CUPRINS

Prefaţă .............................................................................. 7

Introducere ....................................................................... 9

I Consideraţii generale ......................................................... 11

1. Poziţia geografică ......................................................... 11
2. Limitele şi raportul cu unităţile vecine ............................. 14
Istoricul cercetării şi stadiul actual al cunoaşterii Munţilor
3.
Leaota ........................................................................ 20

II Caractere geografice generale .................................... 22

1. Clima .......................................................................... 22
2. Apele .......................................................................... 31
3. Vegetaţia şi fauna ........................................................ 38
4. Solurile ....................................................................... 44
4.1. Consideraţii generale .............................................. 44
4.2. Descrierea claselor de soluri .................................... 44
5. Utilizarea spaţiului şi gradul de antropizare ...................... 46
6. Toponimia Munţilor Leaota 48

III Constituţia geologică .................................................. 51

1. Consideraţii generale .................................................... 51
2. Natura rocilor .............................................................. 51
2.1. Fundamentul cristalin prealpin ................................. 53
2.2. Învelişul sedimentar pre-austric ............................... 60
2.3. Învelişul sedimentar post-austric ............................. 62
3. Structura .................................................................... 62

IV Analiza morfografică şi morfometrică .............................. 64

1. Caractere morfografice .................................................. 64
1.1. Structura orografică (sistemul de interfluvii şi văi) ...... 64
1.2. Vârfurile ............................................................... 69
1.3. Şeile .................................................................... 71
1.4. Versanţii ............................................................... 71
1.4.1. Clasificarea morfogenetică ................................ 72
1.4.2. Clasificarea după forma generală a profilului ........ 73
1.4.3. Clasificarea din punct de vedere geologic ............ 74
1.4.4. Clasificarea morfometrică .................................. 75
1.4.5. Clasificarea morfodinamică ................................ 82
1.5. Orientarea versanţilor ............................................. 83
2. Caractere morfometrice ................................................. 86
2.1. Date morfometrice generale .................................... 86
2.2. Hipsometria .......................................................... 86
 2.3. Densitatea fragmentării .......................................... 89
2.4. Adâncimea fragmentării .......................................... 90
2.5. Declivitatea ........................................................... 92

V Analiza morfogenetică ....................................................... 94

1. Tipuri genetice de relief ................................................. 94
1.1. Relieful tectono-structural ....................................... 94
1.2. Relieful petrografic ................................................. 95
1.2.1. Relieful dezvoltat pe şisturi cristaline .................. 96
1.2.2. Relieful dezvoltat pe conglomerate şi gresii ......... 96
1.2.3. Relieful carstic ................................................. 99
1.3. Trepte de nivelare. Suprafeţele de eroziune ............... 106
1.4. Relieful glaciar ....................................................... 124
1.5. Relieful crio-nival ……............................................... 132
1.5.1. Aprecieri generale ............................................ 132
1.5.2. Periglaciar sau crio-nival ................................... 133
1.5.3. Factorii ce influenţează geneza şi evoluţia
reliefului crio-nival .................................................... 134
1.5.4. Agenţi şi procese crio-nivale .............................. 135
1.5.5. Formele reliefului crio-nival ............................... 135
1.5.6. Stadiul evolutiv al reliefului periglaciar / crio-nival 142
1.6. Relieful fluviatil ...................................................... 143
1.7. Relieful biogen ....................................................... 145
1.8. Relieful antropic ..................................................... 146
2. Morfodinamica actuală .................................................. 149
2.1. Factorii morfodinamici ............................................ 149
2.2. Procesele geomorfologice actuale ............................. 150
2.2.1. Meteorizarea ................................................... 154
2.2.2. Spălarea în suprafaţă (pluviodenudarea) ............. 154
2.2.3. Şiroirea şi ravenarea ........................................ 155
2.2.4. Torenţialitatea ................................................. 156
2.2.5. Prăbuşirile, surpările şi rostogolirile .................... 157
2.2.6. Alunecările de teren ......................................... 158
2.2.7. Procesele crio-nivale ........................................ 158
2.3. Regionarea proceselor geomorfologice actuale.
Sisteme de modelare a versanţilor .................................. 160
2.4. Potenţialul morfodinamic ......................................... 160

VI Regionarea geomorfologică ............................................. 170

Concluzii ........................................................................... 172

Bibliografie ....................................................................... 174

 PREFAŢĂ

Prin subtitlu lucrarea îşi precizează conţinutul şi scopul: cunoaşterea adâncită a

reliefului Munţilor Leaota, una dintre individualităţile geografice din ansamblul muntos
dintre culoarul Bran – Dragoslavele şi al Văii Prahovei. Deşi este vorba de o unitate
proeminentă, foarte clar delimitată, este relativ puţin prezentă în literatura geografică. De
aceea putem vorbi de primul şi un foarte cuprinzător şi detaliat studiu asupra reliefului.
Dar trebuie precizat că nu rămâne un studiu geomorfologic în sine, pentru că autorul a
simţit nevoia stabilirii cadrului natural în care se află şi se desfăşoară procesele de
modelare actuală. Mai mult decât atâta, pentru a completa imaginea geografică a Munţilor
Leaota, investigaţia a mers chiar mai departe urmărind, este adevărat succint, dar pe
deplin edificator, prezenţa şi acţiunea complexă a omului asupra mediului natural, cu
efectele corespunzătoare, în special asupra reliefului.
Prezentarea fizico-geografică generală a masivului, în prima pătrime a lucrării,
este urmată de o foarte detaliată descriere geologică, drept suport al analizei
geomorfologice, cea care s-a conformat succesiunii logice a investigării tuturor însuşirilor
reliefului.
Considerat în ansamblu, masivul are un aspect unitar şi toate caracterele
exterioare îl desemnează ca atare, dar fără a fi o unitate montană cu relief monoton. Toate
caracterizările din numeroase puncte de vedere arată un anumit grad de diversitate cu
dominanta impusă de uniformitatea petrografică a celei mai mari părţi a unităţii. Foarte
interesant este echilibrul relativ al formelor şi orientării versanţilor care, prin asociere,
imprimă nota dominantă a Munţilor Leaota.
Formaţiunile cristaline au fost foarte favorabile conservării suprafeţelor de
nivelare succedate de la 2000 m până la 900 m. Cartografierea lor în detaliu vine să
confirme că fiecare treaptă de nivelare reprezintă în realitate o asociere de nivele
secundare, iar suprafaţa cea mai veche, Borăscu, are dezvoltarea cea mai mare. Repartiţia
resturilor de suprafeţe nivelate dovedeşte că Munţii Leaota au evoluat ca o unitate bloc,
iar altitudinea şi configuraţia masivului nu au fost favorabile dezvoltării fenomenelor
glaciare, dar sub nivelul primei trepte a suprafeţei Borăscu sunt conturate două circuri,
unul glaciar şi unul crio-nival, şi numeroase forme crio-nivale, chiar câteva depresiuni
lacustre, toate măsurate şi cartografiate.
Dată fiind natura substratului, în condiţiile morfoclimatice ale treptei înalte în
care predomină culmile netezite, procesele de denudare nu se manifestă pe suprafeţe
întinse şi cu intensitate mare. Iar acolo unde apar sunt provocate în mare măsură de
activitatea antropică. Imaginea de ansamblu a potenţialului morfodinamic prin aprecierea
cantitativă analitică unitară a factorilor implicaţi arată că numai 10 % din întregul masiv
are un potenţial morfodinamic foarte ridicat.
Străduinţa pentru cercetarea de teren în toate anotimpurile anului, în fapt baza
cercetării geografice adevărate, combinată cu analiza atentă de cabinet şi cu utilizarea

7
tehnicilor noi sunt reflectate pe deplin în calitatea lucrării, mai ales că toate aspectele
abordate sunt bogat şi foarte sugestiv ilustrate grafic.
O menţiune specială pentru un subcapitol mai puţin obişnuit în lucrările de
geomorfologie regională: acela destinat toponimiei din Munţii Leaota, cu încercarea de
clasificare şi explicare a originii numelor geografice, acestea privite ca o sursă importantă
de informaţie geografică, prin care se poate lărgi imaginea activităţii umane din regiunea
respectivă. Toponimele, considerate din latură geografică, reflectă în foarte mare măsură
raporturile dintre om şi mediu şi ar trebui cu necesitate să constituie preocuparea oricărui
studiu de geografie regională, ca notă în plus a spiritualităţii ştiinţei geografice.
Fără nici urmă de îndoială că studiul asupra Munţilor Leaota este, în termeni
reali, o monografie nu numai geomorfologică şi se înscrie pe linia şi în rândul studiilor de
acest fel care, cu decenii în urmă, au dus la afirmarea şcolii geografice româneşti.

Lucian Badea

8
 INTRODUCERE

Munţii Leaota, parte componentă a Grupei Munţilor Bucegi, nu au constituit până

în prezent obiectul unor cercetări detaliate asupra reliefului. Poziţia lor geografică, în
proximitatea Munţilor Bucegi, Piatra Craiului şi Culoarului Bran – Dragoslavele, a făcut
ca atenţia specialiştilor să se îndrepte către acestea din urmă. Deşi au făcut obiectul
câtorva articole şi al unei teze de doctorat privitoare la vegetaţie şi soluri, nu a existat o
lucrare care să sintetizeze informaţia geomorfologică existentă referitoare la această
unitate.
Lucrarea de faţă este un studiu de geomorfologie regională, urmărind problemele
de morfografie, morfometrie, morfogeneză şi morfodinamică, pentru care s-au folosit atât
mijloace clasice cât şi moderne de investigaţie. Partea cea mai consistentă a reprezentat-o
observaţia geomorfologică la teren, observaţie nemijlocită, directă şi repetată timp de şase
ani, în campanii desfăşurate în toate anotimpurile. Cercetările au avut ca scop principal
identificarea proceselor şi formelor crio-nivale, urmărirea dinamicii acestora, delimitarea
formelor de relief glaciar, carstic, a suprafeţelor de nivelare, precum şi stabilirea
raporturilor cu fondul geologic, cu modul de acoperire a terenurilor, cu activităţile
antropice şi morfodinamica actuală.
Structurată pe şase capitole, lucrarea prezintă două părţi. Prima este o prezentare
generală, monografică a Munţilor Leaota, pentru fixarea cadrului geografic general. A
doua parte, mai importantă, este destinată analizei geomorfologice, în urma căreia s-a
conturat imaginea completă a reliefului. Identificarea potenţialului morfodinamic a fost
realizată ca o sinteză a modului în care diverşi factori morfodinamici determină
modelarea actuală a reliefului în spaţiul analizat. Partea a doua este încheiată cu o
regionare geomorfologică, în care, pornind de la o serie de criterii, au fost delimitate
patru subunităţi caracterizate de parametri comuni.
Lucrarea face o sinteză a datelor şi informaţiilor geografice, din variate surse,
referitoare la Munţii Leaota existente până în acest moment în literatura de specialitate şi
adaugă la acestea un volum important de informaţii provenite din propriile observaţii şi
analize (inclusiv rezultatele obţinute cu ajutorul Sistemelor Informaţionale Geografice)
care întregesc tabloul geomorfologic al acestui masiv.
În finalizarea acestui demers ştiinţific, am beneficiat de sprijinul şi îndrumarea
domnului dr. Lucian Badea, conducătorul tezei de doctorat, căruia îi aduc mulţumiri pe
această cale.

9
10
 I. CONSIDERAŢII GENERALE

1. POZIŢIA GEOGRAFICĂ

Munţii Leaota, se situează în partea central sud-estică a teritoriului României, în

estul Carpaţilor Meridionali (fig. 1.1), în Grupa Munţilor Bucegi (alături de Munţii
Bucegi, Munţii Piatra Craiului şi Culoarul Depresionar Bran – Dragoslavele). Se
învecinează cu Subcarpaţii Ialomiţei, Munţii Bucegi şi Culoarul Bran – Dragoslavele.

Fig. 1.1: Poziţia Munţilor Leaota în cadrul Carpaţilor României (Model digital SRTM,
sursa: http://edcftp.cr.usgs.gov)

Asupra apartenenţei acestei grupe de munţi la una din ramurile Carpaţilor

româneşti s-au exprimat numeroase opinii. Majoritatea s-au concentrat asupra
asemănărilor sau deosebirilor grupei Munţilor Bucegi cu Carpaţii Meridionali sau cu
Carpaţii Orientali. Acest aspect s-a materializat prin analizarea limitei dintre Carpaţii
Orientali şi Carpaţii Meridionali, limită care a fost dezbătută în numeroase studii
geografice şi concretizată în regionările Carpaţilor româneşti. Din această perspectivă,
Munţii Leaota aparţin, conform diverselor surse, fie Carpaţilor Orientali, fie Carpaţilor
Meridionali, fie unei grupe intermediare între cele două ramuri, şi anume Carpaţii
Curburii.

11
 Apartenenţa la Carpaţii Orientali este argumentată de geologi (Oncescu N., 1965,
p 14, 157; Mutihac V., 1990, p. 142), care consideră de cele mai multe ori limita dintre
Carpaţii Orientali şi Carpaţii Meridionali la valea Dâmboviţei. Această limită a fost
preluată ulterior şi de geomorfologi (Emm. de Martonne, G. Vâlsan, M. David, I. Sârcu,
citaţi de Iancu M., Stăncescu S., 1960, p. 23-30), dar numai ca limită geomorfologică, nu
şi ca limită fizico-geografică.
În atlasul R.S.R., în harta regiunilor geomorfologice (1978, Planşa III – 5 Harta
10, autor Vasile Băcăuanu), Munţii Leaota sunt plasaţi în cadrul Carpaţilor Orientali,
grupa munţilor cristalino-sedimentari.
Există însă în rândul geologilor şi opinia conform căreia grupa munţilor Bucegi
aparţine Carpaţilor Meridionali, opinie care a fost dezvoltată mai ales după 1960 (D.
Patrulius, 1969; D. Giuşcă, 1974, p. 44).
Dintre geologii şi geografii care au plasat grupa munţilor Bucegi (şi implicit a
Munţilor Leaota) în Carpaţii Meridionali sunt de menţionat1: Sava Atanasiu (1899), I.
Popescu-Voiteşti (1929), A. Streckeisen (1931), A. Nordon (1933), I. Simionescu (1938),
D. D. Burileanu (1938), N. Orghidan (1931), V. Tufescu (1946), Mircea Ilie (1956), V.
Mihăilescu (1957). Prin folosirea a numeroase argumente de ordin geologic şi geografic,
V. Mihăilescu (1963, p. 65) consideră limita normală dintre Carpaţii Meridionali şi
Carpaţii Orientali, la Valea Prahovei.
Gr. Posea (1972, p. 18, 2002, p. 416) consideră că Munţii Leaota aparţin
Carpaţilor Curburii, o grupă în care include Munţii Vrancei, Munţii Buzăului, Munţii
Ciucaşului, Munţii Bucegi, Munceii Întorsurii şi Masivele Braşovului (Postăvaru şi Piatra
Mare) şi care constituie o unitate de tranziţie între Carpaţii Orientali şi Carpaţii
Meridionali.
Apartenenţa la Carpaţii Meridionali a fost argumentată complet din punct de
vedere fizico-geografic încă din 1960 (Iancu, Stănescu, Limita dintre Carpaţii Orientali
şi Carpaţii Meridionali), iar în lucrările de după 1980 şi în cele recente, grupa Munţilor
Bucegi (şi implicit Munţii Leaota) este plasată exclusiv în Carpaţii Meridionali (Badea L.,
Niculescu Gh., Roată S., Buza M., Sandu Maria, 2001), această plasare fiind în prezent
puternic argumentată prin numeroase aspecte ce ţin de morfologie, evoluţie, climă
vegetaţie, hidrologie, etc.
Individualitatea Munţilor Leaota în Grupa Munţilor Bucegi este dată mai ales de
unitatea geologică, reflectată în omogenitatea şi uniformitatea reliefului dezvoltat pe roci
cristaline. La aceasta se adaugă caracterul de discontinuitate al limitelor, contactul cu
unităţile vecine fiind unul marcat de modificări importante din punct de vedere
morfologic şi morfogenetic. Astfel, se remarcă evoluţia Munţilor Leaota ca un bloc unitar
şi rigid încă din timpul orogenezei alpine, fapt care este marcat astăzi în relief de prezenţa
suprafeţelor de nivelare, element specific in această unitate montană.
Din punct de vedere strict matematic, Munţii Leaota sunt încadraţi de
următoarele coordonate geografice (fig. 1.2.):
- 45º13’20’’ lat. N (Valea Dâmboviţei la Cetăţeni) – 45º25’30’’ lat. N (Valea
Bângăleasa).

1
Citaţi de Iancu M., Stănescu S., 1960, p. 23 – 30

12
 - 25º10’40’’ long. E (Dâmboviţa la Bădeni) – 25º24’50’’ long. E (valea Ialomiţei
la Dobreşti).

Fig. 1.2. Poziţia matematică a Munţilor Leaota

Forma generală a Munţilor Leaota este de dreptunghi, cu lungimea dezvoltată pe

direcţia N – S (21,5 km) şi lăţimea pe direcţia E – V (19 km). În interiorul limitelor sale,

13
Munţii Leaota au o suprafaţă de 336 km2, ceea ce reprezintă 34,82% din grupa munţilor
Bucegi şi 2,24% din Carpaţii Meridionali (Badea., et.al., 2001, p. 18).
Din punct de vedere administrativ, Munţii Leaota aparţin judeţelor Dâmboviţa,
Braşov şi Argeş, limita dintre acestea fiind situată pe linia marilor înălţimi, în vârful Sf.
Ilie, nod orografic ce separă şi cele trei bazine hidrografice aferente masivului: Olt,
Ialomiţa şi Dâmboviţa.

2. LIMITELE ŞI RAPORTUL CU UNITĂŢILE VECINE

Limita dintre unităţile de relief de diferite ordine ale României a suscitat de-a
lungul timpului numeroase controverse. În acest context, limitele Munţilor Leaota pot fi
analizate separat, în funcţie de unităţile de relief de care le separă şi în funcţie de
caracteristicile locale, care se constituie în sectoare de discontinuitate.
Limita nordică este dată de Culoarul Dragoslavele – Bran prin sectorul brănean,
fiind o limită cu caracter morfologic (Sultana, 1975, p. 2), aflată la ruptura de pantă dintre
versantul nordic al Leaotei şi suprafeţele slab înclinate ale culoarului. Aceasta poate fi
urmărită de la confluenţa văilor Grohotişu şi Bărbuleţu, valea Bângăleasa, Muntele
Bărbuleţu, văile Moieciul Rece şi Moieciul Cald, Şleul Mândrului, obârşia văilor
Rudăriţa şi Prepeleacului, Muchia Zacotelor, Valea Crovului, Valea Vărzăriei, Culmea
Ghimbav şi coboară, pe la nord de Colţii Ghimbavului, spre depresiunea tectono-erozivă
Podu Dâmboviţei. Această limită morfologică este reflectată şi în caracterele climei,
hidrografiei şi vegetaţiei.
Limita vestică corespunde tot contactului cu Culoarul Bran – Rucăr –
Dragoslavele, în sectoarele central şi sudic al acestuia şi este o limită tectonică şi
petrografică. Caracterul tectonic este pus în evidenţă de numeroasele falii exprimate în
relief prin abrupturile ce delimitează Depresiunea Podul Dâmboviţei şi sectorul Rucăr –
Dragoslavele către est şi sud. La contactul culoarului cu regiunea muntoasă se
individualizează pintenii din seria cristalinului de Leaota, bine împăduriţi, care domină cu
300 – 400 m nivelul general al culoarului Bran – Dragoslavele.
Compartimentul sudic al acestei limite (la sud de valea Bădenilor) este
reprezentat de Dâmboviţa care separă Munţii Leaota de Muscelele Argeşului, între
localităţile Slobozia şi Valea Cetăţuia.
Datorită diferenţelor altimetrice şi de peisaj între spaţiul montan şi cel subcarpatic
separate de valea Dâmboviţei, contrastele din acest sector se evidenţiază mai pregnant
prin analiza reliefului şi elementelor biopedoclimatice pe direcţia est – vest. În acest
sector, se remarcă diferenţierea petrografică dintre conglomeratele şi calcarele
depresiunilor Stoeneşti şi Bădeni, pe de o parte, şi cristalinul Leaotei pe de altă parte.
Râurile cu obârşia în Munţii Leaota (Valea Bădenilor, Valea lui Coman) formează la
contactul cu aria depresionară conuri de dejecţie de dimensiuni mari.
De asemenea, diferenţele altimetrice dintre nivelul general al culoarului şi primele
culmi ale Munţilor Leaota sunt puse în evidenţă de apariţia, în ultimele, a pădurilor de
conifere.

14
 Limita de sud, aceea dinspre Subcarpaţii Ialomiţei, este una dintre cele mai
interesante limite este. Nu există neclarităţi în desfăşurarea limitei dintre munte şi dealuri
în spaţiul dintre Dâmboviţa şi Ialomiţa, aceasta realizându-se tranşant, în lungul unui
abrupt de 200 m, argumentele cele mai puternice fiind cele de ordin morfogenetic.
Din punct de vedere geologic (fig. 1.3), nu putem vorbi de o limită între Munţii
Leaota şi Subcarpaţii Ialomiţei. Formaţiunile geologice care se pot identifica în lungul
profilului longitudinal de interfluviu aparţin Paleogenului, Cretacicului şi Proterozoicului
Superior (seria de Leaota). Contactul dintre cele două unităţi se desfăşoară într-o
formaţiune geologică aparţinând Cretacicului superior (Turonian – Senonian) alcătuită
din marne, argile, brecii, gresii, conglomerate. Această formaţiune apare atât în cadrul
suprafeţei de nivelare Simila, care aparţine Subcarpaţilor Ialomiţei, cât şi unităţii de
racord cu suprafaţa de nivelare Râu – Şes 2, care aparţine Munţilor Leaota.
Contactul geomorfologic dintre munte şi dealurile subcarpatice în spaţiul dintre
Dâmboviţa şi Ialomiţa este definitoriu. El impune şi tipul de contact – unul clar, fără o
zonă de interferenţă carpato-subcarpatică. Este vorba despre un contact materializat
printr-un abrupt, o denivelare de 200 m, cu semnificaţii morfogenetice şi morfodinamice.
Aceasta aparţine unui abrupt sculptural ce se desfăşoară între 1.200 şi 1.000 m, prin care
Munţii Leaota domină Subcarpaţii Ialomiţei.
Morfografic, se remarcă trecerea de la versanţii concavi sau complecşi, puternic
afectaţi de procesele de deplasare gravitaţională şi de torenţialitate, în Subcarpaţi, la
versanţii cu formă larg convexă, masivi, specifici pe rocile cristaline din Munţii Leaota,
modelaţi actual în sistem crio-nival. În consecinţă se vor diferenţia şi interfluviile –
ascuţite în Subcarpaţi, respectiv rotunjite în munte (formă asemănătoare înregistrează şi
vârfurile).
La nivelul reliefului structural şi petrografic, contactul dintre cele două unităţi
este, de asemenea, clar subliniat de caracteristici specifice. Pentru morfostructură, cel mai
important element este acela al raportului dintre formele de concordanţă directă şi
inversă. Astfel, în Subcarpaţi, formele reliefului structural de inversiune (butonierele,
văile de anticlinal) sunt răspândite, urmare a eroziunii accentuate, favorizată de rocile
friabile. În Munţii Leaota, inversiunile de relief lipsesc, culmile muntoase fiind axate pe
anticlinale. În relieful petrografic, se observă de asemenea schimbări importante, la
trecerea din Subcarpaţi în munte. Dealurile subcarpatice, grefate pe formaţiunile friabile
ale molasei mio-pliocene în sud (nisipuri, pietrişuri argile şi gresii) şi pe fliş paleogen şi
cretacic în nord (marne şi gresii), prezintă un stadiu de evoluţie mult mai avansat, cu
versanţi concavi modelaţi de procese specifice (domină alunecări de teren). Munţii Leaota
sunt caracterizaţi de relieful petrografic dezvoltat pe şisturi cristaline – aici sunt versanţi
rotunjiţi ce alcătuiesc interfluvii şi vârfuri masive, pe care modelarea actuală se
desfăşoară cu intensitate mai redusă.
Semnificaţiile morfogenetice sunt legate de prezenţa suprafeţelor de nivelare.
Astfel, contactul reprezentat de abruptul de 200 m, se face între două suprafeţe de
nivelare (fig. 1.4). La 1.200 m se află cea mai joasă suprafaţă de nivelare din Munţii
Leaota (Râu Şes II), iar la 1.000 m cea mai înaltă din Subcarpaţii Ialomiţei (Simila) (N.
Popp, 1939, p. 134). De menţionat că aici, în domeniul Getic, nivelul pliocen Gornoviţa
nu s-a instalat sub formă de suprafaţă de nivelare. El a intrat pe văi, modelând culoarele
transcarpatice (Bran – Rucăr – Dragoslavele) sau apare la nivelul interfluviilor sub formă

15
de şei (Predeal, Sinaia – Cota 1000); vezi denumirile date – platforma Bran, respectiv
platforma pasurilor înalte.

Fig. 1.3. Profil geologic:1: Proterozoic superior – Palezoic (şisturi cristaline - seria de Leaota); 2:
Cretacic inferior (Albian): gresii grosiere, gresii argiloase, conglomerate de Bucegi, brecii calcaroase;
3:Cretacic superior (Turonian – Senonian): marne, argile, brecii, gresii, conglomerate; 4: Paleogen
(Paleocen): marne roşii; 5: Paleogen – Eocen (Pryabonian – Ypresian): fliş (Şotrile), fliş cu argile bariolate
(strate de Plopu), gresii şi şisturi (facies de Colţi)

Şi aspectele morfodinamice ale contactului dintre Munţii Leaota şi Subcarpaţi

sunt importante şi evidente la trecerea dintre cele două unităţi. În condiţiile pantei
accentuate, a rocilor friabile şi despăduririi unor suprafeţe mari (fenomen intensificat
după 1990), în Subcarpaţi se impun ca procese de modelare actuală şiroirea,
torenţialitatea şi deplasările gravitaţionale (alunecări de teren şi curgeri noroioase). Tipice
aici sunt alunecările curgătoare, sub formă liniară, denumite iuzi. Odată cu trecerea în
munte, în modelarea reliefului se evidenţiază procesele crio-nivale. Acestea au loc însă la
altitudini de peste 1.800 m. Contactul menţionat, aflat la 1.000 m, este totuşi bine marcat
morfodinamic prin schimbări majore în intensitatea proceselor specifice acestei altitudini.
Între 1.000 şi 1.800 m procesele specifice pentru Subcarpaţi îşi continuă manifestarea cu
intensitate mai mare.
În concluzie, contactul geomorfologic dintre munţi şi dealuri urmăreşte următorul
aliniament: Piscul Orzele – Piscul Gărgăunele – Piscul Pleaşa Popii – Piscul Şgheabului –
Poiana Dosu Stânii – Piscul Negriţa – Poiana Băjeni – Muchia Ochiului.
Climatic se remarcă prezenţa unor izolinii importante care pun în evidenţă
contactul morfologic dintre cele două unităţi de relief. Acestea sunt izoterma de 7°C şi
izohieta de 900 mm.
De asemenea şi principalele valori ale scurgerii sunt diferenţiate. Scurgerea
medie specifică multianuală este de 10 – 35 l/s/km2 în spaţiul montan şi de 5 – 10 l/s/km2

16
în spaţiul subcarpatic. Debitele principalelor râuri cunosc creşteri importante în
Subcarpaţi, în raport cu munţii. Râul Dâmboviţa: 4,73 m3/s la Podul Dâmboviţei şi 9,22
m3/s la Malu cu Flori; Ialomiţa: 1,34 m3/s la Scropoasa şi 10 m3/s la Fieni.

Fig. 1.4. Profil geomorfologic

Etajele de vegetaţie (fig. 1.5) se succed de la nivelul Subcarpaţilor până la

altitudinea maximă 2.133 m (Vârful Leaota) după cum urmează: sub 1.100 m se
întâlneşte etajul nemoral cu cele două subetaje principale şi anume subetajul pădurilor de
amestec răşinoase – fag şi etajul pădurilor de fag. Acesta din urmă coboară până la
aproximativ 900 m, acolo unde se face trecerea la Subcarpaţii Ialomiţei. De la această
altitudine se continuă etajarea cu pajiştile colinare, utilizate în prezent ca terenuri
agricole.
Între 1.100 m şi 1.500 m se identifică etajul pădurii de conifere de tip boreal unde
dominant este molidul (Picea abies). De remarcat este faptul că pe versantul sudic al
muntelui Românescu nu întâlnim etajul subalpin format din arbuşti de tipul jneapănului şi
ienupărului, trecerea între pajiştea alpină şi pădurea de molid făcându-se brusc.
Între aproximativ 1.500 m şi 2.133 m se desfăşoară etajul pajiştilor montane,
formate din asociaţii de pipiriguţ (Juncus trifidius), coarnă (Carex curvula), păruşcă
(Festuca supina), clopoţei (Campanula alpina), piciorul cocoşului alpin (Ranunculus
alpestris), la care se adaugă arbuşti precum ienupărul pitic (Juniperus sibirica), aninul de
munte (Alnus viridis), etc.
Solurile întâlnite de-a lungul profilului longitudinal al interfluviului Dâmboviţa –
Ialomiţa fac trecerea de la solurile specifice Subcarpaţilor (preluvosoluri şi luvosoluri,
eutricambosoluri) la solurile specifice etajului montan (prepodzoluri, podzoluri şi
criptopodzoluri) (fig. 1.6).

17
Fig. 1.5. Profil biogeografic: 1. Pajişte montană; 2. Pădure de conifere; 3. Pădure de amestec;
4. Pădure de foioase (fag); 5. Pajişte colinară

Fig. 1.6. Profil Pedogeografic: 1. Criptopodzoluri; 2. Podzoluri; 3. Prepodzoluri;

4. Districambosoluri; 5. Eutricambosoluri; 6. Preluvosoluri şi luvosoluri

18
 Fig. 1.7. Profil geografic complex: 1: Proterozoic superior – Palezoic (şisturi cristaline - seria de
Leaota); 2: Cretacic inferior (Albian): gresii grosiere, gresii argiloase, conglomerate de Bucegi, brecii
calcaroase; 3:Cretacic superior (Turonian – Senonian): marne, argile, brecii, gresii, conglomerate; 4:
Paleogen (Paleocen): marne roşii; 5: Paleogen – Eocen (Pryabonian – Ypresian): fliş (Şotrile), fliş cu argile
bariolate (strate de Plopu), gresii şi şisturi (facies de Colţi) 6. Criptopodzoluri; 7. Podzoluri; 8.
Prepodzoluri; 9. Soluri Districambosoluri; 10. Eutricambosoluri; 11. Preluvosoluri şi luvosoluri; 12. Pajişte
montană; 13. Pădure de conifere; 14. Pădure de amestec; 15. Pădure de foioase (fag); 16. Pajişte colinară

În ce priveşte aşezările umane, trecerea de la Subcarpaţi la Munţii Leaota este

marcată de diferenţieri tranşante. Pe aliniamentul localităţilor Stoeneşti – Meişoare –
Pucheni – Brebu – Runcu – Moroeni se înregistrează contactul dintre cele două unităţi din
punct de vedere al aşezărilor umane permanente. Plafonul superior al acestora în
Subcarpaţii Ialomiţei este 820 m (localitatea Meişoare situată pe interfluviul Dâmboviţa –
Valea Largă). Odată cu aceste localităţi, spre nord, nu se mai întâlnesc alte aşezări
permanente. În Munţii Leaota, acestora le iau locul formele de locuire temporare şi
sezoniere – stâne, refugii, cabane.
Utilizarea terenurilor înregistrează trecerea de la pomicultura extensivă (prun) în
Subcarpaţi la creşterea animalelor (ovine) pe baza păşunatului în Munţii Leaota. Legătura
dar şi diferenţele profunde dintre dealurile subcarpatice şi munte în ce priveşte economia
sunt marcate de un obicei tradiţional al agriculturii pastorale româneşti – Răvăşitul Oilor
de la Runcu (17 septembrie); este unul dintre cele mai cunoscute puncte de transhumanţă
din România.
Limita de est, faţă de Munţii Bucegi, este clară fiind dată de valea Bângălesei,
Valea Grohotişu, Şaua Bucşa (1780 m), văile Strunguliţei, Brăteiului şi Ialomiţei, care
separă cristalinul Leaotei, pe care sunt dezvoltaţi munţii Jugureanu, Şutila, Rătei şi Raciu,
de calcarele jurasice şi conglomeratele de Bucegi, ce au constituit fundamentul munţilor
Grohotişului, Tătaru, Deleanu şi Zănoaga (fig. 1.8.).

19
 Fig. 1.8. Limita dintre Munţii Bucegi şi Munţii Leaota

În analiza făcută de Valeria Velcea asupra acestei limite (1961, p. 19), sunt
diferenţiate două sectoare, unul nordic şi unul sudic, separate de şaua Bucşa. Primul
sector este considerat ca făcând legătura dintre Munţii Bucegi şi Culoarul Bran –
Dragoslavele, dar acest aspect este valabil numai la nord de confluenţa văilor
Grohotişului şi Bărbuleţului, la sud de aceasta fiind contactul direct dintre Munţii Bucegi
şi Munţii Leaota, contact marcat de rupturile de pantă din talvegul celor două văi, la
altitudinea de aproximativ 1200 m.
Sectorul sudic, cel mai important ca lungime se desfăşoară de la Şaua Bucşa,
până la contactul cu Subcarpaţii Ialomiţei. Limita corespunde văilor Brătei (pe o lungime
de circa 11 km) şi Ialomiţa (pe aproximativ 6 km). Asupra evoluţiei raporturilor dintre
bazinele hidrografice ale Oltului şi Ialomiţei, în lungul acestei limite, remarcăm ipoteza
conform căreia valea Brăteiului a funcţionat ca un afluent al văii Bângălesei care avea
obârşia sub Leaota, şi urmărea un traseu peste şaua din Bucşa, spre nord (Velcea, 1961, p.
21), remanierea fiind făcută odată cu formarea cheilor Orzei din Munţii Bucegi, cu un
nivel e bază mai coborât. Stabilirea cursului actual s-a realizat prin o serie de captări în
sectorul actual de confluenţă Brătei – Mitarca.
În ansamblu, limita estică se menţine la altitudini ridicate de circa 1000 – 1700
m, excepţie făcând doar sectorul sudic al Ialomiţei, unde înălţimile sunt de aproximativ
700 – 1000 m.

3. ISTORICUL CERCETĂRII ŞI STADIUL ACTUAL

AL CUNOAŞTERII MUNŢILOR LEAOTA

Probabil din cauza suprafeţei reduse şi prezenţei în imediata apropiere a două

unităţi de relief complexe, ce au suscitat mult interesul, Munţii Bucegi şi Culoarul Bran –
Dragoslavele, informaţiile referitoare strict la acest spaţiu sunt relativ sărace. Munţii
Leaota au fost abordaţi mai ales prin prisma vecinătăţii cu cele două unităţi menţionate.
În general s-au făcut aprecieri asupra lor doar tangenţial, în cadrul unor studii
destinate unor regiuni mai întinse, sau asupra regiunilor limitrofe.
O primă categorie de menţionări o găsim la geologii care au analizat cadrul mai
larg al Carpaţilor de la Curbură. Dintre autorii studiilor geologice în care sunt menţiuni
despre Munţii Leaota sunt de amintit: N. Oncescu (1943, 1965), N. Gherasi (1961), D.
Patrulius (1969), I. Dimitrescu (1970), L. Ionesi (1974), I. Popovici (1978), I. Dinica
(1983), M. Săndulescu (1984), şi V. Mutihac (1990).

20
 În lucrările geomorfologice, Munţii Leaota apar, fie şi numai ca menţiune, încă
de la începutul secolului al XX-lea. Emm. de Martonne, în lucrarea Recherches sur
l’evolution morphologique des Alpes de Transylvanie2, face referire la masivele cristaline
din componenţa Carpaţilor. În 1931, N. Orghidan în studiul Observaţiuni morfologice în
Munţii Bucegi analizează şi problema limitei dintre Munţii Bucegi şi Munţii Leaota din
punct de vedere geologic şi morfologic.
Ulterior, relieful munţilor Leaota a fost studiat prin lucrări ce privesc exclusiv
acest masiv, fie prin cele dedicate unităţilor limitrofe. Referiri importante se întâlnesc în
lucrările elaborate de Valeria Velcea (1961, 2001).
Singurul studiu realizat exclusiv asupra Munţilor Leaota a fost lucrarea Masivul
Leaota. Studiu de geografie fizică cu privire specială asupra vegetaţiei şi solurilor,
lucrare elaborată de către Viorica Sultana, ca teză de doctorat în anul 1976, dar care nu a
fost publicată.
Aceasta a fost precedată de numeroase articole în care au fost abordate unele
aspecte ale Munţilor Leaota, care privesc vegetaţia, solurile, relieful şi modelarea actuală.
Alte aspecte legate de evoluţia, configuraţia şi modelarea actuală a reliefului
Munţilor Leaota se regăsesc în lucrări de sinteză precum Geografia Carpaţilor şi
Subcarpaţilor Româneşti (Valeria Velcea, Al. Savu, 1982), Modelarea actuală a
reliefului şi degradarea terenurilor în bazinul Ialomiţei (V. Loghin, 1997). De asemenea
menţionări semnificative sunt incluse în Geografia României, vol I şi mai ales vol. III,
Enciclopedia Geografică a României, vol. II (Ghinea, 1997, p. 114), etc.
Este de remarcat, ultima menţiune importantă despre Munţii Leaota, inclusă, sub
forma unei sinteze ample, în lucrarea Unităţile de relief ale României, I, Carpaţii
Meridionali şi Munţii Banatului, (Badea, et.all, 2001, p. 18 – 20), unde în cadrul grupei
Munţilor Bucegi, această unitate montană este analizată succint din punct de vedere al
limitelor, suprafeţei, caracterelor geomorfologice şi, inclusiv, ale presiunii antropice.
Dintre lucrările de mediatizare turistică şi de popularizare a regiunii, se remarcă
cele publicate de I. Ştefănescu, (1967), Gh. Poenaru, (1971), N. Popescu, D Călin,
(1991).

2
În Lucrări geografice despre România, I, Edit. Academiei, Bucureşti, p. 191

21
 II. CARACTERE GEOGRAFICE GENERALE

1. CLIMA

Analiza condiţiilor climatice specifice Munţilor Leaota s-a făcut mai ales pe baza
studiilor de specialitate efectuate asupra regiunilor din jur (Munţii Bucegi3, Culoarul
Bran-Dragoslavele4), având în vedere faptul că, în spaţiul geografic strict analizat, nu
funcţionează staţii meteorologice de la care să poată fi prelucrate datele climatice.
Cele mai apropiate staţii meteorologice sunt Fundata (45º28’ lat N; 25º18’ long
E; 1.380 m altitudine) şi Vf. Omu (45º27’ lat N; 25º27’ long E; 2.504 m altitudine) ale
căror amplasamente pot fi în parte considerate reprezentative pentru climatul Munţilor
Leaota. Astfel, prin extrapolare, se consideră că poziţia geografică a Munţilor Leaota în
lanţul carpatic îi imprimă caractere climatice asemănătoare munţilor înalţi care depăşesc
2.000 m altitudine (Sultana, 1976, p.5). Elementele meteorologice de prim interes luate în
calcul pentru caracterizarea climatică generală a Munţilor Leaota au fost temperatura
aerului şi precipitaţiile atmosferice.

Temperatura aerului prezintă o etajare bine evidenţiată5, de care depinde

distribuţia altitudinală a temperaturii medii anuale (fig. 2.1.) şi lunare (fig. 2.2.). Astfel,
în regim multianual, temperatura medie anuală se încadrează între 6°C (la aproximativ
1.000 m altitudine) şi 0°C (izoterma de 0°C se suprapune curbei de nivel de 2.000 m
altitudine, care se regăseşte doar în jurul vârfului Leaota). Sunt evidente diferenţierile
termice între versanţii cu expunere sudică, faţă de cei cu expunere nordică. Temperaturile
cele mai scăzute se înregistrează la nivelul suprafeţei Borăscu, în depresiunile nivale şi pe
versanţii înalţi cu expunere predominant nordică, unde şi stratul de zăpadă persistă un
timp mai îndelungat.
Procesele de încălzire şi de răcire se desfăşoară diferenţiat, începând de la
extremităţile masivului către altitudinile cele mai mari, iar evoluţia în cursul anului a
valorilor termice este diferită între culmile cele mai înalte (la peste 1.800 m) şi etajul
montan situat între 1.000 şi 1.800 m (fig. 2.3.). Astfel, în cursul anului, la altitudinile
staţiei meteorologice Vf. Omu temperatura medie lunară cea mai scăzută se
înregistrează în ianuarie – februarie şi este cuprinsă între -10.0° şi -11.0°C. La Fundata,
la 1.300 – 1.400 m altitudine, lunile cele mai reci sunt tot ianuarie şi februarie, când
temperaturile medii în regim multianual se încadrează între -4.8° şi -6.0°C. În Munţii
Leaota, temperatura medie a celei mai reci luni (ianuarie) se încadrează între -8°C la
înălţimi de peste 1.800 m şi -4°C în Valea Dâmboviţei, la extremitatea sud-vestică a
masivului.

3
Stoenescu Şt. N., (1951), Clima Bucegilor, Mem.stud. IV, 1, Edit. Tehnică, Bucureşti
4
Teodoreanu Elena, (1980), Culoarul Rucăr –Bran. Studiu climatic şi topoclimatic, Edit.
Academiei R.S. România, Bucureşti, 165 p.
5
conform gradientului termic vertical de 0.5 - 0.7° C / 100 m - Păun, 1998, p. 35

22
 Fig. 2.1. Temperatura medie anuală (după Teodoreanu, 1980, cu modificări)

Fig. 2.2. Temperatura medie a lunilor ianuarie (stânga) şi iulie (dreapta) (după Teodoreanu, 1980)

23
 Variaţia temperaturii medii lunare a aerului

t C 20
15
10
5
0
-5 I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
-10
-15

Vârfu Omu Fundata

Staţia Media
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
meteo anuală
1896 – 1970 (Teodoreanu, 1980, p. 28)
- - - - - -
Vf. Omu 0,2 3,4 5,6 5,8 2,8 -4,4 -2,8
11,0 11,1 8,8 3,1 0,6 8,4
- -
Fundata -5,8 -5,2 3,5 8,6 12,0 14,0 13,8 10,3 5,5 0,8 4,4
1,8 3,4
1961 – 1993 (Păun, 1998, p. 37)
- - - - - -
Vf. Omu 0,5 3,3 5,1 5,3 2,8 -5,1 -2,6
10,5 10,6 8,0 4,0 0,7 8,7
- -
Fundata6 -5,0 -4,8 3,4 8,4 11,3 13,1 12,8 9,8 4,9 0,02 4,1
1,2 3,2
Fig. 2.3. Variaţia temperaturii medii lunare a aerului la staţiile meteorologice Vf. Omu şi Fundata

Lunile cele mai calde din timpul anului sunt iulie şi august, cu temperaturi medii
foarte apropiate: 5.6 - 5.8 °C la Vf. Omu şi 13.8° - 14.0° C la Fundata, în timp ce în
Munţii Leaota acestea înscriu valori medii de aproximativ 10° C pe culmea principală şi
18° C în Valea Dâmboviţei (fig. 2.2.)
În general, în regiunile muntoase, în anotimpurile de tranziţie valorile
temperaturii aerului oscilează în medie între -9.0 C şi 3.0° C pe cele mai mari înălţimi şi
între -2.0° C şi 10.0 °C la aproximativ 1400m altitudine. Cele mai apropiate valori
termice medii lunare faţă de media anuală multianuală se remarcă în aprilie ( -3.1° C la
Vf. Omu şi 3.5° C la Fundata).
Valorile extreme absolute ale temperaturii aerului sunt cuprinse între:
- maxima absolută de 28.0°C (17.08.1952 ) la Fundata şi 22.1°C (14.07.1984) la
Vf Omu;
- minima absolută de -25.9°C (18.01.1963) la Fundata şi -38.0°C (10.02.1929) la
Vf. Omu.

6
Date de la staţia meteorologică Fundata

24
 În ceea ce priveşte numărul zilelor cu temperaturi caracteristice (grupate pe
anumite praguri valorice) în arealul analizat sunt evidenţiate, cu deosebire zilele de iarnă
(t.max ≤ 0°C) şi zilele cu îngheţ (t.min ≤ 0°C),care la peste 2.000 m, datorită condiţiilor
dictate de altitudine, se produc tot timpul anului. Astfel, la staţia meteorologică Vf. Omu,
numărul mediu lunar şi anual multianual (1896 – 1955) prezintă următoarea distribuţie,
care se regăseşte prin extrapolare şi pe culmea principală a Munţilor Leaota :

Tab2.1. Numărul mediu lunar şi anual al zilelor de iarna(a) şi al zilelor cu îngheţ (b) la staţia
meteorologică Vf. Omu (1896-1955)
VII VIII X XI XII I II III IV V VI VII Anual
0.1 0.3 2.1 10.1 19.6 28.3 30.2 26.0 25.6 15.2 3.2 0.6 161.3
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Anual
5.0 5.3 13.6 23.9 28.7 31.0 31.0 28.2 30.9 29.1 23.5 12.5 262.7

Fig. 2.4. Numărul mediu anual de zile de iarnă

25
 Evident, la altitudini mai mici, numărul mediu al acestor zile scade simţitor,
ţinând cont de diferenţierile majore induse de expunerea versanţilor, înclinarea pantelor,
prezenţa sau absenţa vegetaţiei închegate etc.
Reprezentative pentru regimul termic în Masivul Leaota pot fi considerate zilele
de iarnă în special pentru semestrul rece al anului şi cele de vară din semestrul cald.
Astfel, zilele de iarnă (fig. 2.4.) sunt bine reprezentate în arealul geografic
analizat, totalizându-se în regim anual, peste 150 cazuri la altitudini mai mari de 1600 -
1650 m şi 120 cazuri la 1000 - 1100 m. Ecartul de variabilitate altitudinală este diferit în
funcţie de expoziţia versanţilor, fiind mai accentuat pe flancul nordic, decât pe cel sudic,
spre Subcarpaţii Ialomiţei şi ai Dâmboviţei.
În schimb, zilele de vară (t. max ≥ 25°C) în regim anual (fig. 2.5.) sunt
caracteristice Munţilor Leaota doar la altitudini de sub 1400 m, spaţiu montan
corespunzător etajului pădurilor de conifere şi a celor de amestec molid-fag. Numărul
acestor zile este mai mare în sud (spre Subcarpaţii Ialomiţei) şi spre Valea Dâmboviţei,
unde depăşesc 40 de zile de vară/an.

Fig. 2.5. Numărul mediu de zile de vară (după Teodoreanu, 1980, cu modificări)

26
 Histograma datelor medii (în zile) de început, de sfârşit şi de durată a intervalelor
din an cu temperaturi zilnice mai mari sau egale decât pragurile de valori semnificative,
precum şi sumele temperaturilor (reprezentate în grade Celsius) din intervalele respective,
la altitudini mai mari decât 2.000m, se prezintă astfel:

≥0 C ≥5 C ≥10 C
Vf
Inceputul

Inceputul
Inceputul
Sfârşitul

Omu
Durata

Sfârşitul

Sfârşitul
Durata

Durata
1896 Σt Σt
Σt
-1955
18.V 12.X 148 554 8.VII 27.VIII 51 235 - - - -

Fig. 2.6. Cantităţile medii anuale de precipitaţii (după Teodoreanu, 1980, cu modificări)

Precipitaţiile atmosferice reprezintă un alt element meteorologic important în

definirea condiţiilor climatice specifice acestei regiuni. Analiza regimului pluviometric al

27
Masivului Leaota a fost efectuată pe baza datelor existente de la posturile pluviometrice
situate în spaţiul adiacent regiunii de interes, precum şi cele de la staţiile meteorologice
Vf. Omu şi Fundata (tabel 2.2).
Cantităţile anuale de precipitaţii cresc odată cu altitudinea, de la mai puţin de 900
mm în regim multianual, în sudul regiunii, la peste 1200 mm la altitudini mai mari de
1.500 m (fig. 2.6). Se constată o diferenţă apreciabilă între cantităţile mai mari de
precipitaţii totalizate pe versantul nordic, în comparaţie cu cel sudic, datorită expoziţiei
acestora faţă de circulaţia atmosferică dominantă (N, NE) şi altitudinii mai ridicate la
contactul cu Culoarul Dragoslavele – Bran, faţă de înălţimile mai mici spre Subcarpaţii
Ialomiţei.

Tabel 2.2. Cantitatea medie lunară şi anuală de precipitaţii

Staţia
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Anual
meteo
Vf.
75,7 94,8 90,2 86,8 110,0 142,0 130,5 99,5 62,4 61,0 54,1 73,8 1080,8
Omu
Fundata 55,6 54,9 55,2 90,5 131,0 159,8 123,6 93,7 64,4 77,3 56,6 57,6 1020,9

În cursul anului, variabilitatea lunară a precipitaţiilor evidenţiază producerea

celor mai mici cantităţi în luna ianuarie (care cresc de la 50 mm la altitudini mai mici de
1.000 m, până la peste 70 mm la altitudini de peste 1.600 m). Cele mai mari valori se
remarcă în luna iunie, când cantităţile lunare cresc de la 100 mm în extremitatea sud-
vestică a Masivului Leaota, până la peste 160 mm la altitudini mai mari de 1.400 m (fig.
2.7).

Fig. 2.7. Cantităţile medii de precipitaţii în luna ianuarie (stânga) şi în luna iunie (dreapta)
(după Teodoreanu, 1980)

28
 Cele mai mari cantităţi de precipitaţii se totalizează în semestrul cald al anului
600 – 650 mm, deci aproximativ 60 – 65 % din cantitatea anuală. Anotimpul cel mai
ploios este vara (34 – 36 % din cantitatea anuală), iar cele mai secetoase sunt toamna (16
– 19 %) şi iarna (16 – 22 %). Primăvara se înregistrează 26 – 27 % din cantitatea anuală
de precipitaţii (fig. 2.8).
Variaţia multianuală a cantităţilor anuale de precipitaţii pune în evidenţă
deosebiri semnificative între anii ploioşi şi cei secetoşi. Dintre cei mai ploioşi ani se
remarcă 1944, când s-au însumat 1876,4 mm la Vf. Omu şi 1229,2 mm la Fundata şi
1954, cu 1652,3 mm la Vf. Omu, respectiv 1040 mm la Fundata. Cel mai secetos an din
intervalul analizat a fost 1950, când s-au însumat numai 851 mm la Vf Omu şi 546 mm la
Fundata.

Repartiţia precipitaţiilor pe anotimpuri

mm
400
300
200
100
0
iarna primăvara vara toamna
Vf. Omu Fundata

Vf. Omu Fundata

toamna toamna iarna

iarna
16% 19% 16%
23%
iarna
iarna
primăvara
primăvara
vara
vara primăvara vara primăvara vara
toamna 38%
34% 27% 27% toamna

Staţia iarna primăvara vara toamna

meteo mm % mm % Mm % mm %
Vf. Omu 244,3 22,7 287 26,5 372 34,4 177,5 16,4
Fundata 168,1 16,5 276,7 27,1 377,1 36,9 198,3 19,5
Fig. 2.8. Repartiţia cantităţilor de precipitaţii, pe anotimpuri, la staţiile meteorologice Vârful Omu
şi Fundata

29
 În sezonul rece al anului, când în atmosferă şi la suprafaţa solului se instalează un
regim termic negativ, precipitaţiile căzute sunt sub formă solidă şi mixtă, instalându-se
stratul de zăpadă. Astfel, zilele cu ninsoare la altitudinile Masivului Leaota, acoperă
intervalul din an cuprins în general, între lunile septembrie şi mai. Data medie a primei
ninsori are loc la începutul primei decade a lunii noiembrie, iar cele mai timpurii ninsori
se pot produce încă din prima decada a lunii septembrie. Ultimele ninsori se înregistrează
în medie în primele decade ale lunii aprilie începutul lunii mai. La peste 2.000 m este
posibil sa ningă în orice lună din an.

Fig. 2.9. Numărul anual de zile cu strat de zăpadă (după Teodoreanu, 1980, p. 107)

Durata anuală a stratului de zăpadă oscilează între 60 de zile la altitudini mai

reduse şi 160 zile în sectorul central, iar la peste 2.000 m acesta persistă peste 160 zile.
Evident, persistenţa stratului de zăpadă este diferită pe versanţii cu expunere sudică şi
formele concave de relief, faţă de cei nordici, sau culoarele adânci de vale, pe acestea din
urmă stratul de zăpadă fiind stabil până la sfârşitul lunii mai (fig. 2.9).
Sub influenţa factorului eolian, stratul de zăpadă şi în special grosimea sa
prezintă o mare neuniformitate, de altfel principala sa caracteristică spaţio-temporală.

30
Astfel, şi în Masivul Leaota grosimea stratului de zăpadă este diferită, în sensul că, în
arealele împădurite caracterul depunerii zăpezii este influenţat de adăpostul conferit de
gradul dezvoltării pădurii, în timp ce în golul alpin vânturile puternice generează un grad
diferit de troienire, în funcţie de configuraţia microformelor de relief specifice.
În funcţie de caracteristicile impactul concertat al factorilor climatici asupra
spaţiului geografic al Munţilor Leaota, dar mai ales a răspunsului acestuia la stimulii
climatici, a fost realizată (Sultana, 1976, p.7) o regionare climatică a acestei unităţi
montane:
- climatul munţilor situaţi la peste 1.700 m altitudine, care se află într-un regim
subnival, cu o vegetaţie de tip alpin sau subalpin, temperatura medie anuală este cuprinsă
între 4° şi 0° C, viteza vântului este ridicată tot timpul anului, dominantă fiind direcţia
vestică;
- climatul versanţilor estici şi sudici, cu o durată mai mare a insolaţiei, cu
temperaturi mai ridicate;
- climatul versanţilor nordici şi vestici cu umiditate mai mare, mai puţin înclinaţi
şi acoperiţi cu vegetaţie specifică dosurilor de munte. Limita superioară a pădurii este mai
ridicată datorită persistenţei, un timp mai îndelungat a stratului de zăpadă;
- topoclimatul bazinului Bădenilor este asemănător cu cel al depresiunilor
intramontane. Se caracterizează prin dese inversiuni de temperatură care s-au impus şi în
structura vegetaţiei. Acest aspect este întâlnit de altfel şi în bazinele hidrografice ale
Ialomicioarei, Raciului, Răteiului şi Brăteiului;
- topoclimatul bazinului Ghimbavului are un caracter aparte, datorită orientării
sale pe direcţia circulaţiei dominante a maselor de aer. Temperaturile au amplitudini mari,
cad cantităţi mari de precipitaţii lichide, ceea ce a dus la accelerarea proceselor de
eroziune.

2. APELE

Reţeaua hidrografică a Munţilor Leaota este împărţită între trei bazine

hidrografice importante: Ialomiţa, Dâmboviţa şi, în mică măsură Olt, iar nodul
orohidrografic principal care le separă este Vârful Sf. Ilie (1.887 m) (fig.2.10.).
Văile colectoare intră în contact cu Munţii Leaota doar tangenţial (Ialomiţa pe o
lungime de aproximativ 6 km şi Dâmboviţa pe aproximativ 5 km) sau nu ating această
unitate montană (Oltul).
Densitatea reţelei hidrografice variază altitudinal de la 4,1 – 6 km/km2 (în jurul
culmilor principale Leaota – Mitarca şi Cioara – Albescu), la 3 – 4 km/km2, la altitudini
medii, şi 1 – 1,5 km/km2 în extremităţile masivului, acolo unde apar regiunile carstice
(Sultana, 1976, p. 8).
Majoritatea arterelor hidrografice îşi au obârşia în apropierea axei orografice
principale Românescu – Leaota – Sf. Ilie şi coboară radiar către colectori. Cele mai
importante cursuri sunt repartizate astfel:

31
 Bazinul Dâmboviţei
Valea Ghimbavului – are o lungime de 12 km (Murărescu, 2004, p. 124) şi o
suprafaţa a bazinului de 40 km2. Îşi are obârşia prin mai multe izvoare din versanţii
vestici ai munţilor Cumpărata, Secările, Jugureanu şi Mitarca la altitudini cuprinse între
1.800 – 1.900 m, şi după un traseu aproximativ SE – NV, se varsă în Dâmboviţa în
dreptul localităţii Rucăr, după ce trece printr-un sector de chei săpate în calcare tithonice
şi kimeridgiene, pe o lungime de 6 km (Sultana, 1978, p. 93). Principalii afluenţi ai
Ghimbavului sunt Valea Andoliei, Valea Popii, Pârâul Bragadiru, Pârâul Fierăriei şi
Valea Stânei.

Fig. 2.10. Repartiţia cursurilor de apă din Munţii Leaota pe bazine hidrografice

32
 Valea Caselor – are obârşia sub Vârful Albescu (1.755,9 m), urmăreşte un traseu
E – V şi, după 7 km, se varsă în Râul Dâmboviţa în dreptul localităţii Dragoslavele.
Valea Bădenilor – are o lungime de 15 km şi o suprafaţă a bazinului de 57 km2.
Are obârşiile la peste 2.000 m altitudine sub culmea Leaota – Râiosu – Cioara – Muntele
Roşu, printr-o serie de afluenţi precum Valea Râiosului, Valea Vâjei, Valea Hotarului. Se
varsă în Dâmboviţa în dreptul localităţii Bădeni.
Valea lui Coman – se formează prin unirea Văii Fiaşului şi Văii Găinii, ambele
cu obârşia în muntele Marginea Domnească, iar după aproximativ 4 km se varsă în
Dâmboviţa în dreptul localităţii Cetăţeni, mai exact, în sectorul de chei al Dâmboviţei de
la Cetăţeni, lângă Cetatea Negru Vodă. Ca şi Valea Cheii, Valea lui Coman îşi dezvoltă
propriul sector de chei, pe aproape 1,5 km lungime.

Bazinul Ialomiţei
Valea Brăteiului – reprezintă limita estică a Munţilor Leaota pe întreaga sa
lungime de 14 km; are izvoarele sub Şaua Bucşa, la aproximativ 1.900 m altitudine şi,
după un traseu N – S, se varsă pe dreapta Ialomiţei în dreptul hidrocentralei Dobreşti, la
ieşirea acesteia din Cheile Zănoagei. Cei mai importanţi afluenţi ai Brăteiului sunt Valea
Neagră şi Mitarca.
Valea Răteiului – are obârşia sub culmea Leaota – Răteiul, o direcţie NV – SE, o
lungime de aproape 7 km şi se varsă în Ialomiţa la 800 m altitudine.
Valea Raciului – izvorăşte de la 1.900 m şi, după un traseu de 11 km, se varsă în
Ialomiţa la 740 m altitudine.
Valea Ialomicioarei7 - este un important afluent al Ialomiţei pe parte dreaptă,
având bazinul hidrografic dezvoltat în etajul montan al masivului Leaota şi etajul
subcarpatic cuprins între Ialomiţa în est şi Râul Alb în vest. Suprafaţa bazinului este de 95
km2, Valea Ialomicioarei având o lungime de 27 km; altitudinea medie este de 903 m. Se
formează prin unirea văilor pâraielor Vaca, Frumuşelu şi Marginea Domnească, iar
vărsarea în Ialomiţa se realizează în dreptul oraşului Fieni, în Subcarpaţii Ialomiţei.

Bazinul Oltului
Pârâul Turcu8 - este afluent pe partea dreaptă a Bârsei (afluent pe stânga
Oltului) având o lungime de 25 km şi o suprafaţă a bazinului de 200 km2 (Teodoreanu,
1980, p. 25). Din Munţii Leaota preia pârâul Bângăleasa (care formează limita dinspre
Munţii Bucegi), Valea Moieciului Rece (cu Valea Popii şi Valea Şipotului) şi valea
Moieciului Cald (care colectează pâraiele Jigarea şi Valea Lacului). Este singurul afluent
al Oltului care preia apele din Munţii Leaota.
Principalele caracteristici morfometrice ale arterelor hidrografice amintite
(lungimea – L; suprafaţa – F; coeficientul de sinuozitate - Ks, densitatea reţelei de văi –
D) autohtone din Munţii Leaota sunt reprezentate în tabelul 2.39.

7
Ialomicioara Runcului – denumire folosită pentru a evita confuzia cu Ialomicioara de Pucheni,
afluent al Ialomiţei pe partea stângă, la nord de Moroeni
8
sau Moieciu
9
Date preluate din: Ujvari, 1972, p. 448, 467, Murărescu, 2004, p. 128 şi Dinu, 1996, anexe

33
 În regimul scurgerii afluenţilor Ialomiţei şi Dâmboviţei se individualizează un
maxim de primăvară (aprilie – iunie) datorat suprapunerii între perioada de topire a
zăpezilor din munte şi maximul pluviometric de primăvară-vară (fig. 2.11.), maxim care
se regăseşte şi în regimul scurgerii arterelor colectoare (fig. 2.12.).
Tabel 2.3. Caracteristici morfometrice ale râurilor din Munţii Leaota
L (km) F (km2) Ks D (km/km2)
DÂMBOVIŢA
V. Cheia 12 32 1,13 0,275
V. Ghimbavului 12 40 1,09 0,169
V. Caselor 8 16 1,14
V. Hotarului 6 12 1,15
V. Olăneasa 5 8 1,04
V. Bădenilor 15 57 1,07 0,245
V. lui Coman 9 20 1,03
IALOMIŢA
Brătei 14 55 1,31 0,236
Rătei 7 11 1,14 0,230
Raciu 11 17 1,40 0,320
Ialomicioara 24 95 1,50 0,263

2,5
2
Q (mc/s)

1,5
1
0,5
0
I II III IV V VI VII VIII IX X XI

Cheia Ghimbav V. Bădenilor Ialomicioara

Fig. 2.11. Regimul anual al scurgerii pentru principalele artere hidrografice cu obârşia în Munţii Leaota

25
20
Q (mc/s)

15
10
5
0
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

Dâmboviţa (Malu cu Flori) Ialomiţa (Moroeni)

Fig. 2.12. Regimul anual al scurgerii pentru râurile colectoare

34
 Tabel 2.4. Debitele (m3/s) medii lunare şi anuale ale Dâmboviţei şi unor afluenţi din Munţii Leaota
Râul I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Anual
Dâmboviţa Malu cu
5,71 6,06 7,80 14,34 20,31 17,05 12,89 13,28 7,50 7,49 6,79 6,45 10,16
Flori
Cheia 0,089 0,087 0,128 0,251 0,189 0,259 0,159 0,122 0,051 0,040 0,043 0,060 0,124
Ghimbav 0,168 0,216 0,228 0,677 0,825 0,559 0,637 0,439 0,251 0,193 0,155 0,185 0,378
V. Bădenilor 0,535 0,526 0,767 1,30 1,65 1,38 1,13 1,07 0,659 0,673 0,585 0,670 0,794
Ialomicioara 0,72 0,94 1,26 1,92 1,67 1,85 1,32 1,15 0,53 0,42 0,71 1,09 0,92
Ialomiţa
3,40 6,80 4,41 9,43 13,42 9,92 8,44 7,32 6,09 4,10 4,25 5,08 6,88
Moroeni

Lacurile nu reprezintă o caracteristică dominantă a Munţilor Leaota. Cele câteva

lacuri de aici sunt de origine nivală, apărute, în general, la peste 1.400 m altitudine.
Acestea au dimensiuni mici, de ordinul zecilor de metri lungime şi a câţiva metri lăţime.
În general apar pe suprafeţele de nivelare, acolo unde zăpada a staţionat un timp
îndelungat şi a creat depresiuni nivale care ulterior au cantonat apă.
Se pot identifica trei areale în care se află astfel de lacuri: Muntele Albescu,
Muntele Lacului şi Muntele Răteiu, la care se adaugă, sporadic, existenţa câtorva lacuri,
cele mai multe cu caracter temporar.
Despre lacurile din Muntele Albescu (Lacul Domniţei, Lacul Ascuns, Lacul Mic
şi Lacul Verde) deţinem pentru prima oară, informaţii de la Viorica Sultana (1972, p. 56 -
58). Toate aceste lacuri se situează în intervalul altimetric de 1600 – 1700 m (fig. 2.13) şi
au, în general dimensiuni reduse: Lacul Domniţei - suprafaţă de 320 m2, adâncime de 1,5
– 2 m; Lacul Mic – suprafaţă de 150 m2, adâncime de 30 – 70 cm. Toate cele patru lacuri,
se află într-un perimetru de aproximativ 1 km2. De asemenea, Viorica Sultana
menţionează şi prezenţa lacului Făgeţel, situat între Muntele Roşu şi Muntele Făgeţel, lac
ce nu depăşeşte 1 m adâncime.

Fig.2.13. Lacurile de nivaţie din

Muntele Albescu (Sultana, 1972)

35
 Remarcăm, de asemenea, prezenţa unui lac nival în imediata apropiere a vârfului
Leaota, la 2.050 m altitudine, lac format pe suprafaţa de nivelare Borăscu, dezvoltată aici
în seria de Leaota. Acest lac, deşi nu este menţionat în literatura de specialitate, a fost
observat în numeroase rânduri, cu ocazia cercetărilor de teren. Deşi are dimensiuni mici
(56 m lungime, 8 – 10 m lăţime, o suprafaţă de aproximativ 450 m2 şi doar 20 cm
adâncime – în stadiile de dezvoltare maximă), poate fi considerat un lac permanent, cu
axa mare dezvoltată pe direcţia NV – SE (fig. 2.14.).

Fig 2.14. Lacul nival de sub Vârful Leaota. 1. suprafaţa lacului în data de 22 octombrie 2006; 2. suprafaţa
lacului în data de 23 august 2007; 3. areal cu exces de umiditate

Deoarece nu apare sub nici un nume pe hărţile topografice, îl vom numi în

continuare Lacul de sub Vârful Leaota. Amplasat la 2.000 m altitudine (fig. 2.15), este în
plin etaj alpin, în etajul păşunilor alpine, iar procesele geomorfologice dominante care
afectează malurile acestuia sunt solifluxiunile.

Fig. 2.15. Localizarea lacului nival de sub Vârful Leaota

Un alt areal în care s-au format astfel de lacuri este Muntele Lacului, în nordul
Munţilor Leaota. Aici, la altitudini de 1600 – 1700 m, se află două lacuri permanente (fig.

36
2.16.), două care seacă foarte rar şi alte câteva care prezintă apă numai în perioadele
foarte umede (Băcăinţan, et.al., 2005, p. 35). În general în arealul acestor lacuri s-au
instalat stâne (cu excepţia lacului de sub vârful Leaota, care este amplasat la cea mai mare
altitudine), şi din acest motiv apa acestor lacuri devine insalubră. Astfel de lacuri apar şi
în alte părţi ale masivului, la nivelul suprafeţei de nivelare Borăscu, la 2.000 m, sau la
1.700 m, În muntele Jugureanu (fig. 2.17), muntele Căpăţâna, fiind, de asemenea, lacuri
de depresiune nivală.

Fig. 2.16. Lac de nivaţie

permanent
în Muntele Lacului

Fig. 2.17. Lac de nivaţie

în Muntele Jugureanu

37
 3. VEGETAŢIA ŞI FAUNA

Caracterizarea vegetaţiei Munţilor Leaota presupune o analiză a etajelor de

vegetaţie din această unitate montană, etaje cuprinse între 2.133 m (vârful Leaota) şi 800
m (limita cu Subcarpaţii Ialomiţei).
Datorită acestui ecart altitudinal de aproximativ 1.300 m, în Munţii Leaota se
întâlnesc, în condiţii naturale, următoarele etaje de vegetaţie, etaje descrise amănunţit
pentru prima oară de Viorica Sultana (1971, p. 155 – 159; 1975; 1979, p. 139 – 147):

Etajul alpin
Cuprinde atât etajul alpin propriu-zis cât şi etajul subalpin.
Etajul alpin propriu-zis se desfăşoară la altitudini mai mari de 1.750 m pe
versanţii sudici şi 1.800 m pe versanţii nordici şi nord-vestici (fig. 2.18). Vegetaţia
primară este alcătuită din asociaţii de coarnă (Carex curvula) în a căror compoziţie mai
apar: pipiriguţ (Juncus trifidius), păruşca (Festuca supina), clopoţei (Campanula alpina),
piciorul cocoşului alpin (Ranunculuus alpestris). Asociaţiile cu coarnă apar masiv pe
vârful Leaota şi Mitarca la 2.000 – 2.100 m.
La altitudini mai mari de 1.800 m pe pantele sudice, estice ale vârfurilor Leaota,
Mitarca, Tîncava, Tăbra, pe soluri brun alpine, cresc asociaţii de coarnă şi păruşcă, iar pe
soluri mai profunde, umede şi relativ fertile pe Vf. Râiosu, Albescu, Cioara, sunt
frecvente asociaţiile de păruşcă şi iarba iepuraşului (Selseria coerulans).
Pe versanţii expuşi vânturilor – nord-vestici şi vestici, unde zăpada este puternic
spulberată şi procesele de eroziune frecvente şi dezagregare exemplu pe vârfurile
Cumpăna şi Mitarca la 1.600 – 1.750 m, creşte păruşca în asociaţie cu pipiriguţ. Pe
muntele Leaota la 2.050 m în locurile mai adăpostite apare salcia (Salix herbaceea),
localizată pe un substrat silicios datorită prezenţei aici a şisturilor clorito-sericitoase.
În etajul alpin al Leaotei numeroşi sunt lichenii ca Solorina saccata pe muntele
Curmătura Ghimbavului la 2.000 – 2.100 m, Solorina crocea pe Vf. Leaota la 2.000 m.
Între 1.800 – 1.865 m înălţime pe muntele Tâncava şi Leaota apar licheni ca Parmelia
saxatilis şi Parmelia saxatilis var. furfuracea, iar pe Vf. Leaota, Sîntilia şi Mitarca –
Thamnolia vermicularis.
Etajul subalpin este bine reprezentat în Masivul Leaota la înălţimi mai mari de
1.550 – 1.750 m. În afara asociaţiilor primare, semnalăm prezenţa masivă aici şi a celor
secundare ce tind a ocupa areale mai largi în dauna celor iniţiale. Condiţiile climatice mai
moderate decât în subetajul superior, au favorizat apariţia formaţiunilor arbustive alături
de cele ierboase.
Arbuştii sunt de tip boreal – alpin şi alpin ca: jneapănul (Pinus mugo), ienupărul
pitic (Juniperus sibirica), aninul de munte (Alnus viridis), smârdarul (Rhodendron
Kotschyi) şi merişorul (Vaccinium vitis idaea). Pe terenurile erodate sau defrişate de
vegetaţia arbustivă de pe muntele Jugureanu, Leaota, Cumpărata, Tîncava, Ţăbra,
Românescu, Cioara, Albescu, Geabelea, frecvente sunt asociaţiile de iarba stâncilor
(Agrostis rupestris) care urcă uneori şi în etajul alpin propriu-zis. Acestea sunt instalate
pe soluri brune alpine înţelenite cu material scheletic pe profil şi pe podzoluri intens
erodate.

38
 Fig. 2.18. Acoperirea terenurilor. 1. Păduri; 2. Rarişti; 3. Jnepenişuri; 4. Doborâturi; 5. Tufărişuri şi
mărăcinişuri; 6. Păşuni; 7. Stâncării; 8. Suprafeţe construite; 9. Drumuri (după harta topografică 1:50.000)

39
 Pe versanţii cu pante mai reduse şi bine însoriţi, cu soluri superficiale,
oligobazice cum sunt muntele Făgeţelul Mare, Geabelea, Marginea Domnească, Vaca, s-
au instalat asociaţii cu păruşcă (Festuca supina). Pe versantul al muntelui Sîntilia şi Piatra
Albă, în compoziţia asociaţiei cu Festuca supina apar Vaccinium şi Rhododendron, pe
soluri brune înţelenite, roca mamă fiind şisturile clorito-sericitoase. Suprafeţe mari pe
versanţii NV, V, NE ai muntelui Sîntilia, Leaota, Cioara, Albescu, Cufuritul sunt
acoperite de păruşcă şi afin (Festuca supina, Vaccinium myrtillus) care urcă uneori la
înălţimi de 1.700 m. Pe Muntele Geabelea şi Făgeţelul Mare domină pajiştile formate din
ţăpoşică (Nardus stricta) bine închegate, care au apărut în urma sărăcirii puternice a
solului şi a păşunatului intens, pajişti aflate într-un stadiu înaintat de degradare.
Limita superioară a pădurii pe Muntele Mitarca, Cumpătata, Făgeţelul Mare, o
formează rariştile de molid în locurile cu jneapăn; molidul o dată cu creşterea altitudinii
devine din ce în ce mai pipernicit. În compoziţia rariştilor pe Muntele Geabelea s-a
observat frecvenţa mare a afinului (Vaccinium myrtillus), a coacăzului (Bruckenthalia
spiculifolia).
Se poate observa că distribuţia formaţiunilor vegetale din etajul alpin este în
strânsă legătură cu factorii climatici şi cei orografici – altitudinea, expoziţia şi înclinarea
versanţilor. În masivul Leaota limita între etajul alpin şi etajul pădurilor de tip boreal se
situează la 1.650 – 1.700 m pe versanţii vestici(ex. Muntele Cioara), iar pe cei estici
coboară până la aproximativ 1.500 m, etajul pădurilor de conifere fiind substituit aici cu
cel al pădurilor de amestec.
Pe versanţii cu expunere nordică (ex. pe Muntele Sîntilia) limita între etajul alpin
şi cel al pădurilor de tip boreal se menţine în jurul altitudinii de 1.700 m. În partea de sud
a masivului (ex. pe Marginea Domnească) se observă dispariţia pădurilor de conifere şi
prezenţa pădurilor de amestec spre limita inferioară a etajului alpin; aici predomină
pădurile de amestec asemănătoare cu cele din regiunea subcarpatică învecinată.
Din punct de vedere floristic (fig. 2.19), aspectul pajiştilor montane din Munţii
Leaota este destul de uniform, uneori chiar monoton. Numărul de specii întâlnite la
nivelul superior al pajiştilor este de 601, iar la nivelul inferior de numai 51. Speciile cele
mai frecvente sunt pipiriguţul (Juncus trifidius), păruşca (Festuca supina), clopoţeii
(Campanula alpina), piciorul cocoşului alpin (Ranunculuus alpestris), iarba iepuraşului
(Selseria coerulans), salcia (Salix herbaceea) smârdarul (Rhodendron Kotschyi) iarba
stâncilor (Agrostis rupestris), ţăpoşica (Nardus stricta).
Păşunile din Munţii Leaota se extind pe o suprafaţă de peste 3000 ha, la care se
adaugă o suprafaţă de 366,85 ha, acoperită 90 – 100 % cu vegetaţie lemnoasă pitică
(Rhodendron Kotschyi, Vaccinium myrtillus) şi cu pietre, suprafaţă care figurează în
evidenţa funciară la pajişti.
Din cele 3000 ha de păşuni din Munţii Leaota, peste 2000 ha sunt pajişti alcătuite
dominant din ţăpoşică (Nardus stricta), popular cunoscute sub numele de iarba porcului,
cele mai slabe din punct de vedere al productivităţii.
În etajul molidişurilor, s-au instalat, în decursul timpului, pe terenurile care au
fost defrişate de vegetaţie lemnoasă (în scopul măririi suprafeţelor pentru păşunat), pajişti
de Festuca rubra – cele mai valoroase din arealul de răspândire al pajiştilor munţilor înalţi
din ţara noastră.

40
 Fig. 2.19. Păşunile din Munţii Leaota
(Bărbulescu, et.al., 1978)

Fauna se caracterizează printr-un număr redus al speciilor datorită temperaturilor

scăzute, oscilaţiilor mari de temperatură, zăpezii sau a vânturilor puternice; ca urmare,
animalele au unele adaptări precum ovoviparitatea (în cazul reptilelor), melanismul
(artropodele şi reptilele), micşorarea taliei (gasteropodele), corpul acoperit cu blană deasă
şi pâsloasă (mamiferele).
Dintre mamifere se pot enumera, şoarecele de zăpadă, chiţcanul de munte.
Păsările sunt reprezentate de fâsa de munte, brumăriţa alpină.
Dintre nevertebrate se întâlnesc gasteropode (Vertigo alpestris, Pupilla alpicola,
Truncatallina cylindrica, Columella edentata columella, Lacinaria cana farta),
lepidoptere (Erebia neleus tyndarus, Glacies noricana carpatica, Pieris napi bryoniae,
Psodos caracina), coleoptere (Carabus silvestris transsylvanicus, Nebria transsylvanica,
Bembidium glaciale, Alcypes alpicola), ortoptere (Miramella ebneri, Chortyppus

41
parallellus), tisanoptere (Prosopothrips vejdovsky, Anaphothrips secticornis,
Taeniothrips montanus).

Etajul pădurilor de conifere de tip boreal

În masivul Leaota acest etaj este bine reprezentat – limita sa superioară este
situată la 1.700 – 1.750 m pe versantul nordic, iar cea inferioară la 1.100 m. Spre sudul
masivului pădurile de molid au o extensiune redusă. Numai în SE masivului pe culmea
Măgura apare pădurea încheiată la 1.200 m. Asimetria se observă şi pe versantul vestic în
raport cu cel estic. În Munţii Albescu şi Făgeţelul Mare, pe versanţii vestici pădurea
coboară la 1.500 m, iar pe cei estici la 1.350 – 1.400 m. Dominant este molidul (Picea
abies) specie de origine boreală şi boreal – montană. Molidul ocupă versanţii puternic
înclinaţi şi suprafeţele de nivelare relativ înalte, în unele sectoare coborând până în firul
văii. Solurile pe care s-au instalat aceste formaţiuni sunt variate – argiloiluviale brune,
argiloiluviale gălbui, roca mamă fiind uniformă – şisturi cristaline.
Arbuştii sunt slab reprezentaţi – socul roşu (Sambucus racemosa), coacăzul de
munte (Ribes alpinum), iar ca subarbuşti – afinul (Vaccinium myrtillus). Pătura ierbacee
este alcătuită frecvent din: măcrişul iepurelui (Oxalis acetosella), horşti (Luzula albida şi
silvatica), vinariţa (Asperula adorata), graminee, alături de care apar numeroase specii de
muşchi verzi ca Hylocomium splendes, Politrichum commune, Dicronum scoparium.
Pajiştile secundare instalate pe locul pădurilor de molid ocupă suprafeţe mari – sunt
constituite din păiuş roşu (Festuca rubra, var. fallax), ţăpoşica (Nardus stricta), târsa
(Deschampsia caespitosa).
La altitudini mari, pe versanţi puternic înclinaţi până la repezi, pe soluri
feriiluviale sau brune acide podzolice, mai rar pe podzoluri de destrucţie uşoare, de obicei
mijlociu profunde, apar molidişuri cu Oxalis acetosella de mare altitudine, iar în unele
situaţii locale cu muşchi verzi – ex. pe muntele Raciu, Românescu, Tăbîra, Cioara,
Cumpătata. Pe soluri scheletice în apropierea molidişurilor de mare altitudine, apar
molidişuri cu Oxalis acetosella, care diferă de prima grupă printr-o creştere mai înceată.
Cauza formării acestora este solul cu grosimi foarte mici – uneori bolovăniş şi pantele
puternic înclinate, altitudinea unde apar se menţine în jur de 1.300 – 1.450 m.
Dintre celelalte conifere mai este reprezentat pe suprafeţe restrânse bradul (Abies
alba), la altitudini de 1.070 – 1.300 m în nordul masivului. Păduri curate de brad se
întâlnesc în cursul inferior al Văii Andolia, pe stânga Văii Fierăriei. Pe Valea Făgeţelului
bradul urcă la cea mai mare altitudine până la 1.400 m. În sudul masivului, bradul
formează mici insule curate pe versantul SV al Văii Vaca.
Pajiştile secundare instalate pe locul pădurilor de molid apar la altitudini mari –
ex. Poiana Scoruş pe muntele Albescu (aproximativ 1.600 m) sau coboară mai mult la
limita cu pădurile de fag pe muntele Raciu, Vaca, Cufuritu.
În pădurile de conifere se întâlnesc mamifere ca şoarecele vărgat, şoarecele
scurmător; păsări precum cocoşul de munte, negraica, cucuveaua încălţată, piţigoiul de
brădet, piţigoiul moţat, forfecuţa, gaiţa de munte. Dintre reptile: vipera comună, şopârla
de munte, tritonul de munte. Insectele sunt reprezentate de croitorul mare, trombarul
puieţilor de molid, croitori, coleoptere, omida păroasa a molidului, musculiţa de gogoşi,
viespea lemnului de răşinoase, viespea ţesătoare a molidului; gasteropode, heteroptere,
dermaptere, neuroptere pseudo – scorpionul.

42
 Etajul nemoral
În partea superioară acest etaj vine în contact direct cu pădurea de molid, iar la
limita inferioară coboară până la 900 – 950 m. În Munţii Leaota sunt reprezentate
subetajele:
a) Subetajul pădurilor de amestec – răşinoase cu făgete bine dezvoltat în cursul
mijlociu al Ghimbavului, pe versantul estic al muntelui Făgeţelul Mare, pe Muntele Vâja,
pe valea Raciului. Speciile dominante în aceste păduri sunt molidul, bradul, fagul, mai rar
carpenul. În stratul ierbos în afara speciilor din etajul boreal mai apare flora de mull sau
flora nemorală.
În masivul Leaota se observă o repartiţie altitudinală a pădurilor de amestec.
Amestecul de molid şi fag ocupă partea superioară a subetajului – ajunge uneori la 1.400
m – exemplu pe muntele Vîja, apoi urmează amestecul de molid, brad, fag, iar la partea
inferioară a subetajului – brad şi fag. Brădeto-făgetele sunt bine bine reprezentate în SE
masivului în văile Cufuritul şi Răteiul, fiind instalate pe soluri brune podzolice mijlociu
profunde. În acest subetaj, pe suprafeţe foarte restrânse apar brădete pure – exemplu pe
Valea Ţâţa şi la sud Vf. Raciul. Pajuştile secundare sunt alcătuite domnant din păiuşul
roşu (Festuca rubra, var. fallax), şi păruşcă (Agrostis tenuis).
b) Subetajul pădurilor de fag urcă la 1.150 – 1.200 m în Leaota, iar limita
inferioară corespunde contactului dintre munte şi Subcarpaţi, sau ramele joase
depresionare. O caracteristică a acestui etaj în Leaota este aceea că el nu apare în nordul
masivului, în sud este dominant – urmare şi a condiţiilor climatice mai moderate. În
pădurile de fag ale Leaotei se poate observa o vicarianţă asemănătoare cu cea a
molidişurilor – ex. spre limita superioară făget cu floră de mull – pe Muntele Marginea
Domnească, Fundul Pământului şi făget sudic de mare altitudine cu floră de mull pe
Muntele Tîncava şi Tăbra. Subpădurea este bine reprezentată în pădurea de fag numai în
timpul verii.
Pajiştile secundare instalate pe locul pădurilor de fag ocupă suprafeţe întinse – ele
sunt folosite ca păşuni sau fâneţe – apar pe Plaiul Gărgăunele Oarzele, Poiana Năparului,
Plaiul Găvanei.
Fauna include păsări ca: piţigoiul de munte, muscarul mic, muscarul negru,
ausetul sprâncenat, pitulicea sfârâietoare, ierunca, ciocănitoarea cu spate alb, porumbelul
gulerat; mamifere: şoarecele gulerat, veveriţa, râul, pârşul cu coada scurtă, pârşul de alun,
jderul de pădure; nevertebrate: gasteropodul Daudebardia transsylvanica, coleopterul
Carabus auronitens, insecte (molia jirului, croitorul albastru al fagului, gândacul de
scoarţă al fagului, trombarul ghindei, ţânţarul de frunză al fagului, păduchele lânos al
fagului.
Fauna stejăretelor include: şoarecele pitic, şoarecele subpământean, chiţcanul de
câmp, chiţcanul de pădure, pisica sălbatică; turturica, porumbelul de scorbură,
privighetoarea, ciocănitoarea verde, eretele, gaia roşie; reptile: guşterul, şopârla de
pădure, şopârliţa de frunzar; omida procesionară, cariul de scoarţă.

43
 4. SOLURILE

4.1. Consideraţii generale

Formarea învelişului de sol este legată de procesele de dezagregare şi alterare la
care sunt supuse şisturile sericito-cloritoase cu porfiroblaste de albit şi, în mai mică
măsură, calcarele în condiţiile climatului montan (Sultana, 1975, p.125).
Relieful acţionează în formarea, evoluţia şi diversificarea învelişului de sol mai
ales prin influenţa pe care o exercită asupra celorlalte condiţii ale solificării. Asocierea şi
distribuţia formelor de relief influenţează manifestarea şi asocierea celorlalţi factori
pedogenetici. Influenţa directă se referă la expoziţia versanţilor, la micomorfologie şi la
procesele de eroziune, care intervin în solificare prin trunchiere şi prin încetinirea de
ansamblu a pedogenezei.
Acţiunea combinată a factorilor pedogenetici a dus la formarea unor soluri
specifice – de la eutricambosoluri şi districambosoluri la periferiile spaţiului montan, la
prepodzoluri pe cea mai mare parte a suprafeţei până la podzoluri, criptopodzoluri şi
nigrisoluri, pe cele mai mari înălţimi. Pe lângă aceste soluri cu caracter zonal, mai apar
protisoluri pe terenurile cu pantă accentuată şi soluri intrazonale legate de prezenţa pe
suprafeţe mici a unui substrat calcaros.

4.2. Descrierea claselor de soluri

Solurile din Munţii Leaota se încadrează în clasele Protisoluri, Cernisoluri,
Cambisoluri, Spodisoluri şi Umbrisoluri (fig. 2.20).
Clasa protisoluri cuprinde solurile tinere, în curs de formare, care au doar un
orizont, în general, slab format. În arealul Munţilor Leaota cuprinde litosolurile,
regosolurile şi aluvisolurile. Litosolurile şi regosolurile sunt asociate solurilor zonale sau
stâncăriilor, fiind reprezentate pe areale restrânse. Aluvisolurile apar doar în sectoarele de
luncă ale văilor Dâmboviţa şi Ialomiţa.
Clasa cernisoluri este prezentă în Munţii Leaota prin rendzine. Acestea sunt
definite ca soluri care au orizont diagnostic A molic, urmat de orizont intermediar şi
orizont C sau R de natură calcaroasă, care apare la adâncimi cuprinse între 20 şi 50 cm.
Rendzinele se dezvoltă în extremităţile nord-vestică şi sud-estică ale Munţilor Leaota în
arealele carstice din văile Ghimbavului (culmea Zacotelor), Brăteiului şi Răteiului.
Rendzinele au un profil de tip Am – A/R, AC sau Bv – R sau C. Sunt soluri
bogate în material scheletic, calcarul compact fiind situat la adâncimi mici. Apar asociate
cu litosoluri în special în sectorul cheilor Crovului.
Clasa cambisoluri este prezentă în partea mai coborâtă a Munţilor Leaota, în
special sub 1400 m altitudine, printr-un areal mai întins de districambosoluri, şi doar
printr-o suprafaţă restrânsă de eutricambosoluri, regăsită în extremitatea sud-estică.
Acestea au ca orizont diagnostic Bv, având următoarea succesiune a orizonturilor: Am
sau Ao – Bv – C sau CCa.
Districambosolurile sunt răspândite în cursul superior şi mijlociu al Văii Caselor,
pe versantul nordic al Văii Bădenilor, în bazinele hidrografice ale pâraielor Valea lui
Coman, Marginea Domnească şi Ialomicioara, sub păduri de fag sau de amestec cu
răşinoase cu Vaccinium (Sultana, 1976, p. 85), pe roci sărace în baze.

44
 L E
A V E
S L
A G O
D R

Moiecel
Piscu Lacului
.

Duda M
1787 m
. Sfantu Ilie

are
N

Ghimbavul
1887 m
A

M U N
cã
Mi
ria

Pr
cã
R

Se

.
Ne
. .

g
Jugureanu

ru
B

1786 m

T I I
Albescu
1756 m
.Raiosul Mitarca

Cioara . 1737 m

B U C
. Leaota
1856 m
Hotarul

2133 m
L

E G I
U

Priseaca
1360 m
.
La Piatra
.
R

1504 m

Rac
iu
A

.1713 m
Romanescu
O

. Vaca
ilor
den
Ba
lea
Va
L

1548 m
U
C

.
Orlea 1237 m

E I
P A T I I I A L O M I T
S U B C A R
Litosol Prepodzol
Regosol Podzol
2 0 2 4 Km Aluvisol Criptopodzol
Rendzina Podzol si litosol
Eutricambosol Nigrosol
Districambosol

Fig. 2.20. Harta Solurilor (după Harta Solurilor 1:200.000, foile Târgovişte şi Braşov)

Clasa spodisoluri este cea mai răspândită, fiind caracteristică pentru Munţii
Leaota. Această clasă cuprinde soluri cu orizont B spodic (Bhs, Bs) sau orizont
ciptospodic (Bcp). Ea este compusă dintr-un număr de trei tipuri de sol: prepodzolurile,
podzolurile şi criptopodzolrile. Aceste soluri au la suprafaţă un orizont O sau A ocric sau
umbric (Ao, Au), urmat direct de sau după un orizont E de orizontul B spodic, format

45
prin acumulare de material amorf, constituit din materie organică şi sescvioxizi sau de
orizont B criptospodic (Grigoraş, et.al., 2006, p. 293). În funcţie de altitudine, sunt
regăsite toate cele trei tipuri de sol ale acestei clase: prepodzoluri, podzoluri,
criptopodzoluri.

Nr. Orizont
Clasa Tipul
crt diagnostic
Litosol
1 Protisoluri - Regosol
Aluvisol
2 Cernisoluri Am Rendzină
Eutricambosol
3 Cambisoluri Bv
Districambosol
Prepodzol
4 Spodisoluri Bs Podzol
Criptopodzol
5 Umbrisoluri Au Nigrosol

Clasa umbrisoluri cuprinde solurile care au orizont A umbric şi orizont

subiacent AC, AR sau Bv, ce are cel puţin în partea superioară culori cu valori şi crome
sub 3,5 la materialul în stare umedă.

5. UTILIZAREA SPAŢIULUI ŞI GRADUL DE ANTROPIZARE

Situaţi la intersecţia a trei judeţe, şi la contactul a două provincii istorice, Ţara

Românească şi Transilvania, Munţii Leaota nu sunt un areal locuit. Din punct de vedere
administrativ aparţin judeţelor Dâmboviţa, Argeş şi Braşov.
Localităţile care administrează Munţii Leaota sunt:
- în judeţul Dâmboviţa: Pucheni, Moroieni, Runcu
- În judeţul Argeş: Stoeneşti, Dragoslavele, Cetăţeni, Rucăr
- În judeţul Braşov: Moieciu, Fundata
Deoarece ne aflăm într-o regiune montană, densitatea populaţiei nu este relevantă
deoarece vetrele satelor se regăsesc în cea mai mare parte dincolo de limitele masivului,
în Subcarpaţii Ialomiţei şi în Culoarul Bran – Dragoslavele.
Populaţia totală pentru cele 9 localităţi care îşi extind teritoriul şi în Munţii
Leaota este de 34.573 locuitori (la nivelul anului 2002), ceea ce, pentru o suprafaţă totală
de 107.172 ha (1.071,72 km2), reprezintă o densitate medie de 32 loc/km2, densitate
înregistrată în exteriorul ariei montane.
După numărul de locuitori, Rucăr (6.295 locuitori) este cel mai mare centru rural,
urmat de Moroieni (5.277 locuitori).
În grupa 4.000 – 5.000 locuitori se încadrează Stoeneşti (4.624 locuitori), Runcu
(4.679 locuitori) şi Moieciu (4.802 locuitori).
În grupa 3.000 – 4.000 locuitori se încadrează localitatea Cetăţeni (3.135
locuitori).

46
 Între 2.000 şi 3.000 de locuitori se află Dragoslavele (2.444 locuitori) şi Pucheni
(2.307 locuitori) iar cea mai mică localitate ca număr de locuitori este Fundata cu o
populaţie de 1.010 locuitori.
Cele mai multe aşezări au profil agricol cu specific de creştere a animalelor (în
special bovine şi ovine) şi pomicultură (Runcu, Pucheni).
În spaţiul montan se practică doar creşterea animalelor, în special ovine şi bovine,
pomicultura fiind specifică spaţiului subcarpatic sau contactului Carpaţi – Subcarpaţi.
Economia Munţilor Leaota este agropastorală, singurele resurse exploatate intens
în acest masiv fiind păşunile montane şi pădurile care acoperă mari suprafeţe. În Munţii
Leaota sunt condiţii favorabile pentru creşterea animalelor (mai ales ovine), ramură ce dă
specificul agricol – dezvoltată prin extinderea păşunilor şi fâneţelor naturale. Localităţile
care administrează Munţii Leaota deţineau în 2002 un număr de 23623 capete ovine şi
11405 capete bovine. Producţia anuală de lână se situează în jurul valorii de 97 tone.
Datorită faptului că Munţii Leaota sunt situaţi la contactul dintre Transilvania şi
Muntenia, aceştia beneficiază de câteva artere importante de circulaţie care le unesc.
Acestea se desfăşoară la limitele masivului, pe văile Dâmboviţei şi Ialomiţei, fără a
pătrunde în interiorul spaţiului montan: Drumul Naţional Câmpulung – Rucăr – Bran (DN
73); Drumul Naţional Târgovişte – Pucioasa – Fieni – Sinaia (DN 71); Drumul Naţional
Târgovişte – Cetăţeni – Stoeneşti (DN 72 A); Drumul Judeţean Stoeneşti – Dragoslavele.
În interiorul spaţiului montan nu pătrund însă decât drumuri forestiere. Acestea,
în general, intră pe văi, până aproape în etajul alpin şi sunt folosite pentru exploatarea
lemnului şi pentru acces la numeroasele stâne din cadrul masivului. În ultima perioadă, în
special după 1990, în lungul acestor drumuri s-au dezvoltat numeroase pensiuni agro-
turistice, case de vacanţă şi locuinţe particulare. Cele mai importante drumuri forestiere
sunt cele de pe Valea Cheii, Valea Ghimbavului, Valea lui Coman, Valea Ialomicioarei,
Valea Brăteiului şi Valea Bădenilor. Acesta din urmă este mai important deoarece este
singurul care atinge şaua Rătei, fiind practic drumul care ajunge la cea mai mare
altitudine (2.050 m), de unde este folosit pentru accesul la stânele Mitarca şi Românescu.
Activităţile turistice sunt puţin reprezentate în Munţii Leaota, din cauza faptului
că aceştia sunt eclipsaţi de proximitatea Bucegilor şi Pietrei Craiului. Mihai Haret afirma
în 193510: O regiune muntoasă frumoasă, însă prea puţin cunoscută este Masivul Leaotei,
unde oricine poate merge, fiind mai pretutindeni accesibil şi uşor de urcat călare.
Potenţialul turistic natural este dat în primul rând de numeroasele puncte de
belvedere situate pe culmea principală. Practic, în orice punct, dincolo de limita
superioară a pădurii, se poate urmări imaginea panoramică a Munţilor Bucegi, Munţilor
Piatra Craiului, Culoarului Bran – Dragoslavele sau Subcarpaţilor Ialomiţei
De asemenea, relieful petrografic constituie o resursă turistică importantă a
Munţilor Leaota. În acest sens menţionăm cheile de la Cetăţeni dezvoltate în gresii şi
conglomerate, Sfinxul şi Baba de la Cetăţeni, văile carstice ale Brăteiului, Răteiului
Ghimbavului, Crovului şi Cheii şi peşterile dezvoltate în extremităţile nord-vestică şi sud-
estică (dintre cele mai cunoscute menţionăm Peştera Rătei şi Peştera Uluce).

10
Calendar săptămânal. Turism vilegiatură, balneologie, schi, floră, faună, vânătoare, tipărit sub
egida Touring-Clubului României, vol II, 1935

47
 Există, de asemenea, o serie de construcţii precum Cetatea Negru Vodă (sec XIV)
şi schitul Negru (sau Cetăţuia) cu biserica rupestră Izvorul Tămăduirii (sec XIV) de la
Cetăţeni, Mănăstirea cu Hramul Adormirea Maicii Domnului din Runcu, precum şi de
manifestări tradiţionale legate în special de activităţile pastorale, care pot constitui atracţii
turistice. În acest sens menţionăm tradiţionala sărbătoare pastorală răvăşitul oilor care are
loc în fiecare an în localitatea Runcu (17 septembrie) sau nedeia munţilor desfăşurată în
fiecare an în localitatea Fundata (20 august). Aceasta este urmaşa mult mai importantei
nedei care avea loc tradiţional în fiecare an pe 20 august pe vârful Sf. Ilie. De asemenea,
în categoria manifestărilor tradiţionale legate de activităţile pastorale se încadrează şi
târgul anual desfăşurat la limita de sud a localităţii Runcu, de Sf. Dumitru (26 octombrie).
În spaţiul montan există o singură cabană turistică – Leaota (cu o capacitate
iniţială de 30 de locuri în 5 dormitoare comune), situată la 1.370 m altitudine, în Muntele
Românescu. În 1962 cabana avea apă curentă, generator de curent electric, bufet
permanent şi pârtii de schi amenajate în apropiere (Epuran, 1962, p. 99). Cu toate că este
singura posibilitate de cazare, această cabană este în prezent părăsită, fiind folosită
sporadic de turiştii aflaţi în trecere. Până în 2004 a funcţionat pe valea Brăteiului cabana
cu acelaşi nume, dar în prezent aceasta a intrat în regim particular şi nu mai este inclusă
în circuitul turistic.
În afară de Cabana Leaota, alte posibilităţi de cazare sunt în vecinătatea
masivului, în Rucăr (Hanul Turistic), Dealul Sasului, Moieciu, Fundata, în vile, pensiuni,
precum şi cele oferite de localnicii care practică agroturismul.

6. TOPONIMIA MUNŢILOR LEAOTA

Pentru a evidenţia o serie de caracteristici ale cadrului natural şi particularităţile

prezenţei antropice în Munţii Leaota, au fost analizate trei categorii de toponime locale
(oronime, hidronime şi oiconime), extrase atât de pe hărţile topografice 1:25000, cât şi
din cercetările de teren.
Majoritatea oronimelor derivă de la caracteristicile topografice ale
regiunii, evidenţiind mai ales particularităţile formelor de relief, orientarea versanţilor şi
aspectul exterior al locului. Sunt evocate prin intermediul oronimelor:
- proeminenţe, forme pozitive de relief (Muntele Gruiu, Muntele Măgura, Vârful
Măgurii, Plaiul Măgurilor, Vârful Gorganului, Muntele Căpăţânii11);
- caracterul accidentat al terenului (Muntele Fundul Pământului, p.10; Muntele
Vârtoapele – p. 14 – termenul are semnificaţia şi de poiană aşezată costiş sau de loc
înfundat, cu gropi, care împiedică scurgerea apelor );
- forme negative de relief (Plaiul Găvanei, Poiana Găvana, p.11; Plaiul Andolia
– de la cuv. slav odolŭ, odoli - vale, p.29).
Mai rar, apar referiri la structura geologică a unor subunităţi, de exemplu
toponimul Muntele Pietrele Albe provine de la prezenţa unor aflorimente de şisturi

11
În legătură cu acest toponim există şi o legendă locală, conform căreia fostul proprietar al
locului ar fi cerut unui ţăran, în timpul unei foamete, o căpăţână de taur, oferindu-i în schimb un
munte.

48
cristaline. Particularităţile formelor de relief sau aspectul locului reies şi din hidronimie,
de exemplu: Valea Stănişorului (de la stană, înrudit semantic cu stâncă; există şi ipoteza,
puţin acceptabilă după I. Iordan, ca toponimul să derive de la stână); Valea Crovului;
Ialomiţa (de la cuv. slav jalovitsa – pământ sterp). Există şi o serie de forme tautologice,
precum: Valea Andolia sau Valea Vâlcea.
Mai puţin numeroase, denumirile aşezărilor umane, oiconimele, sugerează printre
altele şi caracterul accidentat al terenului sau izolarea geografică (ex.: Fundăţica).
Toponimia locală redă şi anumite caracteristici ale hidrografiei.
Hidronimele reprezintă principala sursă de informaţie privind caracteristicile arterelor
hidrografice, ex.: Pârâul Rău, Pârâul Verde, Pârâul Negru, Pârâul Mic, Pârâul Rece,
Moieciu Cald, Valea Strâmbă, Pârâul cu Pietriş, Valea Rea. Se remarcă şi unele oronime
care semnalează prezenţa unor acumulări de apă sau caracteristicile reţelei hidrografice:
Apa de Leac, Poiana Lacului, Muntele Lacului, Piscul Lacului. Un toponim interesant
este Peştera Ulucelor, care provine de la existenţa mai mulor izbucuri, captate prin
jgheaburi (uluce) (Dobrescu, Everac, 2003, p. 20).
Din studiul oronimelor şi hidronimelor din regiune se pot desprinde şi informaţii
referitoare la caracteristicile vegetaţiei. Dintre toponimele legate de prezenţa
anumitor formaţiuni vegetale, se remarcă: Muntele Făgeţelul Mare, Plaiul Făgeţel,
Muntele Făgeţelul Mic, Poiana Scoruş, Plaiul Plopilor, Faţa Bora (de la cuv. slav bor –
pin, pag.69), Muntele Roşu, Poiana Roşu (indică prezenţa unor formaţiuni de
rododendron), Muchia Curugii (cu rugi de mure), Vf. Cucuteanca, Muntele Mitarcea,
Muntele Vâja (posibil de la vegetaţia dominată de tufărişuri şi mărăcini), Cheile
Dâmboviţei (de la cuv. slav dâmbov – pădure de stejar), Valea Brădetului, Valea
Făgeţelului.
Nu lipsesc din toponimia Munţilor Leaota nici referirile la elemente faunistice
(Vârful Orlea – de la cuv. slav orǐlŭ, orel – vultur, Piscul Gărgăunele) sau chiar la
fenomene meteorologice deosebite care afectează anumite areale (Plaiul Iuda, de la iudă
– ploaie puternică).
Cea mai numeroasă categorie de toponime din Munţii Leaota este cea care
evidenţiază prezenţa antropică în acest spaţiu. Astfel, toponimele fac trimitere la:
- Vechea delimitare a unor proprietăţi (Muntele Marginea Domnească, Muchia
Marginea Domnească, Valea Marginea Domnească, Pârâul Hotarului, Valea Hotarului)
sau de puncte de trecere (Muntele Prislopului).
- Ocupaţii tradiţionale, în special păstoritul (Culmea Stânei, Culmea Stâna Veche,
Vf. Piatra Berbecilor, Vf. Ştiubeiul – de la ştiubei, vas pentru colectarea laptelui, Culmea
Mutătoarea – de la târlirea oilor, Valea Urdii, Valea Stânei). Activităţile de prelucrare a
lemnului sunt sugerate de toponime precum: Culmea Rudarilor, Valea Rudăriţei,
Rudăriţa Mică, Rudăriţa Mare, Muntele Obădaru (de la obadă, partea centrală, circulară
a unei roţi de lemn), Valea Ţăbrei (de la numele unei unelte populare utilizată în
prelucrarea lemnului). Aceeaşi semnificaţie (evocarea unor activităţi tradiţionale) o au şi
toponimele Valea Purcăretei, Valea Vaca, Muchia Cârlanilor Culmea Menghia (după
numele unei unelte primitive).
- Tradiţii pastorale, respectiv nedeile de Sf. Ilie - Muntele Sântilia, Vf. Sfântul
Ilie.

49
 - Prezenţa unor gospodării (Vârful Piatra Caselor) sau procese sociale care au
dus la formarea unor aşezări (Slobozia - formarea unui sat nou pe o moşie boierească sau
mânăstirească, ai cărui locuitorii beneficiau de anumite privilegii).
- Modificări antropice ale mediului, în special defrişări: Muntele Runcului, Valea
Runcului, Vf. Priseaca, Muntele Priseaca, Secările Mari, Secările Mici.
Prezenţa antropică în regiune este indicată şi de numeroase oronime, hidronime şi
oiconome care provin de la patronime (sugerând dreptul de proprietate ale familiilor
respective asupra unor terenuri din spaţiul montan sau rolul lor în întemeierea unor
aşezări), antroponime, porecle sau etnotoponime: Vf. Leaota, Culmea Jugureanu, Muntele
Jugureanu, Muntele Albescu, Culmea Bosoiu, Dealu Lilu, Muntele Geabelea, Piscul
Babei, Culmea Şleul Mândrului, La Mândru, Muchia Stăncioaia Muntele Râiosu, Culmea
Râiosul, Muntele Cioara, Muntele Algaiu, Muntele Duda Mică, Vf. Românescu, Muntele
Românescu (oronime); Valea Geolumeştilor, Valea Deleanul, Valea Popii, Valea
Brăteiului (de la cuv. slav brat – frate, şi cu sensul de călugăr), Pârâul Valea lui Coman,
Valea lui Dăniş, Pârâul Bădenilor, Pârâul lui Barbeş, Valea Rîiosului, Pârâul Mătăoanei
(hidronime); Bădeni, Valea Bădenilor, Coteneşti (oiconime).

50
 III. CONSTITUŢIA GEOLOGICĂ

1. CONSIDERAŢII GENERALE

O primă sinteză asupra concepţiilor legate de structura geologică a Munţilor

Leaota este prezentată în lucrarea lui D. Patrulius (Geologia Masivului Bucegi şi a
Culoarului Dâmbovicioara, 1969, p. 21), unde se discută de poziţia zonei Leaota în
cadrul Curburii Carpaţilor. D. Patrulius aminteşte concepţia lui V. Ulhig (1903)12, cu
privire la structura zonei cristalino-mezozoice (conform acestuia sectorul menţionat
cuprinde două pânze: pânza bucovinică – inferioară şi pânza transilvană – superioară).
O altă etapă amintită este cea marcată de G. Macovei şi I. Atanasiu care identifică
zona cristalino-mezozoică a Carpaţilor Orientali, din nordul acestora (Masivul
Maramureşului) până în sud, în zona Leaota. În cadrul zonei cristalino-mezozoice se
remarcă sectorul de înecare axială corespunzătoare Munţilor Perşani. Această zonă
cristalino-mezozoică este denumită ulterior de I. Dumitrescu şi colab.13 anticlinoriul
central.
Giuşcă D., (1974) grupează provinciile petrografice pe teritoriul României pe
sisteme cutate: provinciile precarelice, carelice, prebaicaliene (proterozoic superior),
baicaliene, hercinice, kimmerice, alpine. Munţii Leaota sunt încadraţi, conform acestei
grupări, provinciilor baicaliene (p. 184), care cuprind formaţiunile rifeene metamorfozate
în orogeneza baicaliană, în timpul cambrianului. În sistemul baicalian sunt deopotrivă de
bine reprezentate formaţiunile terigene, manifestaţiile magmatismului iniţial bazic şi acid
şi magmatitele sinorogene. Conform lui D. Giuşcă, în masivul Leaotei formaţiunile
baicaliene – seria de Leaota – repauzează peste şisturile mezometamorfice ale seriei de
Cumpăna (gnaise rubanate şi oculare, paragnaise cu granat, micaşisturi). În bază se află
un nivel extins de amfibolite cu albit şi apidot; predomină şisturi cu clorit, muscovit şi
porfiroblaste de albit în care se găsesc intercalaţii de amfibolite, şisturi amfibolice
(analiza 44 – tabel 3.1), şisturi cu albit, gnaise cu albit, microclin şi muscovit, dolomite
cristalina, şisturi grafitoase.
Atât fundamentul mezometamorfic cât şi formaţiunile seriei de Leaota sunt
străbătute de filoane şi corpuri concordante de granite de Albeşti. Aceste granite sunt
masive sau gnaisice, formate din ortoză, microclin, plagioclaz sericitizat, biotit şi dau
naştere la fenomene variate de contact cu şisturile cristaline.

Tabel 3.1. Analiză asupra unui şist cu albit, clorit, amfibol (Giuşcă, 1974, p. 385)
SiO2 TiO2 Al2O3 Fe2O3 FeO MnO MgO CaO Na2O K2O P2O5 CO2 H2O
53 0,16 17,73 7,22 5,08 0,16 0,72 6,50 6,53 0,61 0,16 - 1,92

12
Ulhig V., (1903), Bau und Bild der Karpaten, Viena - Leipzig
13
Dumitrescu I., et.al., (1962), Mémoire à la carte tectonique de la Roumanie, An, Com. geol., vol
XXXII, p. 5-73, citat de Patrulius, 1969, p. 22

51
 În cadrul larg al Carpaţilor sud-estici, se remarcă apartenenţa Munţilor Leaota la
Pânza infrabucovinică din cadrul Pânzei Getice (Săndulescu et.al., 1995, p. 31) (fig. 3.1).
D. Patrulius prezintă schema structurală pentru partea internă a Curburii
Carpaţilor (1969, p. 24):
I. Pânza transilvană (dacidele centrale), ale cărei formaţiuni mezozoice constituie
seria transilvană

Fig. 3.1. Schiţa tectonică a Carpaţilor sud-estici: 1. Transilvanide. Pânza transilvană; Dacidele mediane 2.
Pânza bucovinică; 3. Pânza Supragetică (subbucoviniană); 4. Pânza getică (infrabucoviniană)); Dacidele
externe (5. Pânza de Baraolt; 6. Pânza de Ceahlău; 7. Pânza de Bobu); Moldavidele (8. Pânza flişului
curbicortical; 9. Pânza de Macla; 10. Pânza de Audia; 11. Pânza de Tarcău; 12. Pânza cutelor marginale;
13. Pânza subcarpa ti că); 14. Avantfosă; 15. Cuvertura posttectonică a Dacidelor; 16. Cuvertura
posttectonică a Moldavidelor; 17. Depresiunea molasei; 18. Vulcanite neogene; 19. Pânză de şariaj; 20.
Falie profundă; 21. Flexură (Săndulescu, et.al., 1995)

52
 II. Unitatea getică (dacidele mediane), care cuprinde trei masive cristaline
(Gârbova, Făgăraş – Iezer, Leaota) după o serie de autori (D. Patrulius, V. Mutihac) sau
patru masive (Cumpăna, Făgăraş, Leaota şi Gârbova) după alţii (G. Murgoci) şi
formaţiuni mezozoice aparţinând la trei zone de facies:
a) zona de Wildflysch (seria bucovinică)
b) zona Dâmbovicioara (seria de Braşov)
c) zona de pre-Leaota
III. Unitatea stratelor de Sinaia (dacidele marginale) cu trei subunităţi:
a) Baraolt, corespunzătoare pânzei de Ceahlău din Carpaţii Moldovei;
b) Zamura – Bratocea, care cuprinde atât pânza de Bratocea, cât şi
aniclinoriul Zamurei;
c) Bobu, la exteriorul anticlinoriului Zamura.
În acest cadru structural larg se distinge unitatea Munţilor Leaota, cunoscută din
punct de vedere geologic ca Insula Cristalină de sud (Oncescu, 1965, p. 157) sau ca
Unitatea Leaota – Bucegi – Piatra Mare (Mutihac, 1990, p. 142).

2. NATURA ROCILOR

În alcătuirea acestei unităţi se identifică fundamentul cristalin prealpin (Ante-

proterozoic – Paleozoic), învelişul sedimentar pre-austric şi învelişul sedimentar post-
austric. Pentru analiza acestor termeni stratigrafici am folosit hărţile geologice 1:200.000
foile Braşov şi Târgovişte (fig. 3.2), notele explicative ale acestora, harta geologică
1:50.000 (foile Rucăr şi Moieciu), precum şi bibliografia existentă.

2. 1. Fundamentul cristalin prealpin

Principala caracteristică geologică a Munţilor Leaota este dominanţa netă a
şisturilor cristaline, care formează în întregime culmea principală. Acestea aparţin unor
cicluri prehercinice şi ciclului hercinic (fig. 3.3), şi diferă între ele prin gradul de
metamorfism: şisturile cristaline cu metamorfism avansat de tip mezo-katamorfic
constituind grupa şisturilor cristaline mezometamorfice, şi şisturile cristaline cu
metamorfism moderat, constituind grupa şisturilor cristaline epimetamorfice (Mutihac,
1990, p. 143).
Aceste şisturi cristaline sunt identificate de V. Mutihac în cadrul a trei formaţiuni:
cristalinul de Voineşti, cristalinul de Lereşti – Tămaşa şi cristalinul de Căluşu – Tămăşel.
Împreună cele trei formaţiuni alcătuiesc seria de Leaota.
În ansamblu, pentru teritoriul analizat (unitatea Leaota – Bucegi – Piatra
Craiului) fundamentul cristalin este alcătuit din patru compartimente (seriile de Cumpăna,
Făgăraş, Leaota şi Gârbova) cu roci de vârstă ante-Proterozoic superior şi Paleozoic
(antecarbonifer).

Ante-Proterozoic superior
Seria de Cumpăna. Seria de Cumpăna reprezintă formaţiunea cea mai veche şi
ocupă axul unui anticlinoriu, pe teritoriul principalelor masive cristaline (Făgăraş, Iezer –

53
Păpuşa şi Leaota). Cele două flancuri ale acestuia sunt însă constituite dintr-o altă
succesiune cristalină: seria de Făgăraş pe flancul nordic şi cea de Leaota pe flancul sudic,
ceea ce a îngreunat descifrarea relaţiilor dintre ele. Se admite astăzi că seria de Leaota
este mai tânără decât cea de Făgăraş.
În seria de Cumpăna au fost grupate toate complexele de roci prezentând
caractere clare mezometamorfice. Criteriul adoptat pentru delimitarea seriei a fost apariţia
biotitului brun roşcat, dezvoltat larg.
a) Termenul inferior al seriei este reprezentat prin gnaisele de Cumpăna –
Holbav, formată din migmatite metatectice şi metablastice şi care constituie o
individualitate bine conturată în întreg masivul Făgăraşului. Gnaisele tipice de Cumpăna
– Holbav sunt migmatite cu textură rubanată (lit – par – lit) sau lineară, frecvent
observându-se însă şi dezvoltări metablastice, oculare, ale feldspatului potasic. În
compoziţia lor intră microclinul, albit – oligoclazul, cuarţul şi biotitul, uneori şi puţin
muscovit. Geneza acestor gnaise este explicată printr-un proces de migmatizare
metatectică suprapunându-se celui de metablasteză.
Alături de gnaisele rubanate de Cumpăna – Holbav mai cuprind intercalaţii de
paragnaise micacee, uneori granatifere şi de gnaise amfibolice.
b) Spre nord, gnaisele de Cumpăna – Holbav trec treptat la formaţiunea de
Măgura Câinenilor formată din micaşisturi faneroblastice cu staurolit şi granat larg
dezvoltat. Această fâşie cuprinde şi câteva intercalaţii de amfibolite, rar calcare
marmoreene, precum şi unele lentile de gnaise oculare; ea se urmăreşte din versantul
nordic al Dâmboviţei până în bazinul Bârsei.
c) Pe ambele flancuri ale anticlinoriului, urmează o succesiune de roci cu
caractere asemănătoare: unitatea de Iezeru –Şerbota având aproximativ 2000 m grosime
stratigrafică. Această unitate este constituită din paragnaise micacee şi din micaşisturi cu
intercalaţii subţiri de amfibolite. Pe flancul nordic, tranziţia între zona de Iezeru – Şerbota
şi cea de Măgura Câinenilor este gradată; în lungul crestei principale a Munţilor Făgăraş
se poate urmări o succesiune caracteristică de amfibolite şi de calcare cristaline. În
bazinul văii Bârsei, acestea sunt însoţite de parankerite. La S de Strâmba, paragnaisele
granatifere prezintă porfiroblaste lenticulare de oligoclaz ("gnaise de Strâmba" – O.
Schmidt, 1930). Pe flancul sudic al anticlinoriului, în masivul Iezeru – Păpuşa,
paragnaisele micacee şi micaşisturile frecvent granatifere ale zonei de Iezeru – Şerbota
acoperă gnaisele de Cumpăna – Holbav, trecerea făcându-se brusc.
d) Termenul superior al seriei de Cumpăna, care se poate urmări din masivul
Iezeru – Păpuşa începând de la izvoarele Râului Târgului, peste Valea Dâmboviţei până
în bazinul Bârsei (Plaiul Foii – Poiana Mărului) este constituit din unitatea de Voineşti –
Păpuşa. În compunerea ei intră paragnaise cu două mice, uneori cu clorit; procese
metablastice ce conduc pe alocuri la formarea unor nodule de oligoclaz, granatul fiind
dezvoltat cu totul local. Un nivel foarte caracteristic îl constituie, la partea terminală a
zonei Voineşti – Păpuşa, o bandă de gnaise oculare (probabil de origine psefitică), însoţite
pe alocuri de gnaise ocelare şi de şisturi cuarţitice cu biotit. Această zonă aflorează în
masivul Leaota (butonierele anticlinale din văile Bângăleasa, Brăteiului, Ghimbavului),
precum şi în insula cristalină de la Codlea – Concordia. Gradul ei de metamorfism
corespunde în general zonei cu biotit. Grosimea stratigrafică a acestei zone este în jurul a
2500 m.

54
Fig. 3.2. Munţii Leaota – Harta geologică: 1. Pietrişuri, nisipuri, argile nisipoase (Holocen superior); 2.
Marne, siltite, gresii masive, conglomerate (Vraconian – Cenomanian); 3. Gresii grosiere, gresii argiloase,
conglomerate de Bucegi, bracii calcaroase (Albian); 4. Calcare, calcare dolomitice şi dolomite, radiolarite
(Jurasic superior); 5. Marne, gresii, conglomerate (Turonian – senonian); 6. Seria de Leaota – filite, şisturi
sericito-cloritoase (Paleozoic Proterozoic – Superior); 7. Seria de Cumpăna – migmatite metablastice
(Anteproterozoic superior); 8. Granite (magmatite paleozoice); 9. Magmatite metablastice; 10. Ax de
sinclinal; 11. Ax de anticlinal. (după harta geologică 1:200.000, foile Târgovişte şi Braşov)

55
 Fig. 3.3. Succesiunea şisturilor cristaline din
unitatea Leaota – Bucegi – Piatra Mare
(După Mutihac, 1990)

Seria de Făgăraş. Pe versantul nordic al munţilor Făgăraş, seria de Cumpăna

este acoperită de seria de Făgăraş de aproximativ 2700 m grosime stratigrafică. Ea este
alcătuită preponderent din şisturi sericito-cloritoase care uneori conţin o oarecare cantitate
de biotit fin, brun – gălbui. Cu totul sporadic apar intercalaţii de şisturi amfibolice,
calcare cristaline, porfiroide şi cuarţite, uneori grafitoase. Seria de Făgăraş prezintă
caractere retrometamorice; în prezent, ea se încadrează în faciesul de şisturi verzi. Nu este
însă exclus ca ea să nu reprezinte decât un echivalent, mai slab metamorfic, al zonei de
Iezeru – Şerbota, iar poziţia superioară să şi-o datoreze unei cutări izoclinale (R.
Dimitrescu, 1967).

Proterozoic superior – Paleozoic (Ante-Carbonifer)

Seria de Leaota. În masivele Iezeru – Păpuşa şi Leaota, seria de Cumpăna este
acoperită de seria de Leaota a cărei succesiune stratigrafică a fost stabilită de N. Gherasi,
V. Manilici, R. Dimitrescu14. Seria aparţine în întregime faciesului de şisturi verzi.
a) Amfibolitul bazal constituie un nivel-reper care delimitează net seria de Leaota
faţă de zona de Voineşti – Păpuşa, din culcuşul său. Pe teritoriul masivului Leaota acest
nivel aflorează în butonierele Bângăleasa, Brătei şi Ghimbav. El este format din
amfibolite cu epidotit, asociate uneori cu şisturi muscovitice cu hornblendă. Grosimea sa
stratigrafică este de 10 – 50 m.
b) Deasupra urmează un pachet de aproximativ 3000 m grosime stratigrafică
constituit din şisturi muscovito-cloritice cu porfiroblaste de albit, cu câteva intercalaţii de
amfibolite: este zona de Lereşti – Tămaş, care se poate urmări plecând din Plaiul Foii (pe

14
Gherasi N., Manilici V., Dimitrescu R., (1966), Studiul geologic şi petrografic al masivului Ezer
– Păpuşa, An. Com. Stat Geol. XXXV, Bucureşti, citat în Nota explicativă a hărţii geologice
1:200.000, foaia Braşov, 1968, p. 18

56
versantul vestic al Pietrii Craiului), trecând prin valea Dâmboviţei şi versantul sudic al
muntelui Păpuşa, până în Pârâul Văcarea. El reapare mai la S pe Râul Târgului şi pe
Dâmboviţa între Rucăr şi Dragoslavele; de aici spre E trece în masivul Leaota pe care îl
constituie în cea mai mare parte. Din muntele Lalu, peste Strâmbu până în valea
Frasinului (Dragoslavele), a fost delimitat un orizont de gnaise albe (cu albit, puţin
microclin şi muscovit); benzi asemănătoare se întâlnesc şi în masivul Leaota. Local
(muntele Iezeru), şisturile cu porfiroblaste sunt slab granatifere.
c) Ultimul termen al seriei de Leaota este reprezentat de unitatea Căluşu –
Tămăşel, care ocupă partea axială a unui sinclinal ce se urmăreşte din bazinul Râul
Târgului trecând prin valea Argeşelului şi până în valea Dâmboviţei (Sătic). Termenul
este constituit din şisturi tufogene bazice, clorit–albitice cu actinot, asociate cu şisturi
clorit-albitice cu sericit sau cu epidot, cu rare şisturi amfibolice şi şisturi grafitoase.
Dezvoltarea mineralelor componente este mai redusă decât la şisturile de Lereşti –
Tămaş, evidenţiind astfel un grad de metamorfism mai scăzut. Se pare că şi aici intervin
fenomene de retrometamorfism. Grosimea stratigrafică depăşeşte 2000 m.
Şisturile formaţiunii de Căluşu – Tămăşel apar de asemenea în partea de N a
masivului Leaota (în jurul localităţii Moieciu şi la sud de valea Bângăleasa), precum şi în
Culoarul Dâmbovicioara.
Între formaţiunea de Lereşti şi cea de Căluşu au fost întâlnite într-un singur
punct, conglomerate metamorfozate cu elemente de gnaise albitice şi o matrice clorit
albitică.
Ceea ce este comun pentru ultimele formaţiuni este faptul că, fiecare are la bază
nivele de şisturi amfibolice – actinolitice, iar la partea superioară evoluează spre roci cu
chimism acid. Aceasta sugerează ideea că formaţiunile geologice au evoluat iniţial într-un
bazin de tip eugeosinclinal. Sursa de alimentare în bazin s-a schimbat esenţial, în două
faze tectonice de scufundare a bazinului (Gurău şi colab., 1985). În prezent se admite
ideea că între formaţiunile seriei de Leaota există continuitate de sedimentare şi de
metamorfism (Popovici, 1987; Gheucă, Dinică, 1983, Gurău şi colab., 1985), ele
aparţinând, în întregime, la seria de Leaota (cambrian superior – paleozoic inferior).
În succesiunea formaţiunilor descrise mai sus, există trei limite geologice care,
datorită caracterului lor tranşant şi schimbării bruşte intervenind la nivelul lor în faciesul
metamorfic, capătă o semnificaţie mai profundă în ceea ce priveşte evoluţia geotectonică.
Este vorba de limita dintre fâşia gnaiselor de Cumpăna – Holbav şi fâşia de Iezeru –
Şerbota, limita dintre unitatea de Voineşti – Păpuşa şi amfibolitul bazal al seriei de Leaota
şi limita dintre unitatea de Lereşti – Tămaş şi unitatea de Căluşu – Tămăşel.
Seria de Leaota apare larg dezvoltată în partea de SE a masivului Leaota şi în
sectorul Lereşti, la Nord de Câmpulung alcătuită din roci cu cristalinitate mult mai
redusă, aparţinând zonei cu clorit a faciesului de şisturi verzi.

Seria de Gârbova. Seria de Gârbova apare de sub mantaua de sedimente

mezozoice a munţilor Perşani. Această serie acoperă transgresiv un fundament vechi
constituit din gnaise şi din cuarţite feldspatice.
Gnaisele care formează o butonieră în bazinul văii Comana conţin oligoclaz
(faciesul amfibolitic). Cuarţitele feldspatice ocupă suprafeţe restrânse în extremitatea de S

57
a masivului cristalin al Gărbovei. Cuarţitele sunt biotitice, iar aspectul lor le apropie de
cele din seria de Făgăraş.
În seria de Gârbova a fost stabilită o succesiune care începe cu un complex de
metagraywacke, urmat de un complex de şisturi cuarţitice seritice, peste care se găseşte
un complex de filite.
a) Complexul de metagraywacke se reazemă pe gnaisele cu oligoclaz sau apare în
axul unor anticlinale. Cuarţite sericitice şi şisturi cuarţitice se asociază la metagraywacke,
observându-se un caracter ritmic al depozitelor, mai evident în partea superioară a
complexului.
b) Complexul de şisturi cuarţitice sericitice este format dintr-o alternanţă de
şisturi cuarţitice sau muscovitice cu pachete de filite. Caracterul ritmic este pregnant,
observându-se şi la scară microscopică.
c) Complexul filitelor este constituit din şisturi blasto-detritice, filite clorito-
sericitice, şisturi sericitice, şisturi muscovitice.
Din punct de vedere metamorfic, seria de Gârbova aparţine faciesului de şisturi
verzi. Prezenţa de metagraywacke în seria de Gârbova a permis să fie considerată ca
reprezentând depozite de geosinclinal, iar frecvenţa ritmurilor îi conferă un caracter de
fliş.
Seria de Gârbova este atribuită provizoriu Precambrianului pe baza asemănărilor cu
şisturile cristaline din fundamentul Depresiunii Transilvaniei, dintre care o serie aparţine
după conţinutul microfloristic, Proterozoicului superior.
C. Balintoni (2005, p.3) propune o clasificare informală a metamorfitelor
carpatice în care noţiunile fundamentale să fie cele de liton, litozonă şi litogrup în care
litozona ar corespunde aproximativ, ca termen informal, noţiunii formale de formaţiune,
iar litogrupul ar reuni totalitatea metamorfitelor cu o origine comună şi o istorie
metamorfică comună.
Pe baza acestui concept, pentru Carpaţii Meridionali autorul a separat
următoarele litogrupuri: Sebeş-Lotru, Făgăraş, Padeş, Bocşiţa-Drimocsa, Caraş,
Buceava şi Leaota, precum şi la complexul Bughea. De asemenea a dat atenţie la
două entităţi minore dar care pot avea semnificaţii speciale, litozonele Cârşie şi
Ielova. Pentru Munţii Leaota, identifică litogrupul Leaota.
Pentru metamorfitele se grad înalt din litogrupul Leaota au fost analizate
numeroase probe din punct de vedere al compoziţiei chimice. O astfel de probă (analizată
de Iancu V., et.al, 1996, p. 165) este reprezentată de un eclogit cu structură tectonitică
(planar – linerară) şi are următoarea asociaţie paragenetică: granat (pirop 24,9 – 38,5) –
jadeit (41,91 – 45,42) – disten – amfibol (barroizit) – fengit- cuarţ – rutil. Clinopiroxenul
şi amfibolitul sunt prezente şi ca incluziuni în granat şi disten. Fazele minerale suprapuse
sunt: biotit + plagioclaz + cuarţ (ca increşteri simplectitice pe fengit), amfibol (pe granat),
paragonit (pe disten).
O a doua probă este o rocă în facies eclogitic cu o compoziţie chimică diferită de
proba anterioară, având următoarea asociaţie paragenetică iniţială: granat (pirop 10,11 –
17,06; alamandin 55,35 – 62,99) – clinopiroxen (Jd 38,7 – 39,9) – amfibol (pargasiti) –
cuarţ – fengit – rutil. Stadiul de decompresie este materializat de agregatele simpletice de
clinopiroxen 2 + plagioclaz şi biotit + plagioclaz.

58
Magmatitele precambriene şi paleozoice
Activitatea magmatică pre-mezozoică a fost redusă, ea limitându-se la intruziuni
acide minore.
a) Cea mai veche manifestare magmatică în teritoriul reprezentat pe foaia Braşov
pare a fi intruziunea unui granit biotitic anterioară metamorfismului regional al seriei de
Leaota; devenind ortognais, acest corp eruptiv cu mici enclave biotitice ovoide, aflorează
în masivul Leaota, pe valea Mitarca.
b) În partea de NE a teritoriului ocupat de şisturile cristaline, la S de Şinca Nouă,
poate fi urmărit pe o lungime de 9 km între valea Şutilei şi Dealul Frasinului masivul
granodioritic de Bârsa. Forma acestuia, uşor sinusoidală, este puternic alungită pe direcţia
E – V; lăţimea sa nu depăşeşte 1 km. În lungul masivului apar şi câteva apofize granitice.
c) Intruziunile specifice părţii de sud a domeniului cristalin (masivele Iezeru –
Păpuşa şi Leaota) sunt reprezentate prin granitele de tip Albeşti – Brătei. Acestea
formează mici filoane, dyke-uri şi sill-uri, care străbat sporadic atât şisturile cristaline ale
seriei de Cumpăna cât şi pe cele ale zonei de Lereşti – Tămaşa (din seria de Leaota).
Granitele alb – cenuşii sunt cele mai frecvente.
Formaţiunile cristaline descrise mai sus au furnizat materiale detritice atât ariei de
sedimente a cretacicului din Culoarul Dâmbovicioarei, cât şi, mai ales, ariei de
acumulare a repozitelor de fliş situată la exteriorul masivului Leaotei (fig 3.4).

Fig.3.4. Schiţa zonelor de facies din care

provin olistolitele încorporate flişului
eocretacic de pe versantul estic al Munţilor
Bucegi şi al Muntelui Piatra Mare: 1. aria
faciesului pseudoolitic, cu brahiopode, a
kimmeridgian-titonicului; 2. aria faciesului
de Stramberg (cordiliera Leaotei); 3. aria
seriei de pre-Leaota şi a stratelor de Sinaia;
4. ocurenţe de marne cu posidonii; 5.
olistolite de şisturi cristaline din seria de
Leaota; 6. olistolite de calcare pelagice cu
Saccocoma şi calpionele; 7. olistolite de
calcare de Stramberg; 8. olistolite de calcare
roşii şi albe microncolitice, cu brahiopode;
limita de extensiune meridională a marnelor
cu posidonii; 10. limita dintre zonele de
facies alekimmeridgianului-titonicului; 11.
direcţia de deplasare a olistolitelor
(Patrulius, 1969)

59
 2.2. Învelişul sedimentar pre-austric
În intervalul Triasic-Eocretacic aria în care se încadrează unitatea Leaota –
Bucegi – Piatra Mare a evoluat ca o unitate stabilă şi, ca urmare, a suferit mişcări
oscilatorii verticale, astfel încât a cunoscut succesiv mai multe faze de exondare şi faze de
submersie. În procesul de sedimentare, acest lucru se reflectă în existenţa a patru cicluri
de sedimentare: Triasic, Liasic, Dogger-Apţian şi Albian (Mutihac, 1990, p. 146).
Ciclul Triasic marchează debutul procesului de sedimentare şi include gresii
cuarţoase cu intercalaţii de argile roşii şi, secundar, calcare şi dolomite. Ciclul Liasic
urmează după o exondare în neo-triasic şi se caracterizează printr-o alternanţă de depozite
marine şi continentale. Ciclul Dogger-Apţian marchează o importantă transgresiune şi
include microconglomerate, gresii calcaroase, calcare oolitice. Ciclului Albian îi aparţin
formaţiunile conglomeratice sau grezo-conglomeratice răspândite în zona periferică estică
şi nordică a Leaotei.
În analiza făcută de D. Patrulius (1969, p. 62) asupra depozitelor jurasicului
mediu şi superior de pe marginea Munţilor Leaota, acesta identifică în cheile Răteiului
(fig. 3.5) şi valea Raciului punctele cele mai sudice de apariţie a jurasicului mediu, din
Munţii Bucegi (versantul vestic al Bucegilor, respectiv versantul sud-estic al Munţilor
Leaota). În majoritatea materialelor şi hărţilor geologice, aceste depozite sunt atribuite
Munţilor Bucegi. De aceea trebuie să menţionăm că arealul amintit (Peştera Rătei, Cheile
Răteiului) se situează pe dreapta Văii Brăteiului, deci aparţine spaţiului geografic al
Munţilor Leaota.

Fig. 3.5. Depozitele jurasice din partea sud-

estică a Munţilor Leaota – Cheile Răteiului
(După Patrulius, 1969)

60
 Aceste depozite constituie un înveliş de aproximativ 10 – 15 m, peste
fundamentul cristalin al seriei de Leaota. D. Patrulius indică cinci termeni ai jurasicului
mediu:
− Gresii şi conglomerate mărunte cuarţitice, albe sau gălbui (1 – 2 m
grosime);
− Gresii calcaroase şi calcare cenuşii închis, cu vine groase de calcit alb,
asociate cu gresii marnoase cenuşii, în strate de 20 – 30 cm;
− Calcare microdetritice, pseudooolitice şi oolite, puţin nisipoase, uneori
spatice, cafenii deschis-roz sau alb-gălbui (4 – 5 m);
− Calcare nisipoase şi grezo-calcare subnoduloase până la noduloase,
cenuşii-albăstrui cu tentă de alteraţie gălbuie (1 – 2 m);
− Jaspurile callovianului mediu şi superior, cenuşiu închis şi verzui (1 – 2
m), care au pe alocuri în culcuş un strat subţire de marnă cu noduli de
calcar.
În sud-estul Munţilor Leaota, în arealul peşterii Rătei (fig 3.6) a fost identificată
următoarea succesiune geologică (Dragomir, 2002, p. 29):
Peste fundamentul cristalin (seria de Leaota) sunt dispuse depozitele
Bajocian – Calloviene, formate din gresii cuarţoase, marne, calcare şi radiolarite.
Depozitele Jurasicului superior sunt formate din calcare masive sau stratificate,
de culoare alb cenuşie sau roşcate. În astfel de depozite este formată şi peştera Rătei. În
sudul Munţilor Bucegi, la baza Jurasicului superior, pe o grosime de câţiva metri se
dezvoltă silexuri de culoare cenuşie care reprezintă un orizont stratigrafic reper. Astfel de
formaţiuni cu silexuri sunt întâlnite destul de frecvent în peştera Rătei.

Fig. 3.6. Localizarea Peşterii Rătei

61
 Succesiunea stratigrafică se continuă cu depozitele Apţianului, constiruite din
formaţiuni grezoase de fliş, cunoscute în regiune ca Brecia de Raciu. Aceasta este relativ
bine dezvoltată în partea sudică a Munţilor Bucegi şi este alcătuită din elemente de
calcare alb gălbui, în proporţie de 85 % şi şisturi sericito-cloritoase aparţinând seriei de
Leaota.
Brecia de Raciu apare ca un orizont ce se dezvoltă la baza conglomeratelor de
Bucegi, de vârstă albiană. Conglomeratele de Bucegi sunt poligene, având o matrice
grezoasă şi conţin galeţi de roci mezozoice (mai ales calcare) şi şisturi cristaline. Atât ca
litofacies, cât şi ca geneză şi poziţie, depozitele albiene reprezintă o formaţiune de
molasă.

2.3. Învelişul sedimentar post-austric

În urma cutărilor austrice, care au dus la aranjamentul tectonic major al unităţii
Leaota – Bucegi – Piatra Mare, aceasta a fost antrenată în exondarea generală ce a afectat
întreaga zonă cristalino-mezozoică, căpătând o stabilitate sporită. Depozitele care s-au
acumulat ulterior, când zona a redevenit bazin de sedimentare constituie învelişul post-
austric sau post-tectonic (Mutihac, 1990). Acesta include sedimentele depuse în
neocretacic şi paleogen.
Aria de răspândire a terenurilor paleogene coincide, în general, cu cea a
depozitelor senoniene, cu excepţia sudului masivului, unde pe alocuri depozitele
paleocenului şi eocenului inferior se aşează direct pe gresiile molasei albiene (Murgeanu,
Contescu, Mihăilescu, 1962).
Succesiunea depozitelor paleogene din nordul Munţilor Leaota cuprinde
următorii termeni (Patrulius, 1969):
- alternanţă de şisturi argiloase negricioase, gresii calcaroase, microbrecii, brecii
calcaroase;
- calcare detritice nisipoase;
- gresii puţin consistente;
- argile marnoase cenuşii verzui;
- tufuri parţial bentonizate verzui;
- şisturi argiloase disodiliforme cu intercalaţii de gresii
Depozitele cuaternare din Munţii Leaota cuprind o gamă variată de tipuri
genetice: fluvio-lacustre, fluvio-glaciare, nivo-glaciare, deluviale şi coluviale. Acestea
sunt reprezentate îndeosebi prin:
- grohotişuri formate prin dezagregarea criogenă a şisturilor cristaline;
- depozite deluvio-proluviale formate prin acumulare sub acţiunea combinată a
gravitaţiei şi a apelor de şiroire;
- depozite de precipitare în peşteri.

3. STRUCTURA

Din punct de vedere structural, Munţii Leaota corespund unui larg anticlionoriu
cu axa orientată N-S, (anticlinoriul Ghimbav – Bădeanca, Gurău, Leontescu, 1986, p. 68),

62
un brahianticlinal generat de diastrofismul austric precoce (Patrulius, 1969). La această
orientare generică apar o serie de complicaţii (Istrate, 2002, p. 91), generate de o suită de
bombamente transversale, amplasate în sectorul nordic (culmea Dudele) şi în sectorul
central (valea Brătei) şi care se continuă spre est, dincolo de valea Ialomiţei, cu
bombamentele din valea Horoaba şi valea Tătaru, respectiv cele din Zănoaga – Scropoasa
(Munţii Bucegi).
Metamorfismul sinorogen hercinic a cuprins întreaga serie de Leaota. Lui i se
datorează, în cea mai mare parte, edificiul structural actual caracterizat prin cute
longitudinale cu direcţia NE – SV (anticlinalul Ghimbav – Bădeanca şi sinclinalul de
Căluşu), peste care s-au suprapus cute secundare cu direcţia NV – SE, generate de
orogeneza alpină. Mai multe sisteme de fracturi cu direcţii predominante NE – SV, NV –
SE, E – V, falii suborizontale, completează imaginea structurală a masivelor Leaota şi
Iezer – Păpuşa, imprimând acestei serii imaginea structurală de „cutie de ouă” (eggs box,
Dimitrescu, 1985).
Concluzionând asupra stilului structural, este de reţinut forma de brahianticlinal a
masivului Leaota individualizată în apţian şi definitivată apoi prin mai multe etape de
compresiune şi distensiune, care au generat cute, respectiv un sistem complex de grabene
şi horsturi. Această configuraţie de mare anticlinal şi succesiunea anticlinalelor şi
sinclinalelor impun o anumită specificitate proceselor de versant, configuraţiei reţelei
hidrografice şi denudării de ansamblu a reliefului.

63
 IV. ANALIZA MORFOGRAFICĂ ŞI MORFOMETRICĂ

1. CARACTERE MORFOGRAFICE

1.1. Structura orografică (sistemul de interfluvii şi văi)

Caracteristica principală a Munţilor Leaota constă în prezenţa unei culmi
principale cu orientare nord – sud, din care se desprind două culmi secundare, cu
orientare aproximativ est – vest, una în nordul şi cealaltă în sudul masivului (fig. 4.1.).
Culmea principală (fig. 4.2) porneşte din nord, separă bazinele hidrografice ale Oltului şi
Dâmboviţei, trece prin vârfurile Sf Ilie (188,5 m), Secările Mari (1888 m), Secările Mici
(1767 m), urcă în vârful Leaota (2133 m), după care coboară spre sud prin vârfurile
Tâncava (1812 m), Românescu (1713 m) şi, după un traseu de aproximativ 22 km, trece
în Subcarpaţii Ialomiţei. Întreaga culme este caracterizată de prezenţa suprafeţelor de
nivelare Borăscu şi Râu Şes, separate de suprafeţe de racord puternic înclinate şi de
înşeuări largi (Curmătura Fiarelor, Şaua Tâncava).
Cele două culmi secundare sunt situate în partea nordică şi respectiv centrală a
masivului. Prima linie orografică secundară, culmea sudică, porneşte din valea
Dâmboviţei, urcă treptat până la 1360 m în muntele Priseaca, Muntele Roşu – 1705 m,
muntele Cioara – 1856, Leaota – 2133, Răteiul – 2025 şi 2018 m, şi coboară în trepte
către valea Ialomiţei, urmărind interfluviul Brătei – Rătei. Ultimul vârf important din
acest interfluviu este La Piatră – 1504 m. Cea mai mare parte a acestei culmi este aflată la
o altitudine cuprinsă între 1600 – 1800 m. În cadrul ei, pe aproximativ 28 km lungime, se
regăsesc toate treptele de nivelare specifice Munţilor Leaota.
Culmea nordică (fig. 4.4, 4.5) este mult mai neregulată şi prezintă un grad de
asimetrie foarte accentuat datorită celor două extremităţi cu caractere diferite (Munţii
Bucegi faţă de care limita este amplasată la 1700 m şi Culoarul Bran – Dragoslavele unde
limita coboară până la 1000 m). Pe un traseu aproximativ est – vest, cu o lungime de
aproximativ 16 km culmea porneşte din valea Dâmboviţei şi urmează traseul: Colţii
Ghimbavului 1406 m, Curmătura Ghimbavului 1052 m, Culmea Zacotelor 1600 m,
Muntele Zăbavei 1789 m, vârful Sf. Ilie 1887 m, muntele Albescu, muntele Dudele. Din
valea Dâmboviţei până în muntele Zăbavei linia de culme se menţine sub 1700 m, iar
după Sf. Ilie se menţine în jurul acestei valori.
Văile, în marea lor majoritate îşi au obârşiile în apropierea nodului orografic
principal Leaota – Sfântu Ilie.

64
Fig. 4.1. Munţii Leaota. Structura orografică

65
 Principalele artere hidrografice care preiau apele de suprafaţă şi care curg radiar
faţă de culmea principală sunt valea Ghimbavului (cu afluenţii Valea Andoliei, Valea
Popii şi Valea Stânei), Valea Caselor, Valea Bădenilor (cu afluenţii Valea Râiosului,
Valea Vâjei, Valea Hotarului), Valea lui Coman, Valea Brăteiului (cu afluenţii Valea
Neagră şi Mitarca), Valea Răteiului, Valea Raciului, Valea Ialomicioarei (cu afluenţii
Vaca, Frumuşelu şi Marginea Domnească), Valea Bângăleasa, Valea Moieciului Rece (cu
afluenţii valea Popii şi Şipotul) şi Valea Moieciului Cald (care colectează pâraiele Jigărea
şi Valea Lacului).Sunt ape scurte (8 până la 40 km, cu excepţia Ialomicioarei, care îşi
dezvoltă bazinul hidrografic, mai departe, în Subcarpaţii Ialomiţei), cu debit redus (în
general sub 1 m3/s), şi cu regim de scurgere torenţial. Din acest motiv, în profil
longitudinal ele au caracter de văi tinere, cu rupturi de pantă în talveg şi profil compus din
asocierea unor sectoare concave, convexe şi rectilinii. sunt alungite, liniare, reduse în cea
mai mare parte la nivelul culoarului de vale; Chiar şi văile colectoare (Ialomiţa şi
Dâmboviţa), în acest sector prezintă caracterul unor văi tinere, ambele prezentând rupturi
de pantă (Ialomiţa la Dobreşti şi Dâmboviţa la Cetăţeni) şi cursuri liniare.
În ceea ce priveşte forma văilor în profil transversal, se poate constata că marea
majoritate sunt simetrice, lucru determinat de omogenitatea petrografică şi structurală a
reliefului în care s-au dezvoltat. În general acestea sunt văi înguste cu versanţi15 drepţi,
concavi, convecşi sau complecşi, în funcţie de poziţia acestora faţă de obârşia văii care i-a
creat. Un aspect caracteristic pentru majoritatea văilor din Munţii Leaota îl reprezintă
prezenţa umerilor de vale în profilul transversal al văilor, umeri care corespund
suprafeţelor de nivelare.
Cea mai mare parte a văilor au cursuri slab meandrate, cu meandre de vale.
După regimul scurgerii se disting toate tipurile de formaţiuni torenţiale, de la cele
de şiroire, specifice în mod deosebit etajului alpin şi subalpin (fig. 4.6) care este secţionat
de o reţea densă de scurgere, până la organismele torenţiale din etajul forestier, care
debuşează în văi cu scurgere permanentă.
După ordinul de mărime, segmentele de râu se încadrează, în sistem Horton –
Strahler, în cea mai mare parte în cursuri de ordinul 1, 2 şi; la limitele munţilor se
formează cursuri de ordinul 4 şi 5, astfel încât, la ieşirea din spaţiul considerat, Ialomiţa
să capete ordinul 6, prin unirea acesteia cu Brăteiul, iar Ialomicioara, ordinul 5 (Zăvoianu,
1978, p. 37).

15
Caracterele văilor în profil transversal au fost analizate pe larg în capitolul versanţii

66
 Fig. 4.2. Culmea principală nord - sud

67
Fig. 4.3. Culmea secundară sudică
 Fig. 4.4. Culmea secundară nordică, în sectorul vestic

68
Fig. 4.5 Culmea secundară nordică în sectorul estic, spre Munţii Bucegi (3.11.2007)
 Fig. 4.6. Şanţuri de şiroire în bazinul superior al Văii Brăteiului

1.2. Vârfurile
În spaţiul Munţilor Leaota au fost identificate 202 vârfuri cuprinse între 500 m şi
2133 m. Raportate la principalele trepte hipsometrice, acestea sunt distribuite astfel (fig.
4.7): sub 1000 m – 22 vârfuri; între 1000 – 1200 m – 27 vârfuri; între 1200 – 1400 m – 49
vârfuri; între 1400 – 1600 m – 41 vârfuri; între 1600 – 1800 m – 43 vârfuri; între 1800 –
2000 m – 15 vârfuri; peste 2000 m – 5 vârfuri.
Vârfurile peste 2000 m, sunt amplasate în nodul orografic principal, grupate în
jurul vârfului Leaota (2133 m), vârfurile cuprinse între 1200 – 2000 m, sunt amplasate
aproape uniform la nivelul masivului, repartizate în cadrul treptelor hipsometrice
amintite, iar vârfurile situate sub 1200 m caracterizează doar partea sudică la contactul cu
Subcarpaţii Ialomiţei, nefiind întâlnite în nord şi vest, la limita spre Culoarul Bran –
Dragoslavele, sau în est, la contactul cu Munţii Bucegi (fig. 4.8).

50
45 49

40 43
41
35
30
25 27
20 22
15
15
10
5 5
0
sub 1000 1000 - 1200 1200 - 1400 1400 - 1600 1600 - 1800 1800 - 2000 peste 2000 m

Fig. 4.7. Repartiţia principalelor vârfuri pe trepte altimetrice

69
Fig. 4.8. Principalele vârfuri din Munţii Leaota

70
 După formă, aici se găsesc aproape toate tipurile de vârfuri, dar se impun prin
frecvenţă vârfurile piramidale, specifice etajului subalpin şi alpin (vârfurile Leaota, Piscul
Lacului, Secările Mari, Secările Mici etc.), vârfurile plate caracteristice suprafeţelor de
nivelare (Sf. Lilie, Pietrele Albe, Duda Mare, Duda Mică etc.) şi vârfurile rotunjite,
caracteristice etajului forestier (Orlea, Dulbanu etc.). Din cele 202 vârfuri, peste 79%
(160 de vârfuri) sunt situate între 1000 şi 1800 m, ceea ce conferă Munţilor Leaota
caracterul unor munţi mijlocii şi joşi (Mihai, 2005, p.54).

1.3. Şeile
La nivelul culmilor se disting numeroase şei, care au apărut ca rezultat al
eroziunii regresive manifestate la obârşiile principalelor artere hidrografice. Numărul
mare al acestora reflectă stadiul avansat de evoluţie a reliefului. Din analiza profilelor
longitudinale de interfluviu realizate la scara 1:25.000, reiese că cea mai mare parte a
culmilor se pot racorda, atât între ele, cât şi cu alte elemente ce reflectă morfogeneza. În
acest sens, amintim suita de şei aflate la altitudinea de 1.700 – 1800 m (Curmătura
Tâncavei – 1.775 m, Curmătura Fiarelor – 1790 m Şaua Bucşa – 1.780 m, înşeuarea
Rătei – 1700 m etc.,), corespunzătoare suprafeţei de nivelare Borăscu II (fig. 4.9).

Fig. 4.9. Înşeuarea din Rătei (stânga) şi Curmătura Fiarelor

De asemenea, apar şei foarte largi condiţionate petrografic. Este cazul curmăturii
Ghimbavului, care apare în nord-vestul masivului, pe fondul trecerii de la şisturile
cristaline ale seriei de Cumpăna la calcarele tithonic – kimmeridgiene prin intermediul
unei benzi de marne, gresii şi conglomerate turonian – senoniene.
În general, şeile dezvoltate în şisturi cristaline sunt largi, fiind regăsite asemenea
şei în toate treptele altimetrice.

1.4. Versanţii
Deşi, aparent versantul este o formă simplă, elementară, încă nu s-a formulat,
totuşi, o definiţie completă şi riguroasă a noţiunii de versant.
Problematica versanţilor este foarte mult abordată în literatura de specialitate. În
ultimele decenii, s-au încercat numeroase tipologii ale versanţilor, plecând de la o serie de
criterii morfografice, morfometrice, morfodinamice, geologice, etc. O clasificare simplă,

71
dar pe care o regăsim la un număr mare de autori16 este după forma generală a liniei de
profil. În funcţie de aceasta se deosebesc versanţii convecşi, drepţi, concavi şi complecşi.
Clasificarea versanţilor (versantelor) după formă prezentată de T. Pânzaru (1967, p. 265)
este mai complexă, acesta împărţind versanţii în drepţi şi curbaţi (versante drepte şi
curbe), ultimii fiind clasificaţi după modul de curbare.
Un parametru care a fost luat în calcul pentru clasificarea versanţilor este panta.
Una din clasificările care foloseşte acest parametru este acea utilizată în agronomie,
silvicultură şi în lucrările de îmbunătăţiri funciare (Measnicov, 1975, p. 62).
În literatura geomorfologică au fost propuse numeroase clasificări ale versanţilor
de către diverşi autori plecând de la o serie de criterii precum înclinare, litologie,
(Martiniuc, 1954, p.217 – 226) structură, stadiul evolutiv (Loghin, 1996, p. 58 – 61),
geneză (Urdea, 2000, 0. 113), geneză, formă, morfometrie, litologie, structură (Mac,
1986, p. 21), petrografic (Badea, 1981, p. 33 – 37).
În funcţie de alcătuirea petrografică a fiecărui tip de versant, au fost puse în
evidenţă caracteristicile morfometrice, morfografice, morfodinamice şi morfogenetice,
atât pentru versanţi în întregul lor cât şi pentru sectoarele caracteristice.
Simplificând, putem clasifica versanţii din punct de vedere morfometric (energia
reliefului, panta, lungimea, coeficientul de alungire), morfografic (forma şi orientarea),
morfogenetic şi morfodinamic (după procesele geomorfologice dominante).
De asemenea, în cadrul versanţilor, pot fi stabilite secţiuni cu anumite
caracteristici (Dinu, 1999, p. 99): secţiuni de versant cu profil convex; secţiuni de versant
cu profil rectiliniu (liniar); secţiuni de versant cu profil în trepte; secţiuni de versant cu
profil concav.
Omogenitatea geologică a Munţilor Leaota este reflectată în relief printr-un grad
relativ accentuat de uniformitate (monotonie), întreruptă de apariţia reliefului petrografic
din sectoarele cu granite şi calcare.
Clasificarea versanţilor trebuie să ţină seama de o serie de caracteristici de ordin
geologic, morfometric, morfografic, morfogenetic şi morfodinamic. Tipologia versanţilor
din acest spaţiu este complexă şi a necesitat o analiză detaliată a fiecărei caracteristici
amintite.

1.4.1. Clasificarea morfogenetică

O primă împărţire a versanţilor din acest spaţiu poate fi realizată din punct de
vedere morfogenetic în versanţi denudaţionali şi versanţii văilor actuale (Urdea, 2000, p.
113).
Versanţii denudaţionali (definiţi ca versanţii care nu se includ în sistemul
versanţilor văilor actuale, fiind prezenţi în arealele de apariţie a suprafeţelor de nivelare
Urdea, 2000, p. 113), au o mare frecvenţă în Munţii Leaota fapt datorat prezenţei aici a
celor trei complexe de nivelare specifice Carpaţilor Meridionali: Borăscu (2000 – 1700
m); Râu Şes (1500 – 1300 m) şi Gornoviţa (900 – 1000 m).

16
Posea et.al.,1970, p.182; Measnicov, 1975, p. 34; Loghin, 1996, p. 59; Josan, Petrea, 1996,
p.138; Grecu, Palmentolla, 2003, p. 122, Ielenicz, 2004, p. 134

72
 Versanţii denudaţionali reprezintă, de fapt, sectoare ale interfluviilor principale,
sectoare care diferenţiază în linia generală a profilului prin rupturi de pantă şi modificări
bruşte ale înclinării. Aceştia sunt în general versanţi scurţi, cu înclinare puternică,
flancând suprafeţele de nivelare şi făcând racordul dintre suprafeţele superioare şi cele
inferioare sau formând o bordură la exteriorul suprafeţelor de nivelare.
Versanţii văilor actuale, suprafeţele înclinate rezultate prin adâncirea actuală a
râurilor, sunt cei mai frecvenţi în Munţii Leaota, datorită valorii mari a densităţii
fragmentării reliefului (3 – 5 km/km2).

1.4.2. Clasificarea după forma generală a profilului

După forma generală a profilului şi a planului versantului se pot identifica toate
formele de versant: versanţi liniari, versanţi convecşi, versanţi concavi şi versanţi
complecşi. Dacă ţinem seama de faptul că în cea mai mare parte a lor, Munţii Leaota sunt
alcătuiţi din şisturi cristaline, putem aprecia că această varietate de forme ale versanţilor
este dată în special de evoluţia reliefului, de succesiunea etapelor morfogenetice şi de
alternanţa episoadelor climatice din pleistocenul superior. Un element specific este
prezenţa umerilor de vale care sunt dovadă a existenţei unei alternanţe a etapelor de
modelare subaeriană, etape care au creat suprafeţele de nivelare. Astfel de umeri de vale
apar aproape pe toate văile, şi în special pe cele care au obârşia în apropierea liniei
marilor înălţimi şi în apropierea nodului orografic principal (văile Răteiului, Raciului,
Brăteiului, etc) (fig. 4.10, 4.11).

Fig. 4.10. Profil complex pe valea Răteiului

73
 Fig. 4.11. Profil complex pe valea Raciului

1.4.3. Clasificarea din punct de vedere geologic

Din punct de vedere geologic nu putem vorbi de o mare varietate a versanţilor,
marea majoritate fiind dezvoltaţi în şisturile cristaline din seria de Leaota. Cea mai mare
parte a acestora sunt versanţi liniari, larg convecşi sau, uneori, larg concavi, cu pante
având înclinări foarte variate (de la foarte abrupţi până la versanţi foarte domoli – pante
între 20 şi 50 %) (fig. 4.12.), întrerupţi, uneori, de prezenţa umerilor de vale.

Fig. 4.12. Versantul drept al Văii Rătei, în bazinul superior, sub Creasta Lungă (versant liniar, slab înclinat,
dezvoltat în şisturi cristaline, afectat de eroziunea regresivă exercitată de reţeaua de versant)

O categorie aparte de versanţi o constituie versanţii dezvoltaţi în roci

sedimentare, prezenţi exclusiv în extremităţile Munţilor Leaota. Este vorba de versanţi
dezvoltaţi mai ales în calcare, versanţi abrupţi, aproape la verticală, care dau văilor
caracter de chei: Cheile Cheii, Cheile Crovului (fig 4.13), Cheile Rudăriţei, Cheile
Brăteiului (fig. 4.14.).

74
 Fig. 4.13. Cheile Crovului. Versanţi abrupţi sculptaţi în calcarele jurasicului superior

Fig. 4.14. Cheile Brăteiului (stânga) şi Colţii Răteiului, în extremitatea sud-estică a Munţilor Leaota
pun în evidenţă versanţi abrupţi aproape verticali

1.4.4. Clasificarea morfometrică

Pentru analiza morfometrică a versanţilor am ridicat profile transversale pentru o
mare parte din văile care îi secţionează, spre a determina lungimea acestora, gradul de
alungire, adâncimea fragmentării şi panta. Profilele au fost realizate pe harta topografică
scara 1:25.000, cu scara înălţimilor exagerată de 2,5 ori (fig. 4.15, 4.16). Cele 20 de
profile transversale de vale acoperă aproape întreaga arie a Munţilor Leaota, astfel încât
reprezentativitatea să fie una satisfăcătoare.

Parametrii luaţi în calcul au fost:

h – înălţimea versantului
L – lungimea versantului în proiecţie orizontală
Ca – coeficientul de alungire al versantului (L/h)
U – unghiul de pantă (calculat în procente)

Au rezultat valorile din tabelul 4.1

75
.

Fig. 4.15. Profile transversale de vale

76
Fig. 4.16. Profile transversale de vale

77
 Tabel 4.1. Valori ale înălţimii, lungimii şi înclinării unor versanţi din Munţii Leaota
Valea Versant h (m) L (m) U (%) Ca (L/h)
1 130 300 43,3 2,30
2 440 1.500 29,3 3,40
3 160 370 43,0 2,31
Raciu
4 200 390 51,2 1,95
5 280 650 43,0 2,32
6 340 875 38,0 2,57
7 380 875 43,0 2,30
8 470 1.625 28,0 3,45
Frumuşelu
9 520 1.700 30,5 3,26
10 320 700 45,7 2,18
11 120 300 40,0 2,50
12 170 625 27,2 3,67
Mitarca
13 300 620 48,3 2,06
14 200 490 40,8 2,45
15 270 700 38,5 2,59
16 420 1.300 32,3 3,09
Rătei
17 480 1.700 28,3 3,54
18 190 900 21,1 4,73
19 470 1.375 34,1 2,92
20 360 1.000 36,0 2,77
Vaca
21 560 1.650 33,9 2,94
22 380 1.550 24,5 4,07
Marginea 23 160 375 42,6 2,34
Domnească 24 310 875 35,4 2,82
25 310 800 38,7 2,58
V. Ţabrei
26 340 625 54,4 1,83
27 360 1.125 32,0 3,12
28 330 900 36,6 2,72
29 320 1.000 32,0 3,12
V. Neagră
30 440 1.350 32,5 3,06
31 440 1.900 23,1 4,31
32 300 890 33,7 2,96
33 260 630 41,2 2,42
V. Găinii
34 310 865 35,8 2,79
35 390 875 44,5 2,24
Ghimbav
36 310 635 48,8 2,04
37 360 900 40,0 2,50
V. lui Coman
38 360 850 42,3 2,36
39 190 380 50,0 2,00
Obădarul
40 180 375 48,0 2,08
Media 320,75 913,62 37,79 2,76
Min 120 300 21,1 1,83
Max 560 1900 54,4 4,73

Înălţimea versanţilor, sau adâncimea fragmentării acestora, reflectă un fapt bine

cunoscut deja, şi anume acela că Munţii Leaota sunt fragmentaţi aproape uniform de
reţeaua de văi care îi drenează, acest lucru fiind datorat omogenităţii geologice şi
evoluţiei unitare a întregii suprafeţe încă din albian. Adâncimea fragmentării medii în

78
Munţii Leaota, stabilită pe baza profilelor geomorfologice este de 320 m, fiind stabilite
trei clase ale acestui parametru: înălţime mică (sub 200 m), înălţime medie (între 200 şi
400 m) şi înălţime mare (peste 400 m) (fig. 4.17). Proporţia majoritară o au versanţii cu
înălţimi de 200 – 400 m, deci în ariile cu o adâncime a fragmentării medie.
Valorile cele mai mari, peste 400 m, se înregistrează în sudul masivului, unde
sunt, de altfel, şi cele mai mari valori ale lungimii versanţilor (văile pâraielor Vaca,
Frumuşelu, Marginea Domnească), între cele două variabile existând o relaţie directă (fig.
4.18). Aceasta este dată de coeficientul de alungire. Valorile cele mai mici se găsesc în
interiorul masivului, în apropierea nodului orografic principal (Românescu – Leaota –
Mitarca – Sf. Ilie), deoarece aici văile aflându-se la obârşie sunt în plin proces de
adâncire, astfel încât în prezent adâncimea fragmentării nu depăşeşte 200 m (Valea
Mitarca, Valea Raciului, Valea Răteiului, etc)

25

20
23%
25%
15
sub 200 m
200 - 400 m
10
peste 400 m

52% 5

0
sub 200 m 200 - 400 m peste 400 m

Fig. 4.17. Înălţimea versanţilor în Munţii Leaota (procente)

m
2000
1800
1600
1400
1200
1000
800
600
400
200
0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40
versant
h (înălţimea) L (lungimea)

Fig. 4.18. Raportul dintre înălţimea şi lungimea versanţilor din Munţii Leaota

Lungimea versanţilor este un parametru foarte important în ceea ce priveşte

morfodinamica actuală, deoarece în funcţie de lungimea versantului se producea
organizarea reţelei de drenaj, iar cu cât versantul este mai lung scurgerea de versant se
concentrează tot mai puternic, iar eroziunea şi pierderile din pătura de sol sunt tot mai
mari. După formula propusă de Measnicov (1975, p. 34) prin care se stabileşte raportul

79
dintre lungime versantului şi eroziunea totală: E = A · im · Ln (unde E = eroziunea,
respectiv pierderea de sol; A = constanta caracteristică solului; i = înclinarea versantului;
L = lungimea versantului; m şi n = parametrii gradului de legătură) au fost stabilite patru
clase de versanţi: versanţi scurţi (sub 500 m), versanţi medii (500 – 1.000 m), versanţi
lungi (1.000 – 1.500 m) şi versanţi foarte lungi (peste 1.500 m). Lungimea versanţilor
analizaţi este cuprinsă între 1.900 şi 300 m; în Munţii Leaota proporţia cea mai mare (49
%) o deţin versanţii cu lungimi cuprinse între 500 şi 1.000 m (fig. 4.19).

25

20
15% 18%

sub 500 m 15
18% 500 - 1000 m
1000 - 1500 m 10
peste 1500 m
49%
5

0
sub 500 m 500 - 1000 m 1000 - 1500 m peste 1500 m

Fig. 4.19. Lungimea versanţilor în Munţii Leaota (procente)

Valorile cele mai mari ale lungimii versanţilor se înregistrează fie în sectorul de
contact cu Munţii Bucegi (Valea Neagră – afluent al Brăteiului pe dreapta – fig. 4.20) fie
în extremităţile masivului, unde versanţii sunt masivi, au pante reduse, înălţimi mijlocii
până la mari, aflându-se în stadiu de maturitate.

Fig. 4. 20. Versantul drept al Văii Negre, având o lungime de 1.900 m

Versanţii scurţi se găsesc în special în sectoarele unde intervine varietatea

geologică, mai exact pot fi observaţi în sectoarele în care apar calcarele, conglomeratele

80
şi gresiile de la extremităţile Munţilor Leaota. Astfel de versanţi (în proporţie de 18 %)
apar pe văile pâraielor Raciu, Obădaru, Mitarca.
Declivitatea versanţilor în Munţii Leaota este medie, ea încadrându-se în cea mai
mare parte în valori cuprinse între 25% şi 50 %, adică în intervalul 14º - 30º. Aceste
valori se regăsesc la 84 % din versanţii analizaţi (fig. 4. 21).
Desigur că au fost luate în calcul pantele medii, dar în cadrul aceluiaşi versant se
pot găsi sectoare cu înclinare de peste 30º şi sectoare cu înclinare sub 14º. Versanţii
abrupţi, peste 30º aparţin fie văilor de ordinul 1 şi 2 (Ţabrei, Obădaru), fie văilor
dezvoltate în alt fel de roci decât şisturile cristaline.

40

35
8% 8%
30

25
sub 25%
20
25 - 50%
peste 50% 15

84% 10

0
sub 25% 25 - 50% peste 50%

Fig. 4.21. Înclinarea versanţilor în Munţii Leaota (procente)

Coeficientul de alungire (Ca = L/h) reprezintă un parametru ce reflectă raportul

dintre lungimea şi înălţimea versantului şi în funcţie de acesta au fost separaţi versanţi
scurţi (Ca sub 2), versanţi medii (Ca cuprins între 2 şi 4) şi versanţi alungiţi (Ca peste 4).
Ca şi în cazul pantelor, se remarcă ponderea foarte mare a versanţilor medii (84 %), acest
lucru reflectând o uniformitate a majorităţii versanţilor din Munţii Leaota (fig. 4.22). Cu
alte cuvinte, raportul dintre înălţimea şi lungimea versanţilor în acest masiv este cuprins
în cea mai mare parte între 2 şi 4 (lungimea versanţilor este de 2 până la 4 ori mai mare
decât înălţimea acestora)
40

35
8% 8%
30

25
sub 2
20
între 2 - 4
peste 4 15

84% 10

0
sub 2 între 2 - 4 peste 4

Fig. 4.22. Coeficientul de alungire al versanţilor în Munţii Leaota (procente)

81
 1.4.5. Clasificarea morfodinamică
Din punct de vedere morfodinamic versanţii din Munţii Leaota pot fi separaţi în
trei mari grupe (fig. 4.23):

Fig. 4.23. Etajele de modelare în Munţii Leaota

82
 - Versanţii situaţi la altitudini de peste 1800 m, modelaţi în regim crionival.
Aceştia sunt afectaţi în de o serie de procese de modelare, specifice acestui etaj, din care
cea mai mare importanţă o au gelivaţia (în special gelifracţia), nivaţia, crioturbaţiile,
deplasările în masă (avalanşe, râuri de pietre, solifluxiuni), combinate de multe ori cu
scurgerea torenţialială. În urma acestor procese, şi datorită prezenţei rocilor gelive, pe
aceşti versanţi au luat naştere numeroase forme de relief specifice: terasete de
solifluxiune, râuri de pietre, conuri de grohotiş, etc.
- Versanţii aflaţi la altitudini cuprinse între 1600 – 1800 m, în care se combină
acţiunea îngheţ – dezgheţului şi a zăpezii cu modelarea fluvio-torenţială
- Versanţii aflaţi sub altitudinea de 1600 m, unde predomină torenţialitatea şi
alunecările de teren. Sunt cei mai numeroşi, datorită întindere a treptei de relief de sub
1600 m în Munţii Leaota.

1.5. Orientarea versanţilor

Orientarea versanţilor este foarte variată, ca urmare a gradului mare de
fragmentare a reliefului de către reţeaua hidrografică de ordinul 1, 2 şi 3. Datorită
caracterelor orografice (existenţa unei culmi principale nord – sud, a culmilor secundare
şi prezenţei înălţimilor maxime - Vf. Leaota şi Vf. Sf. Ilie - în jumătatea nordică a
masivului), ponderea cea mai mică o prezintă versanţii cu orientare N şi NE, cu 7 %
fiecare. Dezvoltarea mai mare a bazinelor hidrografice din vest (văile Ghimbavului,
Caselor, Hotarului, Bădenilor) face ca cea mai mare parte să o prezinte versanţii cu
orientare generală vestică: nord-vest, vest şi sud-vest (fig. 4.24). Orientarea versanţilor
este foarte importantă întrucât influenţează gradul de însorire al versanţilor cu diverse
orientări şi de aceea trebuie luată în calcul în studiile de climatologie, topoclimatologie,
dar şi în cele referitoare la morfodinamica şi instabilitatea terenurilor. Astfel se pot
diferenţia următoarele categorii de versanţi (fig. 4.25, 4.26):
- versanţi umbriţi (ENE – NE – NEN – N – NVN – NV – VNV) – 38 %;
- versanţi semi-umbriţi (ENE – E – ESE; VNV – V – VSV) – 38 %;
- versanţi însoriţi (ESE – SE – S – SV – VSV) – 24 %.
Proporţia mare a versanţilor semi-umbriţi şi însoriţi (împreună ocupă 62 % din
suprafaţa totală) favorizează insolaţia puternică şi, drept urmare, accentuarea potenţialului
morfodinamic, în special în etajul superior limitei pădurilor, acolo unde roca este expusă
direct radiaţiei solare, sau este acoperită de un înveliş de sol foarte subţire din clasa
spodosolurilor.
O altă consecinţă a modului de orientare al versanţilor o reprezintă dezvoltarea
pajiştilor alpine, şi diferenţierile locale ale poziţiei limitei superioare a pădurilor. Astfel,
se constată că cea mai mare a pajiştilor sunt extinse în special pe versanţii cu orientări
sudice, în detrimentul pădurii de conifere, care are limita superioară mai coborâtă, faţă de
versanţii cu orientare nordică. De altfel, se poate constata că vegetaţia subalpină,
reprezentată în acest spaţiu montan în cea mai mare parte de ienupăr, afin şi mai puţin
jneapăn, apare de cele mai multe ori pe versanţii nordici, pe cei sudici trecerea de la
vegetaţia de conifere la pajiştea montană făcându-se brusc, fără etaj subalpin intermediar.
În raport cu morfodinamica, se constată că pe versanţii cu expoziţie însorită
scurgerea este mai scăzută, dar eroziunea este mai accentuată decât pe cei cu expoziţie
umbrită (Wolny, Coirtuz, citaţi de Oprea, 2005, p. 36).

83
 Fig. 4.24. Orientarea versanţilor

Susceptibilitatea mai mare a versanţilor cu expoziţie însorită la eroziunea hidrică

se datorează următorilor factori (Oprea, 2005, p. 23): versanţii însoriţi sunt supuşi unor

84
variaţii termice mai pronunţate; sunt mai uscaţi şi susţin o vegetaţie mai rară; sunt
păşunaţi mai mult şi mai intens.

Fig. 4.25. Harta însoririi versanţilor

38%

Versanţi umbriţi
Fig. 4.26. Proporţia versanţilor
Versanţi semiumbriţi
24% 38%
Versanţi însoriţi
însoriţi şi umbriţi în Munţii Leaota

85
 2. CARACTERE MORFOMETRICE

2.1. Date morfometrice generale

Pentru analiza morfometriei Munţilor Leaota am folosit baza cartografică oferită
de hărţile topografice 1:25.000. Pe baza acestora, prin folosirea Sistemelor Informatice
Geografice, au fost extraşi o serie de parametri morfometrici care aduc informaţii
cuantificabile referitoare la suprafaţa analizată. Parametrii luaţi în calcul au fost
hipsometria, fragmentarea reliefului şi panta. În afară de aceştia se pot identifica o serie
de parametri generali care descriu în ansamblu Munţii Leaota:
Altitudinea maximă este de 2133 m (vârful Leaota). Pe harta topografică
1:25.000, (ediţia a II - a, 1982) altitudinea maximă este de 2132,6 m.
Altitudinea minimă determinată este de 540 m (sud-vestul Munţilor Leaota pe
valea Dâmboviţei).
Diferenţa de nivel între altitudinea maximă şi cea minimă este de 1593 m.
Altitudinea medie calculată pentru întreg spaţiul este de 1262 m.
Lungimea totală a limitelor Munţilor Leaota este de 83,8 km: limita de nord (spre
Culoarul Bran - Dragoslavele) – 18,3 km, limita de est (spre Munţii Bucegi) – 23,6 km,
limita de sud (spre Subcarpaţii Ialomiţei) – 17,4 km, limita de vest (spre Culoarul Bran -
Dragoslavele) – 24,5 km.
Lungimea maximă, pe direcţia nord – sud este de 22,5 km
Lăţimea maximă pe direcţia est – vest este de 18,8 km.
Suprafaţa totală este de 307 km2.

2.2. Hipsometria
Diferenţa de nivel între altitudinea maximă (Vârful Leaota – 2133 m) şi cea
minimă (sud-vestul masivului, în valea Dâmboviţei – 540 m) este de 1593 m. Au fost
puse în evidenţă următoarele trepte hipsometrice: sub 1000 m, 1000 m – 1200 m, 1200 m
– 1400 m, 1400 m – 1600 m, 1600 m – 1800 m, 1800 m – 2000 m, peste 2000 m. Acestea
au o distribuţie concentrică, maximul altitudinal fiind amplasat în centrul geometric al
masivului, de unde altitudinile scad către extremităţi, mai accentuat către sud şi vest, spre
Subcarpaţii Ialomiţei şi valea Dâmboviţei, şi mai puţin către nord şi est, către Culoarul
Dragoslavele – Bran şi Munţii Bucegi. Datorită fragmentării puternice a reţelei de văi,
treptele altitudinale pătrund mult pe văi, şi înaintează pe interfluvii, creând un aspect
digitat al hărţii hipsometrice.
Din punct de vedere al repartiţiei treptelor hipsometrice se remarcă dominanţa
treptelor inferioare. Astfel, proporşia cea mai mare o deţine treapta hipsometrică 1200 –
1400 m (72,3 km2, reprezentând 24 % din suprafaţa totală). În cadrul acesteia se
încadrează suprafaţa de nivelare Râu-Şes II foarte extinsă în special pe interfluviul
principal Ialomiţa Dâmboviţa, în Muntele Românescu. De asemenea, întinderi însemnate,
cu suprafeţe aproximativ egale, aparţin treptelor inferioare altitudinii de 1600 m: treapta
sub 1000 m (60,3 km2 – 20 %), treapta cuprinsă între 1000 – 1200 m (64,4 km2 – 21 %) şi
treapta cuprinsă între 1400 – 1600 m (62,3 km2 – 20 %). Suprafeţele aflate la peste 1600
m reprezintă doar 15 % (aproximativ 47 km2) repartizate astfel: între 1600 – 1800 m
(39,2 km2 – 13 %) şi între 1800 – 2000 m (7,5 km2 – 2 %). Cea mai restrânsă suprafaţă

86
este ocupată de treapta altimetrică de peste 2000 m. Aceasta ocupă numai 0,79 km2, ceea
ce reprezintă sub 1 % din suprafaţa totală.
Din punct de vedere al proporţiei absolute a treptelor hipsometrice, se observă
(fig. 4.27) că cea mai mare aparţine treptei hipsometrice de 1300 – 1400 m care ocupă
37,08 km2 ceea ce reprezintă 12,08 % din suprafaţa totală, iar întinderea cea mai redusă o
are treapta superioară altitudinii de 2100 m, cu doar 0,04 km2, adică 0,01 % din suprafaţa
totală.
În ceea ce priveşte întinderea şi caracteristicile fiecărei trepte hipsometrice, se pot
deosebi câteva aspecte:
Treapta hipsometrică cu valori sub 1000 m caracterizează în mod special
sudul Munţilor Leaota (fig. 4.28), fiind întâlnită mai ales în culoarul Dâmboviţei, în
sectorul de confluenţă cu Valea Bădenilor şi Valea lui Coman. De asemenea, pătrunde în
amunte pe văile Ialomiţei, Ialomicioarei, pe Valea Caselor, Valea Hotarului şi Valea
Ghimbavului sub formă digitată, atât pe văile principale, cât şi pe afluenţi. Este specifică,
în general, domeniului culoarelor de vale, bine împădurite, în care se manifestă în special
eroziunea fluviatilă.

Tabel 4.2. Categoriile hipsometrice din Munţii Leaota

Treapta hipsometrică Suprafaţa (km2) Suprafaţa (%)
Sub 600 m 2,37 0,77
600 – 700 m 5,47 1,78
700 – 800 m 8,76 2,85
800 – 900 m 17,51 5,70
900 – 1000 m 26,26 8,55
1000 – 1100 m 30,91 10,07
1100 – 1200 m 33,50 10,91
1200 – 1300 m 35,29 11,49
1300 – 1400 m 37,08 12,08
1400 – 1500 m 33,59 10,94
1500 – 1600 m 28,74 9,36
1600 – 1700 m 23,76 7,74
1700 – 1800 m 15,44 5,03
1800 – 1900 m 5,36 1,75
1900 – 2000 m 2,16 0,71
2000 – 2100 m 0,74 0,24
peste 2100 m 0,04 0,01

Treapta hipsometrică 1000 – 1200 m. apare ca o treaptă montană joasă, cu

dezvoltare la nivel interfluvial doar în sud, unde cuprinde suprafaţa de nivelare
Gornoviţa, în munţii Marginea Domnească, Românescu şi Raciu. În restul Munţilor
Leaota apare doar ca treaptă în cadrul domeniului de versant, cu o distribuţie omogenă în
toate bazinele hidrografice din masiv.
Treapta hipsometrică 1200 – 1400 m. este cea mai întinsă din acest spaţiu
montan, şi cuprinde suprafaţa de nivelare Râu – Şes II, cu altitudine relativă de
aproximativ 1300 m, pe interfluviul principal Dâmboviţa – Ialomiţa, în muntele
Românescu, între Creasta Lungă şi muntele Raciu, în muntele Ghimbav, în sud – vestul
muntelui Vârtoapele în muntele Priseaca pe văile Răteiului şi Raciului.

87
 Fig. 4.27. Categoriile hipsometrice din Munţii Leaota

Treapta hipsometrică 1400 – 1600 m. apare atât în domeniul de versant,

pentru toate văile montane, cât şi în domeniul interfluvial, unde corespunde în mare parte
suprafeţei de nivelare Râu – Şes II. Din punct de vedere al acoperirii terenurilor se află în
plin domeniu forestier – păduri de molid (Picea abies), iar procesul geomorfologic
dominant este eroziunea fluvio-torenţială şi formarea unei reţele hidrografice cu caracter
torenţial.
Treapta hipsometrică 1600 – 1800 m. corespunde etajului de trecere dintre
vegetaţia forestieră şi golul alpin. Acest etaj se restrânge ca arie de desfăşurare. El nu mai
apare răspândit pe tot spaţiul montan, ci se rezumă doar la axa orografică principală nord
– sud şi la cele două culmi secundare Sf. Ilie – Dudele şi Albescu – Leaota – Jugureanu.
Partea superioară a acestei trepte hipsometrice corespunde suprafeţei de nivelare Borăscu
II. Este etajul în care îşi au obârşia numeroase artere hidrografice, care au, cel puţin în
partea superioară, un regim de scurgere temporar. Dintre acestea, sunt de menţionat
câteva dintre arterele importante ale Munţilor Leaota: Ghimbavul, Bădeanca, Brătei,
Raciu, etc.
Treapta hipsometrică 1800 – 2000 m. corespunde pajiştilor alpine şi
etajului modelării crio-nivale. Procesele Substratul geologic geliv, împreună cu învelişul
vegetal alpin şi stratul de sol puţin profund, cu climatul aspru, fac posibil impactul dur
dintre temperatura aerului şi rocă, generând, în acest etaj, gelifracţia, ca proces
caracteristic (Loghin, 1996, p. 20). Acestuia i se adaugă procesele de nivaţie şi
solifluxiune. Apare pe o suprafaţă restrânsă doar în munţii Leaota şi Sf. Ilie. În cadrul ei
se remarcă apariţia suprafeţelor de nivelare caracteristice complexului Borăscu, cu trepte
de 1800, 1900 şi 2000 m. Reprezintă domeniul obârşiilor reţelei primare de drenaj, care
fragmentează puternic versanţii prin eroziune liniară.
Treapta hipsometrică peste 2000 m. corespunde unei suprafeţe foarte
restrânse (0,87 km2 – 0,25 %) situate în jurul nodului orografic principal Acest nivel
altimetric ocupă o poziţie central-estică în cadrul masivului şi constituie un nucleu
orohidrografic în jurul căruia se dispun aproximativ concentric celelalte trepte altimetrice.
Apare ca o suprafaţă uşor ondulată, aparţinând complexului de modelare Borăscu I, din
care se disting câteva vârfuri cu altitudine peste 2000 m: Leaota – 2133, Rătei 2005 m şi

88
2018 m. Întreaga suprafaţă este încadrată în etajul alpin, acoperită de pajişte alpină şi
afectată cea mai mare parte a anului de procese crio-nivale.
Altitudinea medie. Studiul treptelor hipsometrice este necesar şi pentru
determinarea altitudinii medii a unui teritoriu. Aceasta este un indicator morfometric care,
alături de altitudinea maximă (2133 m) şi altitudinea minimă (540 m), ajută la
completarea imaginii asupra caracteristicilor hipsometriei. Valoarea altitudinii medii se
obţine cu următoarea formulă de calcul

unde
Sn = suprafaţa intervalului hipsometric.
hn = altitudinea medie a intervalului hipsometric.
S = suprafaţa totală.
Aplicând această formulă rezultă pentru altitudinea medie o valoare de 1262 m.
Calculată prin media aritmetică obişnuită dintre altitudinea maximă şi cea minimă
altitudinea medie este de 1336,5 m. Se observă o diferenţă de numai 74,5 m între valoarea
obţinută cu formula de mai sus şi valoarea obţinută prin media aritmetică obişnuită, dintre
altitudinea maximă şi altitudinea minimă

2.3. Densitatea fragmentării

Densitatea fragmentării reliefului a fost analizată pornind de la reţeaua
hidrografică preluată de pe harta topografică 1:50.000. Aceasta relevă câteva aspecte
caracteristice pentru Munţii Leaota. În acest sens se poate observa gradul redus de
fragmentare în arealele împădurite, dezvoltate pe şisturi cristaline. Acestea ocupă 75 %
din suprafaţa Munţilor Leaota (fig. 4.29), reprezentând suprafeţele cu valori ale densităţii
fragmentării reliefului sub 2 km/km2. Valori mici sunt înregistrate atât în domeniul
forestier cât şi în cel supraforestier, în arealul de desfăşurare al suprafeţelor de nivelare cu
altitudini e peste 1700 m.

1%
5%

19% sub 1 km/kmp

48% 1 - 2 km/kmp
Fig. 4.29. Ponderea suprafeţelor cu
2 - 3 km/kmp
diferite valori ale densităţii fragmentării
3 - 4 km/kmp
peste 4 km/kmp

27%

89
 Valori mai mari apar în partea de sud a masivului unde, pe fondul modificării
alcătuirii petrografice, densitatea fragmentării are valori de 2 – 3 km/km2 şi 3 – 4 km/km2
(fig. 4.30). De asemenea valori mai mari ale densităţii fragmentării sunt întâlnite în
intervalul hipsometric 1600 – 2000 m, acolo unde se realizează reţeaua primară de drenaj.
Cele mai mari valori ale densităţii fragmentării se realizează în etajul forestier, în
două areale de confluenţă aflate pe valea Bădenilor şi pe Pârâul Negru.
Cea mai caracteristică valoare a densităţii fragmentării este cea de sub 1 km/km2,
valoare ce se găseşte pe aproape jumătate din suprafaţa Munţilor Leaota.

2.4. Adâncimea fragmentării

Adâncimea fragmentării reliefului reflectă modul în care reţeaua hidrografică s-a
adâncit în relieful preexistent: viteza, ritmul şi etapele creării reţelei de văi. Pentru Munţii
Leaota, adâncimea fragmentării este cuprinsă între 100 şi 500 m, predominând arealele cu
valori cuprinse între 300 – 400 m, care reprezintă aproape jumătate din suprafaţă (fig.
4.31), care, în general, corespunde cu suprafaţa împădurită, din domeniul şisturilor
cristaline de Leaota.
Valori mai mici, sub 300 m, sunt întâlnite în partea sudică, unde văile sunt mai
puţin adâncite în gresiile albiene, în condiţiile în care se găsesc în plin etaj forestier.
Aceste valori mai sunt întâlnite la contactul cu Munţii Bucegi, pe valea Brăteiului,
precum şi bazinul văii Bădenilor. Şi la nivelul culmii principale sunt identificate valori
mici ale adâncimii fragmentări.

Fig. 4.31. Categorii de adâncime a fragmentării reliefului în Munţii Leaota

Cele mai mari valori (peste 500 m) se găsesc în culmea principală Leaota –
Mitarca şi în arealele carstice din extremităţile nord-vestică şi sud-estică, în cheile
Crovului, Răteiului şi Brăteiului (fig. 4.32).
De asemenea, valori mari de 400 – 500 m se găsesc în etajul subalpin şi alpin, la
peste 1600 m altitudine, şi reprezintă 23 % din suprafaţa totală.
Proporţia foarte ridicată a suprafeţelor cu adâncimea fragmentării cuprinsă între
200 şi 500 m (94 %) duce la concluzia că Munţii Leaota se încadrează la un grad moderat
de adâncime a fragmentării.

90
91
Fig. 4.30. Harta densităţii fragmentării Fig. 4.28. Harta hipsometrică
 2.5. Declivitatea
Gradul de înclinare reprezintă un parametru morfometric important atât pentru
caracterizarea elementelor de morfogeneză, cât şi pentru stabilirea unor areale cu
potenţial morfodinamic diferit.
Plecând de la modelul numeric de teren şi de la hărţile topografice scara
1:25.000, au fost delimitate 6 intervale de pantă (fig. 4.33), corespunzătoare diverselor
spaţii cu valoarea unghiului de pantă diferită:

Tabel 4.3. Categoriile de pantă în Munţii Leaota

Intervalul de pantă Suprafaţa (km2) Suprafaţa (%)
0 – 3° 21,38 7
3 – 10° 2,51 1
10 – 20° 57,24 19
20 – 30° 147,05 47
30 – 50° 77,28 25
peste 50° 1,58 1

Terenurile cu pantă sub 3° reprezintă 7 % din suprafaţa totală a Munţilor Leaota,

şi apar în două situaţii: în domeniul versanţilor şi al suprafeţelor de nivelare, situaţie în
care apar de la 1200 m până la 2000 m, şi în cadrul văilor cu dezvoltare largă, precum
valea Bădenilor şi valea Dâmboviţei, la nivelul albiilor majore.
Pantele cuprinse între 3 – 10° reprezintă doar 1% din suprafaţa totală a Munţilor
Leaota şi se găsesc în cadrul suprafeţelor de nivelare, precum şi în cadrul culoarelor de
vale ale văii Bădenilor, văii Frumuşelu, văilor Marginea Domnească şi Ialomicioarei.
Pantele cuprinse între 10 – 20° apar pe areale extinse în domeniul de interfluviu
şi de versant, fiind caracteristic întregului spaţiu al Munţilor Leaota. Ele reprezintă 19 %
din suprafaţa totală.
Cea mai întinsă suprafaţă o reprezintă versanţii cu pante de 20 – 30°. Aceştia
ocupă aproape jumătate din suprafaţa Munţilor Leaota (47 % - 147 km2) şi formează
aproape în totalitate domeniul de versant.
Suprafeţele cu panta cuprinsă între 30 şi 50° ocupă spaţii mai restrânse (77,2 km2
– 25 %) şi nu apar omogen în spaţiul Munţilor Leaota. Astfel, aceste suprafeţe
caracterizează în special bazinele hidrografice cu orientare vestică, precum bazinul
Bădenilor şi bazinul Ghimbavului, şi mai puţin bazinele hidrografice cu orientare estică.
De asemenea, aceste valori ale pantelor apar în sectorul carstului din văile Rătei şi Brătei.
Pante cu valori peste 50°, care pot ajunge până la valori de 81° apar doar în
regiunile carstice din partea de nord-vest şi de sud-est a Munţilor Leaota, respectiv în
carstul din bazinul inferior al văii Ghimbavului, în valea Crovului şi în văile Brăteiului şi
Răteiului. Acestea ocupă o suprafaţă de numai 1,5 km2, ceea ce reprezintă aproximativ
1% din suprafaţa analizată. În aceste sectoare se remarcă trecerea bruscă de la pantele sub
3° ce caracterizează fundul văilor direct la pante de peste 50° ce caracterizează versanţii
văilor de tip cheie.
În ceea ce priveşte raportul dintre declivitate şi orientarea versanţilor, se poate
constata faptul că pantele cu valori de 30 – 50° caracterizează în special versanţii cu
orientare generală vestică: nord-vest, vest şi sud-vest.

92
93
Fig. 4.33. Harta pantelor Fig. 4.32. Harta adâncimii fragmentării
 V. ANALIZA MORFOGENETICĂ

1. TIPURI GENETICE DE RELIEF

1.1. Relieful tectono-structural

Din punct de vedere structural, Munţii Leaota corespund unui larg anticlionoriu
cu axa orientată N-S, (anticlinoriul Ghimbav – Bădeanca, Gurău, Leontescu, 1986, p. 68),
un brahianticlinal generat de diastrofismul austric precoce (Patrulius, 1969). La această
orientare generică apar o serie de complicaţii (Istrate, 2002, p. 91), generate de o suită de
bombări transversale, amplasate în sectorul nordic (culmea Dudele) şi în sectorul central
(valea Brătei) şi care se continuă spre est, dincolo de valea Ialomiţei, cu bombările din
valea Horoaba şi valea Tătaru, respectiv cele din Zănoaga – Scropoasa (Munţii Bucegi).
Dealtfel, despre aceste complicaţii aminteşte şi R. Dimitrescu, (1985, citat de Gurău,
Leontescu, 1986, p. 68) care indică mai multe sisteme de fracturi cu direcţii predominante
NE – SV, NV – SE, E – V şi falii suborizontale, care completează imaginea structurală a
masivelor Leaota şi Iezer – Păpuşa, imprimând acestei serii imaginea structurală de „cutie
de ouă” (eggs box).
Masa de şisturi cristaline, astfel dispusă, este acoperită la extremităţi de o
cuvertură de roci sedimentare, care prezintă o înclinare conformă planurilor
brahianticlinalului, în general radiar, faţă de axa orografică principală.

Fig. 5. 1. Valea pârâuluiVaca are

în sectorul flişului
un caracter subsecvent

Principala consecinţă a acestei dispuneri a stratelor geologice o reprezintă

adaptarea reţelei de văi la structură, adaptare care se pune cel mai bine în evidenţă în
sudul masivului, unde văile scurte cu caracter torenţial, adâncite în formaţiunile
sedimentare albiene, pun în evidenţă tipologia structurală. Se pot identifica astfel văi
consecvente cu orientare generală N-S, văi subsecvente (fig. 5.1) şi văi obsecvente,
orientate aproximativ E-V.

94
 Pentru văile sculptate în şisturi cristaline este mai puţin evidentă adaptarea la
structură, acestea fiind în general adâncite în pătura de alterate şi, de cele mai multe ori,
simetrice.
În nord-vestul masivului, există o regiune puternic faliată, generată de contactul
tectonic dintre Munţii Leaota şi Culoarul Dragoslavele – Bran.

1.2. Relieful petrografic

Din punct de vedere petrografic, Munţii Leaota comportă două aspecte. Primul
este cel legat de predominarea şisturilor cristaline ce aparţin Seriei de Leaota, care impun
aspectul general al reliefului. Acestea reprezintă 74% din suprafaţa totală a Munţilor
Leaota (fig. 5.2.) şi corespund părţii centrale a acestora. Al doilea aspect este legat de
prezenţa la extremităţile de NV şi SE a calcarelor albiene (fig. 5.3.), în primul caz şi
tithonic – kimmeridgiene în cel de-al doilea. Deşi reprezintă doar 4% din suprafaţa totală,
acestea au dezvoltat un relief carstic spectaculos, cu prezenţa tuturor formelor de relief
exocarstic şi endocarstic. De asemenea, în partea sudică a Munţilor Leaota apare relieful
dezvoltat pe conglomerate, gresii şi marne care aparţin cretacicului şi care fac trecerea la
Subcarpaţii Ialomiţei.

1%
0%

magmatite, granite
4%

21%
calcare, calcare
dolomitice, dolomite,
radiolarite
gresii, gresii argiloase,
conglomerate, gresii

sisturi cristaline
74%

nisipuri, pietisuri, depozite

loessoide

Fig. 5.2. Dominanţa principalelor roci în Munţii Leaota

Acestora li se adaugă apariţiile sporadice de roci magmatice (granitul de Brătei),

dar care prin suprafaţa extrem de redusă (1% din suprafaţa totală) şi prin faptul că apar
sub formă de intruziuni disparate, nu pot reprezenta premisele dezvoltării unui relief tipic.
Se adaugă, de asemenea, depozitele de nisipuri, pietrişuri şi depozite loessoide din albiile
Dâmboviţei şi Ialomiţei, cu o pondere foarte redusă.
Din aceste motive putem discuta în cadrul Munţilor Leaota de trei tipuri majore
de relief petrografic: relieful dezvoltat pe şisturi cristaline, relieful carstic şi relieful
dezvoltat pe gresii şi conglomerate.

95
 1.2.1. Relieful dezvoltat pe şisturi cristaline
În publicaţiile de specialitate există aluzii fugare asupra monotoniei reliefului pe
şisturi sau afirmaţii sub formă de clişeu care reiau idei mai mult sau mai puţin uzuale
(Voisin, 1981, p. 2)
- şisturile sunt fragile, gelive şi foarte sensibile la eroziunea lineară,
- sunt impermeabile
- se reduc cu uşurinţă în argilă în toate climatele umede şi devin, din această
cauză, domeniul favorizant al solifluxiunilor în regiunile periglaciare
Peisajele dezvoltate pe şisturi sunt definite în mod frecvent prin aceea că nu sunt
pitoreşti, le lipseşte ordonarea, le lipseşte grandoarea; ele constituie de cele mai multe ori
zone topografice subordonate sectoarelor calcaroase, grezoase, sau cristaline.
Există o reală dificultate în a defini termenul de şist. Acest termen poate defini
atât o rocă fragilă, cât şi o rocă masivă, rezistentă, cu un metamorfism accentuat.
Este semnificativ faptul că în nomenclatorul rocilor nu se regăseşte termenul şist
izolat, ci prezintă deseori un prefix sau un adjectiv (în dicţionarul de geografie fizică,
Ielenicz et.al., 1999, p. 411 apar termenii de şist bituminos şi şist verde).
Cea mai mare parte a Munţilor Leaota se dezvoltă pe şisturile cloritoase şi
sericitoase cu porfiroblaste de albit, cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea
de cristalin de Leaota. Acestea imprimă în general reliefului un caracter de masivitate şi
permit păstrarea unor elemente cu caracter relict, precum suprafeţele de eroziune.
Şisturile cristaline se diferenţiază însă în funcţie de duritate, de compoziţia
mineralogică, de gradul de metamorfism (Szepesi, 2007, p. 61), lucru care duce la
diferenţieri în relieful dezvoltat pe şisturi cristaline.
Şisturile Seriei de Leaota, cele care ocupă partea centrală a masivului, se
caracterizează printr-un metamorfism mai slab, motiv pentru care impune un relief mai
uniform şi mai monoton. Acesta corespunde culmii principale nord – sud, în care se
regăsesc şi cele mai mari înălţimi (vârfurile Sf. Ilie, Leaota şi Românescu), culmea
Răteiului, Creasta Lungă, Muntele Românescu, Muntele Vaca, toţi aceştia fiind
caracterizaţi de rotunjimea culmilor, uniformitatea versanţilor şi rezistenţa redusă la
eroziunea fluvio-torenţială.
Seria de Cumpăna, formată din şisturi mai dure formează substratul litologic
pentru extremităţile estică şi vestică, fiind caracteristice bazinelor morfohidrografice ale
Ghimbavului, Caselor, Bădenilor şi Brăteiului.
În etajul subalpin şi alpin al Munţilor Leaota şisturile cristaline au reprezentat
mediul de manifestare a proceselor periglaciare, iar în prezent alcătuiesc domeniul de
manifestare al proceselor crio-nivale. Aceste procese au generat în timp o pătură de
grohotişuri, care fie au fost fixate de vegetaţie (în special cele aflate sub 1800 m
altitudine), fie sunt încă mobile sub influenţa proceselor crio-nivale actuale.

1.2.2. Relieful dezvoltat pe conglomerate şi gresii

În majoritatea cazurilor, faciesurile conglomeratice sunt intercalate altor tipuri de
formaţiuni, fapt pentru care ele nu condiţionează decât restrâns un relief care le
caracterizează. Diferenţierile din relieful conglomeratic şi microconglomeratic au drept
cauză gradul de cimentare, natura liantului, granulometria şi natura elementelor
constituente. Astfel, conglomeratele puternic cimentate aparţinând cretacicului, impun şi

96
menţin în relief forme caracteristice: abrupturi şi martori de eroziune petrografici. (fig.
5.4., 5.5).

Fig. 5.3. Munţii Leaota. Harta litologică

97
 În majoritatea cazurilor, împreună cu gresiile, conglomeratele bine cimentate sunt
acelea care condiţionează şi influenţe structurale, consolidând abrupturile de cuestă sau
impunând poziţia suprafeţelor structurale. Conglomeratele mai puţin cimentate, cu liant
nisipos şi granulometrie mai mică, condiţionează formarea unui relief minor, de obicei în
cadrul versanţilor (mici abrupturi, rupturi de pantă). Aceste strate aparţin în mare măsură,
Paleogenului. Ca urmare a liantului calcaros se întâlnesc adesea şi forme pseudocarstice
ca: lapiezuri, alveole, nişe.

Fig. 5.4. Clăile Românescului. Martori de eroziune în microconglomerate în interfluviul Frumuşelu –

Marginea Domnească (stânga); Colţul Berbecului. Martor de eroziune petrografic în gresii (dreapta)

Fig. 5.5. Clăile Sohodolului

98
 Conglomeratele se ivesc pe spaţii restrânse, în combinaţie cu alte roci (marne,
marne calcaroase, şisturi argilo-grezoase, gresii) în strate obişnuit subţiri. formând culmi
masive cu abrupturi marginale, ogaşe adânci sau martori izolaţi. Pe versanţi sau pe culmi,
conglomeratele determină formarea unui relief petrografic specific, a cărui rezistenţă
depinde de gradul de cimentare.
Gresiile se găsesc în forme diferite, de la cele cuarţitice şi foarte dure, la altele
mai slab cimentate, uneori în amestec cu marne şi marne calcaroase. Ele apar fie în strate
compacte şi foarte groase, fie în strate subţiri şi cel mai adesea în alternanţă cu argile,
marne sau marne calcaroase, conglomerate. Ca urmare în relief se impun în special
gresiile compacte, dar foarte des relieful reflectă alternanţele cu alte roci, stratele de gresii
reprezentând elementele mai dure. Cele mai multe gresii, răspândite în regiune, aparţin
flişului paleogen al Carpaţilor Orientali ce se întinde şi în Subcarpaţi.
Ca relief major, gresiile, dispuse în areale compacte sau în alternanţă cu roci a
căror comportare geomorfologică este asemănătoare (marnele cimentate,
microconglomeratele), condiţionează formarea unor culmi prelungi, rotunjite, rareori sub
formă de creste, separate de văi adânci, cu rupturi de pantă. Pe versanţi şi chiar pe
suprafeţele plane, dezagregările şi alterările formează eluvii şi deluvii groase, care
generează numeroase alunecări de teren. Alternanţele de gresii cu alte tipuri de roci
conduc la forme de eroziune diferenţiată. Ca forme specifice de relief, impun abrupturi,
rupturi de pantă pe versanţi şi în albii, suprafeţe structurale, grohotişuri. Pe gresiile
calcaroase se formează lapiezuri, alveole, nişe, iar pe cele argiloase prăbuşiri şi alunecări.
Ca diferenţiere majoră în peisaj, se remarcă modificarea profilului transversal al
văilor la trecerea de la şisturile cristaline ale seriilor de Leaota şi Cumpăna, la flişul
paleogen alcătuit din gresii şi conglomerate. În şisturile cristaline văile îşi dezvoltă un
profil deschis, cu pante cuprinse între 10 şi 30°, cu versanţi în general concavi, iar la
trecerea în rocile sedimentare, profilul văilor se îngustează accentuat, se adânceşte
puternic, iar valea capătă uneori caracter de cheie (Văile Frumuşelu, Marginea
Domnească, Vaca, etc).

1.2.3. Relieful carstic

Deşi se individualizează în cadrul Carpaţilor prin omogenitatea petrografică,
reflectată în relief prin aspectul general al culmilor, prin uniformitatea versanţilor şi prin
simetria văilor, dacă sunt priviţi însă în detaliu, Munţii Leaota oferă totuşi o serie de
elemente deosebit de variate, elemente care asigură o frumuseţe şi un anumit pitoresc
acestor munţi. În acest sens, este de menţionat prezenţa, în proporţie redusă a reliefului
carstic (doar 4 % din suprafaţa totală este formată pe calcare). Datorită caracterului
general de anticlinoriu, Munţii Leaota prezintă la exterior o cuvertură importantă de
calcare mezozoice care au permis dezvoltarea unor forme spectaculoase exo şi endo-
carstice. Arealele carstice în Munţii Leaota sunt, aşadar, situate la contactul acestora cu
Munţii Bucegi şi Culoarul Bran – Dragoslavele. Deşi deţin cea mai mică suprafaţă din
Munţii Leaota, datorită faptului că generează cel mai spectaculos relief, calcarelor li se va
acorda cel mai important spaţiu în analiza morfopetrografică.
Un prim areal carstic bine dezvoltat este situat în sud-estul Munţilor Leaota, în
bazinele morfohidrografice ale Brăteiului şi Răteiului (fig. 5.6). Sistemul carstic Rătei, de
pe valea cu acelaşi nume, cuprinde: Cheile Brăteiului, Colţii Răteiului, Cheile Răteiului,

99
cu un număr de 20 peşteri de mici dimensiuni (tabel 5.1), care reprezintă foste pierderi
fosile ale râului Rătei (cartate de Clubul Hades din Ploieşti) şi sistemul endocarstic
peştera Rătei. Cheile Răteiului sunt săpate într-un depozit de calcare jurasice pe o distanţă
de câteva sute de metri, cu o înălţime de aproximativ 100 m.
Peştera Rătei, menţionată pentru prima dată de Al. Orescu (1904) şi ulterior de D.
Patrulius (1969) (Bleahu, et.al., 1976, p. 371) este dezvoltată în cea mai mare parte în
calcare jurasice superioare. La baza acestora se află un sistem de jaspuri (callovian
superior) contact litologic ce poate fi urmărit în peşteră în sectoarele unora dintre galeriile
active (Meduza si Sala Mare). Deasupra calcarelor sunt dispuse conglomeratele de
Bucegi superioare (albian) în masa cărora s-a dezvoltat o porţiune importantă din Galeria
Nouă. Acest contact poate fi urmărit şi în alte puncte din peştera (Meduza, Galeria
Diaclazelor, Galeria cu Argilă, etc.

Fig. 5.6. Sistemul carstic Rătei: schiţă de ansamblu (stânga) şi localizarea celor mai importante peşteri din
sectorul cheilor Răteiului (dreapta)

Singura intrare accesibilă este amenajată şi blocată în prezent cu o uşă de fier

care are rolul de protecţie şi de evitare a pătrunderii în peşteră a turiştilor neavizaţi.
Această peşteră este dezvoltată în cea mai mare parte în calcare jurasice
superioare pe un sistem de diaclaze orientate în direcţia NV – SE, fiind formată din
galerii meandrate, dispuse pe trei etaje (unul activ şi doua fosile), cu o dezvoltare de circa
8000 m (Dragomir, 2002) sau 5160 m (Bleahu, et.al., 1976) si o denivelare de + 65 m.
Este o peşteră gigantica si reprezintă cel mai important fenomen endocarstic din
Leaota. Este printre putinele peşteri din România in care se întâlnesc concomitent
concreţiuni de calcit, gips si aragonit. In diverse puncte ale peşterii se întâlnesc stalactite
fistulare, stalactite excentrice, gururi, perle de caverna, coralite, draperii, stalagmite
lumânare, coloane şi domuri (Bleahu, et.al., 1976, p. 372).

100
 Tabel 5.1. Caracteristicile principalelor peşteri din sectorul carstic Rătei17
Nr Denumire Localizare Deschideri Dezv. Hidro Deniv.
Nr Alt Alt _
+
abs rel
BAZINUL BRĂTEI (cod 1251)18
1 P. Crevasă din Cheile Mt. Lespezi 1 1060 40 26 F 4,0
Brăteiului
2 P. de la Lespezi Mt. Lespezi 1 1120 100 10 F
BAZINUL RĂTEI (cod 1252)
3 P. Rătei (P. de la izvorul Mt. La Piatră 1 6494 A 65,0
Răteiului)
4 P. Onicăi Mt. La Piatră 1 136 F 4,0
5 P. Mare din Cheile Mt. La Piatră 2 102 F 5,0
Răteiului
6 P. Mică din Cheile Mt. La Piatră 1 18 F 5,0
Răteiului
7 P. cu Fereastră din Mt. Lespezi 2 14 F 3,0
Cheile Răteiului
8 P. de pe Vâlcelul Cheilor Mt. Lespezi 47 F 18,0
9 P. cu patru intrări din Mt. Lespezi 4 66 F
Cheile Răteiului
10 P. din Talveg Mt. Lespezi 1 0 26 F 1,0
11 P. cu Oase Mt. Lespezi 1 17 F
12 P. din Culme Mt. Lespezi 1 33 F
13 P. cu Mondmilch din Mt. Lespezi 2 31 F 1,0
Cheile Răteiului
14 P. cu Horn din Cheile Mt. Lespezi 2 25 F 15,0
Răteiului
15 P. din Mt. Lespezi Mt. Lespezi 3 1090 39,4 F 4,0
16 Avenul de lângă Drum Mt. Lespezi 1 45 F 17
17 P. din Mt. Raciu Mt. Raciu 3 3 20 F 3,5
18 P. nr. 1 din Mt. La Piatră Mt. La Piatră 3 15 20 F 8,0
19 P. nr. 2 din Mt. La Piatră Mt. La Piatră 1 16,5 F 3,0
20 P. nr. 3 din Mt. La Piatră Mt. La Piatră 1 30,5 F 9,0

Al doilea areal carstic important este reprezentat în bazinele inferioare ale văilor
Ghimbav şi Cheia. Acestea sunt marcate în cadastrul general al carstului din România
(Goran, 2002, p. 12) cu codurile 1276 (Bazinul Dâmboviţei în Masivul Ghimbav şi
Muntele Cheiţa) şi respectiv 1275 (Bazinul văii Cheia, în masivele Giuvala – Zacotele –
fig. 5.7).
Un bazin hidrografic, din acest sector, în care există o importantă extensie a
carstului este bazinul hidrografic Cheia. Acesta se dezvoltă la contactul dintre Munţii
Leaota şi Culoarul Bran – Dragoslavele, având izvoarele atât în Munţii Leaota (pâraiele
văilor Crovului, Prepeleacului, Fundăţica şi Rudăriţa au izvoarele în Muntele Sântilia
Mică) cât şi în Culoarul Bran – Dragoslavele (Văile Urdei, şi Giuvalei). Bazinul Cheii are

17
Informaţii obţinute de la Asociaţia de Turism Chindia (ATC), Târgovişte
18
Conform clasificării zecimale a bazinelor carstice din România şi cadastrării carstului, Carpaţii
de la Curbură, au codul 12, Munţii Leaota au codul 125, versantul drept al Ialomiţei are codul
1250, iar bazinele hidrografice Brătei şi Rătei au codurile 1251, respectiv 1252

101
o suprafaţă de aproximativ 36 km2 care se desfăşoară în proporţie de 30 % în Munţii
Leaota (11 km2) şi de 70 % în Culoarul Bran – Dragoslavele (25 km2). Principalii afluenţi
ai Cheii sunt Rudăriţa, Giuvala şi Valea Crovului. O situaţie interesantă o prezintă pîrîul
Fundăţica, care, după ce îşi adună afluenţii din Culmea Şleul Mândrului, dispare printr-o
resurgenţă în satul Fundăţica. Locul acesteia este preluat de valea Giuvala, care se varsă
mai departe în Valea Cheii.

Fig. 5.7. Arealul carstic din nord-vestul munţilor Leaota: 1. Avenul Pereţi; 2. Peştera Colţul Surpat; 3.
Peştera Uluce; 4. Peştera Fulga; 5. Peştera Decebal; 6. Peştera Mare; 7. Peştera Avene; 8. Peştera Emilian
Cristea; 9. Avenul Crovului; 10. Avenul Perete;, sector de chei

Principalele forme carstice dezvoltate în acest areal sunt: cheile (cele mai
reprezentative sunt cele ale Rudăriţei – aproximativ 5 km şi Crovului – circa 3 km),
lapiezurile, grotele şi peşterile, sorburile şi emergenţele, avenele etc.
Dintre peşterile situate în acest spaţiu nu se poate remarca prin dimensiuni decât
Peştera Uluce (fig. 5.8), peşteră situată în versantul drept al văii Cheia, la aproximativ 5
km de Podul Dâmboviţei, cu aproximativ 150 m lungime de galerii active (Bleahu, 1976),
şi cu peste 353 m galerii cumulat, cu numeroase lacuri şi cascade.
Peştera este exurgentă a două cursuri de apă, Rudăriţa şi Fundăţica, râuri care au
creat în apropiere şi complexul de peşteri Fulga, în prezent peşteri fosile (Dobrescu,
Everac, 2003, p. 20). Peştera, cu deschiderea orientată către sud, a fost amenajată
rudimentar pentru accesul turiştilor, dar în prezent aceste amenajări nu mai există,
deoarece, fiind din lemn şi din cauza umezelii, au putrezit.
În afară de peştera Uluce, mai există un număr mare de peşteri, în cea mai mare
parte fosile şi de mici dimensiuni. Dintre acestea, cele mai importante prin dimensiuni şi
prin accesibilitate sunt peştera lui Fulga, peştera Emilian Cristea, peştera Altarului,

102
peştera Colţul Surpat, peştera Decebal (fig. 5.9), peştera Mare, peştera Avene. Dintre
avenele situate în acest areal carstic sunt remarcate avenele Pereţi, Crovului şi Avenul
Perete (fig. 5.10).

Fig. 5.8. Peştera Uluce (prelucrare după Dobrescu, 2003)

Fig. 5.9. Peştera Decebal Fig. 5.10. Avenul Perete

(prelucrare după Dobrescu, 2003) (prelucrare după Dobrescu, 2003)

103
 Peştera Fulga (fig. 5.11) este de fapt un complex de trei peşteri – Fulga, Fulga 1
şi Fulga 2 – situate la circa 50 m una de cealaltă, pe versantul drept al văii Rudăriţa, în
amonte de peştera Uluce. Toate sunt în prezent peşteri fosile, fiind amplasate la o
altitudine relativă de 500 m faţă de valea Rudăriţa.

Fig. 5.11. Peştera lui Fulga (prelucrare după Dobrescu, 2003)

Peştera Emilian Cristea (fig 5.12) este amplasată în cheile Crovului, la

aproximativ 1 km amunte de vărsarea Văii Crovului în Valea Cheii, pe versantul stâng la
500 m altitudine relativă. Este cea mai importantă dintre cele peste 30 de peşteri şi avene
din cheile Crovului. Are o orientare nord-est – sud-vest, cu deschiderea către sud-vest;
este o peşteră fosilă, cu o lungime de 60 m, şi cu o deschidere a arcadei de peste 10 metri
(fig. 5.13). Din faţa peşterii Emilian Cristea se deschide perspectiva cheilor văii Crovului
(fig. 5.14). Pereţii peşterii prezintă numeroase scurgeri parietale şi odontolite. Datorită
deschiderii largi a peşterii şi a caracterului fosil, au existat presupuneri asupra existenţei
unor urme de locuire paleolitice în cuprinsul ei. Acestea au fost, însă, infirmate
deocamdată în urma campaniei de sondaje efectuată în perioada 2005 – 2006.

104
 Fig. 5.13. Peştera Emilian Cristea (cartare 14 octombrie 2006)

Fig. 5.13. Intrarea în Peştera Emilian Cristea Fig. 5.14. Cheile Crovului văzute de la intrarea în peşteră

105
 1.3. Trepte de nivelare. Suprafeţele de eroziune
Omogenitatea geologică a Munţilor Leaota este reflectată în relief printr-un grad
accentuat de monotonie, întreruptă sporadic de apariţia reliefului dezvoltat pe calcare,
gresii şi granite. În ansamblu, masivul a trecut prin mai multe faze de evoluţie, sau etape
morfogenetice (Sultana, 1976):
- etapa preapţiană (prealbiană) când s-au format structurile vechi;
- etapa apţian – albiană cuprinde modelarea reliefului până la apariţia suprafeţei
superioare de eroziune (± 1.700 m) şi schiţarea reţelei hidrografice primare;
- etapa miocenă – suprafaţa Borăscu este puternic fragmentată, văile se adâncesc
şi apare nivelul Râu – Şes;
- etapa pliocenă modelează periferia masivului şi formează platforma brăneană.
Definitivarea sistemului muntos al Leaotei a avut loc înainte de Apţian – Albian
fiind afectat în diferite etape de mişcările tectonice. Aceste mişcări, asociate schimbărilor
climatice specifice terţiarului au impus o anumită ritmicitate în evoluţia denudării
masivului cristalin. Pe fondul unei mişcări generale de ridicare, desfăşurată în etape
distincte, au luat naştere suprafeţele de nivelare, fiecărei perioade corespunzându-i un
ciclu, respectiv un nivel de eroziune. Datorită formaţiunilor geologice vechi şi cu o
constituţie aproape omogenă (şisturi cristaline sericito-cloritoase) în Munţii Leaota
suprafeţele de eroziune au o extensiune largă, putând fi identificate toate cele trei
complexe de nivelare specifice Carpaţilor Meridionali.
Pentru identificarea şi analiza suprafeţelor de nivelare din Munţii Leaota au fost
realizate profile longitudinale de interfluviu şi profile complexe de vale pentru văile şi
interfluviile şi văile reprezentative. Prin aceasta s-a urmărit identificarea suprafeţelor de
nivelare, gruparea lor în complexe de nivelare şi racordarea lor cu rupturile de pantă din
talvegurile principalelor văi. Au fost realizate 12 profile longitudinale de interfluviu şi 3
profile complexe de vale (pe văile neamenajate antropic).
Profilul nr. 1, profil longitudinal de interfluviu, pe interfluviul principal
Dâmboviţa – Ialomiţa. Acesta, urmăreşte linia marilor înălţimi care separă cele două
bazine hidrografice, din vârful Leaota (2132,6 m) până la contactul cu Subcarpaţii
Ialomiţei (aproximativ 900 m) pe direcţie generală Nord – Sud, pe o lungime de 15,75
km. Din vârful Leaota (2132,6 m) linia de profil urmăreşte culmea principală a Munţilor
Leaota, Tâncava, Ţabra, Românescu, Plaiul Cârligatele (Piscul Cârligele) şi Plaiul
Găvanei, după care coboară sub 1000 m, pătrunzând în Subcarpaţii Ialomiţei (fig. 5.15).
Această culme separă bazinele hidrografice ale afluenţilor Dâmboviţei (Valea Bădenilor
cu afluenţii Valea Vâjei, Valea Obădaru, Valea Gruiu şi Valea lui Coman) la vest şi
Ialomiţei (Răteiu, Raciu, Vaca, Frumuşelu) la est.
Diferenţa de nivel de aproximativ 1300 m impune o pantă medie de 70‰ a liniei
de profil. Scăderea în înălţime nu se produce însă treptat, ci pe linia de profil se deosebesc
o serie de suprafeţe cvasiorizontale unite de versanţi cu înclinare accentuată.

106
 Fig. 5.15. Profil longitudinal al interfluviului principal dintre Dâmboviţa şi Ialomiţa

Linia profilului coboară accentuat din vârful Leaota către Sud, până la altitudinea
de 2000 m, unde apare o primă suprafaţă (± 2000 m), desfăşurată pe o lungime de
aproximativ 250 m. Aceasta poate fi atribuită suprafeţei de nivelare Borăscu (Pediplena
Carpatică) ca şi nivel superior al acesteia (Borăscu I).
După o unitate înclinată de racord, la altitudinea de 1750 – 1800 m se identifică o
întinsă suprafaţă având aspect vălurit, care aparţine, de asemenea, complexului Borăscu,
ca o treaptă inferioară (Borăscu II).
Între 1700 m şi 1200 m apar succesiv trei trepte cu aspect de umeri (în jur de
1600; ± 1500 şi ± 1400 m) trepte care pot fin încadrate complexului Râu Şes I, complex
asimilat altitudinii medii de ± 1500 m (Sultana, 1976).
Această succesiune de trepte este urmată de o altă unitate de racord, după care se
întinde suprafaţa de nivelare Râu Şes II, la aproximativ 1200 – 1250 m. Aceasta este
ultima identificată pe profil, fiind urmată de o denivelare de 100 – 150 m, care constituie
contactul cu suprafaţa de nivelare Simila ce aparţine Subcarpaţilor Ialomiţei (fig. 5.16).

Fig 5.16. Contactul morfologic dintre Munţii Leaota şi Subcarpaţii Ialomiţei

107
 În cuprinsul profilului 2, de pe muntele Românescu (desfăşurat ca un promontoriu
cu direcţie NNV – SSE între văile pâraielor Frumuşelu şi Marginea Domnească – fig.
5.17) se pot identifica două vârfuri piramidale, ca doi martori de eroziune, aflate la 1530
m şi respectiv 1378 m, altitudini corespunzătoare suprafeţelor Râu Şes I şi Râu Şes II.
De asemenea se poate identifica o mică suprafaţă orizontală la 1000 m, care poate
fi atribuită suprafeţei Gornoviţa, care apare sporadic în sudul Munţilor Leaota la ± 900 m
(Sultana, 1976).

Fig. 5.17. Profil longitudinal pe Muntele Românescu

Interfluviul Raciu – Rătei urmăreşte un traseu aproximativ NV-SE, din vârful

Leaota până în valea Ialomiţei pe o diferenţă de nivel de 1300 m, parcurgând culmile
Creasta Lungă şi Raciu (fig. 5.18).

Fig. 5.18. Interfluviul Raciu - Rătei

108
 Se pune încă de la început în evidenţă prezenţa nivelului Borăscu cu cele două
trepte: ± 2000 m, nivel extins, întrerupt de o şa, şi ± 1750 m, în muntele Creasta Lungă.
Între ele se mai remarcă o prispă la circa 1850 m.
Nivelul de ± 1500 m (Râu – Şes I) are o largă extindere, fiind remarcat atât în
Muntele Raciu, cât şi la baza muntelui Creasta Lungă.
Între cele două unităţi apare o largă înşeuare la 1350 m, care împreună cu treapta
de pe versantul estiv al Muntelui Raciu formează suprafaţa Râu – Şes II.
Profilul 4, interfluviul Rătei – Brătei urmăreşte linia marilor înălţimi dintre cele
două bazine hidrografice (fig. 5.19). Porneşte din vârful Leaota, formează o şa largă între
vârful Leaota şi muntele Răteiu (şa în care s-a format un lac de depresiune nivală – fig.
5.20), urmăreşte muntele Răteiu, după care, din punctul La Piatră coboară treptat către
valea Ialomiţei.
Acesta pune în evidenţă atât suprafeţe plane, cât şi vârfuri piramidale (martori de
eroziune) corespunzătoare complexelor de nivelare. Se identifică astfel, la 2000 m o
întinsă suprafaţă, uşor ondulată, corespunzătoare suprafeţei Borăscu I unită printr-un
racord cu suprafaţa Borăscu II care variază între 1650 şi 1700 m.

Fig. 5.19. Interfluviul Rătei - Brătei

109
 Fig. 5.20. Lac nival la nivelul
suprafeţei Borăscu (2000 m)

Profilul 5, interfluviul principal sud – nord (fig. 5.21.) care porneşte din vârful
Leaota şi separă văile Ghimbavului şi Dâmboviţei de Valea Bângăleasa şi Valea
Moieciului, pune în evidenţă foarte clar suprafaţa de nivelare Borăscu I, aflată la 2050 m
şi 2100 m. Cea mai extinsă suprafaţă o are însă Borăscu II, care apare pe profil pe o
lungime de peste 8 km, la 1700 – 1800 m altitudine, foarte vălurită şi întreruptă de
martori de eroziune.
Suprafaţa Râu Şes I nu este prezentă, în schimb apare suprafaţa Râu Şes II la ±
1300 m altitudine.

Fig. 5.21. Interfluviul principal nordic (din Vârful Leaota spre Culoarul Dragoslavele – Bran)

Profilul 6. Profilul est – vest care uneşte Vârful Sf. Ilie (1887 m) cu valea
Dâmboviţei delimitează bazinul hidrografic Cheia, la nord, de bazinul hidrografic
Ghimbav, la sud, trecând prin Muntele Zăbavei, Culmea Zacotelor, Curmătura Ghimbav,
Muntele Ghimbav, Colţii Ghimbavului, până la contactul cu culoarul Dragoslavele –
Bran (fig. 5.22).
Imediat sub Vârful Sf. Ilie, linia profilului marchează suprafaţa de nivelare
Borăscu II, cu două trepte distincte (± 1700 m şi ± 1780 m).
Suprafaţa Râu Şes I apare la 1500 – 1600 m în Muntele Zăbavei şi la 1500 – 1550
m în Culmea Zacotelor, separate de o înşeuare de 100 m.

110
 Fig. 5.22. Profilul Vârful Sf. Ilie – Valea Dâmboviţei

Suprafaţa Râu – Şes II se identifică la 1310 m – 1400 m în Muntele Ghimbav,

dincolo de Curmătura Ghimbavului. Această suprafaţă este uniformă, întreruptă doar de
vârful Colţii Ghimbavului (1406,6 m). Din acest punct, versantul coboară constant către
valea Dâmboviţei, aici ne existând unitate de racord între Munţii Leaota şi Culoarul
Dragoslavele – Bran.
Profilul 7, profilul corespunzător muntelui Albescu face legătura între Muntele
Ciorii, muntele Albescu, Poiana Scoruş, muntele Vârtoapele, până în valea Dâmboviţei,
delimitând valea Ghimbavului la nord şi Valea Caselor la sud, ambele afluente ale văii
Dâmboviţei (fig. 5.23).
Între Muntele Ciorii (1793,5 m) şi muntele Albescu (1755,9 m) se pune în
evidenţă suprafaţa Borăscu II, ca o largă înşeuare cu altitudinea minimă de 1677 m.
Poiana Scoruş reprezintă suprafaţa de nivelare Râu Şes I (1500 m) care apare
ceva mai jos, în muntele Vârtoapele (1430 m), dincolo de o largă înşeuare.
În sud-vestul muntelui Vârtoapele, la 1250 m apare ca o treaptă suprafaţa de
nivelare Râu Şes II după care se desfăşoară unitatea de racord între aceasta şi nivelul
Branului regăsit aici la 950 m, deasupra văii Dâmboviţei. Contactul dintre cele două mari
unităţi (Munţii Leaota şi Culoarul Dragoslavele – Bran) se află la 950 m, deasupra
nivelului Bran, care poate fi asimilat suprafeţei de nivelare Gornoviţa.
Profilul 8, profilul interfluviului care conturează la nord bazinul Văii Bădenilor
are o direcţie generală NE – SV pornind din vârful Leaota până în valea Dâmboviţei,
având o lungime de 19 km. Străbate o serie de unităţi montane care aparţin Munţilor
Leaota (culmea Râiosu, muntele Râiosu, Culmea Ciorii, Plaiul Făgeţel, muntele Făgeţel şi
muntele Priseeaca), după care coboară către Culoarul Dragoslavele – Bran prin
intermediul Plaiului Bufniţei (fig. 5.24).
Nivelul Borăscu I apare în imediata apropiere a vârfului Leaota cu două mici
trepte, de ± 2100 m şi respectiv ± 2050 m.

111
 Fig. 5.23. Interfluviul corespunzător Muntelui Albescu

Suprafaţa Borăscu II apare extinsă la 1650 – 1730 m în muntele Râiosu, Culmea

Ciorii şi muntele Cioara şi ca trepte în Muntele Cioara (1709 m).
În Plaiul Făgeţel, la 1550 – 1580 m apare suprafaţa Râu Şes I cu caracter uşor
vălurit. Dincolo de aceasta se face trecerea prin versantul pronunţat al muntelui Făgeţel
spre muntele Priseaca, unde este foarte bine pusă în evidenţă suprafaţa Râu Şes II la o
altitudine relativă de 1360 m. Aceasta este ultima suprafaţă care aparţine Munţilor
Leaota, muntele Priseaca făcând racordul cu nivelul de ± 900 m (Nivelul Branului) care
aparţine Culoarului Dragoslavele – Bran şi este asimilat suprafeţei Gornoviţa.
Profilul 9, interfluviul Mitarca – Brătei înconjoară bazinul pârâului Mitarca pe la
nord, având o direcţie generală NV – SE, pornind din culmea principală a Munţilor
Leaota prin muntele Jugureanu, până în valea Ialomiţei (fig. 5.25).

Fig.5.24. Interfluviul de la Nord de Valea Bădenilor

În cadrul lui se distinge în primul rând o suprafaţă bombată la 1780 m care

aparţine complexului Borăscu II şi un umăr la 1530 m aparţinând suprafeţei Râu Şes I,
umăr de vale care aparţine confluenţei Mitarca – Brătei. Confluenţa dintre cele două văi
se produce la nivelul unei suprafeţe aproape plane situate la 1300 m, ceea ce corespunde
nivelului Râu Şes II.

112
 Fig. 5.25. Interfluviul Mitarca - Brătei

Profilul 10, culmea interfluvială Dudele (Dudele Mari şi Dudele Mici – fig 5.26)
porneşte din interfluviul Brătei – Bângăleasa (est – vest) şi are un traseu nord – sud până
la confluenţa Brătei – Pârâul Negru, artere pe care le desparte. În cadrul lui se pot
identifica sporadic cele două trepte aparţinând complexului Borăscu, respectiv Borăscu I
în Duda Mare şi Borăscu II în Duda Mică.

Fig. 5.26. Culmea Dudele

Profilul 11, profilul muntelui Pietrele Albe (fig. 5.27) pune în evidenţă trepte de ±
1750 m şi ± 1800 m care aparţin nivelului Borăscu II.

113
 Fig. 5.27. Muntele Pietrele Albe

Profilul 12, interfluviul Pârâul Rece – Brătei porneşte din culmea principală şi
coboară accentuat către Est, spre Valea Brăteiului. Pe acest traseu se pun în evidenţă două
nivele importante (fig. 5.28). Este vorba pe de o parte de nivelul Borăscu ce are trepte la
2000 m, 1910 m şi 1750 m, şi pe de altă parte de nivelul Râu Şes I care apare foarte
extins la 1510 m.

Fig. 5.28. Interfluviul Brătei – Pârâul Rece

114
 Profilul 13 este un profil longitudinal de vale pe valea Rătei. O vale cu o lungime
de 7250 m, având o diferenţă de nivel de 1000 m între obârşie şi confluenţa cu Ialomiţa,
deci o pantă medie de 137 ‰.
Prezintă pe ansamblu un profil de echilibru dinamic, cu excepţia sectorului din
avale unde apar două rupturi de pantă la 1200m şi 1000 m, care corespund sectorului de
chei ale Răteiului.
În cadrul versanţilor se poate observa prezenţa umerilor de vale la 1500 m,
respectiv 1300 m, corespunzând nivelului Râu Şes I, respectiv Râu Şes II (fig. 5.29).
Raportate la talveg, ambele nivele de umeri au o altitudine relativă de ± 250 m,
putând fi atribuite aceleiaşi etape morfogenetice.

Fig. 5.29. Profil complex pe Valea Răteiului

Profilul 14, profil longitudinal de vale pa valea Raciului, având o lungime de

11750 m, pe o diferenţă de nivel de 1200 m, are o pantă medie de 102 ‰.
Ca şi Valea Răteiului, are un profil apropiat de profilul de echilibru, fără rupturi
de pantă semnificative, cu excepţia sectorului inferior, unde apare o ruptură de pantă
semnificativă pe fondul contactului litologic dintre şisturile cristaline de Leaota şi
conglomeratele de Bucegi.
La nivelul versanţilor se remarcă prezenţa unor umeri de vale la altitudini de ±
1700 şi ± 1750 m corespunzători suprafeţei Borăscu II; ± 1500 şi ± 1600 m
corespunzători suprafeţei Râu Şes I şi respectiv ± 1350 m pentru Râu Şes II (fig. 5.30).

115
 Fig. 5.30. Profil complex pe Valea Raciului

Profilul 15. În bazinul pârâului Mitarca apar umeri de vale la 1700 – 1750 m,
umeri care aparţin complexului Borăscu II şi care corespund circului glaciar Mitarca (fig.
5.31).

Fig. 5.31. Profil complex pe valea Mitarca

În concluzie, în Munţii Leaota se pot contura cele trei complexe de modelare

caracteristice Carpaţilor Meridionali. Acestea apar, în linii mari, la altitudinile de ± 2000
m şi ± 1700 m pentru suprafaţa Borăscu; ± 1500 m şi ± 1300 m pentru suprafaţa Râu Şes
şi ± 1000 m şi ± 900 m pentru suprafaţa Gornoviţa, aceasta din urmă având apariţii cu
totul sporadice în Munţii Leaota dar fiind caracteristică pentru contactul dintre Munţii
Leaota şi Culoarul Dragoslavele – Bran (fig. 5.32, 5.33).

116
 Fig. 5.32. Suprafeţele de nivelare din lungul interfluviilor principale

117
Fig. 5.33. Suprafeţele de nivelare din văile pâraielor Raciu, Rătei şi Mitarca
 Suprafaţa de eroziune superioară este echivalentă celei mai vechi suprafeţe
de nivelare din Carpaţi – Borăscu (Pediplena Carpatică, plasată de George Vâlsan în
Munţii Leaota la 1800 – 1900 m, Posea, 1998). Această suprafaţă are aspect de pod (în
munţii Leaota, Jugureanu, Şutila), de culmi rotunjite (în munţii Pietrele Albe, Mitarca,
Răteiu, Românescu, Cioara), de martori în formă de trunchi de piramidă (în munţii
Tîncava şi Ţăbra) sau trapezoidal în muntele Sântila. Aspectul suprafeţei este al unei
pediplene, iar vârsta sa este apţian – albiană.
Altitudinal, aceasta apare în două mari trepte: una la ± 2000 m, cu aspect de pod
şi alta la ± 1700 m, mai extinsă şi cu aspect mai complex (fig. 5.34).

Fig. 5.34. Suprafaţa de

nivelare Borăscu

118
 Treapta de 2000 m (Borăscu I) apare în culmea Leaota – Mitarca, în interfluviul
Raciu – Rătei, interfluviul Rătei – Brătei, interfluviul dintre Valea Bădenilor şi Valea
Caselor, în toate cazurile în imediata apropiere a nodului orografic principal Leaota –
Mitarca, precum şi în muntele Duda Mare, la contactul cu Munţii Bucegi. În cadrul
acestei suprafeţe apar toate vârfurile de peste 2000 m din Munţii Leaota: 2132,6 m –
vârful Leaota, 2004,4 m în Leaota, 2018,5 m şi 2025,5 m în muntele Răteiu şi 2046 m în
muntele Mitarcea.

Treapta de 1700 m (Borăscu II) este cea mai extinsă din cadrul acestui complex,
având apariţii, la altitudini variate, în general în jurul valorii de ± 1700 m. Astfel, această
suprafaţă apare în culmea principală nord – sud în muntele Jugureanu (fig.5.35), în munţii
Tâncava şi Ţabra şi la nord de vârful Leaota, până în Vârful Sf. Ilie (fig. 5.36), ca o
suprafaţă extinsă, în Creasta Lungă (interfluviul Raciu – Rătei), în interfluviul Rătei –
Brătei (la 1650 – 1700 m), între Muntele Ciorii şi muntele Albescu (unde altitudinea
variază între 1677 m şi 1790 m), în muntele Râiosu ca o suprafaţă extinsă şi în muntele
Cioara ca o treaptă la 1709 m, în muntele Duda Mică şi în muntele Pietrele Albe (la ±
1750 m şi ± 1800 m).

Fig.5.35. Suprafaţa de nivelare Borăscu II (± 1700 m) în Muntele Raciu – stânga şi Muntele Jugureanu –
dreapta

Fig. 5.36. Suprafaţa de nivelare Borăscu II, în Muntele Sfântu Ilie (desen de Elena Vrăbioiu)

119
 Înălţările succesive ale masivului şi reţeaua hidrografică într-o dinamică
accentuată au fragmentat continuu suprafaţa superioară de eroziune, respectiv treapta
superioară a nivelului Borăscu. Ea se păstrează numai în cele mai înalte sectoare ale
Munţilor Leaota, unde eroziunea regresivă s-a manifestat mai târziu şi mai greu, şi unde
în prezent acţionează procesele crio-nivale (Sultana, 1976).

Complexul de nivelare Râu Şes (Suprafeţele medii Carpatice) apare în

Munţii Leaota cu două trepte: treapta superioară Râu Şes I la ± 1500 m şi treapta
inferioară Râu Şes II la ± 1300 m (fig. 5.37). În partea estică a masivului, nivelul are
aspectul unei trepte a culmilor secundare ce se desprind din nodul orografic Mitarca –
Leaota. Prin unele şei, treapta superioară face trecerea dintr-un bazin hidrografic în altul,
iar cea inferioară apare dezvoltată în lungul văilor sub formă de umeri.

Fig. 5.37. Suprafaţa de

nivelare Râu - Şes

120
 Treapta superioară Râu Şes I este mai întinsă şi apare la nivelul
interfluviilor, dar şi ca umeri de vale, la altitudini ce se menţin în jurul altitudinii
de 1500 m. Astfel, apare ca un complex de trepte succesive la ± 1600 m, ± 1500
m, ± 1400 m în muntele Marginea Domnească, sub forma unor vârfuri piramidale
la 1530 m în muntele Românescu, cu o largă extindere în muntele Raciu cât şi la
baza muntelui Creasta Lungă, în muntele Răteiul Românesc, apare la 1500 – 1600
m în Muntele Zăbavei şi în Culmea Zacotelor (în NV ); în V Munţilor Leaota
apare în Poiana Scoruş la 1500 m şi în muntele Vârtoapele (mai jos, la 1430 m);
În SV apare în Plaiul Făgeţel la 1550 – 1580 m; în interfluviul Pârâul Rece –
Brătei (în estul Munţilor Leaota) la circa 1510 m. De asemenea nivelul Râu Şes I
apare ca umeri pe văile Rătei (la 1500 m) şi Raciu (la 1500 şi 1600 m).

Nivelul Rău Şes II apare în Munţii Leaota sub forma unor culmi uşor rotunjite,
umeri de vale şi martori de eroziune, la altitudini cuprinse între 1200 şi 1400.
Astfel, suprafaţa Râu Şes II este întâlnită pe interfluviul principal Dâmboviţa –
Ialomiţa, la 1250 m altitudine, în muntele Românescu (fig. 5.38), ca martor de eroziune la
1378 m, apare ca o largă înşeuare la 1350 m, între Creasta Lungă şi muntele Raciu; apare
în muntele Ghimbav la circa 1310 – 1400 m ca o suprafaţă extinsă; în sud – vestul
muntelui Vârtoapele la 1250m, în muntele Priseaca la 1360 m; apare de asemenea ca
nivel de umeri pe văile Răteiului şi Raciului.

Fig. 5.38. Suprafaţa de nivelare Râu Şes II (la aproximativ 1350 m) în Muntele Românescu, denivelată
datorită prezenţei muşuroaielor cu Nardus stricta, şi la 1400 m în Marginea Domnească

Nivelul Gornoviţa denumit Platforma Predealului, Platforma pasurilor înalte

carpatice (Vâlsan, 1939, p. 20 – 41), Platforma clăbucetelor, Suprafaţa Carpatică de
Bordură Brăneană (Posea, 1998, p. 15), acest nivel nu caracterizează masivul Leaota;
apare în sud, în muntele Fundul Pământului, ca o prispă deasupra depresiunilor
subcarpatice Cetăţeni – Râu Alb.
La periferia sud-vestică şi sudică – de exemplu, pe valea pârâului Vaca – apare
un nivel în jur de 900 m cu aspect de umeri. Acest nivel corespunde cu cel al suprafeţei
Gornoviţa din lungul Culoarului Dragoslavele – Bran, treapta inferioară (fig. 5.39).

121
Culmile joase din cadrul culoarului au fost încadrate de M. Constantinescu (1642) în
platforma Dâmboviţei, ea retezând calcarele jurasice şi şisturile cristaline. În vestul
Leaotei, pătrunde la est de Podu Dâmboviţei, în bazinul văii Cheia (piscul Stoichii –
1005, Muchia Zacotelor – 1200), şi apare deasupra cheilor de la Cetăţeni, din sud-vestuul
masivului (Posea, 1998, p. 17).

Fig. 5.39. Suprafaţa de nivelare Gornoviţa

122
Fig. 5.40. Suprafeţele de nivelare din Munţii Leaota

123
 1.4. Relieful glaciar
Problema reliefului glaciar în Munţii Leaota este foarte puţin abordată în
literatura de specialitate. Datorită altitudinii mai coborâte şi întinderii reduse a treptei
hipsometrice de 2.000 m (0,25% din suprafaţa totală), prezenţa reliefului glaciar în Munţii
Leaota a fost mult timp şi încă este sub semnul întrebării. Cea mai mare parte a studiilor
geomorfologice fie neagă prezenţa reliefului glaciar, fie nu iau în discuţie Munţii Leaota
atunci când se pune problema formelor de relief glaciar din România.
La nivelul anului 1900 (fig. 5.41), într-o sinteză asupra glaciaţiei din Carpaţii
Meridionali (De Martonne) Munţii Leaota nu apar pe harta răspândirii reliefului glaciar
(apar în schimb Munţii Iezer şi Munţii Bucegi, în imediata apropiere). În Monografia
Geografică a R.P.R., vol I, Geografia Fizică (1960) nu se face nici o menţiune despre
existenţa unor urme glaciare în Munţii Leaota. De asemenea, Valeria Velcea şi Al. Savu
(Geografia Carpaţilor şi Subcarpaţilor României, 1984) nu semnalează prezenţa glaciaţiei
pleistocene în Leaota. I Sîrcu afirmă imposibilitatea existenţei reliefului glaciar în Munţii
Leaota: Deşi înaltă, în Leaota n-au existat gheţari în cuaternar (1971, p. 211).

Fig. 5.41. Repartiţia reliefului glaciar în Carpaţii Meridionali (De Martonne, 1900)

Petre Coteţ (1973, p 187) consideră că relieful glaciar este slab dezvoltat datorită
adăpostului de care s-a bucurat Leaota împotriva vânturilor de NE în timpul
Pleistocenului, adăpost oferit de Munţii Bucegi. Această ipoteză este însă forţată, fiind
preluată probabil de la Emm. de Martonne, deoarece acesta din urmă a analizat datele
climatice de la staţia meteorologică Bucureşti (singura de la acea dată), unde direcţia
dominantă a vântului era nord-estică, estică şi sud-estică. Numeroasele staţii
meteorologice de înălţime existente în prezent au stabilit faptul că direcţia dominantă a
vântului este cea vestică (fig. 5.42), probabil aceeaşi ca şi în Pleistocen (Cârciumaru,
1980, p. 230) când era nord-vestică, dinspre calota glaciară europeană.

124
 Fig. 5.42. Frecvenţa medie anuală a
vântului pe direcţii (%) la staţia
meteorologică Vârful Omu (Bucegi)

De altfel, acest lucru este remarcat şi de L. Sawicki în 1912, care precizează că

direcţia dominantă a vânturilor în Pleistocen, era vestică şi, ca urmare, acumularea
zăpezilor s-a făcut la adăpost de această direcţie, ceea ce explică preponderenţa circurilor
glaciare din Carpaţi pe versanţii nord-estici, estici şi sud-estici. Circul glaciar din Mitarca
are, de asemenea, orientare nord – nord-estică.
După 1950, apar însă şi primele menţiuni asupra acestui tip de relief, în prezent
admiţându-se, nu fără rezerve, prezenţa unui circ glaciar suspendat de tip pirenean în
nord-estul Vârfului Leaota, la obârşia pârâului Mitarca.
Cea dintâi consemnare argumentată asupra reliefului glaciar în această unitate
montană îi aparţine lui Eugen Nedelcu (1964, p. 125). Acesta, în lucrarea Sur la cryo-
nivaton actuelle dans les Carpates Méridionales entre les rivières Ialomiţa et Olt publică
o hartă19 în care, la nord de vârful Leaota, diferenţiază două circuri: unul glaciar şi unul
crio-nival (fig. 5.43). Chiar dacă prezintă anumite inexactităţi (în hartă ambele circuri se
află situate la nord de vârf; în realitate, vârful Leaota este cel care le desparte; orientarea
circurilor este, de asemenea, inexactă, ambele fiind reprezentate ca având orientare nord-
vest, în timp ce, în realitate, circul glaciar are orientare N-NV, iar cel crio-nival orientare
N), este prima dovadă a prezenţei reliefului glaciar aici şi, de aceea, toată literatura de
specialitate apărută după acest moment preia ideea – cu sau fără reţineri – a existenţei
reliefului glaciar în Munţii Leaota. Această idee a fost preluată de geografii care s-au
ocupat mai îndeaproape de Munţii Leaota, precum şi în unele sinteze asupra reliefului
României. În acest sens amintim evidenţierea aceloraşi forme glaciare în sinteza Relieful
României20 (Posea, Popescu, Ielenicz, 1974, p. 195), în harta proceselor de modelare
actuală din Atlasul R.S.R. şi, ulterior, de către Viorica Sultana21 (1975, p. 5) în rezumatul
tezei de doctorat.
19
ulterior republicată în 1965, p.172
20
Carpaţii de Curbură menţin forme glaciare evidente în munţii Bucegi şi Leaota, lipsind în
celelalte masive.
21
relieful glaciar în Masivul Leaota este reprezentat prin circul Mitarcei, de formă semicirculară,
situat la 2.050 m altitudine şi printr-un circ glacio-nival situat la obârşia unui afluent al văii
Mitarca, având un diametru de cca 600 m.

125
 Petru Urdea (2002, p. 130) aminteşte de un circ glacio-nival în Munţii Leaota, pe
care îl orientează către sud: circurile glacio-nivale sunt situate pe marginile arealelor cu
glaciaţiune cuaternară şi că se găsesc destul de des pe versanţii sudici, sud-estici şi
estici, aşa cum este cazul formelor expresive din Retezat, Şureanu, Leaota…; menţionăm
că circul din valea Mitarca are orientare N-NE.

Fig. 5.43. Harta reliefului crio-nival din Munţii Leaota (Nedelcu, 1964, p. 125). 1. 2.
vârfuri piramidale cu microrelief de dezagregare; 3. câmpuri de pietre pe interfluvii; 4.
grohotişuri mobile la baza versanţilor abrupţi; 5. suprafaţă de eroziune acoperită de
depozite eluviale; 6. microdepresiuni de culme rotunjită; 7. nişe de nivaţie; 8. zona crio-
nivală; 9. praguri glaciare; 10. zona fluvio-torenţială; 11. circ glaciar; 12. circ glacio-
nival; 13 văi seci.

Mai recent, Gr. Posea (2002, p. 327), în sinteza asupra reliefului glaciar din
România, remarcă prezenţa unui circ suspendat în Leaota.
Bazinul pârâului Mitarca (fig. 5.44) se situează în NE Muntilor Leaota,
întinzându-se pe aproximativ 11 km2, între 2133 m altitudine (vârful Leaota) şi 1300 m
(confluenţa cu Râul Brătei). Sectorul superior al bazinului a fost afectat în mică măsură
de glaciaţiunea pleistocenă, în prezent fiind modelat în regim crio-nival. În aceste
condiţii, în cadrul bazinului pot fi identificate câteva forme de relief glaciar acoperite în
cea mai mare parte de depozite periglaciare şi crio-nivale, caracterizate printr-o mare
varietate, în ciuda fondului petrografic relativ omogen. Analiza acestui complex de

126
modelare glacio-nivală este interesantă, mai ales prin prisma faptului că este foarte puţin
studiat.

Fig. 5.44. Circul Mitarca văzut din muntele Mitarcea (23.08.2007, desen de Elena Vrăbioiu)

Între argumentele care pot fi folosite în sprijinul ipotezei manifestării glaciaţiei

pleistocene în Munţii Leaota şi existenţei reliefului glaciar în bazinul de obârşie al
pârâului Mitarca enumerăm:
- Limita zăpezilor permanente, apreciată la 1700 – 1800 m, contura un etaj nivo-
glaciar în jurul vârfului Leaota. În ceea ce priveşte acest parametru, au existat de-a lungul
timpului o serie întreagă de estimări. Astfel, calculată de către H. Wachner (1930), după
metodele elaborate de Brückner, Höfer şi Kurowski, această limită a fost stabilită pentru
Munţii Bucegi la 1800 m pentru abruptul vestic şi 1700 m pentru cel nordic. De Martonne
calculează, de asemenea, limita zăpezilor permanente folosind metoda lui Penck şi ajunge
la o valoare medie a acestei limite de cca. 1900 m, şi menţionează că aceasta trebuie să fi
fost mai mică pe versanţii nordici şi estici (cf. Vuia, p. 15). De asemenea pe harta
proceselor de modelare actuală din Atlasul R.S.R. se apreciază că limita zăpezilor
permanente corespunzătoare fazei maxime de extindere a glaciaţiunii se situa la 1750 –
1850 m pentru Carpaţii Meridionali. Grigore Posea menţionează în lucrarea Relieful
României că etajul glaciar se întâlneşte la altitudini mai mari de 1800-1900 m. Adoptând
ca indici ai limitei zăpezilor perene nişele glacio-nivale, Gh. Niculescu, stabileşte că
aceasta era situată în timpul glaciaţiei maxime la 1750-1800 m pe versantul sudic, iar pe
cel nordic era mult mai coborâtă.
- Prezenţa morfologiei tipic glaciare, reprezentată aici printr-un circ de tip
pirenean, cu o suprafaţă cvasiorizontală bine dezvoltată, corespunzătoare fundului patului
circului, şi versanţi abrupţi care o înconjoară pe laturile sudică şi vestică (fig. 5.45);

127
 - Prezenţa unui prag bine exprimat morfologic, prag care a reprezentat de altfel şi
limita inferioară de acţiune a gheţarului şi care semnifică trecerea de la modelarea
glaciară la cea fluviatilă (fluvio-torenţială), de unde şi caracterul de circ suspendat.
- Existenţa unui depozit morenic cu o dezvoltare de aproximativ 20 m grosime.
Materialele din acesta sunt foarte eterogene, fragmentele de rocă (şist cristalin) fiind
prinse într-o matrice nisipoasă;

Fig. 5.45. Bazinul morfohidrografic Mitarca, cu dezvoltarea în partea superioară a unui

circ glaciar: 1. suprafaţa de nivelare Borăscu I (2000 m); 2. suprafaţa de nivelare
Borăscu II (1700 – 1800 m); 3. suprafaţa de nivelare Râu – Şes I (1500 m); 4. pădure de
conifere; 5. torenţi pluvio-nivali; 6. circul glaciar; 7. circ glacio-nival; 8.” mare” de
blocuri; 9. pavaj nival; 10. vârfuri piramidale; 11. lac nival

- Prezenţa, în cazul a numeroase fragmente de rocă, a unor urme de şlefuire

(striaţii) care nu ţin seama de planurile de şistuozitate (fig. 5.46) şi care probabil sunt
rezultatul exaraţiei glaciare.

128
 Fig. 5.46. Fragmente de
şisturi cristaline din depozitul
morenic puternic şlefuite

- expoziţia nordică – nord-estică, la adăpostul vânturilor de vest care spulberau

zăpada, şi rocile relativ dure au favorizat dezvoltarea unui circ de mici dimensiuni, ale
cărui elemente pot fi măsurate şi interpretate.

Fig. 5.47. Podul circului din Miarca, orientată NE. Întreaga suprafaţă este acoperită de grohotişuri fixate

Pentru descrierea cât mai exactă a circului din bazinul Mitarca a fost realizată o
analiză morfometrică folosind variabilele consacrate în literatura de specialitate (Evans,
1969, 1974, 1987, Embelton, Hamann, 1988, Gruia, 1997, Toma, 2001, citaţi de Vuia,
2001, p. 34). Delimitarea circului s-a făcut pornind de la harta topografică 1:25.000. Pe
aceasta s-au cartat la teren elementele care definesc circul glaciar: limitele podelei
circului, peretele circului glaciar şi pragul din avale. Delimitarea acestor elemente a
întâmpinat dificultăţi datorate modelării postglaciare, care a dus la mascarea liniei de
racord dintre pod şi peretele circului de către grohotişurile rezultate în urma activităţii
criogene ulterioare (fig. 5.47), pe de o parte, şi înaintarea regresivă a obârşiilor văii
Mitarca în detrimentul circului.

129
 Fig. 5. 48. Circul glaciar Mitarca. Localizare şi elemente morfologice. A – podul circului; B – peretele
circului

Tabel 5.2. Variabilele morfometrice ale circului glaciar din bazinul Mitarca
Nume circ Mitarca
V1 Orientarea circului (grade) 45°
V2 Expoziţia circului (punct cardinal) NORD-EST
V3 Altitudinea maximă a crestei ce înconjoară circul (m) 2133 m
V4 Altitudinea crestei deasupra axei mediane (m) 2133 m
V5 Altitudinea maximă a podelei (m) 1909 m
V6 Altitudinea minimă a podelei (m) 1863 m
V7 Altitudinea medie a podelei (V5 + V6 /2) (m) 1886 m
V8 Denivelarea maximă a podelei (V5 – V6) (m) 46 m
V9 Suprafaţa podelei (km2) 0,019 km2
V10 Suprafaţa peretelui circului (km2) 0,283 km2
V11 Înălţimea axială (V3 – V6) (m) 270 m
V12 Lungimea axei mediane (m) 512 m
V13 Lungimea podelei (m) 237 m
V14 Lungimea conturului crestei (m) 1903 m
V15 Lăţimea circului (m) 82 m
V16 Coeficientul de alungire (V15 / V12) 0,16
V17 Indicele de circularitate (4πV19 / V182) 0,86
V18 Perimetrul circului (m) 2155 m
V19 Suprafaţa circului (km2) 0,302 km2
V20 Volumul circului (V12 x V15 x V11 x 10-9) 0,011 km3
V21 Adâncimea relativă (V11 / √V19) 41,85
V22 Altitudinea medie a circului (V4 + V7/2) (m) 2009,5 m

Se constată astfel că reţeaua fluvio-torenţială s-a adâncit în depozitul morenic

amplasat pe fundul circului cu aproximativ 20 m şi, în acelaşi timp, prin eroziune, a
diminuat suprafaţa iniţială a circului. Acest lucru este indicat de umerii de vale prezenţi
de-o parte şi de alta a văii Mitarca.

130
 Fig.5.49. Circul glaciar din bazinul Mitarca afectat de eroziunea regresivă

Analiza morfometriei s-a bazat pe calcularea şi interpretarea a 22 de variabile

(fig. 5.48, tabel 5.2) şi ne conduce la câteva concluzii care încearcă să clarifice prezenţa
sau nu a glaciaţiei propriu-zise în Munţii Leaota. Pornind de la valorile calculate, se poate
afirma că circul din valea pârâului Mitarca face parte din categoria celor situate la
altitudini coborâte, de 1700 – 2000 m, cu un volum mic, de 0,011 km3, şi o podea cu
înclinare slabă (denivelarea este de 46 m la o lungime a acesteia de aproximativ 200 m).
Forma circului este bine definită, elementele principale, podul şi peretele fiind puternic
evidenţiate. Suprafaţa actuală a podelei circului (0,019 km2) este mult diminuată faţă de
stadiul iniţial în urma eroziunii regresive exercitate de afluenţii pârâului Mitarca (fig.
5.49).
Dacă facem o comparaţie între valorile morfometrice ale circului din Munţii
Leaota şi circurile glaciare din Munţii Retezat, ale căror valori morfometrice au fost
calculate de către Petru Urdea (2000, p. 118) putem trage următoarele concluzii: -
indicele de circularitate (0,86) al circului din valea Mitarca are o valoare mai mare decât a
altor circuri din Munţii Retezat (circurile Fereastra Custurii – 0,33, Pilugu – 0,74, Lazăru
– 0,77, Ciumfu – 0,53, Bârlogu Ursului – 0,6); suprafaţa (0,302 km²) este mai mare decât
a altor circuri din Retezat (Ciumfu – 0,244 km², Fereastra Custurii – 0,119, Bârlogu
Ursului – 0,212 km²); perimetrul (2,1 km) este mai mare sau egal cu cel al unor circuri
din Retezat (Fereastra Custurii – 2 km, Groapele – 2 km, Bârlogu Ursului – 2,1 km,
Aradeş II – 2,1 km);
De asemenea circul glaciar din Leaota prezintă diferenţe faţă de cele glacio-
nivale din Munţii Retezat (Urdea, 2000, p. 122), în special în ceea ce priveşte altitudinea
circului (în Leaota acesta este situat la altitudinea medie de 2009 m în timp ce în Retezat
sunt situate la altitudini cuprinse între 1510 – 1950 m) şi altitudinea maximă şi minimă a
patului circului (1909 m altitudinea maximă şi 1863 m altitudinea minimă în Leaota şi
1750 m cea maximă şi 1550 cea minimă la cel mai tipic circ glacio-nival din Munţii
Retezat, situat la obârşia pârâului Gorova);

131
 Fig. 5.50. Vedere asupra podului circului Mitarca dinspre nord

În concluzie, o serie de parametri (volumul circului, suprafaţa podelei) încadrează

circul Mitarca în categoria circurilor glacio-nivale, iar alţii (altitudinea medie a circului,
denivelarea podelei) îl încadrează (cf. Vuia, 2002, p.38) la circurile glaciare propriu-zise,
de formă cvasicirculară, de mici dimensiuni. Acest lucru ne determină să încadrăm circul
Mitarca în categoria circurilor de gheţar suspendat.

1.5. Relieful crio-nival

1.5.1. Aprecieri generale
Formele de relief crio-nivale sunt rezultatul sistemului de modelare exercitat prin
procesele criogene (cauzate de acţiunea îngheţului prin oscilaţiile diurne şi sezoniere cu
eficacitate mare în sezoanele de tranziţie) şi prin procesele nivale (datorate acţiunii
exercitate de zăpadă). Aceste forme de relief apar şi se dezvoltă astăzi la altitudini mai
mari de 1700 m (domeniul etajului alpin) fiind condiţionate de un climat aspru şi umed
(Nedelcu, 1965, p. 162) şi în domeniul periglaciar, fiind de multe ori asimilat acestuia.
Cel care a introdus termenul de periglaciar a fost geologul polonez Walery
Lozinsky în anul 1909 pentru a desemna un climat rece în afara glaciaţiei. Mediul
periglaciar este definit ca acel mediu în care acţiunea îngheţului şi/sau procesele asociate
permafrostului sunt dominante iar domeniul periglaciar se referă la extinderea globală a
condiţiilor climatice asociate (French, 2003, p. 29)
În România primele observaţii cu privire la periglaciar au fost realizate de către
Emmanuel de Martone (1899, 1900, 1907), George Vâlsan (1910), Th. Krautner (1929),
etc. Cercetările cu privire la acest sistem morfoclimatic şi la manifestarea lui în Carpaţii
româneşti au luat amploare după anul 1950, când contribuţii importante au avut numeroşi
geografi: V. Mihăilescu (1957), V. Mihăilescu, T. Morariu (1957), Valeria Velcea (1958,
1961), Gr. Posea (1958, 1961, 1963), P. Coteţ (1957, 1960, 1966, 1968), Gh. Niculescu,
E. Nedelcu (1961), Silvia Iancu (1960, 1961), Gh. Niculescu (1964), E. Nedelcu (1964),
M. Iancu (1964), M. Grigore, N. Popescu (1965), I. Donisă (1964), I. Ichim (1974), etc.

132
 1.5.2. Periglaciar sau crio-nival
Odată cu amplificarea cercetărilor asupra acestui sistem de modelare, se ridică o
serie de probleme legate de denumirea lui. În acest sens în decursul cercetărilor asupra
modelării etajului alpin din România s-au impus două curente ai căror reprezentanţi
argumentează pentru acest sistem de modelare două denumiri: periglaciar sau crio-nival.
Printre cei care numesc acest sistem periglaciar se numără: P. Coteţ (în diverse
articole apărute în anii 1960, 1961, 1964. Dintre acestea:, Câteva date noi asupra
elementelor periglaciare din ţara noastră (1961), Forme de relief periglaciaire en
Roumanie (1964).
Valeria Velcea (1961, p.180), semnalează prezenţa unui periglaciar actual în
Munţii Bucegi. În cursul de Geomorfologie (2006, p. 245), susţine că periglaciarul actual
este prezent acolo unde îngheţul acţionează 7 – 9 luni pe an şi unde zăpada persistă timp
îndelungat.
Gr. Posea susţine ideea unui relief periglaciar pleistocen (1969, p.184), dar
păstrează denumirea de periglaciar şi pentru modelarea din prezent menţionând că mediul
periglaciar se găseşte azi în România numai în etajul alpin (2002, p.333).
Silvia Iancu numeşte acest sistem de modelare tot periglaciar în mai multe
articole legate de relieful Munţilor Parâng. Aici identifică (1961, p. 191 – 203) nişte
elemente periglaciare puţin aparte: şanţuri nivale, văi plate nivale şi pante măturate.
V. Mihăilescu şi T. Morariu în 1957 consideră că, în prezent, în regiunile
munţilor înalţi se poate vorbi de “un mediu periglaciar actual intermitent sau sezonier“,
datorită faptului că sistemul de modelare a reliefului este reprezentat prin îngheţul şi
dezgheţul repetat şi prezenţa zăpezii numai în sezoanele de iarnă.
I. Ichim vorbeşte (Cu privire la unele fenomene periglaciare din Carpaţii
Orientali, 1973) despre fenomene periglaciare actuale. I. Donisă susţine, de asemenea
existenţa, unui relief periglaciar actual în lucrarea Geomorfologia Văii Bistriţei, el având
o părere diferită şi în ceea ce priveşte formele reliefului periglaciar, susţinând că formele
periglaciare nu sunt forme tipice, în România neexistând un mediu periglaciar tipic. E. W.
Schreiber susţine în lucrarea Munţii Harghita, studiu geomorfologic, (1994, p. 93), că
astăzi periglaciarul trebuie înţeles ca un sistem morfoclimatic, în care procesele
crionivale joacă un rol predominant. Pentru Munţii Retezat, P. Urdea (2000, p. 164 –
201) analizează prezenţa reliefului periglaciar şi a modelării periglaciare la altitudini mai
mari de 1600 m.
Printre cei care au impus şi care folosesc denumirea de relief sau sistem de
modelare crio-nival se numără:
Ghe. Niculescu argumentează termenul de crio-nival prin faptul că în prezent în
Carpaţi nu se mai întâlnesşte limita zăpezii şi a îngheţului peren, care, la latitudinile
noastre, se găseşte la 3.500 m, unde se întâlnesc condiţii optime ale climatului periglaciar
actual. Astfel, pentru zona înaltă a munţilor noştri se poate folosi denumirea de relief
crio-nival sau zonă crio-nivală (1964, p. 230). Carpaţii româneşti au altitudini maxime de
2500 m astfel condiţiile pentru climatul periglaciar nu se mai întâlnesc permanent, ci
numai în sezoanele de iarnă când zăpada, îngheţul şi dezgheţul devin principalii agenţi de
modelare ai reliefului. Carpaţii Româneşti pot fi astfel incluşi în zona periglaciară
pleistocenă, în vecinătatea calotei glaciare (1964, p. 229).

133
 E. Nedelcu (1964, p. 121) afirmă că pentru pleistocenul superior sistemul de
modelare caracteristic era cel glaciar şi periglaciar, în timp ce în faza actuală se
manifestă sistemul sculptural crio-nival, condiţionat de prezenţa unui climat aspru şi
umed.
D. Bălteanu (1996, p. 27) consideră că la peste 1700 – 1800 m (deasupra limitei
pădurilor) relieful este modelat predominant de procese crio-nivale, care sunt o
continuare a proceselor periglaciare din perioada cuaternară, dar cu intensitate mai
redusă.
Maria Rădoane (2000, p. 210) foloseşte pentru regiunile înalte (2000 – 2200 m)
termenul de zonă crio-nivală, care desemnează principalele procese de modelare actuală
a reliefului. Aceste procese au acţiune şi amploare diminuată faţă de regiunile tipic
periglaciare. Noţiunea de periglaciar se păstrează numai pentru pleistocen, când existau
condiţii optime climatului periglaciar.
Viorica Sultana numeşte la rândul său la fel acest sistem de modelare în mai
multe articole, printre care şi Relieful crio-nival în Munţii Leaota, 1973. Acelaşi sistem de
modelare îl regăsim în tot etajul alpin şi subalpin am Bazinului Ialomiţei (Loghin, 2002,
p. 60)
M. Ielenicz (2004, p. 176) afirmă: crio-nivaţia reprezintă acţiunea combinată a
doi agenţi, frigul şi zăpada, prin îngheţ-dezgheţ, tasări, eroziune, acumulări de zăpadă,
formându-se astfel un relief specific. Într-un articol despre Munţii Buzăului, autorul face
o separaţie clară a formelor de relief periglaciare pleistocene şi a formelor de relief crio-
nivale actuale.
M. Grigore susţine de asemenea existenţa unui relief crio-nival în mai multe
lucrări despre Munţii Banatului. În Munţii Semenicului, studiul reliefului, autorul
defineşte sistemul de modelare crionival ca un sistem de modelare morfoclimatic de tip
montan, cu frecvente cicluri gelive ce duc la crearea formelor crionivale actuale ce se
grefează pe fondul unor forme mai vechi (1981, p.124).
N. Josan, et.al., (1996, p. 380) în Geomorfologie, face deosebire între Sistemul
morfoclimatic crionival şi cel periglaciar spunând că, totuşi, există asemănări între cele
două sisteme de modelare.

1.5.3. Factorii ce influenţează geneza şi evoluţia reliefului crio-nival

În Munţii Leaota, la peste 1800 m, se întâlneşte acest sistem de modelare actuală
a reliefului datorită condiţiilor climatice din această regiune. Acest climat este
caracterizat prin temperaturi medii anuale în jurul valorii de 0°C atingând şi -2°C în jurul
vârfului Leaota, iar numărul anual de zile cu îngheţ este de aproximativ 250
(Stoenescu,1960). Alternanţa îngheţ-dezgheţ (gelivaţie) care se produce cu intensitate în
sezoanele de tranziţie, în special primăvara, la fel ca şi oscilaţiile termice bruşte dintre zi
şi noapte au un rol important în modelarea reliefului prin acţiunea proceselor de
gelifracţie asupra rocilor. Precipitaţiile au valori cuprinse între 1200 şi 1400 mm/an,
aproximativ jumătate din aceste precipitaţii sunt sub formă solidă. Durata stratului de
zăpadă este îndelungată (180 – 220 zile/an) şi se menţine mai ales în regiunile adăpostite,
protejate de vânt. Contribuie de asemenea la modelarea reliefului prin acţiunea de tasare,
acţiunea chimică şi mecanică a zăpezii. Vântul are, de asemenea, un rol important în

134
modelarea reliefului prin acţiunea sa, de eolizaţie, el având viteze mari pe direcţie vest-
est.
În funcţie de altitudine, se pot identifica două etaje în care au loc procese
crionivale: Suprafeţele situate la altitudini de peste 1800 m, modelate în regim crionival şi
versanţii aflaţi la altitudini cuprinse între 1600 – 1800 m, în care se combină acţiunea
îngheţ – dezgheţului şi a zăpezii cu modelarea fluvio-torenţială

1.5.4. Agenţi şi procese crio-nivale

Formele de relief crio-nivale sunt rezultatul unui sistemului de modelare exercitat
prin procesele criogene (cauzate de acţiunea îngheţului prin oscilaţiile diurne şi sezoniere
cu eficacitate mare în sezoanele de tranziţie) şi prin procesele nivale (datorate acţiunii
exercitate de zăpadă).
Dintre procesele criogene se evidenţiază gelifracţia (acţiunea îngheţului asupra
rocilor, care duce la fracţionarea şi dezagregarea lor, fiind afectate, în special, rocile care
apar la zi) şi crioturbaţia (ansamblul de deranjamente şi deplasărilor materiei ce au loc în
sol, scoarţa de alterare sau în roci neconsolidate sub efectul îngheţ-dezgheţului; se
formează terenuri structurate (patter ground), cutări regulate (involuţii şi plicaţii),
solifluxiune, geli-creep)
Procesele nivale sunt reprezentate prin acţiunea mecanică a zăpezii, acţiunea de
tasare a zăpezii, acţiunea chimică a zăpezii, când apa rezultată din topire dizolvă
substratul.

1.5.5. Formele reliefului crio-nival

Formele de relief crio-nivale sunt rezultatul unui sistem de modelare exercitat
prin procesele criogene (cauzate de acţiunea îngheţului prin oscilaţiile diurne şi sezoniere
cu eficacitate mare în sezoanele de tranziţie) şi prin procesele nivale (datorate acţiunii
exercitate de zăpadă). Aceste forme de relief apar şi se dezvoltă astăzi la altitudini mai
mari de 1.700 m (domeniul etajului alpin) fiind condiţionate de un climat aspru şi umed
(Nedelcu, 1965).
Principalele forme crio-nivale rezultate în urma proceselor criogene şi nivale
sunt: grohotişurile, atât fixate cât şi mobile, formele ruiniforme, desenele de pământ,
scoarţele de alterare, treptele de altiplanaţie, gheţarii de grohotiş, muşuroaiele înierbate,
terasetele de solifluxiune, potecile de vite, blocurile oscilante şi blocurile glisante,
blocurile ordonate (grezes litesurile), pavajele nivale şi blocurile cumpănite (forme de
relief criogene) şi semipâlniile nivale, culoarele de avalanşă, potcoavele nivale, circurile
nivale, nişele nivale şi microdepresiunile nivale (forme de relief nivale).
Ca şi în cazul celorlalţi munţi ce alcătuiesc Carpaţii Meridionali, cu altitudini
situate în jur de 2.000 m, şi în Munţii Leaota se dezvoltă un sistem de modelare crionival
ce a dus la formarea unui relief specific, în special în etajul alpin, pe suprafaţa de nivelare
Borăscu (dezvoltată aici la altitudini ce variază între 1.700 – 2.000 m). Dezvoltarea
reliefului crionival este, de asemenea, influenţată aici de prezenţa rocilor gelive (şisturile
cristaline). Se observă frecvenţa mare a formelor dezvoltate pe suprafeţe plane, în
dezvoltarea cărora un rol important vârsta înaintată a Munţilor Leaota şi implicit prezenţa
suprafeţelor de nivelare pe arii întinse.

135
 Relieful crionival este reprezentat în prin: grohotişuri (atât fixate cât şi mobile),
blocuri glisante, scoarţe de alterare, muşuroaie înierbate, terasete de solifluxiune şi
microdepresiuni nivale.

Grohotişurile reprezintă fragmente de rocă, colţuroase, amestecate haotic

rezultate în urma acţiunii cuplului îngheţ-dezgheţ asupra rocilor gelive (şisturi cristaline).
În Munţii Leaota grohotişurile au o răspândire foarte mare, atât fixate cât şi mobile.
Grohotişurile mobile se găsesc de obicei la altitudini de peste 1.800 m, în culmea Leaota,
muntele Mitarca, muntele Sfântu Ilie, Sântilia, datorită faptului că aici gelifracţia se
manifestă cu o intensitate mai mare, în timp ce grohotişurile fixate se găsesc spre baza
muntelui, la aproximativ 1.400 – 1.600 m şi mai jos, unde sunt acoperite de vegetaţie
(muntele Marginea Domnească, muntele Sântilia, valea Crovului). Acest aspect este
dealtfel semnalat şi pentru munţii Iezer şi Făgăraş, cei mai apropiaţi munţi asemănători
din punct de vedere petrografic cu Munţii Leaota. În timp ce grohotişurile mobile se
plasează în general deasupra înălţimii de 1800 – 1900 m, cele fixate se pot urmări până la
poalele munţilor, în etajul forestier, dovedind intensitatea gelifracţiei în regiunile de mică
altitudine ale Carpaţilor, într-un moment când pădurile – potrivit condiţiilor climatului
periglaciar – se retrăseseră în zona de dealuri şi de câmpie (Niculescu, Nedelcu, 1961).
Peste grohotişurile fixate de vegetaţie pe alocuri se suprapune o pătură de
grohotişuri mobile, active. O astfel de situaţie se regăseşte în Valea Crovului, care în
prezent este practic înecată de grohotişuri.
O altă categorie de grohotişuri o reprezintă cele reactivate prin procese de pantă,
şi prin despăduririle şi incendierile făcute de ciobani pentru a mări suprafaţa de păşunat
(Sultana, 1973, p.145).
Din punct de vedere al localizării, se evidenţiază faptul că acestea acoperă o mare
parte a etajului altimetric de peste 1800 m, fiind prezente în Culmea Leaota, munţii
Mitarcea, Sântilia, Vâja, Valea Crovului, Marginea Domnească, etc. Organizarea acestor
grohotişuri este influenţată de configuraţia terenului, de pantă, de lungimea versantului,
astfel încât pot fi întâlnite mai multe forme de organizare:
- Râurile de pietre, reprezintă o formă de acumulare a grohotişurilor mobile,
fiind alcătuite din blocuri de mărimi diferite, ce se dispun sub formă de fâşii pe versanţii
cu pantă accentuată. Acestea prezintă dimensiuni şi grade de stabilitate diferite de la caz
la caz. Există cazuri de râuri de pietre stabilizate aproape complet, lucru care este pus în
evidenţă de gradul mare de înierbare şi de fixare cu vegetaţie, dar şi cazuri de râuri încă
dinamice. De cele mai multe ori, râurile de pietre de dimensiuni mari sunt stabilizate, în
timp ce activitate mai intensă prezintă râurile de pietre de dimensiuni mici. Dimensiunile
acestor organisme variază între 20 – 40 m şi 50 – 100 m, cele mai multe fiind localizate în
munţii Mitarcea, Sfântu Ilie, Şutila, Tâncava, etc.
Un astfel de organism a constituit obiectul unei analize amănunţite privind
alcătuirea, dimensiunile şi dinamica râurilor de pietre din Munţii Leaota. Este vorba de un
râu de pietre amplasat pe versantul vestic al muntelui Sf. Ilie (fig. 5.51), la aproximativ
1700 m altitudine, cu o lungime de 65 m şi 2 până la 14 m lăţime.

136
Fig. 5.51. Râu de pietre în muntele Sfântu Ilie

137
 - Blocurile glisante (blocurile reptante, alunecări de blocuri) sunt fragmente de
rocă desprinse din aflorimentele de pe interfluvii, care alunecă lent în depozitul de pe
versanţii aflaţi în partea inferioară, formând în faţă, pe direcţia de înaintare, un val de
materiale coluviale, numit burlet, iar în amunte, pe traiectoria de deplasare, o
microdepresiune alungită. Odată cu înaintarea blocului glisant, amunte de acesta valurile
laterale şi microdepresiunea au tendinţa de a se nivela şi sunt acoperite de vegetaţie.
Dinamica acestor blocuri este mai intensă primăvara, atunci când are loc o umectare
puternică a solului datorită dezgheţului la care se adaugă topirea zăpezii. Asemenea forme
sunt foarte frecvente în muntele Secările (fig. 5.52), unde se găsesc blocuri glisante cu
dimensiuni de la 0,5 – 1 m până la 3 – 4 m diametru.

Fig. 5.52. Blocuri glisante în muntele Secările

- Mările de pietre (fig. 5.53), se desfăşoară pe suprafeţele cvasiorizontale

corespunzătoare suprafeţelor de nivelare Borăscu I şi II, de la altitudini de 1.700 m –
2.000 m. Ele apar ca îngrămădiri de blocuri rezultate în urma gelifracţiei. Astfel de
câmpuri de pietre sunt prezente în imediata apropiere a vârfului Leaota, la aproximativ
2.000 m altitudine.

Fig. 5. 53. Aglomerare de grohotiş sub forma mării de pietre

138
 - Regolitul apare în mod special pe suprafaţa de nivelare Borăscu la 2.000 m
altitudine. Formarea acestuia este datorată alterării depozitelor eluviale sub influenţa
gelivaţiei în faza de tranziţie de la climatul glaciar la cel actual. Procesele de dezvoltare a
învelişului eluvial continuă de asemenea şi în prezent dar cu o intensitate mai redusă
(Nedelcu,1964, p. 124).
- Pavajul nival (pavaj de pietre, pavaj de rocă) reprezintă o aglomerare ordonată
de lespezi rezultată în urma acţiunii procesului de îngheţ – dezgheţ asupra lespezilor de
şisturi cristaline desprinse prin procesele de gelifracţie. Pavajele nivale (pavaje
periglaciare) se formează în condiţiile permafrostului, când molisolul permite aşezarea pe
lat a lespezilor. Variaţiile de temperatură provoacă apariţia de cupluri de forţe orizontale
care, alături de deviaţia periglaciară datorită gheţii interstiţiale, sunt răspunzătoare de o
asemenea aşezare a lespezilor (Bertouille, 1973, citat de Urdea, 2000, p. 191). Această
definiţie indică faptul că pavajele nivale din Munţii Leaota au caracter relict. Acestea sunt
prezente la aproximativ 2.000 – 2.500 m altitudine în munţii Mitarcea şi Leaota (fig. 5.
54).

Fig. 5.54. Pavaj nival lângă vârful Leaota (stânga) şi în muntele Rătei (dreapta)

- Cercurile de pietre reprezintă formă circulară, cu aspect de sortare a

materialelor, au pe margine materialul grosier (rocile) ce înconjoară materialul fin aflat în
centru (Washburn, 1956, p. 108). Prezenţa acestor structuri este încă incertă în Munţii
Leaota, existând câteva forme asemănătoare cercurilor de pietre în muntele Sfântu Ilie
(fig. 5. 55).

Muşuroaiele înierbate, cunoscute în literatura de specialitate din România şi

sub denumirea de marghile reprezintă acumulări de material fin uşor bombate în care are
loc o sortare a materialelor. De asemenea, aceste muşuroaie înierbate pot să nu aibă în
mijloc un miez de material grosier (Washburn, 1965, p. 126). Ele se dezvoltă mai ales pe
suprafeţele orizontale şi pe pantele slabe, într-un mediu umed datorat depunerilor mari de
zăpadă, dar şi reţinerii apei rezultate din topirea acesteia şi din ploi. Datorită umezelii, pe
aceste muşuroaie se dezvoltă o bogată vegetaţie alpină, lucru care denotă natura lor
organică.

139
 Fig. 5.55. Structuri asemănătoare cercurilor de pietre în muntele Sfântu Ilie

Fig. 5.56. Structura unui muşuroi înierbat din Muntele Mitarcea: O – Orizontul organic; Aou – Orizontul A
ocric umbric; Es – Eluvial spodic; Bhs – B humico spodic; R – roca în loc (şist cristalin)

140
 Au o răspândire foarte mare, aceste forme găsindu-se atât la altitudini
corespunzătoare suprafeţei superioare de eroziune, cât şi la altitudini corespunzătoare
etajului forestier, 1.500 – 16.00 m. Dimensiunile lor variază între 40 – 70 cm în diametru
şi 30 – 50 cm înălţime (fig. 5.56)

Potecile de vite, formează un microrelief creat de animale, în special

primăvara când solul este puternic umectat datorită dezgheţului şi topirii zăpezii, prin
acţiunea de tasare exercitată de către copitele ovinelor. Se creează, astfel, mici trepte în
lungul curbelor de relief, asemănătoare terasetelor de solifluxiune care, în timp, duc la
degradări de teren.

Nişele nivale se dezvoltă în urma acţiunii de tasare şi eroziune lentă produsă de

zăpadă pe versanţii umbriţi, în special pe cei cu orientare nordică şi estică unde zăpada
persistă pentru mai mult timp, dar se pot afla şi pe pantele sudice, fiind în legătură cu
direcţia vânturilor dominante dinspre V şi NV care aduc cantităţi mari de zăpadă.
Nişele de nivaţie se dezvoltă, de obicei, la schimbarea de pantă dintre suprafeţele
de eroziune superioare şi versanţii abrupţi, la marginea superioară a circurilor glaciare sau
glacio-nivale, în şei sau la obârşia văilor torenţiale.
Aceste forme sunt numeroase în masivele caracterizate de prezenţa suprafeţelor
de nivelare (Nedelcu, 1965), fiind prezente în număr destul de mare în Munţii Leaota în
Mitarca, Şutila, Răteiul, etc.

Fig. 5.57. Nişă nivală în Secările şi depresiune nivală de interfluviu în Sf. Ilie

Microdepresiunile nivale sunt forme de tasare nivală ce iau naştere în urma

presiunii exercitate de stratul de zăpadă asupra micilor depresiuni din scoarţa de alterare
de pe suprafeţele orizontale şi asupra depozitelor de pantă. În funcţie de localizare şi de
condiţiile topografice, se deosebesc patru tipuri de microdepresiuni (Nedelcu, 1964):
microdepresiuni nivale de platou, întâlnite pe suprafeţele de nivelare, microdepresiuni
nivale de culmi rotunjite, întâlnite pe coamele munţilor, în şei şi curmături,
microdepresiuni nivale pe versanţi şi microdepresiuni nivale în circuri şi văi glaciare. În
Munţii Leaota, larg răspândite sunt microdepresiunile nivale de culmi rotunjite (Nedelcu,

141
1964). În nord-vestul acestora, nivaţia a realizat o serie de microdepresiuni de diverse
forme şi dimensiuni (fig. 5.57), acoperite cu materiale eluviale şi în care se găsesc
grohotişuri fixate. În unele dintre aceste depresiuni au fost cantonate lacuri22 sau mlaştini
(munţii Albescu, Făgeţelul, Cumpărata, Leaota, Muntele Lacului).

1.5.6. Stadiul evolutiv al reliefului crio-nival / periglaciar

Există două categorii importante de forme de relief dezvoltat în condiţiile
modelării crio-nivale în Munţii Leaota. În acest sens se diferenţiază relieful periglaciar
fosil şi relieful crio-nival actual. Primul a fost creat la nivelul Pleistocenului superior, în
condiţiile unei modelări periglaciare intense, condiţionate de prezenţa reliefului glaciar la
altitudini mai mari de 1700 m, în imediata apropiere: Munţii Bucegi, Munţii Iezer, Munţii
Piatra Craiului, sau în mai mică măsură în Munţii Leaota. Acesta este relativ uşor de
identificat în etajul pădurilor de foioase şi de conifere, şi coboară până la altitudini de
aproximativ 1300 – 1500 m şi mai jos, sub forma grohotişurilor organizate în conuri,
trene şi râuri de pietre, fixate de vegetaţie şi pe care s-a dezvoltat un strat de muşchi
compact (fig. 5.58). Astfel de grohotişuri fixate pot fi întâlnite în cea mai mare parte a
etajului forestier din Munţii Leaota, în culmile: Românescu, Marginea Domnească,
Făgeţelul, Albescu, Ghimbav, Sf. Ilie, Jigărea, Dudele, Şutila, Rătei, Raciu, Cufuritu,
Vaca, Frumuşelu.

Fig.5.58. Periglaciar fosil la 1350 – 1370 m în Muntele Marginea Domnească

Relieful crio-nival actual este prezent la peste 1800 m altitudine, unde se găsesc
condiţiile modelării crio-nivale. De multe ori grohotişurile active sunt împinse
gravitaţional până la limita pădurii şi, uneori, acoperă periglaciarul fosil. Este şi cazul
întâlnit în valea Crovului (fig. 5.59), unde grohotişurile active au înecat practic firul văii,
acoperind toate formele de relief preexistent.

22
Prezentate amănunţit la capitolul Apele

142
 Fig. 5. 59. Grohotişuri active în valea Crovului

1.6. Relieful fluviatil

Râurile Munţilor Leaota s-au adâncit, modificând permanent configuraţia
cumpenelor de ape.
Luncile şi terasele nu reprezintă elemente morfologice specifice acestui spaţiu,
deoarece ne aflăm într-o regiune montană. Ele apar pe suprafeţe reduse în cadrul văilor
Ialomiţei şi Dâmboviţei, dar şi pe unii afluenţi, în sectoarele mai largi, în sectoarele de
confluenţă, dar sunt puternic fragmentate şi acoperite, în majoritatea cazurilor, de
depozite de versant. Astfel, pe valea Ghimbavului, apare un nivel de terasă de 5 – 7 m, în
sectorul de confluenţă cu Valea lui Brusture. De asemenea, în bazinul Ialomicioarei, în
sectorul de confluenţă al văilor pâraielor Frumuşelu şi Marginea Domnească, în punctul
La Ziduri se găseşte un nivel de terasă de 4 – 5 m (fig. 5.60).
Porţiuni de luncă sunt dezvoltate în sectorul mijlociu al văii Ghimbavului,
precum şi în sectorul inferior al Văii Bădenilor, aproape de confluenţa cu Dâmboviţa

143
 Fig. 5. 60. Nivelul de terasă de 5 – 7 m, de la confluenţa văilor pâraielor Frumuşelu şi Marginea
Domnească. Această terasă, a favorizat amplasarea aici a mănăstirii Adormirea Maicii Domnului

În marea lor majoritate însă, văile au profil în „V”, fiind puternic adâncite,
datorită diferenţelor mari de nivel care impun viteze mari ale apei.
Scurgerea apei în albii se realizează de foarte multe ori turbionar, rezultatul fiind
succesiuni de marmite de eroziune. Acestea pot să apară atât în văile permanente, în
sectoarele în care acestea traversează roci mai dure, precum microconglomeratele sau
calcarele – este cazul văii pârâului Vaca şi Valea lui Coman (fig. 5.61), ca şi în cazul
văilor cu scurgere temporară, cu caracter obsecvent. Acestea din urmă dezvoltă la fiecare
trecere de la un strat geologic mai dur la unul mai friabil marmite de mari dimensiuni. Un
astfel de caz este cunoscut la un afluent pe partea stângă al văii pârâului Vaca, afluent
obsecvent care şi-a dezvoltat un sistem de marmite succesive, cunoscute în toponimia
locală drept La Blide (fig. 5.62)

Fig. 5.61. Marmite de eroziune în valea Vaca (stânga) şi Valea lui Coman (dreapta)

144
 Fig. 5.62. Marmite de eroziune succesive în punctul La Blide

1.7. Relieful biogen

Relieful datorat vieţuitoarelor se dezvoltă pe formele majore de relief şi au doar
însemnătate locală, pe spaţii limitate ca suprafaţă. Suprafeţe însemnate de pajişti
permanente sunt puternic denivelate ca urmare a formării de muşuroaie de origine
animală şi vegetală. La acestea se adaugă alte forme de relief de origine biotică, puţin
însemnate dar care se pot impune în peisaj când sunt asociate în număr mare.

Muşuroaiele de origine animală sunt formate de cârtiţe, furnici şi de

mistreţi. Acestea au la început dimensiuni mici, sunt lipsite de vegetaţie, dar cu timpul îşi
măresc dimensiunile, denivelând pajiştea şi diminuându-i suprafaţa utilă.

Râmăturile de mistreţ apar mai ales la liziera pădurii şi au aspect de brazde.

Muşuroaiele de origine vegetală se formează pe tufele dense ale unor

graminee şi rogozuri, pe cioatele şi buturugile rămase în sol după defrişare, prin depuneri
permanente de resturi de materie organică şi instalarea vegetaţiei ierboase nevaloroase,
care determină înţelenirea lor (Motcă et.al., 1994, p. 60).
Muşuroaiele înţelenite sunt mai răspândite pe pajiştile de munte, în care
predomină speciile Nardus stricta şi Deschampsia caespitosa, la formarea lor contribuind
şi păşunatul neraţional când solul are umiditate prea mare. Muşuroaiele înţelenite se
formează de asemenea şi pe pajiştile cu exces de umiditate din alte zone, în care cresc
specii de Juncus şi alte specii cu tufa deasă, neconsumate de animale.

Monticulii şi respectiv gropile de dezrădăcinare apar, de asemenea, în urma

doborâturilor de arbori rezultate în urma vânturilor puternice care se produc mai ales în
timpul furtunilor din timpul verii. Aceste forme conferă versanţilor un aspect vălurit, iar
în condiţiile în care sunt vechi şi înierbate, pot si confundate cu vechi valuri de alunecare
(Mihai, 2005, p. 149).

145
 Cărările de animale (potecile de animale) apar pe versanţii puternic înclinaţi
(în general peste 20°) şi au aspectul unor trepte de-a lungul curbelor de nivel, de până la
40 cm lăţime, separate între ele de suprafeţe înclinate ce pot atinge 1 m înălţime. Sunt
cele mai frecvente forme de relief biogene din Munţii Leaota, datorită activităţilor
pastorale încă intense. Cele mai numeroase apar în nordul vârfului Leaota şi pe culmea
Leaota – Sf. Ilie, datorită prezenţei aici a celor mai numeroase stâne. De asemenea, în
jurul stânelor apar arii puternic bătătorite de animale, care duc la diminuarea potenţialului
economic al păşunilor montane.

1.8. Relieful antropic

Activitatea antropică se constituie atât într-o activitate ce influenţează geneza şi
evoluţia formelor de relief (activitate cu potenţial morfodinamic), cât şi într-o activitate
care generează efectiv forme de relief. Limita dintre cele două aspecte este de multe ori
greu de trasat. Dintre activităţile antropice importanţă mai mare prezintă: despăduririle,
activităţile agricole – respectiv păstoritul – ca activităţi ce influenţează evoluţia formelor
de relief, şi construcţiile hidrotehnice, căile de comunicaţie, ca activităţi ce modifică
efectiv relieful.

Despăduririle afectează în prezent Munţii Leaota în câteva areale bine

determinate. Se pot identifica două tipuri de astfel de areale: areale care constituie
parchete de exploatare forestieră intensivă; areale în care exploatarea lemnului a
intervenit ca urmare a unor despăduriri naturale, rezultate în urma unor fenomene
meteorologice extreme. Un astfel de caz este prezent în bazinul Ialomicioarei, la
confluenţa văilor Frumuşelu şi Marginea Domnească (fig. 5.63), unde, în urma vânturilor
puternice de la sfârşitul lunii iunie 2007, o mare suprafaţă a pădurii de fag a fost distrusă,
iar în prezent lemnul este exploatat în scopuri industriale.

Fig. 5.63. Doborâturi de vânt rezultate în urma furtunii din luna iunie 2007

Activităţile agricole sunt reprezentate de păstorit. În acest sens este

reprezentativ numărul mare de stâne (au fost identificate un număr de 49 de stâne în

146
Munţii Leaota23) aflate în special la altitudini mai mari de 1700 m (fig. 5.64), mai ales
deasupra limitei superioare a pădurilor.
Dintre modificările importante care au loc în perimetrul stânelor se remarcă:
efectuarea de defrişări pentru extinderea suprafeţelor de păşunat – până în prezent s-au
defrişat peste 480 ha de pădure şi jnepenişuri; modificarea caracteristicilor chimice ale
solului; deteriorarea unora dintre proprietăţile hidrofizice ale solului (în special nitrifierea
solului şi apariţia plantelor nitrifile precum urzica); modificarea compoziţiei floristice
originale a unor pajişti, în special proliferarea pajiştilor cu Festuca supina şi Nardus
stricta, slabe din punct de vedere al valorii economice; accelerarea degradării datorită
densităţii cornutelor mari (Marginea Domnească); apariţia muşuroaielor de origine
vegetală, mai ales pe pajiştile în care predomină Nardus stricta şi Deschampisa. Acestea
se formează pe tufele dense ale unor graminee şi rogozuri, prin depuneri permanente de
resturi de materie organică şi instalarea vegetaţiei ierboase nevaloroase, care determină
înţelenirea lor (Motcă, et.al., 1994).

Fig. 5.64. Stânele din Cumpărata Crucii (stânga) şi Şutila (dreapta)

Această situaţie este frecventă în munţii Marginea Domnească, Vaca,

Românescu, Sf. Ilie, Şutila; accelerarea proceselor de versant în etajul periglaciar
(Pietrele Albe); distrugerea intenţionată a muşuroaielor înierbate (marghilelor) pentru a
reda păstoritului unele suprafeţe (Şutila); realizarea unor drumuri de acces către stâne,
drumuri care au activat o serie de procese geomorfologice (Românescu).

Construcţiile hidrotehnice nu reprezintă o caracteristică importantă pentru

Munţii Leaota. Singurul lac de acumulare este Lacul Dulbanu (fig. 5.65), de pe valea
Ialomicioarei, din sectorul de contact al Munţilor Leaota cu Subcarpaţii Ialomiţei. Prin
dimensiuni şi utilizare nu reprezintă o modificare importantă în peisajul local.

23
Numărul stânelor din Munţii Leaota este variabil de la an la an, datorită restrângerii activităţilor
agropastorale din localităţile limitrofe şi în urma accidentelor care au loc. De exemplu, cazul stânei
in Jugureanu care a ars în anul 2005

147
 Amenajarea (corectarea) torenţilor este o activitate realizată tot mai
frecvent pentru reducerea intensităţii eroziunii, în special în etajul forestier.

Fig. 5.65. Lacul de acumulare Dulbanu

Căile de comunicaţie nu constituie un aspect caracteristic pentru Munţii

Leaota. Masivul este traversat doar de câteva drumuri forestiere, care pătrund pe văile
principale şi au ramificaţii până la stânele de la marginea superioară a pădurii. Cel mai
important dintre acestea este drumul care pătrunde dinspre valea Dâmboviţei pe valea
Bădeni şi urcă până la 2000 m, în apropierea vârfului Leaota. O intervenţie aparte în
peisaj realizată pentru facilitarea transportului rutier este tunelul din cheile Brăteiului (fig.
5.66) care asigură legătura cu explotarea de calcar de la Lespezi, din Munţii Bucegi.

Fig. 5.66. Tunelul din Cheile Brăteiului şi drumul forestier pe valea Marginea Domnească

148
 2. MORFODINAMICA ACTUALĂ

2.1. Factorii morfodinamici

Factorii geologici influenţează morfodinamica actuală prin modul de răspuns

al fiecărui tip de rocă la acţiunile combinate ale factorilor externi. În acest sens se
diferenţiază modul de manifestare al agenţilor modelatori pe şisturi cristaline, pe gresii şi
conglomerate şi pe calcare. Au importanţă deosebită caracteristicile fizico – mecanice ale
rocilor (duritate, omogenitate, porozitate, plasticitate), prezenţa şi tipul depozitelor
superficiale, stilul de cutare al stratelor geologice şi înclinarea acestora.

Factorii geomorfologici reprezintă factorii coordonatori în morfodinamică şi

o influenţează prin indicatorii morfometrici (energie de relief, pantă, densitatea
fragmentării) şi morfografici (lungimea şi expoziţia versanţilor). Cei mai importanţi
parametri ai reliefului care condiţionează potenţialul morfodinamic sunt panta şi
fragmentarea reliefului.

Factorii climatici sunt exprimaţi de gradienţii principalelor elemente

meteorologice, amplitudinile înregistrate de valorile acestora, precum şi de influenţa
topoclimatelor. Temperatura (în special amplitudinea, oscilaţiile termice diurne şi
sezoniere, ciclurile gelive) şi precipitaţiile (în special ploile torenţiale) sunt elementele cu
cea mai mare importanţă.
În ansamblu, în Munţii Leaota se face trecerea de la sistemul morfoclimatic
temperat (la sub 1000 m), la sistemul de modelare crio-nival (conform diagramelor
Peltier), specific pentru cele mai înalte cote (fig. 5.67).

Fig. 5.67. Sistemele morfoclimatice

exprimate în diagrame Peltier (după Urdea,
et.al., 2002, cu modificări)

149
 Izoterma de 3˚ C, care face practic trecerea către sistemul de modelare crio-nival
(French 1996, citat de Urdea et.al., 2002) este situată în intervalul hipdometric 1600 –
1800 m. Dincolo de acest nivel climatul se caracterizează printr-un număr mare de zile cu
îngheţ (vf. Omu – 255 zile), peste 125 cicluri îngheţ – dezgheţ, cantităţi mari de
precipitaţii (1080 mm la vf. Omu), mare parte sub formă solidă, care duc la un număr de
zile cu strat de zăpadă de 150 – 210. Grosimea stratului de zăpadă poate fi între 50 – 370
cm (Urdea, et.al., 2002)

Factorii hidrologici influenţează morfodinamica în special prin prezenţa

apelor de suprafaţă. La acestea prezintă importanţă regimul scurgerii şi cunoaşterea
caracterului torenţial al scurgerii. Indiferent dacă este concentrată în râuri, în organisme
torenţiale şi de şiroire sau disipată în pânză, scurgerea apei rămâne unul dintre cei mai
importanţi factori în modelare. Aceasta mai ales în condiţiile în care regiunea studiată
este una montană, cu torenţialitate ridicată, care se manifestă pe un suport oferit de roci
care variază de la rezistente la eroziune, până la roci foarte friabile.

Factorii biotici imprimă o anumită desfăşurare a morfodinamicii actuale.

Suprafaţa mare împădurită a Munţilor Leaota face ca manifestarea proceselor
geomorfologice actuale, de orice natură, să se desfăşoare cu o intensitate mai redusă. Se
pot delimita două areale distincte din acest punct de vedere: suprafeţele împădurite, în
care contactul dintre agenţii externi şi rocă este preluat de interfaţa oferită de pădure, şi
suprafeţele acoperite de păşuni şi fâneţe, unde contactul dintre precipitaţii şi substrat se
pace mult mai rapid.

Factorii pedogeografici influenţează morfodinamica actuală prin consistenţa

învelişului edafic, prin grosimea şi rezistenţa acestuia la eroziune. Solul este, în acelaşi
timp, şi un indicator al morfodinamicii din spaţiul analizat. Astfel, prezenţa litosolurilor şi
regosolurilor în etajul alpin indică o morfodinamică accentuată, un regim al manifestării
proceselor actuale foarte intens, regim care nu permite fixarea unei pături permanente de
sol.

Factorii antropici influenţează doar în mică măsură morfodiamica actuală din

Munţii Leaota datorită impactului redus pe care îl au activităţile economice. Arealele în
care se face resimţită activitatea umană se regăsesc în jurul stânelor, în etajul pajiştilor
alpine, în parchetele de exploatare a lemnului şi de-a lungul căilor de comunicaţie
practicate în masiv în scopuri economice.

2.2. Procesele geomorfologice actuale

Procesele geomorfologice actuale sunt diversificate, se realizează printr-o gamă

variată de agenţi şi procese, a căror intensitate (fig. 5.68) variază în funcţie de parametrii
geologici, geomorfologici şi climatici şi sunt adaptate la condiţiile fiecărui etaj
morfodinamic (fig. 5.69).

150
 Alterare chimică Gelifracţie

Deplasări în masă Procese fluviatile

Fig. 5.68. Intensitatea proceselor de modelare actuală a reliefului în funcţie de altitudine, exprimată în
diagrame Peltier (după Urdea, et.al., 2002, cu modificări)

Conform diagramelor Peltier, intensitatea diferitelor procese geomorfologice

variază în raport cu altitudinea. Astfel, alterarea chimică se manifestă moderat în etajul
montan forestier şi moderat spre slab în etajul alpin; gelifracţia are o intensitate puternică
în etajul alpin şi scade în intensitate către baza muntelui; deplasările în masă se manifestă

151
accentuat în etajul alpin şi au o manifestare moderată în etajul montan forestier, iar
procesele fluviatile au o pondere moderată în etajul supraforestier si maximă în cel al
pădurilor.

2.2.1. Meteorizarea
Reprezintă acţiunea complexă exercitată de diverşi agenţi din stratul de aer aflat
în contact cu rocile din care este alcătuit relieful; ea duce la dezmembrarea mecanică,
transformarea chimică a rocilor, agenţii fiind temperatura, umiditatea, apa din precipitaţii,
care se infiltrează în roci (Ielenicz, 2004, p.59). Reprezintă actul iniţial al morfogenezei:
constituie un răspuns al rocii, aflată în echilibru structural, la noile condiţii externe de
presiune, temperatură şi umiditate; după fărâmiţarea rocilor un nou echilibru între substrat
şi mediu poate fi restabilit, cu ajutorul particulelor care vor compune scoarţa de alterare;
evacuarea materialelor de pe interfluvii şi versanţi facilitează continuarea meteorizaţiei pe
rocile proaspete. În acest areal se disting cele două forme principale de meteorizare: fizică
(dezagregarea) şi chimică (alterarea). Procesele fizice sau chimice acţionează de obicei
împreună, realizând adaptarea rocilor la condiţiile fizice sau chimice de la zona de
interferenţă a celor patru învelişuri terestre care se întrepătrund activ (Tufescu, 1966 ,
p.37).
Rolul cel mai important în dezagregare îl deţin procesele de îngheţ – dezgheţ (la
1500 m, temperaturile sub 0° C apar din septembrie si ţin până în mai; cel mai mare
număr de zile de îngheţ se înregistrează în ianuarie – 29,8, iar cel mai mic in august – 0,1;
în iulie nu există zile de îngheţ; numărul anual de zile de îngheţ este de 163,2, Păun,
1998, p.61), la care se adaugă dezagregarea prin insolaţie sau dezagregarea termică,
dezagregarea prin acţiunea vieţuitoarelor (animale, plante, bacterii), şi în urma
prăbuşirilor şi fricţiunii mecanice.
În ceea ce priveşte alterarea / descompunerea se constată că cea mai mare parte a
proceselor de alterare se produc prin mijlocirea apei (sub formă lichidă, solidă – zăpada
sau sub formă de vapori – ceaţa) – Tufescu, 1966, p.62 – 63. Procesele de alterare cele
mai frecvente sunt oxidarea, carbonatarea, hidratarea, hidroliza, alterarea prin acţiunea
vieţuitoarelor:

2.2.2. Spălarea în suprafaţă (pluviodenudarea)

Se manifestă pe areale întinse, în special în arealele lipsite de vegetaţie, în cele cu
vegetaţie ierboasă (caracteristic păşunilor alpine), pe soluri bătătorite, în areale cu păşunat
intens.
În etajul forestier, spălarea în suprafaţă se manifestă cu o intensitate foarte
redusă, indiferent de înclinarea terenului (Oprea, 2005, p. 37).
Principala cauză declanşatoare a proceselor de eroziune în suprafaţă este
reprezentată de ploile torenţiale. Aversele, care cad în special vara, sunt caracterizate prin
intensitate (2,5 – 3 mm/minut) şi cantitate mare (600 – 800 mm/an) şi au deci un ridicat
potenţial pluviodenudativ. Întreaga suprafaţă a Munţilor Leaota se încadrează într-o
regiune cu potenţial pluviodenudativ ridicat (Drăgan, Stănescu, citaţi de Posea et.al.,
1974, p. 248), cu o intensitate instantanee a ploilor de 10 – 11 mm/min (Platagea, citat de
Posea et.al., 1974, p. 247).

152
Fig. 5. 69. Harta Geomorfologică generală

153
154
 De asemenea aceste ploi au specific un indice de neuniformitate ridicat (raportul
dintre cantitatea de precipitaţii căzută în ziua cea mai ploioasă şi cantitatea medie de
precipitaţii înregistrată în luna respectivă). Importantă este şi corelarea acestor indicatori
cu înclinarea pantei şi lungimea versanţilor.
Efectele pluviodenudării apar vizibile mai ales în arealul stânelor şi de-a lungul
potecilor turistice, unde echilibrul precar al solului este afectat şi de traficul intens (fig.
5.70). Astfel de suprafeţe sunt frecvente în tot spaţiul situat deasupra limitei superioare a
pădurii, datorită marii extinderi a activităţilor pastorale în Munţii Leaota.

Fig. 5.70. Spălare în suprafaţă în

muntele Secările (23.08.2007)

2.2.3. Şiroirea şi ravenarea

Constituie o a doua etapă în eroziunea datorată precipitaţiilor, şi se manifestă
vizibil în special deasupra limitei pădurilor, pe versanţii cu înclinări de peste 15°,
formând o reţea densă de şanţuri de şiroire, rigole, ravene şi ogaşe, care converg către
bazine de recepţie torenţiale. De cele mai multe ori nu se poate face o diferenţiere netă
între formele şiroirii, acestea evoluând progresiv din amunte către avale, în lungul
versanţilor. Se asociază cu spălarea în suprafaţă, solifluxiunile şi torenţialitatea.
De multe ori, datorită faptului că învelişurile protectoare (scoarţa de alterare,
solul, vegetaţia) au continuitate pe mari suprafeţe în etajul alpin, acestea regularizează
scurgerea în suprafaţă şi scurgerea liniară, încât nici chiar linia talvegului nu le întrerupe
continuitatea (Loghin, 2002, p. 65) (fig. 5.71).
Cele mai spectaculoase forme ale şiroirii sunt ravenele, care s-au adâncit puternic
în scoarţa de alterare şi chiar în roca in situ şi care creează astfel atât o variaţie în peisaj,
cât şi puncte critice importante în profilul versanţilor. Astfel de ravene s-au dezvoltat în
culmile Mitarca, Jugureanu (fig. 5.72), Sf. Ilie, Pietrele Albe, Muntele Lacului, etc. De
asemenea, astfel de forme au fost identificate (Sultana, 1973, p. 143) în bazinele pâraielor
Fiaşului, Marginea Domnească, Neagra, Mitarca, Hotarului, Tulbure, Gruiului

155
 Fig. 5.71. Şanţuri de şiroire în
Muntele Rătei

Fig. 5.72. Ravenă în muntele

Jugureanu

2.2.4. Torenţialitatea
Se manifestă mai ales în etajul forestier montan, şi apare ca o rezultată a
concentrării tuturor reţelelor secundare de eroziune în suprafaţă şi de eroziune liniară.
Organismele torenţiale au obârşiile în etajul forestier şi supraforestier suprapus
formaţiunilor cristaline ale Seriei de Leaota şi Seriei de Cumpăna şi au dezvoltarea
maximă în etajul forestier de la extremităţile masivului, acolo unde modificarea fondului
litologic le permite o mai mare desfăşurare. Organismele torenţiale astfel dezvoltate
prezintă toate elementele componente, bazin de recepţie, culoar de scurgere şi con de
dejecţie, şi debuşează în reţeaua hidrografică permanentă. În unele cazuri, conurile de
dejecţie au barat arterele hidrografice în care debuşau, şi le-au blocat. Este cazul văii
pârâului Vaca blocată temporar de conurile de dejecţie ale unor organisme torenţiale (fig.
5.73).

156
 Manifestarea proceselor torenţiale este mai accentuată în lunile de primăvară,
atunci când se suprapune topirea zăpezilor cu ploile de primăvară şi la începutul
sezonului cald, în timpul averselor care cad în lunile iunie – august.
De foarte multe ori apariţia organismelor torenţiale este strâns legată de
activităţile antropice, în special de despăduriri şi transportul buştenilor până la drumurile
forestiere.

Fig. 5.73. Organism torenţial pe

versantul drept al văii Vaca, al
cărui curs îl blochează temporar

2.2.5. Prăbuşirile, surpările şi rostogolirile

Sunt procesele care marchează versanţii cu înclinări peste 25°, şi care duc la
deplasarea materialelor de dezagregare la baza versaţilor. Agentul principal în acest caz îl
reprezintă gravitaţia. Modul de deplasare pe versant este condiţionat de valoarea
unghiului de pantă. Cu cât înclinarea versantului este mai mare, cu atât sunt mai frecvente
prăbuşirile directe, pe verticală, şi cu cât această valoare scade, cu atât sunt mai prezente
rostogolirile, cele două procese, producându-se de cele mai multe ori simultan, în funcţie
de treimea versantului în care se desfăşoară. Cea mai mare incidenţă o prezintă aceste
procese în arealele carstice Cheia, Ghimbav, Brătei şi Rătei, unde, pe fondul geologic, s-
au dezvoltat sisteme de chei, cu versanţi apropiaţi de verticală. Baza acestor versanţi este

157
de cele mai multe ori puternic glacisată de către trene de grohotiş depuse prin prăbuşiri şi
rostogoliri.
Numeroase rostogoliri de blocuri se produc pe versanţii subminaţi de drumurile
forestiere practicate pe văile pâraielor Vaca, Marginea Domnească, Bădeni, Cheia, Brătei,
şi uneori produc blocarea acestora. Dovadă a acestor procese sunt numeroasele blocuri de
mari dimensiuni, aflate în albiile văilor menţionate, blocuri slab rotunjite ulterior şi care
nu pot fi transportate de apele acestora.

2.2.6. Alunecările de teren

Nu sunt procese răspândite în cadrul Munţilor Leaota, datorită constituţiei
geologice, predominant cristalină, gradului mare de împădurire şi altitudinii ridicate care
nu permite argilizarea.
Alunecări de teren apar în special la contactul cu Subcarpaţii Ialomiţei, în
formaţiunile albiene, reprezentate de gresii grosiere, gresii argiloase, brecii calcaroase,
dispuse în pachete groase peste fundamentul cristalin al Seriei de Leaota. Acestea sunt în
general alunecări superficiale care se produc pe adâncimi de până la 1 m şi care afectează
solul şi o parte din depozitele de pantă , asociate de cele mai multe ori cu procese de
eroziune în suprafaţă şiroire şi torenţialitate.

2.2.7. Procesele crio-nivale

Se manifestă în etajul alpin, etaj situat deasupra limitei superioare a pădurii, unde
climatul aspru, este caracterizat prin câteva valori ale parametrilor climatici (Loghin,
2002, p. 60): temperatura medie anuală = 0 - -2,6°C, numărul zilelor de îngheţ = 190 –
267, numărul mediu anual al ciclurilor gelive (îngheţ – dezgheţ): 100 m la înălţimi de
peste 1900 m, cantitatea medie anuală de precipitaţii = 1200 – 1400 mm, durata medie a
stratului de zăpadă = 180 – 230 zile. În ceea ce priveşte frecvenţa ciclurilor gelive (fig.
5.74) se constată următoarele (Posea, et.al., 1974, p. 279): la peste 1900 m, este posibilă
apariţia ciclurilor gelive în orice perioadă a anului; existenţa la peste 2200 m a două
perioade (aprilie – mai şi septembrie – octombrie) cu frecvenţă mare a ciclurilor gelive şi
a unor intervale în care ciclurile gelive se înregistrează foarte rar. În aceste condiţii se
manifestă totalitatea proceselor crio-nivale care sunt specifice etajului alpin din Carpaţii
româneşti.
Gelivaţia atinge maximul de intensitate primăvara şi toamna, atunci când au loc
cele mai importante variaţii termice diurne. În urma gelivaţiei, la nivelul rocii se produce
gelifracţia (acţiunea îngheţului asupra rocilor, care duce la dezagregarea lor, fiind
afectate, în special, rocile care apar la zi). În urma acesteia apar produse ale dezagregării:
relieful rezidual şi acumulările de gelifracte.
Produsele rezultate în urma proceselor crio-nivale (fig. 5.75) sunt reprezentate
într-o mare măsură de acumulările de grohotiş, dispuse sub forma mărilor de pietre,
râurilor de pietre, pavajului nival, conurilor şi trenelor de grohotiş, şi sunt reactivate
ulterior de eroziunea torenţială
Procesele nivale se produc asociat cu cele criogene şi sunt reprezentate prin
acţiunea mecanică a zăpezii, acţiunea de tasare a zăpezii, acţiunea chimică a zăpezii, când
apa rezultată din topire dizolvă substratul. Rezultă depresiuni nivale (depresiuni de

158
interfluviu, care uneori cantonează lacuri, şi nişe nivale), culoare de avalanşă (au o
prezenţă mai rară, doar în jurul vârfului Leaota).

Fig. 5.74. Intervale de manifestare

ale ciclurilor gelive în raport cu
altitudinea. (prelucrare după
Posea, Popescu, Ielenicz, 1974): 1.
Interval cu frecvenţă mare (15 –
27) a ciclurilor gelive; 2. Interval
cu frecvenţă mică (sub 10) a
ciclurilor gelive; 3. Interval lipsit
sau cu un număr mic de cicluri
gelive; 4. Interval călduros, lipsit
de cicluri gelive.

Asocierea gelivaţiei şi nivaţiei creează procese complexe din categoria

crioturbaţiilor, în urma cărora se dezvoltă solifluxiunile, apariţia muşuroaielor înierbate,
şi structurilor din categoria cercurilor de pietre.

Fig. 5.75. Produse ale

dezagregării crio-nivale active, pe
versantul nordic al muntelui
Mitarca

159
 2.3. Regionarea proceselor geomorfologice actuale. Sisteme de
modelare a versanţilor
Se diferenţiază trei etaje morfoclimatice, în care procesele geomorfologice
acţionează diferit:

- Etajul alpin (la peste 1800 m), situat în sectorul culmii principale. Aici
acţionează procesele de modelare crio-nivale, din care cea mai mare importanţă o au
gelivaţia (în special gelifracţia), nivaţia, crioturbaţiile, deplasările în masă (avalanşe, râuri
de pietre, solifluxiuni), combinate de multe ori cu eroziunea torenţială. Substratul
geologic geliv (şisturi cristaline şi, în nord-vest, calcare) împreună cu învelişul vegetal
alpin şi stratul de sol puţin profund (pături slab protectoare şi care în domeniul
abrupturilor şi crestelor sunt discontinui sau absente), cu climatul aspru (numărul zilelor
cu îngheţ este de 190 – 250, iar al celor cu strat de zăpadă de 180 – 218) fac posibil
impactul dintre temperatura aerului (cu valori negative mai mult de jumătate din an şi
care oscilează frecvent, în anotimpurile de tranziţie, în jurul punctului de îngheţ al apei) şi
rocă, generând gelifracţia, ca proces caracteristic crio-nival actual (Loghin, 1985, p. 23,
1996, p. 79). În urma acestor procese, şi datorită prezenţei rocilor gelive, pe aceşti
versanţi au luat naştere numeroase forme de relief specifice: terasete de solifluxiune, râuri
de pietre, conuri de grohotiş, etc.

- Etajul de tranziţie (1600 – 1800 m) în care se combină acţiunea îngheţ –

dezgheţului şi a zăpezii cu modelarea fluvio-torenţială. Este etajul în care se dezvoltă
reţeaua hidrografică primară, prin trecerea de la eroziunea în suprafaţă la şiroire şi
scurgere torenţială.

- Etajul motan forestier este situat sub altitudinea de 1600 m, în arealul de

dezvoltare al pădurii de conifere şi de amestec. Predomină eroziunea fluviatilă şi
torenţială, care stau la baza declanşării proceselor gravitaţionale.

2.4. Potenţialul morfodinamic

Morfodinamica Munţilor Leaota este determinată de modul cum o serie întreagă
de parametri naturali şi antropici, determină sau influenţează dinamica şi modul de
acţiune al agenţilor modelatori.
Aceşti parametri, sunt diferenţiaţi spaţial datorită marelui ecart altimetric (1593
m) în care se situează Munţii Leaota, dar şi datorită caracterelor geologice şi
geomorfologice specifice acestui spaţiu montan. Pentru analiza potenţialului
morfodinamic au fost luate în considerare caracterele litologice, ale pantelor, ale
hipsometriei şi acoperirii terenurilor, la care a fost adăugată orientarea versanţilor.
Materializarea acestei analize s-a realizat prin acordarea unui punctaj fiecărui
element luat în calcul, un cadrul unei grile cu celule de 10 x 10 m, şi a stat la baza hărţii
de potenţial morfodinamic. Atribuirea de valori cu ordine de mărimi diferite fiecărui
factor morfodinamic are ca avantaj selectarea celor mai favorabile areale de producere a
unor procese geomorfologice. Aceasta s-a făcut crescător, de la parametrii ce reprezentau
potenţial morfodinamic scăzut, spre cei cu potenţial morfodinamic ridicat (tabel 5.3). Se
pot obţine indici conform formulei generalizate (Mihai, 2005, p.246):

160
 Sp = ΣFm/n, Fm = Σ (L, P, H, At, Ov)
Unde
Sp – indicele de potenţial morfodinamic (sumă de valori atribuite pixelilor)
n – numărul factorilor morfodinamici introduşi în analiză
Fm – valorile algebrice asociate factorilor morfodinamici obţinute prin clasificări
succesive de pixeli pe baza condiţiilor specifice din teren (litologia, panta, hipsometria,
acoperirea terenurilor, orientarea versanţilor).

Tabel 4.6. Punctajul acordat parametrilor morfodinamici

Nr. Litologia Pantele Hipsometria Acoperirea Orientarea Punctaj
crt terenurilor versanţilor
1 Şisturi cristaline, Sub 10° Sub 1000 m păduri suprafeţe 1
granite cvasiorizontale
2 Calcare 10 – 20° 1000 – 1600 m tufărişuri nord 2
3 Conglomerate şi 20 – 35° 1600 – 1800 m păşuni şi est – vest 3
gresii fâneţe
4 Pietrişuri, nisipuri, peste 35° peste 1800 m roca la zi, sud 4
marne livezi

Litologia a fost analizată prin prisma modului în care diferitele tipuri de roci
răspund la acţiunea agenţilor externi. În acest sens au fost clasificate rocile din alcătuirea
Munţilor Leaota pornind de la şisturi cristaline şi granite (fig. 5.76), care au cea mai mare
rezistenţă la acţiunea agenţilor externi (valoarea 1), până la depozitele de pietrişuri,
nisipuri şi marne, cele mai dinamice (valoarea 4).
1. Şisturi cristaline, granite
2. Calcare
3. Conglomerate, gresii
4. Pietrişuri, nisipuri, marne, marnocalcare
Distribuţia spaţială a acestora este rezultatul evoluţiei geologice de ansamblu a
Munţilor Leaota. Astfel, se observă dominanţa netă a şisturilor cristaline şi poziţionarea
acestora în sectorul central, flancate la exterior de formaţiuni sedimentare –
conglomerate, gresii, calcare – şi prezenţa doar pe suprafeţe foarte reduse a nisipurilor şi
pietrişurilor, legate de activitatea de transport şi acumulare exercitată de arterele
hidrografice mari, Ialomiţa şi Dâmboviţa.

161
 Fig. 5.76. Litologia

Înclinarea versanţilor în Munţii Leaota variază de la sub 3˚ până la 81˚, cu

ponderea cea mai mare a pantelor cuprinse între 20 – 30˚. Conform clasificării realizate
de V. Tufescu, (citat de Loghin, 1996, p. 60) versanţii pot fi separaţi în categorii de pantă
în funcţie de efectele înclinării pantelor asupra eroziunii:
- terenuri lipsite de pantă (cvasiorizontale) (sub 3º) – spălare imperceptibilă
- terenuri moderat înclinate (3-6º) – spălare accentuată
- terenuri moderat înclinate (6-15º) – spălare puternică şi eroziune în adâncime
- terenuri puternic înclinate (15-25º) – denudare complexă, adesea până la rocă
- terenuri foarte puternic înclinate (25-45º) – frecvent roca este la zi
- abrupturi (peste 45º) – roca la zi
Raportându-ne la această clasificare pantele au fost separate, de asemenea, în
patru clase caracteristice anumitor tipuri de procese geomorfologice actuale (fig. 5.77).

162
 Fig. 5.77. Pantele

1. Sub 10˚ - foarte slab înclinate – spălare în suprafaţă slabă până la puternică şi
eroziune în adâncime de slabă intensitate
2. 10 – 20˚ - mijlociu înclinate – denudare complexă
3. 20 – 35˚ - puternic înclinate – denudare complexă, adesea până la rocă
4. Peste 35˚ - foarte puternic înclinate – frecvent rocă la zi

Hipsometria reprezintă un parametru important într-o regiune muntoasă,

deoarece impune etajarea verticală a parametrilor climatici, după anumiţi gradienţi
specifici. În urma acestei etajări se impun şi o serie de etaje morfoclimatice, desfăşurate
astfel (fig. 5.78):
1. Sub 1000 m. Acest interval hipsometric caracterizează culoarele de vale şi
contactul cu Subcarpaţii Ialomiţei şi este caracterizat de manifestarea slabă a
agenţilor modelatori, care pe fondul unei acoperiri cu vegetaţie forestieră
abundentă duce la manifestarea eroziunii fluvio-torenţiale de mică intensitate.

163
2. 1000 – 1600 m, reprezintă treapta hipsometrică în care se manifestă cu mai
mică intensitate procesele fluvio-torenţiale datorită, în special, interfeţei
dintre agenţii externi şi rocă pe care o reprezintă pădurea

Fig. 5.78. Hipsometria

3. 1600 – 1800 m reprezintă primul etaj în care se manifestă procesele crio-

nivale, cu intensitate redusă, fiind un etaj de tranziţie între modelarea crio-
nivală propriu-zisă şi modelarea fluvio-torenţială. În acest interval altimetric
se află izoterma de 3˚C, dincolo de care se desfăşoară modelarea crio-nivală
4. Peste 1800 m este etajul crio-nival propriu-zis. Aici au loc totalitatea
proceselor de modelare legate de fenomenele de gelovaţie, nivaţie şi crio-
turbaţie, legate de prezenţa temperaturilor medii anuale negative, numărului
mare de cicluri gelive şi cantităţii mari de precipitaţii.

164
 Acoperirea terenurilor cu vegetaţie (fig. 5.79) este un aspect foarte important
în acest areal, unde se pot delimita în primul rând arealele împădurite de cele ocupate de
păşuni şi fâneţe.

Fig. 5.79. Acoperirea terenurilor

1. Pădurile ocupă 78 % din suprafaţa totală a Munţilor Leaota, oferind, din acest
punct de vedere, o puternică stabilitate a versanţilor la acţiunea agenţilor
modelatori.
2. Tufărişurile sunt reprezentate în special de formaţiunile de ienupăr,
rododendron şi afin, situate în etajul subalpin şi care asigură o protecţie mai
redusă a solului şi a rocii, în condiţiile unei agresivităţi mai reduse a agenţilor
externi care se manifestă în condiţiile regimului crio-nival.
3. Păşunile şi fâneţele reprezintă areale cu o mai mare expunere la modelarea
actuală a reliefului, mai ales în condiţiile în care sunt utilizate intens în cadrul
activităţilor pastorale desfăşurate în etajul alpin al Munţilor Leaota. Ele

165
 reprezintă 6 % din suprafaţa totală şi sunt exploatate în totalitate,
reprezentând astfel arealele cele mai critice.
4. Roca la zi şi livezile au fost încadrate în aceeaşi categorie, datorită gradului
redus de stabilitate în faţa agenţilor externi. Ele însă nu reprezintă, însumat,
decât 1 % din suprafaţa Munţilor Leaota şi nu constituie areale critice de
mare întindere. Roca la zi apare în special în arealele carstice din sectoarele
Cheia – Ghimbav – valea Crovului şi Rătei – Brătei, iar livezile sunt specifice
sudului masivulu, la contactul cu Subcarpaţii Ialomiţei

Orientarea versanţilor (fig. 5.80) impune în morfodinamică o diferenţiere

nord – sud a manifestării proceselor actuale, datorită susceptibilităţii mai mari a
versanţilor cu expoziţie însorită la eroziunea hidrică.

Fig. 5.80. Orientarea versanţilor

166
 Aceasta se datorează următorilor factori (Oprea, 2005, p. 23): versanţii însoriţi
sunt supuşi unor variaţii termice mai pronunţate; sunt mai uscaţi şi susţin o vegetaţie mai
rară; sunt păşunaţi mai mult şi mai intens. Din acest punct de vedere se pot delimita patru
tipuri de suprafeţe:
1. suprafeţe cvasiorizontale
2. nord – versanţi umbriţi (ENE – NE – NEN – N – NVN – NV – VNV) – 38
%;
3. est, vest – versanţi semi-umbriţi (ENE – E – ESE; VNV – V – VSV) – 38 %;
sud – versanţi însoriţi (ESE – SE – S – SV – VSV) – 24 %.

Din suprapunerea indicilor rezultaţi din analiza acestor hărţi a rezultat o hartă a
potenţialului morfodinamic (fig. 5.81), în care au fost delimitate patru categorii de
suprafeţe în funcţie de rezistenţa la acţiunea agenţilor morfodinamici:
1. Arealele cu potenţial morfodinamic redus sunt cele mai întinse din întregul
masiv, reprezentând 40 % din suprafaţa totală (fig. 5.82). Sunt caracteristice versanţilor
cu pantă redusă (sub 35°, frecvent între 10 – 20°), dezvoltaţi în şisturi cristaline, sub
pădurile de răşinoase şi de amestec dezvoltate sub altitudinea de 1600 m. Procesele
geomorfologice cu frecvenţă ridicată în acest areal sunt alterarea chimică, procesele
torenţiale şi fluviatile, care au o intensitate moderată datorită învelişului vegetal aproape
compact. Este extins aproape uniform în toate bazinele hidrografice.
De asemenea, sunt prezente în proporţie mai redusă, la nivelul suprafeţelor de
nivelare, unde, deşi climatul excesiv şi lipsa vegetaţiei forestiere ar genera procese
intense de modelare actuală, panta redusă aproape la orizontală face manifestarea acestora
să fie foarte atenuată.
2. Arealele cu potenţial morfodinamic mediu (moderat) apar, de asemenea pe
versanţii dezvoltaţi în şisturi cristaline, în special la limita superioară a pădurii, unde se
manifestă mai pregnant procesele de eroziune în suprafaţă şi şiroire. Sunt caracteristice şi
pentru unele sectoare din sudul masivului, unde pe roci sedimentare (conglomerate,
gresii, marne) în condiţiile existenţei vegetaţiei de foioase, se produc alunecări
superficiale, şiroiri şi torenţialitate de mică intensitate.

167
Fig. 5.81. Harta potenţialului morfodinamic

168
 Corespund, în cea mai mare măsură, intervalului de pantă 10 – 20° , foarte
frecventă în sectoarele de racord dintre suprafeţele de nivelare şi versanţi şi la contactul
cu Subcarpaţii Ialomiţei.
3. Areale cu potenţial morfodinamic ridicat reprezintă 20 % din suprafaţa totală a
Munţilor Leaota şi sunt specifice pe de-o parte arealelor situate deasupra limitei
superioare a pădurii, dezvoltate în şisturi cristaline, unde se manifestă cu intensitate
maximă procesele crio-nivale, în condiţiile prezenţei păşunilor alpine, iar pe de altă parte
în sudul masivului, sub pădurea de foioase, la altitudini situate sub 1600 m, frecvent sub
1000 m, dar în condiţiile existenţei unor depozite sedimentare friabile, de nisipuri, argile,
marne, în alternanţă cu conglomerate şi gresii.

10%

40%
Fig. 5.82. Ponderea arealelor cu diferite
20% 1 valori ale potenţialului morfodinamic: 1.
2 Potenţial morfodinamic mic; 2. Potenţial
3 morfodonamic mediu; 3. Potenţial
4 morfodinamic ridicat; 4. Potenţial
morfodinamic foarte ridicat

30%

3. Arealele cu potenţial morfodinamic foarte ridicat reprezintă 10 % din

suprafaţa Munţilor Leaota şi apar acolo unde se cumulează mai mulţi factori
morfodinamici cu intensitate mare, din cei analizaţi. Astfel de areale se dezvoltă în etajul
alpin, la peste 1800 m altitudine, în culmile Leaota, Mitarca, Sf. Ilie, Jugureanu, Pietrele
Albe, Secările, Dudele, etc., unde se desfăşoară toată gama de procese crio-nivale,
eroziune în suprafaţă, şiroire şi scurgere torenţială. De asemenea, sectoare foarte active
morfodinamic sunt întâlnite în sectoarele carstice Cheia, Rătei şi Cetăţeni, unde, pe
fondul dezvoltării versanţilor foarte abrupţi, uneori la verticală, au loc frecvente deplasări
în masă din categoria prăbuşirilor, surpărilor şi rostogolirilor. Acestea mobilizează mari
cantităţi de materiale pe care le acumulează în albiile râurilor.

169
 VI. REGIONAREA GEOMORFOLOGICĂ

În literatura geomorfologică din ţara noastră, problema regionării se regăseşte pe

larg, în numeroase lucrări, şi articole cu caracter general sau local, teze de doctorat, studii
regionale, sinteze, începând cu Gh Murgoci (1902), Emm. de Martonne (1930), V.
Mihăilescu (1931), continuând cu Gr. Posea (1976), L. Badea şi Gr. Posea (1982, 1984),
etc.
Este un demers care conduce la separarea de unităţi şi subunităţi de relief, cu un
anumit specific morfologic, morfogenetic, morfodinamic. Din acest punct de vedere,
Munţii Leaota reprezintă o singură unitate geomorfologică, separată clar de unităţile
vecine prin geneză, alcătuire geologică, morfologie, morfodinamică. De aici survine şi
delimitarea care nu ţine cont doar de aspectele reliefului, şi anume separarea de celelalte
unităţi vecine în ceea ce priveşte gradul de umanizare şi utilizarea spaţiului geografic.
Conform categoriilor taxonomice indicate de Gr. Posea (1976, 2002, p. 404) –
domeniu, macroregiune, regiune, subregiune, grupuri de unităţi, unităţi, subunităţi şi
microunităţi – Munţilor Leaota li se atribuie codul II.f.2 (II – Carpaţii de la Curbură; f –
Munţii Bucegi – Piatra Craiului; 2 – Munţii Leaota).
În cadrul lor se pot delimita, plecând de la criterii care ţin de altitudine, rocă şi
modelare actuală (Posea, 2002, p. 70 - 73), câteva subunităţi caracterizate de parametri
comuni:
O primă subunitate este cea a domeniului de modelare alpină caracteristică celor
mai înalte culmi, situată deasupra limitei superioare a pădurii, la peste 1600 – 1800 m, în
întregime dezvoltat pe şisturi cristaline.
Aceasta cuprinde trei sectoare principale:
- Sectorul central al Munţilor Leaota, format din culmile Jugureanu, Mitarca,
Leaota, Tâncava şi Românescu;
- Sectorul nordic, format din culmile Sf. Ilie, Pietrele Albe, Dudele
- Sectorul vestic, format din culmile Albescu, Cioara, Muntele Roşu
A doua subunitate este cea reprezentată de culmile muntoase, cu altitudini mai
coborâte (sub 1700 m), aflate în domeniul şisturilor cristaline, bine împădurite în care se
manifestă, cu mică intensitate, procesele fluvio-torenţiale. Este cea mai întinsă, mai
dezvoltată în sudul Munţilor Leaota, şi cuprinde culmile muntoase Rătei, Brătei, Creasta
Lungă, Vaca, Marginea Domnească, Priseaca.
A treia subunitate distinctă poate fi considerată unitatea gresiilor şi
conglomeratelor albiene, dezvoltate în sud, la contactul cu Subcarpaţii Ialomiţei, în
domeniul pădurilor de foioase şi de amestec, unitate în care se regăsesc prelungirile
sudice ale culmilor Vaca, Creasta Lungă, Frumuşelu, Marginea Domnească. Altitudinal
această unitate se situează în ecartul 1000 – 1300 m.
A patra subunitate este reprezentată de arealul carstic din nord-vestul masivului,
din culmea Zacotelor, munţii Ghimbav, muntele Vârtoapele, cel mai întins şi unitar sector
carstic din Munţii Leaota.

170
Fig. 6.1. Regionarea geomorfologică. 1. Sectorul Leaota – Mitarca; 2. Sectorul Sf. Ilie – Dudele; 3. Sectorul
Albescu – Cioara; 4. Subunitatea forestieră din domeniul şisturilor cristaline; 5. Subunitatea gresiilor şi
conglomeratelor de la contactul cu Subcarpaţii Ialomiţei; 6. Subunitatea carstul din bazinul Ghimbavului.

171
 CONCLUZII

Elementul care individualizează Munţii Leaota în cadrul grupei munţilor Bucegi

este alcătuirea geologică. Predominanţa şisturilor cristaline de Leaota impune aspectul
actual, evoluţia, tipul şi ritmul modelării actuale.
Structura orografică este definită de prezenţa culmii principale, cu orientare nord
– sud, din care se desprind două culmi secundare perpendiculare pe aceasta, toate având
aspect alungit, cu un traseu sinuos, marcat de numeroase vârfuri piramidale, separate de
şei largi care au apărut ca rezultat al eroziunii regresive exercitate de obârşiile
hidrografice.
Versanţii sunt în general sculptaţi în şisturi cristaline, având formă convex –
concavă sau complexă, cu înălţimi relative de 200 – 400 m, cu lungimi de 500 – 1000 m,
cu pante cuprinse în general între 25% - 50%, afectaţi moderat de procese crio-nivale de
şiroire şi eroziune torenţială.
Diferenţa de altitudine între cel mai înalt punct (Vf. Leaota – 2133 m) şi cel mai
jos (450 m) este de 1593 m, ceea ce, raportat şi la treptele altimetrice determinate, indică
o altitudine medie pentru întreg spaţiul de 1262 m.
O caracteristică importantă a reliefului petrografic este dominanţa reliefului
dezvoltat pe şisturi cristaline, care acoperă trei sferturi din suprafaţa Munţilor Leaota,
reflectat în peisaj prin o accentuată monotonie şi simetrie a formelor de relief. La aceasta
se adaugă prezenţa în extremităţile nord-vestică şi sud-estică a reliefului carstic în
arealele Ghimbav – Cheia şi respectiv Brătei – Rătei, unde sunt reprezentate aproape
toate formele exocarstice şi endocarstice (cu un număr important de peşteri din care sunt
cunoscute foarte puţine) şi relieful dezvoltat pe conglomerate şi gresii semnalat prin
numeroşi martori de eroziune petrografici.
În cadrul tipurilor genetice de relief, se impun de asemenea, ca proporţie şi mod
de distribuţie, cele trei suprafeţe de nivelare, Borăscu, Râu Şes şi Gornoviţa, care apar
dispuse radiar în jurul nodului orografic principal Leaota – Mitarca, pe mai multe nivele
altimetrice, dar care pot fi încadrate sistemului de suprafeţe de eroziune din Carpaţii
Româneşti.
Relieful glaciar este prezent în Munţii Leaota printr-un circ de gheţar suspendat
de mici dimensiuni, care prezintă toate elementele morfologice care să justifice existenţa
glaciaţiei în acest masiv montan.
Relieful crio-nival este prezent atât la altitudini mai mari de 1800 m, unde
procesele de modelare sunt active, cât şi la altitudini mai mică, până la 1200 – 1300 m, ca
relief fosil.
Activităţile biologice şi antropice se constituie atât în activităţi ce influenţează
geneza şi evoluţia formelor de relief (activităţi cu potenţial morfodinamic), cât şi în
activităţi care generează efectiv forme de relief de mici dimensiuni la scara întregului
masiv, dar care local aduc importante modificări în peisaj.

172
 Modelarea actuală a reliefului se manifestă etajat în funcţie de altitudine. Se
remarcă prezenţa sistemului de modelare crio-nival la altitudinile de peste 1800 m, sistem
care impune un relief tipic, caracterizat prin prezenţa acumulărilor de grohotiş,
depresiunilor nivale şi a crioturbaţiilor. Aici acţionează procesele de modelare crio-
nivale, din care cea mai mare importanţă o au gelivaţia, nivaţia, crioturbaţiile, deplasările
în masă, combinate de multe ori cu eroziunea torenţială. Între 1600 – 1800 m există un
etaj de tranziţie în care se combină acţiunea îngheţ – dezgheţului şi a zăpezii cu
modelarea fluvio-torenţială. Etajul motan forestier este situat sub altitudinea de 1600 m,
în arealul de dezvoltare al pădurii de conifere şi de amestec. Predomină eroziunea
fluviatilă şi torenţială, care stau la baza declanşării proceselor gravitaţionale. Toate aceste
procese sunt influenţate de o serie de factori morfodinaimici: geologici, geomorfologici,
hidrologici, biologici, pedologici, etc. Dintre toţi, cea mai mare importanţă o au cei
climatici, care reglementează modul de acţiune a agenţilor externi asupra reliefului
preexistent.
Potenţialul morfodinamic general al Munţilor Leaota a fost stabilit prin realizarea
unei hărţi de sinteză. Prin suprapunerea (cu ajutorul calculatorului) a hărţilor unor
parametri morfodinamici (geologie, pante, orientarea versanţilor, utilizarea terenurilor şi
altitudine) şi a rezultat o hartă finală din care reiese că peste 70% din suprafaţa Munţilor
Leaota prezintă un potenţial morfodinamic redus, cu procese geomorfologice care se
desfăşoară lent, şi numai 10 % prezintă un potenţial morfodinamic ridicat. Acest lucru
este uşor de verificat la teren, unde se constată că puţinele areale foarte active din punct
de vedere al dinamicii reliefului sunt amplasate fie în etajul alpin, fie în regiunile carstice,
areale care ocupă un spaţiu restrâns.
Regionării geomorfologică a dus la identificarea a patru unităţi distincte din punct
de vedere al asocierii elementelor geomorfologice: o unitate alpină (cu trei subunităţi), o
unitate forestieră dezvoltată pe şisturi cristaline, o unitate forestieră dezvoltată în
domeniul conglomeratelor şi gresiilor, şi o unitate carstică, dezvoltată în nord-vestul
masivului.
Aceste caracteristici individualizează Munţii Leaota în cadrul Carpaţilor
Meridionali din care fac parte şi în cadrul întregului lanţ carpatic românesc.

173
 BIBLIOGRAFIE
Alexandrescu Mihaela, (1996), Le contact Carpates-Subcarpates entre Dâmboviţa et
Prahova reflectee par quelques conditions climatiques et topoclimatiques,
C.R.C.R.B., p. 60-65
André Marie-Françoise, (1993), Les versants du Spitsberg. Approche géographique des
paysages polaires, Presses universitaires du Nancy
Badea L., (1968), La Limite extérieure des Carpates, R.R.G.G.G. – Geogr, 12, 1 – 2
Badea L., (1970), La bordure des Carpates Méridionales durant le cycle pléistocène,
Problèmes de l’évolution paleogeomorphologique de la Bulgarie, I, Sofia
Badea L., (1975), A propos des surfaces d’aplanissement dans les Carpates Roumaines,
St. geomorph. carp. balc., IX, Krakow
Badea L., et.al., (1981)., Valea Cernei. Studiu de geografie, Edit. Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 150 p.
Badea L., Niculescu Gh., Roată S., Buza M., Sandu Maria, (20019, Unităţile de relief ale
României. I. Carpaţii Meridionali şi Munţii Banatului, Edit. Ars Docendi,
Bucureşti, 151 p.
Badea L., Niculescu Gh., Sencu V., (1976), Harta geomorfologică, Atlas R.S.R., Editura
Academiei, Bucureşti
Badea L., Sandu Maria, (1992), The general geomorphological map of Romania on a
medium scale (1:200000), R.R.G.G.G. – Geogr, tome 36, p. 31 – 40
Balintoni C.I., (2005), Raport de Cercetare Grant: 6/166, în Revista de Politica Ştiinţei şi
Scientometrie - Număr Special 2005 - ISSN- 1582-1218, 39 p.
Barco Aurelia, Nedelcu E., (1974), Judeţul Argeş, Edit. Academiei R.S.România,
Bucureşti
Băcăinţan N., et.al., (2005), Muntele Lacului, Invitaţie în Carpaţi, nr. 51, p. 34 – 46
Bălteanu D., Cioacă A., Dinu Mihaela, Sandu Maria, (1996), Some case studies of
geomorphological risk in the Curvature Carpathians and Subcarpathians, RRG,
40, p. 51 – 59
Bălteanu D., Mateescu F., (1973), Procesele de modelare actuală a reliefului, Planşa a
III-a – 2, în Atlas R. S. România, Edit. Academiei, Bucureşti
Băncilă I., (1958), Geologia Carpaţilor Orientali, Edit. Ştiinţificǎ, Bucureşti, 367 p.
Bărbulescu C., et.al., (1978), Cercetări privind vegetaţia pajiştilor din Masivul Leaota,
Lucrări ştiinţifice S.C.C.P., Măgurele – Braşov, vol. 4
Beldie Al., (1967), Flora şi vegetaţia Munţilor Bucegi, Edit. Academiei R.S. România,
Bucureşti
Birot P., (1965), Précis de géographie physique générale, P.U.F., Paris
Bleahu M., et.al., (1976), Peşteri din România, Edit. Ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 415 p.
Brânduş C., et.al., (1999), Dicţionar de termeni fizico-geografici, Edit. Fundaţiei
Chemarea, Iaşi, 436 p.

174
Brunet R., Ferras R., Thery H., (1998), Les mots de la géographie. Dictionnaire critique,
Reclus, Paris, 518 p.
Campy M., Macaire J.J., (1989), Géologie des formations superficielles. Géodynamique –
faciès – utilisation, Masson, Paris
Cârciumaru M., (1980), Mediul geografic în Pleistocenul Superior şi culturile paleolitice
din România, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti
Cârciumaru M., (1999), Evoluţia omului în cuaternar, Edit. Lumina Lex, Bucureşti
Constantinescu M., (1941), Ulucul Branului, Bul.soc.rom.geogr., LX
Coque R., (1993), Géomorphologie, Armand Colin, Paris, 503 p.
Corbel J., (1962), Neiges et glaciers, Collection Armand Colin, Paris
Costache Andra, Murătoreanu G., (2008), Toponimia Munţilor Leaota – sursă de
informaţie geografică, Geovalachica, tom II-III / 2007-2008, Valahia University
Press, Târgovişte, p. 222 – 225
Coteţ P., (1964), Formes de relief periglaciaires en Roumanie, în Revue roumaine de
geologie, geophysique et geographie, Tom 8, Edit. Academiei RPR., Bucureşti, p.
111 – 119
Coteţ P., (1971), Geomorfologie cu elemente de geologie, Edit. Didactică şi pedagogică,
Bucureşti,
Coteţ P., (1973), Geomorfologia climatică şi sarcinile ei, Terra, V(XXV), 1
Coteţ P., (1973), Geomorfologia României, Edit. Tehnică, Bucureşti, 414 p.
Derruau M., (1996), Composantes et concepts de la géographie physique, Armand Colin,
Paris, 254 p.
Dinu Mihaela, (1999), Subcarpaţii dintre Topolog şi Bistriţa Vâlcii. Studiul proceselor
actuale de modelare a versanţilor, Edit. Academiei Române, Bucureşti., 210 p.
Dobrescu I., Everac P., (2003), Resurse şi ispite în Ţara Muscelului, Edit. Semne,
Bucureşti, 182 p.
Dragomir G.P., (2002), Peştera Rătei, în Revista Ecocarst, nr. 3, p. 28 – 33
Dragotă Carmen-Sofia, (2006), Precipitaţiile excedentare în România, Edit. Academiei
Române, Bucureşti, 175 p.
Epuran Gh., (1962), Ghidul cabanelor, Călăuza turistului, Edit. Uniunii de cultură fizică
şi sport, ONT Carpaţi, 185 p.
Eraso A., Pulina M., (1994), Cuevas en hielo y rios bajo los glaciares, McGraw – Hill,
Madrid
Flageollet J.C., (2002), Sur les traces des glaciers vosgiens, CNRS, Paris
Francou B., (1983), Geodynamique des depots de pied de paroi dans l’etage
periglaciaire, Revue de Geologie Dynamique et de Geographie Physique, 24 (5)
French H. M., (1976), The periglacial environment, Longman
French H., (2003), The Development of periglacial geomorphology: 1 – up
Gerlach T., (1966), Evolutions actuelles des versants dans les Carpates, d’apres
l’exemple d’observation fixes, Symposium International de géomorphologie,
Liege – Louvanin, vol. I, Evolution des versants
Ghinea D., (1997), Enciclopedia geografică a României, vol. II (H – P), Edit.
Enciclopedică, Bucureşti, 379 p.
Ghinea D., (1998), Enciclopedia geografică a României, Vol III (R – Z), Edit.
Enciclopedică, Bucureşti, 443 p.

175
Giuglea G., Orghidan N., (1959), Branul în lumina toponimiei, Acad. R.P.R., Fil. Cluj,
Cerc.lingv. IV, 1-2
Giuşcă D., (1974), Petrologia rocilor endogene, Edit. Tehnică, Bucureşti, 475 p.
Gold M., (1910), În munţii Sinaiei Rucărului şi Branului, Bucureşti
Goran C., (2002), Clasificarea unităţilor şi siturilor carstice, EcoCarst, nr. 3, p. 10 – 17
Grecu Florina, Comănescu Laura, (1998), Studiul reliefului. Îndrumător pentru lucrări
practice, Edit. Universităţii din Bucureşti, 179 p.
Grecu Florina, Palmentola G., (2003), Geomorfologie dinamică, Edtit. Tehnică,
Bucureşti, 392 p.
Grigoraş C., Boengiu S., Vlăduţ Alina., Grigoraş Elena Narcisa, (2006), Solurile
României, vol. I., Protisoluri, Cernisoluri, Umbrisoluri, Cambisoluri, Luvisoluri,
Spodisoluri, Edit. Universitaria, Craiova, 337 p.
Griselin Madeleine, (1982), Les modalités de l'écoulement liquide et solide sur les
marges polaires. Exemple du bassin Loven Est cote Nord-Ouest du Spitsberg,
Thèse de Doctorat, Université de Nancy II
Iancu D., (1969), Plaiuri dâmboviţene, Edit. Meridiane, Bucureşti
Iancu M., Mihai Elena, Panaite Ludmila, Dragu Gh., (1971), Judeţul Braşov, Edit. Acad.
R.S. România, Bucureşti
Iancu M., Stănescu S., (1960), Limita fizico-geografică dintre Carpaţii Orientali şi
Carpaţii Meridionali, Natura, XII, nr.4, Bucureşti, p. 23 – 30
Iancu Silvia, (1973), Realizări în studiul reliefului glaciar din Carpaţii româneşti,
Realizări în Geografia României. Culegere de studii, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti,
p. 55 – 64
Iancu V., et.al., (1996), Metamorfitele de grad înalt din Carpaţii Meridionali(The pre-
alpine high-grade metamorphics from the south Carpathians), Anuarul
Institutului Geologic al României, vol. 69, partea I, Raport de activitate al IGR pe
anii 1994 – 1995, I.G.R., Bucureşti, p. 164 - 166
Ichim I., (1973), Cu privire la unele fenomene periglaciare din Carpaţii Orientali,
Realizări în Geografia României. Culegere de studii, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti,
p. 65 – 75
Ichim I., (1979), Munţii Stânişoara. Studiu geomorfologic, Edit. Academiei Române,
Bucureşti, 121 p.
Ichim I., (1980), Probleme ale cercetării periglaciarului din România, S.C.G.G.G., Seria
Geografie, XXXVII
Ielenicz M., (1984), Munţii Ciucaş - Buzău. Studiu geomorfologic, Edit. Academiei,
Bucureşti
Ielenicz M., (1993), Suprafeţele de nivelare din regiunile de deal şi podiş ale României,
Analele Universităţii Bucureşti, Geografie, XLII
Ielenicz M., (1998), Influenţa climei asupra teritoriului României, Terra, XXVIII
(XLVIII)
Ielenicz M., (2001), Contactul dealurilor şi podişurilor României cu regiunile limitrofe,
Comunicări de Geografie, Vol V, Bucureşti
Ielenicz M., (2001), Problema suprafeţelor şi nivelurilor de eroziune de eroziune din
Subcarpaţi, Revista de Geomorfologie, vol 3 A.G.R.
Ielenicz M., (2004), Geomorfologie, Edit. Universitară, Bucureşti, 344 p.

176
Ielenicz M., et.al., (1999), Dicţionar de geografie fizică, Edit. Corint, Bucureşti, 503 p.
Ielenicz M., et.al., (2003), Subcarpaţii României, Edit. Universitară, Bucureşti
Ilie I., (1973), Terase şi suprafeţe de nivelare, Centrul de multiplicare al Universităţii din
Bucureşti, 306 p.
Ioniţă I., (2000), Geomorfologie aplicată. Procese de degradare a regiunilor deluroase,
Edit. Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, 247 p.
Istrate Al., (2002), Sisteme hidrocarstice din Masivul Bucegi, Edit. Cetatea de Scaun,
Târgovişte, 222 p.
Jekelius E., (1926), Geologia Pasului Bran, D.d.S. şed. Inst.geol., VIII (1919 – 1920)
Josan N., Petrea Rodica, Petrea D., (1996), Geomorfologie generală, Edit. Universităţii
Oradea, 408 p.
Lliboutry L., (1965), Traité de glaciologie, Tome I, 1040 p., Tome II, 427 p., Masson &
Cie, Éditeurs, Paris
Loghin V., (1985), Degradarea terenurilor din etajul alpin al Carpaţilor româneşti (cu
exemplificări din Bucegi, Leaota şi Ciucaş – Zăganu, Terra, 1, anul XVII
(XXXVII), p. 23 – 26
Loghin V., (1996), Degradarea reliefului şi a solului, Edit. Universităţii din Bucureşti,
134 p.
Loghin V., (1997), Modelarea actuală a reliefului şi degradarea terenurilor în bazinul
Ialomiţei, Edit. Universităţii din Bucureşti, 180 p
Mac I., (1976), Geomorfologie, partea I, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca,
Facultatea de Biologie – Geografie, 352 p.
Mac I., (1986), Elemente de geomorfologie dinamică, Edit. Academiei R.S.R., Bucureşti,
214 p.
Mac I., (1986), Tipuri de versanţi în România, Terra, nr. 1, p. 19 – 22
Mac I., Covaci I., Moldovan C., (1990), Glaciaţiune şi morfologie glaciară în munţii
mijlocii din România, Studia Univ. Babeş Bolyai, Geographia, XXX, 2, p. 3 – 11
Martiniuc C., (1954), Pantele deluviale. Contribuţii la studiul degradărilor de teren, în
Probleme de Geografie, vol. I, Edit. Academiei R.P.R., p. 217 – 226
Martonne Emm. de, (1983 şi 1985), Lucrări geografice despre România, vol I, 271 p.,
vol. II, 235 p., Edit. Academiei, Bucureşti
Martonne, Emm. de, (1900), Contribution a l`étude de la période glaciaire dans les
Karpates méridionales, Bull. Soc. géol. France, Paris, 3 série, t. XXVIII, p. 274-
319;
(www.cbg.uvt.ro/geografie/personal/academic/vuiaf/vuiaf_harti_glac_periglac.h
tm)
Measnicov M., (1975), Îmbunătăţiri funciare, Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti,
263 p.
Mercier D., (1998), Le ruissellement au Spitsberg. L'impact d'un processus azonal sur les
paysages d'un milieu polaire, presqu'île de Brøgger (79°N), Thèse de Doctorat,
Université Blaise Pascal – Clermont Ferrand, 532 p.
Michalevich-Velcea Valeria, (1961), Masivul Bucegi. Studiu geomorfologic, Edit. Acad.
R.P.R., Bucureşti, 151 p.
Mihai B., (2005), Munţii Timişului (Carpaţii Curburii). Potenţial geomorfologic şi
amenajarea spaţiului montan, Edit. Universităţii din Bucureşti, 410 p.

177
Mihai Elena, (1968), Particularităţi ale regimului precipitaţiilor atmosferice în
Depresiunea Bârsei, Şt.cerc. geol., geofiz., geogr., seria geogr., XV, 2
Mihai Elena, (1975), Depresiunea Braşovului. Studiu climatic, Edit. Acad. R.S. România,
Bucureşti
Mihăilescu V., (1928), Asupra reliefelor policiclice, B.S.G.G., t. XLVII, p. 322 – 328
Mihăilescu V., (1963), Carpaţii sud-estici de pe teritoriul R. P. Române. Studiu de
geografie fizică cu privire specială la relief, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 373 p.
Mihăilescu V., (1966), Geografia fizică a României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti
Morariu T., (1940), Contribuţiuni la glaciaţiunea din Munţii Rodnei, Rev. Geogr. Rom.,
an III, fasc. I, Bucureşti
Morariu T., (1942), Păstoritul în Alpii Francezi şi în Carpaţi, Sociologie românească, An
IV, 7 – 12, Bucureşti
Morariu T., (1959), Fenomene periglaciare în R. P. România în stadiul actual de
cercetare, Studia Univ. Babeş – Bolyai, seria geol-geogr, fasc. 1, Cluj-Napoca
Moşoiu I., Maximilian V., (1930), Branul şi cetatea Branului, Bucureşti
Motcă Gh., Oancea I., Geamănu Lidia-Ivona, (1994), Pajiştile României. Tipologie şi
tehnologie, Edit. Tehnică Agricolă, Bucureşti, 256 p.
Muică Cristina, Pătroescu Maria, Popova Cucu Ana, (1981), Tipuri de mediu în Carpaţii
româneşti, A.U.B., Geogr., t. 30, Bucureşti
Murărescu O., (2004), Resursele de apă din spaţiul Carpatic şi Subcarpatic dintre
Dâmboviţa şi Prahova şi valorificarea lor, Edit. Transversal, Târgovişte, 212 p.
Murătoreanu G., (2006), Impactul păstoritului asupra mediului în Munţii Leaota,
Comunicări Ştiinţifice, Grupul Şcolar de Industrie Uşoară, Catedra de Istorie şi
Ştiinţe Socio-Umane, Edit. Samuel, Mediaş, p. 161 – 168
Murătoreanu G., (2007), Tipuri de versanţi în Munţii Leaota, Revista Geografică, T XIII,
p. 98 – 10
Murătoreanu G., Ipingău I., (2008), Procese şi forme crio-nivale în Munţii Leaota,
Geovalachica, tom II-III / 2007-2008, Valahia University Press, Târgovişte, p. 36
– 42
Mutihac V., (1990), Structura geologică a teritoriului României, Edit. Tehnică,
Bucureşti, 423 p.
Naum T., Grigore M., (1974), Geomorfologie, Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti
Nedelcu E., (1964), Sur la cryo-nivaton actuelle dans les Carpates Méridionales entre les
rivières Ialomiţa et Olt, R.R.G.G.G. – Géogr, tome 8, p. 121 – 128
Nedelcu E., (1965), Cercetarea reliefului glaciar şi crionival în Carpaţi, Îndrumător
pentru cercetări geografice. Cercetări fizico-geografice, Biblioteca geografului,
nr. 2, Bucureşti, p. 139 – 173
Nedelcu E., (1965), Culoarele intracarpatice ale Dâmboviţei şi Bârsei, St.cerc.geol.,
geofiz., geogr. Seria geografie, 2
Nedelcu E., Dragomirescu Ş., (1963), Observaţii geomorfologice în regiunea Giuvala –
Fundata, cu privire specială asupra reliefului carstic, Probl. geografie, X, p. 137
– 153
Nedelea A., (2003), Dinamica versanţilor în sectorul superior al Văii Buda (Munţii
Făgăraş), Comunicări de Geografie, vol. VII, Bucureşti

178
Nedelea A., Mihai B., (1999), Implicaţii geografice ale activităţilor pastorale pe
versantul sudic al Masivului Făgăraş (Bazinul Argeşului), Geografia în contextul
dezvoltării contemporane, Edit. Napoca Star, Cluj-Napoca
Niculescu Gh., (1965), Munţii Godeanu. Studiu geomorfologic, Edit. Academiei,
Bucureşti, 339 p.
Niculescu Gh., (1973), Carpaţii Meridionali în lumina cercetărilor geomorfologice
actuale, în Realizări în geografia românească”, Edit. Ştiinţifică , Bucureşti, p. 91
– 97
Niculescu Gh., (1994), La recherche du relief glaciaire et cryo-nival dans les carpates
roumanies. Résultats et perspectives, Rev. roum. geogr, 38, p. 11 – 20
Niculescu Gh., Nedelcu E., (1961), Contribuţii la studiul microreliefului crio-nival din
zona înaltă a Munţilor Retezat- Godeanu- Ţarcu şi Făgăraş- Iezer, în Probleme
de geografie, Edit. Academiei RPR., Bucureşti, p. 87 – 121
Niculescu Gh., Roată S., (1995), Culoarul Bran – Dragoslavele. Consideraţii
geomorfologice, St. cerc. Geografie, Tomul XLII, p. 33 – 46
Oncescu N., (1943), La region de Piatra Craiului – Bucegi. Etude geologique, An. Inst.
Geol. Rom., XXII
Oncescu N., (1965), Geologia României, Edit Tehnică, Bucureşti, 534 p.
Oprea R., (2005), Bazinul montan al Prahovei. Studiul potenţialului natural şi al
impactului antropic asupra peisajului, Edit. Universitară, Bucureşti, 164 p.
Orghidan N., (1935), Branul. Consideraţii morfologice, Bul. Soc. Rom. Geogr., LIV
Pânzaru T.G., (1967), Câteva considerente cu privire la folosirea noţiunilor de pantă şi
versant, în Lucrările Inst. Pedagogic Oradea, nr. 1, p.263 - 269
Patrulius D., (1969), Geologia Masivului Bucegi şi a Culoarului Dâmbovicioara, Edit.
Academiei RSR, Bucureşti, 321 p.
Pătru Ileana, (2001), Culoarul transcarpatic Bran – Rucăr – Dragoslavele. Studiu de
geografie fizică, Edit. Universităţii din Bucureşti, 215 p.
Păun C., (1998), Carpaţii dintre Valea Dâmboviţei şi Valea Buzăului. Studiu
climatologic, Edit. Macarie, Târgovişte, 204 p.
Păun C., (2002), Clima judeţului Dâmboviţa, Edit. Oraj 2001, Târgovişte, 189 p.
Păunescu Al., (1984), Cronologia paleoliticului şi mezoliticului din România în contextul
paleoliticului central- est şi sud european, S.C.I.V.A., 35, 3, p. 235 – 265
Păunescu E., (2001), Suprafeţe de nivelare în Subcarpaţii dintre Dâmboviţa şi Ialomiţa,
Comunicări de Geografie, Vol V, Bucureşti
Păunescu E., Murătoreanu G., (2003), Contactul dintre Carpaţi şi Subcarpaţi în spaţiul
dintre văile Dâmboviţa şi Ialomiţa, Analele U.V.T., Seria Geografie, Tomul 3,
Târgovişte, p. 84 – 89
Poenaru Gh., (1971), Itinerare Dâmboviţene, Târgovişte, 194 p.
Popescu N., (1984), La pédiplaine carpatique dans lea Monts Făgăraş, A.U.B., Geogr., t.
XXXIII
Popescu N., Călin D., (1991), Leaota – harta turistică, Edit. pentru Turism, Bucureşti
Popp Mara, (1933), Contribuţiuni la viaţa pastorală din Argeş şi Muscel, B.S.R.R.G.,
LII, Bucureşti
Popp N., (1939), Subcarpaţii dintre Dâmboviţa şi Prahova, St. şi cerc. geogr. SRRG III,
Bucureşti, 269 p.

179
Posea Gr., (1981), O singură glaciaţiune în Carpaţi, S.C.G.G.G. – Geogr, XXVIII, p. 87
– 102
Posea Gr., (1997), Suprafeţele şi nivelurile de eroziune, Revista de Geomorfologie, nr. 1,
A.G.R.
Posea Gr., (1998), Suprafeţele de nivelare din Munţii Piatra Craiului – Baiu (Carpaţii de
curbură), Analele Univ. Spiru Haret, Seria Geografie, nr. 1, Edit. Fundaţiei
România de Mâine, p. 7 – 18
Posea Gr., (2002), Geomorfologia României, Edit. Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 444 p.
Posea Gr., (2003), Geografia fizică a României, partea I, Edit. Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 262 p.
Posea Gr., Cioacă A., (2003), Cartografierea geomorfologică, Edit. Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 208 p.
Posea Gr., et.al., (1970), Geomorfologie generală, Edit. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 591 p.
Posea Gr., Grigore M., Popescu N., Ielenicz M., (1976), Geomorfologie, (ediţia a II-a),
Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 535 p.
Posea Gr., Popescu N., Ielenicz M., (1974), Relieful României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti,
483 p.
Rădulescu – Codin C., Răuţescu I., (1932), Dragoslavele, Câmpulung
Roşu Al. (1962), Probleme teoretice cu privire la obiectul geomorfologiei, Terra, XIV
Sârcu I., (1978), Munţii Rodnei, Edit. Academiei, Bucureşti, 112 p.
Sawicki L., (1912), Les études glaciaire dans les Karpates. Apercu historique et critique,
Ann. de Géographie, Paris, vol XXI, p. 230 – 250,
(www.cbg.uvt.ro/geografie/personal/academic/vuiaf/vuiaf_harti_glac_periglac.ht
m)
Săndulescu M., Mărunţeanu Mariana, Popescu G., (1995), Guide to excursion B1 (Post-
Congress), Lower – middle miocene formations in the folded area of the east
Carpathians, în Romanian Journal of Stratigraphy, vol. 76, supplement no. 5,
Institutul Geologic al României, Bucureşti, 32 p.
Sîrcu I., (1971), Geografia fizică a Republicii socialiste România, Edit. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 443 p.
Sparks B.W., (1969), Geomorphology, Longmans, Londra
Stoenescu Şt. N., (1951), Clima Bucegilor, Mem.stud. IV, 1, Edit. Tehnică, Bucureşti
Strahler A., (1973), Geografia fizică, Edit Ştiinţifică, Bucureşti, 594 p.
Sultana Viorica, (1971), Etajele de vegetaţie din Masivul Leaota, Analele Universităţii
din Bucureşti, seria Geografie, XX, p. 155 – 159
Sultana Viorica, (1972), Lacurile de nivaţie din vestul Munţilor Leaota, Terra, 5, p. 56 –
58
Sultana Viorica, (1973), Degradări de teren în Munţii Leaota, Analele Universităţii din
Bucureşti, Seria Geografie, XXII, p. 143 – 148
Sultana Viorica, (1973), Raporturi între vegetaţie şi soluri în Munţii Leaota, Studii de
Geografie, Universitatea din Bucureşti, p. 245 – 253

180
Sultana Viorica, (1975), Învelişul de sol al Munţilor Leaota ca rezultat al acţiunii
combinate a factorilor pedogenetici, Analele Universităţii din Bucureşti, Seria
Geografie, p. 125 – 128
Sultana Viorica, (1976), Caracterizarea principalelor tipuri de sol din Munţii Leaota,
Studii şi Cercetări de Geografie, tom XXIII, p. 83 – 91
Sultana Viorica, (1976), Masivul Leaota – studiu fizico-geografic cu privire specială
asupra vegetaţiei şi solurilor, rezumatul tezei de doctorat, Universitatea din
Bucureşti, 25 p.
Sultana Viorica, (1977), Aspecte ale protecţiei mediului înconjurător în bazinul superior
al Dâmboviţei, Buletinul Societăţii de Geografie, vol. IV, p. 225 – 230
Sultana Viorica, (1978), Bonitarea terenurilor acoperite cu păduri în Munţii Leaota,
Studii de Geografie, Universitatea din Bucureşti, p. 295 – 301
Sultana Viorica, (1978), Fitopedogeografia bazinului Ghimbav, Analele Universităţii din
Bucureşti, Seria Geografie, XVII, p. 91 – 98
Sultana Viorica, (1979), Vegetaţia etajului alpin din Masivul Leaota, Analele
Universităţii din Bucureşti, Seria Geografie, XXVIII, p. 139 – 147
Sultana Viorica, (1980), Bonitarea terenurilor din Masivul Leaota, Analele Universităţii
din Bucureşti, Seria Geografie, XXIX, p. 109 – 121
Sultana Viorica, (1982), Suprafeţele de eroziune din Masivul Leaota, Buletinul Societăţii
de Geografie, vol. VI, p. 136 – 143
Sultana Viorica, (1983), Schimbări antropice ale peisajului geografic în bazinul
Ghimbavului, Analele Universităţii din Bucureşti, Seria Geografie, XXXII, p. 93
– 96
Szepesi A., (2007), Masivul Iezer. Elemente de geografie fizică, Edit. Universitară,
Bucureşti, 208 p.
Ştefănescu I., (1967), Leaota şi Valea Dâmboviţei, Edit. Uniunii de Cultură Fizică şi
Sport, Bucureşti, 118 p.
Teodoreanu Elena, (1980), Culoarul Rucăr – Bran. Studiu climatic şi topoclimatic, Edit.
Academiei R.S. România, Bucureşti, 165 p.
Tricart J., (1989), Slopes. Dynamique des versants, în Recent advances in french
geomorphology, Second International Conference on Geomorphology, Frankfurt,
p. 103 – 111
Tricart J., Cailleux A., (1962), Traité de géomorphologie, Tome III, Le modèle glaciaire
et nival, S.E.D.E.S., Paris
Tufescu V., (1966), Contribuţii româneşti la studiul versanţilor, în S.C.G.G.G., seria
Geografie, tomul XIII, nr. 2, Bucureşti, p. 171 - 177
Tufescu V., (1966), Modelarea naturală a reliefului şi eroziunea accelerată, Edit.
Academiei, Bucureşti
Tufescu V., (1971), Vechile suprafeţe de nivelare din Carpaţi, Studii şi cercetări de
geologie, geofizică, geografie – geografie, XVIII, 2
Ujvari I., (1972), Geografia apelor României, Edit., Ştiinţifică Bucureşti, 585 p.
Urdea P., (2000), Munţii Retezat. Studiu geomorfologic, Edit. Academiei Române,
Bucureşti, 272 p.

181
Urdea P., (2002), Opinion on the glacio-nival and glacio-nival cirque terms, Annals of
Valahia University of Târgovişte. Geographical Series, Tome 2, Edit. Cetatea de
Scaun, Târgovişte, p. 127 – 131
Urdea P., et.al., (2002), Aspects of human geomorphological impact in alpine area of
southertn Carpathians, Carpato – Balkan Workshop Environmental change
impacts in the Carpato-Balkan region, Croatia, poster,
(www.cbg.uvt.ro/geografie/personal/academic/vuiaf/vuiaf_harti_glac_periglac.h
tm)
Valadas B., (1998), Les processus périglaciaires, in Y. Yeret et al "L'érosion entre nature
et société", SEDES, Paris, DIEM no 22
Velcea Valeria, (2001), Geografia fizică a României, Edit. Universităţii "Lucian Blaga",
Sibiu, 355 p.
Vivian R., (1975), Les glaciers des Alpes Occidentales. Étude géographique, Imprimerie
Allier, Grenoble, 513 p.
Vuia F., (2001), Diferenţieri morfometrice şi morfografice ale circurilor glaciare din
bazinul Jieţului (Munţii Parâng), Analele Universităţii de Vest din Timişoara,
Geografie, vol XI – XII, 2001 – 2002, p. 31 - 46
Zăvoianu I., (1978), Morfometria bazinelor hidrografice, Edit. Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 174 p.
Zăvoianu I., Alexandrescu Mihaela, Anghel Camelia, Mustăţea A., (1995), Corelaţii între
precipitaţii şi altitudine în Carpaţii Meridionali, S.C.G., p. 13-19
Zăvoianu I., Dragomirescu S., (1994), Asupra terminologiei folosite în studiul
fenomenelor naturale extreme, S.C.G.G.G. – Geogr, XLI, p. 59 – 65
Zemianchi Sanda, (1997), Contribuţii româneşti la studiul versanţilor (1960 – 1990), în
Revista de geomorfologie, nr. 1, Bucureşti, p.103 – 121

***,(1968), Harta geologică 1:200.000 Foaia Braşov, Notă explicativă de D. Patrulius, R.

Dimitrescu, N. Gherasi, Bucureşti
***,(1968), Harta geologică 1:200.000 Foaia Târgovişte, Notă explicativă de D.
Patrulius, C. Ghenea, Ana Ghenea, N. Gherasi, Bucureşti
***,(1968), Harta solurilor, foaia Târgovişte, scara 1: 200000, I.C.P.A., Bucureşti
***,(1968), Harta solurilor, foaia Braşov, scara 1: 200000, I.C.P.A., Bucureşti
***,(1972-1979), Atlasul republicii Socialiste România, Edit. Academiei, Bucureşti
***, (1983), Geografia României, vol. I, Geografie fizică, Edit. Academiei, Bucureşti,
320 p.
***,(1987), Geografia României, vol. III, Carpaţii Româneşti şi Depresiunea
Transilvaniei, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 655 p
***,(2002), Le Petit Larousse, VUEF
***,Hărţi topografice 1:25.000; 1:50.000

www.apmdambovita.ro
www.alpinet.org

182