Sunteți pe pagina 1din 9

UNIVERSITATEA CONSTANTIN BRANCUȘI

FACULTATEA DE RELAȚII INTERNAȚIONALE, DREPT ȘI


ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE
SPECIALIZARE : ADMINISTRAREA ȘI CONDUCEREA
UNITĂȚILOR DE ÎNVĂȚĂMÂNT

GLOBALIZAREA ECONOMIEI

2014-2015
Nu există o definiţie a globalizării într-o formă universal acceptată şi, probabil,
nici definitivă. Motivul rezidă în faptul că globalizarea sub include o multitudine
de procese complexe cu o dinamică variabilă atingând domenii diverse ale unei
societăţii. Ea poate fi un fenomen, o ideologie, o strategie sau toate la un loc.

Una din cele mai uzitate definiții ale procesului de globalizare este următoarea :
Globalizarea reprezintă procesul prin care distanța geografică devine un factor tot
mai puțin important în stabilirea și dezvoltarea relațiilor transfrontaliere de natură
economică, politică și socioculturală. Rețelele de relații și dependențele dobândesc
un potențial tot mai mare de a deveni internaționale și mondiale.

Globalizarea este un proces de interacţionare şi integrare al populaţiilor,


companiilor şi guvernelor diferitelor naţiuni, un proces condus prin tratate,
investiţii şi acces la informaţia tehnologică. Acest proces are efecte asupra
mediului, culturii, sistemului politic şi economic, asupra dezvoltării şi prosperităţii,
asupra dezvoltării şi stării psihice sociale din întreaga lume.

Globalizarea se referă la un proces accentuat de integrare pe plan mondial şi de


răspândire a unui set de idei mai mult sau mai puţin legate de activitatea
economică şi de producţia bunurilor materiale, forțele promotoare fiind :

 liberalizarea comerțului internațional și a fluxurilor de capital,

 accelerarea progresului tehnologic și societatea informațională.

Concept destul de controversat, globalizarea este privită sub două aspecte:

1. Pozitiv - ce se concentrează pe beneficiile uniformizării şi a mondializării


societăţilor,

2. Negativ - ce acuză globalizarea pentru pierderea individualităţii unui popor,


a unei comunităţi.

Globalizarea are trei cauze principale : tehnologică, politică și economică. Ele


au declanșat un proces în care distanța geografică a devenit un factor neesențial în
stabilirea și susținerea legăturilor transfrontaliere, a relațiilor economice, politice și
socioculturale internaționale pe care le numim globalizare.
Sub aspect strict economic, al eficienței alocării si utilizării resurselor,
globalizarea economică apare ca un fenomen rațional, de natură să furnizeze un
volum mai mare de bunuri și servicii cu resurse tot mai puține. Globalizarea
economica presupune, așadar, în esență globalizarea procesului de creare a
producției interne brute ale statelor lumii.

Factori determinanți ai globalizării economiei mondiale sunt :

 Factorii economico-comerciali care au influențat adâncirea procesului de


globalizare a economiei mondiale. Aceștia includ libera circulație a
mărfurilor, liberalizarea serviciilor, liberalizarea piețelor de capital,
liberalitatea investitorilor străini de a înființa firme și alți factori cu caracter
legislativ și administrativ favorabili globalizării.

 Liberalizarea comerțului cu servicii, în special în domeniul


telecomunicațiilor, asigurărilor și bancar, a constituit tendința dominantă a
anilor '70 in SUA, fiind continuată în anii '80 în Marea Britanie și ulterior în
Uniunea Europeana și Japonia. Tendința continuă și în prezent, incluzând și
țările Europei Centrale și de Est, printre care și Romania.

 Liberalizarea piețelor de capital ca urmare a eliminării treptate a


obstacolelor impuse circulației devizelor și a capitalului reprezintă un pas
favorabil în vederea formarii unor piețe financiare globale. Aceasta
mobilitate a capitalului reduce riscul repatrierii capitalului în special în cazul
companiilor transnaționale și se înregistrează, totodată, o reducere a
costurilor în condiții normale.

 Liberalizarea investițiilor străine directe reprezintă un alt factor ce a


favorizat globalizarea.

Începând cu anii '70, interesul comun al umanității de prezervare a mediului


înconjurător s-a concretizat prin apariția unor concepte, cu vocație globală:
bunurile comune ale umanității, dezvoltarea durabilă si securitatea ecologică, care
au constituit noi factori ce au dinamizat procesul de globalizare a economiei
mondiale.

 Bunurile comune ale umanității sunt spații cum ar fi oceanele, fondurile


marine, care din diverse motive nu sunt susceptibile a fi divizate si nici nu
cad sub incidența suveranității statelor. Cu excepția oceanelor, nici unul din
aceste bunuri comune nu au fost polizate, deoarece este relativ faptul ca
oamenii posedă capacitățile tehnice de a le exploata și deteriora.

 Dezvoltarea durabilă este definită drept dezvoltarea care răspunde nevoilor


prezente, fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface
nevoile. Dezvoltarea durabilă e concepută în vederea reconcilierii dintre
economie și mediul înconjurător, ca o nouă cale de dezvoltare care să susțină
progresul uman nu numai în câteva locuri și pentru câțiva ani, ci pe întreaga
planeta și pentru un viitor apropiat.

 Securitatea ecologică este una dintre dimensiunile fundamentale ale


securității globale.

 Un alt factor determinant pozitiv cât și respectiv al globalizării îl reprezintă


cultura.

Procesul de globalizare a economiei mondiale, a început la mijlocul anilor '80, a


căpătat noi valențe și adepți în deceniul '90 și continuă în prezent să se manifeste
cu putere deși are de înfruntat concepții regionaliste și naționaliste.

În ultimii 20 de ani, economiile naționale ale țărilor au devenit din ce în ce mai


legate unele de altele datorita schimburilor comerciale, tendință certă ce a fost
denumita globalizare.

Globalizarea se remarca prin răspândirea rapidă în toată lumea a producției,


consumului, investițiilor, serviciilor, tehnologiei și capitalului provocând creșterea
numărului și importanței acordurilor internaționale, stabilind regulile jocului pentru
un număr mare de subiecte, mergând de la protejarea mediului până la comerț și
crearea instituțiilor necesare pentru administrarea acestor reguli, așa cum este și
Organizația Mondială a Comerțului.

Liberalizarea comerțului mondial demonstrează tendința societății moderne


de reducere treptată, până la dispariție a tuturor categoriilor de obstacole care
împiedică dezvoltarea piețelor externe, schimburile și respectiv circulația
mărfurilor la scara mondială. Importanța piețelor externe este cu atât mai mare cu
cât majoritatea întreprinderilor sunt angrenate într-un proces de dezvoltare care le
obligă să găsească noi oportunități de afaceri în alte țări, pe măsură ce piețele
interne se maturizează și se îngustează.
Termenul de globalizare a dobândit o forță emoțională destul de mare. Unii îl
consideră un proces cu efecte benefice, o adevărată soluție pentru viitoarea
dezvoltare economică mondială. Alții îl privesc cu ostilitate, chiar teamă,
considerând că el determină creșterea inegală între națiuni, provoacă șomajul și
amenință standardele de viață și interesul social.

Globalizarea oferă oportunități extinse pentru o dezvoltare reală la nivel global,


dar se manifestă printr-un proces inegal pe regiuni. Unele țări devin din ce în ce
mai integrate în economia mondială, cu o viteză mult mai mare decât altele.

Țările care au reușit să devină parte a sistemului unic global pe cale să se


contureze se bucură de creșteri economice mult mai însemnate ți de o reducere
mult mai importantă a economiei. În multe cazuri, mai ales în Africa, dezvoltările
înregistrate la nivelul țărilor cele mai bogate au determinat agravarea problemelor
țărilor mai sărace.

Creșterea dependenței statelor lumii de bunurile și serviciile produse de fiecare


dintre acestea a determinat sporirea intereselor companiilor producătoare pentru
extinderea activităților la nivel internațional. Importanța piețelor externe este cu
atât mai mare cu cât majoritatea întreprinderilor sunt angrenate într-un proces de
dezvoltare care le obligă să găsească noi oportunități de afaceri în alte țări, pe
măsură ce piețele interne se maturizează și se îngustează.

Curentele comerciale și financiare manifestate pe piața mondială, fluxurile de


informații și transformările tehnologice înregistrate continuă să creeze o
interdependență din ce în ce mai strânsă între economiile tuturor țărilor lumii.
Economiile naționale sunt supuse unor presiuni concurențiale din ce în ce mai
crescute, forțele pieței jucând un rol foarte important în stabilirea criteriilor de
supraviețuire sau dominație pe piață. În condițiile liberalizării acestor curente și
fluxuri comerciale și informaționale, sistemul fondat pe regulile Organizației
Mondiale a Comerțului va facilita o buna integrare a țărilor lumii în sistemul
comercial mondial, dar încadrarea acestora în acest sistem se va face de la niveluri
extrem de diferite.

Stadiul de dezvoltare la care a ajuns, în prezent, economia mondială face ca


aproape orice studiu, lucrare sau articol pe teme economice, și nu numai, să
înceapă prin referiri la procesul actual al globalizării.

Într-un sens larg, globalizarea economiei mondiale poate fi definită ca fiind


procesul deosebit de dinamic al creșterii interdependențelor dintre statele naționale,
ca urmare a extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale în tot mai largi și
variate sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale și având drept
implicație faptul că problemele devin mai curând globale decât naționale, cerând la
rândul lor o soluționare mai curând globală decât națională.

Criza de materii prime (petrol si energie) a generat, mai ales din partea țărilor
occidentale, inițiative pentru găsirea unor soluții alternative, cum ar fi înlocuitorii
dau transformarea producției către zone geografice, care dețin și pot pune la
dispoziție resursele necesare. Totodată, transformarea producției către acele țări, în
care forța de muncă este ieftină, a devenit o practica uzuală a țărilor dezvoltate și
este încununată de succes în mod special în sectoare precum: confecțiile,
încălțăminte și articole sportive.

O serie de societăți transnaționale vest europene au mers pana la a-și concedia


muncitorii în țările de origine pentru a-și extinde forța de muncă și activitățile în
țările cu salarii mai reduse. Asemenea situații s-au întâlnit frecvent începând cu
anii 1990, iar un exemplu semnificativ în acest sens este cel al producătorilor
elvețieni-suedezi ABB care au redus 59.000 de locuri de muncă în Europa de Vest
în timp ce ofereau 56.000 în alte părți, în principal în Asia și Europa de Est. Tot în
aceeași perioadă, fluxurile de capital străin înspre și dinspre Marea Britanie și
Germania și dinspre Suedia au început să fie puternic influențate de cheltuielile cu
forța de muncă, iar organizarea producției în străinătate ca reacție la aceste costuri
a devenit o practică tot mai largă. Când ne referim însă la cheltuielile cu forța de
muncă nu înțelegem doar salariile, ci și cheltuielile de angajare, inclusiv
contribuțiile angajaților la asigurările sociale.

În țările vest-europene presiunea exercitată pentru reducerea cheltuielilor cu


asigurările sociale a generat, pe de o parte, prestări sociale reduse, iar pe de altă
parte, a permis transferul unei părți mai mari din povara fiscala asupra forței de
muncă prin contribuții semnificative ale angajaților sau prin prestări private mai
importante.

Trebuie spus însă că societățile transnaționale rămân, așa cum este normal,
subordonate prin deciziile lor principiul economic de bază al eficienței exprimat
prin productivitate și rentabilitate. De aceea aceste firme, a căror activitate nu ține
seama de granițe naționale, sunt foarte sensibile la orice factor care ar putea să le
reducă profitabilitatea și, prin urmare, transferul producției lor în salarii, și nivelul
productivității forței de muncă angajate în străinătate. De multe ori, deși salariile
din țările în curs de dezvoltare reprezintă cca 30% din salariile medii pentru
aceleași activități în țările OEDC, productivitatea muncii este doar de 40 % din cea
a țărilor dezvoltate. Acest dezavantaj al eficienței reduse a muncii limitează, în
multe cazuri, posibilitățile de transfer a unor activități în țări în care salariile sunt
mici.

Preocupările actuale ale firmelor privind creșterea eficienței economice și a


calității bunurilor produse se subordonează nevoii de a face față, cât mai bine,
raporturilor concurențiale impuse de piață . Prin participarea societăților
transnaționale la lupta pentru supremație economică pe diferite piețe se tinde la
globalizarea competiției în cadrul căreia, alături de comerț, un rol important joacă
și producția transnațională. Acest tip de producție ajunge să impună standardele
competiției globale în cadrul piețelor naționale, și prin aceasta, o serie de firme
sunt obligate fie să producă la nivelul limitei mondiale a productivității, fie să iasă
din afaceri.

Globalizarea se poate constitui într-o forță dinamică și puternică a creșterii și


dezvoltării. În măsura în care este corect gestionată, pot fi constituite fundamentele
unei creșteri susținute și echilibrate la nivel internațional. Pentru aceasta se impune
menținerea unei perseverențe în căutarea de soluții consensuale prin dialog deschis
și direct, care trebuie să țină cont de interesele tuturor participanților.

Părerile asupra fenomenului globalizării sunt împărțite. Dacă la început se putea


relaționa procesul liberalizării spațiului cu un efect benefic al evoluției, astăzi tot
mai des este întâlnită expresia de capcana a globalizării.

Dintre efectele pozitive ale globalizării reținem câteva: intensificarea schimburilor


comerciale intracomunitare; accelerarea procesului de inovare tehnologică în țările
membre; creșterea stabilității economice și stimularea investițiilor; sporirea
potențialului economic și a capacității de absorbție a pieței comunitare;
funcționarea fără piedici a piețelor și liberalizarea totală a activităților comerciale,
industriale și financiare, la nivel mondial; achiziționarea rapidă de competență,
crearea și utilizarea rapidă și eficace a tehnologiei și informației, exploatarea
piețelor.

Globalizarea economiei nu se poate produce fără a implica și consecințe negative :


sporirea treptată a competențelor supranaționale acordate instituțiilor comunitare,
în detrimentul promovării unor programe economico-sociale în interesul propriilor
națiuni; diminuarea suveranității și intereselor unor țări mai mici, ca urmare a
renunțării la principiul unanimității în adoptarea multor hotărâri în cadrul UE;
menținerea contradicțiilor intracomunitare, ca urmare a creșterii discrepanțelor
dintre economiile diferitelor țări; manifestarea contradicțiilor de interese și pe piața
mondială, ca urmare a creșterii puterii economice și politice a UE, a intensificării
schimburilor comerciale intracomunitare.

Pentru a ajuta țările în curs de dezvoltare să prevină și să depășească orice efect


negativ al globalizării economice și financiare, să culeagă beneficiile și să
răspundă oportunităților și provocărilor sale, Comunitatea internațională trebuie să
reconsidere și să elaboreze strategii și politici de dezvoltare care să ia în
considerare demersurile de dezvoltare în plan social, uman și în ceea ce privește
mediul înconjurător.

Globalizarea, prin proporțiile ei, a schimbat baza și perspectiva vieții economice


și, o dată cu aceasta, modul nostru de a gândi și a acționa. Ea poate fi considerată
ca o schimbare fundamentală în istoria omenirii. Având implicații globale, ea a
determinat redefinirea posibilităților și limitelor noastre de a acționa la nivel local,
acum fiind valabilă mai mult ca oricând sintagma – gândește global și acționează
local - .
BIBLIOGRAFIE:

Bauman Z. , “Globalizarea si efectele ei sociale”, Editura Antet, București, 1999;

Hirst P., Thompon G., “Globalizarea sub semnul întrebării. Economie


internațională și posibilitățile de guvernare”, Editura Trei, București, 2002;

Martin H-P., Schumann H., “Capcana globalizării”, Editura Economica, București,


1999;

Moise E., “Economie Mondiala”, Editura Victor, București, 2005;

Weiss L., “ Mitul statului lipsit de putere. Guvernarea economiei in era


globalizării” , Editura Trei, București, 2002;