Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași

Fcultatea de Educaie Fizică și Sport

Caracteristici ale sistemului

competitțional sț colar din Japonia

Coordonator:

Masterand: Mihai Adrian Petrovici

2019
 Cuprins

Capitolul 1 În ce constă competiția la școală?............................................................................4

Capitolul 2 Modelul Japonez........................................................................................................9

2.1 Sistemul de învățământ japonez.............................................................................................9

2.2 Procesul educațional japonez...............................................................................................11

2.2 Competiția școlară în sistemul de învățământ Japonez........................................................25

Bibliografie...................................................................................................................................28

2
 INTRODUCERE

Societatea contemporană, marcată de profunde transformări şi afectată de numeroase

probleme, încearcă soluţionări, modificări de paradigme în toate domeniile, inclusiv în cel
educaţional. Ritmul alert de dezvoltare, progresele fără precedent în ştiinţă şi tehnică,
informatizarea şi automatizarea în toate domeniile, globalizarea economiei, contradicţiile
puternice din viaţa economică, politică, socială, culturală, impun noi politici educaţionale.
Actuala criză economică generează vii dezbateri referitoare la politica Uniunii Europene în
domeniul concurenţei, al competiţiei şi al cooperării, la dispariţia de pe piaţă a firmelor
necompetitive, a micilor concurenţi şi a celor cu performanţe scăzute. Devine necesară o
revizuire a manierei de abordare a relaţiei cooperare-competiţie în şcoli, astfel încât elevii
formaţi concomitent în spiritul cooperării cu ceilalţi, dar şi în spiritul cultivării competenţelor
personale, al performanţelor individuale şi al aspiraţiilor înalte, să obţină rezultate mai bune
pentru echipa profesională în care se vor intregra, precum şi succes individual în orice domeniu
de activitate.
Politica educaţională românească din ultimele decenii a accentuat paradigma învăţării
colaborative, precum şi a rolului pozitiv al învăţării prin cooperare în educarea/instruirea elevilor.
Însă, în viziunea noastră, ignorarea sau negarea importanţei competiţiei în formarea viitorilor
absolvenţi ai şcolii reprezintă un pericol, deoarece tinerii se integrează într-o lume a
competitivităţii, a concurenţei şi perfomanţei, pentru care sunt insuficient pregătiţi.
Adolescenţa reprezintă o vârstă a contradicţiilor, în care individualizarea şi socializarea sunt
tendinţe puternice şi coexistente, de aceea considerăm că o pondere mai echilibrată între
fenomenul cooperării şi al competiţiei în practica şcolară ar fi mult mai realistă, mai obiectivă şi
ar prezenta avantaje în dezvoltarea personală şi socială a liceenilor.
O posibilă soluţie în reconcilierea dintre cooperare şi competiţie ar fi apropierea de o
competiţie cu potenţial constructiv, care să aducă beneficii în dezvoltarea personală şi
profesională a elevilor, respectiv o competiţie intergrupală, dar între grupe în care elevii
cooperează.
În acestcontext, lucrarea de față şi-a propus prezentarea câtorva caracteristici ale celui mai
performant sistem de învâțământ din lume, și anume sitemul Japonez. Astfel, se dorește a se
evidenția cele mai importante elemente care susțin cu succes un astfel de sistem.

3
Capitolul 1 În ce constă competiția la școală?

Competiţia şcolară a fost studiată în secolul trecut, în special ca fenomen opozabil cooperării.
Relaţiile concurenţiale dintre oameni au fost mereu prezente de-a lungul istoriei, în toate
domeniile, inclusiv în cadrul şcolii (subsistem social) - spaţiu al concurenţei, în cele mai multe
cazuri, în pofida eforturilor de a-l transforma într-un spaţiu al cooperării.
Competiţia desemnează ,,căutarea simultană a aceluiaşi scop de către doi sau mai mulţi actori
interdependenţi, astfel încât probabilitatea ca unul dintre aceştia să-şi atingă scopul creşte, în
timp ce probabilitatea celuilalt descreşte” (M. Milcu, 2005, p. 46). Mult timp, aspectul
competitiv al activităţii şcolare a fost corelat cu orientările motivaţionale ale elevilor şi cu
scopurile propuse de către aceştia, în special sistemul premial şi de penalizare (I. Radu, 1976, p.
192, D.P. Ausubel şi F.G. Robinson, 1981, p. 491). J.-M. Monteil (1997, pp. 72-76) enumeră
cauze care conduc la sistemul şcoală ca ,,sistem competitiv”, deşi şcoala nu este declarată un
astfel de teren al atitudinilor combative: practici evaluative cu rol în ierarhizare, selecţie,
diferenţiere, recompensare, aplicarea unor modalităţi de evaluare care antrenează ambiţia tuturor,
sancţiuni extrinseci pentru desfăşurarea activităţii şcolare (cu excepţia câtorva elevi ,,avizi de
cunoaştere”), jocurile competitive din şcoli.
Există o multitudine de alţi factori care influenţează procesele concurenţiale din cadrul
şcolilor, printre care: expectanţele profesorilor, mărimea şcolii şi a clasei, tranziţiile şcolare,
eficienţa şcolii, apartenenţa etnică, statutul socioeconomic al copiilor, experienţa culturală a
copilului,codurile lingvistice restrictive sau elaborate, inteligenţa emoţională etc. (R. Harwood,
S. A. Miller, R. Vasta, 2010, p. 408).
Procesul concurenţial din domeniul sportiv are o serie de caracteristici care se pot adapta
oricărei situaţii competiţionale, inclusiv în contexte educaţionale (E. Popova, 2006): premiul,
arbitrul/arbitrii, criteriile de departajare, regulile competiţiei, realizările concurenţilor,
concurenţii şi, eventual, suporterii. Analizând obiectiv, premiile sunt recompensele primite de
către cei mai performanţi elevi (medii mari, poziţia în clasamentul clasei, diplome, cărţi, excursii
etc.), arbitrii sunt profesorii, există criterii de evaluare, există reguli referitoare la calitatea
învăţării şcolare (ca proces şi ca produs), realizările elevilor sunt rezultatele învăţării, iar
concurenţii sunt elevii. Premiile oferite elevilor le aduc acestora apreciere, stimă şi recunoaşterea

4
propriei valori de către sine şi de către ceilalţi, un statut aparte, autoritate în plan cognitiv,
simpatie şi atenţie etc.
De altfel, situaţiile de tip concurenţial apar şi în cadrul activităţilor extraşcolare, precum
cercuri şi cluburi ştiinţifice, tehnice, cenacluri, reviste literare, cercuri de teatru, cluburi sportive,
demonstraţii sportive, ansambluri de dansuri, jocuri distractive, proiecte în serviciul comunităţii,
proiecte e-learning, excursii, serbări etc. Şcolile se ,,individualizează” nu doar în funcţie de
rezultatele lor academice, ci şi de alte aspecte: relaţii interpersonale, reguli de conduită stabilite,
măsura colaborării dintre profesori-părinţi-elevi-comunitate, valori şi opinii, toate acestea
conturând ,,climatul” şcolii. Competiţia şcolară este abordată astăzi în contextul mai amplu al
teoriilor referitoare la relaţiile intergrupale, la identitatea socială, la compararea şi diferenţierea
socială, la influenţa socială, la fenomenul atribuirii sau al disonanţei cognitive etc. (W. Doise, J.-
C. Deschamps şi G. Mugny, 1996, J.-M. Monteil, 1997, A. Neculau (coord.), 2004). Teoria
comparării sociale (conceptul de ,,comparare socială” a fost introdus în psihologia socială de L.
Festinger, în 1954) este valabilă şi astăzi, în cazul elevilor mai mari sau mai mici. Ei se compară
cu ceilalţi pentru a se autoevalua corect, pentru a-şi menţine un anumit nivel al stimei de sine,
pentru a-şi propune noi performanţe, superioare, pentru a sesiza similitudinile şi diferenţele în
raport cu ceilalţi.
A. Kohn (1992, p. 4) realizează o distincţie între competiţia structurală şi competiţia
intenţională. Competiţia structurală implică compararea cu ceilalţi, într-o situaţie în care numai
unul câştigă, iar ceilalţi pierd, se raportează la anumite criterii, de exemplu câţi câştigători vor fi
sau ce premii se acordă; competiţia intenţională se referă la atitudinea şi dorinţa de a fi cel mai
bun, este determinată intern şi se poate manifesta chiar în absenţa câştigurilor sau a premiilor.
Competiţia intenţională poate să apară în absenţa celei structurale şi invers. Competiţia (dar
şi cooperarea) se poate clasifica, pornind de la numărul de părţi implicate în relaţia de
interdependenţă, astfel: competiţie interpersonală (diadică), competiţie intragrupală (între n
persoane aparţinând unui grup) şi competiţie intergrupală (între persoane aparţinând unor grupuri
diferite) (adaptare după S. Băncilă, în S. Chelcea şi P. Iluţ, 2003, p. 100).
Pornind de la nivelurile de influenţă socială, relaţiile din şcoli se realizează la nivel
interpersonal (între două persoane), la nivel intragrupal (se stabilesc în interiorul grupului) şi
intergrupal (între diferite grupuri, în plan orizontal - de exemplu, între clase paralele, sau în plan
vertical – între clase diferite) (M. Zlate, 1972, pp. 212-213). Considerăm că forma competiţiei

5
intergrupale apare şi între microgrupurile din cadrul aceleiaşi clase. O atenţie deosebită atrag
comportamentele de grup şi individuale din perspectiva conceptelor de ,,ingroup” (desemnând
,,noi”) şi ,,outgroup” (referitor la ,,alţii”), concepte care trimit nu doar la apartenenţa reală a unei
persoane, ci şi la categorizare socială, autoidentificare şi heteroidentificare.
Efectul de favorizare a ingroup-ului (H. Tajfel şi colab., cf. P. Iluţ, în S. Chelcea şi P. Iluţ,
2003, pp. 187-189), stategia diferenţierii maximale de profit ingoup, iluzia eterogenităţii la nivel
de ingroup şi a omogenităţii la nivel de outgroup, tendinţa de rivalitate cu cei din afara grupului
propriu (op.cit., pp. 187-189) sunt fenomene care au atras atenţia cercetătorilor din domeniul
ştiinţelor sociale în ultimele decenii. Considerăm că în contextul şcolar, tocmai ideea
apartenenţei la un anumit grup, idee specifică şi adolescenţilor, ar putea reprezenta un factor de
progres al întregii personalităţi. La orice nivel s-ar derula procesele concurenţiale în sistemul de
învăţământ, acestea conduc la o dinamizare a comportamentului individual şi de grup, precum şi
la sporirea motivaţiei elevilor în vederea obţinerii unor rezultate sau performanţe cât mai bune.
În concluzie, există la nivel social, inclusiv în şcoli, tendinţe de uniformizare a conduitelor, de
consens valoric între persoane, ceea ce asigură coeziunea colectivă. Pe de altă parte, există
tendinţe de diferenţiere socială şi de comparare evaluativă cu ceilalţi, iar competiţia răspunde
ambelor tendinţe.
În ceea ce priveşte efectele competiţiei şcolare la nivel individual şi la nivel de grup, Morton
Deutsch (1978, 1998), psiholog care a studiat relaţiile cooperative şi cele competitive în cazul
activităţii didactice, a stabilit efectele acestora, în funcţie de diferite criterii de analiză: gradul de
implicare în îndeplinirea sarcinilor de învăţare, procesele de grup, efectele produse asupra
motivaţiei în învăţarea şcolară, în plan motivaţional, afectiv, precum şi în ceea ce priveşte stima
de sine şi atitudinile faţă de colegi. D. Sălăvăstru (2004), pornind de la studii recente, afirmă că
implicarea în activităţile de învăţare a elevilor diferă şi în funcţie de nivelul lor cognitiv, dar şi de
stilul interpersonal de a fi al acestora (competitori sau cooperanţi). Cooperanţii sunt mai flexibili,
atenţi la relaţiile interpersonale, preocupaţi de beneficiile grupului, pe când competitorii sunt
axaţi pe rezultatele individuale, dornici să se afirme, puţin preocupaţi de relaţiile interpersonale
agreabile. În opinia noastră, situaţiile de instruire presupun, mai degrabă, o îmbinare a cooperării
şi a competiţiei, în diferite dozaje/proporţii, şi de aceea considerăm că este posibilă reconcilierea
dintre cooperare şi competiţie în contexte educaţionale. Chiar şi la nivelul microgrupurilor pe
care le considerăm structurate cooperativ, există factorul competiţional inserat, prezent.

6
 Competiţia trebuie analizată mai nuanţat, deoarece au fost reliefate fenomene cu efecte
pozitive specifice situaţiilor de competiţie intergrupală şi intragrupală. Astfel, dacă grupul este
devalorizat de către un alt grup, membrii tind să-şi multiplice eforturile, să se implice în măsură
mai mare, să manifeste o coeziune sporită, să respecte normele de grup. Întrecerile între
microgrupuri determină la nivel intragrupal motivaţia de autoafirmare, dorinţa tuturor de a
contribui la procesele de grup pentru a obţine rezultatul final, antrenarea capacităţilor cognitive
ale tuturor membrilor. Simpla anticipare a competiţiei dintre grupuri dă naştere unor reprezentări
negative ale celorlalte grupuri şi are darul de a crea antagonisme, dar există o dinamică mai
sporită a grupului şi coeziune. J.-M. Monteil (1997, pp. 98-99) menţionează căi stabilite de
reprezentanţii şcolii genetice de la Geneva cu privire la posibilităţile de a reduce antagonismele
în cazul competiţiei intergrupale prin: categorizări iniţiale pozitive, mobilizarea apartenenţelor
încrucişate, reprezentări anticipative ale unor interacţiuni pozitive şi soarta comună sau scopurile
comune.
Unii cercetători, printre care R.T. Johnson şi D.W. Johnson (2009) şi M. Deutch (2000),
consideră că există o concurenţă pozitivă, dacă e structurată corespunzător, atunci când: accentul
e plasat pe finalizarea eficientă a sarcinii, perceperea participării la concursuri este pozitivă,
determinând încredere în sine, se asigură suport social, dincolo de câştigul obţinut, sunt
acceptate sarcini provocatoare, se cultivă relaţii cu alţi competitori şi se dezvoltă abilitatea de a
coopera şi de a fi competitor, se trăieşte bucuria participării la competiţie.
Alţi factori care contribuie la potenţialul pozitiv al competiţiei sunt ideea unei relative
importanţe a câştigului, faptul că toţi participanţii au şanse de a câştiga sau existenţa unor reguli,
proceduri şi criterii clare pentru câştig. Astfel, considerăm că se pot construi situaţii
competiţionale cu potenţial constructiv între elevi, mai ales între liceni, deoarece manifestă
concomitent nevoia de individualizare şi trebuinţa de integrare grupală.
În cazul adolescenţilor, situaţiile interactive de instruire răspund trebuinţelor de apreciere, de
apartenenţă, de afiliere, de reducere a disonanţei cognitive; pe de altă parte situaţiile de tip
concurenţial corespund trebuinţei de stimă, de autorealizare, de autodepăşire, unui nivel înalt de
aspiraţie. Determinǎrile psihologiei adolescentului recomandǎ utilizarea activităţii didactice pe
grupe pe parcursul şcolaritǎţii, iar plasarea adolescenţilor în contexte competiţionale reprezintă
un factor de dinamizare, de energizare, de motivare a activităţilor instructive şi educative ale
acestora. În actualul context, devin necesare reechilibrarea raportului competiţie-cooperare în

7
cadrul clasei de elevi, regândirea termenilor în relaţie de complementaritate, plasarea elevilor şi
în situaţii care să-i determine să fie mai competitivi, pentru a-şi reprezenta, în mod optim,
grupul/echipa din care fac parte, comunitatea de învăţare, comunitatea locală sau regională.
Considerăm că în condiţiile situaţiilor de instruire axate pe competiţie intergrupală, apar noi
solicitări în cazul profesorului, mai ales în cazul în care se doreşte o competiţie cu potenţial
constructiv între elevi. Profesorul îşi menţine rolurile îndeplinite în contextul instruirii şi al
instruirii interactive, deoarece competiţia intergrupală presupune un management eficient al
grupurilor de elevi, însă acestora li se adaugă noi roluri şi sarcini specifice situaţiilor
concurenţiale. În cadrul competiţiei, profesorul este şi organizatorul acestei situaţii, antrenorul
tuturor echipelor sau microgrupurilor de elevi, arbitrul care propune regulile jocului
competiţional, membru al juriului care asigură respectarea regulilor, dar şi cel care oferă premiile
şi recompensele.
Așadar, Atât la nivel macrosocial, cât şi la nivel microsocial, cooperarea şi competiţia se află
într-o relaţie de coexistenţă, de întrepătrundere, iar caracterul lor constructiv depinde de o serie
de factori: situaţiile concrete în care se manifestă, dozarea lor adecvată, modul lor de utilizare.
Polarizarea excesivă a cooperării și a competiţiei nu este benefică în niciun domeniu al vieţii
sociale; în contexetele educaţionale, asemenea celor politice sau economice, se remarcă obiective
de tip competitiv, care determină afirmarea personalităţii, dar şi obiective cu rol în formarea
competenţelor sociale. În evoluţia unei persoane, după cum remarcă J.-M. Monteil (1997), sunt
la fel de importante procesele de individualizare, favorizate de competiţie, cât şi cele de
socializare, facilitate de cooperare. Promotorii şcolii active şi ai pedagogiei nondirective (M.
Montessori, O. Decroly, È. Claparède, A. Ferrière, R. Cousinet, È. Durkheim, J. Dewey etc.) au
subliniat, încă din secolul trecut, rolul factorului social în formarea personalităţii copilului,
precum şi necesitatea reconsiderării grupului de covârstnici, ca factor al schimbării individuale.
Educarea şi instruirea tinerelor generaţii presupune, atât competenţe sociale, de
interrelaţionare, de integrare activă în grup, formate prin acţiuni de cooperare, cât şi competenţe
funcţionale la nivel cognitiv, capacităţi de cunoaştere, înţelegere, explicare, interpretare, gândire
critică, de luare a deciziilor, de valorizare practică a experienţelor de învăţare, capacităţi ce
presupun mecanisme de diferenţiere, de individualizare şi de personalizare, cultivate prin
competiţie. Pornind de la paradigma competenţei şi a interactivităţii, cooperarea şi competiţia

8
sunt fenomene necesare, fiind într-un raport de interdependenţă funcţională care asigură
formarea personalităţii elevului.
Concluzionând, în contextul situaţiilor de instruire axate pe cooperare şi competiţie, rolurile
profesorului se redimensionează şi capătă noi valenţe, depăşind optica tradiţională, în care el era
doar un furnizor de informaţii în timpul orelor de curs. Utilizarea cooperării şi competiţiei în
dozaj optim în situaţiile de instruire depinde de profesor, cel care va avea de îndeplinit diferite
roluri şi va manifesta diverse competenţe generate atât de contextul interactivităţii, cât şi de cel
competiţional.

Capitolul 2 Modelul Japonez

2.1 Sistemul de învățământ japonez

În Japonia, rata analfabetismului este una din cele mai scăzute la nivel mondial, iar 98% din
tineri au absolvit o insituție de învățământ superior. Dar care sunt secretele celui mai performant
sistem de învățământ din lume și cum contribuie educația la formarea unei națiuni puternice și
elevate? Conform BrightSide, acestea sunt cele mai importante caracteristici ale sistemului de
învățământ din Japonia:
 se pune accent pe formarea caracterului: până la împlinirea vârstei de 10 ani, copiii
japonezi nu susțin examene, pentru că primii ani de școală sunt dedicați formării caracterului și a
bunelor maniere. În acești ani, japonezii învață să-i aprecieze și să-i ajute pe cei din jur, să
ocrotească natura și să dea dovadă de empatie.
 anul școlar începe pe 1 aprilie: spre deosebire de alte țări, unde anul școlar începe în
septembrie sau octombrie, în Japonia anul școlar începe pe 1 aprilie. Astfel, prima zi de școală
coincide cu Hanami, sărbătoarea florilor de cireș, considerată de japonezi un moment important
al celebrării naturii și vieții în general. Astfel, cei mici asociază mersul la școală cu primăvara,
anotimp al reînnoirii și privesc cu optimism acest nou început.
 lecțiile particulare (meditațiile) sunt foarte populare: încă din școala primară, copiii
încep să ia lecții particulare; mai târziu, pot accede într-un liceu bun. Cursurile sunt predate
seara; în Japonia nu apare drept lucru neobișnuit ca, la ora 21:00, transportul public să fie plin de

9
copii care merg acasă după lecții; aceștia se pregătesc și în zilele de duminică și de sărbători
(ziua de studiu durează între șase și opt ore). Nu este deloc surprinzător că, potrivit statisticilor,
în Japonia aproape că nu există repetenți.
 copiii japonezi învață caligrafie și poezie: japonezii pun accent pe tradițiile și valorile lor
culturale, de aceea copiii studiază la ore caligrafie (shodo- scrierea caracterelor cu pensula pe
hârtie de orez) și haiku (poezie japoneză cu formă fixă, alcătuită din 17 silabe).
 elevii se ocupă de curățenia din clase: pentru japonezi, cultivarea sentimentului de
responsabilitate este foarte importantă. De aceea, cei mici sunt educați încă din primii ani de
școală să aibă grijă de curățenia din jur. Elevii primesc produse de curățat și instrucțiuni care-i
ajută să-și curețe singuri sălile de clasă, cantina și toaletele. În clasă, fiecare elev are o sarcină
precisă de care se ocupă cu seriozitate și devotament. Pe lângă faptul că îi încurajează pe copii să
lucreze în echipă, acest sistem permite și economisirea resurselor materiale ale școlii.
 masa de prânz are un meniu standard: alimentația sănătoasă este probabil secretul
longevității japonezilor, care se pot lăuda cu cea mai mare speranță de viață la nivel mondial.
Mesele copiilor japonezi sunt foarte echilibrate, iar meniul standardizat se servește în clasă.
Profesorul servește masa în aceeași sală de clasă, alături de elevi, ceea ce crează o legătură
puternică între cadrele didactice și copii.
 se încurajează purtarea uniformei: în școlile generale și licele japoneze toți copiii poartă
uniformă: băieții au o uniformă în stil militar, iar fetele poartă o unfirmă inspirată din portul
marinarilor.
 după terminarea cursurilor, copiii merg la ateliere: după terminarea orelor de curs
normale, elevii japonezi merg la școala pregătitoare (juku) sau participă la workshop-urile
școlilor private. Mulți participă și la activități extracuriculare.
 absenteismul (la ore) este aproape inexistent: cu greu găsești în România pe cineva care
să nu fi chiulit de la școală (măcar o dată). Există o țară în care nu se chiulește, unde elevii nici
măcar nu întârzie la școală. Japonia mai doboară un record: 91% dintre elevi își ascultă cu atenție
profesorii.
 cel mai important examen: pentru japonezi, testul hotărâtor este cel de la terminarea
liceului, pentru că fiecare colegiu are o notă minimă de admitere. 76% din elevii de liceu reușesc
să treacă de acest examen și continuă să studieze la universitate.
Japonia este a treia cea mai mare economie a lumii și este recunoscută la nivel mondial
pentru contribuțiile sale în știință și tehnologie. Cu toate acestea, japonezii pun mare preț pe soft
skills și pe abilitățile non-cognitive. Abilitatea ta de a persevera, munca de autoperfecționare și
auto-controlul sunt abilități care decid viitorul fiecărui elev japonez. Putem spune astfel că unul

10
din secretele succesului japonezilor constă în respectul pentru muncă și pentru propriile valori
spirituale, pe care le plasează în centrul preocupărilor copiilor, încă din clasele mici.
Există doar trei semestre într-un an, printre care, în timpul iernii și primăvară, vacanțe scurte.
O vacanță mai lungă în vară, durează o lună.

2.2 Procesul educațional japonez

Procesul educațional pentru copiii japonezi începe din momentul în care intră în grădiniță și
curge lin și continuu de la o etapă la alta. Particularitățile învățământului școlar din Japonia
constau, în primul rând, de la data neobișnuită pentru noi a începutului anului școlar în școlile
japoneze.
Așa cum s-a specificat anterior, pentru copiii japonezi, școala începe în aprilie. Aceasta este
asociată cu începutul înfloririi sakurii. Și de ce nu, atunci când natura este reînnoită și în jur, este
posibil ca starea de spirit pentru copii să studieze ar trebui să fie mai mare.
Începutul anului școlar, care vine după standardele noastre la sfârșitul anului școlar, este
neobișnuit pentru noi. În Rusia, anul școlar începe la 1 septembrie, practic în întreaga Europă,
copiii își încep studiile în septembrie, în unele țări până cel târziu în octombrie. În America,
același an universitar în fiecare stat are o dată, dar, în general, procesul educațional din școli
începe din august până în septembrie.
Dar pentru Asia, începutul anului școlar martie - aprilie nu este surprinzător (în Coreea,
anul școlar începe în martie), în India, copiii încep să studieze deloc în vara - 1 iunie. Aceasta
este vara în care vrem să ne relaxăm, să înotăm, să facem plajă - și au întotdeauna vară. (Desigur,
nu sunt serios, fiecare țară are propriile motive și argumente de ce, ceva se întâmplă la momentul
respectiv, nu am studiat această întrebare).
Să ne întoarcem în Japonia: în anul universitar - trei trimestre și primul durează între aprilie
și 20 iulie, atunci sunt oferite cele mai lungi vacanțe de vară, iar a doua etapă de formare începe
de la 1 septembrie, apoi de la 26 decembrie la 6 ianuarie, iar sărbătorile de iarnă și 7 ianuarie vin
în ultimul trimestru care se termină pe 25 martie, iar anul școlar se încheie cu acesta. Într-o
săptămână, studenții își vor relua studiile, dar vor deveni mai în vârstă cu un grad.
După cum puteți vedea, sărbătorile pentru copiii ruși sunt mult mai lungi. Dar copiii
japonezi nu încetează să studieze în timpul vacanței scurte, deoarece li se acordă temele și unii

11
continuă să studieze în școli și cursuri speciale. Atât părinții cât și elevii înșiși știu că școlarizarea
nu le va oferi un nivel suficient de cunoștințe, datorită cărora va fi posibilă intrarea în
universitatea de stat în viitor.
Prin urmare, majoritatea covârșitoare a studenților, în paralel cu frecventarea școlii, merg la
școli private ( juku) și școli pregătitoare ( obikoo). Antrenamentul are loc după școală, iar pentru
Japonia este tipic faptul că, la ora 21, străzile și transportul public sunt pline de elevi cu pungi
școlare, care după jukuîntoarce-te acasă.
Copiii frecventează instituții de învățământ suplimentare și duminică, în ciuda faptului că
sâmbăta este considerată educativă. Această intensitate a studiului, care are un caracter masiv,
este o altă caracteristică a educației școlare în Japonia.
În școli, manualele sunt eliberate studenților gratuit. Toate școlile funcționează în
conformitate cu programe uniforme aprobate de Ministerul Educației din Japonia, dar școlile de
elită au dreptul să le schimbe și să le adapteze la discreția lor, schimbând numărul de ore sau
introducând articole suplimentare.
Este, de asemenea, o caracteristică a educației școlare din Japonia că, în ciuda faptului că
toate școlile lucrează conform unor programe uniforme, nu există manuale uniforme în Japonia,
în special în materie de istorie, geografie, literatură etc. ținând cont de regiunea de reședință a
studenților. Adică, școala studiază în profunzime terenul, natura, clima, istoria regiunii, oameni
celebri care au trăit în acest domeniu.
În școlile de stat (publice), gradul de ocupare al clasei este destul de ridicat până la 40 de
persoane. Clasa este de obicei împărțită în grupuri de 4-6 persoane, fiecare având propriul său
lider. Grupurile merg la școală, grupurile comunică în afara sălii de clasă, copilul nu este singur,
el este întotdeauna în comunitate. Școala continuă socializarea activă a studenților.
Școlile sunt, de obicei, situate aproape de locul de reședință al studenților. Școala are o
formă proprie, iar în școala primară, forma nu este obligatorie, ci pornind de la școala secundară
seyfuku (uniformă școlară). Și, în mod tradițional, pentru băieți, este prevăzută o uniformă în stil
militar, iar pentru fete un costum de marinar.
După cum sa menționat, nu este necesară o educație completă pentru un elev japonez, este
suficient să termini liceul, dar mai mult de 95% dintre copii își continuă educația în liceu. O altă
caracteristică a învățământului școlar din Japonia este faptul că procentul școlilor publice care

12
implementează programele de liceu este redus de la 99% la 75,7%, iar școlile private sunt
înlocuite cu un procent din care crește la 24.
La fel ca mamele noastre, avem grija de copii acasă, dar cu mult mai intens și mai activ,
mama participă la viața școlară a copilului ei, adesea vizitând-o. Trebuie să se țină seama de
faptul că, de obicei, nu funcționează sau nu lucrează cu fracțiune de normă. La rândul său,
copilul (studentul) japonez este destul de disciplinat și practic nu pierde cursuri. Procentul de
participare la cursurile pentru copii este de 99,98%. Ce pare fantastic.
Există, probabil, secretul unei astfel de întâlniri. Nu știu cum în școală, dar vă pot spune
cum este motivat un student să participe la cursuri: în ciuda faptului că au fost plătiți mulți bani
pentru a studia, în cazul în care un student este rău, este permis să nu participe la cursuri, totuși,
pentru a primi apoi un certificat de absolvire școala, studentul trebuie să completeze orele
pierdute, adică să studieze suplimentar cu profesorul, dar pentru o taxă suplimentară și pentru o
zi de trecere, a trebuit să plătim încă 6000 de ruble pentru banii noștri.
Japonia este un stat unic. Se referă la țările de frunte în dezvoltarea industriei și a
economiei. De asemenea, puteți vedea standardul de viață.
Educația în Japonia începe cu prima zi de înflorire a simbolului național - Sakura, în
aprilie. De la vârsta de 3 ani, copiii încep să meargă la grădinițe, unde sunt învățați elementele de
bază ale hiraganei și katakanasului. Aici copiii învață să scrie și să citească. La intrarea în școală,
copiii trebuie să poată conta.
Educația în școlile japoneze numai în unele elemente este similară cu vizitarea instituțiilor
de învățământ din Rusia. În primul rând, acestea sunt gradări. În Japonia, ca și în Rusia, există
mai multe tipuri de programe. Educația în școlile primare și secundare este considerată o etapă
obligatorie a procesului educațional. Nu este nevoie să plătiți pentru formare aici.
Nu toți elevii japonezi studiază în liceu, ci doar pe cei care intenționează să intre în
universitate în viitor. În plus, totul este plătit aici. Numele școlilor japoneze sunt de mare interes.
Instituțiilor de învățământ nu li se atribuie un număr de serie. Ele sunt numite în funcție de zona
în care sunt situate. De exemplu, U: Ho: Liceul (Prefectura Hokkaido), Scoala Akita, Scoala
primara din Tochigi, Scoala Prefectura Kalmar din Prefectura Shiga, Scoala de Crab Gifu, Scoala
primara prefectura Yamaguchi si multe altele.
Școală primară japoneză

13
 Copiii japonezi iau examenele pentru a intra în școala junior. Dacă cineva nu reușește testul,
poate merge la școala de pregătire. Aici, profesorii vor face totul pentru ca copilul să poată trece
examenul anul viitor.
Cea mai tânără școală japoneză este numită Segakko. Educația aici durează 6 ani. Anul școlar
durează trei semestre. Ca și în Rusia, copiii japonezi așteaptă cu nerăbdare sărbătorile. La prima
înflorire a sakurii, copiii încep un nou an școlar.
În sala de clasă, copiii învață știință. Acestea sunt fizica, chimia, biologia, aritmetica, limba
materna, desenul, arta muzicala, cultura fizica si gospodaria. În școala primară, elevii
frecventează zilnic 3-4 lecții. Deoarece numărul este foarte mare, până la 45 de persoane pot
studia într-o clasă.
Copiii din perioada școlară trebuie să învețe 3000 de caractere de hieroglife. Dintre acestea,
1.800 ar trebui să fie cunoscute deja în singurul mod în care puteți învăța să citiți. Fiecare din
silabele alfabetului are două moduri de citire și câteva semnificații. În școala primară, elevii ar
trebui să învețe caracterele japoneze corecte, alfabetul chinezesc și latina. Pentru cadrele
didactice, sarcina principală nu este de a educa copiii pe subiecte de educație generală, ci de a
cultiva un personaj numit "kokoro". Acest cuvânt neobișnuit este tradus ca "mentalitate",
"inimă", "suflet", "umanism" și "minte".
Ziua școlii începe de obicei în jurul orei 9 dimineața. Dimineața, clasele din școala japoneză
sunt supraaglomerate. Cel mai adesea, o instituție de învățământ nu utilizează manuale naționale.
De regulă, școala se alege, conform cărora să studieze. Temele în școala primară nu dau. De
asemenea, nu este necesară formularul, copiii pot purta haine casual. În multe instituții de
învățământ între clase și coridoare nu se pun partiții. Se crede că o astfel de măsură permite
copiilor să adere la disciplină.
După a doua lecție, există o pauză mare de prânz. Fiecare student trebuie să transporte
bețișoare și linguri. Ca regulă, un caz pentru aceste accesorii este emis în prima zi de formare. Și
asigurați-vă că copiii trebuie să aibă niște fețe de masă mici, fiind numiți "covor de prânz".

Cerințe în școala de școli Segakko

14
 Școala japoneză stabilește reguli stricte pentru studenți. Cerințe uriașe pentru coafuri.
Băieții trebuie să-și taie părul. Niciunul dintre copiii japonezi din școala primară nu are dreptul
să-și vopsească părul. Numai culoarea naturală este binevenită - negru.
Unele școli interzic fetele. Nu poți purta bucle sau curling păr, purta bijuterii și vopsea
unghiile, precum și machiajul. De asemenea, stabilește regula de a purta numai șosete albe, negre
sau albastre. Dacă un elev vine în șosete cenușii, este posibil să nu i se permită să frecventeze
cursuri într-o școală japoneză.
De asemenea, nu puteți purta alimente, bomboane și uneori medicamente. De exemplu,
bomboanele pentru gât sunt considerate o gustare, astfel că le este interzis să le ia cu ele într-o
instituție de învățământ.

Drumul către școală

Copiii merg la școală în grupuri separate. De regulă, grupul este supravegheat de către un
student de școală, adică un elev de clasa a șasea. Pe drumurile care se îndreaptă spre școală,
există voluntari care urmăresc traficul, astfel încât copiii să poată merge în siguranță prin secțiuni
periculoase ale carosabilului. În apropierea copiilor școlari se întâlnește cu directorul sau cu
directorul școlii. Când un copil ajunge la școală, trebuie să-și schimbe pantofii, există casete
speciale la intrare sau

Studii suplimentare studenților japonezi

Japonezii nu uită de școală și în vacanță. Băieții își fac temele, participă la cercuri
suplimentare. Este foarte frecventă în școlile japoneze să viziteze diverse cluburi de interes.
Aceasta este o secțiune sportivă și cercuri culturale. Profesorii încurajează studenții care
participă la electives. După ce elevii se întâlnesc într-o anumită clasă, li se oferă ore
suplimentare. Cluburile sportive sunt frecventate de mai mulți băieți, dar fetele pot merge la
fotbal, rugby, înot, atletism, kendo, baschet. Cluburile culturale sunt caligrafie, știință și
aritmetică.
Copiii care sunt în liceu și liceu frecventează de obicei cursuri suplimentare după orele de
curs. Datorită acestor lecții suplimentare, elevii pot obține cunoștințe pentru intrarea universității.
Toată lumea poate participa la școlile private "juku" și la cursurile pregătitoare "ebikoo". Datorită
faptului că aceste cursuri au loc după școală, în Japonia adesea seara se întâlnește tipi cu rucsaci.

15
Elevii pot participa la cursuri suplimentare în zilele de duminică, deoarece sâmbăta este
considerată o zi lucrătoare pentru ei. Procesul educațional din Japonia este masiv.

Școala medie japoneză

Copiii, de regulă, sunt transferați la o altă școală japoneză. Rareori se găsește când școlile pot
fi combinate într-o singură clădire. Școala secundară - învață din clasele a șaptea până la a 9-a.
Numărul lecțiilor crește la șapte, durează 50 de minute. În liceu, elevii încep să ia examenele. De
regulă, pregătirea face cel mai mult timp băieților. Examenul este luat sub forma unui test la o
scară de 100 de puncte. În total pentru anul școlar, studenții japonezi pot trece 5 teste. Pentru
pregătirea amănunțită pentru examene, în instituția de învățământ pentru săptămâna abolită
participarea la cercuri și electives suplimentare.
Elevii de liceu studiază aceleași științe ca și în școala elementară. Se adaugă unități umaniste:
geografie, istorie și studii sociale, geologie, engleză, studii religioase, etică seculară și
valeologie. Există, de asemenea, ore de clasă care sunt dedicate studiului istoriei pământului
nativ, pacifismului și discuției sau organizării activităților școlare. În liceu, copiii trebuie să
poarte o uniformă specială.

Practica în străinătate și excursii la obiectivele turistice

Elevii de liceu pot merge în diferite excursii în țară și chiar în străinătate. Așadar, elevii de
clasa a șaptea merg în orașele vecine pentru a comunica cu alți tipi. Și nu se pot relaxa numai
acolo, ci și să învețe o ambarcațiune, de exemplu, să tese fanii și coșurile. Elevii de liceu învață
să înoate într-o canoe de-a lungul unui râu. Cei mai mari studenți au posibilitatea de a pleca în
străinătate pentru a-și exersa limba engleză. După astfel de vizite, fiecare clasă trebuie să
prezinte un raport despre exercițiile sau excursii ghidate sub forma unui ziar de zid.

Liceul din Japonia

Pentru a merge la școală pentru elevii de liceu, tipii japonezi iau examene de admitere. Deși
liceul japonez nu este obligatoriu, 94% dintre elevi participă la aceasta. Aici formarea durează 3
ani. Prin urmare, în total, în școlile japoneze, toate studiile durează 12 ani, nu 11.

16
Instituțiile educaționale sunt împărțite în specialități: științele umaniste și științele naturale.
Școala pentru studenții mai mari se adaugă la studiul limbajului antic și modern. În plus, copiii
sunt predate subiecte precum informatica, sociologie, științe politice, meșteșuguri și design.
Unele școli pot preda agronomie, industrie, comerț și pescuit.

Caracteristici ale școlilor japoneze

Mama participă activ la pregătirea copilului pentru școală. Îi ajută să-și facă temele și
adesea merge la școală pentru a vorbi cu profesorii despre performanța copilului. Deoarece
femeile nu lucrează nicăieri, ci fac gospodării, ei acordă suficientă atenție crescând copiilor.
Femeile din Japonia trăiesc cu drepturi speciale. Acest lucru se aplică și fetelor care studiază într-
o școală japoneză. Ei nu acordă atât de multă atenție subiectelor educaționale și mai mult ajutor
în jurul casei, încercând să învețe ambarcațiunile.
Participarea la școală atinge aproape 100%. Copiii japonezi sunt foarte responsabili pentru
educația lor. Școala japoneză a oferit, de asemenea, motivația elevilor. Dacă un student este
bolnav sau nu poate să vină la școală, el aduce un certificat de boală. Dar el nu poate obține un
certificat despre sfârșitul semestrului, deoarece trebuie să lucreze prin lecțiile pierdute. Și adesea
asemenea lecții suplimentare cu profesorii sunt plătite.

Uniformă școlară japoneză

Toți elevii, începând de la nivelul de mijloc al școlii, trebuie să poarte o uniformă numită
"Seyfuku". De regulă, pentru băieți, aceasta este uniforma japoneză a armatei, pentru fete,
uniforma în stil marinar. Multe școli poartă o uniformă similară celei occidentale. Acesta include
o bluză albă, fustă sau pantaloni, jachetă sau pulover cu o emblemă sau emblemă școlară.

Alte școli japoneze

În Japonia, există și internaționale și care sunt concentrate în capitală. Ele sunt foarte
populare datorită calității ridicate a educației. Iată o listă de școli japoneze care sunt
internaționale: Școala americană, Școala britanică, Școala canadiană, Școala Academiei Creștine,
Școala internațională de inimă sacră, Școală indiană și multe altele.

17
Educație japoneză
Nu e de mirare că Japonia este considerată cea mai dezvoltată țară. Pregătirea pentru școală și
procesul de învățare în sine este foarte dificil pentru copii. Dar rezultatul merită. Profesorii
formează cunoștințele și caracterul copilului, în timp ce sunt foarte exigenți. După absolvire,
elevii pot merge la facultate sau pot obține un loc de muncă.
Numele școlilor japoneze sunt convenabile, deoarece pot determina locația instituției de
învățământ. Instituțiile sunt situate de obicei în apropierea casei studenților. Copiii care locuiesc
departe de școală pot folosi autobuzul sau bicicleta.
În fiecare an toate școlile japoneze dețin un festival din septembrie. Acesta este un fel de zi
deschisă. Părinții cu viitori studenți pot vizita mai multe instituții pentru a alege cea mai bună
opțiune. Echipa pedagogică face totul pentru a prezenta școala în cea mai bună lumină.
Școala din Japonia este împărțită în trei niveluri: școala primară (clasele 1-6), liceul (clasele 7-
9), liceul (clasele 10-12). Educația din primele două este gratuită și obligatorie, iar liceul merită
deja banii. Mamele japoneze, de regulă, sunt foarte atente la succesul copiilor lor. Aceștia mențin
contactul strâns cu profesorii, participă la viața școlii, în cazul bolilor copiilor, uneori participă
chiar la cursuri și iau notite de prelegeri.
Anul școlar în Japonia începe la 6 aprilie, în timpul înfloririi sakurii. Primul trimestru durează
până la 20 iulie, urmat de o vacanță mare de vară, 1 septembrie începe în al doilea trimestru, iar
sărbătorile de iarnă încep de la 26 decembrie, iar ultimul trimestru al treilea durează între 7
ianuarie și 25 martie. Apoi, există o mică pauză de primăvară, în timpul căreia există o tranziție
de la clasă la clasă.
Studierea în Japonia este de șase zile, dar fiecare a doua sâmbătă este considerată o zi liberă.
Ei încep să studieze la școală când ajung la vârsta de șase ani. Înainte de aceasta, copiii merg de
obicei la grădiniță. Până când au început școala, copiii ar fi trebuit să-și stăpânească elementele
de bază ale aritmeticii și să poată citi Hiragana și Katakana.
Copiii învață japoneză, matematică, științe naturale (fizică, chimie, biologie), științe sociale
(etică, istorie, etichetă), muzică, arte vizuale, educație fizică și gospodărie. Până la sfârșitul școlii
elementare, copiii ar trebui, în special, să învețe 1006 de caractere kanji din 1945 de caractere ale
listei de stat. În liceu, engleză este adăugată la lista de subiecte și sunt selectate mai multe
subiecte speciale. Compoziția acestor subiecte depinde de școală. Subiectele cele mai dificile
sunt matematica și limbile - japoneză (învățând kanji) și engleză. Programul de liceu este un pic

18
mai variat decât programul de școală mijlocie și elementară, dar studenții au mai multe
oportunități de a se specializa într-un anumit domeniu de studiu.
Durata lecțiilor în școala primară este de 45 de minute, în medii și licee este de 50 de minute.
Între lecții se organizează mici schimbări timp de 5-10 minute, după cea de-a patra lecție (la
aproximativ jumătate din ultimii doisprezece ani) o pauză mare este de obicei organizată pentru
prânz - aproximativ 60 de minute. Elevii care încearcă să înceapă să mănânce micul dejun adus
de acasă înainte de începerea oficială a cina sunt pedepsiți, mai ales dacă mănâncă în timpul
lecțiilor. Școala primară are rareori mai mult de patru lecții pe zi. În liceu, numărul lor poate
ajunge până la șase.
În școala primară nu există teme, în școala de mijloc și liceu temele sunt foarte mari, prin
urmare, în ciuda prezenței de zile libere, elevii mai mari japonezi sunt cei mai aglomerate
oameni din țară.
Spre deosebire de școlile rusești, în Japonia, fiecare clasă are propriul birou, deci nu studenți,
dar profesorii merg între clase de la birou la birou. Biroul atribuit clasei este semnat de plăcuța
corespunzătoare. Deseori nu există cantine și vestiare în școlile japoneze, așa că elevii trebuie să
mănânce și să atragă hainele în sălile de clasă ... La sfârșitul lecției, elevii înșiși curăță complet
școala și școala. Nu există mașini de curățat în școlile japoneze.
Pentru majoritatea liceelor și liceelor, uniformele școlare sunt considerate obligatorii. Fiecare
școală are propriile sale, dar, de fapt, nu există atât de multe opțiuni. De obicei, este o cămașă
albă și o jachetă întunecată și pantaloni pentru băieți, o cămașă albă și o jachetă închisă și o fustă
pentru fete, sau sailor fuku - costum de marinar. Elevii de școală primară, de regulă, se îmbracă
în îmbrăcămintea obișnuită a copiilor.
Principala problemă a școlilor japoneze este epuizarea examenelor, fiecare dintre acestea
durează câteva ore de muncă grea și mult mai mult timp în pregătirea pentru aceasta. Din când în
când, ele îi fac pe elevi să se sinucidă.
Elevii de liceu și de liceu iau examenele la sfârșitul fiecărui trimestru și în mijlocul primului și
al doilea trimestru. În școala primară nu există examene. În mijlocul trimestrelor, examenele se
desfășoară în limba japoneză, matematică, engleză, științe și studii sociale. La sfârșitul
trimestrului examenele se desfășoară în toate disciplinele studiate.

19
 Cu o săptămână înainte de examene, ședințele de cerc sunt anulate pentru ca studenții să se
poată pregăti pentru examene. Examinările se iau de obicei sub formă de teste scrise. Notele
pentru examene se pun pe sistemul procentual. Cel mai mare scor este de 100 de puncte ...
Tranziția de la liceu la liceu se efectuează în funcție de rezultatele examinărilor. În primul
rând, pe baza performanțelor sale școlare, elevul primește o listă de licee pe care are șansa să o
inscrie. Apoi, el trece examenul de tranziție și, pe baza rezultatelor sale și a progreselor
anterioare, se pune întrebarea în ce liceu va intra studentul.
Studenții buni intră în licee de prestigiu, cei răi merg la școli pentru cei care nu intenționează
să obțină un învățământ superior. Astfel de școli fac o prejudecată în economia de origine, în
agricultură și așa mai departe. Absolvenții lor nu au perspective de carieră.
Cei care nu au vrut să se înscrie la liceu se pot înscrie în "colegii tehnice" de cinci ani - școli
profesionale. Cu toate acestea, intrarea lor nu este atât de ușoară - în cele mai bune dintre ele este
o mare competiție, deoarece lucrătorii calificați din Japonia sunt foarte apreciați. Unele colegii
tehnice aparțin unor firme mari, iar absolvenții lor primesc imediat un loc de muncă.
Numerotarea claselor nu este transparentă, la fel ca în Rusia, dar internă - "clasa întâi a școlii
primare", "clasa a doua a liceului" și așa mai departe. Paralele sunt de obicei indicate cu litere
latine: 1-A (prima paralelă a primei clase), 1-B (a doua paralelă a primei clase) și așa mai departe
sau în cifre: 1-1, 1-2 și așa mai departe.
Școlile primare și secundareîn Japonia sunt necesare pentru toți și gratuit. Liceul nu este
obligatoriu, dar aproximativ 95% din ei își continuă studiile la sfârșitul liceului. 48% dintre
absolvenții de liceu merg la facultate (studiază timp de 2 ani) sau universitate (studiază timp de 4
ani).
Educația în liceu și universitate este întotdeauna plătită, dar în instituțiile guvernamentale
este mai ieftină. Se plătesc, de asemenea, școli primare și secundare private. În toate instituțiile
plătite, puteți studia gratuit sau puteți obține o reducere mare dacă câștigați un concurs de burse.
Mamele japoneze sunt, de obicei, foarte atente la succesul copiilor lor. Aceștia mențin
contactul strâns cu profesorii, participă la viața școlară, în cazul bolilor copiilor, uneori participă
chiar la cursuri și iau note de la prelegeri. Asemenea fanatici mami se numesc "mama lui
Kiyoku".În același timp, copiii înșiși "se așează adesea pe gâtul" părinților lor timp de
aproximativ 25-30 de ani, când încep să câștige suficient pentru a se hrăni pe ei înșiși.

20
An universitar
Anul universitar în Japonia este împărțit în trei trimestre și începe la 6 aprilie. Primul
trimestru durează până la 20 iulie, urmat de o vacanță mare de vară, 1 septembrie începe în al
doilea trimestru, iar sărbătorile de iarnă încep de la 26 decembrie, iar ultimul trimestru al treilea
durează între 7 ianuarie și 25 martie. Apoi, există o mică pauză de primăvară, în timpul căreia
există o tranziție de la clasă la clasă. Datele exacte ale începutului și sfârșitului trimestrelor sunt
diferite în diferite școli.
Începutul anului școlar din aprilie se datorează faptului că, în acest moment, în Japonia,
primăvara intră în forță și sakura începe să înflorească. Există o mișcare pentru transferul
începutul anului școlar la 1 septembrie, dar nu este foarte popular.
În timpul sărbătorilor, studenții primesc temele. Uneori, ei continuă să studieze în timpul
sărbătorilor (pe cursuri speciale), dacă nu s-au studiat bine pe parcursul trimestrelor. Elevii de
școală primară sunt încurajați să țină "jurnalele în imagini" în timpul sărbătorilor - imaginile
înlocuiesc lacunele în cunoștințele de tip kanji și dezvoltă capacitatea studentului de a scrie și de
a desena.

Programul de lecții
Ca și în Rusia, dar spre deosebire de SUA, școlile primare și secundare sunt situate, de
obicei, la 5-10 minute de mers pe jos de acasă. Desigur, în zonele rurale școala poate fi mult mai
departe.
De ore de învățământ, de obicei, încep la ora opt dimineața. În fiecare lună, înainte de
începerea cursurilor, studenții sunt construiți pe un "conducător", iar directorul școlii se află în
fața lor timp de 15 minute. În alte zile, această dată este rezervată pentru anunțurile la nivel
școlar și pentru a marca participarea. O prezență școlară îngrijorătoare are o mare importanță în
Japonia. Cu toate acestea, cel care conduce echipajul poate să scape din școală după prima lecție.
Durata lecțiilor în școala primară este de 45 de minute, în medii și licee este de 50 de minute.
Între lecții se organizează mici schimbări timp de 5-10 minute, după cea de-a patra lecție (la
aproximativ jumătate din ultimii doisprezece ani) o pauză mare este de obicei organizată pentru
prânz - aproximativ 60 de minute. Elevii care încearcă să înceapă să mănânce micul dejun adus
de acasă înainte de începerea oficială a cina sunt pedepsiți, mai ales dacă mănâncă în timpul
lecțiilor. Școala primară are rareori mai mult de patru lecții pe zi. În liceu, numărul lor poate

21
ajunge până la șase. În școala primară nu există teme, în școala de mijloc și liceu sunt foarte
mari, deci, în ciuda prezenței zilelor libere, elevii mai mari japonezi sunt cei mai aglomerați din
țară.

Organizarea studiilor
Spre deosebire de școlile rusești, în Japonia, fiecare clasă are propriul birou (în Rusia, biroul
este alocat profesorului). Prin urmare, nu elevii, ci profesorii merg între lecții de la birou la birou.
Biroul atribuit clasei este semnat de plăcuța corespunzătoare.
Profesorii pentru fiecare clasă și pentru fiecare subiect propriu, deși în școlile mici nu s-ar
putea să fie așa. Adesea, nu există cantine și vestiare în școlile japoneze, așa că elevii trebuie să
mănânce și să atârne haine în sălile de clasă. La sfârșitul lecției, elevii înșiși curăță complet
școala și școala. Nu există centre de curățare în școlile japoneze.
Pentru elevi, adesea organizează excursii naturale comune și excursii în vechile orașe și
temple japoneze. Astfel de excursii durează de obicei până la trei până la patru zile. Pentru
majoritatea liceelor și liceelor, uniformele școlare sunt considerate obligatorii. Fiecare școală are
propriile sale, dar, de fapt, nu există atât de multe opțiuni. De obicei, este o cămașă albă și o
jachetă întunecată și pantaloni pentru băieți, o cămașă albă și o jachetă închisă și o fustă pentru
fete, sau Sailor Fuku - "costumul marinarului". Elevii de școală primară, de regulă, se îmbracă în
haine obișnuite pentru copii.

Cercuri și cursuri
O parte importantă a învățământului liceal este participarea la grupuri școlare (kai). De
obicei, activitatea lor este legată fie cu sport, fie cu artă, are loc la sfârșitul orelor și este
organizată de studenții înșiși. În plus față de beneficiile evidente pe care le aduc, cercurile sunt,
de asemenea, focarele sistemului de uimire, când elevii mai mari împing în jurul celor mai tineri
pentru a obține rezultate mai bune de la ei (sau doar să se distreze de ele).
La începutul anului școlar, conducerea cercurilor își face publicitatea pentru elevii de clasa a
șaptea. Practic, fiecare elev de clasa a șaptea este înscris în unul sau mai multe cercuri și rămâne
în ele pe parcursul întregii perioade de studii în liceu. În plus față de școală însăși, majoritatea
studenților participă la cursuri pregătitoare de pregătire pentru juku, în care sunt ajutați să se

22
pregătească mai bine pentru a trece la examenele școlare. Cursurile Juku au loc de obicei seara,
de doua sau trei ori pe saptamana.

Examene
Principala problemă a școlilor japoneze - Acestea sunt examene epuizante, fiecare dintre
acestea durează câteva ore de muncă grea și mult mai mult timp în procesul de pregătire pentru
el. Din când în când, ele îi fac pe elevi să se sinucidă.
Elevii secundari și liceeni iau examene la sfârșitul fiecărui trimestru și în mijlocul primului și
al doilea trimestru. În școala primară nu există examene. În mijlocul trimestrelor, examenele se
desfășoară în limba japoneză, matematică, engleză, științe și studii sociale. La sfârșitul
trimestrului, examenele sunt ținute în toate disciplinele studiate.
Cu o săptămână înainte de examene, ședințele de cerc sunt anulate, astfel încât elevii să se
poată pregăti pentru examene. Examinările se iau de obicei sub formă de teste scrise. Notele
pentru examene se pun pe sistemul procentual. Cel mai mare scor este de 100 de puncte.

După liceu
Trecerea de la liceu la liceu se face pe baza rezultatelor examenelor. În primul rând, pe baza
performanțelor sale școlare, elevul primește o listă de licee pe care are șansa să o inscrie. Apoi
trece examenul de tranziție și, pe baza rezultatelor sale și a performanțelor anterioare, se
stabilește întrebarea în ce liceu se va înscrie elevul.
Studenții buni intră în licee prestigioase, iar cei răi merg la școli pentru cei care nu
intenționează să obțină studii superioare. Astfel de școli fac o prejudecată în economia de
origine, în agricultură și așa mai departe. Absolvenții lor nu au perspective de carieră.
Cei care nu au vrut să meargă la liceu pot intra în colegiile tehnice de cinci ani - școli
profesionale. Cu toate acestea, intrarea lor nu este atât de ușoară - în cele mai bune dintre ele este
o mare competiție, deoarece lucrătorii calificați din Japonia sunt foarte apreciați. Unele colegii
tehnice aparțin unor firme mari, iar absolvenții lor devin imediat angajați.

23
Academie
În plus față de școlile publice obișnuite, există și școli private plătite de academie (hakuen),
precum și "naționale" - școli de importanță națională. Pentru a le introduce trebuie să treci
examene speciale într-o competiție mare. Pe de altă parte, au programe educaționale mai bune,
iar multe dintre ele dau dreptul de a intra în liceu sau universitate necompetitivă.
De obicei, copiii studiului de elită din Japonia din școlile academice: politicieni, oameni de
afaceri, diplomați, profesori de universități celebre. Cei care primesc burse pentru a studia în
academii se dovedesc adesea a fi "cioburi albe" și uneori devin obiectul agresiunii colegilor de
clasă.

Universități și colegii
Principalul criteriu pentru alegerea unei universități este prestigiul. Cei care ar putea finaliza
o instituție de învățământ de prestigiu, au aproape orice serviciu. Se crede că un tânăr capabil și
harnic poate să rezolve orice afacere care îi este încredințată.
În loc de o universitate, te poți înscrie într-un colegiu de doi ani care oferă educație
specializată. Acestea primesc aproximativ 90% din fetele japoneze și obțin profesii de femei "de
bază": asistente medicale, profesori de grădiniță, profesori de școală primară, gospodine
calificate, actriță seyyu.
Admiterea la universitate are loc în două etape. La primii absolvenți de liceu ia un examen
național. Conform rezultatelor sale, ei depun cereri la universitatea aleasă. Ei decid admiterea la
examenele de admitere efectivă, pe care apoi le promovează.
Printre cele mai prestigioase universități din stat sunt la Universitatea din Tokyo, Kyoto,
Osaka, Sapporo, Nagoya, Fukuoka, Sendai și universitățile private: Waseda, Keio, Chuo, Meiji
din Tokyo, Universitatea Kansai din Osaka și Kyoto Ritsumey.
Cel mai prestigios stat este considerat Universitatea din Tokyo (Todai), fondată în 1877 și
ocupând o suprafață de 30 de hectare în centrul orașului Tokyo. Aproximativ 10 mii de oameni
studiază în același timp în zidurile sale, 2000 dintre aceștia sunt străini. 90% dintre absolvenții
lui Todai își iau locul în elita țării, doi dintre absolvenții săi au devenit câștigători ai premiului
Nobel în literatură (Kawabata Yasunari și Oe Kenzaburo).

24
 Cei care nu au promovat examenele la universitatea dorită pot să ia examenele după un an
sau doi. În acest moment, solicitanții fie studiază cursuri speciale - ebiko, fie muncesc, fie
combină prima cu cea de-a doua.
Spre deosebire de școală, studiile universitare sunt o perioadă de relativă "freebies". Un set
de discipline este selectat de studentul însuși, firește, în anumite limite. Lucrările pe termen lung
și dizertațiile, de regulă, nu se întâmplă - trebuie doar să scrieți rapoarte pe mai multe pagini.
Prin urmare, studenții practic nu sunt implicați în activități științifice serioase. Și dacă sunt
implicați, atunci ca asistenți, dar nu ca cercetători independenți. Mulți studenți își dedică timpul
studiind pentru o căutare de locuri de muncă și trăiesc într-o varietate de câștiguri suplimentare.

2.2 Competiția școlară în sistemul de învățământ Japonez

Japonia este una dintre țările care au reușit să ocupe primele trei locuri din top în 2018. Cum
se explică acest lucru? Pentru a afla răspunsul, vom trece în revistă câteva trăsăturile care au
ajutat această țară să ajungă atât de departe.
Mergând înapoi pe firul istoriei, vom vedea că Japonia a trecut o perioadă de criză sau o
perioadă dificilă din punct de vedere economic pe care a încercat s-o depășească prin investiții și
reforme ample în educație. Altfel spus, japonezii au așezat educația la baza dezvoltării sociale și
economiceși au depus eforturi constante în vederea îmbunătățirii performanțelor din acest
domeniu.
Această atitudine a atras după sine și o convingere puternic înrădăcinată în mentalul colectiv
– elevii, părinții și întreaga societate consideră că rezultatele bune la școală sunt fundamentale
pentru a reuși în viață, pentru a avea un job bun și chiar pentru a întemeia o familie. Orice elev
își stabilește ca obiectiv absolvirea unei facultăți (adesea, una de prestigiu), iar eforturile sale,
care nu sunt deloc mici, sunt susținute moral și financiar de către familie.
Pentru că se încurajează performanța, examenele sunt dificile, testele fac parte din viața de zi
cu zi a elevilor, iar numărul de ore alocate studiului – la școală, în instituții private sau acasă –
este foarte mare. Și dacă tot vorbim despre studiu, trebuie să spunem că pregătirea extrașcolară,
constând în special în meditații și cursuri suplimentare în centre și școli private este o practică
extrem de populară.

25
 Profesorii sunt aleși dintre elite și sunt bine plătiți, implicarea lor în performanțele elevilor
este mare și la fel este respectul de care se bucură din partea comunității. Un alt lucru important
îl reprezintă controlul riguros din partea Ministerului Educației și gradul ridicat de implicare în
diverse probleme școlare, cum ar fi alegerea profesorilor, conținutul curriculumului sau selecția
manualelor. Asta înseamnă mai multă standardizare, dar și o garanție a nivelului crescut de
performanță.
Țara Soarelui Răsare se clasează imediat după Coreea de Sud în ceea ce privește numărul de
absolvenți de studii superioare și rezultatele la matematică la PISA 2018 ocupând locul 2 în ceea
ce privește performanțele la citit și locul 3 la științe (OECD 2018).
Rezultatele remarcabile ale elevilor niponi sunt în strânsă legătură cu valorile acestei culturi -
meritocrația, austeritatea, colectivismul și nevoia de acceptare din partea grupului și a familiei. În
practică, asta înseamnă că:
 toți copiii au acces egal la educație;
 accesul la resurse se face în funcție de merit, iar meritul se stabilește mai ales în
funcție de rezultatele școlare/universitare;
 cei mai buni dintr-o clasă îi vor ajuta pe cei mai slabi, rezultatele elevilor fiind astfel
destul de similare;
 rezultatele bune nu sunt doar responsabilitatea elevului, ci și a părinților și a profesorilor
la fel este privit și eșecul;
 școlile nu încurajează individualismul și pun accent mai degrabă pe funcționalitate decât
pe confort.
Toate acestea par să țină locul investițiilor mari în educație pe care au mizat alte țări: doar
5.2% din PIB-ul Japoniei – un procent sub media OECD – merge către educație. Și doar 3.5%
din acest procent reprezintă investiții din fonduri publice.
Sistemul de educație din Japonia se remarcă și prin alcătuirea curriculumului. Elevii trebuie
să învețe o cantitate foarte mare de informații din toate domeniile, dar educația nu se rezumă
doar la asta – cunoașterea este întotdeauna dublată de înțelegere și de dezvoltarea capacităților de
rezolvare a problemelor. La ore, profesorii alocă puțin timp predării efective, iar elevii învață
prin activități practice sau de la colegii lor, în grupuri mici de lucru.

26
 Elevii japonezi petrec mult timp învățând; până nu demult, aceștia mergeau la școală 6 zile
pe săptămână. Mulți dintre ei participă la cursuri suplimentare private și petrec câteva ore bune
pe zi făcând teme. În fine, și aici examenele au o importanță foarte mare. Elevii sunt testați
periodic la clasă și dau două examene cu miză mare – pentru admiterea la liceu și pentru
admiterea la facultate. Examene pe care ei le consideră ca fiind decisive pentru viitorul lor.

27
Bibliografie

1. Ausubel, D.P., Robinson, F.G., (1981), Învăţarea în şcoală. O introducere în psihologia

pedagogică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
2. Băncilă, S.(2003), Cooperare şi competiţie, în Chelcea, S. şi Iluţ, P. (coord.),
Enciclopedie de psihosociologie, Editura Economică, Bucureşti.
3. Chelcea, S., (1994), Personalitate şi societate în tranziţie, Editura Ştiinţifică şi Tehnică,
Bucureşti.
4. Chelcea, S. (coord), (2006), Psihosociologie. Teorie şi aplicaţii, Editura Economică,
Bucureşti.
5. Deutsch, M., (1949), An Experimental Study of The Effects of Cooperation and
Competition Group Process, Human Relation, 2, pp. 199-231.
6. Deutsch, M., (1973), The Resolution of Conflict: Constructive and Destructive Process,
New Haven, Yale University Press.
7. Deutsch, M., Horstein, H.A., (1978), Sociopedagogia educaţiei, în Davitz, J.R., Ball, S.
(coord.), Psihologia procesului educaţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
8. Deutsch, M., (1998), Educaţia pentru o lume paşnică, în Stoica-Constantin, A., Neculau,
A. (coord.), Psihosociologia rezolvării conflictelor, Editura Polirom, Iaşi.
9. Deutsch, M., (2000), Cooperation and Competition, in Deutsch, M., Coleman, P.T. (eds),
The Handbook of Conflict Resolution: Theory and Practice, San Francisco: Jossey-Bas
Publishers, p. 21-40.
10. Iluţ, P., (2001), Sinele şi cunoaşterea lui, Editura Polirom, Iaşi.
11. Iluţ, P., (2009), Psihologie socială şi sociopsihologie: teme recurente şi noi viziuni, Editura
Polirom, Iaşi.
12. Johnson, D.W., Johnson, R.T., Krotee, M.L., (1986), The Relation Between Social
Interdependence and Psychological Health on The 1980 U.S. Olympic Ice Hockey Team, in
Journal of Psychology, 120, pp. 279-291.
13. Johnson, D.W., Johnson, R.T., (1989), Cooperation and Competition: Theory and Reserch,
Interaction Book Company, Edina Minnesota.
14. Johnson, D.W., Johnson, R.T., (1989), Social Skills for Successful Group Work, în
Educational Leadership, Vol. 47, Nr. 4, pp. 29-33 (publicat de Association of Supervision and
Curriculum Development).
15. Johnson, D.W., Johnson, R.T., (1991), Learning Toghether and Alone. Cooperative,
Competitive and Individualistic Learning, Third Edition, Engllewood Cliffs, NJ, Prentice Hall.

28
16. Johnson, D.W., Johnson, R.T., Smith, K.A., (1991), Cooperative Learning: Increasing
College Faculty Instructional Productivity, ASHE-FRIC, Higher Education Report No. 4,
Washington DC, School of Education and Human Development, G. Washington University.
17. Johnson, D.W., Johnson, R.T., Holubec, E.J., (1993, 2008), Circles of Learning: Cooperation
in the Classroom, Interaction Book Company, Edina, Minnesota.
18. Johnson, D.W., Johnson, R.T., (1998), Cooperative Learning and Social Interdependence
Theory, in Social Psychological Apllications to Social Issues, 4.
19. Kohn, A., (1986, 1992), No Contest: The Case Against Competition, Houghton Mifflin
Company, New York.
20. Milcu, M., (2005), Psihologia relaţiilor interpersonale. Competiţie şi conflict. Abordare
dinamică, Editura Polirom, Iaşi.
21. Monteil, J-M., (1997), Educaţie şi formare, Editura Polirom, Iaşi.
22. Neculau, A., (1998), Conflictul socio-cognitiv, în Stoica-Constantin, A., Neculau, A.
(coord.), Psihosociologia rezolvării conflictului, Editura Polirom, Iaşi.
23. Neculau, A., Boncu Ş., (1998), Psihologia socială a câmpului educaţional, în Cucoş, C.
(coord.), Psihopedagogie pentru examene de definitivat şi grade didactice, Editura Polirom, Iaşi.
24. Popova, E., (2006), Psihologia învingătorilor, Editura Europress Group, Bucureşti.
25. Radu, I., (1976), Psihologie şcolară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
26. Radu, I. (coord.), (1991), Introducere în psihologia contemporană, Editura Sincron, Cluj-
Napoca.
27. Radu, I. (coord.), (1993), Metodologia psihologică şi analiza datelor, Editura Sincron, Cluj-
Napoca.
28. Radu, I., Iluţ, P., Matei, L., (1994), Psihologie socială, Editura EXE, Cluj-Napoca.
29. Radu, I., (2009), Procesul de învăţământ – experienţă, rutină şi creativitate didactică, în
Ionescu, M., Bocoş, M. (coord.), Tratat de didactică modernă, Editura Paralela 45, Piteşti.
30. Radu, I.T., (1978), Învăţământul diferenţiat. Concepţii şi strategii, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
31. Radu, I.T., Ezechil, L., (2006), Didactica.Teoria instruirii, Editura Paralela 45, Piteşti.
32. Răduţ-Taciu, R., (2003), Individualitate şi grup în lecţia modernă, Editura Cărţii de Ştiinţă,
Cluj-Napoca.
33. Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
34. Sălăvăstru, D., (2009), Psihologia învăţări: teorii şi aplicaţii educaţionale, Editura Polirom,
Iaşi.
35. Zlate, M., Zlate, C., (1982), Cunoaşterea şi activarea grupurilor sociale, Editura Politică.
36. Zlate, M., (1997), Eul şi personalitatea, Editura Trei, Odorheiu Secuiesc.
37. Zlate, M., (1999), Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iaşi.

29