cu braț înalt din partea lui Dumnezeu.
Iată, avem al doilea Botez, cel propriu-zis, care este prefigurat prin potopul
din vremea lui Noe, avem trecerea prin Marea Roșie, acesta este cel de-al doilea
Botez, cel al pocăinței. Toate Sfintele Taine ale Bisericii sunt prefigurate în
Vechiul Testament. Trecând prin Marea Roșie, iudeii sărbătoresc Paștele, adică
trecerea de la robie la libertate, de la întuneric la lumină, de la moarte la viață.
Aceasta este prefigurarea morţii şi Învierii Domnului Hristos.
Dacă o luăm în sens logic, însăși mântuirea noastră este o nedreptate. Noi nu
trebuia să ne mântuim pentru că în ziua în care vei mânca cu moarte vei muri. Iată
planul lui Dumnezeu, că bunătatea copleșește dreptatea fără să o anuleze. Până aici
este o pregătire generală a omului în vederea venirii lui Mesia. O pregătire specială
unită cu cea generală începând de la Avraam până la Moise, când începe pregătirea
propriu-zisă după ce s-a instituit cortul sfânt. Moise după ce iese din Egipt trece
prin Marea Roșie și de acum începe o pregătire îndeaproape a lui Dumnezeu
pentru poporul său. Moise merge în pustie 40 de ani, Dumnezeu hrănește poporul.
În acest număr de 40, când dă poporului mană, aceasta este prefigurarea postului
creştin. 40 de ani simbolizează cele 40 de zile ale postului. Însuși Moise, ca să
primească Legea, postește 40 de zile. Aceste zile de postire sunt zile de pregătire.
De ce Dumnezeu le-a dat mană în pustiu? Ca să arate puterea Sa, că hrana vine de
la Sine. Mama din pustie este prefigurarea Sfintei Euharistii, Hristos este Pâinea
care s-a pogorât din cer. Omul când postește, își hrănește sufletul cu Dumnezeu.
Hrana care cobora din cer este harul care umple sufletul omului postitor și rugător.
De aceea nu poate exista post fără rugăciune, fără să ții mintea unită cu
Dumnezeu.
Poporul evreu este pregătit îndeaproape. Începând cu cortul sfânt Moise este
conducătorul politic/laic al poporului, fratele său, Aaron, este conducătorul
religios, se instituie preoția care aduce jertfe. Există preoția din Vechiul Testament,
care slujea jertfelor exterioare, care preînchipuiau Jertfa Domnului și Fertfa pe
care o vor aduce creștinii se perpetuează, are o continuitate. Jertfa lui Hristos este
o dată pentru totdeauna. Dacă preoția Vechiului Testament slujea umbrei și
închipuirilor, cea a Noului Testament nu este a oamenilor, ci este a lui Dumnezeu.
Aici oamenii erau arhiereu, preot și levit, aici, în Noul Testament, prin oameni este
Dumnezeu prezent în permanență.
Pregătirea aceasta continuă până la venirea lui Mesia. A încetat preoția
Vechiului Testament, evreii țin o religie simbolică, iudaismul a încetat mai ales
odată cu dărâmarea Templului. Nu s-a mai zidit alt templu, există doar un plâns la
Zidul plângerii, dar, religia iudaică, propriu-zis, este simbolică, ea a încetat pentru
că au încetat și sărbătorile, cine mai aduce turturele, porumbei, țapi, viței, oi și
miei? Mai țin doar Paștele, simbolic, cu azimă și or mai fi jertfind mielul, dar fără
ceremonial și fără nimic.
Vechiul Testament este o temelie și pe această temelie se zidește Noua Lege
prin Fiul lui Dumnezeu întrupat. Aceasta este pregătirea specială a poporului
iudeu.
Există și o pregătire generală, a întregii omeniri. Omenirea pretutindeni a
căutat pe Dumnezeu, nevoia de Dumnezeu a fost totdeauna o sete a tuturor
popoarelor. Ideea de Dumnezeu nu lipsește din sufletul niciunui om, indiferent cât
de păgân ar fi, chiar și la ateu există. Am văzut o pregătire generală a poporului
iudeu, prin cele ce au fost până la Avraam, care continuă prin pregătirea întregului
neam omenesc, a lumii păgâne. Iudeii nu pot fi socotiți păgâni, ei sunt cei fără
Dumnezeu, caută un Dumnezeu, dar nu-l identifică pe Dumnezeul Cel adevărat. ei
găsesc niște idei, dar nu-l găsesc pe Dumnezeu, sunt oamenii ideilor despre
Dumnezeu. Păgânii au fost pregătiți și ei, mai ales mai aproape de Mesia. Avem 2
moduri de pregătire: pe de-o parte legea morală naturală înscrisă în firea omului nu
lipsește de la nici un om, oricât de păgân ar fi. Omul deosebește binele de rău, nu
la modul deplin să deosebească orice rău de bine, dar, în general deosebește binele
de rău. De unde știm aceasta? Moise a primit Lege de la Dumnezeu, dar înainte de
Moise a existat un cod, al lui Hammurabi, care era păgân. Din codul lui
Hammurabi, în afară de porunca a doua și a patra, celelalte 8 porunci sunt prezente
exact la în Legea lui Moise. Deci, legea morală naturală îmbracă un aspect pozitiv
prin scrierea ei pe Tablele Legii. Așadar, Dumnezeu este prezent în sufletul omului
prin această lege morală naturală, pe care o perpetuează la toți oamenii. Legea
morală naturală care era înscrisă în firea fiecărui om a dat-o poporului iudeu în
mod pozitiv și a instituit niște sărbători care să pregătească marile sărbători. Îi
descoperă revelația primordială, care s-a tot diminuat, pentru că omul cel dintâi a
înțeles, prin harul lui Dumnezeu că Dumnezeu l-a făcut, dar după păcat s-a mai
diminuat conștiința relației omului cu Dumnezeu așa cum o descrie Moise în
cărțile sale.
După legea morală naturală, Dumnezeu răspunde celor ce-L caută prin asceză
și prin meditație, încât, poporul iudeu are profeții care-l pregătesc pentru venirea
lui Mesia. După Moise se încheie altă perioadă, încep regii, care prefigurează pe
Marele Rege al cerului și al pământului, Iisus Hristos și în centrul regilor este
regele David, care prefigurează pe Mântuitorul Hristos, iar după perioada regilor și
chiar în timpul acesta și, mai ales, după aceea, sunt profeții, care fac pregătire
precisă a venirii lui Mesia. În timpul regilor, profeții aveau rolul de a limita
păcatele regilor. Profeții cei dintâi, care n-au scris nimic, se ocupau de viața
morală a regilor, care cădeau mereu în păcate. După David și Solomon, regatul s-a
împărțit și acum încep profeții mesianici, care vin și fac o pregătire precisă și clară
a venirii lui Mesia, încât fiecare profet are, în primul rând, în miezul propovăduirii
sale și a scrierilor sale, persoana lui Mesia. Paralel cu acești profeți se dezvoltă
gânditorii păgâni care îl caută pe Dumnezeu în asceză și în meditație, filosofii
păgâni sunt niște pregătitori ai omenirii pentru venirea lui Mesia, de aceea au fost
și acceptați de Biserică, sunt pictați în pridvoarele bisericilor. Păgânii au intrat în
biserică, ei nu au ajuns decât în pridvor pentru că au descoperit ideea de
Dumnezeu, dar nu pe Dumnezeu Însuși, dar au ușurat această acceptare din partea
omenirii a venirii lui Mesia și au pregătit-o, prin rațiunea lor. Iudeii au promovat
credința, păgânii au promovat valorile rațiunii. Așa s-au întâlnit păgânii cu iudeii.
Apostolii erau toți iudei, urmașii lor au fost iudei și păgâni; urmașii, creștinii au
moștenit de la iudei adevărul religios. Treptele ierarhiei superioare a avut rolul de a
formula credința. ei aveau un dat, în niște formule pe care păgânii nu le-ar fi
înțeles, de aceea s-a oprit și tăierea împrejur, toată legea iudaică s-a suprimat
pentru că ea și-a împlinit menirea până la Hristos. S-a păstrat legea morală
naturală, care este universal valabilă, dar a fost însuflețită, încălzită și luminată.
Așadar, profeții și filosofii clasici sunt cei care pregătesc venirea lui Mesia: o
pregătire specială prin poporul ales, o pregătire generală prin popoarele păgâne.
 Plinirea vremii

Făgăduința dată privind mântuirea noastră de către Părintele Ceresc în

blestemul către șarpe și către Eva avea să se împlinească, dar nu la întâmplare.
După această pregătire sosește plinirea vremii, adică împlinirea condițiilor ca
Mesia să poată fi receptat, primit și acceptat.
Omenirea trebuia să-L dorească pe Mesia. Rătăcirea religioasă și morală
ajunseseră la un apogeu al răului, atât în lumea păgână, cât și în lumea iudaică. În
lumea păgână existau tot felul de războaie, iar în lumea iudaică jertfele de la
templu erau de un formalism exagerat, fariseii, care erau învățători de lege, știau și
nu făceau, iar ce făceau, făceau numai pentru satisfacerea orgoliului personal:
făceau milostenie, dar nu de milă, ci pentru ca să fie lăudați, împlineau Legea, dar
în exterior, nu simțeau nimic înăuntru, nu mai aveau legătură cu Dumnezeu, toate
erau atât de plate, încât era nevoie de un imbold care să-i scoată din această
amorțeală. Din punct de vedere uman, ei se aflau în culmea fericirii că erau cineva.
Din punct de vedere moral, erau în adâncul genunii, atât de departe erau de
Dumnezeu.
În această stare de apogeu al răului era nevoie să vină un Mesia ca să-i poată
ridica, altfel căderea lor ar fi fost imposibil de recuperat. Însăși omenirea își dorea
ceva, simțea că este copleșită de rău. Paralel cu această răcire religioasă și rătăcire
morală, Dumnezeu a pregătit nu în mod forțat, ci întotdeauna au rămas și oameni,
s-au împuținat cei buni, dar nu s-au sfârșit cei buni, și apar niște lumini nebănuite,
tainice, cei care trăiau religiozitatea nu o afișau, ci erau atât de discreți, cum au
fost Zaharia și Elisabeta, Ioachim și Ana. Așa apare făptura cea mai curată care să
împlinească planul lui Dumnezeu, noua Evă care să zdrobească capul șarpelui,
Născătoarea de Dumnezeu. Așa se plinește vremea. Omenirea era sufocată de rău
și în această sufocare a răului apare o lumină salvatoare, Fecioara Maria. Sigur,
este și Ioan Botezătorul o lumină care va apărea ascunsă, în pustiu.
 Plinirea vremii înseamnă și împlinirea proorocirilor. Ceea ce au vestit
proorocii s-a plinit și în timpul proorocului Daniel.
Dumnezeu a pus două feluri de legi în univers: legi fixe pentru univers, ca să
nu-și iasă din matcă nici un corp din univers, dar a pus legi și în omul pe care l-a
creat, lege morală.
Fiul lui Dumnezeu vine la plinirea vremii.

De ce s-a întrupat Fiul Lui Dumnezeu ?

Când a hotărât Tatăl întruparea Fiului? Înainte de început, din veci, în planul
creației a existat și planul întrupării Fiului. Dumnezeu a știut de căderea omului,
de aceea a hotărât și ridicarea lui, înainte de veci. Tocmai de aceea, l-a creat pe om
după chipul Său, mai ales după chipul Fiului. Adam era cuprins în Fiul, de aceea
Hristos este noul Adam pentru că și vechiul Adam era cuprins în El. Omul este
creat după chipul Sfintei Treimi, dar, mai ales, după chipul Fiului, pentru că și Fiul
va îmbrăca haina omului.
Se cuvenea ca Cel născut din veci din Tatăl să nu-și schimbe atributul de
născut și tot Fiul să se întrupeze. Dacă vorbim că la Dumnezeu orice este cu
putință, putea să se întrupeze și Duhul Sfânt, putea și Tatăl să se întrupeze, dar ce
rânduială mai era atunci? La Dumnezeu toate sunt într-o logică și supralogică.
Făcând pe om după chipul Fiului a proiectat pe Fiul din veci să se și întrupeze
pentru mântuirea noastră și să ne facă frați cu El, după har, să ne înfieze pe noi, să
fim fiii Părintelui Ceresc.
De aceea, iată, Fiul se întrupează. El, născut din veci din Tatăl, se naşte din
Fecioară. Motivele sunt de necontestat, intră în logica dumnezeiască, pe care
logica omenească nu are voie să o respingă.
Întruparea este un plan al lui Dumnezeu împreună cu neamul omenesc. Aici s-
a discutat de ce a trebuit Dumnezeu să-L trimită pe Fiul Său să se întrupeze ca să
mântuiască neamul omenesc, că Dumnezeu este atotputernic și putea printr-o
poruncă, un decret al Său, să spună: Eu vă iert. Dumnezeu nu decretează nimic,
Dumnezeu lucrează constant, drept și plin de iubire. Din iubire îl mântuiește pe
om. Mântuirea este un mai puternic semn al iubirii lui Dumnezeu decât creația și
mai mult ies în evidență măreția și atotputernicia lui Dumnezeu prin restaurarea
creației pentru că este o restaurare în iubirea Sa. Din păcate, omul a pierdut iubirea
lui Dumnezeu, Dumnezeu îl readuce pe om la iubirea Sa.

Taina întrupării

Dacă Dumnezeu a hotărât, iată Fiul a coborât. Fecioara Maria a fost aleasă,
dar nu în mod arbitrar, ci pentru că ea era pregătită pentru planul mântuirii.
Pregătirea pentru întrupare începe când bătrânii Ioachim și Ana trăiesc o
vreme îndelungată cerând lui Dumnezeu prunc, s-au socotit nevrednici, aduceau
jertfe în continuare, gândeau că va veni mântuirea, știau că va veni o Fecioară care
va întrupa pe Fiul lui Dumnezeu, dar nu aveau socoteala să știe că-i vremea
Fecioarei, erau oameni simpli, credincioși și câtă vreme puteau să aducă jertfă
socoteau că pot să aibă și ei parte de mântuirea prin Fecioara care se va naște, dar
nu ar fi putut gândi că ei vor naște o Fecioară. Când jertfa nu le-a mai fost primită,
s-au simțit îndepărtați de la mântuire. Tocmai de aceea au plâns și nu s-au liniștit
până când Dumnezeu le-a dat un semn, dar Dumnezeu le-a dat semnul suprem.
După ce au postit toată viața au postit și înainte de a primi vestea întrupării pruncei
Maria. Primind această veste au început să înțeleagă și, înțelegând, au plinit voia
lui Dumnezeu, că ei, după ani de zile de postire și de rugăciune, au făgăduit că
orice prunc vor avea îl vor încredința lui Dumnezeu. Ei înșiși s-au încredințat cu
totul lui Dumnezeu. Iată, Fecioara a fost adusă la Templu. Ei nu știau unde va sta
prunca lor, asta nu au știut. La trei ani numai, Fecioara a primit taina și a fost
singura făptură omenească care a șezut în Sfânta Sfintelor. Ei, la trei ani, i-a
descoperit Duhul Sfânt că acolo este locul ei, ceea ce l-a uimit și pe bătrânul
arhiereu Zaharia, dar când Fecioara i-a spus că acolo e locul ei, bătrânul Zaharia a
auzit și el șoapta Duhului Sfânt: las-o acolo unde trage, căci locul ei este acolo. Ca
să devină Biserică vie, ea a stat în Sfânta Sfintelor pentru că ea rămâne Sfânta
Sfintelor pururi, de aceea este Maica lui Dumnezeu și Maica noastră, că ea rămâne
Biserica cea vie. Ea a stat acolo, în rugăciune și aici află că Fecioară va întrupa pe
Fiul lui Dumnezeu. Nicio clipă nu i s-a descoperit ei că ea va fi Fecioara. Nu a
îndrăznit să gândească la așa ceva. Smerenia a fost cea mai mare virtute a
Fecioarei Maria, aceasta i-a dat frumusețea copleșitoare, nu fecioria. Feciorie au
mai avut și alte persoane, dar smerenie ca Fecioara Maria nu a avut nicio altă
persoană dintre persoanele umane. Smerenia Fiului lui Dumnezeu la întrupare este
copleșitoare, copleșește smerenia Fecioarei, dar smerenia Fecioarei a adus
întruparea Fiului lui Dumnezeu.
Pregătirea pentru întrupare o face Fecioara Maria. Nu se produce întruparea,
deși este curată, și sfântă, în Templu. Fecioara Maria a stat în Templu 9 ani, după
aceea cineva a trebuit să hotărască pentru ea, mai rămâne la chiliile din jurul
templului? Ea ieșea din Sfânta Sfintelor la chilii și mergea cu celelalte fecioare și
făcea lucrul mâinilor, ea stătea noaptea în priveghere și în timpul zilei ieșea și
lucra cu celelalte fecioare, dar, la 12 ani, trebuia cineva să hotărască dacă mai
rămâne în chiliile templului? Părinții nu mai erau și atunci rudeniile cele mai
apropiate trebuiau să decidă. A fost chemat Iosif să hotărască pentru ea și el a
hotărât să o ia în casa sa, pentru că fiii săi erau mai mari. Fecioara a acceptat,
pentru că ea trebuia să fie în mijlocul oamenilor, nu la Templu să întrupeze pe Fiul
lui Dumnezeu. atunci iudeii ar fi spus: s-a întrupat numai pentru noi, că templul e
al nostru. Buna Vestire o primește în casa lui Iosif, cât de frumos spune și troparul.
Ea și-a continuat rugăciunea de la templu nestingherită, în aceeași smerenie și aici
primește vestea cea bună.
Fecioara Maria era o persoană naturală, s-a născut cu păcatul strămoșesc, îl
purta în sine, dar alte păcate nu a adăugat. Ea a trăit ca strămoșii în rai, într-o
continuă rugăciune, ea dialog nu avea cu oamenii, ci dialog avea doar cu îngerii,
dialogul firesc, în cuvintele rugăciunii pe care le avea cu bătrânul Iosif și cu
fecioarele din templu. Ea nu-și înceta rugăciunea când ieșea din templu, de aceea
nu a săvârșit păcate personale. Păcatul nu a avut loc unde să se producă. Omul face
păcat când încetează rugăciunea. Dialogul cu Dumnezeu, în rai, era o continuă
rugăciune. Întrerupând dialogul lui Dumnezeu și intrând în dialog cu diavolul,
rugăciunea a încetat, de aceea a fost posibil păcatul. Păcatul stătea la ușa sufletului
Fecioarei Maria, dar nu a fost activat niciodată, pentru că nu a fost mobilul să
activeze acest păcat. Păcatul primilor oameni a produs acea concupiscență, a fost
continuat de toți urmașii lui Adam. Singura persoană care nu a continuat
concupiscența aceasta a fost Fecioara Maria. Ea putea să păcătuiască dacă și-ar fi
lăsat slobodă voința, dar voința și-a supus-o lui Dumnezeu în permanență, prin
rugăciune. Rugăciunea are cea mai puternică forță, e singurul remediu pentru a
învinge păcatul.
Fecioara era pregătită, dar nu știa de întrupare, să-și continue făgăduința ei
dată lui Dumnezeu că vrea să-și păstreze starea de rugăciune și de feciorie. Ea nu
gândea la smerenie, ea a gândit că-i nevrednică, tot timpul se vedea slabă,
neputincioasă și nevrednică, de aceea se și ruga ca Dumnezeu să o ajute să-și țină
făgăduința să rămână cu acea bucurie lăuntrică, pentru că primise atâtea
descoperiri de la Dumnezeu, referitoare la mântuire. Așa cugetând mereu, în
rugăciune tot timpul îl vedea pe Dumnezeu, cugeta la Dumnezeu, cugeta la toate
cele cerești, mai presus de fire, îngerii o asistau adeseori, se bucura când vedea
îngerii, îi vedea pe îngeri rugându-se. Îngerii o însoțeau, uneori o și hrăneau cu
hrană cerească. Iată că apare un înger cu un glas neobișnuit, de om, și îi spune:
bucură-te ceea ce eşti plină de har, Maria, Domnul este cu tine. Când i-a spus:
Binecuvântată eşti tu între femei, s-a înspăimântat și nu a îndrăznit să spună ceva.
Cugeta în sine: ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Îngerul a văzut-o că ea
s-a înspăimântat și i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi
iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi
mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul
lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia
Lui nu va avea sfârşit. (Luca I, 30-33). De ce-i spune toate acestea? Pentru că ea
mai auzise de acestea, ei i se descoperise de către îngeri taina întrupării, i se
spusese că o Fecioară, nu i se adresau ei, ci o pregăteau pentru taina mântuirii
Dumnezeu și îngerii. De aceea, nu era străină de toate acestea. Deodată, a început
să înțeleagă, i-a vorbit și de David, ea înțelegea taina mult mai bine decât o
înțelegem noi și a început să priceapă că se potrivește cu ceea ce i s-a descoperit
ce-i spune îngerul acum și se minunează. Prima dată i s-a părut că e o nălucă, nu
un înger. Cum să-i spună: Binecuvântată ești tu între femei când ea a făcut cea mai
sinceră și curată făgăduință lui Dumnezeu, Dumnezeu care nu te dezamăgește
niciodată. Cum să trimită Dumnezeu un înger să-mi anuleze cea mai curată
făgăduință, pe care o vrea Dumnezeu? De asta s-a tulburat. Dar când îi repetă toate
acestea, erau exact cele pe care le auzise și ea aștepta taina mântuirii, aștepta să
vadă Fecioara pentru care se rugase. Asta era rugăciunea ei concomitentă cu cea de
a-și ține fecioria și de a sta trează, era dorința fierbinte să cunoască Fecioara care
îl va întrupa pe Fiul lui Dumnezeu. Când se vede ea cu această făgăduință, cu
sfială îi spune: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? (Luca 1, 34).
Ea înțelesese taina mântuirii, dar taina întrupării nu era posibil de înțeles cu
mintea. Știa că se va întrupa Fiul lui Dumnezeu, dar nu știa natura întrupării și nu
o pricepea. Atunci, îngerul îi descoperă taina: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine
şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din
tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Iată, Fiul se întrupează, dar la întruparea
Fiului participă Duhul Sfânt care curăță păcatul strămoșesc, apoi vine Tatăl care-L
dăruiește pe Fiul, El, care L-a născut din veci pe Fiul, îl dăruiește Fecioarei să-i fie
Fiu. Fiul lui Dumnezeu Fiu Fecioarei se face şi Gavriil harul mai înainte îl
binevesteşte. Curățirea de păcatul strămoșesc a fost vestită prin cărbunele din
clește. Profetul Isaia a văzut taina întrupării ca un foc ce a venit și a ars. Duhul
Sfânt a curățit păcatul strămoșesc și Fiul se întrupează. Participă la aceasta
arhanghelul Gavriil, care se înspăimântă, nu înțelege. Auziseră îngerii de
întruparea Fiului lui Dumnezeu, dar nu aveau cum să priceapă, ei fiind de natură
spirituală. Nu înțelegeau cum să se amestece Dumnezeu de natură pur spirituală cu
materia, nu avea nicio legătură Dumnezeu cu materia (materia a fost creată tot de
Dumnezeu). Așa se produce taina întrupării Fiului lui Dumnezeu.
Taina întrupării se numește unire ipostatică.
 Unirea ipostatică și modul unirii

Unirea ipostatică
Definiție – unirea între Cuvântul sau Fiul lui Dumnezeu și firea omenească se
numește unire ipostatică sau unire personală. E unirea între firea omenească și
firea dumnezeiască.
Se întrupează întreg Logosul sau Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu, persoana
Fiului se întrupează. Din Fecioara Maria nu ia încă o persoană, ci numai firea
omenească, iar din firea omenească ia trup și suflet pe care El le impropriază. De
aceea se numește UNIRE PERSONALĂ, mereu se spune cu ambii termeni. Când
spunem ipostatică mintea ne poate fugi să fie și 2 ipostasuri, când spui unire
personală este o persoană.
Persoana dă trup și suflet. Dumnezeu așa crează fiecare om, aici, Fiul lui
Dumnezeu ia din Fecioara Maria trup și suflet, dar nu este persoană de sine, ci este
numai fire, încât Fiul lui Dumnezeu întrupat este Persoană divino-umană, cu un
singur subiect, subiectul rămâne Fiul lui Dumnezeu, iar firile sunt: dumnezeiască
și omenească.
Etape logico-psihologice prin care să tălmăcim taina întrupării, aceste etape
rezultă din unirea ipostatică. Persoana divino-umană a Fiul lui Dumnezeu întrupat
se manifestă prin:
 comunicarea dinte cele două firi
 îmbogățirea celor două firi una de la alta
 desăvârșirea celei slabe de la cea atotputernică
 calitatea persoanei, care capătă o înălțime absolută.
 Încă o calitate: deși îl vedem om, El este Dumnezeu.

Modul unirii ipostatice

De ce Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat: pe de-o parte, întruparea Fiului arată
bunătatea lui Dumnezeu, desăvârșită față de creație. Este mult mai evidentă
bunătatea lui Dumnezeu, iubirea Sa decât la creație. La creație se vede că
Dumnezeu ne-a dăruit din darurile Sale, dar cu măsură. Fără să ne raportăm la
creație nu vom înțelege sensul mântuirii. În taina mântuirii, Dumnezeu revarsă
plinătatea dragostei Sale asupra noastră. În creație nu se arată deplina măsură a
dragostei, ci se arată în răscumpărarea omului, în mântuire. Nu a trimis Dumnezeu
un înger să proclame mântuirea, ci mântuirea o împlinește Dumnezeu Însuși, noi
nu eram în stare să ne mântuim datorită concupiscenței care se perpetua.
Dumnezeu a avut inițiativa mântuirii, omul nu a avut niciuna, nu era capabil de ea.
Pentru că noi nu puteam să ajungem la Dumnezeu, a venit Dumnezeu la noi.
Fiul a luat firea noastră omenească pe de-o parte ca să înfățișeze mântuirea
din partea noastră și ca să dea operei răscumpărătoare valoare infinită.
Dragostea lui Dumnezeu, în mântuire, este egală cu El Însuși, tocmai de
aceea Îl trimite pe Fiul, aici se vede iubirea supremă a lui Dumnezeu și vedem cum
Dumnezeu ne-a dat mai multe daruri nouă decât îngerilor și ne-a iubit pe noi mai
mult decât pe îngeri.
După unirea ipostatică, cele două firi sunt distincte, deși este un singur
subiect. Sunt unite în mod neîmpărțit, că nu se împarte ipostasul între firea
omenească și firea dumnezeiască, nedespărțit, pentru că sunt distincte, nu se
amestecă între ele, neamestecat și neschimbat.
Unirea ipostatică face să vedem fiecare fire distinctă, dar, totdeauna, fiecare
fire unită ține de ipostasul dumnezeiesc al Fiului. Firile nu se contopesc între ele.
Erezii: dioprosopism, susţine că ar fi 2 persoane în Iisus Hristos, o voință
(cea omenească a fost contopită cu cea dumnezeiască) sau firea omenească a fost
absorbită de firea dumnezeiască. Nicidecum.
Prin Fiul avem îndrăznire către Tatăl, de aceea Fiul ne spune limpede: Fără
Mine nu puteți face nimic.
Sf. Atanasie cel Mare a lămurit în mod succint învățătura despre Sfânta
Treime. Cele două firi s-au unit în întrepătrundere în ipostasul dumnezeiesc al
Fiului. Așa am spus și despre Sfânta Treime. Există perihoreza unirii ipostatice,
care se traduce prin întrepătrundere, se întrepătrund firile prin intermediul
ipostasului. În perihoreza treimică cele trei Persoane se întrepătrund și fiecare este
prezentă în celelalte două prin unica Ființă pe care o au cele Trei Persoane. Sf.
Atanasie trece de la formularea învățăturii la doxologia Sfintei Treimi: credința și
aplicarea credinței în închinare. Sf. Atanasie: să cinstim pe Unul Dumnezeu în
Treime ș i Treimea în Unime, nici amestecând Persoanele, nici împărț ind
Ființ a.
Trebuie să avem pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt în aceeași adorare.
Persoanele, deși locuiesc fiecare în celelalte două, le ținem distincte.

Consecințele unirii ipostatice

Consecințele unirii ipostatice

Consecințele sunt privirea cu mintea, cu inima, cu credința, cu rațiunea a
persoanei divino-umane a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Înșiruind consecințele
trebuie să vedem un întreg, nu niște etape, ele sunt concomitente.
Consecințe:
- Comunicarea însușirilor
- Îndumnezeirea firii omenești
- Lipsa de păcat
- Lui Iisus Hristos i se cuvine o singură închinare
- Fecioara Maria, născătoare de Dumnezeu.
Cele două firi, dumnezeiască și omenească, sunt distincte, dar nu separate,
deci au un mijloc de comunicare. Ele rămân dumnezeiască și omenească în veci,
dar comunică între ele prin intermediul Ipostasului persoanei dumnezeiești. Au
fost și erezii, că sunt 2 firi și 2 persoane (nestorianism) sau a fost și contopirea, 2
firi, dar o singură voință (monotelism), sau că a rezultat o singură fire
(monofizism).
Numai prin descoperirea dumnezeiască s-au putut formula aceste adevăruri
care nu pot fi despicate.
În baza comunicării însușirilor, firii omenești i se atribuie însușiri
dumnezeiești și firii dumnezeiești i se atribuie însușiri omenești. Iisus Hristos
acționează ca Dumnezeu, având inițiativă ca Dumnezeu sau inițiativă ca om, fără
să înceteze să fie persoana întreagă, ipostasul divino-uman al Fiului. Poate fi o
inițiativă omenească, cum este mila, sau foamea, sau setea. Iată, firea omenească
își arată însușirile sale, dar când firea dumnezeiască comunică cu cea omenească,
însușirile omenești devin puternice, încât se supun întru totul firii dumnezeiești,
pentru că se supun persoanei. Vedem atribuirea acestei însușiri în expresiile: Omul
Acesta este din cer; Dumnezeu a pătimit; Dumnezeu a coborât și cu oamenii a
petrecut. Cum să petreacă Dumnezeu cu oamenii? Sau, când Îl vedeau și ziceau
despre El: iată, om mâncăcios și băutor de vin, prieten al vame șilor și al
păcătoșilor. Era văzut ca om. Lipsea Dumnezeu din El? Nicidecum nu lipsea.
Întrucât cele două firi comunică prin ipostasul dumnezeiesc al Fiului, firea
omenească se împărtășește de perfecțiunile firii dumnezeiești, împărtășindu-se, ea
se tot perfecționează, se tot ridică, se desăvârșește, încât se și îndumnezeiește.
Îndumnezeirea firii omenești înseamnă ridicarea ei la cel mai înalt grad de
perfecțiune posibil, fără de a depăși limita de a rămâne omenească. Îndumnezeirea
firii omenești prin ipostasul dumnezeiesc al Fiului este o desăvârșire în ea însăși,
nu este o lărgire a firii sau o depășire a firii, ci ea continuă să rămână fire
omenească.
Temei - Sf. Ap. Pavel ne spune că a luat toată firea noastră omenească și a
îndumnezeit-o pe ea. Îndumnezeirea este expresia limpede, un alt motiv pentru
care Sf. Pavel era în mod absolut necesar să împlinească cuvintele Sfintei
Evanghelii.
Îndumnezeirea firii omenești aduce după sine lipsa de păcat. La Maica
Domnului lipsa de păcat personal este o virtute (ea a avut virtuțile cele mai înalte,
i-a depășit pe îngeri). Dumnezeu îi mântuiește pe oameni, iar pe îngerii căzuți nu îi
mântuiește, pentru că neamul omenesc are, în sânul său, o persoană care putea
oricând să cadă și nu a căzut. Aici se vede puterea omului în lucrarea cu
Dumnezeu. Singura persoană fără păcat personal este Maica Domnului.
Noţiunea de păcat în viaţa Mântuitorului este o imposibilitate. În Iisus Hristos
erau 2 voințe și 2 lucrări, dar într-un singur ipostas, ipostasul avea comanda, încât
firea și voința omenească se supuneau întru totul voinței dumnezeiești. Păcatul
este împotrivire față de Dumnezeu. putea să fie Fiul lui Dumnezeu Întrupat cu
firea omenească împotriva Sa Însuși? Imposibil, pentru că voința omenească nu se
supunea vreunei persoane omenești, că nu exista. Fiind o singură persoană, trebuia
să se supună persoanei; persoana are voință de sine, hotărâre de sine și toate le are
de sine și voința omenească se supunea întru totul voinței dumnezeiești.
Temei: Cine mă va vădi pe Mine de păcat? Iudeii Îl tot persiflau și întrebau
că nu ține sâmbăta, însă i-a lămurit și cu sâmbăta. Sâmbăta a fost făcută pentru om
și nu omul pentru sâmbătă, de aceea, Domn și al sâmbetei este Fiul Omului.
Pentru că este lipsit de păcat, Hristos a îndumnezeit firea omenească, pe care
a împropriat-o în ipostasul dumnezeiesc al Fiului. De aceea, lui Iisus Hristos i se
acordă o singură închinare. În istoria Bisericii au existat unii care au spus că se
închină lui Iisus Hristos pentru că este Dumnezeu, dar la omenitatea Lui nu se
închină. Nu poți să te închini firii. Energiile dumnezeiești izvorăsc din ființă, dar
nu ființa împărtășește energiile, ci persoanele. Ființa nu are activitate în afară,
ființa este vie și dinamică, dar în afară persoanele lucrează.
Noi nu ne adresăm niciodată unei firi, nici lui Dumnezeu nu ne adresăm în
gol, orice închinare adusă lui Dumnezeu este închinare adusă Persoanelor divine.
Noi nu ne închinăm nici firii dumnezeiești, nici firii omenești, ne închinăm
persoanelor. Firea omenească, care este împropriată în ipostasul dumnezeiesc al
Fiului, este vrednică de aceeași cinste, pentru că Însuși Fiul lui Dumnezeu a
împropriat-o și nu provizoriu, pentru totdeauna, și cu această fire omenească S-a
așezat la dreapta Tatălui, de aceea ne închinăm Fiului lui Dumnezeu întrupat cu
aceeași închinare supremă, adorare, atât după firea dumnezeiască, cât și după firea
omenească. Există o singură închinare, nu două, după naturi.
Când se spune Iisus Hristos înțelegem pe Fiul întrupat, să nu spunem
niciodată întruparea lui Hristos; nici întruparea Mântuitorului, El devine Mântuitor
după întrupare. Corect este întruparea Fiului. În numele lui Iisus Hristos tot
genunchiul să se plece al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de
dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava
lui Dumnezeu-Tatăl. (Filipeni 2, 10-11). Se precizează că și firea noastră este în
slava lui Dumnezeu Tatăl. Firea lui Iisus Hristos s-a îndumnezeit la propriu, noi ne
îndumnezeim după har; firea omenească a lui Iisus Hristos devine un depozitar al
harului dumnezeiesc, așa avem părtășie la harul lui Dumnezeu.
Ultima consecință, Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu. Ea nu a
născut un om, ci a născut pe Fiul lui Dumnezeu, căruia i-a dat trup și suflet. Fiul
nu a fost singur la întruparea din Fecioara Maria, ci a fost cu Tatăl și cu Duhul.
Tatăl, care L-a născut din veci pe Fiul Îl dăruiește Fecioarei Maria, ca El să se
nască din Fecioara Maria. În planul mântuirii noastre, Fecioara Maria continuă
planul lui Dumnezeu prin nașterea Fiului lui Dumnezeu în timp, ca timpul să-l
unească cu veșnicia. Rostul este să ne facă și pe noi părtași veșniciei mântuirii.
În rai, timpul avea o valoare relativă spre absolut, de aceea și zilele creației,
acele ere, făceau parte din veșnicie și ele nu contau ca măsură de timp. Au contat
după ce timpul s-a desprins de veșnicie; evoluția de după păcat este o involuție.
Este o evoluție în sensul curgerii timpului, dar o involuție în sensul stricăciunii
făpturilor.

Mântuirea în general și felurile ei

Ce este mântuirea?
Mântuire înseamnă salvare, izbăvire de rău, izbăvirea omului personal și a
omenirii întregi din robia păcatului și a morții.
Mântuirea îmbracă 2 aspecte:

Un aspect obiectiv, pentru că există o mântuire generală, pe care o aduce Fiul

lui Dumnezeu întrupat, prin tot ceea ce a săvârșit. Aceasta-i mântuirea obiectivă.
Mântuirea obiectivă înseamnă răscumpărare pe care o aduce Fiul lui Dumnezeu
prin întrupare, viață, Pătimiri, Înviere și Înălțare de-a dreapta Tatălui. S-a dus să ne
gătească loc.

Mântuirea subiectivă
 Dumnezeu a făcut atâtea pentru noi, El a făcut doar pentru noi, nu pentru El.
Mântuirea subiectivă este însușirea personală de către fiecare om în parte a
roadelor mântuirii obiective, dobândite de Fiul lui Dumnezeu întrupat.
Prin jertfă, Fiul lui Dumnezeu suie firea noastră la cer, acum noi trebuie să ne
facem părtași la patimile, moartea, învierea și înălțarea lui Hristos, nu doar cu
mintea, ci cu lucrarea.
Treptele mântuirii subiective:
1. chemarea la mântuire (chemarea)
2. începutul lucrării lui Dumnezeu (îndreptarea)
3. lucrare intensă cu Dumnezeu încât îl lăsăm pe Dumnezeu să hotărască
viața noastră, ne dăm cu totul în seama lui Dumnezeu (mărirea).

Mântuirea subiectivă este primirea personală a roadelor mântuirii obiective

de către fiecare om în parte.
Condiții: Harul este condiția obiectivă a mântuirii.
Condiții subiective: Harul îl face pe om capabil să-și dobândească
mântuirea, niciodată singur, ci numai în relație cu Dumnezeu. Condiții subiective:
credința și faptele bune.
Dacă Hristos este în centrul mântuirii obiective, la mântuirea subiectivă îl
chemăm întâi pe Duhul Sfânt, de aceea orice rânduială nu o începem fără
rugăciunea închinată Duhului Sfânt (Împărate ceresc).
Mântuirea subiectivă se poate dobândi doar printr-o luptă perpetuă și din ce în
ce mai puternică, luptă în care îl avem aliat permanent pe Dumnezeu, cu harul Său.
Dacă ținem în noi harul lui Dumnezeu, în rugăciune, credință, smerenie, nădejde și
dragoste, atunci ne propulsează în lupta contra păcatului și a tuturor ispitelor. Când
spunem contra păcatului, noi trebuie să luptăm întâi cu noi înșine, nu numai cu
diavolii, căci nu numai diavolul ne ispitește, ci și noi înșine, din cele dinăuntru ale
noastre și din vederea noastră prin care începem să dorim ce au alții.
 Răscumpărarea și aspectele ei

Mântuirea obiectivă a însemnat o ridicare de la pământ la cer, de aceea,

această mântuire îmbracă trei aspecte:
a. Omul s-a despărțit de Dumnezeu și nu a putut să i se mai adreseze lui
Dumnezeu decât de la distanță și prin forme exterioare
b. Firea omenească a devenit muritoare, trupul a devenit muritor, între
suflet și trup s-a produs moartea, adică separarea sufletului de trup
c. Întreaga fire omenească a rămas departe de Dumnezeu, între cer să
pământ s-a întărit prăpastie mare.
Aceste aspecte trebuie remediate, de aceea mântuirea obiectivă are trei
direcții: Fiul lui Dumnezeu care se întrupează vine să se jertfească pentru că jertfa
omului nu mai este primită. Jertfa o aduce Tatălui, ca să-l împace pe om cu
Dumnezeu. Rolul jertfei este de a ridica firea omenească, de a o întări, de a o
înălţa. Sf. Vasile spune că Hristos a luat sfărâmarea noastră ca să o facă întreg, S-
a jertfit ca să restabilească, să-L readucă pe Dumnezeu în mijlocul oamenilor așa
cum a fost la început, mai mult, să-L aducă pe Dumnezeu înăuntru, în firea noastră
omenească. De aceea, avem de-a face cu trei aspecte ale jertfei de răscumpărare:
Odată ce jertfa este înfățișată Tatălui, jertfa are eficiență asupra propriei firi
omenești, pe care a luat-o, plină de rănile păcatului, și ea are, de la propria fire
omenească, pentru că Dumnezeu se multiplică în noi cu jertfa și cu darurile Sale,
are eficiență și asupra fiecăruia dintre noi în parte, încât răscumpărarea are:
- un aspect îndreptat către Tatăl = aspect de jertfă
- un aspect îndreptat către propria fire umană = aspect ontologic
- o direcție îndreptată către toți oamenii = aspectul recapitulativ
Acestea sunt cele trei direcții ale operei de răscumpărare.
Întreita slujire arată misiunea Mântuitorului continuată de Biserică.

Aspectul de jertfă - noi înțelegem că a fost necesară jertfa Mântuitorului.

Jertfa Mântuitorul nu începe direct cu jertfirea propriu-zisă, ci cu modul în care a
căzut omul. Aspectul acesta are două momente: ascultarea și moartea Domnului.
 A trebuit să asculte ca să învingă natura primului păcat, căderea din ascultarea
de Dumnezeu. De aceea, voturile monahale sunt o întoarcere la nostalgia raiului,
începând cu ascultarea. Mântuitorul Hristos ascultă de Tatăl și se supune, ca om,
cu firea Sa dumnezeiască. Adam n-a ascultat de porunca lui Dumnezeu, Noul
Adam ascultă până la moarte. Cu sufletul și cu trupul a răbdat Mântuitorul în
timpul patimilor Sale, acolo firea dumnezeiască nu a fost prezentă, firea
dumnezeiască nu poate să sufere, suferința nu aparține lui Dumnezeu pentru că
este un semn al imperfecțiunii, al degenerării. Firea omenească a stat singură, dar
în relație cu ipostasul. În patimă, firea omenească a fost singură. Firea omenească
se întărește, acolo rănile primesc durerea cea mai mare, El a luat toată suferința
omenească în trupul Său.
La 12 ani era supus, dar fiind Dumnezeu și Om și fiind atotștiutor a stat în
templu cu învățații și i-a corectat, povățuindu-i pe toți. La fel cum era în porunca
din Vechiul Testament, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, Tatăl Său era
atotputernic, dar mama sa era o femeie. Încă de atunci se vede pregnant ascultarea
Domnului. Îl însoțește la muncă pe bătrânul Iosif. A început cu ascultarea pentru
că păcatul a fost al neascultării și, atunci, trebuia să înceapă o întoarcere spre
Dumnezeu, că prin neascultare omul a întors spatele lui Dumnezeu. Hristos este
singurul care a venit cu fața spre Dumnezeu și a putut să vină cu fața spre
Dumnezeu pentru că firea noastră a luat-o fără de păcat. Ascultarea este dusă la
maxim. Mântuitorul face cale întoarsă, păcatul a fost mândria care l-a izgonit pe
om din rai, Mântuitorul vine cu smerenia (trebuie să fie smerenia Maicii Domnului
ca să fie și din partea omului). Este foarte importantă smerenia legată de om și de
Dumnezeu. Smerenia Fiului lui Dumnezeu este absolută, smerenia Maicii
Domnului este o smerenie omenească. Ascultarea a fost un exemplu, o întoarcere
cu fața spre Dumnezeu. ascultarea a fost dusă, prin iubire, până la jertfă, pentru că
jertfa avea un preț căci păcatul omenirii, în conștiința oamenilor, a umbrit măreția
dumnezeiască. Ce era omul față de Dumnezeu? O făptură slabă, nu mai avea curaj,
era toropit când știa ce i-a dat Dumnezeu și cum L-a sfidat. Chiar dacă toți
oamenii s-ar fi întors la ascultare, ea rămânea ipotetică, fără a ajunge la Dumnezeu.
De aceea, ascultarea a fost dusă până la jertfă, o jertfă care a fost semnul Fiului lui
Dumnezeu și prețul plătit de Fiul lui Dumnezeu pentru păcatele întregii omeniri.
Jertfa Mântuitorului a îmbrăcat 2 aspecte: pe de-o parte, era nedreaptă, El nu
trebuia să moară căci nu a greșit nicidecum, dar a acceptat să moară ca prin
nedreptatea morții Sale să răscumpere moartea ca pedeapsă pentru păcat și această
răscumpărare avea valoare infinită. Cel ce moare, moare cu firea omenească, dar
firea omenească aparține ipostasului dumnezeiesc al Fiului, încât moartea cu trup a
Fiului lui Dumnezeu capătă valoare infinită. Prin ascultarea și moartea Sa, vine și
luminează fața Tatălui, umbrită de păcatul omenirii, pentru întreaga omenire și
pentru toate neamurile. El umple cu jertfa Sa toate veacurile și răscumpără
întreaga omenire, căci păcatul omenirii a fost infinit în conștiința oamenilor față
de Dumnezeu, că au greșit față de Dumnezeu, dar răscumpărarea omenirii este
prisositoare. Sf. Pavel: Dumnezeu voiește și poate să aducă pe toți oamenii la
mântuire, dar nu toți oamenii acceptă mântuirea, că mântuirea obiectivă este
pentru toată omenirea, dar depinde de noi, că Dumnezeu nu ne forțează. Noi avem
acces cu toții la mântuire, dar nu toți ne mântuim, că nu intrăm pe calea de acces.
Aceasta este direcția îndreptată de Fiul lui Dumnezeu către Tatăl.
Ascultarea și moartea Domnului au avut, nu numai față de Tatăl un rol atât de
important, ci au avut o eficiență ontologică asupra firii omenești. pentru că firea
omenească, trecută prin suferință, moarte și mormânt, ca toți muritorii, s-a eliberat
de toate rănile și de toate durerile, s-a vindecat pentru că păcatul a fost
răscumpărat, au dispărut rănile păcatului din fire, firea s-a vindecat și s-a
îndumnezeit prin înviere, prin ridicarea ei de-a dreapta Tatălui. În patimă și
moarte, firea se eliberează pentru că suferința lui Iisus Hristos a fost infinit mai
dureroasă decât a oricărui om: a fost a tuturor oamenilor, a ipostaziat în mod
obiectiv firea întregii omeniri, pe de altă parte că în firea Sa nu au pătruns afectele
de plăcere, cum au pătruns în Adam, Eva și urmașii lor, care, după aceea s-au
perpetuat prin modul în care s-a înmulțit neamul omenesc. În firea Sa omenească
au ajuns doar afectele de durere, El a suferit o durere pură, de aceea era așa de grea
durerea. A zis: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit? Pătimea ca
om și atunci s-a arătat un înger din cer, care-L întărea. El nu era despărțit, firea era
distinctă în suferință și avea vederea nu cea atotcuprinzătoare a ipostasului
dumnezeiesc al Fiului și pătimind firea omenească avea vederea și simțirea
omenească. De aceea i s-a arătat îngerul din cer, privea cu ochiul trupului și nu cu
ochiul cel duhovnicesc, însoțit de firea cea dumnezeiască.
Aspectul ontologic – prin ascultare, suferință și moarte, Fiul lui Dumnezeu
întărește și ridică firea omenească la cel mai înalt grad de perfecțiune posibilă.
Aici este eficiența ontologică. Firea omenească a Mântuitorului Hristos se umple
de harul lui Dumnezeu și este ridicată mult deasupra firii omenești a oamenilor de
dinainte de păcat. Ea este ridicată, prin înălțarea la cer, deasupra îngerilor.
Aspectul recapitulativ – Hristos nu S-a înălțat la ceruri pentru Sine, El era și
în ceruri și pe pământ, ci pentru noi S-a înălțat cu firea omenească, ca prin firea
omenească pe care a suit-o de-a dreapta Tatălui să ne suie și pe noi deasupra
îngerilor, să ne suie cu voia noastră, recapitulându-ne în mod obiectiv. În firea Sa
omenească ne cuprinde pe toți, nu doar în sensul că noi putem să aderăm la Hristos
ca unii care am fost răscumpărați de El, ci El Însuși coboară în firea noastră să ne
ridice și pe noi. De aceea, El este Adam cel Nou.
Dacă prin Adam cel vechi a venit pentru toți oamenii moștenirea păcatului, a
iadului și a morții ca despărțire de Dumnezeu, prin Adam cel Nou vine pentru toți
oamenii izbăvirea care dă viață și nu seamănă ceea ce a adus păcatul cu ce aduce
harul. Păcatul a despărțit pe om de Dumnezeu, căci omul vorbea cu Dumnezeu în
sensul de relație cu Dumnezeu, acum harul îl aduce în cea mai mare intimitate cu
Dumnezeu.

Îndreptarea și condițiile ei

Îndreptarea este acel urcuș necontenit al omului către Dumnezeu în care harul
conlucrează cu libertatea lui. De aceea, îndreptarea trebuie să fie realizată sub
auspiciile libertății și ale legăturii necontenite cu Dumnezeu. Nu există o
îndreptare a omului fără credința în Dumnezeu și fără asumarea rodirii Jertfei lui
Hristos prin Sfintele Taine. De aceea, Sfântul Ciprian al Cartaginei spunea: Extra
Ecclesia nulla salus. (În afara Bisericii nu există mântuire.)

Treptele îndreptării

1. Chemarea este aceea că trebuie să aflăm de mântuire, că este o posibilitate

să ne mântuim. Chemarea vine prin credință, credința vine prin propovăduire.
Dumnezeu ne-a lăsat posibilitatea de a ne întoarce la El, chemându-ne prin cei ce
continuă misiunea Fiului lui Dumnezeu întrupat. E o conştiinţă a posibilităţii
mântuirii.
Chemarea presupune întâi o credință care ne aduce cunoștința de Dumnezeu.
Credința, ca să fie o virtute, nu trebuie să fie ceva unilateral, ci bilateral. Credința
trebuie să fie născută și credința se naște în noi prin propovăduire și apoi prin
Botez. Când a vestit Petru, iudeii l-au întrebat: ce să facem noi, cum ajungem să
fim ca voi, să intrăm pe calea aceasta care duce către Dumnezeu? Pocăiți-vă,
depărtați-vă de păcatele voastre și să se boteze fiecare dintre voi și veți primi
darul Duhului Sfânt. Niciodată doar Botezul nu poate să ne ducă la mântuire.
Harul naște credința și aceasta naşte virtutea. În virtute tu nu ești singur
niciodată, tu ești hotărât, pui voința și lucrarea ta și Dumnezeu vine cu harul Său,
îți potențează voința și îți adaugă lucrării tale lucrarea Sa. Iată, aceasta este
chemarea. Chemarea este și un început de lucrare, nu este doar o aflare a căii
mântuirii.
Etape: să accepți cu mintea, cu mintea se crede spre dreptate, să îți dai
consimțământul, spune Sf. Ap. Pavel, iar cu inima se mărturisește spre mântuire.
Credința trebuie să fie mărturisită, împlinești ceea ce mintea ai înțeles, iar
împlinirea fără Dumnezeu este imposibilă. Chemarea presupune și relația cu
Dumnezeu.
2. Îndreptarea sau sfințirea este o lucrare intensă a omului cu harul lui
Dumnezeu. Îndreptarea înseamnă conlucrarea efectivă a omului cu harul lui
Dumnezeu. În lucrare se vădesc virtuțile teologice: credința, nădejdea și dragostea,
se vădesc și virtuțile cardinale: înțelepciunea, dreptatea, curajul și cumpătarea.
Omul este capabil de fapte de jertfă, simte pe Dumnezeu în suflet, în inima lui și în
lucrarea sa. Se poate însă cădea din aceasta. Și de la chemare omul se poate
întoarce, să sfideze chemarea. Și de la îndreptare omul se poate întoarce, să fie un
început nereușit, ispitele să-l copleșească, el să fie nehotărât. A lucrat cât a lucrat,
dar nu duce lupta până la capăt.
3. Treapta care ne duce la desăvârșire este sfințirea sau mărirea. În această
treaptă omul se lasă părăsit de egoism, el nu mai trăiește, ci Hristos trăiește în el,
se bucură pentru că în rugăciune îl simte pe Dumnezeu. Și de aici se poate cădea.
Până la ultima clipă a vieții poți să cazi într-o clipă de neatenție, cel viclean caută
să ne întoarcă din calea dreptății. Aici omul simte taina comuniunii cu Dumnezeu
încât trăiește mai mult Dumnezeu în el decât el ca persoană, pentru că el se lasă în
voia și în lucrarea lui Dumnezeu.

Persoana divino-umană a Mântuitorului

Persoana divino-umană a Mântuitorului are ca liant și comunicator al celor

două firi ipostasul dumnezeiesc al Fiului. Sunt două firi, dar un singur ipostas.
Cele două firi sunt unite în chip neîmpărțit, nedespărțit, neamestecat și neschimbat
(dogma Sinodului de la Calcedon). Firile își păstrează proprietatea lor, nu se
modifică natura firilor.
Prin urmărirea consecințelor unirii ipostatice se poate evidenția progresul
firii omenești asumat de ipostasul dumnezeiesc al Fiului.
Prin comunicarea însușirilor se ajunge la îndumnezeirea firii omenești, prin
îndumnezeire se ajunge să înțelegem că e și lipsită de păcat. Fiind lipsită de păcat
și îndumnezeită, firii omenești deopotrivă și firii dumnezeiești, i se aduce aceeași
cinstire sau închinare pentru că ele sunt vrednice de închinarea supremă datorită
faptului că nu ne adresăm firilor niciodată, dar ne adresăm Persoanei divino-umane
a lui Hristos, care are două firi. De aceea e o singură închinare lui Hristos.
Dacă Fecioara Maria a întrupat aievea pe Fiul lui Dumnezeu, încât din ea S-a
născut trupește ipostasul dumnezeiesc al Fiului, Fecioara Maria nu este o
născătoare de om superior, om unit cu Dumnezeu, nici născătoare simplă de
Hristos (cuvântul înseamnă „uns”), Unsul lui Dumnezeu sau Mesia, ci Fecioara
Maria este Născătoare de Dumnezeu, încât Fiul lui Dumnezeu a primit două
nașteri: una în veci și una în timp. Pentru aceasta i se cuvine supracinstire sau
supravenerare, pentru că s-a ridicat cu sfințenia, cu vrednicia deasupra îngerilor.
Cele două firi ale Mântuitorului sunt complementare și asimetrice. Astfel, Sf.
Maxim Mărturisitorul spune: Dumnezeu Cuvântul lucrează dumnezeiește cele
omenești și omenește cele dumnezeiești. De aceea, putem spune Dumnezeu a
suferit sau Hristos, Împăratul slavei.

Persoana Duhului Sfânt

Pnevmatologia este învățătura despre Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este a treia
Persoană a Sfintei Treimi. Duhul Sfânt este numit Mângâietorul, Sfințitorul.
De la început Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra adâncurilor. Este
numit Sfințitorul pentru că întreaga creație se și ține, se și sfințește prin harul
numit al Duhului Sfânt. Harul ajunge la creație prin Duhul Sfânt, dar harul nu este
ceva propriu Duhului Sfânt.
Definiție: Harul este energia dumnezeiască necreată, izvorâtoare din ființa
comună a Persoanelor Sfintei Treimi, care coboară de la Tatăl, prin Fiul și se arată
lucrătoare în Sfântul Duh.
Ca energie dumnezeiască, harul aparține tuturor Persoanelor, Ființei
dumnezeiești. Cu toate că aparține Ființei dumnezeiești, harul nu se împărtășește
direct de Tatăl, nici direct de Fiul, ci de la Tatăl, prin Fiul în Sfântul Duh. Duhul
Sfânt are menirea de a desăvârși cele începute de Tatăl și împlinite de Fiul. Harul
este energia dumnezeiască care s-a împărtășit și îngerilor, și oamenilor. Cum se
împărtășește oamenilor? Dumnezeu a împărtășit oamenilor harul de la începutul
creației și face parte din alcătuirea noastră, din firea noastră constitutivă. După
păcat, harul nu ne mai aparține înăuntru, ci numai în afară. Rostul mântuirii este
tocmai de a aduce harul în interiorul omului.
 La hristologie am arătat că Hristos a dobândit pentru firea omenească, care a
asumat-o din Fecioara Maria, harul cel dumnezeiesc, dar nu Hristos direct ne
împărtășește harul, ci din firea omenească pe care a asumat-o harul este împărtășit
de la Hristos în Duhul Sfânt. Noi primim harul de la Duhul Sfânt, cu voia noastră,
nu ni-l dă forțat. Harul lucrează cu ce avem noi mai bun, harul nu vine la rațiune
dacă voința nu consimte. Cheia lucrării harului în noi este voința noastră.

Ce este Harul şi cum se împărtăşeşte

Harul este unul singur, lucrările sale sunt diferite. Nu există mai multe feluri
de har, harul lucrează în mod diferit, după trebuința omului. Avem harul care aduce
armonia între miri, harul care se dă celor smeriți, sunt multe lucrări ale harului și
harul este unul singur. Harul lucrează în viața omului, la consimțământul omului,
pentru mântuirea noastră.

Sfântul Duh contribuie la întemeierea Bisericii, ca și la întreaga noastră

mântuire. Sfântului Duh îi este proprie împărtășirea harului. Se vorbește, la
Cincizecime de pogorârea Sfântului Duh. La Cincizecime a coborât lucrarea, harul
Sfântului Duh.
Sfântul Duh este nevăzut; doar Fiul S-a făcut văzut, dar prin ceea ce a
descoperit și prin ceea ce a făcut Fiul față de neamul omenesc, El a descoperit pe
Tatăl. Fiul continuă să lucreze în Biserică, Fiul este descoperit de Duhul Sfânt,
încât între Fiul și Duhul Sfânt este o lucrare de întrepătrundere și de
interdependență.
Sfântul Duh împlinește și desăvârșește, în lume, lucrarea Fiului. Pogorârea
Sfântului Duh, pe care Fiul înălțat la cer L-a rugat pe Tatăl să o împlinească, iată,
Tatăl trimite pe Fiul și trimite și pe Sfântul Duh, nu trimite și Fiul pe Duhul Sfânt,
El făgăduiește că va trimite alt Mângâietor, dar spune: voi ruga pe Tatăl și alt
Mângâietor vă va trimite.
 Pogorârea Duhului Sfânt, așa scrie în calendar, în chip de limbi de foc;
tălmăcirea este că s-a făcut vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede asupra
apostolilor și s-au împărțit limbi, clar, de foc și au șezut pe fiecare dintre ei.
Trebuie să facem distincție între întruparea Fiului și pogorârea Duhului Sfânt.
Fiul nu S-a arătat ca un om, ci S-a arătat Om; unii au interpretat că este persoană
aparentă, mai ales după înviere, docheții, dar El S-a arătat Om deplin, a și spus:
Fiul omului se va numi, şi iarăşi: pipăiți-Mă, vedeți că trupul Meu nu are carne și
oase cum mă vedeți pe Mine având, aveți aici ceva de mâncare? A mâncat, ca om,
aparența nu mănâncă.
Pogorârea deplină pe pământ a fost numai a Fiului, care S-a întrupat,
pogorârea reală a Persoanei Duhului Sfânt o vedem prin harul pe care Duhul Sfânt
îl împărtășește. În har avem prezența dumnezeiască a celor trei Persoane, harul
Duhului Sfânt ne înlesnește nu doar prezența Sa ca energie, pentru că aparține
Ființei și Ființa aparține Persoanelor și Persoanele aparțin Ființei, harul Duhului
Sfânt ne aduce prezența celor trei Persoane, de aceea spune: Iată, stau la uşă şi
bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu
el şi el cu Mine. (Apocalipsă 3, 20). Sfinții Părinți ne spun că unde este harul,
acolo este și Duhul, și unde este Duhul este și Fiul, iar Fiul este nedespărțit de
Tatăl. De aceea, noi nu primim prezența personală a Persoanelor treimice decât în
Sfânta Împărtășanie. O singură Persoană, Fiul, care este Mântuitorul, își
prelungește prezența Sa reală și substanțială, prin lucrarea Sfântului Duh. Prin
lucrarea Sfântului Duh se prelungește Trupul, Sângele, Sufletul și Dumnezeirea
Mântuitorului Hristos în Pâinea și Vinul euharistice, prefăcute dumnezeiește prin
invocarea Sfântului Duh. De aceea este atât de importantă lucrarea Sfântului Duh
în Biserică.
Lucrarea Sfântului Duh în Biserică aduce plinirea mântuirii și a desăvârșirii
noastre.
Harul este energia dumnezeiască necreată, izvorâtoare din Ființa comună a
celor trei Persoane dumnezeiești, și care coboară de la Tatăl, prin Fiul în Sfântul
Duh în Biserică și ne face părtași la sfințenia dumnezeiască.
 Harul este unul singur pentru că nu există decât o singură energie
dumnezeiască, la catolici sunt mai multe (cele care încep, cele care continuă și cele
care desăvârșesc). La Protestanți există harul, dar e totuna cu Sfântul Duh.

Har şi daruri

Orice har este un dar, dar nu orice dar este un har. S-a ajuns și la sensul
peiorativ, că și păcatul ar fi un dar, plăcerea ar fi un dar („are darul beţiei”).
Există har și există dar. Ne vorbește despre daruri Sf. Proroc Isaia, sunt și
roade ale harului Sfântului Duh. Cele șapte daruri ale Sfântului Duh le avem de la
profetul Isaia: Şi Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi
al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe. Şi-L
va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu. (Isaia 11, 2-3). Darurile Duhului Sfânt
au lucrat și în Vechiul Testament; roadele Duhului Sfânt sunt înfățișate de Sf. Ap.
Pavel ca nouă. Așadar, există mai multe daruri care se diversifică.
Raportul dintre har și daruri trebuie să-l înțelegem foarte limpede. Darurile
sunt lucrări ale harului, în diferite împrejurări și la anumite persoane, chemate și
alese de Dumnezeu. Au fost atâtea daruri în epoca apostolică: unul avea darul
limbilor, darul prorocirii, altul darul cunoștinței, alții alte daruri: al tălmăcirii era
mulțime de daruri exprimate în cuvintele harismei, adică darului ale lui Dumnezeu
(I Corinteni 13). Acestea au fost necesare în Biserica primară pentru că au fost
chemate toate limbile, toate popoarele; cam din fiecare neam a fost chemat cineva
în Biserica primară la credință. Aceștia au devenit un ferment și s-au dus și au
împărtășit la poporul de care aparțineau aceste învățături primite prin harisme.
Niciun dar al Duhului Sfânt nu trebuie să contrazică lucrarea harului
dumnezeiesc, trebuie să fie o lucrare în armonia harului dumnezeiesc, în armonia
celor descoperite prin har, de Duhul Sfânt, în Biserică. Au fost și duhuri străine. Sf.
Ap. Pavel spune: să vedeți ce duh vă stăpânește, fiii cărui duh sunteți. Prin harul
Sfântului Duh noi suntem înfiați; unii s-au socotit înfiați prin niște duhuri străine.
Ereziarhii, cei care au întemeiat niște erezii, erau tributari duhului celui rău. De
aceea, în Biserica primară a fost o mare grijă să se distingă cei care sunt în lucrarea
Duhului Sfânt cu harisme, cu daruri adevărate, de cei care primeau lucrare a fiului
întunericului și care aveau părute harisme, care erau potrivnice Duhului
Adevărului. În aceste împrejurări se dădeau anateme sau excomunicări în Biserica
primară. S-au dat excomunicări când cineva venea să tulbure Biserica cu învățături
proprii, se judecau și se constatau ereziile. Și ereticii, sau schismaticii (separaţi de
Biserică), aveau voie să se apere, erau chemați la o judecată. Ei era stăpâniți de
duhul răului și nu erau lăsați să intre în biserică. Erau chemați să se lepede de
erezie și nu voiau să se lepede, excomunicarea era o recunoaștere a faptului că ei
s-au desprins de Biserică.
Darurile Duhului Sfânt sunt numite duhuri; de aceea se precizează că este un
singur har și un singur Duh care împărtășește harul, dar pentru că oamenii sunt
diferiți și împrejurările sunt diferite și lucrările harului sunt după timp, după
oameni, după împrejurări, de aceea se vorbește de mai multe daruri. Darurile
trebuie să rămână în același duh ca să fie recunoscute ca daruri ale Duhului Sfânt.

Har şi libertate

Libertatea este zestrea cea mai de preț a noastră prin care putem să trăim sau
să murim, să fim cu Dumnezeu sau să fim fără El. Ca să fim cu diavolul nu trebuie
să ne învoim, se învoiește el cu noi, noi doar să acceptăm, dar cu Dumnezeu
trebuie să ne învoim. Diavolul lucrează subtil, pe dedesubt, Dumnezeu lucrează
direct, ne cheamă, ne întreabă.
Relația dintre har și libertate. Harul se dă tuturor oamenilor, în mod obiectiv,
harul are o calitate universală, un dar general al lui Dumnezeu pentru toți oamenii.
Dumnezeu așteaptă să accesăm acest dar general, de aceea, harul ne îmbie, dar nu
ne silește.
A doua calitate a harului este că nu forțează pe nimeni, este general, se dă
gratuit și lucrează numai în relație cu voința noastră. Dumnezeu ne respectă în
modul cel mai deplin, încât ne invită, ne arată, dar noi alegem. Dumnezeu ne-a
ales, când ne-a chemat, ne-a ales în general. Chemarea generală nu are nici un
efect asupra noastră dacă nu se prelungește și într-o relație personală a noastră cu
Dumnezeu.
Omul este cel ce are inițiativa la chemarea lui Dumnezeu. Dumnezeu îl
cheamă, dar nu-l silește niciodată, și-l așteaptă să vină spre El. Ortodoxia a
explicitat din contextul Sfintei Scripturi, din întreaga revelație, din tălmăcirile
Sfinților Părinți și a arătat că harul este general, se exercită asupra tuturor
oamenilor. Nu există om care să nu fie chemat de har; pe tot omul îl cheamă harul
la mântuire, la ușa fiecărui suflet, fiecărui om, bate harul, dar așteaptă ca omul să
descuie ușa și să facă primul pas, atunci harul îi iese în întâmpinare. Lucrarea
harului se face într-o legătură cu omul. Harul se oferă necondiționat și în mod
gratuit. Condiționarea condiționează lucrarea Sa cu omul de acceptarea omului. Se
dă oamenilor pentru că Dumnezeu îi caută pe oameni, prin Hristos, ca să îi salveze.
Hristos bate la „ușa” omului și când omul deschide, prin Hristos, în Duhul Sfânt,
vine harul.
Se face o legătură în lucrarea mântuirii subiective, între har și voința omului,
încât nu putem niciodată să distingem cât contribuie la mântuirea subiectivă harul
și cât contribuie omul, este o împletire a lucrării harului cu voința omului în
mântuirea subiectivă. Orice om poate să accepte harul sau să-l respingă, încât, în
mântuire trebuie să arătăm că harul nu lucrează irezistibil, că atât de insistentă e
chemarea harului că omul nu poate să refuze; omul are capacitatea să refuze. Deci,
harul nu lucrează irezistibil după natura sa, căci harul e mai puternic decât voința
omului, iar fără puterea harului omul nu s-ar putea ridica, n-ar putea lucra
mântuirea sa. Puterea lui Dumnezeu se desăvârșește în slăbiciune, dar omul nu
este atât de slab încât să nu aibă voința de a primi ajutorul harului, i-a lăsat
Dumnezeu această voință ca să accepte sau să refuze lucrarea harului.
Toate rezidă din concepția despre creație. Chipul lui Dumnezeu este diminuat
în omul căzut, dar puterile sufletului nu sunt nici nule, sunt împuținate, ele există
(la catolici sunt depline, chipul este deplin, omul lucrează și i se dă pe rând câte o
porție de har). Protestanții au contopit harul cu Duhul Sfânt și, contopindu-l, cum
lupul ia oaia să o mănânce, așa ia Duhul Sfânt pe om să-l mântuiască, vrea sau nu
vrea trebuie să meargă la mântuire că vrea Dumnezeu, că i-a ales, El știe cum.
Omul nu poate înțelege alegerea, își dă seama că este ales dacă a ajuns la cei care
spun aceasta. De aici predestinarea la rai sau la iad, prezentă în învăţătura
protestantă.
Împărtășirea harului nu este pe oriunde, ci în Biserică, prin niște lucrări
întemeiate de Însuși Mântuitorul Hristos care, în timpul activității Sale pământești,
a întemeiat Sfintele Taine. Le-a promis, le-a expus, iar după Înviere aceste Sfinte
Taine chiar au izvorât din coasta Sa. În jertfa Mântuitorului este puterea Tainelor și
Duhul Sfânt a venit să plinească jertfa Mântuitorului prin lucrarea Sa. De aceea,
Sfintele Taine țin și de Hristos, și de Duhul Sfânt.

Biserica, definiţie şi întemeiere obiectivă

De la cuvântul ecclesia, biserică. Cuvântul „biserică” desemnează cel puțin

două realități distincte:
- biserica – locaș
- Biserica – organism viu, Trupul lui Hristos.

Locașul este viu în sensul că Hristos este prezent, dar zidurile sunt sfințite, nu
prea se mișcă. Pe Hristos îl avem cu trup, cu sânge, cu dumnezeire – Sfânta
Împărtășanie de pe Masa Sfântului Altar. Biserica – locaș este un mijloc unde noi
ne întâlnim cu Hristos și, implicit, cu Tatăl și cu Duhul Sfânt și cu sfinții. Dacă
cerul este locuința lui Dumnezeu, biserica este pridvorul, este un cer coborât pe
pământ „În Biserica Slavei Tale, Hristoase, stând, în cer ni se pare a sta”.
Biserica, în calitatea sa de organism viu, are o întemeiere obiectivă și o
întemeiere istorică. Biserica are o istorie în mai multe etape, în sensul cel mai
concret.
Biserică vie înseamnă Dumnezeu și oamenii/omul. Prima Biserică a fost în
rai, când Dumnezeu era cu oamenii, o Biserică în care Dumnezeu cu oamenii nu se
aflau într-o intimitate, ci într-un dialog și într-o legătură armonioasă.
 Cortul și templul sfânt sunt prefigurări ale bisericii, acolo Dumnezeu era
prezent nu înăuntru, ci în afară, în exterior. Dumnezeu se arăta în norul care era
deasupra cortului.
Dumnezeu întemeiază o Biserică vie, concretă. Mai întâi un început al
Bisericii, care e cea mai puternică esență a Bisericii pe care o dezvoltă, este
Întruparea Fiului lui Dumnezeu. La Buna Vestire, Maica Domnului devine prima
Biserică vie în sensul cel mai concret, intim și real, acolo vedem Dumnezeu și
omul. Așa este și numită Maica Domnului, liturgiștii spun înaintea dogmatiștilor –
Biserică vie, rai cuvântător. Maica Domnului născând pe Fiul lui Dumnezeu ea Îl
dăruiește lumii întregi, nu-L dăruiește doar ea lumii întregi, Tatăl L-a dăruit pe Fiul
omenirii întregi și, de aceea, L-a și trimis să se întrupeze și apoi, ascultând Fiul de
Tatăl, L-a trimis să și pătimească, să se răstignească, să moară, apoi înviază și se
întemeiază Biserica.
În mod obiectiv, Biserica este întemeiată pe două realități: pe jertfă și pe
înviere. Pe jertfa de pe Cruce începe întemeierea Bisericii și în Înviere se
împlinește în mod obiectiv Biserica, pentru că acolo era și firea dumnezeiască, și
firea omenească și Hristos era subiectul celor două firi. Biserica se întemeiază
obiectiv pe răstignirea și pe moartea Domnului.
Întemeierea văzută și istorică s-a produs la ziua Cincizecimii când Tatăl
trimite, la mijlocirea Fiului lui Dumnezeu pe Duhul Sfânt și la venirea limbilor de
foc asupra apostolilor se întemeiază Biserica. Pentru apostoli Pogorârea Duhului
Sfânt a însemnat hirotonia lor, sunt singurii hirotoniți fără punerea mâinilor, ci prin
pogorârea limbilor ca de foc.
Mântuitorul întemeiază, Duhul Sfânt desăvârșește. Hristos ne-a împărtășit
Duhul Sfânt după înviere: a intrat prin ușile încuiate, a suflat asupra lor și a zis:
luați Duh Sfânt cărora le veți ierta păcatele, li se vor ierta lor și cărora le veți
ține, ținute vor fi. De ce a mai trebuit să vină Duhul Sfânt și în ziua Cincizecimii?
Atunci i-a pregătit pentru hirotonie, le-a dat puterea ca ei să continue misiunea sa
mai departe, dar Hristos nu lucrează fără Duhul Sfânt și Duhul Sfânt fără Hristos.
El a început, Duhul Sfânt a desăvârșit. În Biserică, acum Hristos și Duhul Sfânt
sunt prezenți în Biserică cu o lucrare plenară, Biserica vie a însemnat prima
comunitate creștină de 3000 de suflete. Acesta este începutul Bisericii. Se adăugau
a doua zi 2000 și în fiecare zi, cum spune cartea Faptele Apostolilor, sporea
Biserica lui Dumnezeu.

Constituţia Bisericii

Biserica este teandrică, Dumnezeu și omul. Maica Domnului este Biserica

cea vie. Duhul Sfânt a venit și a pregătit-o, dar Fiul S-a întrupat.
Biserica plenară are pe Duhul Sfânt care sfințește, dar în Biserica vie nu este
prezent doar Duhul Sfânt, ci este prezent și Hristos, și Tatăl. Constituția Bisericii
este teandrică pentru că Hristos devine capul Bisericii și toți ceilalți mădulare.
Ființa Bisericii este dumnezeiască și omenească, de aceea nu poate să fie
numai Dumnezeu în Biserică fără om, nici omul fără Dumnezeu. Biserica este
divino-umană, pentru că Hristos, Capul ei, este Dumnezeu şi Om.
Biserica are două aspecte/dimensiuni: una văzută și o dimensiune nevăzută,
Hristos este Capul Bisericii atât a celei de pe pământ, cât și a celei din cer. Biserica
din cer este Biserica triumfătoare, iar cea de aici e luptătoare.
Biserica triumfătoare este alcătuită din toți care au trăit pământ, au biruit și
sufletele lor se află în ceruri. Trebuie să îi includem aici și pe îngeri. Ei sunt
slujitori ai oamenilor, sunt mai presus decât ei sufletele drepților, vedem aceasta și
din faptul că Maica Domnului nu stă lângă arhanghelul Gavriil sau Mihail, ci stă
de-a dreapta Fiului.
Biserica cea vie, care rămâne nedespărțită de Hristos, se prelungește și pe
pământ, în chip văzut. Orice Biserică de pe pământ este simbolul Maicii
Domnului.
Biserica luptătoare suntem noi, cei de pe pământ. Deși în Biserică intră
oameni mai credincioși și mai puțin credincioși, mai drepți și mai păcătoși, rolul
Bisericii este acela de a-i sfinți pe toți. Nu toți se sfințesc, ci fiecare după râvna și
după măsura ostenelilor sale.

Deosebiri confesionale

Biserica, după Romano-Catolici, a pierdut din valoare enorm. Întrucât Papa a

fost „cadorisit” cu atâtea prerogative: de a fi infailibil, Capul Bisericii, de a
împărtăși harul Duhului Sfânt, grația, Biserica Romano-Catolică se arată ca o
instituție universală, care nu are însă și o latură verticală, nu are pe Hristos cap al
ei, ci un om. De aici derivă toată diminuarea însușirilor Bisericii. Însușirile
Bisericii formulate la Sinodul II ecumenic nu se mai regăsesc în realitate, ci sunt
numai un simbol. Biserica, în sensul învățăturii romano-catolice, nu mai are nici
teandrie, nu mai este Dumnezeu și omul, ci omul „îndumnezeit”, ierarhia și
credincioșii. Este o mare diferență.
Pentru că la Romano-Catolici Biserica are un aspect mai mult văzut decât
nevăzut și aceea e Biserică reală cea care se vede și care are, cu adevărat, un cap al
ei pe pământ, nu în cer, protestanții au trecut la cealaltă extremă, nu există nicio
Biserică văzută. Noi o deslușim, aici, pe pământ. Este nevăzută, e adevărat, dar
știm că se mântuiesc cei pe care i-a ales Dumnezeu să-i mântuiască. Nu știm exact
care. Dacă sunt capabili de niște lucruri bune înseamnă că Dumnezeu i-a prins pe
aceia și îi ține cu forța la Sine. Pentru că aceia îl au pe Duhul Sfânt, aceia
alcătuiesc Biserica. Biserica adevărată este numai în cer, nevăzută.

Însuşirile Bisericii

Însușirile Bisericii. Cum poți să spui că este sfântă dacă ea are o grație
creată? Are o sfințenie relativă, sfințenia este denaturată în învățătura Romano-
Catolică. Sobornicitatea este desființată. Unde-i Papa este Biserica. Spun și
ortodocșii că unde-i episcopul este Biserica, dar nu în sensul că el este toată
Biserica, ci că el este cel care însuflețește Biserica, prin el se păstrează vie
învățătura, este cel care sfințește, conduce pe toți. La catolici, Papa are puteri
absolute și cine nu este sub supunerea totală, necondiționată și vădită a Pontifului,
acela nu mai aparține Bisericii, nu mai este în Biserică.
Oamenii simpli se pot mântui prin viața lor curată, morală, de jertfă. Pe noi
ne mântuiește, obligatoriu, jertfa rugăciunii. În lene, nepăsare nu există mântuire.
Nu putem să spunem că mântuirea e numai a noastră, Dumnezeu voiește ca toți
oamenii să se mântuiască. În dreapta credință, cum spune Sf. Ap. Pavel, mântuirea
este mai aproape de noi decât la ceilalți.
Biserica a fost prezentată în Simbolul de credință având mai multe calități,
însușiri. Încă din veacul apostolic au existat niște nuanțe în înțelegerea noțiunii de
Biserică și înțelegerea vieții Bisericii.
Prin însușirile formulate, una, sfântă, sobornicească ș i apostolească, ne
lămurim că nu pot exista mai multe Biserici. Unii și-au întemeiat bisericile lor,
Una poate fi Biserica lui Hristos pentru că El a întemeiat o singură Biserică, a
pregătit-o pe cruce și înviere și a întemeiat-o în istorie în ziua Cincizecimii, unul
este Întemeietorul, unul este Cel ce o susține, o singură Biserică avem. Este un
Domn, o credinţă şi un Botez.
Este sfântă pentru că Hristos este Capul Bisericii, Unul Sfânt, Unul Domn
Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl, în sensul că toți avem în El rădăcini.
Pentru a desemna Biserica, Mântuitorul Hristos folosește mai multe expresii: nu
numai că El este capul trupului, cum spune Sf. Ap. Pavel, ci El este Vița și noi
suntem mlădițele, El este un fel de rădăcină sau viță a Bisericii. Sf. Ap. Pavel Îl
numește Cap pentru că de la cap începe corpul. Ce rost are trupul fără cap?
Biserica este sfântă pentru că harul dumnezeiesc care însuflețește Biserica și harul
lui Dumnezeu vine prin Hristos, prin firea Sa omenească îndumnezeită, El fiind
Capul, însuflețește tot trupul și, de aceea, iată toate mădularele Bisericii sunt
sfinte. Biserica este sfântă nu pentru că noi nu suntem doar mădulare ale lui
Hristos, ci noi suntem plini de Hristos, prin Sfânta Împărtășanie, care este cea mai
mare sfințenie, este prelungirea lui Hristos în noi.
 Dar unde este Hristos este și Duhul Sfânt, că Hristos nu se desparte de Duhul
Sfânt și unde este Hristos și Duhul Sfânt rămâne și Tatăl, Hristos și Duhul Sfânt.
Aceasta este definiția cea scurtă a Bisericii – comunitatea credincioșilor care sunt
adunați în împreună armonie în numele Tatălui, cu Hristos, în Duhul Sfânt.
Biserica este și sobornicească pentru că toți cei botezați, miruiți, împărtășiți
alcătuiesc Biserica. Nu mai face parte din Biserică cel ce nu mărturisește pe
Hristos și Sfânta Treime, acela se autoexclude din Biserică. Biserica este
sobornicească pentru că îi cuprinde pe toți, clerici și mireni. Dacă toată Biserica
alcătuiește Trupul lui Hristos, referindu-ne la comunitățile naționale, eparhiale și
parohiale, fiecare la nivelul său trebuie să fie o Biserică întreagă, să fie Trupul lui
Hristos întreg. Preotul care-și pierde credincioșii, care se duc la sectari, acela
știrbește Trupul lui Hristos și-și pierde mântuirea.
Sobornicitatea se referă nu numai la această cuprindere a tuturor în Hristos, ci
și la modul în care se ține relația celor ce alcătuiesc Biserica cu Hristos. Ierarhia și
creștinii trebuie să aibă aceeași credință. Ierarhia nu poate să hotărască ceva ce nu
primește mulțimea credincioșilor. Ex. – sinodul de la Ferrara Florența
Biserica nu poate fi Biserică decât în mod plenar, aceasta-i sobornicitatea:
relația lui Hristos cu ierarhia și credincioșii. Hristos nu iese din soborul Bisericii,
soborul Bisericii niciodată nu rămâne fără Hristos.
Apostolicitatea este însușirea prin care Hristos și-a întemeiat Biserica Sa pe
apostolii Săi. Duhul Sfânt a pogorât asupra tuturor celor 12, pentru care a mijlocit.
La Cincizecime, când s-a întemeiat Biserica, a vorbit Petru, dar în numele tuturor.
Nu ni se descrie în cartea Faptele Apostolilor că au vorbit și toți apostolii, fiecare
dintre ei, pentru că expresia este: nu sunt aceștia care vorbesc. În prima zi a
Bisericii toți apostolii au fost cu cuvânt inspirat asupra comunității celor ce
ascultau și așteptau cuvintele lor. Mulțimile vorbeau între ele: nu sunt aceștia toți
galileeni?, erau numiți toți galileeni deși nu erau toți din Galileea, după Iisus
Hristos, dascălul lor, care era din Galileea.
Cum auzim noi limba noastră în care ne-am născut?
 Biserica este apostolică nu numai pentru ziua Cincizecimii, ci vedem că în
anul 50, când s-a ținut sinodul apostolic, toți apostolii au participat. Primele
canoane ale Bisericii au fost formulate de către Sfinții Apostoli, aflându-se toți,
aceasta-i apostolicitatea Bisericii.

Ierarhia bisericească harică

Preoția este una, treptele sunt diferite. Preoția deplină este cea arhierească,
arhiereul poate săvârși toate lucrările sfinte, afară de una, care imprimă regula
comuniunii apostolice – hirotonia unui arhiereu nu poate fi făcută de un singur
arhiereu, ci minim de doi, dar de regulă de trei și mai mult decât trei.
În Taina Preoției Hristos își prelungește întreita Sa slujire asupra oamenilor,
și chemarea, și dăruirea harului mântuitor efectiv în toate lucrările Bisericii.
Slujirea este legată de Biserică și de Hristos, în permanență. toate pe care le face
arhiereul sau preotul le face în numele lui Hristos, preotul este o prelungire a
mâinilor slujitoare și ale arhiereului, nu numai ale lui Hristos. El nu poate să aibă
slujirea lui Hristos decât prin mâinile arhiereului, care îi dăruiește slujirea sa
primită de la Hristos, prin mâinile sale, preotului. De aceea, în afara comuniunii cu
arhiereul său, preotul, dacă săvârșește o lucrare numai din dorința sa, nu este
valabilă, este nulă.
Preoția ne aduce această bucurie a continuării întreitei slujiri a Mântuitorului,
a arhieriei Mântuitorului, a lărgirii Bisericii prin slujirea preoțească în toate cele
patru laturi ale pământului.
Cele trei trepte ale preoției sacramentale sunt:

- Arhiereul
- Preotul
- Diaconul.

Preoţia universală
 Calitatea omului de preot al creației a fost prezentă încă de la facerea lumii.
Aceasta poartă numele de preoție universală și constă în capacitatea omului, prin
har, de a uni întreaga creație în sine, și de o înălța spre Dumnezeu. Această preoție
universală este diferită de preoția sacerdotală dăruită de Hristos apostolilor și
urmașilor lor. Sf. Ap. Petru spune: Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie
împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume
bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată (I Petru 2,
9). Acest citat este folosit de protestanți pentru a justifica desființarea irațională a
preoției sacerdotale.

Sfintele Taine în general

Împărtășirea harului nu este pe oriunde, ci în Biserică, prin niște lucrări

întemeiate de Însuși Mântuitorul Hristos care, în timpul activității Sale pământești,
a întemeiat Sfintele Taine. Le-a promis, le-a expus, iar după Înviere aceste Sfinte
Taine chiar au izvorât din coasta Sa. În Jertfa Mântuitorului este puterea Tainelor și
Duhul Sfânt a venit să plinească jertfa Mântuitorului prin lucrarea Sa. De aceea,
Sfintele Taine țin și de Hristos, și de Duhul Sfânt.
Sfintele Taine sunt acele întemeieri ale Mântuitorului Hristos în care, printr-o
lucrare văzută sau cu elemente văzute, se împărtășește oamenilor harul cel nevăzut
și lucrător al lui Dumnezeu.
Sfintele Taine sunt egale cu darurile Sfântului Duh, în număr de șapte. Au
fost propuse mai multe numere și altele au fost propuse taine. Rămânem la 7 căci
acestea sunt confirmate de Sfânta Biserică și acestea sunt reale, după darurile
Sfântului Duh. În cele 7 sunt diverse Taine:
- Taine de inițiere creștină: Botez, Mirungere și Euharistie
- Taine de creștere duhovnicească: Spovedanie și Maslu
- Taine care asigură viața firească a Bisericii: Cununia
(împlinirea a ceea ce Mântuitorul a venit să aducă; împlinirea o începe la
începutul activității Sale cu Cununia, pe care o ridică la rang de Sfântă
Taină, după înviere. Atunci a pregătit-o să fie Taină)
 - Taina specială care este condiția celorlalte Taine – Preoția.

Mai este un criteriu de împărțire:

- Taine care se repetă: Spovedania, Împărtășania, Maslu, Botez
- Taine care nu se repetă: Cununia, Mirungerea, Preoția
Cununia – dacă e unul cununat și altul care nu a mai fost cununat se face
Taina Cununiei se face pentru cel ce nu a mai fost cununat, pentru că el intră într-o
stare de comuniune și de rudenie de gradul 0, se face părtaș (nu primește aievea) la
Taine și cel ce a fost căsătorit. Este o diferență de structură, de slujbă a Tainei
Cununiei de ierurgie, care este cununia a doua și a treia.
Mirungerea nu se repetă, se reactualizează. Te-ai lepădat de credință, s-au dus
darurile Sfântului Duh, prin reactualizare le aduci înapoi, e ca o înviere din morți
spirituală. Sf. Ap. Pavel: deșteaptă-te cel ce dormi și te scoală din morți și te va
lumina Hristos. Nu se referă numai la nepăsare. Cel ce doarme și este mort este cel
care s-a desprins de Biserică. Dacă are licărire să se întoarcă în Biserică, el se
ridică din moartea spirituală în care s-a aflat, și Hristos iar îl luminează cu darurile
Sfântului Duh.
Botezul nu se repetă, pentru că are principal scop nu atât iertarea păcatelor
personale, ci a păcatului strămoșesc. Este darul lui Dumnezeu. Omul a trecut prin
mormântul lui Hristos, s-a pecetluit cu iertarea păcatului strămoșesc, el nu poate să
mai aibă păcatul strămoșesc niciodată pentru că e darul lui Dumnezeu, pe care
Dumnezeu nu-l ia înapoi. Acestea sunt daruri de creștere duhovnicească.
El a scăzut prin lepădarea de credință și desprinderea de Biserică, e nul, e
nenăscut, trebuie să se renască cu aceste daruri, să renască aceste daruri în el, de
aceea se reactualizează. El este mort, s-a deșteptat conștiința, conștiința n-are
repere, omul n-are arme, este dezarmat și, atunci, primește armele.
Preoția nu se repetă, pentru că Hirotonia cuprinde trepte, aceste trepte nu
înseamnă o repetare, ci o creștere a acelui chemat la slujirea preoțească cu creștere
din treaptă în treaptă. Preoția este una, dar treptele de slujire sunt trei.
 Taina Botezului

Botezul este Sfânta Taină în care, prin afundarea întreită a celui ce accede la
Hristos de bunăvoie sau dacă este prunc adus de nași, trece prin mormântul lui
Hristos (prin afundare) și lasă în urmă păcatul strămoșesc și de păcatele personale
făcute până atunci, dacă este matur.

Botezul este ușa Tainelor și este condiția celorlalte Taine (nu poți să
împărtășești pe unul care nu a fost botezat). Prin Botez începe iertarea și intrarea
în relație cu Dumnezeu. Botezul este Taina care ne leagă de jertfa, moartea și
învierea lui Hristos. Cel ce primește Taina Botezului este unul pentru care cerul se
deschide și Dumnezeu îl primește în sânurile Sale, în Biserica Sa, iar ca să aibă o
putere îi trimite un înger păzitor. Prin Taina Botezului în afară că se șterge păcatul
strămoșesc (urmarea negativă), se întregește chipul lui Dumnezeu din om (urmarea
pozitivă); de aceea, Sf. Ap. Pavel pe cei ce au greșit îi compătimea, suspina pentru
ei și zicea: o, copiii mei, cât de greu își este ca iarăși să sufăr durerile nașterii
voastre până când Hristos va lua din nou chip în voi. După Botez, dacă greșești,
chipul lui Dumnezeu iarăși se diminuează și în vremea aceea Botezul era primit
mai ales de maturi. Omul are un chip deplin. Dacă ar fi să vedem omul după
Botez, l-am vedea atât de frumos pe omul botezat, asemenea lui Hristos, care avea
cea mai mare frumusețe lăuntrică, o armonie înlăuntrul Lui, că noi suntem după
chipul lui Hristos și Hristos ia chipul nostru.
Cel botezat este un om nou, Botezul ne cheamă la o nouă viață, la viața în
Hristos și la comuniunea cu îngerii, cu sfinții. Nu suntem capabili de această viață
de comuniune, pentru că ispitele sunt puternice, de aceea este nevoie de încă o
Taină, imediată. Biserica a rânduit, după ceea ce a lăsat Mântuitorul Hristos
(temei: cel însetat să vină la Mine și să bea, căci râuri de apă vie vor curge din
pântecele lui – râurile de apă vie sunt darurile Sfântului Duh), Taina Mirungerii
sau Taina punerii mâinilor, cum era numită în Biserica primară, prin care li se
împărtășeau celor botezați darul Duhului Sfânt. Unii au fost doar botezați și când a
venit diaconul Filip i-a găsit pe unii cam stingheri și slăbuți și a zis: dar ați primit
și darurile Duhului Sfânt? nici n-am auzit că există darurile Duhului Sfânt; atunci,
și-a pus mâinile sale peste ei și au primit darurile Sfântului Duh.

Taina Mirungerii

Mirungerea este Sfânta Taină legată de Botez, de aceea, în Ortodoxie, s-a

păstrat ca în Biserica primară, Taina Mirungerii legată de Taina Sfântului Botez, că
nu poți să lași un copil sau un om curat să-și țină singur curăția, nu are cum, de
aceea i se dau niște arme duhovnicești (îngerul ajută cu șoaptele sale, dar nu-l
poate ajuta mai mult): darurile Sfântului Duh, date în Taina Mirungerii. Acum,
omul este înarmat, el se poate ruga, că în Taina Botezului se roagă, dar se roagă el,
în sinea lui, după ce a primit și Taina Mirungerii, el nu se roagă numai cu puterile
lui, ci când se roagă darurile Duhului Sfânt îi ridică rugăciunea, îi potențează și
rațiunea, și voința, și simțirea, rugăciunea lui este vie, se înalță, ajunge la
Dumnezeu și Dumnezeu ajunge la el. nu are doar darurile Sfântului Duh, ci are și
puterea dumnezeiască, prin darurile Sfântului Duh se adresează și Mântuitorului,
care vine în ajutorul său. De aceea este necesară Taina Mirungerii, împărtășită sub
chipul punerii mâinilor și pentru că, adeseori, era o amestecare de înțelegere între
punerea mâinilor la tot omul botezat, pentru împărtășirea darurilor Sfântului Duh,
și Taina Hirotoniei, și apostolii nu mai puteau să ajungă la toţi creştinii, căci numai
apostolii împărtășeau această Taină. Dacă Botezul a fost dat, la început, și
preoților, și episcopilor să-l facă, Taina Mirungerii o făceau numai apostolii și,
apoi, episcopii, dar preoții în niciun fel. Între Taina împărtășirii Duhului Sfânt,
Mirungerea, și Taina Preoției era o legătură, ambele se făceau prin punerea
mâinilor. Doar episcopii puteau să facă aceasta. S-au rugat să găsească o
modalitate să poată face și preoții Taina Mirungerii, căci creștinii se înmulțeau și
nu puteau să-i lase pe creștini doar botezați, fără armele necesare. S-a hotărât, în
cadrul unui sinod, că această Taină, a punerii mâinilor, să poată fi perpetuată într-
un alt mod, tot prin soborul episcopilor, mai mult decât până acum, și, atunci, s-au
sfătuit și au înțeles că darurile Duhului Sfânt sunt atât de numeroase, și atât de
bogate, și atât de diferite și lucrează așa cum voiește Duhul Sfânt (Duhul suflă
unde voiește, cum spune Sf. Ap. și Ev. Ioan). În cadrul unui sinod, au hotărât ca să
se facă Sfântul și Marele Mir de către soborul episcopilor în Bisericile care au
devenit de sine și, astfel, să se poată împărtăși Taina Punerii Mâinilor într-o nouă
denumire, dar nu mai săracă decât cea inițială, Taina Mirungerii, prin Sfântul și
Marele Mir. Numai într-o Biserică autocefală se poate sfinți Sfântul și Marele Mir.
La început era foarte restrictivă, pentru că se săvârșea de soborul episcopilor,
trebuia să ai mirodeniile necesare. S-au sfătuit care mirodenii lăsate de Dumnezeu
pe pământ au parfumuri binemirositoare care să corespundă lucrărilor atât de
valoroase ale darurilor Sfântului Duh și miresmelor pe care le răspândeau Sfintele
Moaște, acolo unde se găseau. Punându-se atâta experiență a ierarhilor, a celor ce
cunoșteau plantele, oameni ai Bisericii, s-a ajuns ca din multe elemente să se
sfințească Sfântul și Marele Mir.
Pentru că Taina Maslului (împărtășește și ea darurile Sfântului Duh) era
împărtășită de la început prin ungerea cu untdelemn, care se sfințea prin
rugăciunile mai multor preoți sau ierarhi, au socotit că și această Sfântă Taină a
Punerii Mâinilor poate să împărtășească aceleași daruri ale Sfântului Duh, care să
fie, însă, simțite de oameni, să se bucure în acea mireasmă și să se sfințească
aceste miresme, întâi pregătindu-se de preoți și un arhiereu și apoi soborul
arhiereilor să sfințească în Joia cea Mare (Joia Tainelor legate de Sfânta Taină a
Împărtășaniei). Prin ungerea cu Sfântul Mir cei botezați primesc darurile Sfântului
Duh nevăzut, dar lucrător, și aceste daruri îi ajută să lupte împotriva ispitelor, ca
să-și poată menține curată haina botezului și să crească duhovnicește cu ajutorul
darurilor Sfântului Duh. Cei botezați și miruiți primeau, la începutul Bisericii, o
haină albă care simboliza acea haină a harului cu care se îmbrăca sufletul. Și azi
când avem botezuri la vârste mari îi îmbrăcăm într-o cămașă albă. Și pruncul se
îmbracă într-o haină albă și se cântă: dă-mi mie haină luminoasă Cel ce Te îmbraci
cu lumina ca și cu o haină. Cum S-a îmbrăcat El cu lumina ca și cu o haină, după
Înviere, așa pruncul își îmbracă sufletul cu lumina ca și cu o haină. Noi nu putem
vedea acea haină a harului și-l îmbrăcăm într-o pânză albă, care este simbolul
văzut al veşmântului de lumină nevăzută al celui botezat.

Taina Sfintei Împărtășanii

Sfânta Euharistie este cea mai importantă dintre Taine. Precum slujirea
arhierească este în centrul întreitei slujiri așa putem să spunem că Sfintele Taine
asigură viața duhovnicească a comunității Bisericii prin Sfânta Euharistie, dar sunt
necesare și celelalte. Sfânta Euharistie este un apogeu sau maximum de comuniune
a creștinilor sau clericilor cu Dumnezeu, ea se deosebește de celelalte Sfinte Taine.
Toate au aspect de taină, Sf. Euharistie are două aspecte: și de Taină, și de Jertfă,
Mântuitorul a întemeiat-o și ca Taină, și ca Jertfă. Ca Taină a întemeiat-o la Cina
cea de Taină, când i-a și împărtășit real pe ucenici cu Trupul și Sângele Său. Ca
Jertfă a fost întemeiată pe Golgota, când a primit răstignirea. Și-a dat viața Sa
jertfă de răscumpărare pentru noi. În Sfânta Euharistie avem și Taina, și Jertfa.
Taina rezidă în elementele cu care a fost ea întemeiată la început, în pâinea și
vinul care se aduc mai întâi ca o ofrandă la Proscomidie (acolo reprezintă nașterea
Mântuitorului), când se iese la Vohodul cel mare cu Sfântul Potir și Sfântul Disc
reprezintă viața publică a Mântuitorului, când se intră cu Sfântul Disc și Sfântul
Potir în altar atunci reprezintă intrarea în Ierusalim, când se așază pe Sfânta Masă
reprezintă drumul Mântuitorului spre Golgota, ca și cele ce s-au petrecut de pe
Golgota până la Sfântul Mormânt și cele ce s-au petrecut de la punerea în
mormânt, înviere, înălțare, ședere de-a dreapta Tatălui. Sfânta Euharistie se
săvârșește în cadrul Sfintei Liturghii, iar Liturghia este slujba cea mai mare adusă
lui Dumnezeu. Euharistie înseamnă mulțumire, este mulțumirea pe care necontenit
o aducem în numele nostru și cu Jertfa Fiului Dumnezeu pentru noi, dar Jertfă
înfățișată ca din partea noastră, către Tatăl. Sfânta Euharistie înfățișează jertfa
către Tatăl până când o duce la ceruri (că așa se încheia Sf. Liturghie: înalță-Te
peste ceruri, Dumnezeule, zice preotul, și diaconul și peste tot pământul slava Ta),
iată, ajungem până la Înălțare, apoi la pogorâre. Când zice preotul: mântuiește
Dumnezeule poporul Tău cu Sfântul Trup și Sânge, ceea ce înseamnă
binecuvântarea lui Dumnezeu din cer prin Duhul Sfânt și arhiereul binecuvântează
cu amândouă mâinile, reprezentându-l pe Hristos care ne binecuvântează din cer în
Jertfa Sa euharistică, poporul răspunde: am văzut lumina cea adevărată, am primit
Duhul Cel ceresc. Lumina cea adevărată este cea a harului, care aduce și
descoperirea credinței. Așadar, avem întreaga lucrare mântuitoare la o Sfântă
Liturghie, de aceea nu veți găsi în Biserica Ortodoxă două Liturghii într-o zi; într-o
zi pământul se învârte, nu în 2 zile, nici în jumătate de zi, nici în trei ore. Pământul
întreg, prin mișcarea de rotație, laudă pe Dumnezeu prin noi, chiar dacă unul face
Liturghia noaptea, pe alt fus orar, o face în cadrul acestei mișcări de rotație a
pământului și nu se amestecă zilele, ci se împlinesc; se împlinește ziua, prin
această rotire în jurul soarelui, cu noi, care mulțumim lui Dumnezeu că ne-a dat
pământul, care să devină pe parcurs și cer. Messele catolice sunt niște repere fără
fond pentru că nu mai păstrează nimic din structura liturgică, ei nu mai au treabă
cu postul, nu mai este asceză, nu mai este sensul urcușului. Nu pot fi două
Liturghii într-o zi la aceeași biserică; dacă sunt biserici paralele se poate face în
aceeași zi, e alt altar, altă jertfă.
Avem pe Mântuitorul în stare de Taină pe Masa Sfântului Altar, El Se
jertfește, devine jertfă atunci când repetăm cuvintele Tainei prin care Pâinea și
Vinul se prefac în Trupul și Sângele Său. De aceea este și Taină, și Jertfă.
Sfânta Euharistie rămâne taină de când se pregătește la Proscomidie până
când este adusă la Sfântul Altar, pe Sfânta Masă, dar când a fost pusă pe Sfânta
Masă a devenit Cina cea de Taină, de acum Mântuitorul este în stare de jertfă, de
aceea, după Ca pe Împăratul, începe anamneza, reconstituirea momentelor în care
Mântuitorul Se dă pe Sine jertfă. După Luați, mâncați, când Mântuitorul acum,
deși sunt cuvintele de la Cina cea de Taină, devine în stare de jertfă, iată, El se
jertfește nu sângeros, pentru că este o continuitate a jertfei celei sângeroase, El
nefiind cuprins de timp, jertfa Sa din timp se perpetuează și este dusă în veșnicie.
El a venit în timp, dar timpul L-a înturnat în veșnicie, cum a continuat și jertfa Sa
din timp să o sălășluiască în veșnicie.
Prefacerea Pâinii și a Vinului în Trupul și Sângele Domnului are loc prin
lucrarea Duhului Sfânt. așa cum Duhul Sfânt a pregătit coborârea Fiului lui
Dumnezeu din cer pe pământ și a curățat pântecele Fecioarei, așa acum Duhul
Sfânt coboară pe Hristos din cer, care se prelungește în Pâinea și Vinul euharistice.
Prelungindu-Se, Hristos este prezent prin invocarea Duhului Sfânt – la catolici și
la protestanți nu există așa ceva, la ei Duhul Sfânt se pogoară în chip magic, nu
printr-o rugăciune, printr-o invocare, ci Duhul Sfânt lucrează în mod mecanic,
automat, fără lucrarea omului. Duhul nu Se pogoară nechemat (nu coboară nici
Hristos nechemat, noi chemăm pe Duhul Sfânt să-L trimită) și continuă lucrarea, Îl
face prezent pe Hristos în Pâinea și Vinul prefăcute în Trupul și Sângele Său.
Hristos este prezent real și substanțial (cu Trupul și Sângele, cu sufletul și cu
dumnezeirea), cât timp durează acele Sfinte Taine neconsumate. Este prezent
numai când Pâinea este întreagă sau și când este împărțită? Este prezent și în
Sfântul Agneț întreg, care este pe Sfânta Masă, și în fiecare fărâmitură, pentru că
Trupul Domnului nu se divide, nu se împarte, El este prezent neîmpărțit și
nedespărțit, neschimbat, cum este El în numirea Sa personală, cum sunt cele două
firi depline în Persoana divino-umană a Mântuitorului. Este prezent până la
consumarea ultimei fărâme din Sfintele Taine.
Împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului înseamnă încorporarea noastră
în Hristos, atunci devenim deplini membri ai Bisericii sau ai Trupului lui Hristos:
când ne-am botezat, ne-am miruit și ne-am împărtășit. Aceste trei taine nu se pot
despărți, trebuie să fie făcute în aceeași zi, așa cum avem Tradiția și învățătura
primelor veacuri creștine.

Deosebiri confesionale

Catolici – Botezul nu mai este prin afundare, pentru că mormântul a devenit

un simbol, simbolizează, nu închipuie intrarea lui în mormântul lui Hristos.
 Săvârșitorul, la ei, este slujitorul, pentru că Duhul Sfânt săvârșește Tainele,
dar Duhul Sfânt este prezent, concret, în Papa și se transmite Duhul Sfânt de la
Papa, prin toți slujitorii. De aceea nu poate să fie Hristos săvârșitorul Tainei. Este
cam suveran slujitorul văzut al Sfintelor Taine, spune: eu te botez, eu își dau, eu te
împărtășesc.
Noi folosim forma reflexivă: se botează, nu de mine, ci de către Hristos, se
miruiește de mine, dar spunem chiar formula: pecetea darului Duhului Sfânt,
Duhul Sfânt, care aduce lucrarea lui Hristos, pecetluiește. Toate Tainele izvorăsc
din jertfa lui Hristos, tocmai de aceea El este săvârșitorul Tainei, Duhul Sfânt
împlinește.
La catolici, în centrul lucrării Sfintelor Taine este episcopul sau preotul sau
cardinalul – deosebire netă.
Botezul, la protestanți, are o valoare simbolică. Protestanții istorici recunosc
două Taine, Botezul și Euharistia, dar care au o valoare simbolică.
La catolici sunt despărțite aceste Taine, Botezul este despărțit de Mirungere,
numită Confirmare, dată la 7 ani, chipurile ca să înțeleagă acela, să poată lucra cu
darurile Duhului Sfânt, ca și cum copilul trebuie să rămână sărac de darurile
Duhului..
Euharistia nu este condiționată de Sfânta Spovedanie.
Cele trei Taine, la cei care intră în Biserică, e firesc să se săvârșească în
aceiași zi, pentru că fără a le primi pe toate trei ei nu devin mădulare ale Bisericii
și nu putem să despărțim în timp aducerea la Hristos a oamenilor.
La protestanți nu prea există Taina Mirungerii, ei toți susţin că au pe Duhul
Sfânt, ce le mai trebuie Taina Mirungerii? Ar fi ceva de prisos.
Taina Euharistiei are caracter simbolic.
Prezența lui Hristos în Sfintele Taine – la catolici nu este prefacere a Pâinii și
Vinului în Trupul și Sângele lui Hristos și să fie o prezență cu Trupul, cu Sufletul,
cu sufletul dumnezeirea. Prezența este sub pâine, în pâine și cu pâinea, dar nu-i
prefacere reală.
 La protestanți este un simbol al aducerii aminte al Cinei celei de Taină, o
comemorare. Unii slujitori ortodocși mai folosesc expresia comemorăm o
sărbătoare, să nu o folosiți cât veți trăi! Noi retrăim acele momente, readucem
sărbătoarea la timpul nostru, în timpul unui an retrăim toate sărbătorile căci
sărbătorile sunt pentru noi popasuri duhovnicești ca să ne hrănim, să urcăm spre
Dumnezeu. La sărbătorile religioase nu există comemorare.

Taina Pocăinței

Taina Sfintei Spovedanii sau Mărturisirea este întemeiată de Mântuitorul

Iisus Hristos. Întâi a fost expusă ca o necesitate. Le-a spus apostolilor înainte de
Patima Sa: Oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer și oricâte veți
dezlega pe pământ vot fi dezlegate și în cer. Parcă nicio Taină nu are o întemeiere
atât de categorică ca Taina Spovedaniei, care este atât de necesară. De aceea o
întemeiază imediat după Înviere, legată și de Preoție. S-a arătat apostolilor chiar în
ziua Învierii în casa în care erau ascunși și, suflând asupra lor, le-a zis: luați Duh
Sfânt! cărora veți ierta păcatele se vor ierta lor și cărora le veți ține ținute vor fi,
într-un fel i-a investit și cu puterea Tainei, că le-a spus: Luați Duh Sfânt! Aici
întemeiază, cu adevărat, Taina Spovedaniei, a Mărturisirii. La început, această
Taină se făcea la comun, pentru că toți erau atât de sinceri. Atunci oamenii aveau
păcatele cele vechi iertate și trăiau în comuniune, ei nu aveau altă grijă, ei doar se
rugau. Și-au vândut averile, cei care veneau, convertiți, mai aduceau ce le trebuia
și Spovedania se făcea în comun. Era firească. Când oamenii au început să se
urâțească (urâciunea unora putea duce la urâțirea altora) s-a luat hotărârea, tot în
sinod, și s-a spus că trebuie să se facă personal, pentru că nici nu pot să-și expună
toți păcatele și nici nu se poate primi o modalitate de îndreptare pentru acele
păcate. Cum să le dai la toți același canon? Nu mai corespundea realității. De
aceea Taina Spovedaniei a devenit o Taină individuală, personală. Numai copiii
mici, până la 7-8 ani, sunt spovediți câțiva ca să-i povățuiești, însă orice creștin se
și rușinează, nu poți să dialoghezi cu el, cum să-l întrebi pe unul și să răspundă
toți? Sau să-i întrebi pe toți și să răspundă unul? Această Sfântă Taină și-a dovedit
un statut foarte riguros și care corespunde posibilității de îndreptare și creștere a
celui care vine la Taina Spovedaniei, la pocăință, la penitență.
Este Taina în care, în chip nevăzut, prin mărturisire, i se iartă păcatele prin
primirea harului lui Dumnezeu. Spovedania nu este o simplă mărturisire a
păcatelor, ci ea presupune o conștientizare a păcatelor, o părere de rău pentru
păcate, o hotărâre de a scăpa de aceste păcate, de a urî aceste păcate, de a le
înfățișa pentru a se ușura și a primi și harul care să-l ajute la lupta de a nu mai
repeta aceste păcate. De aceea cuprinde: aceste momente premergătoare,
spovedania propriu-zisă, canonul (pe care-l primește penitentul de la duhovnic) și
dezlegarea.
Spovedania este o Taină de îndreptare și creștere spirituală.
Deosebiri confesionale
La catolici e prin perdea, ceea ce înseamnă un dialog indirect, ca în Vechiul
Testament. Dacă atunci era vălul ca oamenii să nu-l vadă pe Dumnezeu, aici
penitentul să nu-l vadă pe duhovnic. Tu trebuie să știi cum îi dai sfaturi, cu cine
vorbești, dacă-i o Taină personală, cui te adresezi? Unui necunoscut? De fapt, nici
nu are un conținut această Taină a Spovedaniei, nici păcatele nu-s păcate. Sunt
aberații ale gândirii subiective omenești, care se adaptează unor interese și care n-
au treabă cu revelația, cu învățătura Mântuitorului Hristos.
La protestanți, Spovedania este un simbol – mărturisiți-vă unul altuia
păcatele, e mai mult o consiliere reciprocă între oameni.

Taina Sfântului Maslu

Taina Sfântului Maslu este tot o Taină de creștere duhovnicească, este acea
Sfântă taină întemeiată de Mântuitorul Hristos în cadrul căreia, prin rugăciunile
preoților, prin care se sfințește untdelemnul prin invocarea milei și dragostei lui
Dumnezeu, cei ce se ung cu untdelemnul sfințit, care primește darurile Duhului
Sfânt, se împărtășesc de iertarea păcatelor.
 Necesitate: este Taina milei lui Dumnezeu. La Spovedanie noi spunem tot ce
știm sau ce ținem minte, dar nu știm tot și nu avem nici conștiința tuturor
păcatelor, am făcut rele de care nu suntem conștienți, nu fără voie. Spovedania e
când te frămânți să-ți aduci aminte ce-ai făcut. Ce facem cu păcatele pe care nu le
știm? Taina Sfântului Maslu este Taina milei lui Dumnezeu, la care vii și te căiești.
Păcatele pe care nu le știm se iartă cu căință adâncă, conștiință trează, cu multă
părere de rău în Taina Sfântului Maslu.
În taina Sfântului Maslu mai mulți preoți se roagă și invocă darurile Sfântului
Duh, untdelemnul sfințit nu este un simbol. Suntem unși în șapte locuri ca la Taina
Mirungerii când se împărtășesc cele șapte daruri ale Sfântului Duh. Toate cele 5
simțuri se găsesc în zona capului, care ne coordonează, și în mâini, că ce ne spun
simțurile cu care greșim, mâinile împlinesc.
Sunt canoane care reglementează rânduiala Sfintelor Taine și a sfintelor
slujbe.
Taina Sfântului Maslu nu există la protestanți, există la catolici, estrema
unzione, Papei Ioan Paul II i s-a aplicat, când a intrat în moarte clinică, la ei mila
lui Dumnezeu nu prea există, ei n-au nevoie de milă, ei au nevoie de indulgența
slujitorilor, mila a fost transferată la slujitori și pleacă, chipurile, cu aceste daruri
ale Sfântului Duh, ca și cum Taina Sfântului Maslu ar fi mai presus de Taina
Împărtășaniei. Pentru că nu există Împărtășanie reală au născocit estrema unzione,
care, chipurile, o completează.
Taina Sfântului Maslu se săvârșește mai ales la bolnavi, dar și pentru sporirea
duhovnicească și iertarea păcatelor, știute și neștiute, din uitare sau din neputință,
când se săvârșește Maslu de obște. Trebuie să fie șapte preoți, după regulă, și mai
puțini, măcar doi, nu prea este în regulă cu un preot, doar în caz de urgență.

Taina Cununiei
 Taina Cununiei e Taina care nu se repetă; Căsătoria este rânduială
dumnezeiască începând din rai, că Dumnezeu a făcut de la început bărbat și
femeie. Această rânduială a devenit o Taină a Bisericii, prin care Hristos lucrează.
În Vechiul Testament Căsătoria era monogamică, nu era Sfântă Taină pentru
că nu era Sfântul Duh lucrător (în Sfintele Taine lucrează harul Sfântului Duh și
Hristos le săvârșește), Hristos nu era prezent pe pământ decât în taină, în Tablele
Legii, cuvântul scris. Hristos, întemeind Sfintele Taine, întemeiază și Căsătoria
prin Taina Sfintei Cununii.
Este Taina în care Hristos, după consimțământul dat de cei ce au hotărât să
trăiască împreună toată viața în comuniune de iubire, împărtășește harul Sfântului
Duh, care dă celor doi tineri puterea comuniunii și a armonizării între ei și El
Însușii îi dăruiește pe fiecare celuilalt în lucrarea acestei Sfinte Taine.
Fiecare Taină are un har corespunzător, harul Tainei Cununiei depășește
puterea omenească în care oamenii se pot însoți după propria înțelegere. Aici este
mai mult decât o înțelegere, este o lucrare a Duhului Sfânt încât, prin Taina
Cununiei, cei doi devin atât de apropiați unul de celălalt, mai apropiați decât au
fost ei cu părinții și cu frații lor, în maximul grad de apropiere, gradul 0, adică de
unire intimă, ceea ce înseamnă instituția familiei creștine. Atunci familia creștină
înseamnă că este desăvârșită, că soții între ei nu mai sunt rudenii, ci una sunt în
Hristos. Ca să lămurească Sf. Ap. Pavel cât de mare este Taina Cununiei (el a
vorbit despre toate Tainele) și arată că unirea între bărbat și femeie este atât de
importantă, și atât de profundă, și atât de sfântă că ea se aseamănă cu unirea lui
Hristos cu Biserica, unire care-i intimă. Hristos este prezent în fiecare membru al
Bisericii, Hristos este Capul Bisericii precum bărbatul este cap femeii. Ne dă cea
mai frumoasă, sfântă și înălțătoare imagine a ceea ce lucrează Hristos cu harul
Sfântului Duh în Taina Cununiei. Numai în Ortodoxie este văzută așa.

Deosebiri confesionale
 Catolicii nu văd Taina Cununiei intimă, prin harul lui Dumnezeu. Nu prea
există harul, există o grație neputincioasă. Taina Cununiei o văd împlinită în patul
conjugal.
Ortodoxia are o rânduială atât de precisă pentru că Însușii Mântuitorul arată
că de la întemeierea familiei începe misiunea păstorului. Prima minune făcută a
fost cea de la Cana Galileii, ea este începutul minunilor. Începutul pastorației
trebuie să fie tot din familie, de la întemeierea familiei. Harul lui Dumnezeu care
se împărtășește îi armonizează pe miri și le dă puterea să se cunoască unul pe altul,
să intre într-un dialog al sufletelor și al inimilor, un dialog care să dureze toată
viața și care să fie esența căsătoriei lor.

54. Taina Preoției

Taina Hirotoniei sau a Preoției este acea întemeiere sfântă a lui Iisus Hristos
Fiul lui Dumnezeu Întrupat prun care, prin punerea mâinilor arhiereului sau a
arhiereilor se transmite harul cel nevăzut al lui Dumnezeu peste cel chemat și ales
să devină slujitor în una din cele trei trepte ale slujirii.
Preoția are trei trepte corespunzătoare celor trei trepte de slujire din Vechiul
Testament (leviți, preoți și arhierei).
Preoția este deplină în Iisus Hristos, care este Păstorul cel mare al oilor celor
cuvântătoare sau Arhiereul cel deplin și veșnic. El este Cel care continuă Preoția
prin cei pe care i-a ales. Asupra apostolilor s-a continuat slujirea sa arhierească
prin împărtășirea darurilor Sfântului Duh, întâi după Înviere și apoi deplin la
Cincizecime, la preoți, prin punerea mâinilor apostolilor și arhiereului și la diaconi
prin punerea mâinilor arhiereului.
Preoția este una, treptele sunt diferite. Preoția deplină este cea arhierească,
arhiereul poate săvârși toate lucrările sfinte, afară de una, care imprimă regula
comuniunii apostolice – hirotonia unui arhiereu nu poate fi făcută de un singur
arhiereu, ci minim de doi, dar de regulă de trei și mai mult decât aceștia.
 În Taina Preoției Hristos își prelungește întreita Sa slujire asupra oamenilor,
și chemarea, și dăruirea harului mântuitor efectiv în toate lucrările Bisericii.
Slujirea este legată de Biserică și de Hristos, în permanență. Toate pe care le face
arhiereul sau preotul le face în numele lui Hristos, preotul este o prelungire a
mâinilor slujitoare și a arhiereului, nu numai a lui Hristos.
Preoția ne aduce această bucurie a continuării întreitei slujiri a Mântuitorului,
a arhieriei Mântuitorului, a lărgirii Bisericii prin slujirea preoțească în toate cele
patru laturi ale pământului.

În Sfintele Taine lucrează Hristos. De aceea, slujitorul nevrednic, dacă este,

totuși, în comuniune cu arhiereul său și păstrează rânduiala Tainelor, lucrările
săvârșite de el sunt valabile, pentru că Hristos este cel ce lucrează. Sfântul Ioan
Gură de Aur s-a întrebat: Doamne, oare dacă un preot este nepregătit pentru
Sfânta Împărtășanie și are un păcat greu Pâinea și cu Vinul se mai prefac în
Trupul și Sângele Domnului? Tot întrebându-se a avut o vedenie, când a venit un
preot pe care-l știa că este nevrednic și l-a văzut slujind, dar când slujea el un înger
îl însoțea tot timpul ca îngerul să-l aducă pe Hristos. El nu era în stare să-L aducă
pe Hristos, el a ridicat mâinile, altfel îngerul nu putea să vină acolo. Îngerul nu
poate face ce face slujitorul, cât de nevrednic ar fi. Continuarea Jertfei nu e pentru
preot, ci pentru credincioșii care sunt acolo.
Toți preoții au har; cei mai rugători, mai curați, mai credincioși sunt mai
ascultați de Dumnezeu.

Ce este viața

Viața este acel dar al lui Dumnezeu prin care aduce de la neexistență la
existență făpturi personale cărora le împărtășește din darurile și bucuriile Sale.
Viața este un dar împodobit cu alte daruri, este cel mai frumos și bogat dar ce vine
de la Dumnezeu.
 Dumnezeu așteaptă acest dar să se întoarcă la El înnobilat prin lucrarea
noastră. Viața noastră este în relație cu Dumnezeu, rămâne viață câtă vreme
rămânem în relație cu Izvorul vieții noastre. Viața se poate converti în moarte dacă
rupem legătura cu Dumnezeu.
Cuvântul viață, după Sf. Scriptură, are numai un sens pozitiv.
Viața, dacă se perpetuează, tine să fie mai aproape de Izvor și să se adape mai
bogat și viața devine din ce în ce mai bogată, mai luminoasă, mai plină de bucurie
și de dragoste. Aceasta au experimentat-o și strămoșii în rai. Nu era atât de deplină
viața aceasta, dar era mereu în creștere.
Viața începe pe pământ și se desăvârșește în rai, moartea începe pe pământ și
se afundă în iad.
Viața este acel dar al lui Dumnezeu împărtășit ființelor personale, referitoare
la noi, împărtășit omului, prin care omul este conștient, liber și se bucură de acest
dar pe care îl poate crește în relația cu Cel ce i-a dat acest dar, cu Dumnezeu.
Viața este darul suprem pe care l-am primit, viața se află în suflet, iar sufletul
inundă trupul. Sufletul este cel care ține trupul în viață. sunt descrieri ale Sfinților
Părinți în care au arătat că sufletul este imaterial, dar au fost anumite împrejurări în
care existența sufletului s-a vădit, prin cei ce se pregăteau să se despartă de
vremelnicie. Atunci, și medical, se știe că cel ce se pregătește de plecare i se
răcesc întâi picioarele, mâinile, apoi celelalte, treptat; uneori sufletul a fost văzut
ieșind ca un abur. Este firesc, sufletul iese ca printr-o expirație pentru că plămânul
nu mai oxigenează organismul. Sufletul nu e abur, Psalmistul se exprimă așa ca să
înțelegem cât de mică valoare are trupul fără de suflet: ce este viața omului?
Floare și abur, și rouă de dimineață, dar sufletul este un element distinct față de
trup, în suflet este viața.
Cunoaștem mai multe feluri de suflet: suflet rațional, cum are omul, suflet
animal și suflet vegetal. La om, sufletul s-a dovedit a avea existență de sine. Viața,
la animale, este în sânge, ele au instinct și judecată simplă. Dacă animalele au
judecată simplă, omul are raționament, format din judecăți înlănțuite. Acesta este
sufletul rațional – înlănțuie judecățile simple până ajunge să cuprindă realitățile
dimprejur.
Viața este în suflet, trupul fără suflet nu este nimic, este o realitate vie,
personală, care cugetă, care simte, care aude, care vede. Sufletul, fiind spiritual,
este superior vederii trupești. Când este în trup, sufletul are exprimarea sa limitată,
pentru că manifestarea în trup a sufletului este limitată. Așa l-a făcut Dumnezeu de
limitat? Nu, Dumnezeu l-a făcut cu un orizont mult mai larg, pentru că sufletul
îmbrăcat în har avea mai multă bogăție spirituală decât sufletul care părăsește
trupul; sufletul este superior în existența sa, în cuprinderea sa, în viziunea sa față
de atunci când este în trup.
Viața noastră este permanentă în suflet pentru că sufletul este nemuritor. Este
nemuritor pentru că este creat cu natură spirituală, cum sunt și îngerii. Sufletul este
creat de Dumnezeu din natură spirituală.
S-au scris volume întregi de experiențe ale morții clinice, în care sufletul a
părăsit trupul, organismul era inert, nu respira, inima nu bătea, unii au rămas ore,
alții zile și sufletul a circulat. Sufletul nu este necuprins de spațiu, dar nici nu este
închistat în spațiu. Sufletul era prezent și lângă trup, era prezent și la distanțe de
kilometri. Sufletul surprindea cele ce se petreceau lângă trup și surprindea și cele
ce se petreceau la distanță, le putea reda cu lux de amănunte. Mai există vreo
îndoială că sufletul este cu viață de sine și cu existență de sine? Nu există nicio
îndoială. Viața este în suflet și nu în sânge. Cum animalul are judecată și instincte,
omul are rațiune și instincte.
Persoana omului este foarte complexă, prin trup și reflexele trupului; sufletul
este simplu, nu se poate divide, fiind de natură spirituală și creat de Dumnezeu
personal, ca persoană. Personalitatea se poate evidenția prin suflet și nu prin trup,
dar nici trupul nu trebuie neglijat. Printre datoriile creștine există datorii față de
suflet și față de trup, dar nu trebuie exacerbate cele față de trup în comparație cu
cele față de suflet. Viața este această existență pe care o primește omul încă de la
zămislire și de atunci devine persoană, o persoană rațională, distinctă. Persoana
este creația lui Dumnezeu Cel personal, creată pentru dialog cu El. Dumnezeu nu a
creat persoane care să dispară. A creat omul din țărână, dar a creat și sufletul,
sufletul de natură spirituală, rațional, ca să fie ființă dialogică împreună cu El.
Dumnezeu l-a creat pe om pentru a-i împărtăși din fericirea Sa și a fi în dialog cu
omul, a-l aduce la o stare mereu superioară. Aceasta este viața, viața este dăruită
de Dumnezeu în zămislire și apoi ea se dezvoltă treptat. Este persoană chiar celula
care se formează din cei doi părinți. Sunt multe teorii referitoare la momentul în
care primește omul sufletul; a existat și teoria preexistenței (Origen), traducianistă
(că sufletele se nasc din sufletele părinților). Și în Sf. Scriptură găsim originea
sufletului. Solomon spune: sufletul, când omul moare, se întoarce la Dumnezeu,
care l-a dat. Teoria creaționistă spune că Dumnezeu creează fiecare suflet din
nimic. Nu poate fi acceptată așa cum nu pot fi acceptate nici preexistența, nici
traducianismul, ci o asociere pentru că este vorba de lucrarea lui Dumnezeu și a
oamenilor. Procrearea aparține soților, dar aparține și lui Dumnezeu, pentru că la
Dumnezeu creația este continuă. La ziua a șaptea a creației, odihna lui Dumnezeu
înseamnă că Dumnezeu veghează asupra creației și continuă creația, este o odihnă
activă.
Dumnezeu creează sufletele copiilor din sufletele părinților.
Dumnezeu a venit să ne descopere și pe noi înșine. Ceea ce a spus Socrate,
cunoaște-te pe tine însuți, nu a fost un dicton personal sau filosofic, ci omul să se
cerceteze, să se cunoască pe sine. Este o necesitate să ne cunoaștem că dacă nu ne
cunoaștem ne vedem mereu deasupra altora, smerenia vine din cunoașterea de
sine. Din supraevaluare de sine vine mândria.
Viața este în mâna lui Dumnezeu, sufletele oamenilor sunt în mâna lui
Dumnezeu (Psalmistul precizează mai departe că în mâna lui Dumnezeu sunt
sufletele drepților). Viața oricărui om, bun sau rău, este dată ca un dar de
Dumnezeu, dar omul face ce vrea cu viața lui (totuși, noi suntem datori Celui ce
ne-a dat viață); este un dar oferit nouă spre a o chivernisi, spre a o crește și a o
modela. Creșterea și modelarea nu ne poate aparține numai nouă. Cel ce ne-a dat-o
ne ajută să o și creștem, să o și modelăm, să o și desăvârșim. Este necesar să ne
raportăm viața la Creatorul și purtătorul nostru de grijă.
Sensurile cuvântului „viață” sunt mai multe – un sens de viață firească, în
care petrecem și noi. Suntem născuți și trăim pe pământ. Alte sensuri: un sens
pozitiv, cu totul excepțional, când viața fiecăruia dintre noi este legată de Creatorul
nostru și purtătorul de grijă, atunci viața noastră capătă un sens deplin. Sfânta
Scriptură numește viața în sensul cel deplin, în sensul doar al existenței. Când noi
nu suntem religioși (când doar ne târâm existența și ne referim mai ales la trup),
filosofii au spus că fără religie va lipsi respectul dintre oameni și omul nereligios
se aseamănă cu cele necuvântătoare. O astfel de viață este numită de teologi și
filosofi existență, viața plenară este numai atunci când ești în legătură cu Modelul,
cu Cel care te însuflețește și dă sens vieții tale, dă sens personalității tale;
personalitatea ta valorifică viața ca dar al lui Dumnezeu.
Viața nu este doar cât trăim aici, pe pământ. Cuvântul viață se raportează și la
cei care trăiesc dincolo de viața pământească, înaintea lui Dumnezeu, cuvântul
viață se raportează la cei drepți, și avem cuvântul Scripturii, cei care vor rămâne
pe pământ înainte de a veni sfârșitul, care vor fi răpiți pe norii cerului, aceia vor fi
în viață și sunt numiți vii, Dumnezeu va judeca viii și morții, nu spune va judeca
pe cei rămași. Cei vii sunt cei buni, care au cinstit viața, care au stat în legătură cu
Creatorul, cei morți sunt numiți cei păcătoși (știu faptele tale cât trăiești, dar ești
mort – Apocalipsa 3), trăiești că te miști, dar ești mort pentru că nu ești în legătură
cu izvorul vieții. Acestea sunt sensurile cuvântului viață.

56. Ce este moartea

Cuvântul moarte înseamnă despărțire, nu înseamnă inexistență sau nimicire.

Moartea este un cuvânt care desemnează cel puțin trei realități:
- în sens biologic, de care vorbim cel mai mult, este despărțirea
sufletului de trup. După despărțire trupul devine o materie amorfă, în timp
ce sufletul rămâne viu și mai conștient decât în trupul cel pătimitor
 - moartea spirituală este despărțirea de Dumnezeu. Există și în
timpul vieții pământești. Omul, prin păcat se desparte de Dumnezeu.
- Moartea veșnică – despărțirea definitivă de Dumnezeu.
Dumnezeu a pronunțat că vor muri strămoșii noștri, dar nu a spus cu ce fel de
moarte vor muri. Ei nu au murit cu o moarte veșnică, ci una spirituală, care poate
fi provizorie sau definitivă.

În Vechiul Testament se spunea alege viața ca să trăiești, am pus înaintea ta

viața și moartea. Cineva care făcea rele zicea că alegea moartea pentru că era mort
din viață, iar cine făcea bune alegea viața, rămânea într-o efervescență a vieții în
sensul pozitiv și real al vieții, în legătură cu Izvorul Vieții. Prima înțelegere a
cuvântului moarte nu este nimicire, moartea se referă la natura animală, la plante,
când s-a dus ultima celulă vie s-a dus ultima fărâmă din ele, nu mai au viață.
Psalmistul spune: acelea vor muri, dar tu rămâi și anii tăi nu se vor împuțina.
Sensul despărțirii sufletului de trup, moartea, este această oprire a vieții
vremelnice sau pământești. Așa a rămas în popor sensul de despărțire; este, pe de-
o parte despărțirea sufletului de trup, este pe de altă parte despărțirea omului de
veacul acesta trecător.
Mai există o moarte, despărțirea omului de Dumnezeu, care este moartea
spirituală. Dacă există o viață dincolo de moarte, spirituală, există și o moarte
spirituală, care înseamnă despărțirea de bine, de Dumnezeu, despărțirea de lumină.
Moartea aduce o nouă existență, moartea este un prag, dincolo de moarte există o
continuare a existenței (numim existență pentru cei care nu s-au pregătit să moară
și au trăit pentru a muri) sau o continuare a vieții (pentru cei care au trăit pentru
viață, pregătindu-se să treacă acest prag). Cei care aleg existența, continuă
moartea, despărțirea, pentru că despărțiți au fost de Dumnezeu, Izvorul Vieții, și
cât au stat pe pământ.
Petrecerea în iad înseamnă o existență în întuneric și în chin sau moarte
spirituală. Deci, cuvântul moarte are și alte sensuri. Dacă viața este o continuitate
după plecarea din viața aceasta prin pragul despărțirii sufletului de trup și este o
viață perpetuă, există o moarte, despărțire, vremelnică și o moarte, despărțire,
veșnică.
Despărțirea vremelnică este până la Judecata cea din urmă, după aceea este o
despărțire veșnică de Dumnezeu. Este vremelnică pentru că cei care se duc în iad
se mai întâlnesc o dată cu Izvorul Vieții, la Judecată. În iad, demonii îi chinuiesc
cu mustrările; iadul este o durere a sufletului (sufletul doare mult mai greu decât
trupul, este o durere pură, de aceea, poeții nu se temeau atât de mult de iad, ci de
veșnicia lui).
Despărțirea de Dumnezeu și de semeni este, așadar, temporară sau veșnică. În
iad nu se întovărășesc unii cu alții, ci doar cu demonii, dar aceasta este un chin și o
durere pentru că aceștia numai mustrări le aduc, nu vreo alinare, ci le sporesc
durerea spirituală.
Există și alte nuanțe ale morții: moartea fizică, care e moartea trupului. Aici
întâlnim mai multe etape: moarte clinică, moarte cerebrală, moarte totală.
Pentru că sufletele au existență de sine, de multe ori în Sfânta Scriptură
întâlnim amintiți oamenii nu sub denumirea de oameni, ci de suflet. De aici vedem
că sufletul dă personalitate trupului și, de aceea, sufletul este mai important.
Existența noastră nu este somatico-psihică, este psihico-somatică și chipul lui
Dumnezeu se raportează mai ales la natura spirituală, dar pentru că acest suflet
locuiește în trup și trupul se face părtaș de darurile sufletului. Sufletul se exprimă
prin trup și exprimarea spirituală nu este plenară.

Rai și iad

Raiul este un loc și o stare. Nu putem să concepem că raiul este o închipuire

sau o așa-zisă lume a sufletului sau a ideilor.
Raiul este un loc pentru că sufletele nu sunt infinite, acolo locuiesc Enoh, Ilie,
Maica Domnului, ridicată cu trupul la cer.
 Starea este de lumină, de bucurie, de dragoste, de fericire pentru că acestea
sunt atribute ale lui Dumnezeu în a cărui casă suntem primiți.
Raiul este locuința sfinților și a îngerilor, de aceea este un loc și o stare.

Iad
Este locuința demonilor, acolo nu mai este nici lumină, acolo nu este nici
pace, nici dragoste, nici nu se văd, nici nu se aud, ci numai sunete
înspăimântătoare, mustrări adânci, arșiță spirituală, care-s mai puternice decât
celelalte, și genune, și frică, și groază.
Iadul este localizat sub pământ, adică în adânc. Dacă cele luminoase,
frumoase și bune sunt sus, la polul opus sunt cele rele și întunecate, îngrozitoare.

Cuvântul „rai” prima dată desemnează un loc de pe pământ. Este și precizat

raiul cel din Eden. A doua oară cuvântul „rai” este înfățișat prin „sânul lui
Avraam”, adică printr-un loc al bunătăților, căci Avraam a fost chemat în țara unde
curge miere și lapte, ca el să fie simbolul bunătăților. După aceea, raiul a fost
arătat mai precis ca locuința lui Dumnezeu și a celor pe care Dumnezeu i-a iertat și
i-a chemat la Sine.
Noi nu mai aveam nicio locuință. În cer nu puteam sui, căci păcatul a adus
moarte, unde să ne ducem? Ne-a luat în primire cel care a căzut înaintea noastră, el
și-a găsit o locuință. Dumnezeu, în bunătatea Sa, i-a dat un ungher, acolo, în care
El nu se face prezent, se face prezent prin puterea Sa, dar nu printr-o prezență
spirituală. Diavolii acum sunt lăsați că ei sunt o pricină pentru mântuire pentru noi.
Dacă omul s-a apucat să facă o înțelegere cu diavolul, care l-a păcălit, înțelegerea
trebuie dusă până la capăt. Sentința definitivă, când diavolul nu mai are nicio
putere, el acum tot face recurs și pe noi ne păcălește, este la Judecata cea din urmă.

Semnele venirii a doua a Domnului

Sunt:
 Semne îndepărtate
Semne apropiate

Semnele îndepărtate: războaie, zvonuri de războaie, cataclisme, diverse

anomalii, părinții împotriva copiilor, copiii împotriva părinților, tensiune socială
între generații ș.a.m.d.
Semne apropiate:
- primul semn, pe care Însuși Mântuitorul îl expune, propovăduirea
Evangheliei la toată făptura. Dumnezeu lucrează cu foarte multă răbdare, cu
milă și dragoste cu firea noastră.
- convertirea rămășiței lui Israel,
- venirea omului păcatului, amăgirea multora de către omul păcatului,
- coborârea lui Enoh și al lui Ilie,
- moartea lui Antihrist,
- moartea lui Enoh și Ilie,
- strâmtorarea cea mare a celor care rămân după moartea lui Enoh și a
lui Ilie,
- ridicarea drepților pe norii cerului,
- arderea pământului și întregului univers
- apariția unui cer nou și pământ nou
- trâmbița cea de apoi
- învierea morților la glasul trâmbiței
- așezarea în valea lui Iosafat a viilor și a celor ce vor învia
- arătarea semnului Fiului Omului
- venirea Judecătorului întru slava Sa, cu sfinții îngeri
- judecata și sentința. Vor merge drepții la viața veșnică și cei de-a
stânga la osânda veșnică.
Începe viața cea cu lumină pe veci și despărțirea răului de bine.

Semnele sfârșitului sunt spuse de Mântuitorul, Sf. Ap. Pavel completează și

el. Acestea sunt: vor fi războaie și zvonuri de războaie, cutremure pe alocuri și vor
fi semne în soare, în lună și în stele, puterile cerului se vor clătina. Pe lângă
războaie vor veni proroci mincinoși, care-i vor amăgi pe mulți (Mântuitorul îi și
spune), dacă vin la voi să nu-i primiți, vor zice Hristos este aici sau dincolo,
mințind, să nu-i credeți. Acestea sunt începutul durerii, ele au început din veacul
apostolic. Semnele precise: se va propovădui Evanghelia la toate făpturile (aproape
2/3 din lumea aceasta n-a auzit Evanghelia: China, India, Pakistan ș.a.),
convertirea rămășiței lui Israel (iudeii au început să se convertească dintre iudei,
dintre păgâni, să se întoarcă dintre rătăciți), apariția lui Antihrist, omul păcatului,
vor coborî din cer Enoh și Ilie.
Antihrist, întruparea lui Lucifer, se va naște dintr-o femeie evreică, din tribul
lui Levi și va amăgi pe mulți. După coborârea lui Enoh și a lui Ilie va fi luptă
mare și va fi vărsare de sânge. Enoh și Ilie vor fi uciși și în sângele lor va muri și
Antihrist. Drepții vor fi ridicați pe norii cerului, apoi pământul va arde.
Biserica este noul Israel, spune Sf. Ap. Pavel și adaugă: pierirea ta prin tine,
Israele. Deci, e posibil ca pierirea să fie tot prin noi.
Va fi cer nou și pământ nou, nu va mai fi cerul material, centura care ține
corpurile din univers, nici corpurile din univers nu vor mai fi, soarele se va
schimba în întuneric, luna în sânge. Ultimul semn – vor învia morții, se va arăta pe
cer semnul Fiului Omului, apoi Însuși Fiul Omului, care va veni cu slavă, cu
îngerii Săi, pe norii cerului (vor fi ca norul pe care S-a înălțat la cer: Acest Iisus
care S-a ridicat de la voi la cer, ASTFEL va și veni, precum L-ați văzut suindu-se
la cer). Hristos va veni în lumină, îmbrăcat în haina slavei.

59. Judecata particulară și Judecata universală

Există Judecata particulară, provizorie și temporară, cât ține timpul (că

judecata particulară este legată de timp, cea universală este legată de veșnicie,
pentru că sinonimul universalului este veșnicia). Judecata aceasta este definitivă și
irevocabilă. Nu se mai poate schimba, după judecata cea din urmă, starea niciunuia
dintre oameni și atunci răul va fi despărțit de bine.
Împărăția cea veșnică a lui Dumnezeu, cu drepții, este vrednică, de dorit.
Acolo nu mai este luptă, acolo nu mai este rău, acolo nu mai este întuneric, nu mai
este moarte, ci numai bucurie, viață și dragoste, și pace, și fericire.
 Purgatoriul este o născocire foarte rentabilă. Purgatoriul, legat de indulgențe,
a făcut Biserica Romano-Catolică bogată. Nu există religiozitate în Biserica
Romano-Catolică. Mai sunt oameni milostivi din fire, buni, care fac opere sociale;
la ei milostenia este operă socială, nu fapte care să ajungă la cer, tocmai de aceea
Protestanții au respins-o.
Să nu ne asemănăm noi, să ne ferim de acestea pentru că diavolul care i-a
ispitit să ajungă la asemenea denaturare și desfigurare a chipului Bisericii, ne
ispitește și pe noi. Pe noi ne ține Hristos, pentru că ne-a lăsat comuniunea harului.
Hristos mijlocește mereu la Tatăl pentru noi, de aceea, în centrul vieții creștine
este Hristos și Sfânta Împărtășanie, dar Hristos este nedespărțit de Tatăl și de
Duhul.

Judecata particulară este înfățișarea sufletelor care ies din trup înaintea
Mântuitorului Hristos care a venit să răscumpere sufletele noastre (trupul se
răscumpără prin suflet). Sufletul este judecat la 40 de zile. Dacă în a 40-a zi, S-a
suit la cer, la Tatăl, în a 40-a zi se întâlnește și sufletul nostru cu Cel ce S-a suit la
Tatăl ca să ne gătească nouă locul.
Necesitate – fără o judecată particulară nu se poate da o sentință. spune Sf.
Ap. Pavel fiecare, în viața viitoare, trebuie să primească după faptele sale ori
bine, ori rău. Este o judecată particulară care este personală, provizorie, până la
Judecata cea din urmă, când va fi judecat întreg neamul omenesc. Judecata
particulară este necesară pentru ca să-și primească fiecare plata pentru cât a
petrecut în viață. Această judecată este provizorie pentru că se judecă faptele până
în clipa morții, nu și cum au evoluat faptele după moarte. Judecata particulară este
făcută de Mântuitorul Hristos. La aceasta omul primește o cale spre cer sau spre
cele de jos. Această judecată este de pregătit, orice om trebuie să se pregătească
pentru aceasta, este o întâlnire cu Mântuitorul Hristos. Pentru ceasul sfârșitului și
pentru judecată trebuie să se pregătească omul tot timpul vieții. Slujba de
Miezonoptică este o aducere aminte a venirii a Mirelui la sfârșitul veacurilor, la
Judecata cea din urmă, dar și o întâlnire cu Mirele. Avem și o pildă în care
Mântuitorul spune să priveghem că nu știm când vine Stăpânul casei, vine la
ceasul întâi sau la al treilea sau la sfârșitul zilei, nimeni nu poate să știe sfârșitul.
Unii vor să-l ghicească, este o curiozitate ciudată și păguboasă.
Pentru ca noi să ne trezim conștiința și să ne pregătim ceasul sfârșitului,
Biserica a rânduit o rugăciune frumoasă: Stăpâne, Iubitorule de oameni, doar nu-
mi va fi acest pat groapă? Sau încă vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet?,
iar Sf. Ap. Pavel, referindu-se la ceasul sfârșitului personal, al despărțirii de viața
aceasta, spune foarte limpede: mor în fiecare zi. O spun spre rușinea voastră, adică
de moarte sunt pregătit în fiecare zi, de ceasul sfârșitului trebuie să se pregătească
și tânărul, și cel de la jumătatea vârstei, și cel bătrân, și cel sănătos, și cel bolnav.
Viața noastră este o taină a lui Dumnezeu, de aceea, judecata particulară trebuie să
fie în conștiința noastră necontenit. Cine nu se pregătește perpetuu de ceasul
sfârșitului și de judecata particulară nu se va pregăti niciodată, ACUM trebuie să
ne pregătim, de aceea zice Sf. Ap. Pavel până putem să zicem astăzi și trebuie să
fim pregătiți în fiecare zi ca de o nuntă, pentru că este întâlnirea cu Hristos. Dacă
pentru o nuntă se fac pregătiri și cu un an înainte, dar pentru această întâlnire cu
Hristos, care este nunta fiului de împărat, de care vorbește Sfânta Evanghelie?
Trebuie să ne pregătim toată viaţa pentru întâlnirea cu Hristos.
Concluzie - Judecata particulară este incompletă, insuficientă, relativă,
temporară.
Judecata universală este descrisă, limpede, de Mântuitorul Hristos în mai
multe pilde. În Matei, cap. 25 găsim foarte frumos explicată Judecata universală:
când va veni Fiul Omului întru slava Sa și sfinții îngeri împreună cu El, atunci va
ședea pe tronul slavei Sale. și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile
pământului și îi va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de
capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, și caprele de-a stânga Sa, ne-a prezentat un
tablou succint al Judecății universale. Atunci va zice celor de-a dreapta: veniți
binecuvântații Părintelui meu și moșteniți Împărăția cea gătită vouă de la
întemeierea lumii, că flămând am fost și mi-ați dat să mănânc, însetat, mi-ați dat
să beau, gol am fost, m-ați îmbrăcat, străin și m-ați primit, închis am fost și m-ați
cercetat, bolnav și la mine ați venit. Ei vor întreba cu smerenie: Doamne, când te-
am văzut? Ați făcut unor frați ai mei prea mici, Mie Mi-ați făcut. Va zice și
celorlalți: duceți-vă de la Mine blestemaților, focul cel veșnic…. dar ei au dreptul
de apărare și întreabă: dar când Te-am văzut așa? N-ați făcut unora din frații Mei
prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut. Și vor merge drepții la viața veșnică, iar cei
de-a stânga, la osânda veșnică.
Această judecată, care vine la sfârșitul veacurilor, este totală; atunci faptele
tuturor oamenilor se vor vădi. Înainte de judecata universală sunt niște semne care
țin de parusie. Judecata universală va discerne nu numai faptele noastre, ci şi
consecinţele faptelor noastre până la sfârşitul istoriei.
Parusia este învățătura despre a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos.

60. Întreita slujire a Mântuitorului.

Întreita slujire a Mântuitorului

Mântuirea neamului omenesc de către Dumnezeu întrupat se prezintă sub
chipul a trei slujiri, trei chemări sau trei demnități, care au fost prefigurate încă din
Vechiul Testament. Au existat profeți, au existat împărați, Mântuitorul este Profet,
ca și Moise, este Împărat, ca și David, de asemenea este Arhiereu, ca și Aaron.
Toate aceste slujiri pe care le găsim la Mântuitorul într-o singură persoană au fost
prefigurate de persoane diferite în Vechiul Testament. Mântuitorul le unește pe
toate în persoana și în activitatea Sa.
După natura celor trei misiuni:
- Chemarea profetică
- Slujirea arhierească, arhiereul întotdeauna slujește, se
jertfește
- Demnitatea împărătească.

Chemarea profetică se referă mai ales la partea învățătorească. Mântuitorul

este profet, a și profețit și nu numai atât, El este Cel care a dat conținutul profeției,
este Profetul profeților, din El s-au inspirat profeții. Ca să înțelegem superioritatea
dimensiunii profetice a Mântuitorului, trebuie să-L punem în comparație cu
profeții, ei aduceau adevărul de la Dumnezeu, printr-o inspirație. Profeții își
dovedeau învățăturile dublându-le cu minunile pe care le săvârșeau. Prin ei
Dumnezeu făcea minuni, minunile nu le aparțineau lor, ca putere, ci lui Dumnezeu
care lucra prin ei.
Mântuitorul profețește și face minuni, dar ceea ce profețește și vestește
Mântuitorul este de la Sine, le săvârșește cu putere proprie, că era egal cu Tatăl.
Profeții Vechiului Testament se adresau unui popor și cele mai multe dintre
profețiile lor aveau un caracter limitat și provizoriu. Mântuitorul aduce o
învățătură pentru întreaga lume, pentru toate timpurile și toate locurile și
proiectează profețiile în veșnicie, nu în timp. Așa se deosebește Mântuitorul de
profeți.

Slujirea arhierească este centrul întreitei slujiri. Așa cum voința este centrul
în chipul nostru care ne dă personalitate, chipul lui Dumnezeu pe care-l purtăm în
noi, așa slujirea arhierească este centrul întreitei slujiri, pentru că prin ea se reface
legătura între om și Dumnezeu.
Această slujire arhierească a Mântuitorului a fost pregătită și prevestită prin
slujirea arhiereilor Vechiului Testament. Aceștia aveau o slujire provizorie, care
făcea mijlocire către Dumnezeu, dar nu refăcea legătura dintre Dumnezeu și
oameni, aducea o îndreptare spirituală. Jertfele pe care le aduceau arhiereii
Vechiului Testament aveau același caracter tipic, ele pregăteau Jertfa
Mântuitorului.
Dacă în Vechiul Testament existau jertfitori și jertfă, arhiereii erau jertfitorii,
țapul, vițeii, mieii, porumbeii erau jertfele. De data aceasta, Mântuitorul nu aduce
o jertfă din afară, ci se aduce pe Sine Însuși jertfă lui Dumnezeu și dacă acele
jertfe se repetau, trebuiau aduse mereu, Jertfa Mântuitorului este una reală, acelea
erau închipuiri. Jertfa rămânea pe pământ, mijlocirea se ducea spre cer, dar nu
aducea o îndreptare decât oamenii erau scutiți de o vină, pedeapsă vremelnică.
Jertfa Mântuitorului Hristos nu rămâne pe pământ, ea se produce pe pământ, dar
jertfa ajunge în cer, împreună cu Jertfitorul. De aceea Sf. Ap. Pavel se uimește de
aceste adevăruri, care au temei în Sfânta Evanghelie, primesc lămurirea de la Sf.
Ap. Pavel: un astfel de Arhiereu se cuvenea să avem. Sfânt, fără răutate, fără
patimă, osebit de cei păcătoși, care a ajuns de-a dreapta Tatălui din cer și de
acolo mijlocește pentru noi. Acolo, în cer, se reface legătura dintre Dumnezeu și
om. Pentru că El S-a dus cu semnul jertfei Sale, că a purtat pe mâini, picioare și
coaste semnul rănilor, semn că jertfa aceasta nu se sfârșește niciodată. Ea este
adusă o singură dată, dar pentru că Cel ce aduce jertfa este veșnic, jertfa se
perpetuează până la sfârșitul veacurilor – sublimitatea slujirii arhierești a
Mântuitorului.

Demnitatea împărătească – împărații pământului și împărații lui Israel erau

unși și aveau stăpânire asupra poporului, aveau o demnitate. Împărații purtau de
grijă să petreacă veacul, de este cu putință să rămână în pace și poporul să
prospere. Împăratul Hristos este Împăratul Împăraților, pentru că El i-a așezat
împărați pe cei ce sunt pe pământ stăpânitori. Împărăția Lui depășește pământul,
cuprinde și cerul, așa cum spune, nu-i din lumea aceasta. Așadar, această
împărăție a lui Iisus Hristos este peste cer și pământ. Dacă împărăția celor ce
stăpâneau era limitată și influența de acțiune, împărăția lui Hristos este nelimitată
pentru că El împărățește și peste cer, și peste pământ, și peste toate celelalte.
Demnitatea împărătească este cea prin care Hristos își exercită puterea Sa
asupra întregului neam omenesc pe care-i cheamă la o împărăție veșnică și
nestricăcioasă și Împărăția Domnului nu are sfârșit. El îi duce pe mulți fii la
mărire. El, ca împărat, devine Cel prin care și noi împărățim împreună cu El întru
bucuria și viața cea veșnică.
Aceste trei slujiri ale Mântuitorului nu s-au încheiat odată cu Înălțarea
Domnului la cer, ci ele continuă să se exercite. Mântuitorul își exercită întreita Sa
slujire în Biserică și prin Biserică, prin cei pe care i-a pus slujitori și învățători:
prin episcopi și preoți vorbește Hristos, de aceea predica nu trebuie să fie a unei
persoane, ci așa cum spune Sf. Ap. Pavel.
Biserica trebuie să-L facă cunoscut și prezent pe Hristos. Sf. Pavel
precizează: când am venit la voi n-am vrut să știu altceva, n-a predat știință și
filosofie.
Ce ne-a adus întruparea? L-a adus pe Hristos și pe Acesta Răstignit, că dacă
nu-L aducea răstignit, să-L poată privi, numai în Înviere, nu era accesibil. Dacă ne
răstignim împreună cu Hristos, ceea ce socotește Sf. Pavel o necesitate, vom și
învia împreună cu Hristos.
Învățătura este tot timpul o preocupare de a fi părtași la opera de mântuire a
Mântuitorului Hristos.
Slujirea arhierească continuă prin jertfa neîncetată a Sfintei Liturghii, este cea
mai evidentă slujire. Misiunea profetică cât și slujirea arhierească sunt în deplină
desfășurare, într-o continuă exercitare de către Hristos prin Biserică.
Demnitatea împărătească însă nu este deplină aici, pe pământ. Ea este doar
vădită ca un început, se va vădi deplin și desăvârșit la sfârșitul veacurilor, la
Judecata cea din urmă și Împărăția cea Veșnică.