Biletul 20

1. Caracteristica generala a filosofiei in perioada elinista-romana.Epicureismul si stoicismul

2. Toma d’Aquino in invatatura lui filosofico-religioasa despre existent
3. Dialectica progresului social si al tehnicii.Tehnica si cultura.Tehnica si natura

1. Filozofia romano-elenistă (sau clasica tîrzie) a existat din sec. III î.e.n. pînă în sec. V – VI e.n.
Acesta este perioada declinului şi destrămării societăţii sclavagiste, perioadă cînd criza oraşelor-
polise greceşti atinge culmea. Declinul economic şi politic, criza din perioada ceea s-a reflectat
şi în filozofie. Tendinţa spre cunoaşterea lumii obiective, participarea activă la viaţa politică a
filozofilor treptat se substituie de către individualism, moralizare ori scepticism şi agnosticism.
Treptat scade interesul către gîndirea filozofică. Apare perioada misticii, sincretismului
filozofico-religios, filozofiei creştine.

Epicurismul – şcoală filozofică fondată în 306 î.e.n. de către Epicur (342 – 271
î.e.n.) în împrejurimile Atenei. Reprezentanţii acestei şcoli au fost Metrodor, Ghermarh,
Polistrat, Filodem, Lucreţius ş.a. Epicur dezvoltă o teotie despre realitate conform căreia
toate lucrurile sunt alcătuite din atomi şi vid. Însă el a devenit vestit prin concepţia sa etică
care se sprijină pe fizică şi epistemologie. Epicur considera că filozofia este o învăţătură
despre înţelepciune, iar înţelepciunea este un mod de viaţă moral. Etica lui Epicur poate fi
apreciată ca hedonism. El considera că scopul vieţii şi binele suprem este fericirea
(evdemonia). Ea se atinge prin satisfacerea necesităţilor naturale, prin delectare şi atingerea
liniştei netulburate a sufletului (ataraxia). Aceste cerinţe morale el le considera naturale, care
reese din esenţa umană. Epicurismul nu întotdeauna a fost înţeles corect. Mai des această
concepţie era interpretată superficial ca o teorie despre plăcerile corporale nelimitate.
Aceasta şi concepţiile ateiste au provocat ostilitate şi critică aspră din partea stoicilor,
scepticilor şi altor filozofi a epocii elenismului. Într-adevăr delectarea despre care vorbeau
epicuriştii era o dispoziţie moderată a sufletului, o linişte nobilă şi echlibrare raţională.
Filozofia epicurismului este o activitate care duce la o viaţă fericită a omului.
Stoicism şcoală din sec. III î.e.n. fondată de Zenon din Chitium, reprezentanţi au fost
Cleanf, Crisipp, Seneca, Marc Aurelius. Ei considerau filozofia ca um “antrenament” în
îţelepciune. Principalul conţinut şi metodă pentru ei era logica. Fizica era considerată de ei ca
filozofia naturii, etica – filozofia vieţii. Ei critică epicurismul deoarece abuzul de plăceri
duce la partea contrară – neplăceri. Scopul vieţii – de a trăi în concordanţă cu natura şi
virtutea. Omul trebuie să se supună ordinii cosmice, el nu trebuie să dorească aceea ce nu-i în
puterea lui. Idealul stoicismului – liniştea netulburată (ataraxia), toleranţă. Fericirea constă în
aceea ca să nu doreşti nici o fericire. Stoicii socoteau că soarta îl conduce pe acel care de
bunăvoie se supune ei cu forţa îl tîrîe pe acel care neraţional şi nechibzuit se împotriveşte ei.
Etica stoicismului este refuzul conştient de totul şi o împăcare conştientă cu soarta. Ea abate
atenţia omului de la problemele lumii exterioare şi o orientează spre lumea internă. Numai în
sine omul poate găsi principalul şi unicul sprigin.

2. Sistematizatorul scolasticii şi definitivatorul teologiei catolice se socoate Toma d'Aquino.

Bazînduse pe operele lui Aristotel ei sistematizează şi fundamentează dogmatica creştină.
Dumnezeu este cauza primară şi începutul suprem a existenţei. Raţiunea şi credinţa nu se contrazic,
credinţa nu-i iraţională, ci supraraţională, raţiunea şi ştiinţa sunt treptele inferioare a cunoaşterii.
Treapta superioară a cunoaşterii este credinţa. Toma d'Aquino în explicarea lumii evidenţiază patru
trepte, cauze a existenţei lucrurilor: treapta inferioară – cauza materială, a doua treaptă – cauza
formală, a treia – cauza eficientă şi treapta superioară – cauza finală, sau forma ca atare, sufletul. El
dezvoltă mai departe categoriile posibilitate şi realitate, materia şi forma. Materia el o priveşte ca
posibilitate, iat forma – ca realitate. În operele sale Toma d'Aquino încearcă de a afirma autonomia
raţiunii filozofice, de a corela raţiunea şi credinţa. Toate dogmatele religiei el lea despărţit în raţional
concepute (Dumnezeu există, Dumnezeu e unic ş.a.) şi de neconceput (crearea lumii, trinitatea lui
Dumnezeu ş.a.). Primele sunt obiectul şi teologiei şi filozofiei, celelalte – obiectul numai teologiei.
Filozofia, după părerea lui Toma d'Aquino, trebuie să servească credinţei, teologiei, fiindcă ea
adevărurile religiei le interpretează în categoriile raţiunii şi respinge argumentele false contra
credinţei. El deasemanea a formulat cinci demonstraţii a existenţei lui Dumnezeu.

Biletul 19

1.Invatatura morala socratica

2.Filosofia lui F.Bacon.Critica erorilor.Metoda inductiva

3.Teoriile despre natura adevarului: corespondentei,coerentei si pragmatista

1) Socrate înţelegea filozofia nu ca o concepţie speculativă despre natură, ci ca o teorie

despre aceea cum trebuie de trăit. In centrul filozofiei socratiene se găseşte problema
omului, vieţii şi morţii, binelui şi răului, virtuţilor şi viciilor, libertăţii şi
responsabilităţii, personalităţii şi societăţii. Valoarea oricărei cunoaşpteri constă în
aceea de a conduce raţional treburile umane.

2)Întemeietorul materialismului englez F.Bacon (1561-1626) reeşea din aceea că la baza lumii se
găseşte materia multicalitativă. Multitudinea de obiecte apare în rezultatul combinării acestor
calităţi diverse. Materia are formă şi mişcare. Mişcarea este o proprietate inalienabilă a materiei,
cum este veşnică materia aşa-i veşnică şi mişcarea. (a). idolii tribului (idola tribus) – se originează
în însăşi natura omenească (genul uman), constituie un rău inerent speciei umane, o adevărată
„boală de familie”. Aceştia se datorează fie faptului că intelectul uman, precum o oglindă cu
suprafaţa deformată, amestecă propria natură cu natura lucrurilor, răstălmăceşte şi desfigurează
imaginea acestora, fie simţurilor care îşi asumă rolul de măsură a tuturor lucrurilor din natură.
Întrucât intelectul are tendinţa de „a-şi lua zborul de la fapte”, el trebuie dirijat sistematic şi metodic.

(b). idolii peşterii (idola specus) – aparţin fiecărui individ în parte (se originează în „natura
particulară” a fiecăruia) şi constă în acea „peşteră” care tulbură spiritul, ocultând pătrunderea
luminii naturale. Peştera constituie un simbol pentru mediu, educaţie, lecturi, conversaţii, autoritatea
persoanelor admise şi respectate etc. Ca recomandare pentru a îndepărta un astfel de idol, Bacon
recomandă ca intelectul să încerce să fie „liniştit, odihnit, nepărtinitor şi limpede”.

(c). idolii forului (idola fori) – se nasc din convieţuirea şi asocierea oamenilor, din relaţii şi tovărăşii
(mai ales acelea cu „spiritele mărunte”), ei fac să se strecoare în spirit cuvinte, nume şi expresii
inexacte, improprii, ambigue. Cuvinte precum „destin”, „prim motor nemişcat”, „absolut” (concepte
importante în filosofia scolastică) etc., impuse sau alese de mulţime, viciază sau distorsionează, prin
echivocul lor, perceperea justă a realităţii: „… asemenea cuvinte siluiesc siluesc totuşi intelectul şi
tulbură totul, împingându-i pe oameni în dispute sterile şi nesfârşite”.

(d). idolii teatrului (idola theatri) – sunt acele prejudecăţi care provin din diferitele teorii, dogme,
tradiţii sau secte filosofice apărute de-a lungul timpului şi care ameninţă simţul critic[10]. „Căci
toate sistemele filosofice care au fost succesiv inventate şi adoptate sunt tot atâtea piese de teatru pe
care diferitele filosofii le-au dat la iveală şi au venit să-şi joace rolul, fiecare la rândul său; piese care
prezintă privirii noastre tot atâtea lumi imaginare şi care în adevăr sunt făcute pentru scenă. (…)
principii care din credulitate au fost adoptate fără examinare şi apoi transmise din gură în gură”.

Biletul 18

1.Invatatura sofistilor despre om si societate

2.Caracteristica generala a filosofiei in Epoca Moderna

3.Conceptul de adevar.

1) La şcoala sofiştilor se referă Protagor, Gorgii, Hippias, Prodic. Trebuie de

menţionat că Socrate a fost şi reprezentantul sofiştilor şi adversarul lor. Iniţial prin cuvîntul
sofist se înţelegea acei oameni înţelepţi, iscusiţi în ceva, mai tîrziu erau numiţi nu acei care
se stăruiau să găsească adevărul, dar care încercau să redee falsul drept adevăr şi invers,
superficialitatea drept competenţă. Aceasta a devenit posibil deatîta, că ei au dus pînă la
extremitate ideea despre relativitatea oricăror cunoştinţe. Meritul sofiştilor constă in aceea
că ei au reorientat filozofia de la cercetarea naturii la cunoaşterea omului, gîndirii lui. Ideele
lor pot fi exprimate prin două maxime: “Omul este măsura tuturor lucrurilor”(Parmenide) şi
“Cunoaşte-te pe tine însişi” (Socrate).
Rolul sofiştilor în istoria gîndirii umane este considerabil.În filosofia greacă de pînă la ei obiectul
principal de studii era cosmosul,fizicul.Centrul filosofiei lor devine omul.Nu-i vorbă, şi pînă la ei
era studiat omul şi societatea în care trăieşte,dar aceste obiecte erau considerate drept parte
componentă a fizicului (cosmosului),cu toate că şi specifică.În aceste teorii,care se numesc
naturaliste, omul ca fiinţă era pus în dependenţă de cosmos,de fizic,de legile acestuia.De exemplu
Anaximadru,studiind problema apariţiei speciilor biologice, încearcă să rezolve problema apariţiei
omului.După părerea lui lumea organismelor a apărut în mîlul de la fundul mării.Animalele arhaice
erau acoperite cu carapace, cu piele ghimpoasă.Deci, erau mai pregătite de viaţa plină de
primejdii.Însă omul a fost mai slab şi de aceea în perioada iniţială, cînd era nevoie de îndelungată
grijă e această specie şi anumite condiţii pentru supraveţuire,oamenii sau dezvoltat în interiorul
peştilor.Si numai atunci,cînd au acumulat anumită putere au ieşit din peşti.Cu trecerea la viaţa
terestra ei şi-au schimbat forma.
Sofiştii însă fac omul centrul Universului, cauza tuturor lucrurilorAcest gînd este enunţat de
Protagoras în maximă “ omul este măsura tuturor obiectelor existente – că eistă,neexistente – că nu
există”.Omul devine forţa creatoare a cosmosului, şi aici sofiştii mai fac un schimb de accente : în
teoria cunoaşterii ei pun accentul nu atît pe cunoaşterea pură,cît pe cunoaşterea valorilor umane,căci
anume valorile devin centrul potrivitcărora individul îşi poate construi cosmosul său.

2) Caracteristica generală. Epoca modernă cuprinde sec. XVII, XVIII şi prima jumătate a sec.
XIX.Începînd cu sec. XVII se dezvoltă puternic ştiinţile naturale, practic aceasta este o explozie
informaţională, se acumulează o mulţime de fapte şi se formulează noi teorii. Pentru filozofia epocii
moderne este caracteristic gnoseocentrism, în centrul cercetărilor filozofice devin problemele
gnoseologice. Ştiinţele experimentale care se dezvoltă foarte puternic în această perioadă puneau în faţa
filozofiei problema justificării şi fundamentării metodelor de cunoaştere. În legătură cu aceasta se
formează noţiunile subiect şi obiect a cunoaşterii, empirism şi raţionalism. Pentru filozofia din această
perioadă este caracteristic tendinţa materialistă şi orientarea naturfilozofică ce se baza pe ştiinţa
naturalistă experimantală şi panteism.
În această perioadă în societate au loc mari schimbări social-politice şi economice.Apar noi forţe sociale
care nu-s legate cu proprietatea funciară şi biserica. Filozofia epocii moderne a fost o reacţie la aceste
schimbări şi trebuia să argumenteze necesitatea lor. Filozofia acestei perioade a dat lumii o întreagă
pleiadă de gînditori mari şi şcoli filozofice originale. În filozofia epocii moderne se evidenţiază două
paradigme: ontologică şi gnoseologică.

Biletul 17

1.Problema notiunilor in filsofia lui Socrate

2.Invatatura filosofico-teologica augustiniana

3.Cunoasterea senzoriala si cunoasterea rationala

1) Socrate înţelegea filozofia nu ca o concepţie speculativă despre natură, ci ca o

teorie despre aceea cum trebuie de trăit. In centrul filozofiei socratiene se găseşte problema
omului, vieţii şi morţii, binelui şi răului, virtuţilor şi viciilor, libertăţii şi responsabilităţii,
personalităţii şi societăţii. Valoarea oricărei cunoaşpteri constă în aceea de a conduce raţional
treburile umane.
In filozofia clasicii timpurii întîlnim atît paradigma ontologică, cît şi gnoseoşogică.
Paradigma ontologică predomină la reprezentanţii şcolilor de la Milet, Elea şi pluraliştilor.
Paradigma gnoseologică se întîlneşte parţial la eleaţi şi mai pronunţat la sofişti şi Socrate.
Filozofii antici erau şi dialecticieni. Ei recunoşteau schimbarea şi dezvoltarea lumii. Natura o
priveau ca un tot întreg, conexiunea universală nu se demonstra, era rezultatul contemplării
nemijlocite. Dialectica spontană este totalitatea viziunilor dialectica negeneralizate şi
nesistematizate, rezultat al priceperilor geniale. Dialecticienii din acea perioadă nu puteau să se
bazeze pe datele ştiinţelor naturale şi nu puteau explica legităţile lumii obiective.

2)--------------------
3)----------------------

Biletul 16

1.Probleme generale in filosofia sofistilor

2.Gnoseologia lui J.Lock

3. Tehnica in calitate de cunostinte realizate.Revolutia tehnico-stiintifica.Sinteza stiintei si tehnicii.

1) La şcoala sofiştilor se referă Protagor, Gorgii, Hippias, Prodic. Trebuie de

menţionat că Socrate a fost şi reprezentantul sofiştilor şi adversarul lor. Iniţial prin cuvîntul
sofist se înţelegea acei oameni înţelepţi, iscusiţi în ceva, mai tîrziu erau numiţi nu acei care
se stăruiau să găsească adevărul, dar care încercau să redee falsul drept adevăr şi invers,
superficialitatea drept competenţă. Aceasta a devenit posibil deatîta, că ei au dus pînă la
extremitate ideea despre relativitatea oricăror cunoştinţe. Meritul sofiştilor constă in aceea
că ei au reorientat filozofia de la cercetarea naturii la cunoaşterea omului, gîndirii lui. Ideele
lor pot fi exprimate prin două maxime: “Omul este măsura tuturor lucrurilor”(Parmenide) şi
“Cunoaşte-te pe tine însişi” (Socrate).

2) In lucrarea sa principala „Eseuri asupra caracterului omenesc” Locke isi propune sa examineze
capacitatile cognitive ale omului de aceea este considerat de regula intemeietorul criticii in filosofie.
El vizeaza sa decanteze, sa explice originea, certitudinea si intinderea cunoasterii umane. La nastere
mintea omului este oarecum ca o coala alba pe care nu este scris nimic iar mintea isi dobandeste o
multitudine de idei din experienta el afirmand ca pe experienta se sprijina toata cunoasterea noastra
si din aceasta provine ea insasi. Ideile simple se nasc din experienta prin facultatea perceperii care
are 2 modalitati distincte: senzatia si reflectia. Prin senzatie se recepteaza datorita simturilor
lucrurile exterioare si se obtin idei simple despre calitatile lor sensibile. Ideile pot proveni dintr-un
singur simt sau prin corelarea mai multor simturi (ideea de forma, intindere) Cunoasterea prin
senzatie presupune raportul nemijlocit intre simturi si lucrurile exterioare. In lipsa unui lucru nu se
poate forma nicio idee despre calitatile lor specifice sau in lipsa organului de simt nu se pot forma
idei depsre calitatile lor.

Reflexia consta in perceperea proceselor launtrice ale propriei noastre minti cand ea se indreapta
spre ideile care le-a dobandit soldandu-se cu alte categorii de idei simple precum credinta, indoiala,
actul de cunoastere etc. Adica principalele idei pe care le privim in intelect ca si de la corpurile care
ne impresioneaza simturile, sunt procesele cognitive ca si actele volative si starile afective. Reflectia
este asemanatoare cu senzatia caci este o ipoteza a aceleiasi facultati (perceptia) si poate fi numit
simt intern pentru ca este un fel de percepere a mintii de catre minte. Pentru a deveni cunostinta
datul senzorial trebuie prelucrat intelectual ceea ce inseamna ca intre senzatie si percepere exista o
unitate. Ideile de Unitate, de Putere, Succesiune, Existenta, Durere sunt dobandite prin ambele
perceptii. A avea idei si a percepe este unul si acleasi lucru.

Intemeind cunoasterea pe experienta Locke afirma afirma senzatia ca dependenta de lucrurile

exterioare si reflectia ca dependenta de origine, de senzatie

Biletul 15

1.Caracteristica generala a filosofiei atomiste

2.Filosofia lui Th.Hobbes.Teoria Naturii si teoria politica

3.Structura cunoasterii si tipurile de cunoastere.

1)----------
2) Biletul 8,intrebarea 2
3)-------

Biletul 14

1.Conceptii opuse in filosofia antica.Heraclit si eliatii

2.Filosofia criticista.Im.Kant

3.Natura constiintei umane.Specificul constiintei

1)