Individualitate, persoana, personalitate - DELIMITARI

CONCEPTUALE

1 DELIMITARI CONCEPTUALE
In literatura de specialitate se utilizeaza nediferentiat o serie de termeni care sunt de
multe ori folositi unul in locul celuilalt, si anume: individ, individualitate, persoana,
personalitate, personaj.
Conceptul de individ
Individul reprezinta totalitatea insusirilor biologice (ereditare si dobandite) care asigura
adaptarea la mediul natural.
El desemneaza caracterul indivizibil al organismului. De aici rezulta o serie de
caracteristici ale individului:
- este un produs in intregime determinat biologic;

- este un reprezentant al speciei, indiferent daca aceasta este umana, animala sau
vegetala;
- este o notiune aplicabila tuturor organismelor.
Conceptul de individualitate
In decursul existentei individului insusirile biologice se specializeaza, se ierarhizeaza,
se integreaza capatand astfel unele note distinctive originale.
Individualitatea este individul cu organizarea sa specifica, diferentiala, irepetabila si
ireductibila.
Conceptul de persoana
Persoana este corespondentul, in plan social, a individului in plan biologic.
Persoana reprezinta individul uman, ca entitate concreta, intr-un cadru relational dat, asa
cum este perceput de cei din jur.

Prin conceptul de persoana desemnam ansamblul insusirilor psihice care

asigura adaptarea la mediul social-istoric.
Notiunea de persoana este aplicabila doar omului, dar nu in general, ci doar celui
dezvoltat din punct de vedere psihic. Copiilor la nastere si bolnavilor psihici nu li se pot
acorda atributul de persoana.
2 DELIMITARI CONCEPTUALE Conceptul de personalitate
 De-a lungul timpului, ansamblul insusirilor psihice ale persoanei suporta un proces de
structurare in urma caruia se diferentiaza intre ele si se valorizeaza devenind unice.
Personalitatea este persoana plus o nota de valoare, ea este organizarea superioara a
persoanei. Trebuie facuta o distinctie intre persoana si persionalitate:
- persoana se refera la forma fundamentala a fiintei umane care traieste si isi
realizeaza destinul pe lume.
- Personalitatea se refera la particularitatile psihice individuale, la ceea ce-l distinge si
il detaseaza pe un om de altul.
Cineva este personalitate numai comparativ cu altii.
Conceptul de personaj
Are doua acceptiuni:
- personajul ca manifestare in afara, in comportament a persoanei si personalitatii
- personajul ca „persoana in rol”, omul interpretat ca un rol social.
Fiecare om poate juca mai multe roluri, deci el se manifesta prin mai multe personaje,
isi releva fata de altii mai multe fatete ale personalitatii sale.
Tipuri de personaje:
- personaje sociale (joaca roluri asteptate sau impuse de societate);
- personaje volitive (joaca roluri pe care si le impun singure conform propriilor
aspiratii);
- personaje masca (joaca roluri straine personalitatii lor pentru a-si ascunde propria
personalitate).
Datorita faptului ca sub fiecare personaj se afla o personalitate inseamna ca personajul
este vesmantul social al personalitatii, mecanismul ei de aparare.
Personajul este o „fateta”, o imagine fragmentara a persoanei, o masca, o aparenta in
spatele careia se ascunde persoana.
Persoana si personajul nu se identifica; in timp ce persoana este o creatie originala,
personajul este rutina, automatism.

Persona in limba greaca inseamna masca, vine de la personajul pe care il

interpreta actorul intr-o piesa si pana la final ajungea sa se identifice cu el.
Carl Gustav Jung spune despre persona ca "reprezinta un complex functional
constituit din ratiuni de adaptare sau de comoditate necesara, dar care nu se
identifica cu individualitatea". Acest complex se refera exclusiv la relatia cu
obiectele exterioare.
Persona este un compromis intre individ si societate.
Cand ne construim propria persona - masca - sunt importante trei aspecte :
 in sufletul fiecaruia dintre noi exista un ideal
  imaginea pe care mediul inconjurator si-o face despre om
 potentialul nostru psihic si fizic care impune automat limite eului ideal
Un om poate avea mai multe masti, mai multe feţe. Acasa poate purta o masca
iar la serviciu alta masca, iar de asemenea cand merge sa faca sport poarta alta
masca. Toate aceste feţe ale lui, constituie persona lui. Pur si simplu se
conformeaza in diferite situatii in functie de necesitatile lui personale.

Desigur, cum ne purtam in societate este un factor social semnificativ, dar nimeni
inainte de Carl Gustav Jung nu a precizat ca acest lucru este innascut, adica
reprezinta un arhetip din inconstientul colectiv.
Persona - masca - pentru personalitatea noastra poate fi daunatoare sau
benefica.
Astfel, daca omul este prea preocupat de rolul pe care il joaca in societate atunci
se identifica cu acest rol si cealalta parte a personalitatii ramane latenta. In acest
caz, individul poate trai intr-un conflict major datorita personei pe care o arata in
exterior si cealalta parte a personalitatii sale, care ramane ascunsa, aici aparand
nevroza.
Ego-ul identificat cu persona - masca - determina inflatia individului.
Parintii, in unele cazuri proiecteaza propria lor persona asupra copiilor cu adanci
si multiple consecinte asupra constructiei personalitatii copiilor. Astfel structura
psihica a copilului poate fi modificata, de fapt falsificata prin presiunea educatiei
in sensul in care il doresc strict parintii, ceea ce poate duce sigur la nevroza.
Acest lucru poate sa fie o explicatie pentru automutilarile la care se supun
adolescentii in special intre varstele de la 13 la 18 ani.
De asemenea prin faptul ca dorim pentru copiii nostri lucruri pe care ei nu le vor
din adancul lor ii duce pe acestia la nevroza, ajung sa fie mereu stingheri oriunde
se duc, sa fie neadaptati, sa fie antipatici pentru ca ei nu mai au instincte naturale
adaptate la mediu (sindromul elefantului in magazinul de portelanuri).
Angajatul care poarta masca 8 - 10 ore pe zi poate sa si-o scoata cand pleaca de
la birou si se poate angaja in activitati care sunt mai satisfacatoare pentru el. Ne
putem aminti, referitor la acest lucru, de Franz Kafka scriitor care a lucrat
constient intr-o companie de asigurari ca avocat si care seara scria si isi urma
activitatile culturale. Kafka spunea ca isi uraste munca, serviciul dar ca superiorii
lui nu au sa ghiceasca niciodata acest sentiment dupa modul in care el isi
indeplinea atributiile de serviciu.
Multi oameni traiesc vieti duble, una care este dominata de persona - masca - si
una care le satisface nevoile psihicului.
Obiceiurile si legile care se refera la comportamentul uman sunt o expresie
a personei grupului. Ei incearca sa impuna standarde uniforme de comportament
asupra intregului grup fara a tine cont de nevoile fiecarui individ. Hazardul
sanatatii mentale datorat inflatiei este de la sine inteles. Pe de o parte victima
inflatiei poate suferi sentimente de inferioritate cand este incapabila sa traiasca la
nivelul care este asteptat de la ea. Ea se poate simti respinsa de comunitate si
traieste sentimente de singuratate si dezradacinare.
C. G. Jung a avut o mare oportunitate sa studieze efectele personei asupra unui
individ pentru ca pacientii lui erau oameni care aveau mari realizari si care
deodata au inteles ca vietile lor erau goale si fara sens. In psihanaliza, ei au
inceput sa realizeze ca se minteau de ani buni ca erau mincinosi cu privire la
sentimentele si interesele lor si ca pretindeau a fi interesati de lucruri pentru care
nu aveau niciun interes.
Scopul tratamentului psihanalitic este de la sine inteles.
Persona trebuie sa fie demascata pentru a permite celorlalte parti ale naturii
individului sa se exprime. Aceasta este o sarcina dificila atat pentru psihanalist
cat si pentru pacientul care se identifica cu o asemenea masca inflationata pentru
multi ani. Terapia pentru o persoana inflationata, sugereaza ca este mai indicat
pentru pacient sa fie un ipocrit constient decat unul inconstient. Ideal ar trebui sa
nu existe ipocrizie si deceptii de niciun fel indiferent de situatie, persona este un
fapt al existentei umane si trebuie sa fie exprimata de preferat intr-o forma
onesta.
In persona noastra se afla ceva in deplin acord cu personalitatea noastra chiar
daca aceasta reprezinta o adaptare sau o neadaptare la societate. Cand un om
este bine adaptat societatii dar si sufletului sau, interiorului sau,
atunci persona este un complex flexibil care asigura acestuia o comunicare
usoara cu lumea. Daca un om este perfect adaptat lumii exterioare atunci el este
un om al maselor este un om popular iar daca este adaptat doar propriului Eu,
doar interiorului lui, acesta va trece drept un ciudat (cand face doar ce vrea el).
Jolanda Jacobi spune ca "orice inadaptare constanta precum si orice identificare
cu persona, mai cu seama cu o atitudine care nu corespunde Eului nostru real,
trebuie sa duca deci, odata cu inaintarea in varsta, la dereglari ce se pot
amplifica pana la crize si imbolnaviri psihice severe.".
Persona chiar daca spunem ca este o masca, este un aspect al identitatii
noastre.
Aproape fiecare profesie are persona sa caracteristica. Lumea impune un anumit
comportament si oamenii se straduiesc sa corespunda asteptarilor.

3 Definiti ale personalitatiiDefinitii pozitiviste

Aceste definitii au aparut ca reactie la definitiile structuraliste. Cei care au promovat
acest tip de definitii au stabilit ca ceea ce cunoastem sunt propriile noastre operatii pe care le
facem cand studiem personalitatea.
Allport da o astfel de definitie: „personalitatea este conceptualizarea cea mai adecvata
a comportamentului unei persoane in toate detaliile sale, pe care omul de stiinta o poate da
la un moment dat ”.
Acest tip de definitii introduc personalitatea pe calea cercetarii obiective, riguroase
pozitiviste. Dar exista si eroarea ca definesc obiectul de cercetare in functie de metodele
utilizate care pot fi si imperfecte. Trebuie de fapt adaptate metodele la obiect.
Dincolo de aceste definitii reductioniste s-a incercat definirea personalitatii ca entitate
complexa, eterogena, dupa natura substantial-calitativa a „elementelor” care o compun.
„Personalitatea este unitatea bio-psiho-sociala constituita in procesul adaptarii
individului la mediu si care determina un mod specific, caracteristic si unic de comportare in
diversitatea situatiilor externe”. (Wiggins, 1971).
„Personalitatea este un sistem hipercomplex, cu autoorganizare, teleonomic (mod
de explicare stiintifica a comportamentului orientat al sistemelor organice), determinat
biologic si socio-cultural, cu o dinamica specifica, individualizata” (M. Golu, 1993).
4 Abordarea psihanalitica a personalitatii
Freud s-a ocupat de isterie – problema clinica in care pacientii au dureri cumplite, dar
care nu pare sa aiba o baza organica. El a constatat ca pacientii sai isterici pareau sa aiba
amintiri si asociatii adanc ingropate si puternic marcate afectiv. Aducerea acestora la
suprafata parea sa-i ajute. El a elaborat o tehnica de asociere libera si de analiza a „greselilor
de exprimare” si a visurilor, care i-a permis sa cerceteze aceste amintiri ascunse. Treptat,
Freud a elaborat metode cunoscuta sub denumirea de tehnica psihanalitica. Scopul acesteia
este procesul catharctic prin acre toate traumele emotionale ascunse ies la suprafata,
permitand pacientului sa se elibereze de ele si sa gaseasca modalitati constructive de a le
stapani.
Freud a elaborat un model in care mintea umana era vazuta ca un aisberg, avand cea
mai mare parte ascunsa sub suprafata apei:
- constient – partea mintii de are suntem constienti;
- preconstientul este aea parte a mintii in are stationeaza amintiri si ganduri, care,
temporar, sunt uitate, dar are pot fi aduse in constient daca este neesar;
- inconstientul, in care Freud considera ca este ingropat un strat mai profund al
mintii, ale carui componente nu ajung niciodata la constienta. Aici sunt ascunse
conflictele si traumele acumulate in prima parte a vietii.
Freud considera ca personalitatea umana este compusa din trei parti:
- sinele – este prima parte a personalitatii care contine toate imboldurile launtrie,
pulsiunile si instintele. El este in intregime egoist, manifestandu-se numai pe
baza principiului placerii, de satisfacere imediata a oricarei dorinte.
- eul – functioneaza pe baza principiului realitatii. Pe masura ce are loc desprinderea
individului de prima perioada a copilariei, incepe sa apara o mladita mai realista a sinelui.
Eul incearca sa satisfaca solicitarile sinelui, dar intr-o maniera care sa se potriveasca si cu
realitatea si care sa nu produca dificultati mai tarziu.
- supraeul – este un fel de „parinte interior” indicandu-i individului ce „ar trebui” sa
faca si continand toate ideile, datoriile si responsabilitatile individului, ca parte a
atributiilor sociale. In multe privinte, aceasta parte a personalitatii este la fel de nerealista
ca si sinele, deoarece exigentele sale sunt atat de pretentioase incat ar fi imposibil de
realizat. Si din nou eul, actionand conform principiului realitatii, trebuie sa mentina
echilibrul intre realitate si solicitarile supraeului.

Acest tip de abordare a personalitatii este numit psihodinamic, deoarece

concepe eul ca avand rolul de a mentine un echilibru dinamic intre cele
trei tiupuri de exigente care ii sunt impuse: de la sine, de la supraeu si de
la realitate. Totusi sinele si supraeul se afla in inconstient si este
important ca eul sa le impiedice sa treaca in constient. Prin urmare, eul
elaboreaza o serie de mecanisme de aparare, care ii permit sa se
protejezeimpotriva presiunilor exercitate de sine si de supraeu.
Au existat multe critici la adresa abordarii freudiene a personalitatii. Teoria freudiana
poate fi utilizata pentru a explica aproape orice dupa consumarea evenimentului, dar este
dificil de folosit pentru a prezice ce se poate intampla, iar o teorie stiintifica este considerata,
in general corecta, daca pe baza ei se pot formula predictii.
5 Abordarea psihometrica a personalitatii
Teoria lui Eysenck asupra personalitatii
Abordarea lui Freud era idiografica, ceea ce inseamna ca psihanalistul avea ca scop
intelegerea modului in care se echilibreaza diferite aspecte ale personalitatii la fiecare individ.
Dar alti psihologi au inceput sa-si concentreze atentia asupra modului in care oamenii pot fi
grupati si comparati intre ei, iar aceasta abordare este nomotetica. Acesti psihologi au avut o
contributie deosebita la elaborarea testelor psihometrice, care sunt utilizate la masurarea
caracteristicilor psihologice de tipul inteligentei, reactivitatii sau personalitatii.
Eysenck a fost puternic influentat de traditia behaviorista. El a adoptat varianta
esantionarii din diferite aspecte ale comportamentului unei persoane, punandu-i subiectului
intrebari despre felul in care se comporta in mod normal. Testele sale au fost elaborate sub
forma de chestionare si prin analiza rezultatelor la aceste chestionare cercetatorul a reusit sa
elaboreze o teorie a personalitatii.
Eysenck a utilizat, pentru identificarea aspectelor fundamentale ale personalitatii, o
tehnica numita analiza factoriala. In urma cercetarilor efectuate, a tras conluzia ca par sa
existe doua dimensiuni esentiale ale personalitatii: extraversiunea si nevroza
(neuroticism). Mai tarziu, in 1976 a adaugat o a treia dimensiune, psihoza
(psyhoticism), deoarece simtea ca acest aspect al personalitatii nu se justifica prin ceilalti doi
factori.
Fiecare din acesti factori principali este compus din cativa factori secundari. Astfel,
pentru extravertit factorii secundari sunt: dinamismul, sociabilitatea, disponibilitatea de
asumare a riscurilor, impulsivitatea, expresivitatea, chibzuinta si responsabilitatea.
Un chestionar conceput sa masoare gradul de extraversiune sau introversiune ar contine
intrebari care sa testeze comportamentul corespunzator fiecarui factor secundar: „Va place sa
fie multa agitatie in jurul dvs.?”; „In general, puteti sa va transpuneti rapid gandurile in
cuvinte?”.
Factori secundari pentru nevroza: respectul de sine, bucuria, teama, obsesivitatea,
autonomia, ipohondria si vinovatia. El a testat acesti factori prin intrebari de tipul: „Deveniti
nervos in lifturi si tuneluri?”; „Aveti migrene puternice?”; „Va simtiti uneori stangaci cand
sunteti cu superiorii?”. Din raspunsurile la aceste intrebari, Eysenck obtinea scorul global
pentru nevroza.
Factorii secundari care stau la baza „psihozei” numara elemente de tipul singuratatii,
insensibilitatii, indiferentei fata de altii, nonconformismului, opozitiei fata de practicile
sociale si lipsei de constiinta. Aceasta dimensiune a personalitatii nu este perfect identica cu
celelalte doua, deoarece Eysenck a constatat ca majoritatea oamenilor obtin scoruri mici sub
acest aspect.
De asemenea, el considera ca extraversiunea si nevroza sunt total independente. Ar
putea exista introvertiti nevrotici si extravertiti nevrotici sau ar putea exista introvertiti stabili
si extravertiti stabili.
Au existat si critici la adresa abordarii lui Eysenck. Una este legata de esantionul foarte
limitat pe care l-a utilizat (sapte sute de soldati care erau tratati pentru boli nervoase) si alta a
fost aceea ca folosirea chestionarelor presupune ca rezultatele sunt influentate de dispozitia
de moment a celor chestionate. La o intrebare de tipul „Ati prefera sa stati acasa singur, sau
sa mergeti la o petrecere plictisitoare?” se pot primi mai multe raspunsuri de la aceeasi
persoana, in functie de starea de moment (si posibil, de perioada scursa de la ultima petrecere
la care a participat).
6 Teoria lui Cattell asupra personalitatii
Tipul de teorie elaborata de catre Eysenck este deseori cunosuta sub denumirea de
teoria trasaturilor de personalitate (factorilor de personalitate), deoarece implica incercarea de
a compara oamenii utilizand diversi factori sau aspecte ale personalitatii si observarea
modului in care se imbina acestia.
Raymond Cattell, in 1965 a elaborat si el o teorie a factorilor de personalitate, intr-o
maniera similara celei a lui Eysenck. El considera ca factorii de personalitate ar putea fi
impartiti in doua tipuri: factori externi si factori interni.
 Factorii externi formeaza personalitatea aparenta – acele trasaturi de personalitate pe
care le observa ceilalti. Dar sub acestea exista un set de trasaturi interioare care formeaza
baza personalitatii. Cattell a considerat ca exista 16 factori interni esentiali pe care ii poseda
fiecare om intr-o masura mai mare sau mai mica.
Factorii lui Cattell au fost identificati prin analiza factoriala a trei tipuri diferite de date,
pe care el le-a numit: date-L, date-Q si date-T. „L” vine de la life-record, ceea ce s-ar
traduce prin „consemnari din viata”, intre care se numara informatiile referitoare la notele
obtinute la soala, absentele de la lucru s.a. Scorurile Q, de la questionaires sunt obtinute din
chestionare cu intrebari referitoare la obiceiurile si sentimentele personale si in sfarsit, datele
T (de la test) sunt obtinute din rezultatele subiectilor la teste obiective , de tipul testelor de
inteligenta. Cattell a tras concluzia ca exista saisprezece factori esentiali de personalitate,
elaborand un test de personalitate cunoscut sub denumirea de 16 PF.
Totusi, multi psihologi au criticat ideile lui Cattell pe motiv ca datele pe care le-a
utilizat in formularea teoriei sale si in redactarea testelor de personalitate erau destul de
superficiale si ca factorii de personalitate propusi de el se inscriu in categorii prea rigide
pentru a fi operante.
Orice test trebuie sa indeplineasca in mod satisfacator trei criterii esentiale: fidelitate,
validitate si standardizare.
7 Criteriile esentiale pe care trebuie sa le indeplineasca un test
Fidelitatea
Fidelitatea se refera la acuratetea cu care chestionarul masoara o anumita calitate. Un
test psihometric nu are nici o relevanta daca rezultatele sale sunt afectate de procese
temporare sau trecatoare.
Exista trei modalitati prin care psihologii estimeaza fiabilitatea (fidelitatea) unui test
psihometric. Cea mai simpla dintre acestea este metoda test-retest. In cadrul acesteia se
efectueaza testul asupra unui grup de persoane, iar mai tarziu se repeta acelasi test. Daca
testul este fiabil rezultatele ar trebui sa fie foarte asemanatoare de fiecare data.
O alta tehnica este de a elabora doua versiuni distincte ale aceluiasi test si de a observa
daca se obtine acelasi rezultat cand testati aceleasi persoane, in situatii diferite. Aceasta este
cunoscuta sub denumirea de metoda formelor alternative.
A treia tehnica utilizata pentru testarea fidelitatii este metoda injumatatirii. In cadrul
acesteia un test este impartit in doua: itemii cu sot si itemii fara sot. Prima testare se face cu o
jumatate din intrebari (itemi cu sot), iar urmatoarea – asupra acelorasi subiecti – cu cealalta
jumatate (itemii fara sot). Daca testul este fiabil, cele doua jumatati ar trebui sa furnizeze
rezultate similare.

Fidelitatea este exprimata sub forma unui coeficient de corelatie. Acesta

are o valoare intre –1 si +1, care exprima cat de bine se potrivesc
rezultatele obtinute in urma aplicarii celor doua teste sau a celor doua
jumatati de test. Ca regula generala, testele de capacitate trebuie sa aiba
o corelatie de +0,8, sau mai mare pentru a fi considerate fiabile, iar
testele de personalitate +0,6, sau mai mult. Daca valoarea este ceva mai
mica decat aceasta, rezultatele testului nu sunt demne de incredere.
 Statistica alfa-Cronbach este un instrument de masurare a fidelitatii, utilizat frecvent,
calculata pe baza unui singur set de itemi. Ea este , intr-adevar, corelarea testului cu el insusi.
In general, valoarea coeficientului creste atat in functie de cresterea corelarii dintre itemi, cat
si in functie de cresterea numarului de itemi ai testului.
8 Criteriile esentiale pe care trebuie sa le indeplineasca un test
Validitatea
Validitatea presupune ca testul masoara cu adevarat ceea ce intentioneaza cercetatorul
sa masoare. Masura in care un test estimeaza, intr-adevar, ceea ce se intentioneaza reprezinta
gradul sau de validitate. Exista patru tipuri de validitate:
- validitatea superficiala;
- validitatea criteriului;
- validitatea constructiei;
- validitatea ecologica.

Validitatea superficiala este cea mai simpla, aceasta aratand numai

daca un anumit test pare sa masoare ceea ce se doreste.
Validitatea criteriului. In acest caz validitatea testului este masurata prin compararea
rezultatelor sale pe baza unui alt criteriu (cum ar fi compararea rezultatului unui test de
inteligenta cu reusita scolara obisnuita).
Exista doua tipuri de validitate a criteriului: validitate concurenta si validitate
predictiva. Validitatea concurenta este verificata atunci cand testul este comparat cu o alta
masura aflata la indemana – cum ar fi efectuarea unui test de inteligenta si compararea sa cu
rezultatele la un examen pe care studentul l-a dat deja. Validitatea predictiva este verificata
atunci cand rezultatele testului sunt comparate cu ceva care trebuie sa se intample in viitor,
dupa ce persoana a fost testata – cum ar fi testarea cuiva pentru selectia pe postul de manager
si, mai tarziu observarea raporturilor dintre performantele sale concrete intr-o activitate de
conducere si rezultatele testului. Stabilirea validitatii predictive este importanta in prima faza
a elaborarii chestionarului si in aplicatii.
Validitatea constructiei arata daca un test psihometric este elaborat in spiritul teoriei
pe care se doreste sa o verifice. Esenta validitatii constructiei este faptul ca intre trasatura si
criteriile externe exista corelatii prevazute pe baza unei teorii stiintifice adecvate, nu pe baza
bunului simt sau a unei analize superficiale a caracteristicilor trasaturii. De exemplu, am
putea folosi o teorie psihobiologica a personalitatii pentru a prevedea modul in care o anumita
trasatura se va corela cu ritmul cardiac.

Validitatea constructiei reiese din intreaga plasa de informatii empirice si

analiza teoretica tesuta in jurul unei trasaturi, numita uneori retea
nomologica. Problemele cu care se confrunta validitatea constructiei sunt
cele ale stabilirii adevarului stiintific. Validitatea constructiei este
intotdeauna relativ provizorie si poate fi slabita sau intarita de cercetarile
noi.
 Validitatea ecologica arata daca testul masoara fenomenul real in lumea de zi cu zi pe
care trebuie sa o reprezinte. De exemplu, daca un test de extraversiune identifica intr-adevar
persoanele sociabile si prietenoase in viata cotidiana.

9 TEMPERAMENTUL
Integrarea insusirilor si trasaturilor de ordin dinamico-energetic ale proceselor psihice si
actelor motorii precum intensitatea, pregnanta, acuitatea, modalitatea, echilibrul da structura
temperamentala a personalitatii.
Sillamy defineste temperamentul ca „un ansamblu de elemente biologice, care,
impreuna cu factorii psihologici, constituie personalitatea”.
Temperamentul reprezinta modul in care variabilele bioconstitutionale si bioenergetice
se implica in organizarea si desfasurarea proceselor psihice – perceptie, memorie, gandire,
afectivitate – si se reflecta in comportament. Cand vorbim de temperament in plan psihologic,
nu ne gandim la constitutia fizica sau la procesele metabolice care au loc in organism, ci la
modul cum reactioneaza si se manifesta individul sub aspect dinamico-energetic in diferite
situatii externe: rapiditatea perceptiei, a raspunsurilor verbale la intrebari, a reactiilor motorii,
intensitatea trairilor emotionale si durata lor; echilibrul sau impulsivitatea derularii
raspunsurilor la succesiunea stimularii externe; disponibilitatea la comunicare interpersonala;
capacitatea generala de lucru si rezistenta la solicitari puternice si de lunga durata; rezistenta
la frustratii, la stres, la situatii afectogene si conflictuale.
Toate aceste trasaturi se exprima si se concretizeaza numai la persoana care se
manifesta, se comporta si actioneaza intr-o imprejurare de viata sau alta. Temperamentul, desi
are o conditionare biologica directa si ereditara, dobandeste valente si sens real numai in plan
psihocomportamental.
Temperamentul constituie latura dinamico-energetica a personalitatii. Dinamica pentru
ca ne furnizeaza informatii cu privire la cat de iute sau lenta, mobila sau rigida, accelerata sau
domoala, uniforma sau neuniforma este conduita individului. Energetica deoarece ne arata
care este cantitatea de energie de care dispune un individ si mai ales modul cum este
consumata aceasta energie.
Temperamentul este una dintre laturile personalitatii care se exprima cel mai pregnant
in conduita si comportament (miscari, reactii afective, vorbire).
10 Clasificarea temperamentelor
Oamenii pot fi grupati in functie de trasaturile lor asemanatoare, chiar daca exista
diferente psihocomportamentale, implicit si temperamentale, intre acestia.
10 Tipologii temperamentale
Aceste tipologii iau in considerare unele substante existente in corpul omenesc.
Hipocrate si Galenus au pus la baza clasificarii temperamentelor diferite umori prezente in
corpul omenesc: sange, limfa, bila galbena si bila neagra. Ei considerau ca amestecul potrivit,
temperat (de aici si termenul de temperament) al acestor substante duce la o stare perfecta de
sanatate, implicit la un temperament perfect, in timp ce excesul unei umori produce
temperamente imperfecte.
Daca la o persoana predomina sangele, aceasta va avea fata destinsa, surazatoare,
fericita, va fi satisfacuta, optimista (sanguinic). Daca predomina limfa, fata va avea trasaturi
rotunjite, va fi letargica, apatica, iar psihocomportamental persoana respectiva va fi lenta,
rabdatoare, inerta (flegmatic). Predominanta bilei galbene, produsa de ficat se asociaza cu
fata rigida, cu proeminenta oaselor fruntii, arcadelor, nasului, persoanele respective fiind
violente, pasionante, impulsive (coleric). Persoanele la care organismul este impregnat
de bila neagra, care genereaza intensitatea si profunzimea reactiilor nervoase, fata va fi
zvelta, delicata, ochii plecati, gura amara, iar psihocomportamental acestea vor fi predispuse
spre interiorizare, autoanaliza, concentrare (melancolic).
11 Clasificarea temperamentelor Tipologii constitutionale
Aceste tipologii iau in calcul constitutia corporala, morfologica a individului,
considerand ca o anumita constitutie predispune la un anumit comportament.
Psihiatrul german E. Kretschmer, utilizand un ansamblu de instrumente de investigatie
si studiind bolnavii psihici, a sesizat o corespondenta frecventa intre simptomatologia
psihocomportamentala si aspectul bioconstitutional extern. El a elaborat o tipologie pe criterii
morfologice care cuprinde trei tipuri principale si un tip accesoriu, mai putin individualizat:
- tipul picnic – ciclotim: se caracterizeaza prin expansiunea cavitatii viscerale, prin
tendinta de a acumula grasime, piele intinsa, fata moale, sistem osos fragil, extremitati
moi, rotunde, scurte;
- tipul leptosom (astenic) – schizotim: se distinge prin constitutie verticala, trunchi
cilindric, cutia toracica plata, umeri apropiati si ingusti, cap mic si rotund, muschi si oase
subtiri, nas lung si ascutit, paloarea fetei, trasaturi feminine la barbati si masculine la
femei (leptos-ingust, stramt);
- tipul atletic – vascos: mare dezvoltare a scheletului osos, a musculaturii, epidermei;
umeri lati si bazin ingust, partea de sus a corpului dezvoltata in largime, gat lung degajat;
- tipul displastic – reuneste numeroase varietati dismorfice, cu malformatii
congenitale.
Din punct de vedere medical, tipurile stabilite de Kretschmer se asociaza cu
predispozitii psihopatologice diferite: tipul picnic – ciclotim predispune la tulburari maniaco-
depresive; tipul leptosom (astenic) – schizotim predispune la tulburari de natura schizoida
(schizofrenica); tipul atletic – vascos si cel displastic predispune la epilepsie.
In vederea stabilirii si descrierii cat mai exacte a tipurilor morfologice, Sheldon
procedeaza la fotografierea a 4000 de studenti, pe care ii supune apoi studiului pentru
identificarea variabilelor principale. In final au fost identificate si retinute 17 variabile printre
care: inaltimea, greutatea, dezvoltarea toracelui si a capului, distanta de la marul lui Adam la
ombilic si sex, lungimea mainilor si picioarelor, dezvoltarea sistemului muscular si osos,
finetea pielii, suprafata pielii etc.
Ca element de baza pentru delimitarea biotipurilor, Sheldon a luat cele trei membrane
embriogenetice (din care deriva organele interne, sistemul muscular si osos, organele de simt
si sistemul nervos): endoderma, mezoderma si ectoderma, pe baza carora au fost delimitate
cele trei biotipuri
principale: endomorf (visceroton), mezomorf (somatoton) si ectomorf (cerebroton).
12 Aptiudini, definire verigi
 Aptitudinile reprezinta insusirile psihice si fizice, relativ stabile, care-i permit
omului sa efectueze cu succes anumite forme de activitate.
In sens larg, termenul de aptitudine exprima potentialul adaptativ general al individului
uman, pe baza caruia el reuseste sa faca fata, mai mult sau mai putin bine, multitudinii
situatiilor si solicitarilor externe si sa-si satisfaca starile de necesitate. Aceasta tine de logica
interna a dezvoltarii oricarui organism animal pentru asigurarea supravietuirii in conditiile
variabile ale mediului si atingerea finalitatii proprii si a celei de specie.
In sens restrans, termenul de aptitudine este aplicat numai omului si el desemneaza un
asemenea potential instrumental-adaptativ care permite celui ce-l poseda realizarea, intr-unul
sau mai multe domenii de activitate recunoscute social a unor performante superioare mediei.
Aptitudinea, fie ca este vorba de acceptiunea largita , fie de cea restransa, se
diferentiaza si se individualizeaza in concordanta cu structura obiectiva a sarcinilor
(solicitarilor) si scopurilor care compun o activitate integrala. De aceea, ea reprezinta o
matrice interna care se „muleaza” pe o forma de activitate si care, la randul ei, genereaza o
activitate. Iar cum activitatea solicita personalitatea ca tot – sub raport instrumental,
performantial – si atitudinea, care sta la baza desfasurarii si finalizarii ei, trebuie sa includa
toate acele componente care concura direct sau indirect la obtinerea performantelor specifice.
Schema structurala a unei aptitudini cuprinde urmatoarele verigi:

 veriga informationala – un ansamblu organizat de reprezentari, cunostinte, idei,

intelegeri si interpretari despre domeniul obiectiv al activitatii;

 veriga procesual-operatorie – sistem inchegat de operatori si conditii logice care se

aplica elementelor informationale pentru realizarea modelului mental al produsului ce se
propune a fi obtinut;

 veriga executorie – include actiuni si procedee mentale si motorii de punere in aplicare

si de finalizare a modelului;

 veriga dinamogena sau de autointarire – reprezentata de motivatie si afectivitate;

 veriga de reglare – se delimiteaza doua secvente: una de selectare si orientare valorica,

in care rolul principal revine sistemului atitudinal si alta de coordonare, optimizare si
perfectionare reprezentata de functia evaluativ-critica a constiintei si de vointa, care da
masura capacitatii de mobilizare si perpetuare a efortului pentru a surmonta obstacolele,
dificultatile si esecurile.
13 Caracterul inascut sau dobandit al aptitudinilor
Innascut-dobandit: o problema controversata in psihologie
Problema privind natura si determinismul aptitudinilor a fost si continua inca sa fie
puternic controversata. Controversa apare referitor la caracterul innascut sau dobandit al
aptitudinilor.
Aptitudinile au la baza anumite dispozitii individuale native. Aceste dispozitii sunt
premisele naturale ale aptitudinilor. In randul lor sunt cuprinse: particularitatile diferitilor
analizatori, ale dinamicii activitatii nervoase superioare, ale relatiei dintre primul si al doilea
sistem de semnalizare. La aceste particularitati mai pot fi adaugate insusirile
anatomofiziologice mai generale, cum ar fi o constitutie fizica mai robusta care-l fac pe om
mai apt pentru anumite forme de activitate profesionala sau sportiva.
 Dat fiind faptul ca ideea caracterului innascut al aptitudinilor nu s-a dovedit prea
productiva, cu timpul s-a trecut la considerarea lor ca fiind dobandite, formate in decursul
vietii individului. La nastere, exista o serie de predispozitii, de potentialitati, care devin
realitati numai daca sunt raportate la conditiile favorabile ale mediului intern si extern.
Dispozitiile sau premisele naturale constituie numai una din conditiile procesului
complex de formare a aptitudinilor; prin ele insele dispozitiile nu asigura dezvoltarea nici
unei aptitudini. Pentru ca aptitudinile sa se formeze si sa se dezvolte este necesara o activitate
intensa si organizata in domeniul respectiv, insusirea cunostintelor si deprinderilor adecvate.
Interesele constituie un puternic stimul pentru dobandirea de noi cunostinte, imbogatirea
vietii psihice pentru dezvoltarea aptitudinilor. Prin urmare, desi aptitudinile depind de
dispozitii, ele sunt totdeauna un rezultat al dezvoltarii, al exercitarii lor intr-o activitate sau
alta.
Predispozitiile au un caracter polivalent. Pe baza unei predispozitii se pot dezvolta mai
multe aptitudini diferite, in functie de conditiile vietii si activitatii omului. Diferentierea
aptitudinilor depinde de influentele social-educative, de interesele si activitatea individului,
de activitatea de specializare.
Predispozitiile nu trebuie intelese ca nemodificabile, ca date o data pentru totdeauna. In
procesul dezvoltarii aptitudinilor, in conditiile unei activitati adecvate se modifica si se
dezvolta si predispozitiile. De exemplu, se modifica forta proceselor nervoase, echilibrul si
mobilitatea lor, adica se modifica tipul de activitate nervoasa superioara, care este o
componenta dispozitionala. De asemenea, se modificacapacitatea de analiza si sinteza a
scoartei cerebrale, a componentei corticale a analizatorilor.

Pe baza cercetarilor efectuate pana in prezent, se poate formula ipoteza

ca, in cea mai mare parte, structura unei aptitudini se datoreste
deopotriva ereditatii si mediului si numai o mica parte actiunii „separate”
a unuia sau a altuia din cei doi factori.
Dar, in procesul formarii aptitudinilor conteaza nu atat ereditatea sau mediul,
cat calitatea lor. O ereditate precara, asociata cu conditii sociale extrem de favorabile, nu va
putea conduce la formarea unor aptitudini evidente (ex: un debil mintal nu va ajunge
niciodata la performante inalte, chiar daca este pus in cele mai bune conditii de mediu). Pe de
alta parte, o ereditate superioara va fi neputincioasa daca conditiile de mediu sunt
nesatisfacatoare (ex: o persoana care se naste cu auz absolut necesar activitatii muzicale, si-l
va deteriora sau si-l va pierde daca lucreaza intr-o cazangerie). Ideal ar fi ca factorii ereditari
si cei sociali sa coincida din punct de vedere al calitatii lor, atunci performantele ar fi
maxime.

14 INTELIGENTA
Inteligenta este latura rezolutiv-productiva a personalitatii.
Termenul de inteligenta provine din latinescul intelligere, care inseamna a relationa, a
organiza sau de la termenul de interlegere care presupune stabilirea de relatii intre relatii.
Filosoful francez Descartes definea inteligenta ca fiind „mijlocul de a achizitiona o
stiinta perfecta privitoare la o infinitate de lucruri”. Din aceasta definitie putem desprinde
cele doua pozitii actuale ale notiunii de inteligenta:
- ca sistem complex de operatii: stiinta nu este posibila fara punerea in functiune a
unor operatii intelectuale;
- ca aptitudine generala: infinitatea lucrurilor nu poate fi cunoscuta fara a dispune de o
capacitate generala.

Cand vorbim de inteligenta ca sistem complex de operatii avem in vedere

operatii si abilitati cum ar fi: adaptarea la situatii noi, generalizarea si
deductia, corelarea si integrarea intr-un tot unitar a partilor relativ
disparate, anticiparea deznodamantului si consecintelor, compararea
rapida a variantelor actionale si retinerea celei optime, rezolvarea corecta
si usoara a unor probleme cu grade crescande de dificultate.
Aceste operatii si abilitati scot in evidenta trei caracteristici fundamentale ale
inteligentei:
1. capacitatea ei de a solutiona situatiile noi, cele vechi, familiare, fiind solutionate cu
ajutorul deprinderilor obisnuintelor;
2. rapiditatea, mobilitatea, supletea, flexibilitatea;
3. adaptabilitatea adecvata si eficienta la imprejurari.

Astfel, inteligenta apare ca o calitate a intregii activitati mentale, ca

expresie a organizarii superioare a tuturor proceselor psihice.
Cand vorbim de inteligenta ca aptitudine generala, avem in vedere implicarea ei cu
succes in extrem de numeroase si variate activitati. Este vizata indeosebi finalitatea ei.
Trebuie remarcat faptul ca pe langa inteligenta generala, cu ajutorul careia rezolvam cu
succes o multitudine de activitati, mai exista si forme specializate de inteligenta (teoretica,
practica, sociala, tehnica, stiintifica) ce permite finalizarea cu succes doar a unui singur tip de
activitati.
Considerand cele doua acceptiuni (ca sistem complex de operatii si ca aptitudine
generala) strans legate intre ele, s-a recurs la o definitie compozita: „Inteligenta este
capacitatea globala de cunoastere a lumii, gandire rationala, capacitatea de a invinge
provocarile vietii” (Wechesler, 1975).
Cei mai multi cercetatori inclina sa considere inteligenta capacitatea generala de
achizitie a cunostintelor, de ratiune si rezolvare de probleme, dar sunt si altii, mai putini la
numar, care considera ca inteligenta implica diferite tipuri de abilitati. Astfel, Howard
Gardner, in 1983, introduce conceptul de inteligenta multipla. El stabileste sapte tipuri de
inteligenta: lingvistica, logico-matematica, spatiala, muzicala, kinestezica, interpersonala,
intrapersonala. Aceste forme de inteligenta variaza de la individ la individ, dar si de la cultura
le cultura.
Lui Gardner i de reproseaza ca in conceptia sa nu se refera la inteligenta, ci la talent, la
creativitate sau la „virtuti”.
Teoria factoriala sustine, de asemenea, caracterul complex, multidimensional al
inteligentei. Astfel, pe baza compararii si corelarii rezultatelor la diferite teste, s-au identificat
trei categorii de factori:
- un factor general (G), descoperit pentru prima data de c. Spearman, care intervine in
rezolvarea oricarui gen de sarcini (probe);
- mai multi factori de grup (6-7), care intervin in rezolvarea unei anumite clase de
sarcini (probe), ca de pilda, un factor numeric (N), implicat in sarcinile de calcul, un
factor verbal (V), implicat in rezolvarea sarcinilor verbale (ordonarea cuvintelor,
intelegerea propozitiilor etc.), un factor imaginativ (I), solicitat in rezolvarea sarcinilor de
transformare si combinare, un factor mecanic (W), implicat in dezvaluirea si intelegerea
raporturilor functionale dintre elementele unui „agregat”;
- un numar mai mare de factori specifici (SI), care intervin in rezolvarea unor sarcini
individuale din cadrul unei clase. Acesti din urma factori coreleaza mai puternic cu
diferitele aptitudini speciale si, ca atare, se exclud din structura inteligentei inteleasa ca
aptitudine generala.
15 Modele explicativ-interpretative ale inteligentei
S-au conturat de-a lungul timpului diferite viziuni si perspective specifice de concepere
a inteligentei, atat sub raport teoretic, cat si practic. Aceste perspective s-au comasat in
modele explicativ-interpretative ale inteligentei.
15 Modelul psihometric
La baza acestui model stau cercetarile psihologului francez Alfred Binet facute asupra
intelectului copiilor. El a elaborat un instrument pe baza caruia sa poata depista copiii cu
intelect normal pentru a fi incadrati in invatamantul de masa. Impreuna cu Th. Simon
stabilesc o suita de probe care aproximeaza compozitia operatorie a intelectului (spirit de
observatie, memorie, rationament, vocabular, cunostinte) si care sunt cuprinse intr-un
instrument de masura numit Scara metrica Binet-Simon (1905).
Mai tarziu, Lewin Terman revizuieste scara lui Binet si o introduce in America sub
numele de Stanford-Binet Scale (1916). Terman arata ca varsta mentala este distanta parcursa
intre varsta noului-nascut si inteligenta adulta, iar Q.I-ul este raportul dintre distanta parcursa
si timpul necesar parcurgerii ei, cu alte cuvinte raportul dintre varsta mentala si varsta
cronologica.
Q.I. = Vm/Vc x 100 (ambele varste fiind exprimate in luni)
Mai tarziu, prin anii ’30, psihologul David Wechesler imagineaza o scara a
inteligentei pentru adulti (Wechesler Adult Intteligence Scale - WAIS), iar
descendentii lui ii vor revizui mai tarziu scala (WAIS-R) si vor produce o versiune
pentru copii (Wechesler Intteligence Scale for Children, Revised, - WISC-R).
Din perspectiva modelului psihometric, inteligenta apare ca o colectie de
abilitati, cercetatorii fiind interesati mai mult de construirea
instrumentului de diagnoza decat de definirea si conceptualizarea
obiectului investigat.

16 Modelul factorial

Acest model continua si adanceste modelul psihometric, psihologii incepand sa fie

interesati de modul de prelucrare a rezultatelor obtinute in urma aplicarii testelor de
inteligenta. Una dintre modalitatile propuse a fost cea a analizei factoriale, de catre Spearman
(1904).
 In interiorul acestui model pot fi desprinse cateva tendinte semnificative:

- tendinta unitara – Spearman (1904, 1927) evidentiaza faptul ca activitatile

intelectuale contin un factor comun, iar in functie de varietatea activitatilor in care
inteligenta opereaza intervine si un factor special, diferit de la o sarcina la alta. Primul a
fost numit factorul g, celalalt, factorul s. Dupa opinia lui Spearman, inteligenta ar fi o
combinatie liniara a celor doi factori.
- tendinta pluralista recurge la multiplicarea numarului de factori. Thurston (1938,
19479, dezvoltand diferite procedee de analiza factoriala, a gasit alti opt factori comuni in
spatele factorului g. Acesti factori au fost numiti abilitati mentale primare.

- tendinta ierarhica este preocupata atat de inmultirea cantitativa a factorilor, cat si

de ierarhizarea lor. Burt si Vernon au mai adaugat pe langa factorii g si s ai lui Spearman
o a treia categorie de factori, numiti factori de grup, pe care i-au amplasat intre ceilalti.
Astfel, factorii nu sunt dispusi linear, ci sunt ordonati si dispusi piramidal.

Modelele factoriale ale inteligentei, aduc, pe langa rigurozitatea

prelucrarilor matematice, o noua viziune asupra inteligentei si anume
interpretarea ei dintr-o perspectiva structurala.
17 Definirea creativitatii
Termenul “creativitate” a fost introdus in psihologie de G.W. Allport pentru a desemna
o formatiune de personalitate. In opinia lui, creativitatea nu poate fi limitata doar la unele
dintre categoriile de manifestare a personalitatii, respectiv la aptitudini (inteligenta), atitudini
sau trasaturi temperamentale. Acesta este unul dintre motivele principale pentru care, in
dictionarele de personalitate, aparute inainte de 1950, termenul “creativitate” nu este inclus.
Cu toate acestea, abordari mai mult sau mai putin directe ale creativitatii, s-au realizat si
inainte de 1950, notiunea fiind consemnata sub alte denumiri: inspiratie, talent, supradotare,
geniu, imaginatie sau fantezie creatoare(Rocco, 2001).
Conceptual de creativitate isi are originea in conceptul latin creare care
inseamna zamislire, faurire, nastere. In acceptiune larga, creativitatea constituie un fenomen
general uman, forma cea mai inalta a activitatii omenesti. In acceptiune mai ingusta si mai
specific psihologica, creativitatea apare in patru acceptiuni importante: ca produs, ca proces,
ca potentialitate general umana, ca dimensiune complexa a personalitatii (Zlate, 2000).
18 Creativitatea ca produs
Majoritatea psihologilor, cand au definit creativitatea, s-au referit la caracteristicile
produsului creator. Ca si caracteristici esentiale ale unui produs creator au fost considerate, pe
de o parte noutatea si originalitatea lui, iar pe de alta parte, valoarea, utilitatea
sociala si aplicabilitatea vasta.
Referindu-se la trecerea produsului creator din planul subiectiv (nou
pentru subiect) in planul obiectiv (nou pentru societate), Taylor, in 1959,
descrie cinci planuri ale creativitatii:
- creativitate expresiva – se manifesta liber si spontan, in special in desenele sau
constructiile copiilor mici;
- planul productiv este planul crearii de obiecte (materiale sau ideale) specific
muncilor obisnuite (olar, tesatoare);
- planul inventiv este accesibil unei minoritati foarte importante (inventatori);
- creativitatea inovatoare se regaseste la oamenii talentati;
- creativitatea emergenta este caracteristica geniului, omului care aduce schimbari
radicale intr-un domeniu si a carei personalitate se impune de-a lungul mai multor
generatii.
Pe primele trei planuri, noul este legat de experienta de viata, pe cind ultimele doua
planuri fac raportarea la universul de semnificatii al unei culturi. Noutatea produsului trebuie
considerata numai corelativ cu utilitatea lui.
19 Creativitatea ca proces
Aceasta acceptiune vizeaza caracterul procesual al creativitatii, faptul ca ea nu se
produce instantaneu, ci necesita parcurgerea unor etape distincte intre ele. Mai multi autori au
stabilit patru etape ale procesului creator:
- prepararea – se aduna informatii, se fac observatii, se delimiteaza scopul ori
problema, se schiteaza o ipoteza sau un proiect general;
- incubatia – este rastimpul incercarilor sterile, cand nu se gaseste solutia,
concretizarea operei e nesatisfacatoare; incubatia poate dura ani de zile;
- iluminarea – este momentul fericit cand apare solutia, cand opera este vazuta intr-o
lumina mirifica. In arta i se mai spune inspiratie, iar in stiinta intuitie. In aceasta etapa se
realizeaza in ritm rapid obiectivele urmarite initial;
- verificarea – este necesara dupa conceptia initiala, pentru eliminarea eventualelor
erori sau lacune. Artistul isi revizuieste creatia, face retusuri.

Etapele procesului creator sunt specifice mai ales pentru creativitatea

individuala si mai putin pentru cea de grup.
Din punct de vedere procesual, creativitatea devine creatie, capata o expresie
desfasurata, trece din virtualitate in realitate.
20 Acceptiunile notiunii de caracter
Una din insusirile psihice cele mai complexe specifice persoanei umane este caracterul.
Cuvantul deriva din limba greaca si inseamna „trasatura”, „particularitate”, „semn”.
Caracterul deosebeste persoana ca individualitate psihologica fata de alte persoane.
 Caracterul, fiind considerat latura relationala a personalitatii, responsabil de felul in
care oamenii interactioneaza unii cu altii in cadrul societatii, el a fost definit cel mai adesea
ca o pecete sau o amprenta ce se imprima in comportament, ca un mod de a fi al omului, ca o
structura psihica complexa, prin intermediul careia se filtreaza cerintele externe si in functie
de care se elaboreaza reactiile de raspuns.
Datorita faptului ca exprima valoarea morala personala a omului, caracterul a mai fost
denumit si profilul psiho-moral al acestuia, evaluat dupa criterii de unitate,
consistenta si stabilitate.
Caracterul reprezinta configuratia sau structura psihica individuala, relativ
stabila si definitorie pentru om, cu mare valoare adaptativa, deoarece pune in contact
individul cu realitatea, facilitandu-i stabilirea relatiilor, orientarea si comportarea
potrivit specificului sau individual.
In sens larg, caracterul poate fi definit ca ansamblul trasaturilor esentiale si calitativ
specifice care se exprima in activitatea omului in mod stabil si permanent. In interiorul lui, se
includ componente psihice distincte ca natura, structura si functionalitate, cum ar fi:
conceptia despre lume si viata, aspiratii, idealuri, continutul si calitatea actiunilor, stilul
activitatii etc, toate corelate si integrate intr-o structura unitara.
In sens restrans, caracterul poate fi definit ca un ansamblu de atitudini si trasaturi
esentiale si stabile, derivate din orientarea si vointa omului.
21 Modele explicativ-interpretative ale caracterului
Modelul balantei caracteriale
Acest model a plecat de la ideea ca atitudinile exista doua cate doua, una
opusa alteia si ca nici o persoana nu dispune doar de una dintre
trasaturile perechi, cea pozitiva sau cea negativa. Aceste trasaturi opuse
(bun-rau, cinstit-necinstit; egoist-altruist etc.)se gasesc la una si aceeasi
persoana in proportii si amestecuri diferite. Se stie ca lenesul poate
savarsi acte de harnicie, ca generosul poate fi egoist in anumite situatii.
Nu exista un om absolut bun, absolut generos, indiferent de conditii, de solicitari, de
persoanele cu care se stabilesc relatii, pentru ca o asemenea bunatate sau generozitate
nelimitata ar echivala cu ..prostia.
La nastere trasaturile caracteriale se afla in pozitia zero, evolutia lor fiind teoretic egal
probabila. In realitate insa, omul va evolua spre un pol sau spre altul, dupa cum reactiile lor
vor fi intarite sau respinse social.
Putem sa ne inchipuim o balanta cu doua axe sau talere inclinandu-se cand intr-o parte ,
cand in alta si in cele din urma stabilindu-se la unul dintre poli, in functie de:
- natura, tipul, numarul si valoarea situatiilor de viata parcurse de copil;
- intarirea sau sanctionarea lor exterior-educativa;
- gratificarea sau condamnarea lor;
- asimilarea sau respingerea lor prin invatare.
Daca un copil care daruieste altuia o jucarie este aprobat sau laudat de
cei din jur, el are toate sansele sa evolueze spre generozitate. Daca,
dimpotriva, acelasi copil, pentru acelasi gest este admonestat,
reprosindu-i-se gestul, el va evolua spre avaritie.
Cand numarul situatiilor si intaririlor este egal (una pozitiva si una negativa) copilul se
afla intr-o dispozitie tensional-conflictuala, echivalenta starii de disonanta cognitiva,
comportamentul sau fiind fie de expectativa, de asteptare a ceea ce va urma , a ce se va
repeta, fie de cautare activa pentru a depasi sau cel putin pentru a reduce disonanta pe care o
traieste. In aceasta situatie, balanta este in echilibru sau tinde sa se dezechilibreze. Daca, insa,
numarul situatiilor si intaririlor pozitive il intrece pe cel al celor negative, atunci evolutia spre
rolul pozitiv este evidenta, balanta dezechilibrandu-se in favoarea trasaturilor caracteriale
bune.
In ambele cazuri o trasatura iese invingatoare si devine precumpanitoare in conduita
individului numai in urma luptei, a ciocnirii cu cea opusa ei. Trasatura invinsa nu dispare
insa, ci se pastreaza sub forma unor reziduri, putand fi reactualizata in diferite alte situatii.
Trasatura care dispune de stabilitate este prima, nu cea de-a doua care are o manifestare
intamplatoare in comportament.
Trebuie luat in considerare faptul ca in provocarea luptei sau ciocnirii intre trasaturi o
mare semnificatie o au atat influentele educative exterioare, cat si propriile forte ale celui in
cauza, care poate evita sau contracara influentele negative ale mediului si cauta, apropia,
asimila pe cele pozitive. El se poate opune sau sustrage primelor , le poate provoca sau chiar
crea pe celelalte. In acest proces, caracterul se schimba din „mod de reactie, in mod de
relatie”, reactia fiind spontana, insuficient motivata si controlata constient, iar relatia este
stabila, constientizata, adanc motivata si sustinuta valoric.
Modelul balantei caracteriale are urmatoarea relevanta:
- explica mecanismul psihologic al formarii caracterului, forta motrice a dezvoltarii
acestuia care consta, in principal, in opozitia dintre contrarii, in ciocnirea si lupta lor;
- sugereaza interpretarea caracterului nu doar formandu-se ca rezultat automat si
exclusiv al determinarilor sociale, ci si ca autoformandu-se cu participarea activa a
individului;
- conduce spre stabilirea unei tipologii caracteriale.

Cand pe unul din talerele balantei se aduna mai multe trasaturi pozitive,
putem vorbi de un „om de caracter”, iar cand precumpanitoare sunt cele
negative, vorbim de un „om fara caracter”. Cind balanta se afla in
echilibru, avem de a face cu un caracter indecis, indefinit, contradictoriu.
22 Relatia dintre temperament si caracter
Unii autori, plecand de la modul lor de definire si mai ales plecand de la tipologiile
caracteriale, care sunt, de fapt, tipologii temperamentale, nu au putut sa le diferentieze si au
recurs la amestecul lor. Confundarea caracterului cu temperamentul si a temperamentului cu
tipul de activitate nervoasa superioara, conduce la imprecizii terminologice si creeaza mari
dificultati in plan practic.
 Alti autori au recurs la separarea temperamentului de caracter, argumentul invocat in
favoarea acestui punct de vedere il reprezinta existenta unor manifestari temperamentale care
apar independent de atitudinile caracteriale si uneori chiar in ciuda acestora.
Sunt si alti autori care sustin ideea interactiunii dintre temperament si caracter, dar ei
considera aceasta interactiune de tip antagonist. Intre temperament si caracter ar exista o
lupta, o contradictie permanenta, dezvoltarea caracterului avand loc ca urmare a unei
continue destramari a complexului tipologic, concomitent cu reorganizarea lui in forme
corespunzatoare caracterului. Consecinta unei astfel de viziuni este ca, in lupta dintre
temperament si caracter, s-ar ajunge, in cele din urma, la lichidarea temperamentului, sau, in
cel mai fericit caz, la golirea lui de consistenta.
Nici una dintre aceste viziuni (amestec, separare, interactiune de tip antagonic) nu este
convingatoare si realista. Adevarata solutie a relatiei dintre temperament si caracter o
constitue relevarea interinfluentelor reciproce cu efecte benefice, constructive sau,
dimpotriva, erodante si dezechilibratoare ale personalitatii. Daca avem in vedere influenta
temperamentului asupra caracterului, atunci constatam prezenta urmatoarelor situatii:
- temperamentul coloreaza modul de exprimare, de manifestare in comportament a
trasaturilor caracteriale (generozitatea va fi exteriorizata diferit de catre coleric si
melancolic);
- temperamentul predispune la anumite manifestari caracteriale (colericul, fiind
predispus spre perceptii rapide dar cu unele erori, va predispune si spre o anumita
instabilitate caracteriala);
- temperamentul avantajeaza sau provoaca dificultati in formarea unor trasaturi
caracteriale (echilibrul sanguinicului si flegmaticului are influente benefice in formarea
trasaturilor caracteriale, pe cand neechilibrul-excitativ al colericului afecteaza negativ
formarea trasaturilor de caracter).
Influenta caracterului asupra temperamentului consta in controlarea, reglarea celui din
urma si se concretizeata in urmatoarele situatii:
- caracterul inhiba, retine anumite insusiri temperamentale (mai ales pe acelea care se
asociaza in plan comportamental cu efecte negative);
- mascheaza si compenseaza temporar insusirile temperamentale care odata
manifestate in comportament ar produce efecte dezadaptative;
- valorifica la maximum trasaturile temperamentale care se asociaza in plan
comportamental cu efecte pozitive.

Se poate deduce ca fiecare din cele doua componente ale personalitatii

detine o anumita „putere” asupra celeilalte. Acest aspect apare cu
pregnanta cand una dintre componente o domina pe cealalta, pana la
anihilarea ei.
Persoanele supracontrolate, „cenzurate”, cu un caracter ferm, bine conturat au tendinta
de a reprima atat de mult trasaturile temperamentale, incat psihocomportamental apar ca niste
automate.
 Persoanele subcontrolate, cu slabiciuni caracteriale, vor cadea prada trasaturilor
temperamentale, care nemaifiind filtrate, se vor manifesta ca atare.i
Numai prin efort voluntar constient, prin organizarea superioara a caracterului omul isi
poate lua in stapanire propriul temperament. Rolul reglator al caracterului nu trebuie insa sa
fie excesiv, sa mearga pana la anihilarea temperamentului.
23 Relatia dintre aptitudini si caracter
Intre aptitudini si caracter exista o stransa relatie. Aceasta relatie poate fi descrisa ca
fiind concordanta sau discordanta. De exemplu, se poate spune despre un om ca este
inteligent, dar si bun, cinstit, harnic, in timp ce despre un altul ca este inteligent, dar rau,
incorect, lenes. Aceleasi afirmatii se pot face si despre un om neinteligent. Din corelarea
caestor variabile apar patru situatii tipice:
- oameni cu aptitudini si cu trasaturi pozitive de caracter (oameni cu caracter);
- oameni fara aptitudini, dar si fara caracter (oameni cu trasaturi negative de caracter);
- oameni cu aptitudini, dar „fara caracter”;
- oameni fara aptitudini, dar cu caracter.

Primele doua situatii sunt de congruenta (acord, potrivire), iar

urmatoarele doua de noncongruenta (dezacord, nepotrivire). Ele conduc
in plan psihologic la efecte total diferite: de consonanta sau de disonanta,
ultimele fiind traite ca o stare de disconfort psihic care se cer a fi
eliminate sau macar reduse.
Dintre cele patru situatii descrise doar prima exprima interactiunea optima dintre
aptitudini si caracter, celelalte fiind dezavantajoase, in grade si proportii diferite, pentru
personalitate. Personalitatea va fi afectata cu atat mai mult cu cat dezacordul dintre aptitudini
si caracter este mai profund.
Foarte importante sunt relatiile de interinfluentare reciproca dintre aptitudini si caracter.
Caracterul, prin sistemul sau atitudinal, favorizeaza sau defavorizeaza punerea in valoare a
capacitatilor. De multe ori, datorita lipsei uni caracter bine format multe potentialitati raman
latente. Iar cele existente nu sunt valorificate maximal. Asadar, caracterul valorizeaza
aptitudinile.
Relatiile dintre aptitudini si caracter pot fi evaluate dupa urmatoarele criterii:
- nivelul la care se situeaza cele doua variabile (superior, mediu sau inferior;
prevazand surclasarea aptitudinilor prin atitudini sau invers);
- sensul in care se manifesta interactiunile (pozitiv si reciproc stimulativ; negativ
univoc sai biunivoc; cvasineutral);
- caracterul raporturilor dintre aptitudini si atitudini (direct sau indirect).

24 Relatia dintre temperament si aptitudini

Este asemanatoare cu cea dintre temperament si caracter.
Temperamentul ca latura dinamico-energetica a personalitatii nu
predetermina aptitudinile, dovada fiind data de formarea uneia si aceleiasi
aptitudini pe oricare temperament sau a mai multor aptitudini pe fondul
unui singur temperament. Raportat la aptitudini temperamentul joaca rol
de predispozitie. El poate avantaja sau provoca dificultati in formarea
aptitudinilor, acestea fiind depasite prin antrenament sau compensare. De
asemenea, modificarea manifestarilor temperamentale este in masura sa
conduca la modificarea aptitudinilor. De aceea, in virtutea unor tendinte
de adaptare a temperamentelor la activitate, se vorbeste despre o
oarecare profesionalizare a temperamentelor.

Concluzionand, putem afirma ca intre laturile personalitatii exista relatii

de:

- ierarhizare, cu dominanta neta a caracterului asupra

temperamentului si aptitudinilor si cu capacitatea acestuia de a le regla
si valorifica maximal;

- interinfluentare, cu efecte pozitive sau negative, de avantajare

sau de periclitare, rigidizare si chiar anulare reciproca;

- compensare, astfel incat unitatea globala a personalitatii sa nu

fie afectata;

- feed-back, efectele produse de o latura in alta repercutandu-se

chiar asupra laturii care le-a generat.

25 TIPURI DE PERSONALITATE

Luand in considerare unele aspecte structural-functionale si altele ce

vizeaza finalitatea adaptativa a personalitatii, putem desprinde
urmatoarele tipuri:

 personalitati imature psihologic si social – caracterizate prin

structuri psihice componente simple, prin lipsa corelatiei logice dintre
ele, printr-o functionalitate neeficienta, imprevizibila, inegala si prin
capacitati adaptative extrem de scazute la situatiile noi;

 personalitati mature psihologic si social – se disting printr-o

mare complexitate structural-functionala, prin adaptarea lor supla si
flexibila la cele mai diverse situatii, prin eficienta sporita;

 personalitati accentuate – caracterizate prin tendinta de a

aluneca in anormal, fara a deveni anormale, fapt care afecteaza serios
capacitatile adaptative ale individului;

 personalitati destructurate – se deosebesc total de media

populatiei, incapabile de a se adaptasolicitarilor si imprejurarilor
vietii.
Psihologii s-au centrat indeosebi pe definirea si caracterizarea
personalitatii mature, iar Allport a stabilit sase caracteristici ale acestui tip
de personalitate:

- extensiunea simtului Eului, adica incorporarea in personalitate a

unor sfere noi ale interesului uman, astfel incat ele sa devina
personale;

- depasirea egocentrismului, stabilirea relatiilor cu alte persoane;

manifestarea capacitatii de intimitate, compasiune, toleranta
relationala;

- dispun de echilibru emotional, de autocontrol, de simtul proportiei;

- percep, gandesc si actioneaza cu interes in conformitate cu

realitatea externa;

- sunt capabile de a fi ele insele, dispun de capacitatea de intuitie,

autocunoastere, umor;

- traiesc in armonie cu o filosofie de viata unificatoare; sunt capabile

de a-si forma o conceptie generala despre lume pe care o vor
transpune in practica.

Concomitent cu maturizarea psihologica a personalitatii are loc si

maturizarea ei sociala. Aceasta se exprima in umanizarea si socializarea
indivizilor, in asimilarea modelelor socio-comportamentale definitorii
pentru om, vizand cu precadere implinirea vocationala a individului,
implicarea lui nemijlocita in activitatea sociala.
26 Eul si natura sa psihica

Este recunoscut faptul ca definirea Eului este foarte complexa datorita diversitatii
accentelor controversate cu intentia de a surprinde mai exact locul si rolul Eului in structura
personalitatii.
De-a lungul timpului, Eul a fost definit din mai multe puncte de vedere. Vasile Pavelcu
definea Eul ca fiind “o entitate unica, personaj ascuns privirii din afara, agent al actiunilor
noastre originale si libere”.
Allport spunea: “Eul este ceva de care suntem imediat constienti, regiunea calda,
centrala, strict personala a vietii, un fel de nucleu al fiintei noastre”.
Paul Popescu Neveanu definea astfel Eul: “este constiinta de sine, nucleul sistemului
personalitatii, care cuprinde cunostintele si imaginea de sine, atitudinile constiente sau
inconstiente fata de valori”.
Din multitudinea de definitii date Eului s-au conturat trei modalitati distincte de
definire, si anume:
- prin sublinierea locului si rolului Eului in structura personalitatii;
- prin stabilirea proprietatilor lui;
- prin referiri la componenta si structura lui psihica.
Referindu-ne la primele doua modalitati, majoritatea autorilor releva locul si rolul
central al Eului, de nucleu al personalitatii, unitatea, stabilitatea lui. In ceea ce priveste natura
psihica a Eului, se ridica intrebarea: Eul este simtire sau gandire? Emotie sau reflexie?
Majoritatea autorilor precizeaza ca Eul este de fapt constiinta, dar o constiinta reflexiva,
insotita deci de gandire. In cazul Eului este vorba despre constiinta de sine, dar esential
pentru individ este intentionalitatea sa, orientarea spre realizarea scopurilor.
Dar si autorii care au considerat ca „Eul ramane vesnic simtire subiectiva” considera ca,
in urma procesului de limpezire a Eului de elementele primitive, acesta se transforma intr-o
forma superioara. Iata deci cum gandirea, reflexivitatea, intentionalitatea, procese prin
intermediul carora omul se cunosste pe sine, se gandeste pe sine, apar ca elemente
primordiale ale Eului.
Dar psihologia genetica si cea patologica contrazic aceste puncte de vedere. Prima arata
ca pana se ajunge la Eul reflexiv, constient de sine, se parcurge o serie de faze initiale,
preparatorii, in care factorii de ordin afectiv au o mare importanta. Psihologia patologica
precizeaza ca atunci cand structurile superioare ale personalitatii se altereaza, functionale
raman cele afective.
In momentul de fata, Eul este conceput ca organizator al cunoasterii si ca reglator al
conduitei dispunand insa, atat intr-un caz cat si in altul, de o puternica baza afectiv-
motivationala. Este studiat rolul Eului in procesele de prelucrare a informatiilor, se formeaza
teorii asupra Eului in care locul central il au emotiile si prelucrarea preconstienta a
informatiei, se analizeaza procesele Eului (inteligenta reflexiva, „pierderea” Eului in lumi
imaginate, utilizarea particulara a mecanismelor de aparare) bazate pe implicarea
concomitenta a aspectelor cognitive, afective si motivationale.
Din perspectiva Eului ca „organizator al cunoasterii” se desprind patru caracteristici
esentiale:
- Eul este o structura de cunoastere;
- Continutul acestei structuri variaza de la o persoana la alta;
- Eul este un focar al perspectivei afective;
- Eul dispune de fatete difuze (publice, personale si colective) fiecare contribuind la
perspectiva afectiva a Eului.
Incercand sa gaseasca un raspuns la intrebarea: Care este natura psihica a Eului? Zlate
considera ca psihologia sociala ar putea raspunde cel mai bine prin teoria constructelor
personale a lui Kelly.
27 Eul si constiinta
Daca filosofii au tendinta de a separa conceptul de Eu de cel de constiinta, intre ele
existand un adevarat abis, psihologii, psihiatrii, psihanalistii, dimpotriva, manifesta tendinta
de a le identifica, de a le considera ca fiind sinonime. Nici una dintre aceste pozitii nu este
corecta, realitatea ar fi sa consideram Eul si constiinta ca fiind distincte, totusi
complementare, existand concomitent de-a lungul intregii vieti constiente a individului.
 Ey, luand ca punct de plecare fiinta constienta, arata ca inaintea ei exista o subiectivitate
confuza, o simtire, un camp de experienta, in timp ce la un nivel superior de dezvoltare a ei
exista Eul ca o rezultanta structurata si istorica a ei, ca o subiectivitate constienta de la ea
isasi, care integreaza experienta trecuta a individului.
Ey intelege ca Eul, desi are radacini in subiectivitatea confuza, nu se dezvaluie deplin
decat in reflexie. Individul se ridica prin cunoasterea de sine la constiinta de sine. In trecerea
omului de la subiectivitatea difuza la subiectivitatea constienta de sine trebuie sa vedem nu
numai un simplu proces de aparitie a Eului, ci unul de autoformare, autoconstructie a Eului
care evidentiaza traiectoria axiologica a persoanei. Daca la inceput individul se confunda cu
propria sa experienta, pe parcurs, o data cu aparitia Eului, el si-o controleaza si valorizeaza.
28 Stresul si sensibilitatea fiziologica
Cercetarile demonstreaza ca reactiile fiziologice la stres nu sunt aceleasi la toti oamenii:
unii sunt foarte reactivi, in vreme ce altii sunt mai putin reactivi. De exemplu, reactiile
ritmului cardiac sunt exagerate la persoanele inclinate catre stres.
Conform modelului lui Selye, atunci cand o persoana se confrunta cu o situatie
stresanta, corpul se pregateste fie de fuga, fie sa infrunte factorul de stres. Acest fapt este
cunoscut ca „alarma” sau faza I din Sindromul general de adaptare.
In prima faza, este activat axul „hipotalamic-hipofizar-corticosuprarenal”:
hipotalamusul stimuleaza hipofiza sa secrete HACT (hormonul adenocorticotropic), care, la
randul lui, determina glandele suprarenale sa elibereze in sange epinefrina (adrenalina),
norepinefrina si cortizol. Acesti hormoni provoaca efectele caracteristice de transpiratie,
crestere a tensiunii si a ritzmului cardiac – simptome pe care le identificam usor cu
nervozitatea – ce ajuta corpul sa „lupte” sau sa „fuga”.
In a doua faza (impotrivirea) corpul incearca sa se adapteze la factorul de stres care
persista. Scade nivelul excitatiei (dar nu revine la nivelurile normale) si se refac stocurile de
hormoni. Cresterea excitatiei poate sa nu fie perceptibila pentru observatorii externi, insa in
aceasta faza corpul este slabit si persoana respectiva poate fi mai predispusa la aparitia unor
probleme de sanatate, mentale sau fizice.
In cele din urma, daca factorul de stres persista, in a treia faza (epuizarea), resursele
corpului sunt consumate total si este mult mai posibil sa apara probleme de sanatate si chiar
moartea (daca factorul de stres este extrem).
Aprecierea cognitiva a aceluiasi eveniment de catre doua persoane poate fi foarte diferita. De
exemplu, cineva care se teme de avion poate considera ca plecarea in concediu intr-un loc aflat la
multe ore de zbor distanta este foarte stresanta, in vreme ce o persoana careia ii place sa
calatoreasca cu avionul poate considera plecarea in concediu mai putin stresanta.

Unii cercetatori au descoperit ca diferentele individuale din punctul de vedere al

reactivitatii fiziologice la stres sunt stabile in timp: este probabil ca persoanele care au reactii
exagerate intr-o situatie sa se comporte la fel si in alte ocazii.
Trasaturile de personalitate sunt legate constant de masurile starii de bine si s-a
constatat ca trasatura cea mai proeminenta din punctul de vedere al reactiilor la stres
este nevrozismul (N). In unele sensuri, nivelul inalt al lui N poate el insusi sa fie considerat o
forma de predispozitie la stres: ingrijorarea permanenta, sentimentele de inadecvare,
tensionarea si nervozitatea persoanei cu un nivel inalt al lui N sunt senzatii neplacute,
stresante. Insa aceasta nu inseamna ca persoanele stabile emotional nu se simt niciodata
stresate, numai ca stresul e intr-o masura mai mica o caracteristica a vietii lor de zi cu zi decat
este pentru cineva labil emotional.
Evenimentele majore, cum ar fi o pierdere dureroasa, divortul sau concedierea, produc
intotdeauna o anumita reactie de stres, cu toate ca amploarea reactiei variaza in functie de
personalitate.
29 Personalitatea si longevitatea
Prezice sau nu personalitatea cat de mult vom trai? Friedman si colaboratorii sai au
descoperit, intr-un studiu efectuat in 1995, ca longevitatea era asociata cu niveluri inalte ale
constiinciozitatii si niveluri scazute ale optimismuluiin copilarie (evaluate de parinti).
Nivelurile scazute ale constiinciozitatii au fost asociate cu o gama de comportamente legate
de sanatate, cum ar fi fumatul, consumul de alcool si stabilitatea sociala si profesionala.
Alte studii au vizat mecanismul asocierii constiinciozitate-sanatate: de exemplu
constiinciozitatea este asociata cu un grad mai mare de indeplinire a recomandarilor
medicului si cu acceptarea controlului pentru depistarea cancerului.
Cea mai studiata interfata dintre personalitate si maladie este cardiopatia ischemica, o
ingustare a arterelor care aduc sangele la inima, ceea ce predispune la infarct miocardic si
angina. Friedman si Rosenman au observat ca pacientii lor cu cardiopatie ischemica
prezentau „tiparul de comportament de tip A” cu miscari iuti ale trupului, inclestarea
pumnilor in timpul conversatiei, vorbire exploziva si precipitata, respiratie in partea de sus a
pieptului, lipsa relaxarii corporale, agresivitate, impulsul de dominare si de realizare a
obiectivelor si o tendinta de a fi obsedat de munca (workaholic). La persoanele de tip A
probabilitatea infarctului miocardic este de circa doua ori mai mare decat la celelalte
persoane.
Metaanalizele si studiile efectuate constata, in mod consecvent, faptul ca ostilitatea in
exprimare este partea din tipar care se leaga de riscul incidentei infarctului miocardic ,
justificand circa 2% din variatia maladiei. Mecanismul biologic al asocierii nu este inca
lamurit deplin. Ostilitatea ar putea provoca deteriorari in mod direct, prin cresterea tensiunii
si a ritmului cardiac si prin acumularea aterosclerotica sau ar putea contribui la
comportamentele generale riscante, cum ar fi nivelul ridicat al fumatului si al consumului de
alcool sau scaderea disponibilitatii sprijinului social.
In legatura cu cancerul, cel mai des au fost investigate depresia si disperarea (care
impartasesc variatia cu nevrozismul). Exista trei linii principale de cercetare:
- depresia sau disperarea ca factori de risc in aparitia cancerului;
- depresia sau disperarea ca factori comportamentali modificabili care ar putea
influenta starea de bine a pacientilor;
- depresia sau disperarea ca factori care influenteaza evolutia fireasca a cancerului
dupa diagnosticare.

Studiile despre legatura dintre depresie sau disperare si cancer nu au

adus dovezi despre vreun risc sporit de aparitie a cancerului sau despre
mortalitatea excesiva dupa diagnosticare la persoanele cu un nivel inalt al
acestor dimensiuni. Totusi depresia si disperarea sunt indicatori ai
suferintei si sunt importanti din punctul de vedere al calitatii vietii dupa
diagnosticare. Sprijinul sub forma interventiilor educative conduse de
experti, chiar daca nu afecteaza consecintele legate de boala, sunt
benefice pentru ca reduc depresia si cresc starea mentala de bine, in
special pentru cei cu niveluri inalte de depresie la inceputul programului.
30 Nevrozismul ca factor de risc in numeroase maladii
Mai multe studii au implicat nevrozismul ca factor de predictie a unor diferite forme de
afectiuni, aducand dovezi care leaga nivelul inalt al nevrozismului de afectiuni cum sunt
astmul si tulburarile gastrointestinale.
Nevrozismul este asociat cu o gama larga de consecinte legate de o stare mai proasta a
sanatatii. Este implicat in tulburarile psihosomatice, iar unele studii au aratat ca nivelul inalt
al lui N ofera prognoze mai putin bune dupa infarctul miocardic. Nevrozismul este asociat
constant cu o stare mai proasta a sanatatii din autodescrieri, dar mai putin constant cu
masurile obiective ale sanatatii , care ar putea reflecta „inclinatia catre boala” – fizica sau
mentala – a persoanei cu un nivel inalt al lui N.totusi, nivelul inalt al lui N a fost legat si de
suprimarea functiei imunitare, astfel incat exista mecanisme plauzibile din punct de vedere
biologic ale relatiilor observate intre N si starea mai proasta a sanatatii.
Nevrozismul ar putea, de asemenea, sa fie benefic pentru sanatate, prin faptul ca
simptomele bolilor – inclusiv cele grave cu este cancerul – sunt detectate si raportate mai
repede de persoanele cu un nivel inalt de nevrozism in comparatie cu cele cu un nivel scazut
al lui N.
Studii foarte variate au aratat asocieri intre bolile psihosomatice si nevrozism. De
exemplu, pacientii cu dispepsie neulceroasa au punctaje mai mari la nevrozism. In studii
despre legatura dintre personalitate si alte tulburari psihosomatice, la rezultatul omniprezent
ca nivelul inalt de nevrozism se leaga de o tendinta generala catre emotii negative se adauga
indicatori ai unor efecte semnificative ale introversiunii. Kellner, in 1991, a descris rezultate
legate de nivelul inalt al nevrozismului si de introversiune in cazurile de colita. Acelasi tipar
al personalitatii a fost gasit in alte afectiuni, cum ar fi dispepsia neulceroasa si globus
pharyngis (senzatia de „nod in gat”), in lipsa oricarei stari patologice structurale detectabile.
In studiile despre anumite tulburari psihosomatice se observa adesea relatii intre
diagnosticul respectiv (de exemplu, fibromialgia sau colita) si nevrozism, depresie sau
anxietate. Pe langa factorii personalitatii, sunt implicate si maltratarile suferite in copilarie si
traumele psihologice din faza adulta.
Concluzionand, putem spune ca afectiunile psihosomatice tind sa apara la persoanele cu
un nivel inalt al nevrozismului; la aceste grupuri exista, in plus, o tendinta catre introversiune.