ELABORAREA METODICĂ N.

5
TEMA: Determinarea relațiilor intermaxilare, poziționarea modelelor în articulator.

1. Scopul determinării și înregistrării relațiilor intermaxilare.

Pentru a determina poziția centrică a mandibulei față de maxilă în plan vertical, sagital și
transversal și pentru ca tehnicianul dentar să monteze modelele în simulator în aceeași
relație.

2. Etapele determinării relațiilor intermaxilare.

a) Modelarea curburii vestibulare a șablonului cu bordura de ocluzie la maxilă (pentru
aprecierea poziției țesuturilor moi peribucale (buza, obraji) pentru restituirea aspectului
fizionomic individual);

b) Stabilirea înălțimii bordurii de ocluzie la maxilă (se determină odată cu determinarea

nivelului și direcției planului de ocluzie; este individual dar, de regulă, marginea bordurii la
maxilă este situat cu 1-1,5mm mai jos de marginea buzei);

c) Stabilirea nivelului și a direcției planului de ocluzie la maxilă (mai întâi frontal, apoi cel
lateral):
ᵜ frontal: șablonul este introdus în cav. orală, pacientul închide buzele; pe linia de
închidere a buzelor (printre buze se introduce bisturiul) se trasează o linie pe bordură,
ea trebuie să coincidă cu marginea bordurii șablonului; suprafața orizontală a bordurii
este planul de ocluzie în zona frontală, care trebuie să fie paralel cu linia bipupilară (se
verifică cu două rigle: una pe linia bipupilară, (când pacientul are privirea îndreptată
spre infinit) și a doua așezată pe suprafața orizontală a bordurii (în zona frontală));
ᵜ lateral: se face cu două rigle: una ce unește mijlocul tragusului urechii cu spina nazală
anterioară și alta așezată pe suprafața orizontală a bordurii din stânga/dreapta; riglele
trebuie să fie paralele; se mai poate folosi dispozitivul Fox sau aparatul Larin.
Urmează adaptarea bordurii de ocluzie pentru maxilă, care se face după suprafața bordurii
superioare.
Se face controlul gradului de contact între borduri: pacientul ține maxilarele strâns închise
iar medicul încearcă să pătrundă cu vârful spatulei reci între borduri (dacă nu poate străbate,
șablonul are un contact satisfăcător cu suprafața câmpului protetic, dacă apare un spațiu,
înseamnă că undeva șablonul nu are contact intim cu câmpul protetic (simptomul spatulei));

d) Determinarea dimensiunii verticale de ocluzie (DVO): se face pe baza a două puncte

constante: punctul subnazal la maxilă și gnation la mandibulă; se face prin metoda
antropometrică sau anatomofiziologică:
ᵜ antropometrică: se bazează pe egalitatea dintre cele trei etaje ale feței și pe canonul
numit ”secțiunea de aur”;
 se poate face cu ajutorul compasului Appenrodt-Gheringher compus din două
compase care formează trei brațe: două extreme și unul intermediar; pacientul
deschide maximal gura, brațele extreme se aplică pe menton și pe vârful nasului,
 apoi pacientul închide gura până în momentul când brațul intermediar ajunge la
vârful nasului, unde era brațul extrem; această înălțime corespunde poziției de
repaus fiziologic relativ al mandibulei; DVO este mai mică cu 2-3mm);
 metoda Vodsvord-Uayt: distanța dintre centrul pupilelor și linia de închidere a
buzelor este egală cu distanța dintre baza nasului și marginea inferioară a
mandibulei.
ᵜ anatomofiziologică: la baza nasului și pe menton se pune aplică câte un punct, apoi
pacientul este implicat într-o conversație, la finele căreia mandibula ia o poziție de
repaus fiziologic relativ, iar buzele contactează ușor între ele; se determină distanța
între puncte și se micșorează cu 2-3mm (asta și va fi DVO); apoi șabloanele sunt
introduse în cav. orală și pe bordura mandibulară se fac așa retușări ca în momentul
contactului cu bordura maxilei între cele două puncte să fie distanța înregistrată
anterior (poziția de repaus minus 2-3 mm). pentru a verifica corectitudinea manoperei
se face proba vorbirii: în momentul pronunțării diferitor litere (i,o,z,p,f ș.a.) între borduri
trebuie să fie un spațiu de 5-6mm.

e) Determinarea și înregistrarea relațiilor intermaxilare centrice:

ᵜ test funcțional: edentații au tendința să propulseze mandibula, de aceea, timp de 45-50
secunde pacientul realizează propulsia maximă a mandibulei, după care urmează
retropulsia; cât se relaxează mușchii pterigoidieni, mandibula este repoziționată în
poziție centrică;
ᵜ metoda Hickey: pacientul este rugat să împingă maxila înainte, apoi să închidă gura pe
zona posterioară a bordurilor; încercând să împingă maxila, pacientul automat va
deplasa mandibula posterior;
ᵜ Sears, reflexul molar: Lejoyeux susține că dacă medicul ține indecșii pe bordura
inferioară iar pacientul încearcă să închidă gura și să exercite presiune asupra bordurii în
locul unde ține medicul degetele, se va restabili vechiul reflex de ocluzie molară, ce
aduce mandibula în poziție centrică;
ᵜ test de deglutiție: pacientul realizează o deglutiție, apoi fixează mandibula în poziția
dată;
ᵜ test la linia a: pacientul încearcă să atingă cu limba mucoasa bolții palatine în zona A,
concomitent închizând gura; sau pe baza șablonului se modelează o biluță de ceară în
acea zonă;
ᵜ test de retroflexie: pacientul mișcă capul posterior închizând totodată gura (mușchii
suprahioidieni deplasează mandibula posterior, în poziție centrică);
ᵜ Betelman recomandă poziționarea indexului și a policelui mânii stângi pe bordura
inferioară la nivelul primilor molari iar mâna dreaptă pe menton; apăsând cu degetele
pe bordura de ocluzie, pacientul închide gura pe când cu mâna dreaptă dirijează
mandibula spre poziția centrică.
Fixarea poziției se face prin metoda fierbinte sau cea rece:
ᵜ fierbinte: se apreciază DVO mai înaltă cu 1-2mm; pe bordura superioară pe suprafața
orizontală se fac niște adâncituri de 2-3mm în formă de clin în zona caninilor și a
molarilor I; se ramolește suprafața orizontală a bordurii inferioare; șabloanele sunt
 introduse în cav. orală și cât ceara este plastificată, se face unul din testele de
determinare a relației intermaxilare centrice; ceara plastificată pătrunde în lăcaș și se
lipește, fixând poziția determinată a mandibulei. Un mare dezavantaj este că șablonul
de poate deforma.
ᵜ rece: între bordurile reci se plasează o bandoletă de ceară încălzită; o porțiune va
pătrunde în lăcaș iar resturile se vor zdrobi;
Șabloanele se mai pot fixa cu ajutorul clemelor în formă de ”U”, știfturilor de 3-4mm
lungime și 1,5mm grosime introduse în șablonul superior, care intră în cel inferior în timpul
testului.

f) Determinarea liniei mediane; (p. 4)

g) Determinarea liniei caninilor; (p. 4)
h) Determinarea liniei surâsului; (p. 4)

i) Determinarea culorii dinților artificiali: să fie în armonie cu culoarea feței, părului și să

corespundă vârstei (la bătrâni mai închiși, la tineri mai deschiși la culoare) și sexului (la
femei mai deschiși, la bărbați mai închiși la culoare);

j) Determinarea formei dinților artificiali conform tipului facial: după tipul feței; sunt dinți
rotunzi, pătrați, triunghiulari.

3. Metodele determinării relațiilor intermaxilare.

a) cu ajutorul șabloanelor cu borduri de ocluzie;
b) cu ajutorul arcului facial sau înregistrarea pantomografică a poziției condililor
mandibulari în cavitatea articulară.

4. Liniile de referință trasate pe șabloane cu bordura de ocluzie.

a) Linia mediană: trebuie să fie într-un plan cu linia mediană a feței; pe borduri se trasează
o linie verticală ce pornește de la frenul buzei superioare (sau, dacă acesta nu corespunde
liniei mediane, mijlocul liniei interpupilare); lateral de această linie vor fi montați incisivii
centrali superiori și inferiori;

b) Liniile caninilor: pe bordura superioară de la marginea aripilor nazale în jos; de

asemenea vârful caninilor coincide cu comisura gurii;

c) Linia surâsului: se trasează conform marginii libere a buzei superioare, atunci când
pacientul zâmbește; indică nivelul coletului dinților artificiali frontali superiori și limita
până la care va coborâ gingia artificială;

5. Montarea modelelor în simulatoare.

Diferă după tehnică și după simulatorul folosit (ocluzor/articulator):

 într-un timp – se gipsează în același timp ambele modele;
 în doi timpi – se gipsează mai întâi modelul inferior, apoi cel superior (la articulatoare se
fixează mai întâi acel superior, apoi cel inferior).

În ocluzor într-un timp: se pregătește ocluzorul, se solidarizează modelele împreună cu

șabloanele, se depune pastă de gips peste rama inferioară și se așează modelele, se depune
pastă de gips pe soclul modelului superior și se așează rama superioară; surplusurile sunt
eliminate cu spatula iar gipsului de pe rama superioară i se redă forma de calotă sferică;
În ocluzor în doi timpi: se pregătește ocluzorul, se solidarizează modelele împreună cu
șabloanele, se depune pastă de gips peste rama inferioară și se așează modelele; se elimină
surplusurile de gips; după priza gipsului se prepară o altă pastă de gips și se gipsează modelul
superior;
În articulator se gipsează în doi timpi: mai întâi pe soclul modelului superior se trag trei linii
paralele (una pe planul median și două lateral pentru orientare), se montează planul de
orientare protetică de care se solidarizează modelul superior; se gipsează modelul superior
(se depune gips și se apropie rama articulatorului); după priză se înlătură planul de ocluzie și
modelul, se solidarizează modelele și se fixează modelul superior înapoi de ramă; se prepară
pastă de gips și de depune pe plăcuța de pe rama inferioară; în pasta de gips se înglobează
soclul modelului inferior până când se cuplează articulatorul.

6. Reguli de montare a modelelor în ocluzor.

 modelele sunt fixate în ocluzor în poziție de relație centrică;
 între rama superioară și soclul modelului trebuie să fie un spațiu de 1cm;
 părțile distale ale modelelor se orientează către axa balama a ocluzorului;
 planul de ocluzie (suprafața ocluzală a dinților restanți, linia de contact a bordurilor
ocluzale) să fie paralel cu planul orizontal al ramei inferioare a ocluzorului și cu planul
mesei de gips;
 distanța dintre punctul incisiv și axul articular al ocluzorului să fie de 10-10,5cm;
 planul mediosagital al modelelor să se suprapună cu același plan al ocluzorului și să fie
perpendicular pe axul articular al ocluzorului;
 după gipsare se fixează poziția modelelor cu ajutorul piuliței cu contrapiuliță.

7. Reguli de montare a modelelor în articulator.

 modelele sunt fixate în poziție de relație centrică;
 părțile distale ale modelelor se orientează către pintenii de suport;
 planul mediosagital al modelelor să se suprapună cu același plan al ocluzorului și să fie
perpendicular pe axul articular al ocluzorului;
 pe soclul modelului superior se face o linie pe planul medio-sagital și două paralele
acesteia, de orientare;
 linia de pe model trebuie să coincidă cu linia de pe planul de orientare protetică și cu
bisectoarea triunghiului Bonwill;
 linia mediană de pe bordură să coincidă cu linia mediană de pe plan și cu vârful tijei
orizontale;
 după gipsare tija verticală trebuie să facă contact intim cu plăcuța de pe rama inferioară;
 ELABORAREA METODICĂ 6

Tema: Modelarea machetei protezei totale la maxilă. Montarea dinților artificiali

în arcada dentară superioară

1. Etapele realizării machetei protezei totale la maxilă

Macheta (o reproducere în ceară a protezei) este compusă din bază și arcada
dentară artificială;
Mai întâi se confecționează macheta bazei, apoi se face un val de ceară care se
aplică pe centrul apofizei alveolare, după care, pe valul creat, se montează dinții
artificiali.
Macheta bazei se confecționează dintr-o plăcuță de ceară roz, care se plastifică
(încălzește) și se adaptează intim pe modelul de lucru în limitele marcate (limitele bazei
protezei); placa se aplică pe palatul dur și se fixează cu policele, apoi se adaptează pe
versantul vestibular; aceasta se lipește în 3-4 puncte de model (ca să nu cadă în timpul
montării).
Valul de ceară se confecționează dintr-o plăcuță de ceară roz, care se plastifică și
se îndoaie de 2-3 ori, apoi se aplică pe centrul apofizei alveolare; înălțimea valului
depinde de înălțimea dinților artificiali aleși și de gradul de atrofie a țesutului osos (dacă
este o atrofie mai mare și este mult spațiu între model și planul protetic, atunci valul va fi
mai mare, dacă este puțin spațiu și dinții sunt mici, valul va fi mai mic).
Arcada dentară artificială se confecționează din dinți acrilici prefabricați care sunt
aplicați pe valul din ceară în așa mod ca să redea forma unei arcade dentare naturale;
pentru a-i poziționa pe bază, ceara de pe val din locul unde trebuie să fie dintele
respectiv se rămolește (topește cu spatula fierbinte) apoi se aplică dintele și se așează în
poziția în care este în mod normal în cavitatea bucală (există mai multe tehnici de
montare a dinților).

2. Pregătirea moldelului de lucru

Modelul de lucru se toarnă după ce se face cofrarea și îndiguirea amprentei.
Îndiguirea constă în lipirea unei benzi de ceară de 3-4 mm pe suprafața exterioară
a amprentei la o distanță de 2-3 mm de marginea ei. La mandibulă, în locul de răscroire
pentru limbă, se aplică o plăcuță de ceară, tot la 2-3 mm de la margine, astfel încât să se
primească ceva asemănător cu palatul dur la maxilă.
Cofrarea constă în lipirea unei benzi de 20-25 mm împrejurul benzii de îndiguire,
așa ca să se primească un conformator.
Linii ajutătoare: pe model se trasează niște linii care ajută la modelarea bazei,
poziționarea mânerului lingurii, pozișionarea bordurii de ocluzie și montarea dinților.
Pentru metoda clasică de montare a dinților se trasează limitele protezei, linia
mediană, linia mijlocie a apofizei alveolare (punctată), linia ce marchează tuberculii
piriformi sau tuberozitățile maxilare și zonele care trebuiesc foliate.
Pentru metoda modernă de montare a dinților în articulator, pe lângă liniile
enumerate mai sus se mai trasează:
La maxilă:
1. linia mediană (torus palatin, papila interincisivă);
 2. liniile ce împart în două jumătăți tuberozitatea maxilară și apofiza alveolară
laterală;
3. linia transversală trasată pe centrul papilei incisivale și perpendiculară liniei
mediane;
4. linia ce trece prin mijlocul apofizei alveolare anterioare; unește marginea
anterioară a papilei incisive și punctul de proiecție a caninului (5mm lateral de
prima rugă palatină).

La mandibulă:
1. linia mediană (între centrul apofizei alveolare din zona frontală și mijlocul liniei ce
unește tuberculii piriformi);
2. liniile ce împart în două jumătăți tuberculii piriformi și apofiza alveolară laterală;
3. linia transversală care trece prin mijlocul apofizei alveolare anterioare,
perpendiculară pe linia mediană;
4. linia care marchează limitele tuberculilor piriformi.

Gravarea: pe model, în zonele unde fibromucoasa este mai rezilientă se realizează

adâncituri, respectiv, în proteză vor fi proeminențe; aceste proeminențe se vor înfunda în
mucoasă și vor crea între mucoasă și proteză spațiu cu presiune negativă, ceea ce va
favoriza închiderea de ventil (succiune).

3. Alegerea dinților artificiali (mărime, formă, material)

Dinții artificiali se aleg după mai multe criterii: formă, mărime, culoare, material.
Forma dinților trebuie să fie în armonie cu tipul feței. Este o mare varietate de
tipuri faciale, dar au fost grupate în trei: pătrată, ovală, triunghiulară.
Forma feței depinde de dezvoltarea scheletului facial și de poziția țesuturilor moi.
Pentru a determina forma feței, este necesar de a aplica o riglă care să unească marginea
anterioară a tragus-ului și unghiul mandibulei.
Dacă riglele sunt paralele, atunci fața este pătrată, dacă riglele diverg spre inferior,
atunci fața este triunghiulară, dacă converg spre inferior – ovală.
Pentru forma pătrată se aleg dinți cu fețele proximale drepte, paralele, unghiuri
incizale drepte, coletul mai lat; pentru fața triunghiulară – fețele proximale drepte, un pic
convergente spre colet, unghiurile incizale mai pronunțate, coletul mai îngust; pentru
fața ovală – fețele proximale convexe, unghiuri rotunjite.
Mărimea depinde de:
 sex: la bărbați sunt mai masivi, la femei – mai mici;
 linia surâsului: marginea incizală trebuie să atingă planul de ocluzie iar coletul să fie la
nivelul liniei surâsului;
 linia caninului: între linia mediană și linia caninului trebuie să se poziționeze incisivii
central și lateral și jumătatea mezială a caninului
Culoarea se alege reieșind din particularitățile de vârstă: la tineri sunt mai deschiși
la culoare, la vârstnici mai închiși. Vârstnicii percep culorile mai întunecat, mulți își doresc
dinți cât mai albi; e de datoria medicului de a le explica că culoarea prea deschisă nu
arată natural.
Material: se pot alege dinți acrilici sau ceramici.
 Dinții acrilici fac legătură chimică cu baza (foarte bine), nu produc zgomot mare la
masticație, nu se fracturează așa ca ceramica, dar se colorează repede, în porozități se
acumulează microorganisme și provoacă un miros neplăcut, se abraziază repede și au o
nuanță coloristică monotonă.
Dinții ceramici nu fac doar legătură mecanică cu baza și la polimerizare termică
poate apărea un spațiu între dinte și bază – o nișă unde se vor acumula resturi de
alimente și se vor dezvolta microorganisme; sunt fragili și se pot fractura foarte ușor, la
masticație produc zgomot dar sunt foarte estetici și pot fi colorați, dându-le o nuanță
coloristică artistică.
Decizia finală o face pacientul, dar medicul trebuie să-l influențeze să facă
alegerea corectă.

4. Tehnici de montare a dinților artificiali

După Gysi: el a elaborat reguli de montare generale și individuale:
Reguli generale:
1. dinții laterali superiori se montează cu zona cervicală pe centrul apofizei alveolare
astfel încât cuspizii palatinali superiori să coincidă cu vârful apofizei alveolare
inferioare; dinții inferiori la fel sunt montați cu zona cervicală pe centrul apofizei
alveolare inferioare astfel încât cuspizii vestibulari să pătrundă în şanțurile
intercuspidiene centrale ale dinților superiori, realizând contacte corespunzătoare
ocluziei dinamice (dacă unghiul interalveolar este mai mic de 80°, se va realiza o
montare inversă);
2. dinții frontali superiori, din considerente fizionomice, se pot monta în afara
centrului apofizei alveolare, iar cei inferiori, pe centrul apofizei alveolare; de
subliniat că aranjamentul lor față de apofizele alveolare, cât şi gradul de înclinare a
marginilor incizivale în direcție oral-vestibulară, sunt determinate de poziția
apofizelor alveolare şi a buzei superioare; dinții frontali se montează în corelație cu
poziția buzei superioare (determinată de forma versantului vestibular şi marginea
bordurii de ocluzie superioare); suprafața vestibulară şi marginea incizivală a
dinților poziționează buzele superioară şi inferioară în raport cu particularitățile de
vârstă, de sex şi de constituție a persoanei respective; poziția dinților frontali nu
trebuie să aducă dereglări fonetice;
3. dinții laterali se monteaza formând curbura de ocluzie sagitală (Spee) cu o
adâncime egală gradului de acoperire a dinților frontali inferiori de cei superiori;
curbura de ocluzie transversală Monson-Wilson este realizată în dependență de
mărimea unghiului interalveolar;
4. în relație centrică se realizează contacte punctiforme maxime, iar în timpul
mişcărilor de lateralitate şi propulsie a mandibulei se păstrează contacte multiple
între suprafețele de contact ale arcadelor dentare, atât pe părțile lucrătoare, cât şi
pe cele nelucrătoare;
5. montarea dinților în edentațiile totale bimaxilare întotdeauna începe cu incisivii
centrali superiori şi se termină cu ultimii molari realizând astfel arcada dentară
superioară; totodată montarea dinților superiori se efectuează concomitent prin
montarea a câte un dinte din ambele părți ale liniei mediane, realizând o simetrie
de poziție între perechile de dinți (stânga—dreapta); dinții inferiori se montează
 după cei superiori în următoarea ordine: molarul I, caninul, incisivul central, apoi
cel lateral, premolarul I, apoi II, ultimul molar.

Reguli individuale:
Planul de ocluzie nu este material, de aceea în articulator se așează o plăcuță
metalică sau de sticlă, care îl va reprezenta; pe această plăcuță se trasează cu creionul
marginea vestibulară a bordurii de ocluzie: pe această linie se vor poziționa marginile
incizale/ocluzale ale suprafeței vestibulare ale dinților;
În raport cu linia mediană dintele are o înclinație mezio-distală; în raport cu planul
de ocluzie dintele are o înclinație vestibulo-orală; reieșind din asta, fiecare dinte trebuie
să aibă o anumită înclinație mezio-distală (MD) și vestibulo-orală (VO), dar și un anumit
contact cu planul de ocluzie.
 Incisivul central: marginea incisivală contactează cu planul de ocluzie, înclinație de
2o în sens MD și 6-8o în sens VO, coletul situat pe linia surâsului;
 Incisivul lateral: marginea incisivală la 0,5-1mm de la planul de ocluzie, înclinație de
3o în sens MD și 8-10o în sens VO, coletul mai palatinizat față de incisivul central;
 Caninul: are vârful pe planul de ocluzie, coincide cu linia caninului, înclinație de 1-2o
în sens MD și 3-5o în sens VO, coletul așezat mai vestibular decât incisivul lateral;
 Premolarul I: este perpendicular pe planul de ocluzie, cuspidul vestibular
contactează cu planul, cel palatinal distanțat cu 0,5mm; se lasă un spațiu de
0,75mm între premolar și canin;
 Premolarul II: la fel ca primul premolar, doar că ambii cuspizi contactează cu planul
de ocluzie;
 Molarul I: contactează cu planul numai cu cuspidul MP, cel mai distanțat de plan
este cuspidul DV; zona cervicală are o înclinație spre mezial și palatinal
 Molarul II: nu contactează cu planul, are înclinație asemănătoare cu molarul I
Suprafețele vestibulare ale caninului, premolarilor și molarilor trebuie să fie
tangente la o linie dreaptă – linia premolarilor
Dinții pot fi montați și asimetric, nerespectându-se regulile individuale, dacă
pacientul are așa dorință, sau încrucișat, dacă unghiul interalveolar este mai mic de 80o

La mindibulă: primul se montează molarul I, realizând cheia de ocluzie, apoi se

montează caninul, având o înclinare mezio-linguală și contactând cu fața palatinală a
incisivului lateral și caninul superiori; urmează montarea incisivilor centrali și laterali, în
poziție verticală pe centrul apofizei alveolare, contactând cu fața palatinală a incisivilor
superiori și fiind acoperiți cu1-2mm de către aceștia; ulterior, se montează premolarii și
molarul II conform ocluziei dinamice.

După Pedro-Saizar: el a înlocuit plăcuța mobilizabilă propusă de Gysi cu una

metalică fixată pe modelul inferior pe bordura șablonului de ocluzie; dinții sunt montați
după principiile lui Gysi.
După Vasiliev: el a propus planul protetic din sticlă, fixat de modelul inferior prin
trei stâlpi din ceară, ca să se vadă apofiza alveolară și să se monteze dinții în raport cu
centrul acesteia. Montarea se efectuează după Gysi, cu unele modificări:
1) molarul I superior contactează diferit cu planul de ocluzie: cuspidul MP are contact, cel
MV este distanțat cu 0,5 mm, cel DP cu 1,0 mm, iar cel DV cu 1,5 mm; cuspizii molarului II
superior sunt distanțați astfel: cuspidul MP — cu 1,0 mm, MV — cu 1,5 mm, DP — cu 2,0
mm şi DV — cu 2,5 mm;
2) montarea dinților inferiori începe cu premolarul doi, apoi primul şi al doilea molari,
urmați de montarea primului premolar a caninilor şi incisivilor.
Metoda calotei sferice: se folosesc calote cu raze de la 5 până la 60 cm, care
materializează curbele de ocluzie; pe ele se montează dinții.
După Katz (metoda anatomo-funcțională): pacientul face o propulsie iar medicul
în spațiul creat în zona laterală introduce material Stents; bordurile se înlătură și se
răcesc cu apă, se repun în cav. buc. după care mandibula ește așezată în relație centrică;
apare un spațiu de inocluzie în zona frontală care se înlătură prin retușări la nivelul
bordurii superioare; ulterior între borduri se aplică material abraziv și pacientul câteva
minute face mișcări de propulsie și lateralitate; astfel se modelează suprafețele protetice
dinamice și stabilizatoare individual pentru fiecare pacient. Dinții se montează după
regulile lui Gysi, ca plan de ocluzie fiind suprafața ocluzală a bordurii de ocluzie
inferioare. Mai întâi se montează dinții superiori, apoi cei inferiori.
Montarea în articulatoare moderne după reperele anatomice trasate pe model:
este bazată pe locul de implantare a dinților naturali în apofizele alveolare. Aceste locuri
pot fi găsite după formațiunile anatomice ale câmpului protetic care rămân constante
chiar și când apofizele alveolare sunt atrofiate. Montarea se realizează corespunzător
mișcărilor mandibulei și a biomecanicii protezei mobilizabile totale pe câmpul protetic.
(vezi p5)
Mai întâi se montează incisivii centrali superiori: de o parte şi alta a liniei mediane,
palatinal distanțați cu 0,5 mm de limitele papilei incizivale, iar marginea cervicală
palatinală să se afle în contact cu linia transversală a modelului. Marginea incizivală
vestibulară se plasează la o distanță de 7—8 mm față de linia transversală în aşa fel ca
linia mediană a apofizei alveolare anterioare să treacă prin centrul vestibular al unghiului
distal al dinților centrali superiori. Ulterior sunt montați caninii superiori cu centrul în
punctul de proiecție al caninilor de pe hemiarcadele dentare şi situați cu marginea
cervicală palatinală la 2 mm depărtare față de extremitatea mezială a primei rugi
palatinale mari. Vârful caninului se poziționează pe linia transversală, la o distantă de 9—
10 mm fată de extremitatea mezială a primei rugi palatinale. Incisivul lateral este situat
în spațiul dintre incisivul central şi canin. Față de planul protetic şi verticala mediană
frontalii superiori sunt poziționați în sens mezio-distal după metoda Gysi. După
montarea frontalilor superiori, se montează caninii inferiori cu zona cervicală în punctul
caninului (intersecția liniei mijlocului apofizei alveolare frontale cu a apofizei alveolare
laterale), iar vârful se plasează între caninul şi incisivul lateral superior realizând contacte
respective cu versantele meziale şi distale. Se înlătură modelul superior și se aplică planul
protetic (plăcuța metalică) și se montează dinții inferiori: primul premolar este distanțiat
cu cuspidul vestibular la 1 mm, al doilea premolar cu ambii cuspizi la 2 mm, primul molar
inferior se instalează cu cuspizii linguali mai jos cu 0,5 mm decât cei vestibulari, cuspidul
meziovestibular este distanțat cu 2,5 mm, iar cel central cu 2,0 mm. Această poziționare
înclină suprafața ocluzală a primului molar spre lingual şi mezial, iar zona cervicală spre
vestibular şi distal. Molarul doi are o înclinare accentuată în sens meziodistal din motivul
că cuspizii meziali vestibular şi lingual sunt poziționați la nivelul cuspizilor distali ai
primului molar, iar cuspizii distali — în contact cu planul protetic.
Dinții inferiori montați corect trebuie să corespundă următoarelor repere:
1. linia centrului apofizei alveolare în zonele laterale coincide cu şanțurile
intercuspidiene centrale ale dinților laterali;
2. vârfurile cuspizilor vestibulari formează o linie dreaptă care-i împarte în versantele
externe şi interne;
3. linia Pound prezintă contact cu limita orală a tuberculului piriform şi trece pe
suprafața cuspizilor linguali terminându-se pe suprafața mezială a caninului;
4. vârfurile cuspizilor vestibulari ale primilor premolari se situează pe circumferința
cercului Bonwill care trece şi pe marginile frontale ale dinților frontali inferiori.

Urmează montarea dinților laterali superiori după dinții laterali inferiori

corespunzător ocluziei dinamice, după care se montează incisivii inferiori

5. Analiza modelului superior în vederea montării dinților frontali și laterali

Se identifică toate reperele după care se vor monta dinții: papila interincisivă,
rugile palatine, centrul apofizei alveolare, tuberozitatea palatină

6. Utilaje, instrumente și materiale utilizate la prelucrarea mecanică a protezei

totale
freze, pietre de diferite granulații și forme, montate la motor/micromotor
7. Limitele bazei protezei la maxilă. Factorii ce influențează extinderea protezei
8. Limitele bazei protezei la mandibulă. Factorii ce influențează extinderea
protezei
9. Utilaje, instrumente și materiale utilizate la lustruirea protezei totale
 motor/micromotor;
 perie, puf, filț;
 praf și pastă de lustruit;
 ELABORAREA METODICĂ 7

Tema: Modelarea machetei protezei totale la mandibulă. Montarea dinților

artificiali în arcada dentară inferioară

1. Etapele realizării machetei protezei totale la mandibulă

Macheta (o reproducere în ceară a protezei) este compusă din bază și arcada
dentară artificială;
Mai întâi se confecționează macheta bazei, apoi se face un val de ceară care se
aplică pe centrul apofizei alveolare, după care, pe valul creat, se montează dinții
artificiali.
Tehnica e ca la maxilă (tema 6 p1)
2. Pregătirea moldelului de lucru
Modelul de lucru se toarnă după ce se face cofrarea și îndiguirea amprentei.
Îndiguirea constă în lipirea unei benzi de ceară de 3-4 mm pe suprafața exterioară
a amprentei la o distanță de 2-3 mm de marginea ei. La mandibulă, în locul de răscroire
pentru limbă, se aplică o plăcuță de ceară, tot la 2-3 mm de la margine, astfel încât să se
primească ceva asemănător cu palatul dur la maxilă.
Cofrarea constă în lipirea unei benzi de 20-25 mm împrejurul benzii de îndiguire,
așa ca să se primească un conformator.
Linii ajutătoare: pe model se trasează niște linii care ajută la modelarea bazei,
poziționarea mânerului lingurii, pozișionarea bordurii de ocluzie și montarea dinților.
Pentru metoda clasică de montare a dinților se trasează limitele protezei, linia
mediană, linia mijlocie a apofizei alveolare (punctată), linia ce marchează tuberculii
piriformi sau tuberozitățile maxilare și zonele care trebuiesc foliate.
Pentru metoda modernă de montare a dinților în articulator, pe lângă liniile
enumerate mai sus se mai trasează:
La mandibulă:
 linia mediană (între centrul apofizei alveolare din zona frontală și mijlocul liniei ce
unește tuberculii piriformi);
 liniile ce împart în două jumătăți tuberculii piriformi și apofiza alveolară laterală;
 linia transversală care trece prin mijlocul apofizei alveolare anterioare,
perpendiculară pe linia mediană;
 linia care marchează limitele tuberculilor piriformi.

3. Alegerea dinților artificiali (mărime, formă, material)

(tema 6 p3) se aleg dinți de aceeași mărime, formă, culoare și material ca la maxilă.

4. Analiza modelului inferior în vederea montării dinților frontali și laterali

Se identifică toate reperele după care se vor monta dinții: centrul apofizei
alveolare anterioare și laterale și intersecția lor, linia mediană, tuberculii piriformi. (tema
6 p5)

5. Tehnici de montare a dinților artificiali

(tema 6 p4)
 ELABORAREA METODICĂ Nr 8
TEMA:Modelarea definitivă a machetei protezei totale.

1. Scopul modelării definitivea machetelor protezelor totale.

Scopul este de a-i reda machetei (din ceară) aspectul pe care îl va avea în final proteza; dacă la etapa
montării dinților și modelării preventivă macheta necesită o grosime mai mare, un dispozitiv de armare și
se fac retușări, atunci la etapa modelării definitive se urmărește crearea unei suprafețe estetice.

2. Obiectivele urmărite pentru modelarea definitivăa machetelor protezelor totale.

Modelarea machetei se face prin răzuirea surplusurilor de ceară și prevede:

• modelarea spațiilor interdentare artificiale;
• modelarea versantului vestibular
• modelarea versantului oral
• modelarea limitelor

3. Modelarea machetei protezei totale superioare. Caracteristica.

Înainte de modelare, macheta este încleiată de model pe tot traiectul marginii.

Modelarea machetei se face prin adiția și răzuirea cerei (sculptare); ea prevede:
• modelarea spaţiilor interdentare artificiale: şanțurile gingivale și papilele interdentare (la tineri
papila este mai voluminoasă, umple spațiul interdentar și se extinde până la nivelul punctului de
contact interdentar; la bătrâni papila este mai atrofiată și gingia marginală este mai retrasă spre
apical);
• modelarea versantului vestibular
 se redă o grosime suficientă pentru compensarea atrofiei țesutului osos al apofizei alveolare, și
pentru a reface aspectul fizionomic al etajului inferior al feței;
 se redă o formă concavă, pentru ca, prin tonicitatea sa, musculatura buzelor și a obrajilor să
participe la menținerea protezei pe câmpul protetic;
 se modelează proiecțiile implantării dinților: convexitățile rădăcinilor şi depresiunile interradiculare
(cu scop estetic);
• modelarea versantului oral: să aibă o grosime de 1,5-2mm (pentru a avea rezistență), nu mai gros, ca
să nu producă dereglări funcționale ale limbii și dereglări de fonație; se poate de modelat rugile
palatine;
• modelarea limitelor: marginea machetei să aibă o grosime uniformă de 2—2,5 mm, să fie rotunjită, să
corespundă limitelor de pe model; în zona frenurilor şi a bridelor limitele se adâncesc corespunzător
limitei de extindere a acestora, iar pe linia Ah se vor nivela spre palatul moale.

4. Modelarea machetei protezei totale inferioare.Caracteristica.

Înainte de modelare, macheta este încleiată de model pe tot traiectul marginii.

Modelarea machetei se face prin adiția și răzuirea cerei (sculptare); ea prevede:
• modelarea spaţiilor interdentare artificiale: şanțurile gingivale și papilele interdentare (la tineri
papila este mai voluminoasă, umple spațiul interdentar și se extinde până la nivelul punctului de
contact interdentar; la bătrâni papila este mai atrofiată și gingia marginală este mai retrasă spre
apical);
• modelarea versantului vestibular:
  se redă o grosime uniformă și suficientă pentru compensarea atrofiei țesutului osos al apofizei
alveolare, și pentru a reface aspectul fizionomic al etajului inferior al feței;
 se redă o formă concavă, pentru ca, prin tonicitatea sa, musculatura buzelor și a obrajilor să participe
la menținerea protezei pe câmpul protetic;
 se modelează proiecțiile implantării dinților: convexitățile rădăcinilor şi depresiunile interradiculare
(cu scop estetic);
• modelarea versantului oral: să aibă o grosime uniformă de 1,5-2mm (pentru a avea rezistență), nu
mai gros, ca să nu producă dereglări funcționale ale limbii și dereglări de fonație; se poate de modelat
rugile palatine;
• modelarea limitelor: marginea machetei să aibă o grosime uniformă de 2—2,5 mm, să fie rotunjită, să
corespundă limitelor de pe model; în zona frenurilor şi a bridelor limitele se adâncesc corespunzător
limitei de extindere a acestora.

5. Particularitățile modelării zonelor periferice la maxilarul superior.

6. Particularitățile modelării zonelor periferice la maxilarul inferior.
7. Utilajul, instrumente şi materiale necesare la modelarea definitivă a machetelor protezei totale.
Spirtieră, bisturiu, perie de dinți, ceară de bază (roșie).

Modelarea:
https://www.youtube.com/watch?v=wlFHruWBVPk
 ELABORAREA METODICĂ №9

TEMA: Realizarea tiparului, izolarea, polimerizarea, dezambalarea protezei totale.

1. Tiparul. Definiţie. Etapele de realizare a tiparului.

Tipar – o cavitate care reprezintă negativul machetei protezei mobile.

Etape: ambalarea machetei protezei, topirea și spălarea cerei.

Pe scurt: macheta se ambalează în gips într-o chiuvetă specială; chiuveta are două inele (inferior și
superior), respectiv, tiparul o să aibă două jumătăți.
În inelul inferior se toarnă gips în care se introduce modelul cu macheta; (gipsul nu trebuie să acopere
ceara, dar să ajungă numai până la marginea machetei (la tehnica directă gipsul acoperă versantul
vestibular și dinții));
Gipsul trebuie să se întărească, apoi se ține aprox. 5 min în apă pentru izolare;
Se aplică inelul superior, se uple chiuveta cu gips și se pune capacul;
După ce gipsul se întărește, chiuveta se pune în apă fierbinte unde se menține aprox. 10 min, după care
se deschide și se spală ceara;
Ceara se spală cu apă curgătoare, curată, fierbinte.
Tiparul este izolat cu un gel de izolare, pentru ca acrilatul și gipsul să nu adere

2. Ambalarea noţiune. Scopul.

Ambalare – includerea machetei din ceară într-un material de ambalare (gips) cu scopul realizării
tiparului.

3. Metodele de ambalare. Avantaje. Dezavantaje. Materiale.

 Directă (cu val) – după ambalarea și înlăturarea cerei, modelul, dinții și croșetele rămân în același
inel al chiuvetei: toate aceste elemente sunt acoperite cu un val de gips;
Avantaj: nu se mărește dimensiunea verticală de ocluzie.
Dezavantaj: izolarea se face mai dificil; acrilatul poate să nu pătrundă în toate imprimările tiparului.

 Indirectă – după ambalarea și înlăturarea cerei, modelul rămâne în jumătatea inferioară iar dinții cu
croșetele în cea superioară;
Avantaj: dinții care cad pot fi repoziționați, o izolare mai calitativă
Dezavantaj: se poate mări dimensiunea verticală de ocluzie,

 Mixtă – se combină cele două metode; avantaje și dezavantaje mixte 

Materiale: gips, apă

4. Îndepărtarea cerii din tipar

Se face cu apă fierbinte curată turnând-o deasupra tiparului; chiuveta este ținută pe o parte, pentru a se
scurge apa acumulată; se folosește un vas sau un sistem de irigare cu apă fierbinte)

5. Prepararea acrilatului. Polimerizarea. Etapele polimerizării.

Acrilatul se prezintă sub formă de praf și lichid care se amestecă pentru a forma o masă care se va întări.
 Într-un vas de sticlă sau ceramică se toarnă cantitatea necesară de monomer (lichid) apoi se adaugă
polimer (praf) până la saturația acestuia (până când lichidul se absoarbe complet).
Urmează cele trei stadii de polimerizare:
I - stadiul de nisip umed – seamănă cu nisipul sau zahărul umed;
II - stadiul de fibre – la atingere se trage în fire subțiri;
III - stadiul de aluat – are o consistență elastică, moale, neaderentă.

Acrilatul are nevoie de un catalizator pentru a se polimeriza definitiv:

• acrilatul termopolimerizabil se introduce în tipar în stadiul de aluat, unde urmează a fi expus la
temperatură înaltă;
• acrilatul autopolimerizabil nu necesită introducerea în tipar și nici temperatură ridicată, el se
polimerizează în urma unei reacții chimice;
• acrilatul fotopolimerizabil nu se prepară, el este monocomponent și se polimerizează sub acțiunea
razelor de lumină.

6. Dezambalarea. Noţiune.

Dezambalare – eliberarea protezei din tipar și curățirea suprafețelor ei de resturile de gips. Se face
atent (ca să nu se strice proteza) prin lovituri ușoare cu ciocanul asupra chiuvetei, pentru a fractura gipsul,
apoi cu un bisturiu se înlătură resturile mici de pe toate suprafețele. De asemenea, dacă tiparul este
eliberat întreg din chiuvetă, se poate fractura cu un clește.

Realizarea tiparului, dezambalarea și prelucrarea protezei:

https://www.youtube.com/watch?v=zHU9O5sFkHs
 ELABORAREA METODICĂ №10
TEMA: Prelucrarea mecanică lustruirea protezei totale. Totalizare.

1. Instrumente abrazive pentru prelucrarea mecanică a protezelor totale.

 freze sferică, cilindrică, conică (forma depinde de regiunea care se prelucrează) din aliaj
extradur de granulație fină;
 piatră din carborund în formă de pară de granulație media și fină;
 disc din carborund de granulație fină;
 hârtie abrazivă de granulație fină.
Instrumentele trebuie să fie de granulație fină pentru a nu șlefui o cantitate prea mare de
acrilat (pentru a nu micșora grosimea bazei) și a nu lăsa urme adânci după prelucrare.

2. Instrumente de finisare pentru prelucrarea protezelor totale.

Instrumente rotative:
 peria (fire de păr sau plastic); conferă protezei o suprafață netedă și lucioasă, dar poate
lăsa zgârieturi; se combină cu praf sau pastă de lustruit;
 filțul (din pâslă) conferă protezei o suprafață netedă, dar nu lucioasă; se combină cu praf
sau pastă de lustruit;
 puful (bumbac sau păr de capră) conferă protezei luciu maxim; nu se folosește pastă de
lustruit.
Instrumentele rotative în mișcare nu trebuie ținute mult pe unul și același loc pentru că se
încălzește și deteriorează suprafața protezei.

3. Instrumente de lustruire și poleirea protezelor totale.

Lustruirea se face cu puful. Acesta se montează pe mandrenul motorului care-l pune în
mișcare.
Poleirea???

4. Materiale utilizate la prelucrarea protezelor totale.

 Praf – pulbere fină de piatră ponce, cuarț, feldspat, cretă; se amestecă cu apă;
 Pastă – pulberi extrafini înglobați în grăsimi liante (stearină, parafină, silicon);
 Lichid de lustruit.
(după lustruire se spală cu săpun pentru a elimina resturile de pastă).

5. Verificarea contactelor ocluzale în articulator.

Verificarea contactelor se face înainte de a trimite macheta protezei la probă; machetele

sunt în articulator, se interpune o hârtie de articulație între suprafețele ocluzale și se cuplează
arcadele; trebuie să fie contacte uniforme pe toți dinții; dacă sunt contacte premature, se
șlefuiesc cu o freză.
 6. Erori posibile la etapele de confecționare a protezei totale.

În clinică:
 amprentare incorectă → modelul nu va reda câmpul protetic ca la pacient în cavitatea
orală → proteza nu se va adapta corect pe câmpul protetic;
 determinarea incorectă a relațiilor intermaxilare → în timpul funcției mandibula va ocupa
o poziție nefiziologică, ceea ce va duce la disfuncții ale sistemului stomatognat;
 efectuarea greșită a probei machetei → proteza va necesita retușări la etapa de adaptare
în cavitatea orală, apoi o să necesite încă o lustruire;
 la etapa de adaptare se șlefuiește prea mult acrilat → se scurtează limitele, se
deteriorează dinții artificiali sau se subțiază baza protezei;
 alegerea incorectă a formei și culorii dinților → pacientul nu este satisfăcut de rezultat
(dinți prea albi/galbeni, prea mici/mari).

În laborator:
 Confecționarea greșită a modelului → lipsurile/porii vor crea surplusuri în acrilat; fisurile
pot duce la fracturarea modelului; dacă nu sunt redate bine zonele unde vor fi limitele
bazei protezei, proteza nu va avea marginile confecționate corect;
 confecționarea unei arcade dentare artificiale incorecte → formă asimetrică, în afara
apofizei alveolare, contacte ocluzale incorecte, spațiu între dinți, dinți încălecați, aranjați
neestetic ș.a. → pacient nesatisfăcut;
 modelarea incorectă a machetei protezei → dificultăți la etapa probei machetei; după
polimerizare proteza nu va avea grosimea corespunzătoare (supra sau subdimensionată),
marginile nu vor corespunde limitelor, arcadele pot avea o formă greșită;
 confecționarea greșită a tiparului → acrilatul poate să nu pătrundă în toate imprimările
tiparului, poate să cadă unul sau mai mulți dinți;
 prelucrarea protezei → se poate șlefui o cantitate prea mare de acrilat, se poate roade
luciul dinților artificiali;

 tehnicianul, medicul sau asistentul poate scăpa proteza jos cu urmări negative pentru
întreaga echipă 