See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/298739577

Geomorfologia mediului. Caiet de lucrări practice

Book · February 2011

CITATION READS

1 10,739

1 author:

Gheorghe Rosian
Babeş-Bolyai University
83 PUBLICATIONS 203 CITATIONS

SEE PROFILE

All content following this page was uploaded by Gheorghe Rosian on 13 May 2020.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 Gheorghe Roşian

GEOMORFOLOGIA MEDIULUI
CAIET DE LUCRĂRI PRACTICE

PRESA UNIVERSITARĂ CLUJEANĂ

Referenţi ştiinţifici:
Conf. univ. dr. Octavian-Liviu Muntean
Conf. univ. dr. Marcel Oncu
Şef. lucr. dr. Sorin Filip

Coperta 1: Versantul drept al Târnavei Mari la Copşa Mică

Cartografiere digitală: Gheorghe Roşian

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

ROȘIAN GHEORGHE
Geomorfologia mediului. Caiet de lucrări practice /
Gheorghe Roșian. – Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2011
Bibliogr.
ISBN 978-973-595-250-1
551.4

2
 GHEORGHE ROŞIAN

GEOMORFOLOGIA MEDIULUI

CAIET DE LUCRĂRI PRACTICE

3
4
 CUPRINS

Prefaţă....................................................................................................................9

Tema 1. Geomorfologia mediului. Concept şi conţinut ...................................11

1. 1. Obiectul de studiu al geomorfologiei...............................................11
1. 2. Principalele subdiviziuni ale geomorfologiei..................................15
1. 3. Geomorfologia mediului..................................................................18
Tema 2. Relieful – component al mediului.........................................................23
2. 1. Funcţia de component al mediului.....................................................23
2. 2. Rolul litosferei în formarea reliefului................................................27
2. 3. Conceptele de reliefosferă şi geomorfosferă.....................................31
Tema 3. Relieful – resursă a Terrei....................................................................36
3. 1. Conceptul de resurse naturale...........................................................36
3. 2. Relieful terestru – resursă complexă.................................................37
3. 3. Bunuri şi resurse geomorfologice.....................................................39
Tema 4. Factori, agenţi, procese, mecanisme şi sisteme morfogenetice.
Terminologie şi conţinut.........................................................................43
4. 1. Factori şi agenţi morfogenetici.........................................................43
4. 2. Procese şi mecanisme morfogenetice...............................................43
4. 3. Sistemul morfogenetic de modelare.................................................46
Tema 5. Metode de cercetare utilizate în studiul reliefului.............................49
5. 1. Metodologia geomorfologică. Definire şi conţinut..........................49
5. 2. Metode folosite în studiul reliefului.................................................52
5. 3. Etapele realizării unui studiu geomorfologic...................................56
Tema 6. Nivelele scalare utilizate în geomorfologia mediului.........................62
6. 1. Noţiuni introductive.........................................................................62
6. 2. Nivelele scalare spaţiale...................................................................63
6. 3. Nivele scalare temporale..................................................................66
Tema 7. Reprezentarea reliefului pe hărţile topografice.................................71
7. 1. Consideraţii generale........................................................................71
7. 2. Metode de reprezentare a reliefului pe harta topografică.................72
7. 3. Interpretarea reliefului de pe harta topografică................................79
Tema 8. Analiza morfografică şi morfometrică a reliefului............................83
8. 1. Profilul geomorfologic.....................................................................83
8. 2. Treptele hipsometrice......................................................................88
8. 3. Fragmentarea orizontală a reliefului................................................90
8. 4. Fragmentarea verticală a reliefului..................................................95
8. 5. Declivitatea reliefului......................................................................98

5
 8. 6. Expoziţia formelor de relief...........................................................106
Tema 9. Reprezentarea cartografică a formelor de relief.............................112
9. 1. Caracteristicile hărţilor geomorfologice........................................112
9. 2. Reprezentarea cartografică a reliefului fluvial..............................119
9. 3. Reprezentarea cartografică a reliefului glaciar..............................141
9. 4. Reprezentarea cartografică a reliefului periglaciar........................150
9. 5. Reprezentarea cartografică a reliefului litoral................................157
9. 6. Reprezentarea cartografică a reliefului eolian................................162
9. 7. Reprezentarea cartografică a reliefului antropic.............................167
Tema 10. Procese şi fenomene geomorfologice de risc...................................173
10. 1. Conceptele de proces geomorfologic, hazard şi risc....................173
10. 2. Elementele la risc.........................................................................178
10. 3. Ierarhizarea şi reprezentarea cartografică a riscului....................179
10. 4. Noţiuni conexe utilizate în studiul proceselor şi fenomenelor
geomorfologice de risc..........................................................................184
Tema 11. Managementul riscurilor induse de procesele şi fenomenele
geomorfologice......................................................................................190
11. 1. Conceptul de Managementul Riscului.........................................190
11. 2. Contextul internaţional de abordare a managementului
Riscurilor indus de fenomenele şi procesele geomorfologice...............191
11. 3. Contextul naţional de abordare a managementului
riscurilor induse de fenomenele şi procesele geomorfologice..............192
11. 4. Elementele managementului dezastrelor....................................196
11. 5. Fazele standard de analiză a manifestării unui hazard................198
Tema 12. Prevenirea degradării terenurilor..................................................206
12. 1. Prevenirea proceselor de scurgere a apei pe versanţi..................206
12. 2. Prevenirea alunecărilor de teren..................................................212
12. 3. Prevenirea eroziunii malurilor.....................................................216
12. 4. Prevenirea avalanşelor.................................................................219
12. 5. Prevenirea proceselor eoliene......................................................220
12. 6. Prevenirea proceselor geomorfologice induse antropic...............222
Tema 13. Combaterea degradării terenurilor................................................227
13. 1. Combaterea proceselor de scurgere a apei pe versanţi.................227
13. 2. Combaterea alunecărilor de teren................................................236
13. 3. Combaterea eroziunii malurilor...................................................240
13. 4. Combaterea avalanşelor...............................................................247
13. 5. Combaterea proceselor eoliene....................................................252
13. 6. Combaterea proceselor geomorfologice induse antropic.............254
Tema 14. Întreţinerea, protecţia şi paza lucrărilor de prevenire şi combatere a
degradării terenurilor...........................................................................260

6
14. 1. Întreţinerea lucrărilor...................................................................260
14. 2. Protecţia lucrărilor.......................................................................263
14. 3. Paza lucrărilor..............................................................................265

7
8
 PREFAŢĂ

Abordarea componentelor mediului reprezintă un subiect de real interes

pentru multe dintre cercetările efectuate în cadrul ştiinţelor naturale şi socio-
economice. Perspectivele teoretice, ştiinţifice şi practice ale acestei abordări
cuprind şi aspectele impuse de către arhitectonica extrem de diversificată a
formelor de relief şi a sistemelor morfologice.
Relieful, în sens larg, ca expresie şi interfaţă a relaţiilor dintre procesele
endogene şi cele exogene proprii Terrei participă la edificarea mediului şi la
susţinerea altor componente abiotice şi biotice din structura lui. Dintre multele
„sfere” individualizate la nivelul planetei noastre, „sfera” reliefului (reliefosfera,
gemorfosfera) este cea care sintetizează relaţiile amintite la toate nivelurile scalare
(micro, mezo, macro).
Investigaţia şi cunoaşterea geomorfologică vizează în acest context
structura morfologică a mediului şi configuraţia suprafeţei terestre în care regăsim
resurse, bunuri şi „suprafeţe” utile societăţii umane. Structurile geomorfologice
moştenesc, conservă şi amplifică diverse probleme de mediu, actuale şi remanente.
Ancorată între tradiţie şi modernitate, între experienţă şi perspectivă,
geomorfologia îşi păstrează aura unei discipline ştiinţifice geografice care dispune
de un câmp de investigaţie divers. Geomorfologia mediului participă la
îmbogăţirea în conţinut a Ştiinţei mediului prin permanenta relaţionare a
componentei geomorfologice la celelalte componente ale mediului şi în special la
componenta umană (omul şi produsele activităţii lui) şi valorificarea antropică.
Gândită ca un caiet util de lucrări practice, prezenta lucrare abordează
analitic şi practic problemele actuale de geomorfologie a mediului. Acest aspect a
condus la structurarea ei în 14 teme utile şi adaptate la necesităţile didactice impuse
de disciplina în cauză.
Primele trei teme oferă o imagine sintetică şi bine fundamentată asupra
conţinutului, semnificaţiei, structurii şi rolului geomorfologiei ca ştiinţă de sine
stătătoare dar şi asupra reliefului ca resursă complexă şi component fundamental al
mediului.
A patra temă este dedicată exclusiv factorilor, agenţilor, proceselor,
mecanismelor şi sistemelor morfogenetice, accentul căzând de data aceasta asupra
terminologiei şi conţinutului specific pe care acestea le au.
Arsenalul metodologic al cercetării reliefului (principii, metode, procedee)
este prezentat detaliat în tema a cincea, acolo unde sunt descrise detaliat şi etapele
necesare realizării unui studiu geomorfologic integrat.
Tema a şasea pune accent pe nivelele scalare operante în studiile
geomorfologice şi pe importanţa lor teoretică şi practică în condiţiile în care
geomorfologiei mediului îi este necesară şi utilă o scară spaţio-temporală de abordare
care să permită cercetarea cât mai completă a formelor de relief.

9
 Reprezentarea tipurilor şi formelor de relief pe hărţile topografice, analiza
morfometrică şi morfografică dar şi interpretarea acestora în baza hărţilor
geomorfologice tematice şi a tehnicii Sistemelor Informatice Geografice (S.I.G.)
sunt elementele de conţinut ale temelor a şaptea, a opta şi a noua.
Procesele şi fenomenele de risc geomorfologic dar şi managementul
integrat al acestora sunt detaliat prezentate şi corect interpretate în temele a zecea şi
a unsprezecea. Remarcăm în acest context aplecarea autorului asupra contextului
naţional şi internaţional de abordare a managementului riscurilor induse de
fenomenele şi procesele geomorfologice.
Prevenirea şi combaterea degradării naturale şi antropice a terenurilor dar
şi întreţinerea, protecţia şi paza lucrărilor impuse de aceste acţiuni sunt probleme
detaliat abordate în temele a doisprezecea, a treisprezecea şi a paisprezecea.
Obiectivitatea autorului, aprofundarea problemelor de mediu existente,
concluziile pertinente, coerenţa şi claritatea temelor alese sunt aspecte importante
care îşi pun amprenta în mod benefic asupra acestei lucrării.
Bogăţia şi acurateţea grafică şi cartografică dar şi referinţele bibliografice
ale temelor lucrării sunt elemente de conţinut care o întregesc pe deplin şi o
recomandă ca un instrument util în activitatea didactică, ştiinţifică şi practică a
tuturor studenţilor şi specialiştilor preocupaţi de suportul geomorfologic al
mediului.
Dr. Liviu Muntean

10
 TEMA 1

1. GEOMORFOLOGIA MEDIULUI. CONCEPT ŞI CONŢINUT

1. 1. Obiectul de studiu al geomorfologiei

Cu deosebire în ultimele trei-patru decenii se remarcă un proces de

diversificare a abordărilor geomorfologice, fapt care a înlesnit apariţia de noi
subdiviziuni în domeniu, aşa cum este şi în cazul geomorfologiei mediului.
Pentru o trecere cât mai obiectivă în revistă a problematicii acestei ramuri
ştiinţifice, trebuie parcursă calea dinspre geomorfologie, privită la nivel general,
înspre geomorfologia mediului, care tinde să devină o subramură tot mai aplicativă.
La fel ca în alte domenii ştiinţifice, şi în geomorfologie, s-a resimţit în
ultimele decenii influenţa unor curente novatoare, care nu fac altceva decât să
conducă la o aliniere ştiinţifică în conformitate cu cerinţele actuale. Acest fapt nu
înseamnă o schimbare din temelii a domeniului, el referindu-se mai degrabă la o
nouă viziune de abordare a proceselor şi fenomenelor geomorfologice. Astfel, dacă
geomorfologia clasică avea în atenţie studiul reliefului la nivel macroscalar
(suprafeţe mari de teren şi durate lungi de timp), actualele tendinţe din
geomorfologie, şi cu precădere geomorfologia mediului, se arată interesate de
nivelul microscalar (suprafeţe reduse de teren şi durate scurte de timp).
Pentru a răspunde cât mai obiectiv comenzii sociale care îi este adresată,
geomorfologia trebuie să se implice adecvat în soluţionarea problemelor de
mediu, cu deosebire dacă ne gândim că obiectul ei de studiu, relieful, este un
component al mediului.
Necesitatea unei geomorfologii mai apropiate de nevoile componentei
antropice a fost subliniată în urmă cu câteva decenii, în timpul Simpozionului de
Geomorfologie de la Binghampton în 1970, dedicat geomorfologiei
environmentale (Filip, 2008).
Geomorfologia environmentală abordată în acest context, relevă, pe lângă
aspectele sale intrinseci şi o serie de raporturi, cu celelalte componente ale ştiinţei
geomorfologice. Evidenţierea principalelor direcţii şi metode care stau la baza
fundamentării Geomorfologiei este realizabilă prin sublinierea transformărilor care
au loc la nivelul ştiinţei geomorfologice.
Tocmai de aceea este indicat ca abordarea să pornească, dinspre
Geomorfologie şi poziţia ei în cadrul ştiinţelor, de unde se poate apoi coborî, în
sensul organizării holarhice a ramurilor ştiinţifice, spre Geomorfologia mediului şi
subdiviziunile sale.

11
 Etimologic numele acestei ştiinţe rezultă din combinarea cuvintelor greceşti
ge (pământ), morphe (formă) şi logos (studiu, discurs); este pe scurt ştiinţa care se
ocupă cu studiul formelor de relief, sau mai precis studiază relieful sub toate
aspectele sale. Geomorfologia face astfel parte, din grupa ştiinţelor despre Pământ,
iar cât şi ce cuprinde în sfera sa se poate preciza prin enumerarea obiectivelor pe
care le are în atenţie: „redarea geometriei formelor de relief (dimensiune, poziţie,
formă, raporturi); explicarea genezei formelor; stabilirea legilor dezvoltării în
timp; stabilirea legilor grupării genetice şi repartiţiei lor pe suprafaţa pământului;
evaluarea practică a reliefului de către om” (Mac, 1976, p. 2).
Merită notate în continuare definiţiile propuse de Ichim, Rădoane şi
Dumitru (2000). Este de vorba de două definiţii ale geomorfologiei, una analitică şi
una generalizată: „geomorfologia este o ştiinţă empirică despre formele de relief
ale suprafeţei terestre şi ale altor planete pe care le descrie şi explică, pe baza
unui aparat conceptual propriu, în termenii geometriei, genezei, dinamicii, istoriei
şi repartiţiei lor, precum şi în termenii relaţiilor dintre forme şi dinamica
materialelor care dau formele, scopul acestei ştiinţe fiind stabilirea legilor
generale care guvernează repartiţia şi dinamica reliefului şi folosirea acestora în
postdicţia şi predicţia schimbărilor în geomorfologie”şi „geomorfologia este
ştiinţa despre formele de relief terestru şi de pe alte planete privite în relaţie cu
procesele şi materialele pe care se dezvoltă într-un spaţiu şi un timp dat” (Ichim,
Rădoane, Dumitru, 2000, p. 5).
Reiese că geomorfologia are ca obiect descrierea şi explicarea reliefului
terestru, continental şi submarin (Cioacă, 2006). După cum se observă, din simpla
prezentare a definiţiilor, elementul comun îl reprezintă relieful, şi de aceea, în
primul rând ar trebui să-l definim pe acesta: „totalitatea denivelărilor de la
suprafaţa Pământului, iar prin suprafaţa Pământului trebuie să înţelegem
suprafaţa scoarţei terestre în totalitatea ei: uscat şi oceanic” (Cioacă, 2006, p. 17).
În continuare, un interes aparte îl prezintă investigarea termenului de
geomorfologie, care se crede că a fost utilizat pentru prima dată de către Neuman
(1858) în limba germană (Ralic, 1972, citat de Yatsu, 2003, p. 16), dar a apărut se
pare mai întâi în limba engleză, în două articole scrise de McGee, care mai întâi a
atribuit termenul lui Powell, iar apoi lui însuşi, creditându-l pe Powell cu termenul
de geologie geomorfologică (Yatsu, 2003). În general, se consideră că termenul de
”Morphologie” a fost mai întâi creat de Goethe în 1795 ca un termen de biologie,
apoi „geo” a fost adăugat (se ştie ca germanii obişnuiesc să construiască cuvinte
compuse); în prefaţă la ”Morphologie der Erdoberflache” (Morfologia scoarţei
terestre), (Penk, 1894, citat de Yatsu, 2003, p. 16) apare termenul de
geomorfologie; apariţia acestei lucrări, poate fi considerată ca momentul de început
al geomorfologiei.

12
 Geomorfologia are o serie de subdiviziuni, care de-a lungul timpului au
crescut ca număr, fie datorită specializărilor înguste la nivelul studiului unor
categorii de relief, agenţi şi procese care le generează, fie datorită, apariţiei de
ramuri cu totul noi cum este Geomorfologia mediului (environmentală).
În literatura de specialitate există mai multe puncte de vedere când este
vorba de stabilirea numărului şi categoriilor componentelor ştiinţei geomorfologice.
După Aniev şi colab. 1992, (citat de Grecu şi Palmentola, 2003, p. 21)
tabloul respectiv prezintă următoarea distribuire a ramurilor geomorfologiei în
funcţie de criteriile utilizate.
Astfel, sub aspectul criteriului genetic şi teritorial au fost deosebite:
geomorfologia generală (genetică), geomorfologia terestră (a uscatului),
geomorfologia fundului mărilor şi oceanelor, geomorfologia planetară,
geomorfologia regională (pentru unităţi fizice geografice complexe sau pentru
munţi, dealuri şi podişuri, câmpii etc).
După criteriul aspecte speciale se deosebesc: geomorfologia dinamică,
geomorfologia istorică (paleogeomorfologia), geomorfologia climatică generală,
geomorfologia structurală, geomorfologia petrografică, geomorfologia specială
raportată la tipurile genetice de relief (nu coincide cu geomorfologia climatică
generală).
Având la bază criteriul gradului de detaliere al cercetări şi al metodelor de
bază în cercetare sau deosebit: geomorfologia analitică, geomorfologia sintetică,
geomorfologia sistemică, geomorfologia experimentală, geomorfologia matematica
şi statistică, ecogeomorfologia, cartografia geomorfologică, GIS-ul geomorfic.
După scopul principal al cercetării se remarcă: geomorfologia teoretică,
geomorfologia aplicată, geomorfologia inginerească.
Pe lângă punctele de vedere clasice, privitoare la componentele
geomorfologiei, se impune trecut in revistă si cel al lui E. Yatsu (2003), acesta din
urmă propunând o structurare a geomorfologiei în trei ramuri distincte: orto-
geomorfologia care se ocupă cu studiul proceselor geomorfologice şi al
materialului constitutiv al formelor de relief; meta-geomorfologia care s-ar ocupa
cu elaborarea părţi teoretice – principi şi concepţii de bază ; para-geomorfologia,
care ar corecta datele brute despre relief şi s-ar ocupa cu aplicaţi speciale de tipul
geomorfologiei geotehnice, geomorfologiei istorice (Yatsu, 2003, p. 44).
Dificultatea problemelor la care Geomorfologia trebuie să ofere răspunsuri
concrete a crescut de-a lungul timpului. Acest fapt are la bază mai multe cauze:
creşterea gradului de utilizare a spaţiului geografic, diminuarea suprafeţelor fără prea
mari restricţii de utilizare, degradarea componentelor mediului înconjurător. Aceste
cauze nu modifică radical menirea geomorfologiei, ci doar modalităţile în care este
realizată aceasta (Petrea, 1998). Ea a rămas astfel, aceea de a cunoaşte integral
relieful într-un scop bine precizat: elaborarea informaţiei indispensabilă utilizării

13
practice a reliefului. Realizarea acestui deziderat va depinde într-o măsură decisivă,
de răspunsul la întrebările referitoare la locul şi momentul produceri unor
transformări nedorite ale reliefului (procese geomorfologice catastrofale) în viitor şi
de soluţiile furnizate pentru preîntâmpinarea sau surmontarea cu cheltuieli minime a
dificultăţilor, care pot proveni din evoluţiile nefaste ale acestuia (Petrea, 1998).
Astfel, geomorfologia şi-a conturat obiectele şi metodele de cercetare în
procesul activităţii practice, individualizându-se treptat ca disciplină ştiinţifică a
cărei profunzime s-a accentuat şi se accentuează mereu.
Cu toate că obiectul de studiu al geomorfologiei, este în unanimitate
acceptat, puncte de vedere divergente apar atunci se vorbeşte de limitele cercetării
geomorfologice sau mai bine de gradul de profunzime al studiului reliefului. Merită
de asemenea menţionat că în modul de încadrare a geomorfologiei în sistemul
ştiinţelor există mai multe opinii: geomorfologia este ramură a geologiei, teză care
porneşte de la considerentul că relieful este rezultatul dezvoltării geologice şi
tiparul lui este redat de factorii endogeni, cei externi ne-având decât un rol minor;
geomorfologia face parte din sistemul ştiinţelor geologo-geografice de tranziţie,
obiectul ei de cercetare – relieful fiind concomitent un component al mediului
geografic natural actual şi un rezultat al dezvoltării geologice a teritoriului; punctul
de vedere care consideră geomorfologia ca fiind o ramură a geografiei; opinii care
consideră geomorfologia ca o ştiinţă total independentă, care are propriul ei statut
ştiinţific ca oricare ştiinţă (biologia, chimia, matematica etc.).
Aşadar, geomorfologia nu numai că studiază un component al mediului, am
numit astfel relieful, dar îl şi analizează în strânsă legătură cu mediul în care există, prin
intermediul metodelor specifice, dar şi prin intermediul metodelor specifice ştiinţelor
prin mijlocirea cărora geomorfologia s-a afirmat.
Înseamnă că relieful nu este numai un element aritmetic al mediului
terestru, ci unul cu funcţie de susţinere al acestuia. Studiind relieful şi analizând în
mod clar interacţiunea tuturor celorlalţi componenţi ai mediului, cercetările
geomorfologice în general, dar mai ales cele aplicative ajung la adevărata
cunoaştere ştiinţifică a acestuia.
Întrepătrunderea geomorfologiei cu geologia, geografia sau cu alte
discipline înrudite nu este o situaţie alarmantă, ci un progres normal. Acest fapt
confirmă că folosirea metodelor de cercetare şi a informaţiilor, specifice uneia sau
altora dintre ştiinţe, înseamnă preocupare pentru aprofundarea cunoaşterii
obiectului propriu de cercetare, folosind toate căile şi metodele de care dispune
ştiinţa contemporană. Specializarea la nivelul ştiinţei şi diferenţierea ei în tot mai
multe ramuri, nu presupune îngustarea orizontului ştiinţific, ci din contră o lărgire
continuă a lui. Aşadar pentru alcătuirea unui studiu de Geomorfologie
(environmentală) şi pentru o analiză ştiinţifică a reliefului geomorfologul are
astăzi nevoie de un orizont larg de informaţii. Acest fapt conduce la o mare

14
diversitate de premise metodologice şi teoretice, care generează la rândul lor o
mulţime de posibilităţi de abordare a reliefului, concretizate în afirmarea anumitor
direcţii de investigaţie, identificate drept ramuri sau subdiviziuni ale
geomorfologiei (Josan, Petrea, Petrea, 1996).

1. 2. Principalele subdiviziuni ale geomorfologiei

Pornind de la complexitatea reliefului şi de la numeroasele optici de

cercetare a acestuia, s-a ajuns ca Geomorfologia să aibă mai multe direcţii de
investigaţie şi subdiviziuni, care de-a lungul timpului au captat în măsură diferită
atenţia cercetătorilor, ele fiind mai mult sau mai puţin „la modă”. Acestea din
urmă se află în diferite raporturi, după cum se poate observa din prezentarea pe
scurt a obiectului lor de studiu.
Geomorfologia generală se ocupă cu studiul reliefului în anvergura sa
planetară, într-un spirit sintetic şi deductiv (Josan et al. 1996). Ea consideră relieful
ca fiind rezultatul interacţiunilor dintre procesele endogene şi exogene, elaborează
modele explicative ale morfogenezei cu ajutorul cărora se evidenţiază principalele
categorii tipologice care compun sfera reliefului terestru. Specific acestei ramuri
este gruparea şi analiza formelor de relief în principal pe baza, raporturilor
existente între acestea şi factorii cauzali, consideraţi primordiali în morfogeneză
(Josan et al. 1996).
Geomorfologia structurală se ocupă în general cu studiul morfostructurii
majore a scoarţei terestre, rezultată prin acţiunile factorilor şi proceselor
geodinamice interne, precum şi reflexul direct sau indirect al acesteia în
morfologie. Se ocupă cu studiul tuturor formelor care au luat naştere sub influenţa
directă sau indirectă a factorilor geologici (mişcări, structură, petrografie), studiind
atât lanţurile de munţi cât şi cuestele. Structurile geologice se comportă în mod
specific faţă de agenţii modelatori, iar intervenţia agenţilor sculpturali are ca
rezultat punerea în evidenţă a structurii. Se constituie astfel asociaţii de relief
sculpturale pe structuri sau relieful selectiv al structurilor (Mac, 1980).
Geomorfologia sculpturală studiază relieful sub aspectul acţiunilor
morfogenetice executate de agenţii şi procesele a căror sursă energetică este preponderent
de factură exoenergetică (Josan et al., 1996). Astfel, cercetările care analizează relieful
sub aspectul agenţilor şi proceselor ce se derulează la nivelul suprafeţei terestre, se
constituie într-o direcţie distinctă, cea a geomorfologiei sculpturale.
Geomorfologia pe agenţi reprezintă maniera de studiu a reliefului
sculptural. A fost promovată de către W. M. Davis şi de către discipolii săi, iar
aceasta implică gruparea formelor de relief în raport cu agentul modelator
principal, aflat la originea lor (apele curgătoare, maritime, vântul, acţiunea
gheţarilor etc.). Ulterior geomorfologia pe agenţi a fost transformată în

15
geomorfologia pe cicluri evolutive: ciclul eroziunii normale (al apelor curgătoare),
ciclul carstic, ciclul arid etc. Această ramură are un caracter exclusiv genetic şi stă
la baza concepţiei fiziografice (Josan et al., 1996); fiziografia este o modalitate
tradiţională de a studia relieful îndeosebi pe baza raporturilor acestuia cu structura
geologică şi stadiul atins în cadrul ciclului evolutiv.
Geomorfologia climatică a apărut în legătură cu mutaţiile radicale a opticii
asupra reliefului sculptural la mijlocul secolului XX, odată cu editarea unor lucrări de
referinţă, care au fundamentat o nouă orientare, cea cunoscută sub denumirea de
geomorfologie climatică. Aceasta consideră climatul drept o variabilă a morfogenezei
şi ca urmare studiază acţiunea agenţilor externi, grupaţi pe zone climatice. În urma
cercetărilor efectuate de Emm. De Martonne în Brazilia (1940, citat de Mac, 1980),
acesta pune direct problema climatului ca factor de relief. Numeroase alte cercetări
întreprinse de geografii francezi în Africa, America de Sud, Asia de Sud-Est şi de către
cercetătorii ruşi în Câmpia Rusă Siberia şi Asia Centrală, aduc dovezi incontestabile în
favoarea recunoaşterii climei ca factor morfogenetic de prim ordin (Mac, 1980).
Geomorfologia dinamică a apărut şi ş-a dezvoltat, pe fondul înnoirilor
recente de la nivelul ştiinţei geomorfologice, îndeosebi prin utilizarea scărilor de
spaţiu şi timp, şi acceptarea ideii de discontinuitate relativă a genezei formelor de
relief. În contrast cu geomorfologia clasică, geomorfologia dinamică studiază
procesele şi mecanismele geomorfologice sub aspectul transformărilor
morfogenetice. Specifică acestei ramuri îi este abordarea funcţională actuală a
reliefului, rezultată din caracterul său structurat şi din modul de integrare într-un
mediu morfogenetic variat şi complex (Josan et al., 1996). Baza sa teoretică se află în
strânsă legătură cu conceptele specifice paradigmei sistemice, iar sub aspect
metodologic utilizează tehnicile de cercetare experimentală şi de cuantificare a
informaţiilor. Aceste premise au stat ulterior la baza dezvoltării şi aprofundării din
domeniile geomorfologiei aplicate şi a celei inginereşti.
Geomorfologia inginerească are în atenţie în special identificarea şi
proiectarea soluţiilor tehnice, prin care poate fi stabilizată sau amplificată, o funcţie
a reliefului, în scopul asigurării eficienţei şi fiabilităţii maxime a intervenţiei
prevăzute (R. Petrea, 1998); prin urmare se îndreaptă într-o anumită măsură spre
discipline de factură tehnică (hidrotehnică, proiectarea infrastructurilor, ingineria
construcţiilor etc.). Geomorfologia inginerească presupune, utilizarea reliefului în
scop strict ingineresc (ex. trasarea unei căi ferate, construcţia unui tunel), de acea
ea nu trebuie confundată cu geomorfologia aplicată, care vine să rezolve o
problemă deja apărută sau în curs de apariţie, sesizată de operaţiunile de prognoză
geomorfologică. Astfel, geomorfologia inginerească se conturează ca o disciplină
de contact interdisciplinar între geomorfologie ca ştiinţă a naturii şi ştiinţele tehnice
inginereşti.

16
 Cartografierea geomorfologică este disciplina care se ocupă cu studiul
principiilor, metodelor, tehnicilor şi mijloacelor de reprezentare a reliefului pe
hărţile geomorfologice (generale şi tematice) şi cu elaborarea hărţilor
geomorfologice (Irimuş, 1997). Ea este aşadar considerată o ramură a cunoaşterii
geomorfologice, deoarece are în atenţie operaţii referitoare la teren, laborator şi
cabinet, pentru reprezentarea caracteristicilor cantitative ale reliefului pe hărţi în
raport cu destinaţia practică a acestora.
Geomorfologia regională, se ocupă cu investigaţiile geomorfologice în
teritorii delimitate la nivel local, regional, statal, continental etc.) şi are în atenţie
structura geomorfologică a teritoriului, modul de asociere a formelor, relaţiile
dintre ele în compunerea peisajului geomorfologic (Mac, 1976). La baza apariţiei
acestei ramuri, a stat printre altele şi necesitatea soluţionării unor probleme practice
tot mai complexe, generate de utilizarea reliefului, ceea ce a stimulat creşterea
ponderii şi importanţei studiilor geomorfologice la scară regională şi locală.
Întrucât este o „proiecţie” a geomorfologiei generale la un nivel spaţial inferior
(Josan et al., 1996), geomorfologia regională are la bază cunoaşterea inductivă şi
analitică. Ca urmare, această ramură îşi asumă şi sarcini specifice precum
cercetarea experimentală, identificarea şi delimitarea unităţilor taxonomice, analiza
funcţionării acestora etc., iar demersurile acesteia devin operaţionale, întrucât sunt
produsul unor situaţii concrete (Josan et al., 1996).
Geomorfologia aplicată, s-a dezvoltat ca răspuns la solicitările de a
rezolva în scopuri practice şi aplicative problemele pe care le ridică procesele şi
formele de relief, atât sub aspect evolutiv, cât şi al amenajării lor; pe scurt ea
înseamnă aplicarea principiilor geomorfologiei în virtutea unui scop. Încă de la
Congresul de la Rio de Janeiro în 1956 la propunerea lui M. Verstappen, Uniunea
Internaţională de Geografie a decis constituirea unei Comisii de Geomorfologie
Aplicată prezidată de J.P. Bakker din Amsterdam si de J. Tricart din Strasbourg
(Phlipponneau, 1960). Această decizie arată limpede că geomorfologia era deja o
ştiinţă aplicativă (aplicată) la acea dată. Pe plan mondial dintre cei care au trecut la
sublinierea principalelor direcţii de investigaţie a Geomorfologiei aplicate se
remarcă J. Tricart (1964), Chorley, Schumm şi Suggden (1985), Panizza (1993)
etc. Tricart J. (1964) subliniază între principalele direcţi de investigaţie a
Geomorfologie aplicate, următoarele: „lucrări publice şi urbanism, amenajări
hidrotehnice, masuri contra eroziuni, alimentări cu apă, descoperiri de resurse
naturale” (p. 350). La rândul lor, Chorley R.J., Schumm S.A şi Suggden D.E
(1985) notează că Geomorfologia aplicată „poate fi definită ca o aplicaţie a
geomorfologiei înţelegând să analizeze şi să ofere soluţii în ceea ce priveşte
problemele de ocupare teritoriului exploatarea resurselor, managementul mediului
şi planning” (p. 573). Conform lui Panizza M. (1993, p. 29) „geomorfologia îşi
găseşte numeroase aplicaţii practice în sectoarele inginereşti, agricole, urbanism,

17
turism, hidrologice şi altele” (p. 29). Autorul menţionat mai notează, că în special
aplicabilitatea geomorfologiei este de două tipuri: a) studiul şi apărarea în ceea ce
priveşte procesele ce pot pune în pericol omul; aceasta se referă la construcţiile
umane sau activităţile umane în teritoriul pe care îl locuieşte; b) evidenţierea
previziunilor posibilelor consecinţe ale structurilor antropice (opera omului), care
pot provoca fenomene de degradare şi dezechilibru în environmentul utilizat.
Geomorfologia mediului a apărut iniţial legat de ceea ce se numeşte
environmentalism geomorfologic, cu subdiviziunea aferentă geomorfologia
mediului (environmentală). Cercetările orientate în direcţia relaţiei reliefului cu
celelalte componente, care alcătuiesc structura environmentului, circumscriu
câmpul geomorfologiei mediului sau environmentale (Mac, 2002). Dar aşa cum se
va nota la momentul potrivit, atunci când este vorba de fundamentarea unei noi
ramuri ştiinţifice, de cele mai multe ori se ajunge la confuzii şi puncte de vedere
oarecum contradictorii.
Sublinierea pe scurt a principalelor subdiviziuni, cu notarea
caracteristicilor lor, evidenţiază faptul ca fiecare dintre ele vin în manieră proprie
în sprijinul Geomorfologiei mediului, iar aceasta din urmă, prin soluţiile care le
propune, oferă un răspuns pe măsura necesităţilor de la nivelul celorlalte ramuri.

1. 3. Geomorfologia mediului

Revenind la geomorfologia mediului, se poate menţiona că încă din

momentul apariţiei sale ca subramură a geomorfologiei „a fost lipsită de o
abordare epistemologică şi gnoseologică unitară, conjugată şi articulată, care să-i
permită o dezvoltare viguroasă” (Filip, 2008, p. 14). În consecinţă, pentru
surmontarea acestei dificultăţi este necesară o definire completă a ramurii ştiinţifice
menţionate. Acest demers trebuie să cuprindă informaţii despre obiectul de studiu
şi scopul acestuia, despre conceptele fundamentale utilizate, precum şi despre
arsenalul metodologic utilizat (Filip, 2008). Cunoaşterea reperelor epistemologice,
ale celor două ştiinţe - Geomorfologia şi Ştiinţa mediului - la intersecţia cărora s-a
conturat un nou mod de abordare ştiinţifică (Geomorfologia mediului) prezintă un
real interes în definirea noţiunilor (tabelul 1.2).
Sub aspectul definirii geomorfologiei, trebuie subliniat că ea are ca scop
studiul reliefului terestru sub toate aspectele. Sub aspectul poziţiei teritoriale câmpul
de investigaţie este situat la contactul litosferei cu masa hidro-atmosferică, adică la
interfaţa a două entităţi fizice: un mediu solid şi unul lichid/gazos (Filip, 2008).
La rândul lor, definiţiile mediului (environmentului) sunt de multe ori
contradictorii, de aceea este necesară o subliniere a celor mai avizate. În
conformitate cu dicţionarul ”Les mots de la Geographie” (1993), environmentul
reprezintă „ceea ce ne înconjoară şi, de fapt, acţionează mai mult sau mai puţin

18
asupra noastră” (citat de Filip, p. 15). După Mac (2000), mediul reprezintă
„starea creată prin contribuţia factorilor şi condiţiilor naturale şi antropice, care
intrând în relaţie cu un component sau un grup de componente (abiotice, biotice,
antropice) îi asigură apariţia existenţa şi funcţionarea” (p. 417).

Repere epistemologice ale geomorfologiei şi ştiinţei mediului

(după Filip, 2008, p. 14)
Tabelul 1.2.
Disciplina Obiect de Scop Concepte Arsenal metodologic
ştiinţifică studiu fundamentale
Geomorfologia Relieful Studiul reliefului, sub toate Morfologie, Descrierea, analiza,
terestru aspectele sale; stabilitatea Echilibru sinteza, dialectica,
legilor generale care geomorfologic cartografierea etc.
guvernează repartiţia şi
dinamica reliefului
Ştiinţa mediului Mediul Studiul componentelor Environment, Descrierea, analiza,
înconjurător environmentale; stabilirea Stare sinteza, dialectica,
legilor care le guvernează environmentală cartografierea etc.
şi a relaţiilor dintre ele

Alegerea concepţiilor care pot definii în mod obiectiv problematica

geomorfologiei environmentale trebuie să ia în considerare, pe de o parte maniera
de abordare al diferitelor ramuri geomorfologice, iar pe de alta „raportarea
reciprocă a componentei geomorfologice la celelalte componente environmentale”
(Filip, 2008, p. 16).
În conformitate cu grupurile de cercetare din domeniul geomorfologiei,
British Geomorphological Research Group, International Institute for Geo-
Informaţion Science and Earth Observation (Olanda), prin reţeaua Gets
”Geomorphology And Environmental Transportation Systems”, School Of
Geography And Environmental – prin Geomorphology Research Group, Marea
Britanie etc. „problema geomorfologiei environmentale este abordată cel mai
frecvent prin prisma aplicării principiilor şi tehnicilor geomorfologice în
soluţionarea aspectelor environmentale legate de procesele de suprafaţă şi formele
de relief, cu examinarea proceselor şi schimbărilor geomorfologice legate de
activităţile umane, precum şi al managementului diverselor categorii de terenuri.
Din păcate această abordare se înscrie mai degrabă în sfera geomorfologiei
aplicate” (Filip, 2008, p. 18).
Între abordările mai apropiate de realitate se remarcă cea din lucrarea
”Environmental Geomorphology” (Panizza, 1996) unde se subliniază că
geomorfologia mediului reprezintă „aria din Ştiinţele Pământului care examinează
relaţiile dintre om şi mediu, ultimul fiind considerat din punct de vedere
geomorfologic” (p. 4), iar componentele geomorfologice pot fi divizate schematic
ca resurse geomorfologice şi hazarde geomorfologice (Panizza, 1996). Acest punct

19
de vedere se apropie destul de mult de cerinţele unei abordări environmentaliste,
limitarea provenind în special ca urmare a abordării mai înguste, de tip ecologist
(Filip, 2008).
Pornind de la abordările specifice ştiinţei mediului, o abordare conceptuală
mult mai riguroasă a fost propusă de către Mac (2002) în articolul Geomorfologia
environmentală – abordare metodologică. Conform autorului „sfera de cuprindere
vizează două mari obiective şi căi de abordare în geomorfologia environmentală,
fiecare cu mai multe suporturi: relieful, componentă environmentală naturală şi
impactul omului asupra sistemelor geomorfologice” (Mac, 2002, p. 21).
Relieful privit ca o componentă environmentală naturală, cuprinde
formele de relief ca bază a organizării şi funcţionării Mediului Terestru. Este vorba
în acest sens de procesele geomorfologice şi impactul lor asupra mediului, de
structurile geomorfologice (lunci, terase, glacisuri, morene, câmpii de till etc.) care
au funcţie de resursă pentru componenta antropică (materiale de construcţii, forme
favorabile trasării căilor de comunicaţii şi poziţionării vetrelor de aşezări etc.); nu
trebuie să uităm că fiecare dintre elementele menţionate se poate manifesta în dublă
ipostază (Mac, 2002): adică de favorabilitate sau de nefavorabilitate (de restricţie).
La rândul său, impactul omului supra formelor de relief nu poate
trece neobservat, în condiţiile actuale când componenta antropică modifică tot
mai multe suprafeţe în diverse scopuri, mai mult sau mai puţin obiective. În
aceste condiţii omul devine un factor geomorfologic distructiv, care modifică
formele originale ale reliefului (Mac, 2002), dar în acelaşi timp el devine
creator de noi forme de relief şi peisaje geomorfologice cum ar fi cele agricole,
miniere, tehnogene etc.
Abordarea menţionată are la bază ideea care subliniază că „relieful, prin
cele trei componente ale sistemului, respectiv: formă (F), procese (P) şi
materiale (M), pus în relaţie cu viaţa şi activităţile componentelor biotice şi
antropice din Învelişul Terestru Superior, ia funcţie environmentală” (Filip,
2008, p. 19).
Acest fapt este posibil în condiţiile în care relieful conferă nota caracteristică
pentru componentele mediului terestru, fie prin aspect, fie prin morfodinamică, fie
prin relaţiile care se stabilesc la nivel teritorial. În aceste condiţii „opinăm că aceste
direcţii majore de cercetare presupun, în mod obligatoriu, abordarea în strânsă
legătură a componentei geomorfologice cu întreg ansamblul de componente
environmentale, şi identificarea relaţiilor definitorii pentru fiecare tip de
environment cu o astfel de determinare” (Filip, 2008, p. 19).
Comparativ cu situaţia din cadrul geomorfologiei clasice, unde abordarea
este făcută sub aspectul morfologiei, agenţilor şi proceselor, în geomorfologia
mediului relieful este studiat prin prisma a două mari direcţii: „relieful ca şi
componentă integrantă a mediului înconjurător rezultată în urma conlucrării

20
factorilor genetici (tectonici, eruptivi, sedimentogeni etc.) şi rezultanta acestei
conlucrări – paleomediul de edificare geomorfică. Cea de-a doua direcţie constă
în abordarea componentei geomorfice prin prisma funcţiei environmentale, a
modificărilor generate de manifestarea relaţiilor environmentale şi semnificaţiei
geomorfologice a acestora.” (Filip, 2008, p. 19).
În aceste condiţii cercetarea din cadrul geomorfologiei mediului va fi va fi
orientată pe următoarele căi (Mac, 2002): geomorfologie analitică, geomorfologie
fenomenologică (hazard, risc, catastrofe), geomorfologie regională (peisaje
geoenvironmentale, arii degradate), geomorfologie integrată de mediu pentru
proiectare şi amenajare teritorială (planning de mediu, reconstrucţie de mediu); de
asemenea geomorfologia mediului va avea în vedere numeroase aspecte ale
răspunsului reliefului la acţiunea factorilor de stress environmental, fapt care va
necesita considerarea noţiunilor de senzitivitate geomorfologică, praguri
geomorfologice, fragilitate, rezilienţă, adică un limbaj ştiinţific interdisciplinar cu
bază environmentalistă - risc, hazard, catastrofă, pagubă (Mac, 2002).
Din cele prezentate se observă că geomorfologia mediului, cu toate că a
intrat recent (Coates, 1971, citat de Panizza, 1996) în preocupările cercetătorilor a
avut parte de o evoluţie metodologică şi concepţională rapidă fapt ce îi înlesneşte
rezolvarea unei palete largi de probleme atât de natură geomorfologică, cât şi din
cadrul ştiinţei mediului.
Pentru a proba, complexitatea realităţilor cu care se ocupă Geomorfologia,
respectiv Geomorfologia mediului şi dificultatea de a da răspunsuri concrete la
problemele apărute, sub forma a unor prognoze apropiate de realitatea ulterioară, se
cuvine notarea următorului exemplu din literatura de specialitate, din lucrarea
Inventarea formelor a lui Boutout Alain „Considerăm într-adevăr, împreună cu
matematicianul Thom un ou de broască fecundat pe care-l lăsăm să se dezvolte în
condiţii optime şi consultând tratate de embriologie suntem în măsură să precizăm
(în afara unor accidente bineînţeles), cu o foarte bună precizie, toate modificările pe
care acest organism le va suferi şi toată morfologia sa de dezvoltare. Considerăm pe
de altă parte un abrupt rezultat în urma unei alunecări de teren: presupunem că,
cunoaştem tot microclimatul ulterior (vânturi, precipitaţii, temperaturi). Este greu să
prevezi, chiar şi cu o precizie relativă, forma ulterioară pe care o va lua abruptul. În
primul caz cunoaşterea substratului, adică a mecanismelor biochimice, implicate în
procesul de morfogeneză este foarte lacunară însă capacitatea de predicţie este
excelentă. În al doilea caz situaţia este exact inversă. Cunoştinţele noastre asupra
substratului sunt foarte bune, dar capacitatea noastră de previziune a morfologiei
este foarte redusă. În morfologie spune Thom, este o mare distanţa între posibilitatea
noastră de previziune şi cunoştinţele pe carele deţinem referitor la substrat”
(Boutout, 1997, p. 63).

21
 Bibliografie

1. Brunet, R., Ferras, R., Thery, H. (1993), Les mots de la géographie:

dictionnaire critique, 3-e éd. Rev. et augm., Reclus, Montpellier.
2. Chorley, R. J., Schumm, S. A., Sugden, D. E. (1985), Geomorphology,
Methuen, London.
3. Cioacă, A. (2006), Probleme speciale de geomorfologie, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti.
4. Filip, S. (2008), Depresiunea şi Munceii Băii Mari. Studiu de
geomorfologie environmentală, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca.
5. Grecu, Florina, Palmentola, G. (2003), Geomorfologie dinamică, Editura
Tehnică, Bucureşti.
6. Ichim, I., Rădoane, Maria, Dumitru, D. (2000), Geomorfologie, Vol. I.,
Editura Universităţii din Suceava, Suceava.
7. Irimuş, I.A. (1997), Cartografiere geomorfologică, Editura Focul Viu,
Cluj-Napoca.
8. Josan, N., Petrea, Rodica, Petrea, D. (1996), Geomorfologie generală,
Editura Universităţii din Oradea, Oradea.
9. Mac, I. (1976), Geomorfologie, vol. I, Centrul de multiplicare al
Universităţii, Cluj-Napoca.
10. Mac, I. (1980), Geomorfologie, vol. II., Centrul de multiplicare al UBB,
Cluj-Napoca.
11. Mac, I. (2000), Geografie generală, Editura Europontic, Cluj-Napoca.
12. Mac, I. (2002), Geomorfologia environmentală – abordare metodologică,
Studia Univ. „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, seria geographia, an XLVII, nr. 1.
13. Panizza, M. (1993), Geomorphologia applicata, La Nuova Italia
Scientifica, Roma.
14. Panizza, M. (1996), Environmental geomorphology, Elsevier, Amsterdam.
15. Petrea, D. (1998), Pragurile de substanţă, energie şi informaţie în
sistemele geomorfologice, Editura Universităţii din Oradea, Oradea.
16. Petrea, Rodica (1998), Dimensiunea geomorfologică în dezvoltarea şi
estetica urbană a oraşelor mici din Dealurile de Vest (sectorul dintre
Barcău şi Crişul Negru), Editura Univ. din Oradea, Oradea.
17. Phlipponeau, M. (1960), Geographie et action. Introduction a la
geographie appliquee, Editura Armand Colin, Paris.
18. Tricart, J. (1964), Panorama de la Geomorphologie Appliquee dans le
monde, Revue Generale des sciences, tome LXXI, nr. 1-2.
19. Yatsu, E. (2003), Pentru a face geomorfologia mai ştiinţifică, Univ. Al. I.
Cuza, Departamentul de geografie , Iaşi.

22
 TEMA 2

RELIEFUL – COMPONENT AL MEDIULUI

2. 1. Funcţia de component al mediului

Ordonarea materiei în univers are loc atât reducţionist, cât şi integrator. Pe

ultima dintre căi s-au putut dezvolta structuri complexe de genul geosferelor, care
au primit în cele din urmă funcţii de componente ale mediului. Comparativ cu
Terra, celelalte planete ale Sistemului Solar sunt caracterizate de un contact simplu
între suprafaţa lor planetară şi atmosferă, considerate două stări ale materiei,
radical diferite, între care nu se înregistrează decât slabe urme ale interacţiunilor
fizice (Mac, 2000). Înseamnă că relieful acelor planete constituie doar un produs al
proceselor endogene, care au avut sau încă mai au loc, comparativ cu care,
procesele exogene sunt nerelevante.
Prin modul cum au avut loc procesele de structurare de la nivelul Terrei,
desfăşurate de-a lungul unei lungi perioade geologice, prin sinergie şi coevoluţie
între învelişurile interne şi externe, s-a ajuns la crearea unui model structural şi
funcţional unic în Sistemul Solar (Mac, 2000). Doar într-un astfel de context, de
integrarea a maselor solidă, lichidă, gazoasă şi biotică, a fost posibilă apariţia de
componente noi integrative, precum reliefosfera, pedosfera, antroposfera etc.
Idei despre modul de organizare a materiei terestre, au început să fie
vehiculate încă din antichitate, când Aristotel menţiona că aerul se aşterne ca o
îmbrăcăminte la exteriorul uscatului şi mărilor, constituind atmosfera. În
continuare, modelul ordonării pe sfere este întregit în Evul Mediu de Varenius
(1650) care aduce în discuţie existenţa învelişului de apă numit hidrosferă.
Conturarea ideii despre existenţa unui înveliş de piatră, litosfera, are loc în secolele
XVIII şi XIX prin punerea în comun a rezultatelor obţinute de către Buache,
Stenon, Wernere, Hutton şi Playfair (Mac, 1996). Următoarea sferă care a fost
individualizată sub aspect concepţional este biosfera, fapt care a avut loc datorită
lui Alexander von Humboldt, între preocupările sale remarcându-se şi studiul
fizionomiei vegetaţiei. Ulterior cercetările au continuat şi au pus în evidenţă pe de
o parte şi alte geosfere (componente ale mediului sau învelişuri terestre), cum ar fi
pedosfera, reliefosfera, antroposfera etc., iar pe de altă parte s-a statuat că
învelişurile telurice sunt caracterizate de o substratificare în funcţie de
caracteristicile fizice ale elementelor constituente.

23
 Aceste geosfere intră în componenţa mediului primind funcţie de
componente. Există în acest sens trei seturi de componente: abiotice (rocă, relief,
aer, apă), biotice (plante, animale) şi antropice (omul şi produsele activităţilor sale).
Trebuie menţionat că repartiţia teritorială a componentelor nu este nici
unitară, nici echivalentă (Mac, 2003). Se întâlnesc teritorii în care cele trei seturi de
componente sunt uniform distribuite, precum şi areale în care participarea unora
este extrem de redusă sau altele lipsesc aproape cu desăvârşire.
Raportarea celor trei seturi de componente la atributul timp, ne arată
succesiunea apariţiei lor, aşa după cum rezultă şi din denumire: componente
primare (cele abiotice), componente secundare sau derivate (cele biotice) şi
componente terţiare (cele antropice).
Considerând mediului înconjurător drept starea care rezultă în urma
combinării componentelor, dacă vrem să analizăm doar un component al mediului,
în cazul de faţă relieful, acesta va fi abordat pornind de la relaţiile care există între
el şi celelalte componente. Sub aspectul definiţiei relieful reprezintă „totalitatea
formelor suprafeţei Pământului, diferite ca dimensiune, alcătuire şi origine, aflate
în anumite stadii de dezvoltare, în combinaţii complexe unele cu altele şi în
interrelaţii strânse cu mediul înconjurător” (Mac, 1996, p. 331), indiferent dacă se
află în domeniul uscatului sau sub apă.
Într-o primă accepţiune Mediul înconjurător presupunea existenţa a două
elemente: unul înconjurat (reprezentat de obicei de către om şi societate, dar nu
exclusiv) şi altul înconjurător (Mac, 2003). Conform acestei direcţii elementul
înconjurat este reprezentat de către componenta antropică, iar cel înconjurător de
către componentele naturale.
Ulterior, unghiul de cuprindere a noţiunii de mediu înconjurător s-a extins
foarte mult, oferind posibilitatea ca orice component al mediului (abiotic, biotic sau
antropic) detaşat de contextul său structural şi poziţionat în centru să poată fi
examinat sub aspectul relaţiilor sale cu celelalte componente (Mac, 2003).
O astfel de abordare înseamnă că loc central pot ocupa atât componente
abiotice (fluviu, lac, masiv montan), componente biotice (plante, animale, asociaţii
vegetale), cât şi omul şi rezultatele activităţii sale (om, populaţie, aşezări, baraje).
Depăşirea abordărilor iniţiale, când în prim plan era pusă componenta antropică,
înseamnă o viziune mai largă asupra mediului înconjurător şi în acelaşi timp şansa
de a pune în centru sau în prim plan relieful şi a-l aborda din punct de vedere
environmentalist.
Relieful, cu funcţie de component central în cazul de faţă, trebuie analizat
şi prin efectul pe care el îl are asupra componentelor înconjurătoare sau al
componentelor de susţinere, deoarece el nu suferă doar influenţa lor, ci le şi
determină existenţa într-un mod cât se poate de specific.

24
 La fel ca şi celelalte componente ale mediului, relieful nu s-a dezvoltat şi
nu a evoluat printr-o susţinere proprie, independentă, ci s-a bazat pe legea
coevoluţiei şi a sinergismului. Aceasta înseamnă evoluţie prin conlucrare de tip
sinergic, care are la bază schimburi de masă, energie şi informaţie între
componente (Mac, 2003). Reiese că în spaţiul de interferenţă a componentelor
mediului, prin conlucrarea acestora se formează relieful. Acesta, ca parte
integrantă a mediului se manifestă ca un component dinamic, care primeşte şi
cedează substanţă energie şi informaţie.
Dinamica reliefului este întreţinută de dialectica existentă între factorii
interni şi cei externi ai morfogenezei. Tot ceea ce factorii interni introduc printr-o
serie de procese endogene (epirogenism, magmatism, vulcanism, orogenism,
faliere-cutare, seime etc.), în câmpul de acţiune al factorilor externi (aer, apă,
vieţuitoare etc.), va fi supus proceselor morfosculpturale (eroziune, transport,
acumulare) (Mac, 2000).
Relieful, prin funcţia sa de interfaţă între componentele endogene şi
exogene, alături de substratul petrografic şi structural participă la edificiul mediului
înconjurător abiotic şi la organizarea setului componentelor biotice şi antropice
(Mac, 2003). În acelaşi timp relieful de la suprafaţa terestră are rol de limită şi de
câmp al interacţiunii dintre procesele endogene şi cele exogene. Exprimarea
teritorială a acestora are sub aspect geomorfologic diverse forme de răspuns, date
în special de formele de relief rezultate şi de participarea lor la structurarea
mediului înconjurător.
La macroscară sunt predominante formele de relief de natură geotecturală
de tipul continentelor şi bazinelor oceanice, care dealtfel determină existenţa celor
două tipuri fundamentale ale mediului terestru: acvatic oceanic (71%) şi
continental (29%). Analizarea în continuare a bazinelor oceanice indică existenţa a
trei mari subunităţi structurale: dorsalele medio-oceanice, câmpiile abisale şi
fosele. Dacă la acestea se adaugă şi formele de trecere de la ocean la continent,
adică şelfurile şi povârnişurile continentale, se obţine profilul mediului submers, cu
următoarele subdiviziuni: „1. zona litorală; 2. zona pelagică; 3. zona batială; 4.
zona abisală. Acestor medii hidrice li se ataşează mediile specifice, legate de unele
componente geomorfologice, cum ar fi: 1. mediul dorsalelor şi rifturilor; 2. mediul
vulcanic submers şi izolat; 3. mediul insular biogen” (Mac, 2003, p. 121).
Trecerea analizei în domeniul continental indică existenţa a două mari
unităţi structurale: orogenurile şi platformele. Ele determină o diferenţiere specifică
a mediului terestru, în sensul că suprafeţele desfăşurate predominant orizontal
(podişuri, câmpii) aparţin platformelor, în timp ce suprafeţele predominant
verticale (munţi) se includ orogenurilor. Diferenţierea environmentală va fi
determinată de variabilele de control de tipul altitudinii, înclinării, fragmentării

25
orizontale şi verticale a reliefului, expoziţiei şi poziţia latitudinală a unităţii
geomorfologice. (fig. 2. 1)
De asemenea, în funcţie de apartenenţa la una dintre cele două unităţi
structurale a continentelor, va fi şi organizarea substanţei, energiei şi informaţiei.
Astfel, în orogenuri va fi vorba de o organizare descendentă, fapt care va induce
nota de instabilitate environmentală, în timp ce organizarea în stocaje complexe la
nivelul suprafeţelor orizontale specifice platformelor, va determina existenţa de
stări favorabile stocării de resurse (apă, terenuri propice agriculturii, materiale de
construcţii) sau de stări defavorabile, care pot să ducă de exemplu la înmlăştiniri
(Mac, 2003).

Fig. 2. 1. Treptele hipsometrice ale Terrei (Mac, 2003, p. 122)

Se poate concluziona că relieful participă la structurarea mediului

înconjurător printr-o serie de variabile: 1. variabile cantitative (înălţime, masă,
înclinare, grad de fragmentare, frecvenţă) care determină medii specifice (de
exemplu după cele trei categorii de forme genetice, morfohidrografice şi dinamice
se pot delimita medii de câmpie, de dealuri, de munţi sau medii cu alunecări de
teren şi curgeri noroioase etc.); 2. variabile de poziţie şi orientare prin care conferă
locurilor valoare strategică, de circulaţie (noduri rutiere, feroviare, porturi în
strâmtori şi golfuri ş.a.) de utilizare agro-pastorală şi chiar pentru aşezări umane; 3.

26
variabile de resurse asigurând societatea cu substanţe minerale utile, soluri cu
diferite grade de fertilitate, resurse hidrice, resurse forestiere etc.; 4. variabile
negative pentru societate şi economie (vulcanism, cutremure, inundaţii, alunecări
de teren, sufoziuni şi tasări etc.) (Mac, 2003).
Suprafaţa terestră se impune prin forme de relief concret determinate, care
nefiind izolate între ele sunt legate prin raporturi de poziţie (static) şi de geneză (Mac,
1996). Privite sub aspectul asamblării lor geometrice ele compun structura morfologică
a suprafeţei terestre, care se va evidenţia printr-o organizare ierarhică. În aceste condiţii
„formele simple sunt asociate în forme compuse, iar acestea, la rândul lor, în
complexe de forme şi categorii morfologice din ce în ce mai mari şi mai complicate
până la integrarea lor în unitatea superioară reprezentată de forma generală a
suprafeţei Pământului” (Mac, 1996, p. 22). Din acest punct de vedere au fost separate
mai multe ordine de mărime ale formelor reliefului terestru: macroforme sau forme de
ordin planetar (continente, oceane), mezoforme (munţi, podişuri, dealuri, câmpii,
depresiuni), microforme care rezultă în urma activităţii agenţilor modelatori externi
(apa, gheţarii, vântul, plantele şi animalele, omul) şi nanoforme sau forme de cizelură
de tipul striaţiilor sau a alveolelor de disoluţie (Mac, 1996).
Clasificarea propusă scoate în evidenţă nu numai ierarhizarea taxonomică a
formelor, rezultată din mărimea acestora, ci şi raporturile de superpoziţie, în sensul
că formele mai reduse ca mărime, dar şi mai noi ca vârstă se grefează pe altele mai
mari, care de obicei sunt mai vechi.
Vitezele diferite de formare şi de transformare a formelor de relief,
determină prezenţa formelor moştenite alături de cele aflate în plin proces de
geneză. Acestea din urmă prin dinamica lor sunt în măsură să indice tendinţele
evolutive ale reliefului din etapele viitoare.

2. 2. Rolul litosferei în formarea reliefului

Conform concepţiilor mai vechi în structura internă a globului terestru

erau cuprinse trei geosfere: scoarţa, mantaua şi nucleul, cu precizarea că scoarţa se
subîmparte în trei straturi (sedimentar, granitic şi bazaltic), mantaua în două
niveluri (mantaua superioara şi inferioara), iar nucleul în trei (nucleul extern, de
tranziţie şi intern).
Conform cercetărilor mai recente se remarcă faptul că în intervalul cuprins
între 100 şi 200 km se întâlneşte un strat mai moale, de densitate scăzută, care
indică o stare aproape topită (Mac, 1996), numit astenosferă. Porţiunea de la partea
superioară a acestui strat vâscos, suprapus părţii superioare a mantalei, alături de
scoarţă alcătuiesc ceea ce este în prezent cunoscut sub denumirea de litosferă (cu o
grosime medie de cca. 100 km), alcătuită la rândul său din mai multe plăci. Cele
două straturi menţionate anterior (litosfera – rigidă şi astenosfera - plastică) stau la

27
baza proceselor şi mecanismelor care asigura dinamica plăcilor litosferice, al căror
rezultat sunt macroformele reliefului terestru: platformele şi orogenurile din
domeniul continental, respectiv dorsalele şi fosele oceanice.
Prin litosferă se înţelege „crusta şi o parte din creştetul mantalei
superioare, adică tot ceea ce se plasează deasupra astenosferei” (Mac, 2000, p.
53). Ea cuprinde partea solidă de la exteriorul Terrei, având ca limită inferioară
partea superioară a astenosferei (fig. 2. 2). Conform celor precizate există o strânsă
legătură între relief şi litosferă, aceasta din urmă incluzând şi formele de relief.
Relieful reprezentând locul unde se reflectă cel mai bine interacţiunea dintre
procesele interne şi externe.

Fig. 2. 2. Structura Terrei (Mac, 2000, p. 53, cu modificări şi completări)

La partea inferioară a litosferei, până la adâncimi de 600 - 800 km se află

astenosfera (care în traducere înseamnă stratul slab), materia din componenţa ei
aflându-se într-o stare vâscoasă. Mişcarea din cadrul ei, sub forma curenţilor de
convecţie este posibilă tocmai datorită acestei stări.
Litosfera este caracterizată în plan orizontal de prezenţa a două mari
discontinuităţi (Mac, 1996): zonele de generare şi zonele de consum.

28
Discontinuităţile au rol de a delimita marile unităţi morfostructurale cunoscute sub
denumirea de placi litosferice.
Din momentul identificării şi acceptării existenţei plăcilor litosferice,
concepţia bipolară a structurii litosferei cu blocuri continentale şi bazine oceanice a
început să sufere schimbări, în sensul că elementele respective au în continuare un
rol important în arhitectura globului, dar acesta nu mai este de prim ordin (Mac,
1996). Practic continentele şi oceanele rămân doar ca o reflectare a divizării
scoarţei terestre în cele două tipuri fundamentale: scoarţă oceanică şi scoarţă
continentală. În această ierarhie locul lor a fost luat de către plăcile litosferice,
considerate ca forme majore ce participă în morfostructura geomorfosferei. Plăcile
pot fi alcătuite numai din litosferă oceanică sau pot cuprinde atât litosferă oceanică
cât şi continentală. Blocurile continentale sunt considerate „încastrate definitiv în
litosfera oceanică; partea activă a plăcii este de natură oceanică, unde, datorită
generării de litosferă, apare mişcarea laterală, în timp ce partea continentală este
mişcată odată cu litosfera oceanică” (Mac, 1996, p. 115).
Numărul plăcilor principale este şase: Euroasiatică, Africană, Atlantic-
Americană, Nazca (Sud Pacifică), central Pacifică, Indiană. Acestora li se adaugă
câteva plăci mai mici: Arabică, Antarctică, Cocos, Filipineză, Turcă, Egeică,
Caraibică etc. (fig. 2. 3).

Fig. 2. 3. Plăcile litosferice (Bleahu, 1983, cit. de Ichim et al., 2000, p. 43, cu
modificări)

Prin structura plăcilor, în componenţa cărora intră scoarţa terestră şi partea

superioară a mantelei poate fi înţeles mult mai facil conceptul de litosferă. Alături
29
de fracturile majore ale litosferei care pătrund până la astenosferă, separând astfel
plăcile, există numeroase falii şi fracturi de dimensiuni mai reduse, care afectează
scoarţa sau doar orizonturile de la partea superioară a acesteia. Existenţa faliilor şi
fracturilor de genul ce lor menţionate, denotă că plăcile nu sunt fixe, ci ele se
deplasează sub impulsul ramurilor curenţilor de convecţie din astenosferă simetric
şi asimetric faţă de dorsale şi fose oceanice.
Dinamica plăcilor litosferice. Plăcile litosferice care alcătuiesc litosfera
sunt separate de către dorsale medio-oceanice şi fose (gropi abisale). Între aceste
limite, plăcile fiind active, ele se deplasează unele în raport cu altele. Într-un
interval de 200-300 mil. ani unele se formează şi se consumă (cele oceanice), în
timp ce altele îşi păstrează masa, dar nu şi poziţia (plăcile continentale). Se pare că
în cazul celor din urmă densitatea mai scăzută constituie o variabilă ce
direcţionează evoluţia doar într-un singur sens.

Fig. 2. 4. Curenţi de convecţie (Bleahu, 1983, citat de Ichim, et al., 2000, p. 44)

Deplasarea plăcilor litosferice este pusă pe seama a două cauze

principale (Mac, 2000):
a) a) proprietăţile mecanice şi termice diferite ale litosferei şi ale
astenosferei. Prima este rigidă, datorită densităţii mai reduse, iar sub aspect termic
este mai rece, în timp ce a doua se comportă ca un fluid vâscos, pe care plăcile
litosferei alunecă, iar temperatura ei este foarte ridicată;
b) prezenţa curenţilor de convecţie (D. Greggs, 1939, citat de Mac, 2000)
care se formează în astenosferă, între două straturi diferit încălzite şi suprapuse, cel
superior fiind mai rece.

30
 Fiecare curent de convecţie are o ramură ascendentă, care determină
transportul materialului mai cald (de obicei magmă bazică) de la partea inferioară a
astenosferei spre cea superioară. Ramurile ascendente a doi curenţi vecini acţionează
asupra litosferei formând o despicătură numită rift sau vale de rift, care delimitează
două plăci (fig. 2. 4). Magma care pătrunde ascendent în rift ajunge la suprafaţă sub
formă de lavă, iar datorită procesului de răcire are loc o depozitare a sa de o parte şi
de altă a riftului (Mac, 2000). În urma acestor prefaceri se generează litosferă nouă,
care se ataşează celor două plăci din vecinătate. Acest proces a fost denumit
expansiunea fundului oceanic (Herry Hess, 1962, citat de Mac, 2000). De exemplu,
plăcile americane pe de o parte şi cele eurasiatică şi africană, pe de altă parte, sunt în
expansiune, fapt care conduce la creşterea în suprafaţă a Oceanului Atlantic. În
acelaşi timp, alte plăci litosferice se apropie (Placa Nord-Americană de Placa Nord-
Pacifică) determinând închiderea unui vechi ocean, aşa cum este în cazul Pacificului,
care îşi restrânge suprafaţa prin subducţia plăcilor peste care se suprapune.
Aşadar, în timp ce în proximitatea rifturilor are loc formarea litosferei,
marginile vechi ale plăcilor se consumă, se topeşte în astenosferă, prin subducţie
sub o altă placă. Procesul de subducţie este determinat de ramurile ascendente ale
curenţilor de convecţie şi de diferenţele de densitate. Locul unde are loc subducţia
corespunde unei fose oceanice. Recapitulând, dinamica plăcilor cuprinde formarea
riftului şi a dorsalei, generarea de litosferă oceanică, deplasarea acesteia spre fosele
oceanice, subducţia şi retopirea în astenosferă.

2. 3. Conceptele de reliefosferă şi geomorfosferă

Reliefosfera, considerată ca parte superioară a litosferei se va afla

preponderent sub incidenţa proceselor exogene, pe câtă vreme litosfera propriu-zisă
are la baza genezei sale îndeosebi procese endogene.
Pornind de la premisa că relieful „reprezintă nu numai geometria unei
suprafeţe, ci şi conţinutul acesteia, mai cu seamă formele de construcţie, precum şi
faptul că procesele morfogenetice se realizează nu numai într-un spaţiu orizontal,
dar şi într-o secţiune verticală, se impune admiterea reliefosferei ca entitate
aparte” (Mac, 1996, p. 38), ea primind rol de geosferă, la fel ca atmosfera,
hidrosfera, litosfera etc.
În aceeaşi ordine de idei trebuie subliniat că „relieful Pământului nu se
rezumă doar la suprafaţa exterioară, (cu multe denivelări) a scoarţei, ci este un
înveliş distinct diferenţiat în procesul evoluţiei planetei, cu grosimi diferite, care
înregistrează o dinamică activă, continuă dar variabilă ca intensitate atât în spaţiu
cât şi în timp” (Ielenicz, 2005, p. 47).
Studiată sub aspectul repartiţiei teritoriale, reliefosfera prezintă diferenţieri
în funcţie de natura componentelor cu care vine în contact direct şi indirect (Mac,

31
1996). Partea reliefului care face parte din domeniul uscatului şi ajunge în contact
cu atmosfera reprezintă reliefosfera subaeriană (26%). O parte însemnată a
reliefului terestru este acoperit de ape, edificând astfel reliefosfera submersă
(71%); este cunoscut că procesele şi mecanismele care determină formarea
reliefului specific oceanelor diferă substanţial de cele care determină geneza
formelor de relief din domeniul continental, dar cu toate acestea formarea şi
evoluţia depresiunilor oceanice are la bază procese genetice care se subordonează
geomorfodinamicii globale, fapt care determină ca relieful submarin să intre în
câmpul cunoaşterii geomorfologice. Restul reliefosferei (3%) este acoperită cu
gheţari continentali şi montani, de unde şi denumirea de reliefosferă subglaciară;
printre altele ea prezintă interes deoarece în trecut suprafeţe însemnate ale
domeniului continental erau acoperite de calote glaciare şi gheţari montani.
Fiecare din cele trei domenii ale reliefului (continental, submers şi
subglaciar) prezintă o serie de caracteristici. Dacă este să luăm în considerare
proporţia apă-uscat se remarcă o emisferă oceanică şi una continentală (Chevalier,
1952, citat de Mac, 1996); în componenţa uscatului intrând continentele şi insulele.
În urma analizei localizării şi formei continentelor se înregistrează câteva
situaţii deosebite (Mac, 1996, p. 40): a) poziţionarea asimetrică a continentelor în
raport cu ecuatorul; între 60o şi 70o latitudine nordică uscatul cuprinde 70,3%, iar
între 50o şi 60o latitudine sudică numai 9%, ceea ce evidenţiază o asimetrie
emisferică a continentelor. O altă asimetrie a raportului ucat-apă se
individualizează la latitudinea Ecuatorului, în sensul că pe Ecuator se află
poziţionat cel mai mare ocean (Pacificul), dar nu şi cel mai mare continent (Asia),
ci continentul Africa; b) dispunerea convergentă a continentelor către spaţiul polar
nordic, cu tendinţă de lăţire în acelaşi sens şi de divergenţă şi îngustare unghiulară
spre sud; c) asimetria polară care este condiţionată de prezenţa unei depresiuni
oceanice în nord (Oceanul Arctic) şi a unei mase continentale în sud (Antarctida).
Referitor la bazinele acvatice (marine şi oceanice) „este straniu faptul că
planeta noastră se numeşte Pământ, când mai corect ar fi să poarte numele de
Planeta Ocean. Aceasta pentru motivul că apele oceanice acoperă 2/3 din
suprafaţa Terrei, având o grosime medie de 4.000 m” (Mac, 1996, p. 40). Oceanul
Planetar este divizat în patru subunităţi: Oc. Pacific (182,6 mil. km2), Oc. Atlantic
(92,7 mil. km2), Oc. Indian (77,0 mil. km2) şi Oc. Arctic (18,5 mil. km2).
De asemenea, aproape 35% din suprafaţa domeniului continental se află
sub apa mărilor şi oceanelor, procent care echivalează cu 11% din suprafaţa
globului. Acest decalaj vine să argumenteze că suprafaţa ocupată de oceane este
mult mai mare decât domeniul oceanic, dacă este să ne raportăm strict la structura
plăcilor litosferice.
Problema reliefosferei poate fi lămurită pornind de la accepţiunea că
formele pe care le ia substratul sunt expresii ale corpurilor geologice şi construcţii

32
ale agenţilor geomorfologici externi (atmosfera, hidrosfera, biosfera şi
antroposfera) (Mac, 2000).
Fiecare din cele două categorii principale de factori participă în manieră
proprie la desfăşurarea morfogenezei, care are ca rezultat apariţia şi menţinerea
formelor de relief.
Factorii endogeni sunt implicaţi în geneza reliefului atât direct, prin
procesele tectonice şi vulcanice care determină geneza reliefului tectonic, cât şi
indirect prin crearea şi menţinerea potenţialului geomorfologic datorită mişcărilor
epirogenetice, orogenetice, magmato-vulcanice, seismice etc. (Mac, 2000).
Factorii exogeni sunt de provenienţă cosmică (atracţia universală, căldura
solară) şi terestră (atmosfera, hidrosfera, biosfera). Căldura solară determină clima
şi variaţiile ei, care antrenează atmosfera, hidrosfera şi biosfera într-o acţiune
continuă de modelare a substratului. Practic, dinamica atmosferei, dinamica apelor
oceanice, apele curgătoare, gheţarii, animalele, plantele şi omul „sunt uneltele prin
care forţele exogene modelează relieful tectonic şi creează un relief propriu,
relieful exogen (sau formele derivate!)” (Mac, 2000, p. 106).
Reflexul corpurilor geologice în alcătuirea reliefosferei începe cu plăcile
litosferice şi se încheie cu rocile ce intră în componenţa celor mai simple forme de
relief. Energiile ce antrenează corpurile geologice în morfogeneză sunt şi ele
diferite, de la cele de tipul curenţilor de convecţie şi până la cele din „hipergenul
scoarţei ce apare ca un câmp de schimbare a stării geologice a materiei” (Mac,
2000, p. 106).
Agenţii externi îşi desfăşoară acţiunea pe un ecart de aproximativ 20.000 m
cuprins între vârful Everest (8.848 m) şi Groapa Marianelor (11.022 m), considerat
suficient pentru ca altitudinea blocurile înălţate de factorii endogeni să fie mereu
reduse altitudinal de către acţiunea factorilor exogeni, iar cea a blocurilor coborâte
de către aceeaşi factori să fie înălţate prin aportul sedimentelor, rezultate în urma
procesului de eroziune.
Planetei Terra îi este specifică o morfogeneză care se desfăşoară de la
nivelul astenosferei şi până la cele mai înalte creste montane. Acest orizont
reprezintă geomorfosfera şi ea cuprinde mai multe sisteme de modelare (Mac,
2000): fluvial, litoral, glaciar, periglaciar, eolian, antropic etc.
Această concepţie se bazează pe faptul că între conţinut şi formă nu poate
să existe separare, relieful nefiind doar suprafaţa limită de la exteriorul scoarţei
terestre (Budel, 1977), ci din contră reprezintă o structură discretă de figuri
geometrice cu conţinut fizic (Mac, 1996). Acest lucru este elocvent în cazul
formelor de relief rezultate în urma procesului de acumulare: lunci, terase, delte,
dune, câmpii de till, piemonturi etc., fapt care ne determină să admitem
geomorfosfera ca spaţiul de formare a reliefului (Mac, 2000).

33
 Cele menţionate au fost exprimate în literatură într-un mod plastic,
suficient de convingător: „de la cele mai fine cizeluri pe scoarţa terestră, sculptate
de ape, vânturi, gheţari ori vieţuitoare, de la canioanele adânc săpate în scoarţă,
de la golurile labirintice ale peşterilor cu lumea lor aparte, până la edificiile
vulcanice uriaşe, stinse ori cu magmele mocnind în coşuri, până la vârfurile
solitare „pierdute” în văzduhul stihiilor înspăimântătoare şi până la abisul
înfricoşător al gropilor oceanice, în care dispar în adâncuri bucăţi din litosferă, se
desfăşoară epopeea morfogenezei” (Mac, 1996, p. 15).
Datorită amplei desfăşurării pe verticală, geomorfosfera poate fi împărţită
în trei părţi (Mac, 2000):
• endogeomorfosfera: corespunde proceselor tectonice şi reliefului rezultat;
• mezogeomorfosfera: îşi este specific relieful tectonic de ordinul II (falii,
flexuri; vulcanism de mică adâncime, cutări de ordinul III, domuri, diapire, bazine
mici subsidente pe cale de agradare) şi relieful subepidermic (relieful carstic
profund, suprafeţele de nivelare îngropate etc.);
• epigeomorfosfera: reuneşte relieful de eroziune, transport şi acumulare,
rezultat prin procese exogene sau endogene cu reflex material extern (microrelieful
câmpurilor de lavă) şi localizat la suprafaţa scoarţei terestre.
Conţinutul geomorfosferei. Referitor la grosimea geomorfosferei, a
spaţiului de formare a reliefului terestru, se poate menţiona că ea are o grosime
medie de 20 km (fundurile oceanice 6-8 km, iar uscatul 25-80 km) fiind limitată la
partea inferioară de către astenosferă.
Deplasarea materiei în geomorfosferă are loc fie pe orizontală fie pe
verticală, fapt ce determină o restructurare continuă a ei, proces care stă la baza
dezvoltării şi distrugerii repetate dar în forme noi a reliefului major de tipul plăcilor
litosferice, platformelor continentale şi oceanice, geosinclinalelor şi foselor
oceanice (Mac, 1996).
Rezultă că în cadrul geomorfosferei modificarea substratului este continuă
„nu se întrerupe niciodată, căci astfel suprafaţa terestră ar fi asemănătoare cu cea
a lunii: un astru mort” (Cioacă, 2006, p. 18).
Concluzii. În aceste condiţii formele de relief sunt imaginea sintetică a
condiţiilor actuale de mediu, purtând în acelaşi timp pecetea mediilor trecute, ca
rezultat a unei evoluţii neîntrerupte.
Suprafaţa scoarţei terestre, prin poziţie şi compoziţie aduce în contact un
mediu solid (partea superioară a litosferei) cu două medii distincte: unul gazos
reprezentat de către atmosferă şi unul lichid – hidrosfera. Morfologia scoarţei
terestre are la baza genezei sale interacţiunea forţelor poziţionate de-o parte şi de
alta a acestei suprafeţe (Cioacă, 2006). Pe de o parte forţele interne determină
deformarea tectonică şi vulcanică a scoarţei, iar pe de alta forţele externe care vin
dinspre hidrosferă, atmosferă, biosferă, antroposferă şi din spaţiul cosmic se

34
interferează cu primele „sculptând formele de eroziune sau edificând pe cele de
acumulare” (Cioacă, 2006, p. 18).
Relieful, veritabil component al mediului, pe lângă trăsăturile morfologice,
morfometrice şi funcţionale relevă un profund caracter de suport al celorlalte
componente; acest lucru este susţinut de modul în care relieful influenţează
structurarea acestora care este de două feluri: plan spaţială şi verticală (Filip, 2008).
Fără alte precizări se poate concluziona că relieful Terrei este un indicator
fidel al transformărilor suferite de către planetă în decursul evoluţiei sale.

Bibliografie

1. Bleahu, M. (1983), Tectonica globală, vol. I, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti.
2. Büdel, J. (1977), Klima-Geomorphologie, Gebrüder Borntrager, Berlin.
3. Cioacă, A. (2006), Probleme speciale de geomorfologie, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti.
4. Filip, S. (2008), Depresiunea şi Munceii Băii Mari. Studiu de
geomorfologie environmentală, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca.
5. Ichim, I., Rădoane, Maria, Dumitru, D. (2000), Geomorfologie, Vol. I
(varianta PDF), Edit. Universităţii din Suceava, Suceava.
6. Ielenicz, M. (2005), Geomorfologie, Editura Universitară, Bucureşti.
7. Mac, I. (1996), Geomorfosfera şi geomorfosistemele, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
8. Mac, I. (2000), Geografie generală, Editura. Europontic, Cluj-Napoca.
9. Mac, I. (2003), Ştiinţa mediului, Editura Europontic, Cluj-Napoca.

35
 TEMA 3

RELIEFUL – RESURSĂ A MEDIULUI

3. 1. Conceptul de resurse naturale

Cuvântul resurse, de origine franceză (ressources) a avut iniţial sensul de

„moduri sau căi de ieşire din situaţii dificile, dar, treptat a căpătat sensul de
mijloace de existenţă” (Chiţu, Ungureanu, Mac, 1983). Punctele de vedere s-au
păstrat în continuare diferite, în ceea ce priveşte delimitarea sferei noţiunii de
resurse naturale, în cadrul cărora se plasează şi relieful.
Există autori (Leontiev, 1965, citat de Chiţu et al., 1983) care subliniază
necesitatea deosebirii resurselor naturale de condiţiile naturale. Conform
autorului citat, în prima categorie se includ doar acele substanţe şi energii care pot
fi utilizate în procesul de producţie, în timp ce prin condiţii naturale se înţelege
întreaga lume raportată la societatea umană.
Alţi autori atribuie termenului de resurse naturale o accepţie mult mai largă.
Spre exemplu Lavasseur (1970, citat de Chiţu et al., 1983) subliniază că prin resurse
naturale trebuie să înţelegem întreaga natură care este utilă vieţii omului. La rândul
său Armand (1962, citat de Chiţu et al., 1983) consideră că termenul include
elementele naturii care se folosesc în economie şi care sunt mijloace de existenţă ale
componentei antropice: solul, vegetaţia, fauna, zăcămintele de substanţe minerale,
apa, condiţiile climatice, energia eoliană etc. B. Varon (1975) include noţiunii de
resurse naturale atât produsele naturale (acele forme ale materiei utilizate direct de
către om – în stare naturală sau prelucrate – cum sunt aerul, apa potabilă, unele
forme biologice), cât şi patrimoniul natural (adică acele forme care asigură indirect
existenţa componentei antropice: solurile, apele continentale şi oceanice, gazele din
atmosferă, formele de relief utilizate în diverse scopuri etc.).
Aceeaşi accepţie cuprinzătoare este atribuită conceptului de resurse naturale
şi în documentele O.N.U., care includ în sfera noţiunii şi acele elemente ale mediului
înconjurător, denumite de obicei condiţii naturale cum sunt cele climatice şi de relief,
care favorizează viaţa şi activitatea omului sau care influenţează amplasarea
diverselor imobile şi trasarea căilor de comunicaţii terestre (Chiţu et al., 1983).
Ca urmare, prin resurse naturale trebuie să se înţeleagă mijloacele de
existenţă oferite omului de mediul înconjurător, adică toate acele forme şi
combinaţii ale materiei existente în natură care pot fi utile componentei antropice
în diverse etape ale evoluţiei sale (Chiţu et al., 1983).

36
 Alături de sfera de cuprindere foarte largă a conceptului de resurse
naturale, trebuie menţionat şi caracterul său dinamic. Acesta se referă la
schimbarea conţinutului în raport cu necesităţile componentei antropice (care diferă
de la o etapă a dezvoltării la alta), la gradul de cunoaştere a naturii şi a
posibilităţilor tehnice de utilizare a reliefului (Chiţu et al., 1983).
Dintre geosferele Terrei, reliefosfera prezintă un interes deosebit deoarece
la partea superioară a acesteia se întâlnesc cele mai prielnice condiţii pentru
desfăşurarea activităţilor componentei antropice. De altfel, în cuprinsul acesteia,
timp de milenii, componenta antropică a întreprins cea mai mare parte a acţiunilor
sale în vederea transformării resurselor naturale provenite de la alte geosfere.
Relieful, cu funcţia sa de component al mediului, reprezintă înainte de
toate suportul fizic pentru ceilalţi componenţi. Formele de relief prin prezenţa şi
dinamica lor modifică posibilităţile de locuire şi de utilizare a terenurilor sub aspect
practic. În urma conlucrării dintre reliefosferă, hidrosferă, atmosferă şi biosferă se
formează la partea superioară a formelor de relief un nou înveliş denumit sol.
Acesta din urmă, considerat un adevărat laborator de preparare a materiei organice
influenţează fiecare component în parte, dar cu precădere relieful la microscară,
căruia în funcţie de tipul de sol îi poate frâna sau accelera evoluţia.

3. 2. Relieful terestru – resursă complexă

Prin marea varietate a formelor de relief şi a proceselor geomorfologice

care stau la baza dinamicii acestora, se asigură diversitatea mişcării materiei din
mediul înconjurător, fapt care înseamnă reciclarea naturală a compuşilor de diverse
provenienţe, echilibrul dinamic al substratului, menţinerea mereu proaspătă şi în
formă asimilabilă a resurselor din cadrul geosferelor, resurse atât de necesare
componentei antropice.
Importanţa economică a reliefului provine din funcţia de receptor al
energiei solare şi din cea de depozitar de substanţe utile, materiale de construcţie
(de exemplu balastul sub formă de nisip sau pietriş existent în terasele şi luncile
fluviale) etc. Distribuţia teritorială în plan orizontal şi vertical a formelor de relief
determină o distribuţie specifică a resurselor de la nivelul celorlalte componente
ale mediului.
În numeroase cazuri relieful devine obiect al muncii, fiind prelucrat de
către om sau chiar creat special în diverse scopuri. Se remarcă în acest sens
agroterasele realizate pentru culturi pomicole sau viticole, canalele de irigaţie şi
navigaţie, digurile de protecţie împotriva inundaţiilor, şanţurile de adăpost şi
apărare etc. Această enumerare evidenţiază printre alte rolul de agent modelator pe
care îl îndeplineşte componenta antropică, chiar dacă aceasta a avut doar intenţia
de a valorifica o resursă morfologică din cadrul mediului.

37
 Formele de relief rezultate în urma proceselor de acumulare (deltele, luncile
şi terasele fluviale, conurile aluviale, piemonturile, câmpiile de nivel de bază etc.)
au atras comunităţile umane încă din cele mai vechi timpuri nu atât prin suprafaţa
lor topografică, cât prin capacitatea lor de a găzdui materiale de construcţie, acvifere
de apă potabilă, hidrocarburi etc. De asemenea, formele de relief au constituit
suportul diverselor civilizaţii care s-au succedat de-a lungul timpului. Astfel
golfurile adăpostite, fiordurile, promontoriile şi platformele de abraziune acumulare
au asigurat desfăşurarea activităţilor antropice pe coastele mărilor şi a oceanelor
(Chiţu et al., 1983). La rândul lor peşterile-locuinţe, poliile cu vetre de aşezări şi
câmpuri agricole, pradolinele cu lacuri pentru piscicultură, circurile glaciare cu
resursele lor de apă şi peisajul contrastant introdus de alternanţa culoarelor de vale şi
a crestelor, se alătură celor deja notate „spre a ilustra multiplele vocaţii economice
ale formelor de relief” (Chiţu et al., 1983,p. 70).
Interacţiunea dintre componenta antropică şi relief, cu toate că acestea au
avut la dispoziţie un interval de timp destul de redus, a fost condiţionată în mod
direct de caracteristicile de favorabilitate ale reliefului, la care indirect au contribuit
cele de restrictivitate, manifestate prin intermediul caracteristicilor statice (de
poziţie) sau dinamice (Filip, 2008).
Formele de relief complexe, abordate la macroscară, sunt domenii de
resurse specifice ale componentei relief. Munţii reprezintă principalii depozitari ai
resurselor de apă dulce, de păduri şi păşuni alpine şi subalpine, de substanţe
minerale utile şi de materiale de construcţie. Apoi câmpiile, caracterizate de valori
reduse ale parametrilor morfometrici ai reliefului, favorizează utilizarea agricolă a
terenurilor (de unde şi apelativul de grânar pentru unele dintre ele), extinderea
căilor de comunicaţii şi amplasarea vetrelor de aşezări. Dealurile şi podişurile se
remarcă prin morfologia complexă, care determină o gamă variată a resurselor
solului, a topoclimatelor şi al resurselor substratului. Văile indiferent de localizare,
dacă prezintă terase şi lunci, concentrează majoritatea activităţilor antropice din
teritoriile respective (Chiţu et al., 1983). Versanţii în funcţie de valoarea înclinării
rezervă utilizarea terenurilor îndeosebi pentru păduri, păşuni, fâneţe, iar când sunt
agroterasaţi pot fi folosiţi îndeosebi pentru culturi, pomicole şi viticole.
Alături de relieful major o deosebită importanţă o prezintă teritoriile de
contact dintre marile ansambluri de relief diferite ca geneză. În astfel de teritorii, cum
ar fi cele de la contactul munţilor cu ariile depresionare (de exemplu Munţii Alpi şi
Câmpia Padului, Munţii Făgăraş şi Depresiunea Făgăraş etc.), formele de relief
cantonează resurse de apă potabilă, materiale de construcţie, soluri fertile. Abundenţa
unor astfel de resurse favorizează concentrările umane dezvoltate sub aspect economic.
Relieful de detaliu, reprezentat de către microforme, are au caracter
restrictiv sub raportul utilizării terenurilor în diverse scopuri. În categoria
acestora intră crovurile, allasurile, ravenele, alunecările de teren, curgerile

38
noroioase, dunele de nisip etc., care prin morfologia specifică perturbă utilizarea
agricolă a terenurilor, amplasarea şi stabilitatea căilor de comunicaţii, a clădirilor
etc. (Chiţu et al., 1983). Prin intervenţie antropică, o parte din terenuri considerate
neproductive pot fi eficient recuperate, prin luarea celor mai adecvate soluţii legat
stabilizarea alunecărilor, de combaterea eroziunii, de stabilizarea terenurilor
nisipoase şi valorificarea celor sărăturate.
Relieful terestru, împreună cu procesele şi fenomenele care îi asigură
evoluţia, constituie baza de plecare în acţiunile de planificare teritorială (utilizarea
terenurilor, edificarea obiectivelor social economice şi strategice, trasarea căilor de
comunicaţii, conservarea fondului forestier etc.).
De asemenea, acţiunea de valorificare a terenurilor în diverse scopuri
(agricultură, extinderea aşezărilor, trasarea căilor de comunicaţie, schimbarea
utilizării terenurilor) se bazează pe cunoaşterea resurselor oferite de către relief
prin parametrii săi morfologici şi morfometrici, precum şi pe evaluarea obiectivă a
dinamicii fenomenelor şi proceselor geomorfologice.
Pentru aprecierea potenţialului oferit de relieful unui teritoriu, se iau în
considerare mai mulţi parametrii sau coeficienţi: parametrul de suprafaţă, de
altitudine, de ritm, de înclinare, de orientare, de expoziţie, de fragmentare verticală
şi orizontală.
În aceeaşi ordine de idei, relieful trebuie privit ca o resursă deoarece
participă la structurarea şi funcţionarea mediului printr-o serie de variabile (Mac,
2003), care la rândul lor influenţează resursele existente la un moment dat în cadrul
celorlalte componente:
a) variabile cantitative (înălţime, masă, înclinare, grad de fragmentare,
frecvenţă);
b) variabile de poziţie şi orientare prin care s-au conferit locurilor valoare
strategică, de circulaţie (noduri rutiere, feroviare, porturi în strâmtori şi golfuri ş.a.)
de utilizare agro-pastorală şi chiar pentru aşezări umane;
c) variabile de resurse asigurând societatea cu substanţe minerale utile,
soluri cu diferite grade de fertilitate, resurse hidrice, resurse forestiere etc.;
d) variabile negative pentru societate şi economie (vulcanism, inundaţii,
alunecări de teren, sufoziuni şi tasări etc.).

3. 3. Bunuri şi resurse geomorfologice

Pe de o parte formele de relief se constituie ca bază fizică a organizării şi

funcţionării mediului înconjurător, iar pe de altă parte este caracteristică acţiunea
proceselor geomorfologice asupra componentelor naturale ale mediului, la care se
adaugă caracterul de bun al reliefului şi produselor geomorfologice, cu funcţie
de posibilă resursă în raport cu componenta antropică (Filip, 2008).

39
 Preocupări legate de identificarea bunurilor şi resurselor geomorfologice
au fost specifice mai multor geomorfologic europeni dintre care se remarcă: Carton
A. et al., 1994, Rivas V, 1995, Haaf B., 1995, Bolentienari G., 1995, M. Panizza,
1996 (citaţi de Filip, 2008).
Dintre opiniile acestora se remarcă cea a lui Panizza (1996) care subliniază
că formele de relief iau funcţie de bunuri geomorfologice, funcţie determinată de
valenţele economice, ştiinţifice, culturale, peisagistice şi funcţie de resurse
geomorfologice, în condiţiile în care sunt folosite într-unul din scopurile menţionate.
Conform acestor premise se consideră că orice formă de relief, proces şi
agent are o anumită importanţă, transpusă în calitatea de bun geomorfologic (Filip,
2008). Utilizarea corectă a formelor de relief considerate ca bunuri, este condiţionată
de o serie de factori între care se remarcă: percepţia de către societate, accesibilitatea,
reprezentativitatea, abundenţa, raritatea, valoarea economică (Filip, 2008).
Tot la capitolul resurse geomorfologice se încadrează şi formele de relief
supuse procesului de patrimonizare, în urma căruia ele sunt trecute în categoria
elementelor geomorfologice de patrimoniu (Filip, 2008). Cu toate că astfel de
forme sunt destul de rare, ele „îşi fac totuşi simţită prezenţa, fie datorită unor
proprietăţi peisagistice fie datorită asocierii cu un anumit comportament
(cultural, economic) al comunităţilor umane şi transferarea spre elementul
geomorfologic al componentelor de trăire, tradiţie şi chiar mit local sau
regional” (Filip, 2008, p. 148). Cel puţin în spaţiul carpatic românesc există
numeroase astfel de elemente, dintre care se remarcă: Muntele Găina din Apuseni,
Creasta Cocoşului din Munţii Gutâi, Cheile Bistriţei, Cheile Turzii etc.
Pentru ca o formă de relief să aibă calitatea de bun geomorfologic ea
trebuie să prezinte o anumită valoare derivată din atribute ştiinţifice, culturale,
economice sau de mediu (Filip, 2008).
Autorul citat a utilizat o fişă de identificare realizată pe baza metodologiilor
utilizate de către Carton (1994), Rivas (1995), Haaf (1995), Bolentinari (1995) şi
Panizza (1996). Informaţiile din cadrul fişei (fig. 3. 1) sunt grupate în următoarele
categorii: localizarea, abundenţa, calitatea şi potenţialul de utilizare.
Elementele cuprinse în fişa de identificare au următoarele semnificaţii
(Filip, 2008):
A: abundenţa este definită ca raportul dintre suprafeţele însumate ale
resurselor de acelaşi tip şi suprafaţa de referinţă, înmulţit cu numărul resurselor
geomorfologice;
Rt: reprezentativitatea tipologică şi gradul de recunoaştere ştiinţifică;
în funcţie de importanţa resursei valoarea acestui parametru poate avea următoarele
valori: globală (4), naţională (3), regională (2), locală (1);
D: diversitatea elementelor de interes ştiinţific (geomorfologic); (de
exemplu juxtapunerea unor elemente geologice, structurale, petrografice,

40
geomorfologice sau environmentale); valoarea acestui parametru este dată de
numărul subtipurilor de elemente cu semnificaţie geomorfologică prezente;
Ac: activităţi ştiinţifice care pot fi realizate (exemplu studiul proceselor
de dezagregare pe diverse tipuri de roci, studiul proceselor de alunecare în funcţie
de tipul versantului etc.); valoarea acestui parametru poate fi cuprinsă între 1 şi n,
în funcţie de numărul proceselor şi elementelor care se studiază;
Acc: accesibilitatea (măsurată în minute, de la cea mai apropiată
localitate); valorile parametrului sunt induse de următoarele paliere de
accesibilitate < 30’ (accesibilitate crescută - IV), 30’ – 60’ (accesibilitate medie -
III), 60’ – 120’ (accesibilitate scăzută II), > 120’ (greu accesibile - I);

FIŞA RESURSEI GEOMORFOLOGICE

I. Identificarea spaţială
Toponimie ...................................
Localitatea .........................................
Judeţul ................................
Bazinul hidrografic ........................................
Nomenclatura hărţii 1:25000 .................................
Suprafaţa (km2)............
Altitudinea maximă (m) ................

II. Analiza caracteristicilor

Abundenţa Calitatea Potenţialul de utilizare

(A) (Q = Rt+D) (P = Ac+Acc)
Rt Ac
D Acc

III. Observaţii asupra caracteristicilor şi valenţelor

ştiinţifice/environmentale ale resursei:
.............................................................................................................
.............................................................................................................
................................................................
Data:.........................

Fig. 3. 1. Fişa resursei geomorfologice (Filip, 2008, p. 150)

41
 Sinteza atributelor furnizează informaţii asupra calităţii (Q = Rt + D) şi a
potenţialul de utilizare (P = Ac +Acc) pentru fiecare resursă în parte; pornind de la
aceste elemente poate fi făcută o ierarhizare a resurselor, după criteriile dorite, în
funcţie de scopul urmărit (Filip, 2008).
Se poate concluziona că relieful oricărei suprafeţe de la nivelul Terrei,
fiind foarte variat ca geneză, dimensiune şi mod de asociere, conduce la un
potenţial divers de folosire. În acelaşi timp desfăşurarea pe verticală pe aproximativ
20.000 m determină distribuţia etajată a resurselor climatice, hidrologice,
pedologice, biologie, diferenţierea utilizării terenurilor şi chiar repartiţia
neuniformă a populaţiei.
Chiar dacă relieful pare un component al mediului inepuizabil,
suprasolicitarea lui de către evoluţia naturală (firească) sau de utilizare economică
venită dinspre componenta antropică, are drept rezultat alterarea lui şi în acelaşi
timp alterarea mediului înconjurător. Tocmai de aceea sunt necesare măsuri de
prevenire a degradării terenurilor, iar dacă degradare a avut deja loc sunt necesare
măsuri de combatere.

Bibliografie

1. Chiţu, Maria, Ungureanu, Al., Mac, I. (1983) Geografia resurselor

naturale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
2. Filip, S. (2008), Depresiunea şi Munceii Băii Mari. Studiu de
geomorfologie environmentală, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca.
3. Mac, I. (2003), Ştiinţa mediului, Editura Europontic, Cluj-Napoca.
4. Panizza, M. (1996), Environmental geomorphology, Elsevier, Amsterdam.
5. Varon, B. (1975), Les ressources naturelles sont-elles limitees?, Finances-
developpement, XII, 3.

42
 TEMA 4

FACTORI, AGENŢI, PROCESE, MECANISME ŞI SISTEME

MORFOGENETICE. TERMINOLOGIE ŞI CONŢINUT

4. 1. Factori şi agenţi morfogenetici

Se consideră factor morfogenetic totalitatea componentelor din

geomorfosferă şi din exteriorul ei, care determină în timp şi spaţiu geneza şi
evoluţia reliefului (Mac, 1986). Este vorba aşadar de factori cosmici şi tereştri.
Factorii tereştri se împart în funcţie de poziţia lor faţă de suprafaţa terestră în
interni şi externi. Dinamica factorilor interni conduce la ridicarea sau coborârea
substratului, în timp ce intervenţia celor externi, pe de o parte modelează suprafeţele
mai ridicate, iar pe de alta, determină acumularea materialelor erodate, pe suprafeţele
mai coborâte sub formă de sedimente. Priviţi ca vectori ai morfogenezei, cele două
categorii de factori interacţionează cu structura şi litologia, asupra cărora iţi consumă
energia; cele din urmă sunt considerate elemente pasive (Mac, 1986), deoarece
acţionează direct în geneza reliefului (există şi excepţii).
Alături de factori un rol important îl au condiţiile morfogenetice. Acestea
cuprind situaţia, starea sau mediul morfogenetic, care asigură geneza formelor de
relief. Condiţiile morfogenetice pot fi determinante (prezenţa unui anumit tip de rocă,
sensul de circulaţie al apei în procesele carstice, numărul de oscilaţii ale temperaturii
în jurul valorii de 0oC, într-un interval de timp) şi indeterminate (favorabile sau
nefavorabile); de exemplu, existenţa sau lipsa vegetaţiei nu poate determina
începerea sau stoparea procesului de carstificare, dar poate influenţa ritmul şi
intensitatea acestuia (Mac, 1986).
Agenţii morfogenetici sunt corpuri materiale (solide, lichide şi gazoase) şi
energii, care prin masa, densitatea şi dinamica lor, exercită acţiuni asupra
substratului, modificându-i starea fizică şi chimică (Mac, 1986). Aceste acţiuni se
concretizează prin apariţia formelor de relief, a căror parametrii dimensionali
depind de lucrul mecanic exercitat şi de volumul materialelor mobilizate. Acţiunea
agenţilor morfogenetici are loc în mod diferit în funcţie de forma lor, de condiţiile
morfogenetice şi de intervalul de timp în care se manifestă (Mac, 1986).

4. 2. Procese şi mecanisme morfogenetice

Procesele morfogenetice reprezintă formele concrete de manifestare a

agenţilor modelatori (Mac, 1986). Conform autorului citat, ele pot fi definite ca

43
schimbări fizice sau chimice, care au ca rezultat modificarea substratului; practic
procesele stau la baza fenomenului de geneză a reliefului. O altă definiţie a
procesului este cea dată de Thornbury (1954), conform căruia acesta reprezintă un
şir de operaţii prin care se efectuează o transformare morfologică sub acţiunea
unuia sau mai multor agenţi modelatori.
Modificările fizice şi chimice ale substratului sunt condiţionate de natura
acestuia şi de caracterul agentului modelator, dar totul este însă orientat în funcţie
de dispunerea forţelor în raport cu gravitaţia (Mac, 1986). Alături de direcţionarea
majoră conform gravitaţiei, există şi condiţionări contrare şi tangenţiale acesteia.
De exemplu, apa care se scurge prin albii fluviale se află sub incidenţa directă a
gravitaţiei, dar aceeaşi apă în contact cu calcarul, favorizează procese modelatoare
indiferente sau chiar contrare gravitaţiei; la fel, în procesul de evaporaţie apa
încărcată cu săruri se deplasează în substrat de jos în sus, spre suprafaţă, favorizând
procesul de meteorizare printr-o acţiune contară gravitaţiei (Mac, 1986).
În aceste condiţii, un factor poate devenii agent morfogenetic în virtutea
energiei pe care o posedă şi o eliberează, în cadrul unui proces morfogenetic.
Energia în cauză devine atributul dominant al agentului şi rezultă din transformarea
directă şi indirectă a energiei solare (de exemplu, circuitul apei în natură), a
potenţialului morfologic, a căldurii interne a Pământului etc. (Mac, 1986).
În concluzie, un factor devine agent morfogenetic ca urmare a energiei care
o posedă şi o exercită într-un proces morfogenetic. Această energie constituie
atributul determinant al agentului şi rezultă din transformarea directă şi indirectă a
căldurii solare (de exemplu, circuitul apei în natură), a potenţialului morfologic, a
căldurii interne a Pământului etc.
Procesele morfogenetice sunt clasificate în funcţie de mai multe criterii.
Unul dintre cele mai utilizate criterii le categoriseşte după originea şi locul
desfăşurării acţiunii lor. Conform acestui criteriu au fost separate următoarele tipuri
(Mac, 1986): procese exogene, procese endogene şi procese extraterestre.
Procese exogene sau epigenetice:
Meteorizarea
- procese fizice (dezagregarea)
- procese chimice (alterarea)
Procese gravitaţionale
- deplasarea materialelor pe versanţi (procese clinotrope)
Eroziunea (inclusiv transportul), care după agentul modelator
poate fi: fluvială, acvatică, subterană, marină, glaciară, eoliană
Acumularea care în funcţie de agentul modelator poate fi:
fluvială, acvatică, subterană, marină, glaciară, eoliană
Activitatea vieţuitoarelor şi a omului
Procese endogene:

44
 Procese diastrofice: mişcări orogene, epirogene, neotectonice
Procese vulcanice: erupţii lavelor şi gazelor, digerarea magmatică,
granitizarea, activitatea hot-spot-urilor etc.
Procese extraterestre:
Procese de impact meteoric şi de coliziune planetară
Procese impuse de atracţia universală.

Procesele morfogenetice se realizează printr-o serie de mecanisme (sau

subprocese) din caracterul cărora decurge natura genetică şi caracteristicile formei
de relief (Mac, 1976). Referitor la mecanisme se poate exemplifica situaţia
existentă în cazul transportului sedimentelor din albiile râurilor: procesul este cel
de transport, iar mecanismele se referă la modul cum are loc acesta, şi anume, prin
târâre sau prin rostogolire; la fel şi în cazul transportului sedimentelor specifice
modelării eoliene, când se întâlneşte un transport prin saltaţie sau în suspensie.
Modul de manifestare şi intensitatea acţiunii sunt diferite de la un agent la
altul. Acţiunea aceluiaşi agent diferă spaţio-temporal, atât datorită forţelor ce i se opun
(rezistenţa rocilor), cât şi datorită forţei dobândite sub influenţa condiţiilor climatice şi
a interacţiunii cu ceilalţi agenţi. Se ajunge astfel ca pe anumite suprafeţe să predomine
acţiunea unor agenţi şi procese, dar aceasta nu înseamnă că ceilalţi lipsesc, ci doar, că
activitatea lor este mai redusă; ca urmare au fost distinse agenţi şi procese
predominante, respectiv agenţi şi procese secundare sau asociate (Mac, 1986).
Procesele endogene şi exogene se remarcă printr-o periodicitate de
manifestare. Acest fapt este ilustrat de prezenţa mai succesiunilor de forme de
relief de eroziune şi acumulare. Aşa sunt de exemplu seriile teraselor fluviale din
Depresiunea Transilvaniei, succesiunea morenelor specifice glaciaţiunilor
cuaternare din Carpaţi etc.
Discontinuitatea spaţio-temporală a proceselor morfogenetice apare ca o
caracteristică esenţială a acestora. De exemplu, în cazul eroziunii fluviale există
procese care se manifestă continuu (evacuarea materialului erodat de către râurile
permanente), care se manifestă sezonier (surparea malurilor sub efectul îngheţ-
dezgheţului), care au loc periodic (modificări ale albiei datorate formării
zăpoarelor) şi cele sporadice (revărsările fluviale de amploare care inundă lunca
fluvială o dată la câteva decenii) (Mac, 1986).
Alături de caracteristicile menţionate, fiecărui proces îi este specifică o
ierarhizare internă. Procesul de eroziune realizat de către apa în stare lichidă prezintă
mai multe forme (Mac, 1986): scurgere difuză, când materialul transportat de apă pe
versant nu ajunge în colectorul principal; ravenaţie pe versant, marcată de prezenţa
şănţuleţelor discontinui; torenţi, cărora le este caracteristică depunerea unei părţi din
materialele transportate în conurile aluviale; râuri, care se remarcă prin erodarea
spaţiului îngust al albiei şi construirea de bancuri aluviale.

45
 4. 3. Sistemul morfogenetic de modelare

Cu toate că ne creează impresia că acţionează individual, agenţii şi

procesele morfodinamice se asociază în grupuri (Mac, 1976); individualitatea
aparentă este întreţinută numai prin raportare la întregul din care fac parte.
Conlucrarea agenţilor, proceselor şi mecanismelor în procesul de
morfogeneză duce la constituirea sistemului morfogenetic. Spre exemplu,
modelarea fluvială „implică, înainte de toate, activitatea de dezagregare a rocilor
(eroziunea mecanică şi chimică), o acţiune de punere în mişcare a particulelor
(ravenaţie, creep), o activitate de „săpare” a albiilor fluviale şi, în final,
evacuarea materialelor, toate acestea determinând crearea formelor de vale, a
celor de versant şi de interfluviu” (Mac, 1986, p. 34). Fiecare dintre procesele
menţionate poate acţiona singular, dar fără să se ajungă la aceleaşi rezultate, că în
cazul manifestării împreună cu celelalte; înseamnă că geneza reliefului este
consecinţa unei ierarhii de procese şi mecanisme care se întreţin reciproc şi a căror
acţiune se corelează în cadrul unui sistem morfogenetic (Mac, 1976, 1986).
Există aşadar o strânsă legătură între agenţi, procese şi condiţiile de mediu.
Acestea din urmă asigură cadrul de manifestare a agenţilor şi proceselor, iar ele în
dinamica lor îşi autodezvoltă condiţii de mediu (Mac, 1976). De exemplu, vântul ca
agent modelator intră în asociaţie cu căldura şi alcătuiesc un sistem de modelare.
Dacă se mai adaugă valori scăzute ale umidităţii atmosferei şi lipsa covorului vegetal
(condiţii de mediu), se dezvoltă sistemul morfogenetic de modelare deşertică.
În exemplul precedent, sistemul morfogenetic a fost evidenţiat de către
climat. Nu trebuie însă confundat sistemul morfogenetic cu sistemul morfoclimatic
(suprapus unui anumit tip de climat). Practic, sistemul morfogenetic carstic
(rezultat din interacţiunea apei cu substratul calcaros) este prezent atât la suprafaţa
terestră (exocarstul), cât şi sub nivelul acesteia (endocarstul). Acelaşi sistem
morfogenetic se întâlneşte şi în zona caldă, şi în cele temperate, adică trece de
graniţele unui anumit tip de climat sau al unei zone climatice (Mac, 1976). La fel şi
în cazul sistemului morfogenetic fluvial, cunoscut fiind faptul că râurile sunt
prezente în majoritatea zonelor climatice. De asemenea, un sistem morfogenetic
poate fi scos în evidenţă sau poate fi estompat de către o zonă climatică; de
exemplu sistemul de modelare periglaciar este favorizat de către climatele reci şi
estompat în zona temperată (Mac, 1976). Există şi situaţii când sistemul
morfogenetic ocupă suprafeţe extinse acoperind practic o zonă climatică, într-un
astfel de caz, sub raportul spaţialităţii se poate pune semn de egalitate între cele
două sisteme. Pentru a evita confuziile, este indicat ca formele de relief să fie
grupate după agenţii şi procesele care le-au generat, adică după geneză, decât după
zone climatice (Mac, 1976).

46
 Sistemele morfogenetice au şi ele limite, la fel ca şi cele climate.
Dominanţa unui sistem morfogenetic se încheie dincolo de fâşia unde agenţii şi
procesele specifice lui devin din dominate secundare. De exemplu, limitele
sistemului morfogenetic carstic sunt fixate de întinderea şi grosimea masei de roci
carstificabile, în condiţiile prezenţei celorlalţi componenţi (apă în stare lichidă,
valori ale temperaturii favorabile etc.); la fel sistemul morfogenetic fluvial se
menţine atâta timp cât există un bilanţ pozitiv al scurgerii de suprafaţă şi un nivel
de bază favorabil.
Există şi conceptul de mediu morfogenetic prin care se înţelege starea
calitativă geoecologică, creatoare de forme de relief (Mac, 1976). Conform
conceptului relieful nu apare ca ceva static, ci ele se află în continuă schimbare;
practic forma de relief odată constituită, îşi modifică cantitativ elementele, suferind
o cinematică a configuraţiei sale geometrice (Mac, 1986).
Agenţii şi procesele din cadrul unui sistem morfogenetic prezintă o serie de
trăsături, care permit aprecierea calitativă şi cantitativă a formelor de relief
specifice (Mac, 1976):
a) Fiecare agent şi proces morfogenetic acţionează în manieră proprie,
aspect care imprimă un caracter distinct formelor de relief rezultate. Acest fapt
serveşte la clasificarea genetică a formelor, ceea ce înseamnă că fiecare formă de
relief are o notă distinctă, dependentă de procesul geomorfologic care a creat-o.
b) Agenţii şi procesele geomorfologice participă inegal sub aspect spaţio-
temporal la geneza reliefului. Unele sunt dominante, altele doar asociate, în timp ce
altele numai auxiliare; modelarea fluviatilă este predominantă în climatul temperat,
pe când gelifracţia, este foarte limitată apărând ca un proces accesoriu.
c) Agenţii şi procesele nu acţionează izolat, ci în combinaţii în cadrul
sistemelor de modelare. Acţiunea comună a lor este oglindită de tipul de peisaj
geomorfologic. De exemplu, peisajul de bad-lands indică o acţiune accelerată a
eroziunii prin şiroire şi ravenaţie, conjugată cu o exploatare antropică inadecvată,
care a condus la distrugerea învelişului edafic şi vegetal.
d) Agenţii şi procesele geomorfologice operează cu o rată diferenţiată, în
funcţie de: litologie, structură, temperatură, umiditate, altitudine, expoziţie,
declivitate, tipul vegetaţiei, utilizarea terenurilor etc.
e) Agenţii şi procesele îşi schimbă funcţia în timp şi spaţiu, fapt care
determină dezvoltarea ordonată şi secvenţială a formelor de relief; în astfel de
condiţii relieful parcurge o evoluţie ciclică de natură progresivă.
Conform celor precizate o dată cu trecerea timpului există posibilitatea
schimbării sistemului morfogenetic, practic are loc înlocuirea agenţilor şi
proceselor dominante.
Rezultatul unei astfel de schimbări este ilustrat de prezenţa unor succesiuni
şi generaţii diferite de forme de relief, care se păstrează şi după încetarea acţiunii

47
proceselor şi mecanismelor care le-au generat. Componentul relief este astfel mult
mai conservativ, el schimbându-se mai lent decât celelalte (atmosfera, hidrosfera,
biosfera etc.). Dovada schimbării sistemelor morfogenetice sunt formele de relief
relicte, moştenite, actuale şi progresive.
Formele relicte sunt acelea care păstrează caracteristici din evoluţia
anterioară (de exemplu, relieful glaciar din Carpaţi), fapt care permite reconstituirea
modurilor de acţiune ale agenţilor, proceselor şi mecanismelor morfogenetice.
Formele moştenite deşi sunt şi ele vechi, nu pot fi încadrate celor relicte,
deoarece sunt actualmente funcţionale, cu toate că nu mai există condiţii de geneză
a unor forme ca ele. Aşa sunt de exemplu sectoare de antecedenţă ale văilor
carpatice, care chiar dacă nu au condiţii să se dezvolte în prezent, se impun în
peisajul locurilor (Morariu, Velcea, 1971).
Formele actuale, cele ale căror geneză are loc sub auspiciile actualului
sistem morfogenetic, servesc ca punct de plecare în descifrarea şi interpretarea
celor relicte şi progresive (Morariu, Velcea, 1971).
Formele progresive sunt acelea care se generează de către actualele
sisteme de modelare, dar ele prezintă unele particularităţi care indică modificări ale
sistemului de modelare sau a procesului şi mecanismului dominant. Pe baza lor se
poate contura direcţia viitoare de dezvoltare a reliefului dintr-un teritoriu, de
exemplu, în Depresiunea Transilvaniei eroziunea datorată torenţialităţii pare să
indice o dezvoltare de amploare în viitor a formelor de relief specifice.
Se poate concluziona, ca prin derularea de-a lungul timpului a întregii suite
de procese şi mecanisme la nivelul substratului, relieful, la fel ca şi celelalte
componente ale mediului, odată apărut a devenit persistent, s-a diversificat, dar nu
şi-a pierdut identitatea. Practic fiecare formă de relief reprezintă doar o secvenţă, din
evoluţia reliefosferei, în care pot fi identificate semne despre trecut, prezent şi viitor.

Bibliografie

1. Mac, I. (1986 a), Elemente de geomorfologie dinamică, Ed. Academiei

Române, Bucureşti.
2. Mac, I. (1976), Geomorfologie, vol. I, Centrul de multiplicare al
Universităţii, Cluj-Napoca.
3. Morariu, T., Velcea Valeria, (1971), Principii şi metode de cercetare în
geografia fizică, Editura Academiei, Bucureşti.
4. Thornbury D. W. (1956), Principles of geomorphology, John Wiley and
Sons, New York.

48
 TEMA 5

METODE DE CERCETARE UTILIZATE ÎN STUDIUL RELIEFULUI

5. 1. Metodologia geomorfologică. Definire şi conţinut

Realizarea unei cercetări ştiinţifice obiective, necesită alegerea corectă a

căii de urmat, care permite în continuare, stabilirea unei viziuni clare asupra
obiectului de cercetare şi a scopului urmărit (obţinerea de informaţii necesare
cunoaşterii ştiinţifice). Atingerea unui asemenea deziderat se bazează pe un aparat
metodologic adecvat.
Definită pe scurt, metodologia reprezintă ştiinţa efectuării cercetării.
Termenul provine din limba greacă, rezultat în urma alăturării cuvintelor methodos
(drum sau cale) şi logos (ştiinţă), şi înseamnă calea pe care trebuie să o parcurgă
cercetarea ştiinţifică (Reti, 2009).
Prin metodologie se înţelege ştiinţa generală, care pe de o parte dezvoltă
modalităţile de realizare a cunoaşterii ştiinţifice, iar pe de alta, face referire la
totalitatea elementelor care intervin în cercetarea ştiinţifică (Reti, 2009). Conform
lui I. Donisă (1977) metodologia reprezintă ansamblul de căi, moduri şi procedee
de cercetare, cunoaştere şi transformare a realităţii obiective
La rândul ei, ştiinţa este pe de o parte un ansamblu de cunoştinţe veridice
despre realitate referitoare la un domeniu particular, iar pe de alta un ansamblu de
procedee şi tehnici care utilizate într-o logică anume, permit achiziţionarea de
cunoştinţe (Petrea, 2005). „Descoperirea şi cunoaşterea adevărului obiectiv, a
particularităţilor unei ştiinţe, constituie căile specifice metodelor de cercetare
respective” (Morariu, Velcea, 1971, p. 23).
Pentru îndeplinirea funcţiei asumate, metodologia trebuie să cuprindă, alături
de definirea adecvată a domeniului studiat, o serie de principii, paradigme şi reguli de
desfăşurare a investigaţiilor, instrumentul de lucru pentru culegerea şi analiza datelor,
criterii de certificare a calităţii rezultatelor, strategiile explicaţiei şi construcţiei
teoretice, integrarea teoriilor particulare în teoriile generale, precum şi precizarea
etapelor care trebuie parcurse în realizarea unui studiu specific (Reti, 2009).
Sub aspect tradiţional metodologia reprezintă ansamblul de principii,
metode, procedee şi mijloace cu care operează o ştiinţă, pentru obţinerea de
cunoştinţe despre realitatea studiată (Petrea, 2005).
În ultima vreme sensul noţiunii a suferit unele modificări în sensul că
„metodologia reprezintă teoria organizării şi prestaţiei metodelor” (Marga et al.,
2004, citat de Petrea, 2005, p. 68).

49
 Existenţa în cadrul unei ştiinţe a unui aparat metodologic bine pus la punct,
ajută la progresul ştiinţific, deoarece metodologia susţine optimizarea modului de
colectare, verificare, cuantificare, prelucrare a datelor empirice şi procesul de
interpretare logică şi de elaborare a teoriei ştiinţifice (Petrea, 2005).
Conform autorului citat atingerea acestor obiective presupune satisfacerea
unor cerinţe şi criterii: utilizarea unui cadru de referinţă care să permită fixarea
limitelor studiului, fixarea obiectivelor, alegerea metodelor, tehnicilor şi
instrumentelor; utilizarea unui ansamblu de concepte bine definite; compatibilitatea
datelor de observaţie cu cerinţele sistemului teoretic; utilizarea unor instrumente
adecvate pentru colectarea şi verificarea datelor; utilizarea mijloacelor adecvate de
prelucrare şi de analiză a datelor; argumentarea interpretărilor elaborate într-un
cadru ştiinţific dat.
Metodologia geomorfologică este totalitatea căilor care jalonează
cunoaşterea reliefului prin intermediul conceptelor, principiilor, paradigmelor şi
metodelor specifice. Datorită complexităţii acestui component al mediului
cunoaşterea ştiinţifică necesită o abordare interdisciplinară, utilizând principii şi
metode generale, preluate de la alte ştiinţe şi metode specifice numai
geomorfologiei.
Abordarea metodologică a reliefului, presupune clarificarea mai multor
aspecte: delimitarea obiectului asupra căruia se aplică cunoaşterea; stabilirea
paradigmelor, conceptelor şi principiilor care stau la baza cunoaşterii acestuia;
alegerea şi explicarea metodelor, procedeelor şi mijloacelor de cercetare; precizarea
etapelor care trebuie parcurse în cercetarea reliefului; stabilirea conexiunilor care
există între metodele, procedeele şi mijloacele folosite în cercetare.
Scopul cercetării reliefului este cunoaşterea dinamicii acestuia, în urma
căreia rezultă noi forme de relief, iar cele vechi îşi continuă evoluţia. Trebuie
menţionat, că aparatul metodologic existent, permite cercetarea reliefului nu ca o
sumă de forme ci ca un complex teritorial rezultat în urma conlucrării
componentelor mediului.
Datorită diversităţii pe care o prezintă relieful, abordarea metodologică se
bazează atât pe principii, paradigme, metode, procedee şi mijloace specifice
geomorfologiei, cât şi altor ştiinţe. Acest fapt denotă că studiul reliefului are un
caracter interdisciplinar.
Deoarece arsenalul metodologic al unei ştiinţe cuprinde principii,
paradigme, metode, procedee şi mijloace, în continuarea acestea vor fi definite pe
scurt pentru înţelegerea semnificaţiei lor.
Principiul, termen care provine din latinescul principium, care înseamnă
punct de plecare „constă într-o idee fundamentală pe care se întemeiază o lege sau
teorie ştiinţifică. Posedă o mare valoare axiomatică şi normativă care va impune
coordonatele majore şi cerinţele de bază ale cercetării” (Petrea, 2005, pp. 72-73)

50
 Dintre definiţiile formulate la adresa principiilor metodologice se remarcă şi
cea formulată de I. Donisă (1987) în care se subliniază că ele „sunt nişte norme,
reguli, care trebuie respectate în timpul cercetării ştiinţifice şi care stabilesc
anumite obiective ce trebuie urmărite. Principiile derivă îndeosebi din legi generale
a căror manifestare trebuie să o urmărească cercetarea” (Donisă, 1987, p. 92).
Dintre principiile frecvent utilizate în geomorfologie se remarcă
următoarele: antagonismului factorilor morfogenetici, echilibrului, dezechilibrului,
selecţiei, actualismului, evoluţionismului, cauzalităţii, comparaţiei etc,
Paradigmele sunt supermodele de cercetare lumii reale, care „nu indică
concret modalitatea de descifrare a faptelor, ci doar firul roşu al procesului de
cunoaştere. Paradigma este abstractă fiind doar un instrument de gândire” (Mac,
2003, p. 398). Termenul provine din limba greacă (paradeigma) unde înseamnă
exemplu, model de urmat. Paradigmele cele mai utilizate sunt: determinismului,
coevoluţiei şi sinergismului etc.
Metodele sunt căi raţionale care permit cunoaşterea sau demonstrarea unui
adevăr ştiinţific” (Mac, 2003). De asemenea, metodele reprezintă „călăuze
abstracte ale raţiunii ce conduc la satisfacerea normelor impuse de principii”
(Petrea, 2005, p. 73).
Conform altei definiţii reprezintă demersul prin care se obţin cunoştinţe
veridice despre obiectul de studiu. O metodă se derulează prin aplicarea unor
procedee şi mijloace care răspund cerinţelor sale teoretice (Hosu, 2009).
Ca urmare, obiectivul metodei ştiinţifice îl constituie integrarea acestor
cerinţe într-un demers logic, complex, sistematic fundamentat pe deplina lor unitate
şi complementaritate (Petrea, 2005).
Autorul citat menţionează că metoda ştiinţifică reuneşte două laturi distincte,
complementare şi interdependente: demersul logic, ce cuprinde aspectele normative
esenţiale (cerinţe, reguli, obiective); demersul factual care subliniază că pe parcursul
cercetării metoda se desfăşoară prin proceduri concrete succesive (pregătirea
cercetării, documentare, observaţii, analize, experimente, interpretare etc.)
Caracterul ştiinţific al unei metode şi eficienţa ei practică depind de măsura
în care regulile ei corespund cu legile elaborate de teoria unei ştiinţe (Reti, 2009).
O sintagmă des întâlnită este cea de „metode şi tehnici de cercetare”, fără
să se facă o separaţie distinctă între cei doi termeni. Pentru înlăturarea confuziilor,
ele pot fi distinse dacă sunt abordate ierarhic, în sensul că metoda este mai
complexă decât tehnica; o metodă poate să cuprindă mai multe tehnici, deşi într-o
anumită cercetare o metodă este aplicată printr-o singură tehnică (Reti, 2009).
Procedeele. Alături de metode (care indică doar calea care trebuie urmată
pentru a ajunge la descoperirea adevărului) este nevoie de acţiuni concrete, de un
anumit mod de activitate de a le pune în aplicare (Donisă, 1987). Aceste modalităţi
de acţiune concretă constituie procedeele de cercetare geomorfologică.

51
 Procedeele de cercetare ştiinţifică trebuie selectate în concordanţă cu
obiectul cercetării şi metodele alese, urmărindu-se permanent compatibilitatea şi
complementaritatea lor; după natura lor, ele pot fi cognitive (mentale), corelate
îndeaproape cu cele senzoriale (vizuale, tactile, olfactive etc.) şi cele instrumentale
(Petrea, 2005).
Dintre procedeele de cercetare utilizate frecvent în geomorfologie se
remarcă următoarele: observaţia geomorfologică (în funcţie de criteriile utilizate ea
poate fi directă, indirectă, vizuală, instrumentală), măsurarea, cuantificarea,
descrierea, reprezentarea grafică, evidenţa statistică, prelucrarea statistico-
informatică a datelor, clasificarea etc.
Pentru punerea în aplicare a procedeelor de cercetare geomorfologică este
nevoie de mijloace cu care să se opereze (Donisă, 1987). Diversitatea şi
complexitatea problematicilor geomorfologice impun folosirea unei game variate
de mijloace, dintre care cele mai importante şi de uz general sunt următoarele:
limbajul, produsele cartografice, instrumentele şi aparatele de observaţie şi măsură,
aparatele de stocare şi prelucrare automată a informaţiei.

5. 2. Metode folosite în studiul reliefului

Complexitatea investigaţiilor în urma cărora se ajunge la cunoaşterea

reliefului sub aspect dinamic şi evolutiv, determină folosirea diferenţiată a
metodelor care stau la baza unui astfel de demers.
Prin specificul lor metodele utilizate în studiul reliefului se pot grupa în trei
categorii (Ielenicz, 2005): metode generale aplicate în toate ştiinţele (metoda
analizei, sintezei, observaţiei, metoda comparativă etc.); metode folosite în
geografie şi în alte ştiinţe apropiate (metoda analizei hărţilor topografice; metoda
schiţelor de hartă; metoda diagramelor; metoda stratigrafico-paleontologică;
metoda analizei sporopolinice îmbinată cu cea a actualismului; metoda alternanţei
de paleosoluri şi loessuri; metoda statistico-matematică; metode de laborator etc.);
metode specifice geomorfologiei (care vor fi pe scurt prezentate în continuare),
Pornind de la obiectivele majore ale geomorfologiei - inventarierea
explicativă a formelor de relief şi analiza mecanismelor complexe prin intermediul
cărora se realizează modelarea substratului - pot fi precizate cele mai importante
metode cunoscute şi utilizate.
Metodele specifice geomorfologiei au rezultat în urma procesului de
cunoaştere şi analiză a reliefului (Ielenicz, 2005). Unele dintre ele, o dată cu trecerea
timpului datorită valorii şi expresivităţii reprezentărilor care le înlesnesc au început
să fie utilizate şi în alte domenii (geografice, geologice, agronomice etc.). În acelaşi
timp metodele au devenit mai exacte pe măsura progresului din ştiinţele conexe.

52
 Metode morfografice. Ele conduc la definirea formei de relief, scoţând în
acelaşi timp în evidenţă evoluţia ei (Morariu, Velcea, 1971). Acest fapt, necesită o
analiză de detaliu a hărţilor topografice editate de-a lungul timpului, pentru a se
surprinde cât mai fidel evoluţia. Aplicarea unei astfel de metode impune pentru
început citirea tuturor detaliilor de pe harta topografică, stabilirea lungimii liniilor
de versant, aprecierea variaţiei înclinării formelor de relief etc. Apoi este necesară
extragerea unor indici derivaţi cum sunt: coeficientul de sinuozitate al liniei de
versant, coeficientul de neregularitate a liniei de interfluviu, proporţia suprafeţelor
cu aceeaşi valoare a pantei etc. Compararea valorilor pe anumite sectoare ajută la
determinarea arealelor cu anumite categorii de procese, care analizate sub aspect
temporal indică direcţia de evoluţie (Morariu, Velcea, 1971).
Evaluările morfografice şi morfologice ale reliefului se reprezintă sub forma
graficelor, profilurilor şi a hărţilor sau prin combinarea acestora (de exemplu, pe
harta pantelor se pot figura prin metoda liniilor lungimea şi tipul versanţilor).
Metode morfometrice. La baza acestor metode stau indicii altimetrici,
precum şi valorile rezultate din prelucrarea acestora (Morariu, Velcea, 1971).
Stabilirea altitudinilor reliefului, fie în mod direct, în teren, fie indirect, pe
baza hărţii topografice permite evidenţierea unor caracteristici ale acestuia: trepte
altimetrice, densitatea şi adâncimea fragmentării, diferite puncte critice în evoluţia
morfologică, ritmul unor procese morfologice actuale etc.; toate acestea pot fi
concretizate prin intermediul graficelor şi a hărţilor tematice (Morariu, Velcea,
1971). De exemplu, aprecierea în cadrul unei arii depresionare a proporţiei
treptelor de relief (lunci, terase, glacisuri, piemonturi, suprafeţe de nivelare), oferă
informaţii despre intensitatea acumulării şi eroziunii.
Aplicarea acestor metode impune stabilirea unor puncte caracteristice,
necesare pentru interpretarea evoluţiei reliefului, denumite şi puncte critice, cum ar
fi altitudinea şi frecvenţa la care se schimbă forma liniei de versant, altitudinea la
care se înregistrează variaţii ale pantei în profilul longitudinal al albiilor de râuri
(Morariu, Velcea, 1971).
Metoda blocdiagramei constă în reprezentarea tridimensională a
substratului, fapt care permite stabilirea de corelaţii între componentele generale
care definesc relieful şi acelea de natură geologică - rocă, structură etc. (Ielenicz,
2005). Datorită dificultăţilor clasice de realizare a reprezentărilor tridimensionale
ale reliefului, ele sunt înlocuite în prezent de către modelele digitale de elevaţie,
realizate cu ajutorul soft-urilor GIS.
Metoda schiţelor panoramice prin intermediul căreia se obţin
reprezentări schematice, de esenţă a elementelor caracteristice reliefului; cu
ajutorul culorilor suprapuse anumitor areale sunt indicate şi principalele formaţiuni
geologice şi elemente semnificative ale peisajul geomorfologic (Ielenicz, 2005).

53
 Metoda cartării geomorfologice. Diversificarea tipurilor de hărţi
geomorfologice (generale şi tematice) din ultima vreme a condus la apariţia unei
metodologii specifice de elaborare şi utilizare a materialelor cartografice respective
(Grigore, 1979). S-a conturat astfel domeniul cartografiei geomorfologice, care are
la bază metoda cartării reliefului, însoţită de procedeele şi mijloacele specifice.
Metoda cartării geomorfologice se sprijină pe observaţii, măsurători şi comparaţii
efectuate în teren. Ea constă în localizarea pe hărţile topografice a formelor de
relief şi a proceselor geomorfologice şi reprezentarea lor prin simboluri în
conformitate cu scara hărţii (Ielenicz, 2005). Cartarea geomorfologică este însoţită
şi de o parte scrisă, unde sunt notate corelaţiile existente între forme şi procese,
precum şi între acestea şi celelalte componente ale mediului. În urma aplicării acestei
metode rezultă hărţi geomorfologice (Harta geomorfologică a Depresiunii Braşov,
Harta proceselor geomorfologice din Depresiunea Braşov, Harta teraselor fluviale
din Culoarul Târnavei Mari etc.).
Metoda profilului geomorfologic are ca obiectiv redarea sintetică pe
anumite direcţii a caracteristicilor reliefului (fizionomie, trepte de relief) şi
corelarea acestora cu datele de ordin geologic. Tipurile variate de profile
geomorfologice ce pot fi realizate impun această metodă în prim planul cercetării
geomorfologice (Ielenicz, 2005).
Metoda profilelor schematice se utilizează pentru înregistrarea unor situaţii
de detaliu în anumite sectoare. Se aplică pentru evidenţierea configuraţiei unor forme
de relief, pentru prezentarea deschiderilor în diverse depozite etc. (Ielenicz, 2005).
Metoda descrierii sistematice a reliefului. Cu toate că poate fi
considerată o metodă depăşită, ea este încă utilizată în studiul reliefului, fiind una
dintre cele mai facile căi de transmitere a informaţiilor generale despre relieful unui
teritoriu. Descrierea se face cu ajutorul trăsăturilor morfologice, morfografice şi
morfometrice ale formelor de relief. Descrierea apare ca o metodă incipientă în
procesul cunoaşterii geomorfologice a unui teritoriu, deoarece relatează mai mult
trăsăturile exterioare ale reliefului (Mac, 1976).
Metoda analizei geomorfologice a fost fundamentată de W. Penk, în
lucrarea sa ”Die morphologische Analyse” (1924). Cu toate că este o metodă
veche, procedeele de analiză se menţin şi la ora actuală extrem de numeroase.
Analiza geomorfologică se sprijină pe observaţia directă şi instrumentală pe
tehnicile de calcul şi de laborator, realizarea ei fiind facilitată de comparaţie, prin
care se raportează elementele unele la altele şi la întreg (Mac, 1976).
Metoda integrării geomorfologice fixează pe curba cunoaşterii
geomorfologice, trecerea de la descrierea reliefului la explicarea acestuia, precum
şi indicarea locului formelor de relief după criteriul succesiunii modelării
substratului (Mac, 1976).

54
 Metoda modelării are ca obiectiv redarea situaţiei reale sau aproximativ
reale, la scară miniaturală, de pe teren, în laborator cu scopul observării dinamicii
proceselor geomorfologice, pentru a putea explica mecanismele modelării
substratului (Mac, 1976).
Această metodă se aplică încă din secolul trecut, iar dintre modele cele mai
cunoscute sunt cele ale lui J. Tricart (1965) care a modelat în laborator
dezagregarea mecanică, în condiţiile unui climat secetos precum şi fenomene de
solifluxiune, apoi ale lui A. Guilcher (1965) a reprodus procesele de coroziune a
calcarelor din zone litorale (citaţi de Morariu şi Velcea, 1971), la acestea se adaugă
şi modele mai noi, dintre care se remarcă, de exemplu, cele realizate de către
Dufrense şi Davies (2009) pentru studiul alunecărilor de teren.
Metoda mediilor geomorfologice artificiale este strâns legată de
precedenta, deoarece se bazează pe încercările de laborator de a crea condiţii de
mediu asemănătoare sau nu cu cele cu cele din natură, pentru studierea proceselor
geomorfologice (Mac, 1976). De exemplu, mediile reci sau calde pentru studierea
proceselor de meteorizare ce afectează diferite tipuri de roci.
Metoda experimentului geomorfologic necesită aplicarea unui set de
măsuri, pe o suprafaţă de teren special amenajată şi delimitată, cu scopul
dezvoltării şi abstractizării unor principii generale referitoare la evoluţia reliefului
(Hosu, 2009). Experimentele pot fi cu caracter explorator sau de confirmare a unor
procese geomorfologice naturale sau induse de om, de exemplu meteorizarea
rocilor, evoluţia albiilor, alunecări de teren etc. (Hosu, 2009).
Scopul metodelor prezentate este cunoaşterea integrală a reliefului, a
proceselor şi mecanismelor care l-au generat, a fizionomiei şi fiziologiei actuale,
precum şi a funcţiei sale în structurarea mediului înconjurător. Mijloacele şi
procedeele de realizare a acestui deziderat sunt numeroase: curba de corelaţie,
profiluri, schiţe, schiţe panoramice, crochiuri, harţi generale, hărţi tematice etc.
După prezentarea metodelor specifice geomorfologiei se observă că,
acestea interferează abordarea evoluţionist-genetică a reliefului cu cea structuralist-
sistemică (Mac, 1986). Se mai remarcă o evidentă apropiere de domeniul statisticii,
fapt susţinut de promovarea unor observaţii riguroase şi precise, măsurători în
teren, experimente de laborator, staţii de înregistrări etc. Toate acestea permit în
cele din urmă, realizarea unor bănci de date deosebit de utile investigaţiilor
ulterioare. Doar în asemenea condiţii se poate realiza cuprinderea proceselor şi
mecanismelor geomorfologice, extensiunea lor spaţială şi stabilirea corelaţiilor
între factorii de geneză ai reliefului.
Se poate concluziona, că studierea obiectivă a reliefului, care să servească
unor scopuri practice bine precizate, presupune îmbinarea metodelor
geomorfologice cu cele geologice, geofizice, biologice, de datare etc. În acelaşi
timp o astfel de îmbinare dovedeşte că relieful este un component complex al

55
mediului în continuă devenire, iar ştiinţa care se ocupă cu studiul lui reprezintă o
formă specifică de cunoaştere a environmentului.

5. 3. Etapele realizării unui studiu geomorfologic

Între obiectivele metodologiei se înscriu, aşa cum am notat anterior şi

precizarea etapelor care trebuie parcurse în realizarea unui studiu geomorfologic.
Ca urmare, pe parcursul acestui capitol, demersul este orientat spre etapele
de întocmire a unui studiu adresat reliefului.
Elaborarea geomorfologică, ca orice altă elaborare ştiinţifică, are mai
multe etape sau faze, care diferă ca număr şi conţinut în funcţie de autorul care a
abordat această problematică (Mihăilescu, 1968; Morariu, Velcea, 1971; Grigore,
1972, 1979; Donisă, 1977, 1987; Irimuş, 1997; Ielenicz, 2005; Petrea, 2005 etc.).
Modelul propus în continuare, de întocmire a unui studiu geomorfologic,
are cinci etape principale, la care se adaugă mai multe subetape.

I. Etapa de documentare şi acumulare a informaţiilor.

Include o serie de acţiuni al căror scop este pregătirea indirectă a

cercetării geomorfologice. Pentru început trebuie să aibă loc formularea precisă
şi clară a temei. Apoi este necesară o documentare bibliografică, pentru punerea
în temă cu ceea ce este studiat despre teritoriul respectiv. Pentru îndeplinirea
acestui deziderat se întocmeşte o listă bibliografică în care sunt cuprinse alături de
lucrări geomorfologice şi lucrări din domenii înrudite sau mai îndepărtate, care fac
trimitere la tema şi teritoriul cercetat. Acestea din urmă, oferă geomorfologului
detalii care sprijină înţelegerea în mod obiectiv a realităţii din teren.
În acţiunea de documentare un loc important revine cercetării
materialului cartografic existent şi pregătirea unor materiale cartografice
tematice. Are loc astfel pregătirea documentară a cartografierii, demers care este în
strânsă legătură cu o serie de condiţii care se impun pe tot parcursul elaborării unei
hărţi geomorfologice. Dintre acestea prezintă importanţă următoarele: scopul sau
destinaţia reprezentării cartografice, scara hărţii, extinderea teritoriului studiat,
gradul de cunoaştere atât de la faţa locului cât şi din materialele cartografice
existente (Grigore, 1979). Scara hărţii geomorfologice condiţionează alegerea
anumitor metode de cartografiere, corespunzătoare atât activităţii din teren cât şi
pentru etapa de laborator. Pregătirea cartografierii include şi consultarea altor tipuri
de hărţi: climatice, pedologice, hidrologice, fitogeografice etc. (Grigore, 1979).
Documentarea trebuie orientată şi în direcţia, obţinerii informaţiilor de ordin
geologic, date obţinute din foraje etc., pentru o cunoaştere adecvata a litologiei,
petrografiei, structurii, tectonicii, etc.

56
 Studiul aerofotogramelor, hărţilor topografice şi geomorfologice existente,
furnizează o serie de informaţii preţioase, asupra repartiţiei şi raporturilor spaţiale
ale formelor de relief. Pe lângă materialul cartografic existent, geomorfologul poate
elabora încă din această etapă, materiale cartografice care să ofere informaţii
despre relief. Se pot astfel elabora unele hărţi tematice, ca cele ale parametrilor
morfometrici ai reliefului, se pot întocmii profiluri geomorfologice, blocdiagrame
etc. (Donisă, 1977).
Dacă studiul geomorfologic îşi propune şi delimitarea exactă a teritoriului
pe care îl cercetează, se schiţează limitele acestuia, pe baza informaţiilor obţinute
în această etapă, urmând ca precizarea şi definitivarea lor să se realizeze după
cercetarea în teren.
De asemenea, la nivelul acestei etape are loc stabilirea itinerariilor, pe care
se va deplasa geomorfologul în teren şi se aleg punctele de observaţie, precum şi
sectoarele reprezentative asupra cărora sunt necesare investigaţii amănunţite.
Se va întocmii şi planul de cercetare în teren, stabilindu-se problemele care
vor fi urmărite, materialele cartografice care trebuie întocmite, pe baza celor observate
în teren etc. Tot în această etapă se alege aparatura şi echipamentul de teren.

II. Etapa de teren.

Aceasta constituie partea cea mai importantă a cercetării geomorfologice.

În cadrul ei are loc culegerea informaţiei direct din teren şi se verifică
informaţiile obţinute anterior. Notarea datelor trebuie să aibă loc într-un mod
adecvat, la faţa locului „fără a se conta pe memorie, căci oboseala şi
multitudinea informaţiilor pot conduce uşor la confuzii grave” (Donisă, 1977, p.
136). Se mai notează în carnetul de teren comentariile şi explicaţiile diverşilor
specialişti, precum şi aspectele neclarificate şi problemele care trebuie urmărite şi
valorificate ulterior.
Acestei etape îi este specifică întocmirea materialului cartografic direct
în teren, prin schiţare de profiluri şi realizarea de hărţi tematice (cartări) cu
formele de relief.
Cartarea propriu-zisă începe de obicei printr-o recunoaştere generală a
terenului, în urma căreia se desprind trăsăturile generale ale formelor de relief.
Cartarea în teren este abordată din mai multe puncte de vedere: asigurarea unui
grad de operativitate cât mai ridicat; complexitatea cartării şi nivelul detalierii
acesteia; dificultăţile de lucru din teritoriu; volumul de informaţii prealabile care
a rezultat în prima etapă etc. (Grigore, 1979). Procesul de cartare din teren nu
trebuie să ignore nimic din ceea ce este evident pentru relief, adică trebuie luate
în considerare toate detaliile acestuia, care sunt necesare în elaborarea hărţii

57
geomorfologice finale şi care, nu sunt reprezentate pe hărţile topografice, pe
fotografiile aeriene şi imaginile satelitare (Grigore, 1979).
Activitatea în teren permite stabilirea celor mai bune direcţii pentru
trasarea profilelor geomorfologice. Este indicat ca acestea să se traseze, peste
cartările efectuate şi să fie însoţite de cât mai multe elemente specifice formelor de
relief pe care le intersectează (Grigore, 1979).
În etapa de teren este indicat să se realizeze fotografii, ele servind apoi ca
material ilustrativ şi ca surse de informaţii indirecte.
În funcţie de scopul cercetării, tot în această etapă are loc prelevarea de
probe, necesare în etapa de laborator. Acestora li se adaugă culegerea datelor
statistice şi a informaţiilor de la localnici, în urma anchetelor care se efectuează,
îndeosebi atunci când fenomenele geomorfologice extreme, afectează
comunităţile umane.
Observaţiile din teren nu trebuie limitate strict la teritoriul studiat, ci
pentru corelaţii şi elucidări de probleme, trebuie extinse şi la teritoriile din
vecinătate.
Cercetarea geomorfologică în teren poate fi de două feluri: expediţionară şi
staţionară.
Cercetarea expediţionară destul de des utilizată, oferă avantajul unor
deplasări pe o reţea de itinerarii, în urma cărora geomorfologul efectuează
observaţii pe suprafeţe extinse. Informaţiile obţinute permit studii comparative şi
îmbinări spaţiale ale acestora.
Cercetarea staţionară necesită rămânerea geomorfologului, timp
îndelungat în acelaşi amplasament şi observarea continuă a formelor şi proceselor
geomorfologice. Cercetarea staţionară oferă posibilitatea utilizării unei aparaturi
complexe, se poate face astfel observarea instrumentală directă, care oferă
informaţii dintre cele mai preţioase (Donisă, 1977). Cu toate ca în acest caz câmpul
de observaţie a cercetătorului este limitat, există posibilitatea ca informaţiile să fie
extrapolate şi la teritoriile din vecinătate.

III. Etapa de laborator.

Ea este o etapă de bază, care prin investigaţii specifice aduce completări

obiective informaţiilor deja acumulate.
Etapa de laborator presupune efectuarea de analize asupra probelor
prelevate în etapa anterioară. Depozitele superficiale prelevate furnizează materie
primă, iar investigarea acesteia, presupune utilizarea de metode moderne, în urma
cărora pot fi deduse paleomediile în care au fost perfectate.
În această etapă se obţin date suplimentare cum sunt: granulometria,
proprietăţile fizice şi chimice, umiditatea, textura, porozitate, greutatea

58
volumetrică, densitatea, permeabilitatea, frecarea internă, compresibilitatea, indicii
de plasticitate, presiunea hidraulică, acestea din urmă sunt importante pentru
prognozele de comportament ale substratului. Operaţiile care vizează
granulometria, presupun sortarea pe clase dimensionale a fazei solide a
componentelor substratului; de asemenea, cunoaşterea granulometriei oferă
informaţi despre viteza de depunere în mediu lichid.
Informaţiile obţinute în această etapă, vin aşadar să le completeze pe cele
deja obţinute şi alături de care, contribuie la cunoaşterea formelor de relief şi a
proceselor geomorfologice.

IV. Etapa definitivării şi formulării direcţiilor de intervenţie practică

De obicei această etapă (cu toate că în cazul de faţă, nu este ultima), este
cunoscută şi sub denumirea de etapa finală. Această denumire este mai puţin
conformă cu realitatea, deoarece în geomorfologia mediului, urmărirea şi
verificarea rezultatelor continuă mai departe, aşa cum se va observa pe parcursul
etapei următoare.
În această etapă pentru început, are loc redactarea şi definitivarea
informaţiilor geomorfologice recoltate în urma investigaţiilor întreprinse în laborator
şi la nivelul terenului. Redactarea se face în cabinet, pe baza însemnărilor din teren, a
materialului grafic, a rezultatelor de laborator şi al bibliografiei consultate (Donisă,
1977). Există posibilitatea ca în timpul prelucrării informaţiilor să apară, probleme
noi care necesită deplasări ulterioare în teren, pentru soluţionarea lor.
Referitor la definitivarea materialelor cartografice, acţiunile care se
desfăşoară în cadrul acestei etape se orientează în două direcţii principale: prima
vizează realizarea hărţilor geomorfologice finale, al căror conţinut a fost conceput
pe tot intervalul etapelor anterioare; a doua se concretizează prin cartografierea
integrală a reliefului dintr-un teritoriu folosind materialele cartografice elaborate
anterior în alte studii fără efectuarea cartărilor pe teren, ori sintetizând informaţii
geomorfologice de pe hărţi la scări mari şi foarte mari, de pe hărţi la scări mijlocii şi
mici (Grigore, 1979). În ambele situaţii se recurge la o selecţie şi grupare a
materialelor cartografice, în vederea realizării unei legende unice.
Formularea direcţiilor de intervenţie practică, se realizează pe baza
informaţiilor obţinute şi prelucrate în etapele şi subetapele anterioare, în scopul
unei intervenţii practice de amenajare a teritoriului studiat, în cazul în care
cercetarea are o finalitate practică.
De asemenea, în această etapă, se stabilesc măsurile care trebuie luate, în
caz de amenajări în diverse scopuri, utilajele necesare materialele de construcţie şi
personalul calificat, necesar în realizarea celor propuse.

59
 V. Etapa publicării şi urmăririi în timp a rezultatelor.

După realizarea obiectivelor specifice fiecărei etape, cât şi a urmăriri

aplicării acestora pentru a obţine de rezultate favorabile, pentru a asigura o ţinută
ştiinţifică demersurilor de geomorfologia mediului, este necesar şi de dorit ca
acestea să fie publicate. Publicarea rezultatelor se poate realiza în reviste, volume
ale simpozioanelor, manuale sau sub formă de cărţi, care să cuprindă întreaga
problematică geomorfologică a unei unităţi teritoriale.
Există astfel posibilitatea de transferare a cunoştinţelor noi, verificate,
generalizabile în sistemul teoriilor ştiinţifice, referitor la tematica studiată.
Cât priveşte urmărirea în timp a unui teritoriu, pe care s-a intervenit sub
aspect geomorfologic (de exemplu, amenajarea unui bazin torenţial sau a unei
ravene), se trasează sarcinile ce trebuie urmate în viitor, pentru întreţinerea noilor
obiective, cât şi tipurile de observaţii care trebuie în continuare efectuate,
permanent sau temporal, în funcţie de tipul intervenţiei.
Etapele şi subetapele propuse anterior, pot suferii modificări şi adaptări, în
funcţie de cerinţele fiecărui studiu în parte, de scop, de fondurile alocate şi de
specificul local.

Bibliografia

1. Donisă, I. (1977), Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
2. Donisă, I. (1977), Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei, Centrul
de multiplicare al Univ. Al. I. Cuza, Iaşi.
3. Dufresne, A., Davies, T. R., (2009), Longitudinal ridges in mass movement
deposits, Geomorphology, Elsevier.
4. Grigore, M. (1979), Reprezentarea grafică şi cartografică a formelor de
relief, Editura Academiei Române, Bucureşti.
5. Grigore, M. (1972), Cartografie geomorfologică, Centrul de multiplicare al
Universităţii Bucureşti.
6. Hosu, Maria (2009), Geomorfologie. Suport de lucrări practice, Editura
Risoprint, Cluj-Napoca.
7. Ielenicz, M. (2005), Geomorfologie, Editura Universitară, Bucureşti.
8. Irimuş, I.A. (1997), Cartografiere geomorfologică, Ed. Focul Viu, Cluj-
Napoca.
9. Mac, I. (1976), Geomorfologie, vol. I, Centrul de multiplicare al
Universităţii, Cluj-Napoca.
10. Mac, I. (1986 a), Elemente de geomorfologie dinamică, Editura Academiei
Române, Bucureşti.

60
11. Mac, I. (2003), Ştiinţa mediului, Editura Europontic, Cluj-Napoca.
12. Mihăilescu, V. (1968), Geografie teoretică, Editura Academiei, Bucureşti.
13. Morariu, T., Velcea Valeria, (1971), Principii şi metode de cercetare în
geografia fizică, Editura Academiei, Bucureşti.
14. Penk, W. (1924), Die Morphologische Analyse, Geogr. Abhandl, Stuttgart.
15. Petrea, D. (2005), Obiect, metodă şi cunoaştere geografică, Editura
Universităţii din Oradea, Oradea.
16. Reti, Kinga (2009), Diferenţierea sistemului environmental în structuri
urbane cu stări critice în bazinul Târnavei, Teză de doctorat, Facultatea de
Geografie, Univ. ”Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca.

61
 TEMA 6

NIVELELE SCALARE UTILIZATE ÎN GEOMORFOLOGIA MEDIULUI

6. 1. Noţiuni introductive

Aproape de fiecare dată, atunci când se subliniază necesitatea urmăririi

proceselor şi formelor geomorfice, se indică şi alegerea unui nivel scalar adecvat.
Geomorfologiei mediului îi este specifică utilizarea unei scări spaţio-temporale cu un
grad superior de rezoluţie, care să permită cercetarea cât mai completă a formelor de
relief. Acest fapt are scopul de a oferirii soluţii veridice şi conforme cu realitatea,
pentru rezolvarea problemelor induse de dinamica proceselor şi evoluţia formelor de
relief. Demersul a devenit realizabil prin utilizarea unei noi perspective asupra
conceptelor de spaţiu şi timp, care a făcut posibilă recunoaşterea caracterului lor
relativ şi implicit, prin folosirea unor scări de analiză flexibile, menite să furnizeze
imagini distincte ale relaţiilor de cauzalitate, în conformitate cu unitatea de referinţă
(Petrea, 1998). Cele menţionate indică necesitatea utilizării în geomorfologia
mediului a unei scări spaţiale mari şi a unor intervale de timp scurte. Doar ele permit
redarea cea mai fidelă a proceselor şi formelor actuale, care răspund în intervale
scurte, la acţiunea agenţilor modelatori.
Necesitatea utilizării unui nivel scalar cât mai adecvat, este susţinută şi de
faptul că sensul noţiunilor diferă foarte mult. Este de ajuns să ne gândim la
noţiunea de versant, care este folosită deopotrivă pentru indicarea morfologiei unei
ravene, unei văi sau a unui sistem muntos (de exemplu, versantul nordic al
Munţilor Făgăraş).
La rândul ei, informaţia disponibilă pentru cel care studiază procesele şi
formele de relief, diferă în funcţie de nivelul scalar de pe care este preluată. Este
ştiut că în sistemele ierarhizate, informaţia detaliată (de la nivel operaţional,
microscalar) se transmite sub formă agregată la nivelurile superioare, gradul de
agregare crescând odată cu nivelul ierarhic; aceasta însemnă că la nivel superior
informaţia disponibilă este mai agregată şi deci mai vagă, vag fiind echivalent în
general cu lipsa de detaliu (Stănciulescu, 1982). Ca urmare şi sub aspectul
informaţiei disponibile, este indicat să se utilizeze nivelul microscalar.
Este cunoscut faptul că relieful dintr-un teritoriu, reprezintă un complex de
forme între care există corelaţii şi întrepătrunderi, ce se materializează prin trăsături
de ordin cantitativ şi calitativ, mai există o anumită dinamică cu un specific propriu
al proceselor morfogenetice şi de asemenea, o repartiţie a lor în spaţiu şi timp. În
consecinţă, dacă se doreşte analiza proceselor şi formelor, pe lângă că trebuie să se

62
 cunoască o serie de informaţii concrete despre morfologie, morfometrie, suport
geologic, geneză, vârstă absolută şi relativă etc., este necesară şi alegerea unei scări
convenabile şi adecvate.
Considerarea formelor de relief ca entităţi spaţio-temporale, reclamă ca
nivelul scalar ales pentru studierea lor să fie şi el unul dual. Aceasta înseamnă că
avem de-a face cu un nivel scalar spaţial şi unul temporal, fiecare la rândul său
fiind ordonat ierarhic. Cu toate că sub aspect metodologic se face distincţie între
cele două nivele, în realitate ele nu sunt separate, în sens contrar nu ar mai exista
posibilitatea studierii reliefului într-un context spaţio-temporal specific. De
exemplu, nivelului microscalar îi corespund intervale scurte de timp, iar celui
macroscalar îi este specific timpul geologic; între ele se află plasat nivelul
mezoscalar (fig. 6. 1).
430

Nivele
temporale

395

Timp lung Răspunsuri importante

Răspunsuri medii

Răspunsuri reduse
360

Timp mediu

325
Timp scurt

Microscară Mezoscară Macroscară Nivele spaţiale

290
0 Fig. 6.3001. Relaţiile dintre
600 răspunsuri şi nivelurile
900 scalare temporo-spaţiale
1200 1500

6. 2. Nivelele scalare spaţiale

În funcţie de gradul de detaliere a informaţiilor furnizate s-a recurs la

stabilirea mai multor nivele scalare spaţiale: nivelul microscalar, nivelul
macroscalar şi nivelul mezoscalar.

63
 Dintre acestea geomorfologiei mediului îi este specific nivelul spaţial
microscalar. Dacă limita inferioară a acestui nivel, atunci când se realizează
reprezentări cartografice este uşor de stabilit, ea fiind scara 1:1 a terenului, limita
superioară, în funcţie de scopul propus prezintă unele diferenţieri. Dacă se face
analogie cu valoarea scalară a hărţilor considerate la scară mare, limita superioară a
nivelului microscalar ar trebui extinsă până la 1:200.000. În acest caz informaţiile
oferite nu ar mai corespunde cu cerinţele geomorfologiei mediului, deoarece
detalierea ar fi insuficientă. Este aşadar necesară stabilirea limitei superioare a
acestui nivel la valoarea de 1:25.000 şi doar în cazuri excepţionale să fie depăşită,
dar nu mai mult de 1:50.0000. Aceasta înseamnă că nivelului microscalar îi este
specifică o scară mare de operare şi un teritoriu nu prea extins. La prima vedre
acest fapt pare oarecum contradictoriu, mai ales prin punerea faţă în faţă a
termenilor de scară mare căreia îi corespunde o analiză microscalară. Această
falsă contradicţie devine uşor de clarificat dacă se face apel la proprietăţile
fracţiilor aritmetice, unde se precizează că cu cât numitorul este mai mic cu atât
valoarea fracţiei este mai mare, aşa cum reiese şi din relaţia de reprezentare a scării
de proporţie:
1 d

n D
unde: n – numitorul scării; d – distanţa grafică de pe hartă sau aerofotogramă;
D – distanţa din teren.

Prin urmare, se poate spune despre o hartă 1: 25.000 că are o scară mai
mare decât o hartă 1: 1.000.000.
Nivelul microscalar de reprezentare a reliefului, a beneficiat în literatura de
specialitate de o atenţie deosebită, în comparaţie cu celelalte, deoarece a fost
utilizat în studiile de geomorfologie dinamică, care şi ele necesită o reprezentare
microscalară şi o durată temporală relativ scurtă. Variabilitatea proceselor la nivel
spaţial microscalar, stă la baza diversificării fizionomice şi funcţionale a
mezosistemelor şi macrosistemelor, care operează pe spaţii extinse, de-a lungul
unor perioade lungi de timp. În altă ordine de idei, departe de a îngloba sisteme
simple, nivelul microscalar este categoria organizatorică unde „transformările au
loc în mod real sau locul unde se întâmplă totul”(I. Ianoş, Claudia Popescu, citaţi
de Mac, Petrea, 2003, p. 18). La acest nivel pot fi analizate minuţios configuraţiile
structurale, procesele autoorganizatorice, relaţiile de ordine nu numai ca stări de
fapt, ci mai ales ca tendinţe dinamice mereu susceptibile de reînnoire, relansare,
multiplicare extincţie (Mac, Petrea, 2003). Este un nivel compatibil cu timpul
experienţei şi cu interesele practice, care trebuie satisfăcute în virtutea acestei
experienţe, nivelul în care „experienţa de zi cu zi şi experienţa lumii reale au
devenit obiecte legitime de studiu” (J. Gleick, citat de Mac, Petrea, 2003, p. 19).

64
 În mod cert, schimbările care au loc la nivel microscalar se reflectă în
sistemele mezoscalare şi macroscalare conform principiului holografic, însă, privite
retrospectiv, dinamica acestora din urmă nu înglobează suficientă informaţie despre
nivelurile sistemelor de bază (Mac, Petrea, 2003). Dar tocmai acestea, deşi
punctuale prin raportare la primele, au o sensibilitate sporită faţă de fluctuaţiile la
care sunt supuse sau care apar datorită unor cauze intrinseci. În cazul structurilor
geoplanetare sau de anvergură continentală (abordabile satisfăcător la nivel
macroscalar) „disfuncţionalităţile regionale sau locale, de tipul inundaţiilor,
furtunilor, secetelor, nu sunt decât evenimente izolate, a căror depăşire şi
întreţesere nu face decât să sporească trăinicia ansamblurilor de mezo şi
macroscară. Dimpotrivă, nivelul de microscară este sediul schimbărilor multiple,
adeseori profunde, frecvent imprevizibile, al efectelor contradictorii, al
evenimentelor abrupte, de natură să pună orice sub semnul îndoielii, al
potenţialelor restructurări în structura, relaţiile şi funcţionalitatea sistemului”
(Mac, Petrea, 2003, p. 19). Aşadar, analiza proceselor şi formelor la microscară,
oferă posibilitatea evidenţierii reacţiilor rapide de ajustare faţă de perturbaţiile
survenite în evoluţia lor. Răspunsul pe care îl oferă relieful la acest nivel scalar este
condiţionat de extinderea spaţială redusă, de omogenitatea funcţională, de „absenţa
unor bucle individuale eficiente de autoreglare şi receptarea directă a intervenţiilor
sau a propriilor schimbări generate de procesul autodezvoltării” (Petrea, 1998, p.
112); toate acestea conduc în cele din urmă la o rezistenţă scăzută la schimbare.
Reprezentarea reliefului la nivel microscalar, prin intermediul hărţilor la scară
mare, se dovedeşte utilă sub aspect practic datorită volumului consistent de informaţii
şi gradului detaliat al reprezentării trăsăturilor morfologice. Analiza cartografică
amănunţită, este favorizată de posibilitatea redării formelor de relief, prin reprezentarea
acestora cu simboluri la scară. De exemplu, în cazul unei ravene reprezentată la scara
1:6.500 (fig. 13. 2) au fost reprezentate următoarele: vârful, malurile, albia, conul de
dejecţie etc.
Comparativ cu nivelul microscalar, la cealaltă extremă se află nivelul
macroscalar, căruia îi corespund scări mici de lucru (sub 1:1.000.000). Acest
fapt presupune că rezultatele obţinute au un grad mare de generalizare şi
sinteză, tocmai datorită suprafeţei extinse a teritoriului. La acest nivel
predomină formele relief datorate agenţilor endogeni, care pot fi reprezentate
prin simboluri la scara hărţii, în timp ce formele datorate agenţilor exogeni se
reprezintă prin simboluri în afara scării respective (fig. 13. 1). Acest nivel,
alături de timpul geologic este specific abordărilor istoriste, în care relieful este
cercetat din punct de vedere temporal, sub formă de secvenţe cronologice,
subiectiv alese, în timp ce spaţiul nu suferă astfel de fragmentări. În astfel de
condiţii, evoluţia reliefului este prezentată ca o succesiune fragmentar ă, de cele
mai multe ori repetitivă, din aceasta rezultând caracterul determinist al stadiilor

65
evolutive, care alcătuiesc ciclul geomorfologic. De asemenea, studiile efectuate
la nivele spaţiale mari (de pe nivele deductive) şi pentru perioade lungi de timp
nu dau răspunsuri mulţumitoare despre complexitatea fenomenelor şi proceselor
geomorfologice care au loc în realitate. Aceasta se datorează faptului că
dinamica sistemelor macroscalare nu înglobează suficientă informaţie despre
nivelurile elementare, în consecinţă este necesară realizarea studiilor specifice
componentei relief la nivel spaţial microscalar, cu deosebire când se urmăresc
probleme de mediu.
Intermediar acestora se află nivelul mezoscalar care poate fi considerat atât
un nivel de tranziţie, cât şi unul de sine stătător, având în vedere că studiile
geomorfologice, în care relieful este reprezentat la acest nivel sunt destul de
numeroase. Scara de proporţie care îi corespunde acestui nivel scalar spaţial are
valorile cuprinse în general între 1:25.000 şi 1:1.000.000, iar hărţile geomorfologice
specifice, acestuia sunt folosite în lucrări de sinteză cu grad mare de generalizare.
Concluzionând, în cercetarea reliefului la nivel macroscalar este vorba de
posibilitatea surprinderii unei evoluţii deterministe, liniare, predictibile, pe când la
nivel microscalar evoluţia reliefului devine una probabilistică (stochastică),
neliniară, nepredictibilă, ceea ce înseamnă că este necesară surprinderea unor
procese şi fenomene de manifestare discrete.

6. 3. Nivele scalare temporale

În demersul cercetare a reliefului, alături de utilizarea nivelelor scalare

spaţiale, un loc important îl ocupă utilizarea unităţilor scalare temporale,
cunoscut fiind că geneza şi evoluţia formelor de relief, se manifestă pe durate de
timp foarte variabile. Ideea de timp a fost introdusă iniţial în geomorfologie cu
scopul stabilirii unei durate absolute în ani, pentru ca apoi să se recurgă tot mai
frecvent la stabilirea duratelor relative. Caracterul variabil al timpului (şi legat de
acesta şi al spaţiului) a fost sesizat de timpuriu, în mod subiectiv în absenţa oricărei
teorii; iniţial naturaliştii preocupaţi sistematic cu descrierea transformărilor suferite
de către relief, ape, vegetaţie etc., au intuit fără îndoială independenţa spaţiului cu
timpul şi caracterul eterogen al relaţiilor dintre acestea (Petrea, 1998).
Principala problemă care apare în stabilirea unui nivel scalar temporal, este
reprezentată de către decalajul care există între timpul pe care îl are la dispoziţie cel
care studiază formele de relief şi timpul în care acestea au fost perfectate. O
posibilitate de a evidenţia cele menţionate este „anticiparea percepţiilor unor
organisme inteligente ale căror vieţi au durate diferite; un organism a cărui viaţă
durează o zi, percepe suprafaţa terestră ca fiind imobilă; dacă durata vieţii este de
100 de ani, concluzia va fi că procesele geomorfologice aduc modificări suprafeţei
terestre; un organism care percepe schimbările dintr-o perioadă de circă 10.000 de

66
ani, sesizează inclusiv modificările climatice şi tectonice care jalonează evoluţia
reliefului” (S. A. Schumm, 1991, citat de Petrea, 1998, p. 101). Se observă astfel că
procesele geomorfologice au o durată specifică de manifestare, a cărei semnificaţie
este în funcţie de perspectiva temporală a observatorului (Petrea, 1998).
Conform duratei lor de manifestare, fenomenele geomorfologice pot fi
categorisite în: megafenomene, mezofenomene, microfenomene şi non-fenomene
(Petrea, 1998). De asemenea, statutul fenomenului geomorfologic este dependent şi
de scara temporală la care se raportează, modificându-se în corelaţie cu aceasta
(tabelul 6. 1). Astfel un „megafenomen cu durată scurtă de existenţă poate deveni
un non-fenomen întrucât, în timp lung efectele sale devin nedetectabile” (Petrea,
1998, p. 101).

Modificarea temporală a semnificaţiei fenomenelor geomorfologice (S.A.

Schumm, 1985, citat de Petrea, 1998, p. 102)
Tabelul nr. 6. 1.
Magnitudine
a relativă a 1 zi 1 an 10 ani 102ani
fenomenului
Mega Alunecare sau Străpungere de Erupţie vulcanică
Fenomen curge-re locală de Ravenă meandru Terase
teren
Mezo Alunecare sau Străpungere de
Fenomen Rigolă curgere locală de sol Ravenă meandru
Micro Mişcarea unei Rigolă Alunecare sau Ravenă
Fenomen particule de nisip curge-re locală de
sol
Non Mişcarea unei Alunecare sau
Fenomen particule de nisip Rigolă curgere locală de sol

Magnitudine
a relativă a 103ani 105ani 106ani 108ani
fenomenului
Mega Formarea unei Glaciaţie continentală Prăbuşire tectonică Ciclu orogenetic
Fenomen terase majoră
Mezo Erupţie vulcanică Formarea unei terase Glaciaţie Prăbuşire tectonică
Fenomen continentală majoră
Micro Străpungere de Erupţie vulcanică Formarea unei Glaciaţie continentală
Fenomen meandru terase
Non Ravenă Străpungere de Erupţie vulcanică Formarea unei terase
Fenomen meandru

Cele subliniate indică necesitatea realizării unei concilieri între scopul

celui care cercetează sub aspect geomorfologici un teritoriu şi timpii specifici de
realizare a fiecărei forme de relief.

67
 Una dintre posibilităţile de a răspunde acestei necesităţi, a fost
materializată în ideea lui S. A. Schumm şi R. V. Lichty (1965) de a elabora o
structură holarhică a timpului geomorfologic. Conform autorilor citaţi, o astfel de
structură permite separarea în funcţie de scopul investigaţiei a unui holon temporal,
cu rol de unitate scalară. Au fot deosebite în acest fel următoarele unităţi de timp:
timpul ciclic, timpul graded şi timpul staţionar (fig. 6. 2).

Fig. 6. 2. Unităţi scalare temporale (după Schumm, Lichty, 1965, p. 114 şi Ichim et al.
1989, p. 38)

Timpul ciclic se referă la perioade de timp cu durate de milioane de ani,

specifice trecutului geologic; utilizarea lui s-a dovedit benefică în studiul unor
teritorii extinse, cu scopul de a cuantifica evoluţia majoră a reliefului. Prin
caracteristicile sale, timpul geologic nu poate fi utilizat corespunzător pentru a
evidenţia salturile şi nuanţările proceselor evolutive (Petrea, 1998).
Timpul graded (sau de echilibru dinamic) se constituie ca o secvenţă din
timpul ciclic în care sunt îndeplinite condiţii de echilibru dinamic, de unde rezultă
şi cea de-a doua denumire a sa; are o durată stabilită în mod arbitrar de aproximativ
1.000 de ani.
Timpul staţionar (steady time) reprezintă cea mai scurtă unitate temporală
raportat la posibilitatea existenţei unei stări staţionare, rezultată din păstrarea de
raporturi constante între variabilele sistemului. Durata arbitrară este de o zi, o lună
până la cel mult un an, fiind utilizabilă pentru caracterizarea componentelor cu
magnitudine redusă din categoria sectoarelor de râu, segmentelor de versant etc.
(Petrea, 1998).
Alegerea adecvată a unităţii scalare temporale este utilă în stabilirea
importanţei variabilelor care influenţează formele de relief, deoarece statutul
variabilelor diferă în funcţie de unitatea de timp utilizată pentru analiză. De exemplu, în
cazul unui sistem fluvial se poate observa diferenţierea în timp a rolului avut în geneza

68
formelor de relief de către variabilele sistemului (tabelul 6. 2), astfel: „morfologia
albiei minore (în termenii lăţime, adâncime, pantă), trebuie analizată din perspectiva
timpului graded (sau timpul modern), când toţi ceilalţi factori (variabilele 2-8) exercită
influenţă asupra dimensiunii şi tipului de albie sau altfel spus, aceasta din urmă capătă
statut dependent. În timp ciclic (care, în cazul sistemului fluvial, corespunde
pleistocenului), doar dimensiunea văii (stabilită de debitele mari ale râurilor
periglaciare) care este o variabilă dependentă de celelalte dinaintea ei; în acelaşi
timp, debitele solid, tipul de albie şi caracteristicile scurgerii sunt variabile nerelevante
deoarece se schimbă într-un timp foarte scurt (adică timpul staţionar). Prin urmare, cu
cât scara de timp se reduce, statutul variabilelor se schimbă de la nerelevant la
independent şi dependent, în conformitate cu reducerea scării de spaţiu. Cu cât
dimensiunea formei este mai mică (de exemplu, secţiunea transversală de albie,
sectorul de albie), cu atât procesele şi formele minore (de albie) capătă o amploare
mai mare întrucât ele îşi schimbă caracteristicile la un interval mic de timp; pe măsură
ce dimensiunea formei de relief este mai mare (profilul longitudinal, albia majoră), cu
atât formele mari de relief şi depozitele sunt cele care intră cu precădere în atenţie,
întrucât ele s-au definitivat în perioade lungi de timp” (Petrea, 1998, p. 104-106).

Statutul variabilelor în perioade de timp determinate (Schumm şi Lichty,

1965, p. 116)
Tabelul nr. 6. 2.
Variabile ce caracterizează râurile Statutul variabilelor în perioade de timp
determinate
Unităţi temporale Geologic Modern Prezent
(ciclic) (graded) (staţionar)
1. Timpul Independent Nerelevant Nerelevant
2. Geologie (litologie şi tectonică) Independent Independent Nerelevant
3. Climatul Independent Independent Independent
4. Vegetaţia (tip şi densitate) Dependent Independent Independent
5. Relief Dependent Independent Independent
6. Paleohidrologia (variaţia în timp Dependent Independent Independent
lung a debitelor lichide şi solide)
7. Dimensiunea văii (lăţime, Dependent Independent Independent
adâncime, pantă)
8. Debitul mediu de apă şi aluviuni Nedeterminat Independent Independent
9. Morfologia albiei (lăţime, Nedeterminat Dependent Independent
adâncime, pantă şi tip)
10. Debit măsurat de apă şi Nedeterminat Nedeterminat Dependent
11. Caracteristicile scurgerii Nedeterminat Nedeterminat Dependent
(adâncime, viteză, turbulenţă)

69
 Recurgerea la o scară temporală flexibilă, care a reunit nivelurile
macroscalare cu cele mezoscalare şi microscalare, a făcut posibilă concilierea
dintre abordările istorică (clasică) şi funcţională (dinamică), referitor la studiul
reliefului. Luate împreună în geomorfologie, istorismul şi funcţionalismul implică
„caracterul de dualitate a timpului, respectiv timpul lung în care au loc
transformările istorice ale reliefului şi timpul scurt în care formele de relief se
schimbă aparent foarte puţin” (Ichim, Bătucă, Rădoane, Duma, 1989, p. 37).
Urmărirea pe scurt a celor două ierarhii scalare, evidenţiază că sub nici o
formă complementaritatea care există între ele, nu poate fi pusă la îndoială,
deoarece unei unităţi temporale cu durată scurtă îi este specifică analiza
proceselor şi formelor la scară mare, în timp ce un interval lung de timp
presupune de obicei un nivel spaţial macroscalar (fig. 6. 1). Aşadar este indicat ca
în continuare să se opteze pentru un nivel detaliat atât sub aspect spaţial cât şi
temporal, ele fiind în măsură să ofere informaţii despre discontinuităţile
procesuale şi morfologice ale reliefului unui teritoriu, ţinând cont în acelaşi timp
şi de tendinţa generală de evoluţie reflectată de către nivelele mezo şi
macroscalare.

Bibliografia

1. Ichim, I. , Bătucă, D. , Rădoane, Maria, Duma, Didi (1989), Morfologia şi

dinamica albiilor de râuri, Editura Tehnică, Bucureşti.
2. Mac, I., Petrea, D. (2003), Sisteme geografice la risc, în Riscuri şi
catastrofe, vol. II, Editor V. Sorocovschi, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-
Napoca.
3. Petrea, D. (1998), Pragurile de substanţă, energie şi informaţie în
sistemele geomorfologice, Editura Universităţii din Oradea, Oradea.
4. Schumm, S. A., Lichty, R. W. (1965), Time, Space and Causality in
Geomorphology, Am Journal of Science, Vol. 263.
5. Stănciulescu, Fl. (1982), Dinamica sistemelor mari, Editura Academiei,
Bucureşti.

70
 TEMA 7

REPREZENTAREA RELIEFULUI PE HĂRŢILE TOPOGRAFICE

7. 1. Consideraţii generale

Dintre componentele mediului înconjurător, relieful se remarcă prin funcţia

sa de suport al celorlalte componente. În aceste condiţii, cunoaşterea cât mai
detaliată a lui atât direct în teren, dar şi indirect de pe suporturile cartografice şi
topografice, prezintă o importanţă ce nu trebuie ignorată. Este suficient să ne
gândim la cât de mult influenţează prin trăsăturile şi caracteristicile sale,
manifestarea tuturor celorlalţi factori, fie că sunt naturali, fie antropici.
Reprezentarea reliefului pe hărţi, fie că este vorba de hărţi topografice, fie
de hărţi tematice, presupune redarea în două dimensiuni al unui component al
mediului de o varietate extraordinară, care în realitate este dezvoltat în trei
dimensiuni (Rus, Buz, 2003). Tocmai din aceste motive reprezentarea reliefului nu
poate fi realizată fără a avea la bază un arsenal metodologic riguros.
Până au fost definitivate actualele metode de reprezentare a reliefului pe
hărţile topografice sau pe cele tematice au fost încercate diverse metode, de la cele
mai sumare şi naive reprezentări până la desenul perspectiv (Rus, Buz, 2003).
Reprezentarea perspectivă făcea posibilă doar diferenţierea între regiunile
netede şi cele accidentate, în sensul că nu se puteau deosebii dealurile de munţi şi
nici nu erau redate corect poziţia şi altitudinea formelor de relief, şi în corelaţie cu
acestea nici înclinarea versanţilor; de asemenea, o mare parte a terenului era
mascată de formele reprezentate. Toate aceste deficienţe erau obiective şi se
datorau lipsei măsurătorilor topografice corecte (Buz, Rus, 2003).
Conform autorilor citaţi, o reprezentare a reliefului care să fie ştiinţifică
presupune îndeplinirea unor cerinţe principale: redarea să fie corectă din punct de
vedere geometric, fapt care permite efectuarea pe hartă a diverselor calcule pentru
determinarea valorilor elementelor terenului (altitudini, înclinări, distanţe, arii,
volume); redarea suprafeţei topografice a terenului trebuie realizată în aşa fel încât
să sugereze obiectiv situaţia din teren, chiar dacă la mijloc este implicată scara şi
generalizarea cartografică. Acesta înseamnă că în reprezentarea cartografică a
reliefului trebuie să fie îndeplinite cerinţele de comensurabilitate şi plasticitate.
Comensurabilitatea este influenţată de precizia reprezentării cartografice,
precum şi de respectarea legilor proiectării suprafeţei terestre în plan, în timp ce
plasticitatea se referă la arta reprezentării, la procedeul grafic folosit pentru a figura
relieful: variaţii de valori altitudinale (puncte cotate), umbre, linii etc. (Rus, Buz 2003).

71
 Cu toate că plasticitatea şi comensurabilitatea nu se exclud reciproc,
fiecare metodă utilizată pentru reprezentarea reliefului, pune accent îndeosebi pe
una dintre cele două cerinţe.
Necesitatea cunoaşterii şi cercetării detaliate a reliefului în cadrul
geomorfologiei mediului, cere folosirea hărţilor topografice la scară mare. De
obicei planurile şi hărţile topografice se redactează la următoare scări: 1:5.000;
1:10.000; 1:25.000; 1:50.000; 1:100.000; 1:200.000; 1:500.000; 1:1.000.000 etc.
În reprezentarea reliefului pe hărţile topografice folosite în prezent se
utilizează mai multe metode de reprezentare a reliefului; ele vor fi expuse în
continuare.

7. 2. Metode de reprezentare a reliefului pe harta topografică

Între elementele de conţinut ale unei hărţi topografice, care este definită
ca o reprezentare convenţională, precisă şi generalizată a suprafeţei terestre,
reprezentată pe un plan (Posea, Cioacă, 2003), se remarcă cele ale cadrului natural
(relieful, apele, vegetaţia etc.) şi cele social-economice (localităţile, căile de
comunicaţii, detaliile economice şi culturale, graniţele).
Dintre acestea, în continuare va fi abordat relieful şi metodele care stau la
baza reprezentării lui pe hărţile topografice.
Hărţile topografice sunt realizate de instituţii de specialitate prin aportul
specialiştilor geodezi, topografi, fotogrammeri, cartografi, operatori PC, cartografi
şi a celor care se ocupă cu imprimarea (Posea, Cioacă, 2003). Conform autorilor
citaţi, fiecare dintre specialiştii menţionaţi au probleme specifice de rezolvat:
geodezii realizează măsurători de precizie în teren, pentru determinarea
coordonatelor punctelor geodezice (acestea din urmă sunt înlănţuite apoi prin
metoda triangulaţiei într-o reţea geodezică de forma unor şiruri de triunghiuri sau
patrulatere, ce acoperă întreaga suprafaţă a Terrei); topografii folosesc acele şiruri
de triunghiuri sau pătrate pentru a stabilii localizarea punctelor de detaliu ale
reliefului, apelor, pădurilor, aşezărilor, drumurilor etc. faţă de aceste coordonate
precise (în acest demers, se realizează măsurători pe două direcţii: în suprafaţă cu
două dimensiuni – planimetria – şi în spaţiu pentru a se determina altimetria, toate
cu scopul întocmirii planului topografic); fotogrammerii au drept rol determinarea
exactă a formei şi dimensiunilor unor detalii din teren şi apoi reprezentarea lor pe
planul topografic folosind informaţii de pe fotografii speciale şi fotograme luate de
la suprafaţa terenului sau din avion; cartografii realizează transpunerea planului
topografic, completat cu elemente de detaliu, pe o hartă (topografică), respectiv
reprezentarea suprafeţei curbe a Terrei pe un suport plan; operatorii PC, respectiv
specialiştii analişti care prelucrează imaginile oferite de către sateliţii artificiali ai

72
Terrei, pot realiza, asistaţi de calculator, pe baza soft-urilor Arc View, Arc Map
etc. hărţi topografice amănunţite.
Elementele de conţinut sunt delimitate de cele exterioare prin cadrul hărţii.
Acesta are rolul de a delimita suprafaţa topografică şi de a preciza poziţia ei prin
coordonatele înscrise la colţuri. Se deosebesc trei tipuri de cadre ale hărţii (Rus,
Buz, 2003): cadrul exterior sau ornamental (compus din două sau mai multe linii de
grosimi diferite, cu rol estetic), cadrul geografic (alcătuit din două linii paralele între
care sunt marcate prin segmente alternative dimensiunile gradelor sau ale
fragmentelor de grad, longitudinal şi latitudinal; serveşte la stabilirea coordonatelor
geografice ale punctelor de pe hartă) şi cadrul interior (rezultă din intersecţia
meridianelor şi paralelelor, care delimitează teritoriul cartografiat pe hartă).
Elementele exterioare cadrului hărţii sunt următoarele: titlul hărţii
(nomenclatura foii de hartă, la care se adaugă în paranteze numele unei localităţi
importante reprezentată pe hartă), scara hărţii (grafică şi numerică), graficul
pantelor, graficul declinaţiei magnetice şi a convergenţei meridianelor, informaţii
despre editor, textul care interzice multiplicare etc.
Dintre cele nouă metode principale (fundamentale) de reprezentare a
reliefului (metoda cotelor; metoda curbelor de nivel; metoda tentelor hipsometrice;
metoda haşurilor; metoda punctelor dimensionate; metoda umbririi; metoda
stereoscopică; metoda perspectivă, metoda semnelor speciale sau a utilizării
simbolurilor), pentru realizarea hărţilor topografice actuale se folosesc doar câteva
dintre ele: metoda curbelor de nivel, metoda punctelor cotate, metoda simbolurilor.

7. 2. 1. Metoda curbelor de nivel

Reprezentarea reliefului pe hărţile topografice utilizând această metodă

presupune utilizarea a numeroase izolinii, denumite curbe de nivel sau izohipse,
care unesc punctele cu aceeaşi valoare altitudinală, conform unei echidistanţe
stabilite anterior trasării lor.
Curbele de nivel fiind linii care unesc punctele cu aceeaşi valoare
altimetrică, reprezintă „proiecţia unui plan de referinţă a intersecţiei suprafeţei
formelor de relief cu plane paralele, orizontale, echidistante” (Rus, Buz, 2003, p. 181).
Planul de referinţă pentru suprafaţă topografică a terenului este reprezentat de
către nivelul zero al unei mări sau a oceanului planetar.
Reprezentarea reliefului bazinelor lacustre şi marine se realizează prin
intermediul curbelor de nivel care unesc punctele cu aceeaşi adâncime. Ele se
numesc curbe batimetrice şi folosesc ca plan de referinţă nivelul mediu al lacului,
sau nivelul zero al mării (Rus, Buz, 2003).
Distanţa verticală a două planuri de secţionare consecutive este denumită
echidistanţă. Valoarea acesteia, pentru curbelor de nivel normale se alege de o aşa

73
manieră încât ele să poată reda formele de relief de bază (fig. 7. 1); înseamnă că ea
se stabileşte în funcţie de relief şi scara hărţii; pe aceeaşi foaie de hartă se foloseşte
o singură echidistanţă a curbelor de nivel normale; schimbarea ei se poate realiza
nu mai pe o altă foaie de hartă (Atlas de semne convenţionale, 1978). De exemplu,
pe planurile topografice la scară mare utilizate la îmbunătăţiri funciare
echidistanţele sunt mici (20 – 25 cm). Odată cu micşorarea scării valoarea
echidistanţei creşte ajungând de exemplu, la valori de 5 m pentru curbele normale
ale hărţilor topografice la scara 1:25.000. De asemenea, alegerea echidistanţei se
face ţinând cont şi de accidentările terenului, astfel încât panta între două curbe
consecutive să poată fi considerată constantă (Rus, Buz, 2003).

Fig. 7. 1. Principiul curbelor de nivel (Rus, Buz, 2003, p. 182, cu modificări)

Tipuri de curbe de nivel. Există patru categorii de curbe de nivel pe

hărţile topografice: principale, normale, ajutătoare şi accidentale. (fig. 7. 2)
Curbele principale sunt la origine curbe normale, care se reprezintă
îngroşat; fiecare a cincea curbă normală se figurează îngroşat şi i se atribuie
atributul de principală.
Curbele normale sunt cele care separă intervalele altitudinale în
conformitate cu echidistanţa hărţii. Între două curbe de nivel principale există patru
curbe de nivel normale, ele fiind practic cele mai numeroase de pe harta
topografică.
Curbele de nivel ajutătoare au o echidistanţă egală cu jumătate din
echidistanţa curbelor de nivel normale şi se utilează numai pentru acele teritorii în

74
care echidistanţa curbelor de nivel normale se consideră prea mare pentru a reda
corect relieful.
Curbele de nivel accidentale se utilizează atunci când unele forme de relief
de detaliu nu pot fi reprezentate prin curbe de nivel normale şi ajutătoare;
echidistanţa lor se alege în mod convenabil, dar de obicei este la ¼ din echidistanţa
curbelor normale (Rus, Buz, 2003).

Fig. 7. 2. Tipuri de curbe de nivel (Rus, Buz, 2003, p. 185)

Distanţa dintre două curbe nu trebuie să fie mai mică de 0,2 mm; în caz
contrar se pot întrerupe toate curbele normale pe porţiunea respectivă, trasându-se
doar cele principale. Stabilirea curbelor de nivel principale se face pornind de la
cele normale, în sensul că fiecare a cincea curbă se consideră principală (Atlasul
semnelor convenţionale, 1972).
Fiind mult influenţată de morfologia reliefului, echidistanţa poate avea
valori diferite la aceeaşi scară de reprezentare. De exemplu, pentru teritoriile de
câmpie se alege echidistanţa cea mai mică pe care o permite scara, pentru a se
putea reprezenta cât mai multe detalii; pentru teritorii montane, o valoare redusă a
echidistanţei ar necesita curbe de nivel foarte apropiate, fapt care ar încărca mult
harta, limitând astfel posibilitatea reprezentării altor elemente (Rus, Buz, 2003).
Echidistanţele utilizate pentru diverse scări sunt următoarele (Posea,
Cioacă, 2003): la scara 1:25.000 curbele de nivel normale au echidistanţa de 5 m

75
sau 10 m, iar cele principale de 25 sau 50 m; la scara 1:50.000 curbele normale au
de obicei echidistanţa de 10 sau 20 m, iar cele principale de 50 sau 100 m; la scara
1:100.000 echidistanţa pentru curbele normale este de 20 sau 40, iar pentru cele
principale de 100 sau 200 m; la scara 1: 200.000 în conformitate cu tipul reliefului
şi înclinarea acestuia, echidistanţa curbelor de nivel normale este de 40 sau 80 m,
iar a celor principale de 200 respectiv 400 m.
Curbele de nivel precum şi valorile lor se tipăresc în culoarea sepia şi se
scriu astfel: pe un dm2 se scriu 2-3 valori, dându-se prioritate curbelor de nivel
principale; baza cifrelor se orientează spre piciorul pantelor, iar pe locul respectiv
curba se întrerupe, se recomandă evitarea scrierii răsturnate; pe cât este posibil,
valoarea unei curbe de nivel trebuie să poată fi citită uşor din părţile de sud şi de
est ale hărţii (Atlas de semne convenţionale, 1978).
Curbele de nivel principale şi normale se trasează pe întreaga suprafaţă a
foii de hartă, cu următoarele excepţii: a) nu se trasează de loc pe suprafeţe acvatice
şi pe locurile unde se reprezintă stânci, rupturi de teren, rambleuri, debleuri,
grohotişuri, locuri cu săpături; b) se reprezintă parţial: unde distanţa dintre curbele
normale este sub 0,2 mm ele se întrerup şi se trasează doar cele principale; pe
depozitele de steril reprezentate la scară, se trasează numai curbele de nivel
principale; pe terenurile cu alunecări, curbele se trasează cu întreruperi (inclusiv
cele principale) (Atlas de semne convenţionale, 1978).
Reprezentarea reliefului cu ajutorul acestei metode prezintă două avantaje
principale: primul se referă la avantajul comensurabilităţii, iar în al doilea la faptul
că izohipsele nu încarcă harta, fapt care face posibilă figurarea şi altor elemente pe
hartă. Cu toate aceste metoda prezintă dezavantajul unei plasticităţi reduse, aspect
valabil îndeosebi pentru persoanele lipsite de experienţă (Rus, Buz, 2003).
Metoda reprezentării reliefului prin intermediul curbelor de nivel, deşi are
avantajul expresivităţii (pentru cei obişnuiţi cu utilizarea hărţii topografice), ea are
şi unele lacune ce pot fi rezolvate prin utilizarea de simboluri, necesare la
reprezentarea reliefului de detaliu (stâncării, torenţi, denivelări datorate
alunecărilor de teren, grohotişuri, râpe, padine etc.), a suprafeţelor orizontale, fără
curbe de nivel sau ele sunt extrem de rare (depresiuni, lunci, terase, suprafeţe de
nivelare etc.); prin digitizarea curbelor de nivel cu ajutorul soft-urilor specifice,
este posibilă introducerea în bazele de date a valorilor altitudinale ale reliefului.

7. 2. 2. Metoda punctelor cotate

Suprafeţele de teren se pot determina altimetric printr-un număr suficient

de mare de puncte cotate. Astfel de reprezentări constau în marcarea pe hartă a
punctelor determinate lângă care se scrie cota (Rus, Buz, 2003). Principalul avantaj
al metodei este că permite citirea rapidă a altitudinilor terenului (fig. 7. 3). La

76
acesta se adaugă o serie de dezavantaje, în sensul că numărul mare de puncte şi
cifre încarcă harta foarte mult lăsând astfel loc puţin pentru reprezentarea altor
caracteristici ale terenului; descifrarea caracteristicilor reliefului necesită un efort
deosebit de imaginaţie, care nu conduce întotdeauna la rezultatele dorite; în astfel
de condiţii lipseşte complet plasticitatea reprezentării; de asemenea nu se
îndeplineşte nici condiţia de comensurabilitate, în sensul că nu pot fi determinate
valorile de înclinare a terenului, iar informaţiile pe care le furnizează referitor la
treptele de relief sunt generale şi foarte sumare (Rus, Buz, 2003).

Fig. 7. 3. Reprezentarea reliefului prin metoda punctelor cotate (Rus, Buz, 2003, p. 180)

Deoarece relieful nu este reprezentat ca formă, ci numai sub aspect

altitudinal, descifrarea acestuia numai pe baza altitudinii şi a desimii punctelor
cotate este dificilă. Cu ajutorul cotelor se pot determina treptele reliefului, dar nu şi
valoarea pantelor (Mac, Tudoran, 1976).
În afara cotelor de bază pe harta topografică se mai scriu înălţimi absolute
în puncte caracteristice ale reliefului, cum ar fi vârfurile, punctele dominante,
confluenţa văilor, precum şi unele detalii planimetrice care pot fi uşor recunoscute
în teren, cum ar fi: intersecţiile căilor de comunicaţie, mijlocul podurilor mari etc.;
densitatea punctelor cotate merge până la 3 puncte pe dm2. Valorile înălţimilor
absolute din punctele caracteristice se scriu cu negru, paralel cu cadrul de sud al
hărţii topografice (Atlas de semne convenţionale, 1978).
Se poate concluziona că, reprezentarea reliefului prin metoda punctelor
cotate nefiind nici clară şi nici sugestivă, se foloseşte împreună cu celelalte metode
utilizate la reprezentarea reliefului pe harta topografică, în scopul precizării
altimetrice a unor puncte reprezentative din teren cum ar fi vârfuri, confluenţe,
înşeuări etc.

77
 7. 2. 3. Metoda simbolurilor

Diversitatea formelor de relief necesită pentru reprezentarea lor pe hărţile

topografice simboluri (ele mai sunt cunoscute şi sub denumirea de semne
convenţionale). Această metodă utilizează pentru reprezentare simboluri
geometrizate, simplificate, prin intermediul cărora se fixează poziţia în spaţiu a
elementelor reprezentate (Morariu, Velcea, 1971).
Există forme de relief de dimensiuni mai reduse, care nu pot fi reprezentate
prin intermediul curbelor de nivel pe hărţile topografice. Cu toate acestea ele nu pot
fi neglijate deoarece reprezintă detalii geomorfologice importante sau sunt puncte
de reper pentru teritoriul respectiv (Rus, Buz, 2003).
Din categoria formelor de relief care nu pot fi reprezentate prin curbe de
nivel se remarcă următoarele: rigole, lapiezuri, doline, alunecări superficiale,
vârfuri stâncoase, pereţi stâncoşi abrupţi, forme glaciare de eroziune şi acumulare,
grohotişuri etc.
Aceste forme fiind inferioare echidistanţei este necesară utilizarea
simbolurilor pentru reprezentarea lor pe harta topografică.
Denivelările reliefului se pot evidenţia şi cu ajutorul unui punct desenat la
partea superioară a acestora, alături de care se scrie valoarea denivelării respective,
paralel cu linia de sus a cadrului; pentru denivelările extinse valoarea diferenţei de
nivel se figurează rotunjită în mai multe locuri. Pe terenurile cu multe denivelări
diferenţele de nivel se scriu numai la cele mai semnificative.
Semnul convenţional pentru denivelări sau rupturi se pune şi pe marginile
superioare ale grohotişurilor, alunecărilor de teren etc., dacă diferenţa de nivel este
mai mare decât echidistanţa curbelor de nivel.
Semnul, punctul şi inscripţia cu valorile respective se tipăresc folosind
culoarea neagră (Atlas de semne convenţionale, 1978).
Arealele cu alunecări de teren se delimitează cu o linie punctată în culoarea
sepia, iar în interiorul conturului curbele de nivel se trasează cu întreruperi de 1 – 3
mm, înscriindu-se simbolul N (neproductiv).
Prin semnul de grohotiş se figurează îngrămădirile de fragmente colţuroase
de rocă, de dimensiuni şi forme variabile, de pe versanţii munţilor şi de la baza
abrupturilor; se poate folosi şi simbolul Nb (neproductiv, bolovăniş) (Atlas de
semne convenţionale, 1978).
Folosind semnul colţ de stâncă se reprezintă ridicăturile stâncoase izolate,
care prin forma şi înălţimea lor se evidenţiază prin valori mari ale înclinării (fig. 7.
4). Ele se ridică topografic pornind de la baza lor şi sunt însoţite de inscripţia
înălţimii relative, care se pune în dreapta semnului convenţional (Atlas de semne
convenţionale, 1978).

78
 Fig. 7. 4. Simboluri folosite pe hărţile topografice (L-34-119-B-b)

Avalanşele de pietre se reprezintă prin intermediul semnului convenţional

ruptură de teren, figurat cu negru; linia până la care ajunge avalanşa se trasează
printr-un contur punctat.
În categoria semnelor convenţionale se încadrează şi literele şi cifrele, prin
intermediul cărora se precizează anumite caractere cantitative şi calitative ale
reliefului; de exemplu, geneza şi vârsta relativă a teraselor fluviale pot fi exprimate
alături de semnele convenţionale corespunzătoare prin simbolurile t1, t2, t3, t4 etc.
(Grigore, 1979).
În concluzie, metoda curbelor de nivel, alături de metoda punctelor cotate şi
a semnelor convenţionale, se dovedesc a fi cele mai utilizate pentru reprezentarea
reliefului pe hărţile topografice. Utilizarea informaţiilor conţinute de o astfel de
reprezentare grafică, ajută la descifrarea reliefului teritoriilor respective sub aspect
general, dar şi sub aspect evolutiv şi a dinamicii proceselor geomorfologice.

7. 3. Interpretarea reliefului de pe harta topografică

Cu toate că în ultimii ani tehnologia şi metodele satelitare au permis

achiziţionarea de imagini la rezoluţii superioare, harta topografică a rămas o
reprezentare cartografică indispensabilă în cercetarea reliefului şi a componentelor
mediului. Ea poate fi utilizată direct în teren pentru recunoaşterea formelor majore
de relief, dar şi pentru cartarea proceselor şi formelor a căror dinamică se derulează
în prezent.

79
 Majoritatea studiilor geomorfologice încep prin consultarea şi interpretarea
hărţilor topografice. De asemenea hărţile tematice pe care este reprezentat relieful
prin intermediul simbolurilor au la bază hărţi topografice. Utilizarea hărţii
topografice la întocmirea hărţii geomorfologice nu presupune o copiere a acesteia,
„ci o utilizare cu totul specială, care rezultă dintr-o analiză şi interpretare
aprofundată a elementelor care vin să sprijine reprezentările geomorfologice”
(Grigore, 1979, p. 21). Aşadar, o hartă topografică îndeplineşte rol de bază iniţială
şi de suport pentru conturarea formelor de relief sub aspectul genezei şi a evoluţiei
(Grigore, 1979). Conform autorului citat, ea constituie un cadru necesar pe baza
căruia se realizează analiza, interpretarea şi reprezentarea formelor de relief; chiar
dacă sunt extrase parţial anumite date de pe harta topografică, cum ar fi curbe de
nivel, cote altimetrice, hidrografia, ele sunt supuse selecţiei şi prelucrării în
conformitate cu scopul cercetării reliefului.
Elementele de pe harta topografică utilizate în interpretarea reliefului sunt
următoarele: curbele de nivel; indicatoarele de pantă (bergstrich-urile); punctele
cotate cu precizie; semnele convenţionale utilizate pentru marcarea contururilor
microformelor sau macroformelor (de exemplu pentru ravene, râpe de desprindere,
abrupturi, microdepresiuni carstice, forme antropice etc.).
Interpretarea reliefului reprezentat prin curbe de nivel pe hărţile
topografice necesită în primul rând diferenţierea formelor de relief pozitive de cele
negative. În acest demers se porneşte de la valorile înscrise pe curbele de nivel şi
identificarea sensului crescător sau descrescător al acestora. Prin realizarea
interpretării în raport cu reţeaua de văi, se poate aprecia dacă este vorba de o culme
sau de o vale (fig. 7. 5), pe baza principiului că în lungul unei văi, spre amonte,
valoarea curbelor de nivel creşte (Posea, Cioacă, 2003).
Pentru descifrarea cât mai obiectivă a reliefului de pe hărţile în curbe de
nivel trebuie luate în considerare următoare (Mac, Tudoran, 1976): o curba de nivel
îşi păstrează aceeaşi valoare pe întreg spaţiul hărţii; între două curbe de nivel există
o distanţă valorică constantă (echidistanţa), dar nu şi o distanţă grafică uniformă;
curbele de nivel care se opun faţă în faţă au valoare altimetrică egală; curbele de
nivel se pot apropia până la atingere, dar nu se pot întretăia; cu cât curbele de nivel
sunt mai dese, cu atât valoare înclinării este mai mare şi invers, cu cât acestea sunt
mai rare, cu atât valoarea respectivă este mai mică; cu cât curbele sunt mai
numeroase pe unitatea de suprafaţă, cu atât altitudinea reliefului va fi mai mare, şi
cu cât sunt mai puţine, cu atât altitudinea va fi mai mică.
Hărţile topografice în curbe de nivel, oferă posibilitatea determinării
următoarelor aspecte ale reliefului (Mac, Tudoran, 1976): tipul şi caracterul general
al acestuia; poziţia, gradul de dezvoltare şi accesibilitatea diferitelor forme de relief
(văi, interfluvii, pasuri, suprafeţe de nivelare etc.); conturul şi orientarea formelor
de relief; gradul de fragmentare a reliefului; înclinarea formelor de relief;

80
altitudinea şi înălţimile relative a terenului; densitatea reţelei de văi şi a talvegurilor
de drenaj; etajarea hipsografică a diferitelor categorii de forme. De asemenea,
analizând harta topografică obţinem o imagine generală a distribuirii suprafeţelor
concave şi convexe, a formelor structurale, a reţelei hidrografice etc.

Fig. 7. 5. Reprezentarea reliefului prin metoda curbelor de nivel (L-35-37-B-c)

În funcţie de cât de dese sunt curbele de nivel este şi înclinarea terenului.

Ca urmare, curbele de nivel dese indică o înclinări de sub 15-20o, iar cele dese
înclinări peste aceste valori. Lipsa curbelor de nivel indică existenţa unor suprafeţe
orizontale indiferent de altitudinea la care se găsesc acestea. Limita de înclinare a
terenului până la care se pot trasa curbe de nivel este de 45o; terenurile cu o
înclinare mai mare de această valoare, precum şi surplombele se reprezintă folosind
semne convenţionale.
Informaţiile geomorfologice şi hidrologice obţinute în urma analizei hărţii
topografice sunt folosite în continuare pentru realizarea hărţilor geomorfologice
(hărţi tematice).
În concluzie, harta topografică reprezintă o importantă sursă de informaţii
pentru studiul reliefului, afirmaţie susţinută şi de faptul că prin analiza ei practic

81
începe procesul de reprezentare grafică a formelor de relief în cadrul hărţilor
tematice specifice geomorfologiei mediului.
Harta topografică pe lângă că permite analiza în laborator, ea face legătura
între investigaţia indirectă şi cea directă din teren, acolo unde ea constituie nu
numai ghidul de orientare ci şi suportul pe care se face cartarea proceselor
geomorfologice şi a formelor de relief (Posea, Cioacă, 2003).
Prin utilizarea corectă a celor patru categorii de curbe de nivel (principale,
normale, ajutătoare şi accidentale) la care se adaugă utilizarea semnelor convenţionale
specifice reprezentării reliefului, hărţile topografice permit redarea obiectivă a
caracteristicilor morfologice ale reliefului, prin intermediul acestei metode.
Cunoaşterea hărţilor topografice este indispensabilă, prin faptul că ele
reprezintă pentru geomorfologie atât o bază de construcţie a hărţilor tematice, cât şi
o sursă de analiză morfologic, morfografică şi morfometrică a reliefului.

Bibliografia

1. Grigore, M. (1979), Reprezentarea grafică şi cartografică a formelor de

relief, Editura Academiei Române, Bucureşti.
2. Mac, I., Tudoran, P. (1975), Iniţieri practice în cunoaşterea reliefului,
Centrul de multiplicare al Universităţii Cluj-Napoca.
3. Morariu, T., Velcea Valeria, (1971), Principii şi metode de cercetare în
geografia fizică, Editura Academiei, Bucureşti.
4. Posea, Gr., Cioacă, A. (2003), Cartografierea geomorfologică, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
5. Rus, I., Buz, V. (2003), Geografie tehnică. Cartografie, Editura Silvania.
Zalău.
6. *** (1978), Atlas de semne convenţionale pentru planurile topografice
1:5.000, 1:2.000, 1:1.000, 1:500, Ministerul Agriculturii şi Industriei
Alimentare, Direcţia de fond funciar şi cadastru, Bucureşti.

82
 TEMA 8

ANALIZA MORFOGRAFICĂ ŞI MORFOMETRICĂ A RELIEFULUI

Cunoaşterea formelor de relief şi a dinamicii lor, din cuprinsul unei unităţi

teritoriale, este realizabilă pe diverse căi, între acestea înscriindu-se şi cea care
porneşte de la analiza morfografică şi morfometrică. Aceasta din urmă se bazează
pe un complex metodic de aprecieri şi calcule cantitative (Grigore, 1979), care au
ca rezultat determinarea unor parametrii sau coeficienţi: fragmentarea orizontală a
reliefului, adâncimea fragmentării, geodeclivitatea, hipsometria, expoziţia etc.,
exprimaţi pe hărţi tematice specifice.
Hărţile respective oferă informaţii utile sub aspect metodologic şi practic,
pentru că, deşi redau într-o manieră statistică aspectul exterior al reliefului, se
constituie în puncte de plecare în explicarea şi evidenţierea unor probleme ale
genezei şi dinamicii acestuia; ele au fost cuprinse în categoria hărţilor
geomorfologice aplicative cu conţinut special (Grigore, 1979), iar informaţiile care le
conţin sunt utile în diverse scopuri cum ar fi documentarea prealabilă în vederea
amenajării căilor de comunicaţie, construcţiilor de terasamente, poduri, diguri etc.
De la început trebuie subliniat că între aceşti parametrii, cu toate că sunt
analizaţi separat, există o strânsă legătură prin spectrul de informaţii pe care le oferă.
De exemplu, când se vorbeşte despre fragmentarea reliefului, se face referire la două
aspecte morfometrice distincte: fragmentarea acestuia în suprafaţă şi în adâncime
(Posea, Cioacă, 2003). Ca urmare, harta fragmentării orizontale şi cea a adâncimii
fragmentării, oferă informaţii despre stadiul de evoluţiei, sub aspectul gradului de
fragmentare orizontală şi verticală a reliefului. În aceeaşi manieră harta geodeclivităţii,
în situaţia în care se cunosc litologia, structura şi altitudinea, oferă informaţii asupra
dinamicii şi intensităţii proceselor geomorfologice actuale. De asemenea, în analiza
proceselor actuale de modelare a reliefului, hărţile fragmentării orizontale a reliefului,
a adâncimii fragmentării şi harta declivităţii prezintă importanţă, prin corelaţiile care
le înlesnesc între indicii morfometrici pe care îi reprezintă.

8. 1. Profilul geomorfologic

În demersul de analiză morfografică şi morfometrică, a diverselor teritorii,

este de cele mai multe ori necesar să se reprezinte imediat şi ilustrativ trăsăturile
morfologice ale formelor de relief, îndeosebi atunci când acestea nu pot fi intuite
cu uşurinţă pe hărţile topografice. Un mijloc eficient de reprezentare a reliefului în
acest caz îl reprezintă profilul geomorfologic.

83
 Un profil corect realizat la o scară mare, pune în evidenţă caracteristici de
detaliu ale formelor de relief, diferenţe de altitudine, schimbarea unghiului de
înclinare. De asemenea, cu ajutorul profilelor se pot face corelaţii între forme şi
substrat, între condiţiile de denudaţie şi condiţiile de înclinare; ele servesc apoi ca
bază pentru figurarea datelor climatologice, pedologice, geologice, fitogeografice
(Mac, Tudoran, 1975).
În funcţie de scara folosită, profilele geomorfologice pot ilustra până la
nivel de detaliu trăsăturile morfografice şi morfometrice ale formelor de relief,
tipul genetic şi chiar unele caractere ale modelării actuale (Grigore, 1979). De
exemplu, în cazul reliefului fluvial), prin intermediul profilelor geomorfologice pot
fi redate cu exactitate atât caracteristici ale teraselor fluviale, ale luncii, ale albiei
minore, ale versanţilor etc., cât şi diverse raporturi care se stabilesc între acestea
sub aspect morfogenetic, evolutiv, morfografic, morfometric (Grigore, 1979).
De obicei profilele geomorfologice urmăresc direcţii perpendiculare peste
formele de relief, în conformitate cu dispunerea curbelor de nivel. În unele cazuri
direcţia profilului se poate schimba urmărindu-se orientarea generală a formelor; cu
toate acestea noile direcţii ale profilului nu pot avea o deviaţie mai mare de 30-40o
de vechea direcţie (Mac, Tudoran, 1975).
Pentru construirea profilelor trebuie respectate câteva cerinţe generale:
direcţia lor să fie trasată perpendicular pe curbele de nivel; linia profilului trebuie
să intersecteze forme de relief cât mai variate, cu scopul realizării de corelaţii între
formele individuale şi cele care le înconjoară; se impune realizarea profilelor fără
exagerare verticală (dacă totuşi exagerarea se impune, pentru a evidenţia mai bine
formele de relief, ea trebuie socotită după diferenţa de altitudine dintre cota minimă
şi maximă întâlnite pe profil; este indicat ca exagerarea verticală să nu fie mai mare
de 1:5) (Mac, Tudoran, 1975).
Construirea profilului. Pentru realizarea unui profil geomorfologic este
necesară o hartă topografică pe care relieful să fie reprezentat în curbe de nivel. Pe
suprafaţa hărţii se trasează direcţia profilului, între două puncte A şi B, care aşa cum
am precizat trebuie să intersecteze perpendicular curbele de nivel (fig. 8. 1.). În
continuare, este necesară realizarea unei baze de date, care să cuprindă valorile
altitudinale şi de distanţă faţă punctul de plecare (A) a tuturor punctelor de intersecţie
ale liniei profilului cu izohipsele; în funcţie de scopul urmărit, se pot lua în
considerare doar punctele de la intersecţia liniei profilului cu izohipsele principale.
Realizarea bazei de date se poate face fie în mod clasic utilizând o bandă de
hârtie, fie automat utilizând soft GIS, cum ar fi ArcGIS Descktop, de la ESRI, situaţie
în care curbele de nivel trebuie digitizate şi stocate într-un format corespunzător.
În manieră clasică, valorile aferente fiecărui punct rezultat în urma
intersecţiei liniei profilului cu izohipsele, se transpun de pe bandă pe hârtie
milimetrică. Profilul se realizează prin unirea punctelor de intersecţie figurate pe

84
hârtia milimetrică. Aceleaşi valori ale punctelor pot fi utilizate pentru realizarea
profilului folosind aplicaţia Excel din Microsoft Office.

Fig. 8. 1. Construirea profilului geomorfologic (Grigore, 1979, p. 41)

Realizarea automată a profilului necesită utilizarea unui soft GIS (de

exemplul, ArcGIS Descktop). Pornind de la curbele de nivel este necesară
realizarea unui model digital de elevaţie (DEM). După realizarea acestuia, utilizând
extensia 3D Analyst se poate realiza profilul. Întâi este necesar să definim traseul
profilului utilizând funcţia Interpolate Line, după care utilizând funcţia Create
Profile Graph vom realiza graficul. Graficul obţinut se exportă apăsând clic dreapta
pe grafic, în format Bitmap, PDF, JPG etc.
După întocmirea profilului, el trebuie completat, cu titlu, scările verticale şi
orizontale, toponimele principale din teritoriul respectiv şi dacă este cazul cu o
legendă, în care trebuie să fie menţionată explicaţia semnelor convenţionale
folosite (fig. 8. 2).

85
 Profilul geomorfologic ilustrând trăsăturile unui component al mediului care
îndeplineşte rol de suport pentru celelalte componente, este folosit ca bază de lucru
pentru realizarea profilelor geologice, fitogeografice, topoclimatice, pedologice.

Fig. 8. 2. Profil transversal de interfluviu. 1. nisipuri; 2. argile vărgate inferioare; 3.

marne, gipsuri, argile; 4. calcare; 5. pietrişuri (Hosu, 2009, p. 17)

Tipuri de profile. În funcţie de cerinţe, profilele geomorfologice sunt de

mai multe feluri. Pentru început ele pot fi împărţite în două categorii: profile simple
şi profile complexe (pentru care se mai folosesc şi denumirile de profile compuse,
mixte, suprapuse etc.).

H (m)
650
S N

550

versant versant
450
Târnava Mare
terasă
350
terasă glacis
luncă
250
D (km)
150
0 1 2 3 4

Fig. 8. 3. Profil geomorfologic transversal prin valea Târnavei Mari la Micăsasa

86
 Profilele simple. Caracterul lor este condiţionat de faptul că reprezintă
secţiuni ale reliefului realizate pe o singură direcţie; practic calitatea de profile
simple nu rezultă din specificul elementelor şi trăsăturilor reliefului pe care le
intersectează, care pot fi foarte complexe, ci din acela al reprezentării individuale a
desenului în secţiune (Grigore, 1979). În funcţie de modul cum sunt intersectate
formele de relief de către un profil simplu, acesta din urmă poate fi longitudinal sau
transversal. Profilul longitudinal se trasează în lungul formelor de relief, cum ar fi
în cazul profilelor longitudinale pe văi şi interfluvii sau orice alt profil care
traversează în lungime una sau mai multe forme de relief considerate în ansamblul
lor (Grigore, 1979). Profilul transversal realizează secţionarea pe lăţime a formelor
de relief (fig. 8. 3).
Profilele complexe. Caracteristica de complexitate este condiţionată de
faptul că aceste profilele rezultă din asamblarea a două sau mai multe profile
simple; se pot grupa separat profile longitudinale şi transversale sau se pot
combina cele două tipuri rezultând profile mixte (Grigore, 1979). Profilele
longitudinale compuse ilustrează relaţii comparative între formele de relief
secţionate pe diferite planuri longitudinale existente în cadrul văilor şi
interfluviilor. Profilele transversale compuse evidenţiază relaţii între formele de
relief secţionate perpendicular pe lăţimea lor. În această manieră se execută
profilele transversale suprapuse sau compuse pentru sectoare din cadrul văilor,
intersectând transversal interfluvii pe diverse aliniamente (Grigore, 1979).
Profilele mixte sunt rezultatul îmbinării şi racordării profilelor longitudinale şi
transversale, în diverse moduri (fig. 8. 4).

Fig. 8. 4. Profil geomorfologic mixt pe râul Hârtoape (Irimuş, 1997, p. 34)

Destinaţia practică a profilelor geomorfologice. Utilitatea acestora

constă în faptul că diverse domenii, între care se remarcă cele ale agriculturii,
silviculturii, construcţiei căilor de comunicaţii, amenajărilor hidrotehnice,

87
utilizează în etapa studiului de proiect sau în alte etape de execuţie sau exploatare
profilele geomorfologice.
Concluzionând, unul din scopurile esenţiale ale profilului geomorfologic îl
reprezintă cercetarea ştiinţifică a raporturilor cantitative şi calitative ale formelor de
relief, ca rezultat al genezei şi evoluţiei spaţio-temporale a acestora. De asemenea,
profilul geomorfologic indică aspecte legate de stadiul actual al modelării unui
teritoriu, fapt care permite în cele din urmă stabilirea unor concluzii referitoare la
posibilităţile de utilizare a terenurilor.

8. 2. Treptele hipsometrice

Distribuţia altitudinală a formelor de relief, specifice unui teritoriu, se redă

fidel cu ajutorul hărţii hipsometrice, denumită şi harta treptelor morfologice.
Aceasta este o categorie reprezentare geomorfologică, care redă altimetria
repartizată pe areale hipsometrice, derivate din particularităţile morfologiei unui
teritoriu, ca efect al fragmentării verticale (Grigore, 1972). Cu alte cuvinte, pe harta
hipsometrică, în funcţie de valorile alese, se evidenţiază principalele trepte ale
reliefului, rezultate în urma etapelor evolutive ale acestuia.
Dintre formele de relief care se individualizează pe astfel de hărţi, prin
planitatea şi extinderea lor în suprafaţă, se remarcă cele din categoria suprafeţelor
de nivelare, a teraselor şi ale unităţilor de luncă.
Construirea hărţii hipsometrice. Aceasta fiind o construcţie grafică, pe
care se reprezintă în mod sintetic şi generalizat altimetria unei regiuni, treptele
hipsometrice nu se aleg în mod arbitrar, ci în funcţie de specificul morfologic al
teritoriului. Treptele altimetrice au rolul de a indica sectoare etajate ale reliefului,
separate cauzal, în funcţie de raporturile existente între geneza şi evoluţia lor (Mac,
Tudoran, 1975). Înseamnă că pe hartă trebuie redate generalizat principalele trepte de
relief dintr-un teritoriu (suprafeţe de nivelare, interfluvii, piemonturi, glacisuri,
terase, depresiuni, lunci etc.).
Separarea treptelor hipsometrice se face pe baza hărţilor topografice în curbe
de nivel, a profilelor executate pe diverse aliniamente şi a observaţiilor din teren. Şi
în acest caz există două posibilităţi, fie în mod clasic, fie utilizând un soft GIS.
De exemplu, în mod clasic se procedează în felul următor (Mac,
Tudoran, 1975): peste harta topografică se suprapune o hârtie de calc pe care se
delimitează teritoriul studiat şi apoi se copiază reţeaua hidrografică (aceasta se
reprezintă îndeosebi pentru uşurarea orientării pe hartă); cu ajutorul curbelor de
nivel se delimitează treptele hipsometrice; se notează valoarea izohipselor care
separă treptele de relief, unele cote altimetrice, precum şi toponimele mai
importante; spaţiul dintre curbele de nivel care delimitează treptele
hipsometrice se colorează sau haşurează conform legendei stabilite în acest

88
scop (intensitatea culorii sau densitatea haşurilor trebuie să fie direct
proporţionale cu creşterea altitudinii); se desenează legenda, se construieşte
scara grafică şi se scrie titlul hărţii.
Utilizând tehnologia GIS se procedează în felul următor: se digitizează
curbele de nivel de pe harta topografică (fig. 8. 5), fiecărei curbe de nivel fiindu-i
trecută valoarea altitudinii în
tabelul atribut; se trece apoi
la realizarea unui Model
Digital de Elevaţie, care este
supus procesului de
clasificare în funcţie de
valoarea altimetrică a
treptelor hipsometrice; pentru
fiecare treaptă altimetrică se
selectează culoarea sau
haşura, în funcţie de
altitudine (fig. 8. 6); peste
treptele hipsometrice se
suprapune şi un stat cu
reţeaua hidrografică (pentru
o mai bună orientare pe
hartă) obţinută prin procesul
de digitizare a râurilor de pe
harta topografică); se
adaugă toponimele mai
importante tot sub formă de
strat digitizate de pe aceeaşi
hartă; dacă realizarea hărţii
Fig. 8. 5. Curbele de nivel folosite pentru obţinerea are loc de exemplu cu
treptelor hipsometrice ajutorul aplicaţiei ArcGIS
9.2, folosind meniul Insert
se introduce scara, legenda, orientarea şi titlul hărţii; după toate acestea harta se
exportă (salvează) în formatul dorit (JPG, PDF, TIFF etc.) cu ajutorul cu ajutorul
comenzii Export Map, din meniul File.
Caracterul aplicativ al cunoaşterii treptelor hipsometrice. Reprezentarea
reliefului sub forma unor trepte altimetrice distincte s-a dovedit utilă în proiectarea,
amenajarea şi întreţinerea căilor de comunicaţie şi diverselor tipuri de construcţii. De
asemenea informaţiile conţinute de aceste hărţi sunt utile în zonarea producţiei
agricole, a exploatării şi întreţinerii fondului forestier etc.

89
 Fig. 8. 6. Treptele hipsometrice din bazinul hidrografic Sfântul Ioan (Cluj-Napoca)

8. 3. Fragmentarea orizontală a reliefului

Valorile acestui parametru exprimă gradul de discontinuitate generat în

planul orizontal al suprafeţelor morfologice din cadrul unui teritoriu, ca efect al
modelării şi compartimentării acestuia prin acţiunea factorilor exogeni (Grigore,
1979); parametru mai este cunoscut şi sub denumirea de densitatea fragmentării
reliefului. Valorile diferenţiate a fragmentării orizontale a reliefului, sunt datorate
alternanţei extrem de variabile şi diferite, pe care culoarele de văi şi unităţile
interfluviale, le înregistrează la suprafaţa scoarţei terestre. Cu cât alternanţa este
mai frecventă, cu atât creşte şi valoarea fragmentării orizontale a reliefului,
existând prin urmare, o relaţie de intercondiţionare între acestea.
Pentru calculul fragmentării orizontale a reliefului este necesar să se
considere lungimea tuturor formelor negative, care având un talveg elementar, au
capacitatea de a orienta şi organiza scurgerea (Zăvoianu, 1978). De aceea se face

90
diferenţă între analiza densităţii reţelei hidrografice (care în general se referă numai
la reţeaua permanentă) şi a densităţii de drenaj; comparativ, între acestea există
diferenţe destul de mari. Tocmai din această cauză, densitatea de drenaj are valori
superioare în comparaţie cu densitatea reţelei hidrografice. Atât densitatea reţelei
hidrografice, cât şi cea de drenaj redau raportul existent, între lungimea reţelei de
râuri şi suprafaţa bazinului respectiv, reprezentând sub aspect funcţional,
capacitatea unei reţele de a drena un teritoriu (Zăvoianu, 1978). În consecinţă este
necesar să se ia în considerare pentru calcularea densităţii fragmentării reliefului,
atât reţeaua hidrografică permanentă cât şi cea temporară.
De asemenea, prin fragmentarea orizontală a reliefului se înţelege gradul
de disecare în plan orizontal al suprafeţei unui teritoriu, rezultat îndeosebi în urma
acţiunii reţelei hidrografice permanente şi temporare (Mac, Tudoran, 1975). De
asemenea, fragmentarea orizontală a reliefului exprimă gradul de discontinuitate
generat în planul orizontal al suprafeţei unui teritoriu, ca urmare a modelării şi
compartimentării acestuia prin acţiunea factorilor exogeni (Grigore, 1979); practic
fragmentarea orizontală a reliefului exprimă valoarea alternanţei culoarelor de văi
cu interfluviile. Cu cât această alternanţă este mai frecventă, în limitele unui
teritoriu, cu atât creşte şi fragmentarea orizontală a reliefului şi în mod
corespunzător, valoarea coeficientului (Grigore, 1979).
Înseamnă că fragmentarea orizontală a reliefului, reprezintă un raport între
lungimea reţelei hidrografice exprimată în km şi unitatea de suprafaţă (km2, ha sau
suprafaţa unui bazin hidrografic). Valorile acestui parametru se pot calcula cu
ajutorul relaţiei
L
D
S

unde: D - densitatea fragmentării în km/km2; L - lungimea reţelei de râuri în km; S

- suprafaţa în km2 sau ha; valoarea coeficientului se exprimă în km/km2 sau km/ha.

Calcularea valorilor fragmentării orizontale şi reprezentarea s-a grafică sub

forma hărţii fragmentării orizontale se poate realiza prin mai multe metode: metoda
pătratelor, metoda izoliniilor, metoda calculării densităţii fragmentării reliefului pe
bazine hidrografice (morfohidrografice), metoda profilelor transversale cu ajutorul
căreia se obţine desimea, ritmul sau frecvenţa fragmentării orizontale a reliefului
(Grigore, 1979).
Dintre aceste metode în continuare va fi prezentată metoda pătratelor
(cunoscută şi sub denumirea de metoda cartogramelor) şi cea a izoliniilor, care de
fapt o continuă pe aceasta.
În alcătuirea bazei de date pentru aflarea valorilor acestui parametru şi
reprezentarea lor grafică, se folosesc hărţi topografice de pe care se extrage reţeaua

91
hidrografică permanentă şi temporară. Ajungerea la rezultate obiective se poate face fie
în mod clasic prin utilizarea hârtiei de calc, fie utilizând tehnica GIS, care analizează o
bază de date care are în componenţă reţeaua hidrografică (fig. 8. 7) extrasă de pe harta
topografică şi suprafeţele de referinţă la care se face raportarea valorilor acestui
parametru. În cazul ambelor maniera de lucru şi etapele sunt asemănătoare.
În mod clasic, folosind metoda pătratelor, se procedează în felul următor:
peste harta în curbe de nivel se suprapune o hârtie de calc pe care se copiază reţeaua
hidrografică permanentă şi temporară; în continuare pe hârtia de calc se împarte
suprafaţa teritoriului studiat într-o reţea de pătrate de 1 km2 (sau ha); dacă folosim
harta topografică la scara 1:25.000 se poate utiliza canevasul acesteia pentru
împărţirea suprafeţei; apoi cu ajutorul compasului echidistanţier sau al curbimetrului
măsuram lungimea totală a reţelei hidrografice din fiecare pătrat şi înscriem valoarea în
centrul acestuia; se mai adaugă de pe hartă topografică toponimele mai importante,
precum şi câteva puncte cotate
(pentru a se uşura citirea şi
interpretarea); se întocmeşte
apoi o legendă stabilind
anumite intervale ale valorii
densităţii fragmentării, după
care, conform acesteia haşurăm
sau colorăm corespunzător
fiecare pătrat, obţinându-se
astfel cartograma fragmentării
orizontale a reliefului (Mac,
Tudoran, 1975). Valorile
obţinute prin această metodă,
pot fi redate cartografic şi prin
izolinii (metoda izoliniilor). În
acest caz, pornind de la valorile
fragmentării specifice fiecărui
pătrat, prin interpolare vom
obţine izolinii care vor delimita
teritorii cu aceeaşi valoare a
fragmentării orizontale a
Fig. 8. 7. Reţeaua hidrografică folosită la
reliefului; ele se vor colora sau
calcularea fragmentării orizontale haşura în conformitate cu
legenda stabilită, după ce în
prealabil reţeaua de pătrate a fost ştearsă; harta finală obţinută prezintă un grad
mai ridicat de generalizare şi este mai uşor de interpretat (citibilă) decât cea cu
pătrate (Mac, Tudoran, 1975).

92
 Fig. 8. 8. Fragmentarea orizontală a reliefului (metoda pătratelor sau cartogramei)

În cazul folosirii tehnologiei GIS (de exemplu ArcGIS 9.2) se procedează

în felul următor: se digitizează de pe harta topografică reţeaua hidrografică
permanentă şi temporară (fig. 8. 7). Fişierul cu reţeaua hidrografică trebuie
analizat utilizând funcţia Line Density a extensiei Spatial Analyst. În această
etapă un pas extrem de important îl reprezintă definirea suprafeţei la care dorim
să ne raportăm (km2 sau ha). În funcţie de valorile obţinute, fiecare unitate
elementară se colorează sau haşurează (fig. 8. 8); se adaugă toponimele mai
importante, precum şi câteva puncte cotate (pentru a se uşura citirea şi
interpretarea), digitizate şi ele de pe harta topografică. Valorile obţinute pot fi
redate cartografic şi prin intermediul izoliniilor (folosind comanda Create
Contours a extensiei 3D Analyst), care vor separa teritorii cu aceleaşi valori ale
densităţii fragmentării (fig. 8. 9). Folosind meniul Insert se introduce scara,

93
legenda, orientarea şi titlul hărţii; după toate acestea harta se exportă (salvează)
în formatul dorit (JPG, PDF, TIFF etc.) cu ajutorul cu ajutorul comenzii Export
Map, din meniul File.

Fig. 8. 8. Fragmentarea orizontală a reliefului (metoda izoliniilor)

Valorificarea practică a hărţii fragmentării orizontale a reliefului.

Cunoaşterea valorilor acestui parametru, pe lângă utilitatea sa strict
geomorfologică, prezintă însemnătate practică îndeosebi când se urmăreşte
valorificarea economică, în diverse scopuri a unor teritorii (agricole, silvice,
amplasarea căilor de comunicaţii, a aşezărilor etc), cu deosebire unde relieful
este mai accidentat. De asemenea, în stabilirea măsurilor de prevenire şi
combatere degradării terenurilor, cunoaşterea acestui parametru este utilă atât
pentru analiza retrospectivă, cât şi pentru prognoza evoluţiei ulterioare
(Grigore, 1979).

94
 8. 4. Fragmentarea verticală a reliefului

Fragmentarea verticală a reliefului, exprimă diferenţa de altitudine dintre

diverse puncte de pe suprafaţa unui teritoriu, rezultată în urma eroziunii verticale, a
amplitudinii mişcărilor tectonice şi eustatice, precum şi a conjugării acestora (Mac,
Tudoran, 1975). Înseamnă că, exprimarea profunzimii până la care a pătruns
eroziunea liniară, datorată preponderent apelor curgătoare, se realizează cu ajutorul
parametrului cunoscut şi sub denumirea de adâncimea fragmentării reliefului.
Valorile acestuia, prin faptul că exprimă diferenţa dintre altitudinile
absolute şi relative, oferă informaţii despre fragmentarea verticală a reliefului,
datorată îndeosebi proceselor de eroziune liniară, despre înălţimea relativă a
versanţilor, precum şi despre stadiul de evoluţie a diverselor unităţi teritoriale. De
asemenea, parametrul mai este cunoscut şi sub denumirile de: energia reliefului;
intensitatea fragmentării verticale; adâncimea bazelor locale de eroziune etc.
Fragmentarea verticală a reliefului, relevă în esenţa sa, profunzimea până
la care a pătruns eroziunea verticală, generată în principal de către apele curgătoare
(Grigore, 1979). Caracteristica morfometrică analizată „poate să mai fie
condiţionată de acţiunea apelor marine şi lacustre în lungul liniilor de ţărmuri, de
mişcările epirogenice şi eustatice, de sectoarele de fracturi sau denivelări
tectonice (falii, flexuri), arealele înşeuărilor etc.” (Grigore, 1979, p. 114-115).
Cunoaşterea valorilor adâncimii fragmentării reliefului şi reprezentarea lor
cartografică, se realizează pornind de la informaţiile furnizare de harta topografică
sau de către un Model Digital de Elevaţie, prin următoarele metode: metoda
cartogramei, metoda izoliniilor, calcularea fragmentării verticale pe bazine
hidrografice, calcularea fragmentării verticale cu ajutorul profilelor transversale.
Dintre acestea în continuare va fi prezentată metoda cartogramelor şi
metoda izoliniilor, care de fapt utilizează rezultatul obţinut în urma aplicării primei
metode pentru interpolare.
În alcătuirea bazei de date pentru calcularea valorilor acestui parametru şi
reprezentarea lor cartografică, se folosesc hărţi topografice sau Modele Digitale de
Elevaţie, de pe care se extrag altitudinile maxime şi minime specifice unităţilor de
suprafaţă pentru care se efectuează calculele. Obţinerea valorilor în cauză se poate
face fie în mod clasic, prin utilizarea hârtiei de calc, fie utilizând tehnica GIS, care
analizează o bază de date, ce are în componenţă altitudinea teritoriului studiat. În
cazul ambelor maniere de lucru etapele sunt similare.
În manieră clasică, folosind metoda cartogramelor, se procedează în felul
următor: pe o hârtie de calc se copiază de pe harta topografică curbele de nivel şi
punctele cotate altimetric; se trasează o reţea de pătrate cu suprafaţa de 1km2 sau de
un ha; pentru fiecare pătrat se calculează altitudinea relativă medie şi se înscrie în

95
centrul său (aceasta se determină făcându-se diferenţa dintre altitudinea maximă şi
minimă, rezultat care se împarte la doi; dacă nu s-ar împărţii la doi, valoarea
obţinută ar reprezenta altitudinea relativă maximă); valorile obţinute pentru fiecare
pătrat sau cartogramă se grupează conform unei legende, în funcţie de gradul de
generalizare dorit; în urma colorării sau a haşurării pătratelor se obţine harta
adâncimii fragmentării reliefului; prin interpolarea valorilor obţinute (metoda
izoliniilor) rezultă izoliniile care separă teritorii cu aceeaşi valoare a adâncimii
fragmentării reliefului, generându-se pe această o cale o hartă mai sugestivă;
valorile se exprimă în m/km2 sau m/ha; tot de pe harta topografică, pentru o mai
bună interpretare şi orientare se copiază reţeaua hidrografică şi principalele
toponime, care se suprapun hărţii obţinute (Mac, Tudoran, 1975).

Fig. 8. 10. Fragmentarea verticală a reliefului (metoda pătratelor sau cartogramei)

În situaţia folosirii tehnologiei GIS (de exemplu ArcGIS 9.2) aplicând

aceleaşi metode, valorile se obţin în felul următor: de pe harta topografică se
digitizează curbele de nivel şi punctele cotate altimetric; pornind de la izohipse şi

96
puncte cotate trebuie generat un DEM; pe acesta se realiza apoi operaţiile necesare
pentru determinarea valorilor parametrului, ele constând în calcularea valorilor
minime şi maxime de pe o suprafaţă cunoscută (km2 sau ha); în continuare, prin
determinarea diferenţei între rasterul de minim şi rasterul de maxim (şi împărţind la
doi, în caz contrar se obţine doar altitudinea relativă maximă) se obţine rasterul
fragmentării verticale pe suprafaţă dată; tot în această etapă are loc definirea
suprafeţei de lucru, care se face utilizând comanda Focal Statistics Environments
Raster Analysis Settings (unitatea lineară de măsură trebuie definită în sistemul de
coordonate al DEM-ului);

Fig. 8. 11. Fragmentarea verticală a reliefului (metoda izoliniilor)

În continuare folosind comanda Classify se grupează valorile obţinute

pentru fiecare pătrat conform unei legende; în urma colorării sau haşurării
pătratelor se obţine harta fragmentării verticale a reliefului (fig. 8. 10); prin
interpolarea valorilor obţinute cu ajutorul extensiei Spatial Analyst se obţin
izoliniile care separă teritoriile cu aceeaşi valoare a parametrului calculat; valorile

97
se exprimă în m/km2 sau m/ha (fig. 8. 11); pentru o mai bună interpretare şi
orientare, pe harta obţinută se figurează după ce au fost digitizate reţeaua
hidrografică şi toponimele mai importante. Folosind meniul Insert se introduce
scara, legenda, orientarea şi titlul hărţii; după toate acestea harta se exportă
(salvează) în formatul dorit (JPG, PDF, TIFF etc.) cu ajutorul cu ajutorul comenzii
Export Map, din meniul File.
Aplicabilitatea practică a hărţii adâncimii fragmentării reliefului. Şi în
acest caz, cunoaşterea repartiţiei în teritoriu a valorilor acestui parametru are
aplicabilitate practică. Astfel, amenajările complexe specifice bazinelor
morfohidrografice sunt influenţate de ritmul şi intensitatea proceselor care
contribuie la sporirea valorii acestui parametru (Grigore, 1979). Conform autorului
citat, din acest punct de vedere există două aspecte distincte referitoare la interesul
practic pe care îl prezintă fragmentarea verticală a reliefului. Primul face trimitere
la influenţa exercitată de valorile existente asupra celorlalte componente ale
mediului şi care interesează prospecţiunile ce de realizează în demersul exploatării
resurselor substratului. Al doilea aspect se referă la măsurile care trebuie luate
pentru diminuarea fenomenelor geomorfologice specifice teritoriilor cu valori
ridicate ale acestui parametru.
Harta fragmentării verticale a reliefului este astfel utilă sub aspect teoretic
şi practic, îndeosebi în stabilirea capacităţii de eroziune şi transport al apelor
curgătoare, în ameliorarea şi prevenirea eroziunii în terenurile degradate, pentru
amenajarea căilor de comunicaţii, în scopul evidenţierii ritmului şi sensului
dezvoltării fragmentării verticale a reliefului etc.

8. 5. Declivitatea reliefului

De obicei, atunci când se face referire la înclinarea formelor de relief, se

foloseşte noţiunea de pantă. Cu toate acestea, din motive obiective, în cazul de faţă
se utilizează noţiunea de declivitate. De altfel, noţiunea de pantă se foloseşte mai
mult în analiza longitudinală, aşa cum este în cazul hidrologiei, când se vorbeşte
despre panta albiei, valori care se redau corect în m/km; la fel şi panta drumurilor
se exprimă de cele mai multe ori tot în m/km. În aceste condiţii se poate considera
oarecum impropriul termenul de pantă în analiza înclinării reliefului, mai corect
fiind cel de declivitate (adică înclinarea formelor de relief) sau simplu înclinare,
care se exprimă în grade sexagesimale sau centesimale şi în procente.
Cu toate acestea, având în vedere cât de consacrat este termenul pantă, el
este destul de greu de „ocolit” îndeosebi atunci când se vorbeşte de reprezentarea
grafică a declivităţii, în sensul că harta respectivă poată denumirea de harta
pantelor, aspect care la urma urmei nu este incorigibil.

98
 De asemenea, tot în acest context se impune precizarea referitoare la
confuzia care se face între pantă şi versant, în sensul că se foloseşte termenul de
pantă pentru a desemna un versant. Cunoaşterea riguroasă a sensului celor doi
termeni este în măsură să elimine definitiv asemenea de confuzii: versantul este
definit ca fiind suprafaţa înclinată, care face racordul între interfluvii, suprafeţe de
nivelare sau creste şi unităţile de drenaj adiacente (Mac, 1986), în timp ce panta
constituie doar o noţiune abstractă, adică expresia cantitativă a gradului de
înclinare a versantului (Mac, Tudoran, 1975).
Reflectare directă a morfogenezei, declivitatea, reprezintă caracteristica
morfometrică, care exprimă gradul de înclinare al suprafeţelor, ce intră în
componenţa formelor de relief. De asemenea, fiind una dintre variabilele
importante care influenţează dinamică proceselor şi fenomenelor geomorfologice,
declivitatea reprezintă o materializare a specificului condiţiilor în care se
desfăşoară modelarea reliefului. Înseamnă că diferitele categorii de înclinare,
indică fidel condiţiile genetice şi evolutive locale ale formelor de relief, aflate de
altfel în strânsă legătură cu factorii de ordin climatic, hidrologic, pedologic,
fitologic şi geologic (Grigore, 1972). Analiza detaliată a declivităţii oferă
informaţii şi despre fragmentarea reliefului.
În studiul problemelor de mediu, analiza suprafeţelor înclinate prezintă o
importanţă deosebită, datorată pe de o parte prezenţei lor în alcătuirea majorităţii
formelor de relief, iar pe de altă parte de faptul că pe ele se desfăşoară un număr
însemnat de procese morfogenetice şi biopedogenetice (Mac, Tudoran, 1975).
Conform autorilor citaţi declivitatea poate fi exprimată valoric în două
moduri: prin tangenta unghiului pe care linia de înclinare (de pantă) îl face cu
orizontala, valoare care poate fi transformată uşor în procente; prin valoarea în grade
sexagesimale ale aceluiaşi unghi. Exprimarea în grade s-a dovedit cea mai
convenabilă; practic declivităţile exprimate în procente variază de la zero la infinit,
fapt care determină ca cele mai mari de 45o (100%) să fie aproape imposibil de redat
(de exemplu unei înclinări de 89o în corespunde o valoare procentuală de 5.729).
Utilizarea suprafeţelor de teren înclinate în diverse scopuri, a condus la
elaborarea şi perfecţionarea unor metode de calculare şi reprezentare grafică a
declivităţii (Grigore, 1979).
Determinarea unghiului înclinării se poate face fie direct în teren, fie
indirect în laboratorul de geomorfologia mediului, utilizând hărţi topografice în
curbe de nivel.
Determinarea înclinării în teren. În cazul în care trebuie cunoscută cu
mare exactitate înclinarea terenului pentru realizarea unor lucrări specifice
amplasării diverselor obiective (construcţii de şosele, căi ferate, cartiere
rezidenţiale, amenajări hidrotehnice etc.) determinarea acesteia se face cu ajutorul
teodolitului sau staţiei totale. În situaţia unor determinări mai puţin riguroase, poate

99
fi utilizat clinometrul busolei geologice, care de obicei este folosit la determinarea
înclinării straturilor (Mac, Tudoran, 1975).
Determinarea unghiului înclinării folosind hărţile topografice. Utilizând
astfel de hărţi, determinarea înclinării se poate realiza prin diverse procedee, care
operează cu relaţii trigonometrice într-un
triunghi dreptunghic (fig. 8. 12).
Această manieră de calcul este
posibilă deoarece liniile de înclinare trasate pe
sectoarele de versant formează triunghiuri
dreptunghice, cu parametri variabili în funcţie
de înclinarea terenului, de lungimea şi
înălţimea versantului (Mac, Tudoran, 1975).
Triunghiul dreptunghic este alcătuit din: d
(distanţa B’C sau distanţa dintre curbele de
nivel utilizate); h (echidistanţa A’C sau
înălţimea sectorului de versant măsurat) şi α
(unghiul de înclinare).
Cunoaşterea valorilor metrice ale lui h
şi d, prin calcularea lor în funcţie de scara
hărţii topografice, permite calcularea înclinării
cu ajutorul relaţiei:
h
tg 
d
Fig. 8. 12. Calcularea declivităţii
de pe harta topografică (Mac, unde: h - diferenţa de nivel;
Tudoran, 1975, p. 67) d – distanţa;
α - unghiul de înclinare.

De exemplu, pe o hartă topografică la scara 1:25.000 (fig. 8. 12) cu o

diferenţa de nivel de 25 m între punctele A şi B, d (distanţa grafică între punctele A
şi B) este de 8 mm. Transformând valoarea distanţei grafice din mm în m, în
conformitate cu scara hărţii (1 mm = 25 m, iar 8 · 25 = 200 m), se obţine valoarea
de 200 m. În aceste condiţii

h 25
tg    0.125
d 200

Din tabelele matematice ale funcţiilor trigonometrice, se scoate valoarea în

grade a tangentei de 0,125, care este echivalentă cu 7o.
Când este necesară determinarea înclinării între diverse puncte în vederea
întocmirii unei hărţi a declivităţii se întocmeşte un grafic cunoscut sub denumirea

100
de graficul declivităţii (înclinărilor sau pantelor). El este alcătuit din mai multe linii
verticale, fiecăreia corespunzându-i o valoare a înclinării (fig. 8. 13). Practic
lungimea liniilor verticale se referă la distanţa în plan a curbelor de nivel de pe
harta topografică. Cu cât distanţa dintre curbe este mai mică, cu atât ea va
corespunde pe grafic cu o linie verticală mai scurtă, ceea ce înseamnă că înclinarea
terenului între cele două curbe de nivel este mare. Esenţa metodei constă în
transpunerea distanţelor orizontale d, dintre curbele de nivel, pe graficul
înclinărilor, care permite citirea şi măsurarea direct pe hărţi a valorii declivităţilor
corespunzătoare distanţelor grafice (liniile verticale) marcate în cadrul său
(Grigore, 1979).

Fig. 8. 13. Graficul declivităţilor (de pe foia de hartă 1:25.000 L-34-119-B-b)

Pe majoritatea hărţilor topografice acest grafic este construit de către

producător şi afişat la partea inferioară a acesteia, pentru echidistanţa curbelor
principale şi normale.
Realizarea hărţii declivităţii cu ajutorul graficului pantelor. În
realizarea unei astfel de hărţi pe care să fie reprezentată valoarea unghiului de
înclinare a terenului trebuie parcurse mai multe etape: alegerea bazei cartografice,
care pentru hărţi detaliate trebuie să aibă o scară mare şi o valoare mică a
echidistanţei curbelor de nivel (de exemplu o hartă topografică la scara 1:25.000,
care să aibă o echidistanţă de 5 m pentru curbele normale şi 25 m pentru cele
principale); peste baza topografică se suprapune o hârtie de calc pe care se copiază
curbele de nivel principale şi reţeaua hidrografică (acesta din urmă se figurează

101
pentru uşurarea orientării pe hartă); prin utilizarea corectă a graficului
declivităţilor, se delimitează pe foaia de calc suprafeţe cu aceeaşi valoare a
înclinării (fig. 8. 14); în continuare în funcţie de categoriile de pantă stabilite se
trece la haşurarea sau colorarea hărţii, se întocmeşte legenda, se figurează scara şi
se pune titlul (Mac, Tudoran, 1975).

Fig. 8. 14. Harta declivităţii (metoda graficului) (Mac, Tudoran, 1975, p. 73)

Clasificare suprafeţelor după gradul de înclinare sau categoriile de pantă,

trebuie să corespundă anumitor cerinţe practice. Tocmai de aceea alegerea lor nu se
face în mod arbitrar, ci în conformitate cu posibilităţile de utilizare a terenurilor cu
anumite valori ale înclinării (tabelul 8. 1). Cele mai utilizate clasificări sunt
următoarele: 0 – 2o; 2,1 – 5o; 5,1 – 15o; 15,1 – 35o; 35,1 – 55o; > 55,1o (Subcomisia
pentru studiul versanţilor a Uniunii Internaţionale de Geografie, cit. de Mac,
Tudoran, 1975); 0 – 2o; 2,1 – 6o; 6,1 – 17o; 17,1 – 32o; > 32,1o (Goţiu, Surdeanu,
2008); 0 – 3o; 3,1 – 6o; 6,1 – 17o; > 17,1o (Ichim, Bordeianu, 1970).
Una din cauzele principale a diferenţelor valorice pe care acest parametru
le înregistrează pe un anumit teritoriu, o constituie multitudinea raporturilor care se
stabilesc între fragmentarea orizontală şi fragmentarea verticală a reliefului pe de o
parte, şi procesul de evoluţie al formelor de relief pe de altă parte.
Pe lângă aceste metode, folosind harta topografică şi indici derivaţi din
cunoaşterea parametrilor reliefului, există şi alte posibilităţi de a măsura şi reprezenta
pe hărţi valorile declivităţii formelor de relief dintr-un teritoriu (Grigore, 1979).

102
 Relaţia dintre unghiul de pantă, morfodinamica terenurilor şi posibilităţile
de folosire a lor (după Mac, Tudoran, 1975, p. 72)
Tabelul 8. 1.
Categorii de Caracterul
Morfodinamica şi posibilităţile de utilizare a terenurilor
versant înclinării
Orizontal şi uşor Fără o denudaţie însemnată. Posibilă o agricultură
0-2º
înclinat dezvoltată: circulaţie optimă a maşinilor agricole
Se manifestă diferite forme ale proceselor
Moderat înclinat gravitaţionale, dar mai ales şiroiri şi solifluxiuni. Este
2,1-5º
recomandabilă arătura în lungul curbelor de nivel; bună
circulaţie a maşinilor agricole.
Procese de versant (pluvio şi nivo-ablaţiune, eroziune
Înclinat liniară, alunecări de teren). Se recomandă o agrotehnică
5,1-15º
specială (terasări artificiale) şi utilizarea tractoarelor cu
şenile.
Procese denudative de mare amploare (organisme
Foarte înclinat torenţiale, alunecări). Se cultivă numai prin terasare
15,1-35º
artificială şi reprezintă limita accesibilităţii maşinilor
agricole
Prăbuşiri de teren, grohotişuri. Imposibilă folosire
35,1-55º Abrupt agricolă; se recomandă împăduriri.

Intense procese de retragere a versanţilor; prăbuşiri de

>55º
Foarte abrupt stânci şi grohotişuri frecvente. Terenuri neutilizabile.

Cunoaşterea valorilor fragmentării orizontale şi a adâncimii fragmentării

reliefului, permit calcularea declivităţii cu ajutorul formulei


tg 


unde: α - unghiul de înclinare; β - indicele fragmentării medii în suprafaţă; γ -

indicele mediu al adâncimii fragmentării.

În cazul aplicării acestei formule valorile declivităţii sunt raportate la

unitatea de suprafaţă pentru care au fost calculaţi cei doi indici ai fragmentării
(Grigore, 1979).
Altă formulă folosită pentru calcularea declivităţii medii este următoarea
(Grigore, 1979):
 E
tg  n
S

unde: Σn - suma lungimii curbelor de nivel din cadrul unui pătrat; E - echidistanţa
curbelor de nivel de pe harta topografică; S - suprafaţa pătratului.

103
 O formulă asemănătoare cu precedenta este următoarea (Grigore, 1979):

H
tg 
l 2

unde: ΔH - diferenţa de nivel dintre punctele cu valori altimetrice extreme

existente în cadrul unui pătrat; l - latura pătratului.

Rezultatele obţinute cu această formulă au avantajul unui grad de precizie

destul de ridicat, îndeosebi atunci când suprafaţa pătratului este redusă (de exemplu
de 1 km2). De obicei, calcularea şi reprezentarea declivităţii raportat la o unitate de
suprafaţă cunoscută, este utilă atunci când aceasta se poate corela cu fragmentarea
orizontală a reliefului, fragmentarea verticală a reliefului şi frecvenţa proceselor
geomorfologice calculate pe aceeaşi unitate de suprafaţă (Grigore, 1979).
Determinarea unghiului înclinării folosind tehnologia GIS. Dacă în cazul
celorlalţi parametri ai reliefului erau asemănări evidente între cele două modalităţi de
calculare (clasic sau folosind tehnica GIS), în cazul determinării declivităţii,
metodologia este destul de diferită. Baza de date care serveşte la formarea suportului
de tip grid se realizează prin
digitizarea curbelor de nivel de pe
harta topografică (scara 1:25.000).
Este recomandat ca dimensiunea
pixelilor din alcătuirea grid-ului să fie
de 10x10 m (folosirea unei rezoluţii
mai mici ar conduce la omogenizarea
valorilor componente ale unui pixel
de dimensiuni mai mari).
Utilizarea tehnologiei GIS
pentru calcularea declivităţii se
bazează pe o metodologie care
presupune mai multe etape. Prima
etapă presupune obţinerea unui
DEM. A doua etapă necesită
Fig. 8. 15. Modelul conceptual al
algoritmului pantei (pixelul e este cel pentru aplicarea algoritmului de calcul al
care se aplică algoritmul de calcul pantei pentru fiecare celulă (pixel) al
(http://webhelp.esri.com) modelului digital de elevaţie; acest
algoritm reprezintă de fapt o formulă
matematică (rezultatul se poate exprima în grade sau radiani), care are drept factori
valorile din cele 8 celule înconjurătoare (fig. 8. 15) a celulei de calcul, precum şi
valoarea acesteia (http://webhelp.esri.com).

104
 panta (radian) = arctan (dz / dx) 2  (dz / dy) 2

panta (grade) = arctan (dz / dx) 2  (dz / dy) 2  57,29578

Din momentul în care grid-ul este realizat, pentru obţinerea valorilor

declivităţii trebuie utilizată funcţia Slope din Extensia Spaţial Analist Tools.
Clasificarea se face din proprietăţile stratului (fişierului), tab-ul Symbology,
selectând Classified şi Classify. Fiecare categorie obţinută se colorează sau
haşurează distinct, intensitatea crescând o dată cu panta (fig. 8. 16).

Fig. 8. 16. Harta declivităţii (metoda GIS)

Folosind meniul Insert se introduce scara, legenda, orientarea şi titlul

hărţii; după toate acestea harta se exportă (salvează) în formatul dorit (JPG, PDF,
TIFF etc.) cu ajutorul cu ajutorul comenzii Export Map, din meniul File.
Utilitatea practică a hărţilor declivităţii. Cunoaşterea valorii declivităţii
terenurilor este utilă pentru măsurile de combatere a eroziunii substratului, în

105
utilizarea diferenţiată a fâşiilor morfologice şi funcţionale de versant, în stabilirea
amplasamentului aşezărilor şi a căilor de comunicaţii, în amplasarea diferitelor
obiective strategice şi economice (Grigore, 1972). De asemenea, harta declivităţii,
datorită caracterului ei analitic şi sintetic se dovedeşte foarte utilă în lucrările de
organizare şi amenajare a terenului agricol, la executarea drenajelor şi a canalelor
de irigaţii etc. Valorile diferite ale declivităţii suprafeţelor, ce intră în componenţa
formelor de relief, pot fi apreciate ca praguri, în funcţie de care este posibilă
declanşarea proceselor geomorfologice actuale, care prin dinamica lor conduc la
instabilitatea versanţilor şi a suprafeţelor înclinate. Acestea la rândul lor determină
dificultăţi în utilizarea terenurilor respective. Valorile declivităţii, combinate cu alţi
indici morfometrici şi morfografici, sunt deosebit de utile şi pentru diagnoza şi
prognoza morfodinamicii, precum şi a riscului indus de procesele şi fenomenele
geomorfologice.

8. 6. Expoziţia formelor de relief

Cu toate că orientarea suprafeţelor morfologice nu este un parametru strict

morfometric, datorită legăturii strânse cu ceilalţi parametrii, îndeosebi cu
declivitatea, va fi abordat în această secţiune a lucrării.
Procesele de modelare a substratului se diferenţiază şi sunt influenţate de
expoziţia faţă de punctele cardinale. Înseamnă că expoziţia reprezintă una dintre
variabilele fundamentale, îndeosebi la nivel microscalar, care influenţează sensului şi
intensitatea proceselor geomorfologice. Ea determină în mod hotărâtor regimul caloric
şi umiditatea solului şi a substratului, influenţează procesele de îngheţ-dezgheţ, tipul şi
natura depozitelor de cuvertură de pe versanţi şi provoacă deosebiri calitative în
desfăşurarea proceselor premergătoare eroziunii (Jakab, 1979). Prin influenţarea
cantităţii energiei radiante directe, expoziţia determină diferenţieri ale tipului de
vegetaţie spontană, ale culturilor în cadrul versanţilor, ale regimului de scurgere etc.
Procesele geomorfologice de pe versanţii cu expoziţii diferite, sunt
influenţate în principal de amplitudinea variaţiilor diurne ale temperaturii, cu
deosebire la sfârşitul iernii şi începutul primăverii, când pe parcursul unei zile,
procesul de îngheţ-dezgheţ de poate repeta de mai multe ori.
Înseamnă că orientarea formelor de relief, în raport cu razele soarelui,
determină o expoziţie diferită a acestora, fapt cu multiple implicaţii în procesele
environmentale de la nivelul substratului.
Cele mai notabile diferenţe se înregistrează între versanţii cu expoziţie
sudică, puternic însoriţi, şi cei cu expoziţie nordică, mult mai umbriţi; de exemplu
temperatura aerului în apropierea substratului poate înregistra în zilele senine o
diferenţa de până la 10oC în favoarea versantului sudic (Mac, Tudoran, 1975).
Umiditatea solului diferă şi ea înregistrând diferenţe de câteva procente, fiind mai

106
redusă pe suprafeţele cu expoziţie sudică, fapt care determină o concentrare mai
mare a sărurilor minerale, comparativ cu cele expuse spre nord. La rândul ei,
cantitatea de radiaţie solară primită se substrat diferă în funcţie de expoziţie;
suprafeţele cu expoziţie sudică fiind mult mai repede eliberate de stratul de zăpadă.
Aceste diferenţe induse de expoziţie sunt maxime la latitudini mijlocii, în
zona temperată şi cresc o dată cu altitudinea (Mac, Tudoran, 1975).
În funcţie de expoziţia faţă de punctele cardinale se disting suprafeţe
însorite (S, SV), semi-însorite (SE, V), semi-umbrite (E, NV) umbrite (N, NE) şi
fără expoziţie (fig. 8. 19). Ele desemnează jumătăţi de cadrane în sistemul
punctelor cardinale, între care se intercalează sectoarele sferturilor de cadrane:
SSV, VSV, VNV, NNV, NNE, ENE, ESE şi SSE (Grigore, 1979).
Suprafeţele cu diferite expoziţii se reprezintă cartografic pe harta expoziţiei
versanţilor. Consider că o denumire mai corectă ar fi aceea de expoziţia formelor
de relief, deoarece nu doar versaţii sunt expuşi, ci si alte forme de relief care au o
anumită înclinare.
Realizarea hărţii expoziţiei formelor de relief se poate face fie în mod
clasic, fie utilizând tehnica GIS.

Fig. 8. 17. Expoziţia formelor de relief (etapa delimitării suprafeţelor) (Mac, Tudoran,
1975, p. 76)

107
 În manieră clasică se parcurg următoarele etape: peste harta topografică se
suprapune o hârtie de calc pe care se copiază reţeaua hidrografică permanentă şi
temporară; se trasează cumpenele de apă principale şi secundare; se delimitează
suprafeţele cvasi-orizontale, adică fără expoziţie faţă de direcţia razelor solare (lunci,
poduri de terasă, suprafeţe de nivelare, platouri etc.); se delimitează printr-o linie
continuă teritoriile cu anumite orientări, care se marchează cu o săgeată ce indică
direcţia cardinală (Mac, Tudoran, 1975); delimitarea se face ţinându-se cont de
schimbarea direcţiei curbelor de nivel, de talvegurile văilor, de creste, muchii, boturi
de dealuri etc. (fig. 8. 17); are loc apoi colorarea sau haşurarea teritoriilor cu aceeaşi
expoziţie, apoi se realizează legenda se pune titlul şi scara hărţii (fig. 8. 18).

Fig. 8. 18. Expoziţia formelor de relief (Mac, Tudoran, 1975, p. 76)

Utilizarea culorilor bazată pe principiul creşterii intensităţii, dinspre

spectrul însorit spre cel umbrit, conduce la uşurarea interpretării hărţii. Pentru
suprafeţele cvasi-orizontale este recomandat galbenul sau albul, iar pentru cele
însorite roşul; pentru cele două categorii de terenuri însorite culoarea se poate
nuanţa (roşu închis, respectiv roşu deschis). Pentru suprafeţele semi-însorite se
recomandă culoare orange, în timp ce pentru cele semi-umbrite culoarea bleu

108
(Irimuş, Vescan, Man, 2005). Conform aceleiaşi surse pentru suprafeţele umbrite
se recomandă nuanţe de albastru.
Utilizarea tehnologiei GIS pentru calcularea expoziţiei se bazează pe o
metodologie care presupune mai multe etape. Prima etapă presupune obţinerea
unui DEM. A doua necesită aplicarea algoritmului de calcul al expoziţiei pentru
fiecare celulă (pixel) al modelului digital de elevaţie. Acest algoritm reprezintă de
fapt o formulă matematică (http://webhelp.esri.com) bazată pe acelaşi model
conceptual utilizat în cazul declivităţii

expoziţia = 57.29578 x arctan2a([dz/dy] - [dz/dx])

Pentru obţinerea valorilor expoziţiei se utilizează funcţia Aspect a extensiei

Spatial Analyst. Valorile obţinute în urma aplicării funcţiei, se încadrează automat
în categorii predefinite ce ţin cont de gradele unui cerc, conform următorului tabel.

Rezultatele funcţie aspect şi corespondenţa cu punctele cardinale

(http://webhelp.esri.com)
Tabelul 8. 2.
Punct cardinal Valorile pentru funcţia Aspect
Teren plat -1
Nord 337,5-22,5
Nord-est 22,5-67,5
Est 67,5-112,5
Sud-est 112,5-157,5
Sud 157,5-202,5
Sud-vest 202,5-247,5
Vest 247,5-292,5
Nord-vest 292,5-337,5

Folosind meniul Insert se introduce scara, legenda, orientarea şi titlul hărţii

(fig. 8. 20); după toate acestea harta se exportă (salvează) în formatul dorit (JPG,
PDF, TIFF etc.) cu ajutorul cu ajutorul comenzii Export Map, din meniul File.
Valorificarea practică a hărţii expoziţiei formelor de relief. Împreună
cu harta declivităţii este utilă la calcularea şi realizarea hărţii radiaţiei globale pe
unităţi de suprafaţă, care la rândul ei se foloseşte la zonarea diverselor culturi,
având în vedere cerinţele diferite ale plantelor faţă de lumină şi temperatură (Mac,
Tudoran, 1975). Modul diferit de utilizare a terenului în teritorii colinare şi
montane, se dovedeşte a fi o consecinţă a expoziţiei terenurilor faţă de sursa de
energie, care determină în cele din urmă potenţialul fâşiilor expoziţionale specifice
reliefului unui teritoriu (Posea, Cioacă, 2003).

109
 Fig. 8. 19. Roza vânturilor

Fig. 20. Expoziţia formelor de relief (metoda GIS)

110
 Concluzii. La finalul acestui capitol se poate concluziona, că analiza
reliefului prin valori numerice concrete şi verificabile, respectiv prin parametrii
morfografici şi morfometrici, este în măsură să evidenţieze distribuţia spaţială a
formelor majore de relief, oferind în acelaşi timp informaţii primare despre
procesele geomorfologice şi despre stadiul de evoluţie al reliefului. Astfel fâşiile de
versanţi, suprafeţele de racord, precum şi alte forme din această categorie, care „au
pante caracterizate printr-o anumită expoziţie, formă şi extindere, concentrează în
cadrul lor condiţii morfoclimatice, morfodinamice, ecologice şi domenii de
utilizare specifice” (M. Grigore, 1979, p. 128).
De asemenea valorile parametrilor reliefului se folosesc la realizarea hărţii
riscului geomorfologic, ele fiind utilizate în obţinerea valorii indicelui K b cunoscut
sub denumirea de criteriul geomorfologic.

Bibliografia

1. Grigore, M. (1972), Cartografie geomorfologică, Centrul de multiplicare al

Universităţii Bucureşti.
2. Goţiu, Dana, Surdeanu, V. (2008), Hazardele naturale şi riscurile asociate
din Ţara Haţegului, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
3. Grigore, M. (1979), Reprezentarea grafică şi cartografică a formelor de
relief, Editura Academiei Române, Bucureşti.
4. Hosu, Maria (2009), Geomorfologie. Suport de lucrări practice, Editura
Risoprint, Cluj-Napoca.
5. Ichim, I., Bordeianu, C. (1970), Cu privire la stabilirea claselor de pante
necesare alcătuirii hărţii geodeclivităţii la scară mare (1:25.000) a
munţilor flişului dintre Valea Moldovei şi Valea Bistriţei, Studii şi Cercetări
de Geologie, Geografie, Biologie si Muzeologie, vol. 1, Piatra-Neamţ.
6. Irimuş, I.A. (1997), Cartografiere geomorfologică, Editura Focul Viu,
Cluj-Napoca.
7. Irimuş, I. A., Vescan, I., Man, T. (2005), Tehnici de cartografiere,
monitoring şi G.I.S., Editura Casa Căţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
8. Jakab, S. (1979), Asimetria versanţilor din Dealurile Târnavei Mici şi ale
Nirajului, Trav. Station „Stejarul”, Seria Geologie-Geografie, Nr. 7.
9. Mac, I., Tudoran, P. (1975), Iniţieri practice în cunoaşterea reliefului,
Centrul de multiplicare al Universităţii Cluj-Napoca.
10. Posea, Gr., Cioacă, A. (2003), Cartografierea geomorfologică, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
11. Zăvoianu, I. (1978), Morfometria bazinelor hidrografice, Editura
Academiei, Bucureşti.
12. http://webhelp.esri.com

111
 TEMA 9

REPREZENTAREA CARTOGRAFICĂ A FORMELOR DE RELIEF

9. 1. Caracteristicile hărţilor geomorfologice

Alături de hărţile generale, cum sunt cele topografice, există un număr

mare de harţi speciale sau tematice pe care relieful se reprezintă cartografic, pentru
a răspunde cerinţelor formulate de diverse domenii, în care cunoaşterea lui este
indispensabilă.
Studierea şi reprezentarea cartografică reliefului, pe hărţi tematice, începe de
obicei prin consultarea şi interpretarea hărţilor topografice, a imaginilor satelitare, a
ortofotoplanurilor, a hărţilor tematice despre relief preexistente, a blocdiagramelor, a
profilelor geomorfologice etc. În cazul folosirii ca bază de lucru a hărţii topografice,
nu are loc copierea acesteia, „ci o utilizare cu totul specială, care rezultă dintr-o
analiză şi interpretare aprofundată a elementelor care vin să sprijine reprezentările
geomorfologice. Oricât de complet şi detaliat este un plan topografic, acesta rămâne
încadrat strict de limitele unei reprezentări statice şi generalizate a reliefului, lipsită
de interpretarea cauzală a înfăţişării diferenţiate pe care acesta o prezintă de la un
loc la altul” (Grigore, 1979, p. 21). Chiar dacă sunt extrase anumite date de pe harta
topografică (curbe de nivel, reţeaua hidrografică etc.) ele sunt supuse unei selecţii şi
prelucrări. Astfel, reprezentarea cartografică a reliefului depăşeşte cu mult cadrul
analizei şi sintezei topografice (Grigore, 1979).
Înseamnă că hărţile topografice şi cele geomorfologice, rezultate în urma
consultării acestora şi a observaţiilor din teren se completează unele pe altele.
Oricât de simple ar fi reprezentările geomorfologice ele „oferă suficient de multe
deosebiri şi elemente de complexitate, în comparaţie cu planul topografic care a
fost utilizat ca material documentar pentru întocmirea lor. Legăturile care rămân
între aceste două tipuri de reprezentări ale reliefului sunt o dovadă a faptului că,
într-o anumită măsură, ele se pot completa reciproc” (Grigore, 1979, p. 23).
Alături de hărţile topografice, reprezentarea cartografică a reliefului pe
hărţi tematice, se sprijină pe imagini obţinute prin teledetecţie, îndeosebi când se
urmăreşte o reprezentare complexă şi de mare precizie a formelor de relief. Există
şi forme de relief inaccesibile, care nu pot fi cartografiate decât utilizând imagini
specifice teledetecţiei. În procesul de reprezentare cartografică a reliefului, alături
de imaginile de teledetecţie individuale sunt utilizate şi cupluri de imagini
(stereopare). Ele pot fi exploatate cu ajutorul stereoscopului, interscopului sau
stereomicrometrului pentru aflarea dimensiunilor formelor de relief. De asemenea,

112
imaginile de teledetecţie pot fi afişate peste Modele Digitale de Elevaţie folosind
tehnologia GIS, care permite în continuare o analiză complexă a reliefului.
O reprezentare cartografică obiectivă a reliefului, necesită şi informaţii de
ordin geologic. Sunt solicitate astfel de date, îndeosebi atunci când relieful este
studiat prin prisma raporturilor sale cu geologia, formele reflectând caracteristici ce
rezultă indirect din particularităţile tectonicii, structurii geologie, litologiei etc.
(Grigore, 1979). În această categorie se grupează formele de relief dezvoltate pe
structurile orizontale, monoclinale, faliate, cutate etc., precum şi cele modelate pe
tipuri de roci sedimentare, metamorfice şi eruptive.
Realizarea unei baze de date, de natură geologică, se sprijină pe
consultarea materialelor cartografice specifice, dintre care se remarcă: hărţile
stratigrafice, hărţile litologice, hărţile tectonice şi structurale, hărţile pentru un
anumit nivel stratigrafic, hărţile litofaciale, hărţile depozitelor cuaternare, hărţile
hidrogeologice, hărţile geologo-inginereşti, hărţi geofizice, profile geologie,
coloane stratigrafice, date extrase din foraje, din aflorimente etc.
Conceptul de hartă tematică. Punctul de plecare în sublinierea
caracteristicilor definitorii ale hărţilor geomorfologice îl constituie faptul că acestea
sunt hărţi tematice.
Comparativ cu hărţile generale, pe care apar reprezentate majoritatea
componentelor mediului, hărţile tematice redau unul sau câteva elemente ale
teritoriului reprezentat, ele având un conţinut mai limitat (Rus, Buz, 2003). De
asemenea, pe hărţile tematice apar detalii care nu sunt reprezentate pe hărţile
generale, cum sunt relieful petrografic, relieful structural etc.
Deşi hărţile tematice scot în evidenţă doar unele dintre particularităţile
reliefului, ele conţin şi câteva elemente ale hărţii generale, constituind baza pe care
se reprezintă elementul tematic; acestea poată numele de bază geografică sau fond
topografic (Rus, Buz, 2003). Baza geografică se copiază de pe hărţile topografice,
copiere care trebuie realizată exact, de ea depinzând precizia hărţii tematice.
Principalul element al fondului topografic este hidrografia, un element
stabil, precis reprezentat, fapt care prezintă importanţă pentru orientarea şi redarea
corectă a elementului tematic; ea este uşor recunoscută de către cititorii hărţii şi
reflectă obiectiv structura de ansamblu a reliefului (Rus, Buz, 2003). În funcţie de
destinaţia hărţii tematice, alături de hidrografie se mai reprezintă localităţile, căile
de comunicaţii, limitele politico-administrative etc.; densitatea lor trebuie să fie
corect aleasă, încât să nu mascheze elementul tematic.
Pe lângă faptul că permite localizarea corectă a elementului tematic, fondul
topografic permite înţelegerea distribuţiei spaţiale a acestuia şi a legăturii sale cu
celelalte componente ale mediului.
Cu toate că subiectul unei hărţi tematice este un singur element, harta
prezintă numeroase informaţii despre acesta; de exemplu o hartă geomorfologică

113
generală ilustrează etapele evolutive ale reliefului, procesele geomorfologice
actuale, conţine indici referitori la parametrii morfometrici ai reliefului etc.
Rolul imaginii la o hartă tematică este mult mai important decât la o hartă
topografică, practic „harta tematică este înainte de toate un model spre deosebire
de harta topografică care este un instrument. Harta tematică este îndeosebi o
construcţie conceptuală. Astfel, realităţii date de harta topografică i se substituie o
realitate construită” (Rus, Buz, 2003, p. 235).
Conform autorilor citaţi, comparativ cu harta topografică, care este extrem
de riguroasă (elementele figurate au culori şi simboluri specifice şi stricte), harta
tematică oferă un grad de libertate mult mai mare, permiţând combinaţii
inepuizabile pentru a reprezenta elementul studiat. Înseamnă că „harta topografică
poate fi considerată un model determinist (înfăţişarea hărţii este stabilită
dinainte), pe când harta tematică poate fi considerată un model probabilist
(înfăţişarea se stabileşte la sfârşit în funcţie de scopul urmărit şi de tema
reprezentată)” (Rus, Buz, 2003, p. 236).
Autorii menţionaţi, subliniază că realizarea hărţilor tematice de calitate,
presupune respectarea a trei reguli de bază ale cartografiei: universalitatea (impune
ca reprezentarea să fie făcută în acelaşi mod pe tot spaţiul cuprins în cadrul hărţii,
adică pentru aceleaşi detalii să fie folosite aceleaşi simboluri pe tot cuprinsul
hărţii); proporţionalitatea (dimensiunea simbolurilor trebuie realizată în funcţie de
mărimea şi importanţa detaliilor reprezentate); specificitatea (cere ca detaliile de
natură diferită să se reprezinte prin simboluri diferite, pe când cele de aceeaşi
natură să se reprezinte prin simboluri de acelaşi fel sau apropiate).
Caracteristici ale semnelor convenţionale. Acestea se utilizează atunci
când sunt redate cartografic forme de relief în afara scării hărţii, adică ele sunt
micşorate mai mult decât este micşorat terenul în conformitate cu scara stabilită; de
exemplu pe hărţile la scară mică alunecările de teren şi ravenele sunt reprezentate
prin semne convenţionale simple dar sugestive, fără a se mai cartografia părţile lor
componente (Grigore, 1979).
Cu toate acestea, formele de relief de dimensiuni reduse nu trebuie
neglijate, deoarece prezintă detalii geomorfologice importante sau sunt puncte de
reper pentru teritoriul reprezentat cartografic (Rus, Buz, 2003). Dintre formele de
relief care se figurează cu ajutorul semnelor convenţionale se remarcă: taluzuri de
diferite origini, terase fluviale, aflorimente, diaclaze, lapiezuri, doline, rigole,
alunecări de teren superficiale, morene, grohotişuri etc.
De asemenea, tot prin intermediul semnelor convenţionale, de data aceasta
mai complexe şi mai detaliate, sunt reprezentate forme şi elemente componente ale
acestora, atunci când hărţile au scară mare. De exemplu, un sector de albie a unui
fluviu la scara 1:25.000 se poate reda pe harta topografică prin toate aspectele sale
de detaliu, cum ar fi braţe părăsite şi active, renii, ostroave, bancuri de aluviuni etc.

114
(fig. 9. 14); la fel o terasă fluvială va fi redată prin părţile ei componente: frunte şi
pod (fig. 9. 15), forme minore de pe suprafaţa sa cum sunt ogaşele, ravenele,
crovurile etc. (Grigore, 1979).
Cu toate că semnele convenţionale conţin foarte puţine informaţii de ordin
morfografic şi morfometric, ele sunt în măsură să exprime anumite note de
specificitate comune, chiar prin caracterul desenului, care evită confundarea cu alte
forme aparţinând genetic altor agenţi modelatori (Grigore, 1979).
Tot în categoria semnelor convenţionale se încadrează literele şi cifrele
care indică caracteristici cantitative şi calitative ale reliefului. De exemplu, în cazul
teraselor, calitatea genetică şi vârsta relativă a lor sunt figurate alături de semnele
convenţionale specifice, prin simboluri de genul t1, t2, t3, t4 etc. indicând sensul de
la cele mai noi la cele mai vechi (Grigore, 1979). Conform autorului citat, cifrele
pot fi utilizate şi pentru a indica valorile metrice ale deformărilor reliefului afectat
de mişcări tectonice, grosimea depozitelor cum ar fi cele de pe podul teraselor
fluviale, grosimea eluviilor, deluviilor şi coluviilor, a înălţimii râpelor de
desprindere specifice alunecărilor de teren, a adâncimii talvegurilor râurilor, a
valorii declivităţii etc. În unele cazuri, pe hărţi, semnele convenţionale sunt
înlocuite prin litere; cerinţa este ca litera să fie cea cu care se începe cuvântul
respectiv, de exemplu lapiezurile se notează cu litera L, deluviile cu D, proluviile
cu P etc. (Morariu, Velcea, 1971).
Semnele convenţionale folosite pentru reprezentarea cartografică a
reliefului, se regăsesc grupate în legenda hărţii. Aceasta din urmă trebuie să
răspundă unor cerinţe, care pot fi rezumate astfel: să se bazeze pe principii unitare
care au în vedere atât conţinutul ştiinţific, cât şi modul de reprezentare în funcţie de
scară, destinaţie şi scop; să se bazeze pe o clasificare a formelor de relief, dar să nu
fie şablonizată, astfel încât orice situaţii concrete să permită îmbogăţirea şi
simplificarea ei; legenda trebuie să caracterizeze complet relieful sub aspect
genetic, morfografic, morfometric, dinamic şi cronologic; să reflecte integral
morfologia terenului, harta devenind în acest fel un model al teritoriului
cartografiat; să îmbine armonios încărcătura ştiinţifică cu cea a modul de
reprezentare cartografică, astfel încât harta să fie uşor de citit şi de interpretat; să
cuprindă şi explicaţii auxiliare referitoare la conţinutul geomorfologic, cum sunt
elementele de ordin topografic, geologic, climatic, de utilizare a terenurilor etc.,
elemente grupate în ultima parte a legendei (Mac, Tudoran, 1975).
Simbolurile au rolul de a simplifica imaginea teritoriului cartografiat prin
reprezentarea plană a formelor tridimensionale; ele mai permit reprezentarea unor
mărimi care nu pot fi înregistrate prin toate modalităţile oferite de tehnică, de exemplu
nu poate fi fotografiat indicele de plasticitate a terenului, duritatea rocilor etc.

115
 Pentru a răspunde necesităţilor pentru care sunt realizate, ele trebuie să
îndeplinească o serie de cerinţe: simplitate, compactitate, contrast şi, nu în ultimul
rând, ele trebuie să fie estetice (Rus, Buz, 2003).
Merită de asemenea subliniată necesitatea existenţei unei concordanţe între
semnele furnizate de teren şi semnificaţia atribuită acestora, în absenţa unei
asemenea cerinţe cunoaşterea ştiinţifică este de neconceput (Mac, Petrea, 2001).
În acelaşi timp, semnele convenţionale trebuie să se deosebească uşor
unele de altele şi să nu ocupe mult loc. Cu toate că nu există o standardizare a
semnelor convenţionale pe plan mondial cu privire la reprezentarea reliefului,
diferenţele nu sunt exagerat de mari, fapt explicabil prin aceea că ele sunt realizate
în baza principiului asemănării între semnul convenţional şi detaliul omolog din
teren (Rus, Buz, 2003).
Alegerea simbolurilor folosite pe hărţile tematice trebuie făcută de o
asemenea manieră, încât să permită cititorului să-şi formeze o imagine clară asupra
formelor de relief din teren.
Cartografierea geomorfologică. Varietatea din ce în ce mai mare a
hărţilor tematice specifice geomorfologiei mediului a condus la conturarea
domeniului cartografiei geomorfologice, care constituie şi o metodă de bază în
cercetarea reliefului, cu principii de lucru specifice (Grigore, 1979). Considerată în
acelaşi timp şi o ramură a geomorfologiei, ea şi-a dezvoltat propriile metode de
lucru pentru a realiza reprezentări cartografice cât mai reale şi utile a reliefului
(Grigore, 1972).
Procesul de cartografiere a reliefului se află în strânsă legătură cu o serie
de condiţii care se impun pe parcursul elaborării unei hărţi geomorfologice.
Dintre acestea cele mai importante sunt următoarele (Grigore, 1979): scopul şi
destinaţia reprezentării cartografice, scara, valoarea suprafeţei teritoriului
reprezentat, gradul de cunoaştere a terenului de la faţa locului, precum şi din
materialele cartografice existente.
Cunoaşterea procedeelor de lucru specifice cartografiei geomorfologice este
necesară oricărui geomorfolog, deoarece activitatea lui presupune lucrul cu harta şi
întocmirea de harţi tematice, pe care este reprezentat relieful (Grigore, 1972).
Pentru înţelegerea sensului şi preocupărilor cartografiei geomorfologice şi
pentru a nu se crea confuzii sau a se utiliza incorect unele noţiuni, trebuie cunoscută
diferenţa dintre următorii termeni: cartografie geomorfologică (reprezintă disciplina
geomorfologică în sine, ca metodă de bază a reprezentării pe hărţi a rezultatelor
cercetării geomorfologice); cartarea geomorfologică (operaţia de reprezentare pe
hărţi sau schiţe geomorfologice a situaţiilor concrete din teren, a diferitelor aspecte
ale reliefului cercetat); cartografierea geomorfologică (este o noţiune mai
cuprinzătoare, ea incluzând atât operaţiile care conduc ulterior la finisarea cartărilor

116
efectuate pe teren, cât şi activitatea de elaborare integrală a unor hărţi analitice şi de
sinteză, în etapa de lucru în cabinet sau laborator) (Grigore, 1972).
Reprezentarea cartografică a formelor de relief, trebuie să reflecte cât mai
real repartiţia acestora şi legăturile existente între ele, ea depăşind astfel limitele
oricărei descrieri (Grigore, 1972).
Clasificarea hărţilor geomorfologice. Reprezentarea cartografică a
reliefului s-a dovedit în ultima vreme una deosebit de productivă, datorită în primul
rând a dezvoltării mijloacelor de lucru, iar în al doilea a cererii de hărţi tematice în
continuă creştere.
Cerinţele valorificării cât mai eficiente a reliefului, a condus la
diversificarea hărţilor geomorfologice. Numărul mare şi tipurile diferite de astfel
de hărţi a necesitat o sistematizare a lor în baza unor criterii.
Dintre criteriile existente se remarcă următoarele (Mac, Tudoran, 1975;
Grigore, 1972 şi 1979, Irimuş, 1997 etc.):
a. Tipuri de hărţi geomorfologice în funcţie de conţinut
- hărţi geomorfologice parţiale: morfografice, morfometrice, ale
categoriilor şi tipurilor genetice de relief, ale vârstei relative etc.
- hărţi geomorfologice generale: acestea caracterizează relieful luând
în considerare totalitatea trăsăturilor acestuia, cum sunt: geneza, vârsta,
morfografia, morfometria etc.
b. Tipuri de hărţi geomorfologice în funcţie de scop sau destinaţie
- hărţile geomorfologice cu destinaţie largă: se elaborează pentru
necesităţi de ordin general; în această categorie se încadrează hărţile
geomorfologice generale, hărţile proceselor geomorfologice actuale ş.a.
- hărţi geomorfologice cu destinaţie restrânsă sau limitată vizează un
număr redus sau restrâns de caractere ale reliefului; se remarcă în acest
sens hărţile reliefului petrografic şi structural, hărţile regionării
geomorfologice, a diferitelor hărţi de bonitare, cum sunt cele care
vizează amenajarea teritoriului, hărţile de expertiză asupra reliefului,
hărţile pentru depozite corelate.
c. Tipuri de hărţi geomorfologice în funcţie de gradul de generalizare
- hărţi geomorfologice analitice sau parţiale: întocmirea acestora se
face pe baza unor elemente de ordin strict particular, urmărindu-se un
sens unilateral şi caracterizarea reliefului; (hărţile morfografice şi
morfometrice, hărţi ale suprafeţelor de nivelare, ale formelor de relief
fluviatil, ale reliefului de ţărmuri sau litorale, ale reliefului glaciar,
periglaciar, deşertic şi semideşertic, petrografic, structural etc.).
- hărţi geomorfologice de sinteză sau complexe: pe acest tip de hărţi
sunt cuprinse trăsăturile de sinteză ale mai multor caracteristici sau
particularităţi ale morfologiei, cu legăturile lor complexe privite sub

117
 aspectul genetic şi al etapelor de evoluţie a reliefului; în categoria lor
se includ hărţile geomorfologice generale, hărţile regionării
geomorfologice, hărţile reliefului petrografic etc.
d. Tipuri de hărţi geomorfologice în funcţie de elementul cronologic
ilustrat
- hărţi paleogeomorfologice: redau trăsăturile şi liniile generale ale
evoluţiei reliefului în diferite faze sau etape morfogenetice din trecut.
- hărţile proceselor geomorfologice actuale: conţin date referitoare la
formele create de aceste procese, aparţinând unor faze morfodinamice
relativ recente ori în plină desfăşurare.
- hărţi geomorfologice de prognoză: acestea pot fi elaborate ca rezultat
al unor analize complexe asupra dinamicii modelării reliefului în etape
mai vechi şi în mod deosebit în etapa actuală, în raport de care poate fi
prognozat sensul evoluţiei în viitor.
e. Tipuri de hărţi geomorfologice în funcţie de sistemul cromatic de
reprezentare
- o hartă geomorfologică se întocmeşte în vederea unei valorificări
concrete, pentru a fi citită, analizată şi, în final, exploatată, de aceea
sistemul cromatic se instituie ca un principiu util în clasificarea hărţilor
geomorfologice. Fără a intra în detalii, conform acestui criteriu, hărţile
geomorfologice se împart în monocrome sau alb-negru şi policrome.
f. Tipuri de hărţi geomorfologice condiţionate de scară
- hărţi geomorfologice la scară mare (până la 1:200.000);
- hărţi geomorfologice la scară mijlocie (1:200.000 – 1:1.000.000);
- hărţi geomorfologice la scară mică (cu valori de peste 1:1.000.000).
Referitor la criteriile utilizate, trebuie reţinută că acestea nu îndeplinesc o
funcţionalitate exclusivă sau absolută, în sensul că o hartă geomorfologică se poate
regăsii la diverse criterii, deoarece însuşi specificul criteriilor de clasificare
conduce la asemenea situaţie de cele mai multe ori.
Concluzii. Cunoştinţele despre relief, necesare în domeniul mediului, sunt
incomplete fără o abordare exhaustivă a reprezentării cartografice. Relieful fiind
suportul celorlalte componente ale mediului, este cercetat şi de către specialişti din
diverse domenii conexe, cărora geomorfologii trebuie să le pună la dispoziţie hărţi
tematice elocvente, în vederea punerii în practică cu succes a rezultatelor ştiinţifice
obţinute de către aceştia (Posea, Cioacă, 2003).
Progresul realizat în diversificarea hărţilor tematice, a determinat ca ele să
fie elementul de bază în cercetarea şi redarea formelor de relief, deoareceindică în
general distribuţia unei singure categorii de informaţii (Armaş, Damian, 2001).
Prin intermediul hărţilor tematice, diversitatea formelor de relief şi
interacţiunea dintre ele şi celelalte componente ale mediului, pot fi aduse la o scară

118
observabilă; practic, prin izolarea formelor şi proceselor de interes, acestea pot fi
cercetate şi asociate, astfel încât să evidenţieze situaţii imposibil de relevat direct
de pe o hartă topografică sau din teren (Armaş, Damian, 2001). Conform autorilor
menţionaţi, valoarea unei hărţi tematice reiese din cele trei aspecte pe care ea
trebuie să le îndeplinească: este un mijloc de a înregistra şi stoca informaţia; este
mijloc de analiză a distribuţiei spaţiale a proceselor şi interrelaţiilor dintre ele
(hărţile tematice, permit recunoaşterea formelor şi a relaţiilor spaţiale, permiţând
vizualizarea şi ulterior conceptualizarea proceselor şi a relaţiilor existente în teren);
este metodă de prezentare a informaţiei şi de comunicare a unor rezultate
(înseamnă că hărţile sintetizează şi redau în mod global, instantaneu, un mare
volum de informaţii, de cele mai multe ori dificil de exprimat în cuvinte).
De asemenea, hărţile geomorfologice deţin un rol de prim ordin şi sunt în
acelaşi timp deosebit de utile, în demersurile de cercetare a reliefului unor teritorii,
atunci când acestea sunt supuse unor acţiuni de amenajare.
S-a ajuns astfel ca hărţile geomorfologice să reprezinte suporturi de stocare
a informaţiilor furnizate pe de o parte de harta topografică, iar pe de altă parte de
către teren, după ce ulterior au fost prelucrate pentru a fi utilizate adecvat în funcţie
de nivelul scalar ales.

9. 2. Reprezentarea cartografică a reliefului fluvial

În teritoriile în care, valoarea cantităţilor medii de precipitaţii căzute,

depăşeşte valoarea evapotranspiraţiei, pe fondul unor temperaturi medii pozitive,
are loc permanentizarea scurgerii sub formă de pâraie, râuri şi fluvii. Acţiunea
îndelungată la nivelul substratului a acestor formaţiuni de drenaj, conduce la
geneza reliefului fluvial.
Drenarea apelor provenite din precipitaţii este realizează în cadrul
sistemului fluvial, prin intermediul a două sisteme de organizare a scurgerii (Mac,
1996): cel specific versanţilor şi cel caracteristic albiilor.
În urma acestei simple împărţiri, a modului cum are loc organizarea
scurgerii, se reliefează ideea că în cadrul reliefului fluvial există două categorii
distincte de forme şi procese geomorfologice, cel al versanţilor şi cel al albiilor
actuale sau funcţionale în trecut (lunca şi terasele). Referitor la întâietatea uneia sau
al alteia, din cele două categorii, cu siguranţă albiile sunt cele mai vechi, chiar dacă
ele şi-ai schimbat foarte mult traseul şi mecanismele de lucru o dată cu trecerea
timpului. Această afirmaţie se bazează pe faptul că, versanţii prezenţi de o parte şi
de alta a unei albii, au rezultat în urma adâncirii acesteia în conformitate cu variaţia
nivelului de bază şi energia furnizată de către acesta.
La rândul lor, versanţii consideraţi ca suprafeţe de racord între interfluvii şi
sistemele de drenaj, evoluează fie dependent de albii, când acestea îi subminează,

119
fie independent, atunci când sunt separaţi de ele prin intermediul unor glacisuri,
terase sau lunci. Suprafeţele considerabile ocupate de versanţi în cadrul reliefului
fluvial, caracteristicile lor morfometrice şi substratul de cele mai multe ori friabil,
favorizează dezvoltarea la nivelul lor a unor forme şi procese geomorfologice
specifice. Ele se împart în două categorii: cele datorate scurgerii pe versant şi cele
de natură gravitaţională; la acestea se adaugă formele structurale şi petrografice,
care de fapt sunt evidenţiate de manifestarea proceselor menţionate anterior.
Versanţii împreună cu albia adiacentă, alcătuiesc ceea ce este cunoscut sub
denumirea de vale fluvială, adică „tiparul” în care râul îşi manifestă acţiunea. Ea
este o formă de relief rezultată în urma unui proces evolutiv îndelungat, fapt care-i
permite o dezvoltare complexă în profil longitudinal şi transversal. În profil
longitudinal se deosebeşte un sector superior, unul mijlociu şi unul inferior, pe
când în profil transversal formele de relief se prezintă etajat începând cu albia
minoră, albia majoră, lunca, terasele şi versanţii.
Complexitatea reliefului fluvial impune tratarea separată, sub aspectul
reprezentării cartografice, a formelor de relief specifice versanţilor pe de o parte şi
a celor de albie, luncă şi terase pe de altă parte.

9. 2. 1. Reprezentarea cartografică a reliefului specific versanţilor

De obicei, când se abordează problematica reprezentării cartografice a

versanţilor, are loc figurarea formelor de relief de la nivelul acestora, datorate
proceselor hidrodinamice şi a celor de deplasare a materialelor pe versant, şi mai
puţin versanţii în sine, ca forme de relief înclinate ce fac racordul între interfluvii şi
sistemele de drenaj.

9. 2. 1. 1. Forme de relief datorate proceselor hidrodinamice pe versant

Scurgerea apei provenită din precipitaţii pe versanţi, contribuie la

modelarea acestora prin intermediul unor procese care implică desprinderea
materialelor, transportul şi depunerea lor. În urma manifestării acestora rezultă
forme de relief specifice.
Urmărirea acţiunii hidrodinamice a apei pe versant, evidenţiază că ea se
realizează în trei modalităţi diferite, între care există o strânsă legătură: picături de
ploaie, curenţi peliculari (curenţi bidimensionali sau dispersaţi) şi curenţi de albie
(Mac, 1986).
Eroziunea prin picături de ploaie. Pentru indicarea acestui proces, de
modelare a substratului, se utilizează cu precădere următorii termeni:
pluviodenudare, ablaţie pluvială, eroziune prin împroşcare. Indiferent termenul

120
utilizat, picăturile de ploaie la nivelul substratului realizează două feluri de acţiuni
(Mac, 1986): acţiunea de izbire-împroşcare (splash) şi spălare (wash).
Acţiunea erozivă a picăturilor de ploaie depinde de mărimea şi viteza de
cădere a acestora, care împreună compun agresivitatea ploilor.
Manifestarea pluviodenudării conduce la teşirea şi rotunjirea asperităţilor
terenului. Efectivitatea ei este mai redusă pe rocile dure şi pe terenurile acoperite
cu un înveliş vegetal consistent, care prin intercepţie anihilează forţa picăturilor de
ploaie. Ca urmare, pluviodenudarea este maximă în teritoriile semiaride, unde
învelişul vegetal este destul de efemer. De asemenea, în climatele cu un anotimp
ploios şi unul secetos efectul pluviodenudaţiei ia proporţii, lucru care se întâmplă şi
pe terenurile defrişate din zona ecuatorială şi temperată (Mac, 1976).
Dimensiunilor reduse ale craterelor de impact, datorate picăturilor de ploaie
şi micromorfologia rezultată, nu permit reprezentarea cartografică la scară a acestora,
de aceea se folosesc simboluri adecvate pentru indicarea pluviodenudării1 (fig. 9. 14).
Eroziunea peliculară. Ea este realizată de scurgerea neconcentrată a apei,
exercitată pelicular pe suprafaţa versantului. La acest proces se ajunge în urma
unor cantităţi suficiente de precipitaţii, pe fondul scăderii capacităţii de infiltrare în
substrat. Mişcarea apei sub formă peliculară spre partea inferioară a versantului,
determină desprinderea particulelor de sol sau din roca in situ şi transportul lor spre
baza versantului, unde fie se acumulează, fie sunt preluate de sistemele de drenaj;
depozitele remaniate de scurgerea peliculară când se depun la baza versantului pot
acoperii pelicular vegetaţia ierboasă.
Acest proces eroziv este influenţat de climă, vegetaţie, declivitate, litologie
şi de acţiunea componentei antropice, cu deosebire în regiunile temperat-
continentale şi umede, ca urmare a defrişării, desţelenirii şi prelucrării agricole a
versanţilor (Mac, 1986).
Eroziunea peliculară, cu toate că este un proces care nu se manifestă
spectaculos în timp scurt, motiv pentru care de multe ori nu este măsurat şi
reprezentat cartografic, are consecinţe dintre cele mai negative, pe termen lung,
asupra orizonturilor solului, contribuind la îndepărtarea acestora. Rezultatul
principal al acestui proces constă în scăderea continuă a fertilităţii, cu toate efectele
inerente. Tocmai de aceea trebuie recurs la măsuri care să prevină ajungerea în
asemenea situaţii.
Eroziunea prin curenţi concentraţi. În condiţiile în care precipitaţiile
continuă şi capacitatea de infiltrare scade, se ajunge la concentrarea apei în şiroaie
elementare, în rigole şi ogaşe, pentru ca apoi în măsura în care acestea evoluează se
ajunge la drenarea apei prin albii permanente de tipul ravenelor şi torenţilor;

1
Diversitatea tipurilor de forme de relief nu permite figurarea lor completă în cadrul acestei lucrări;
ele for fi însă evidenţiate la lucrări practice sub forma prezentărilor PowerPoint.

121
acestea din urmă sunt cele mai reprezentative forme de relief rezultate în urma
scurgerii concentrate.
Faptul că ele nu se întâlnesc pe toate suprafeţele înclinate de tipul
versanţilor, înseamnă că la geneza lor concură mai mulţi factori, dintre care se
remarcă cei climatici (aridizare, schimbarea intensităţii precipitaţiilor) şi antropici
(defrişări, utilizarea agricolă a versanţilor cu valori mari ale înclinării, distrugerea
vegetaţiei prin suprapăşunat). De cele mai multe ori în teren, pe fondul unui factor
dominant are loc asocierea unora secundari, fapt care conduce la un mediu
favorabil iniţierii şi evoluţiei formaţiunilor de ravenare.
Rigolele. Odată cu creşterea grosimii stratului de apă pelicular de pe
suprafaţa versantului, are loc transformarea lui în curenţi tridimensionali, care
acţionând asupra substratului îl modelează. Rezultă astfel forme elementare de
tipul rigolelor, cu adâncimi de câţiva cm, care nu întotdeauna se păstrează până la
următoarea ploaie, în cazul în care nu evoluează spre forme superioare (fig. 9. 1).

Fig. 9. 1. Stadii ale eroziunii prin curenţi concentraţi (Hosu, 2009, p. 79)

Ogaşele. În condiţii favorabile, unele rigole se dezvoltă exagerat şi devin

stabile. Prin concentrarea apei din timpul ploilor pe acelaşi canal de drenaj, acesta
se adânceşte îşi măreşte lungimea, ducând la o nouă formă, cunoscută sub
denumirea de ogaş. El prezintă o formă rectilinie sau cu uşoare sinuozităţi, cu
profil transversal în formă de V, la care se adaugă o adâncime cuprinsă între 0,30 şi
2 m. La formarea ogaşelor contribuie şi activitatea desfăşurată de către componenta
antropică, îndeosebi prin ararea terenurilor perpendicular pe curbele de nivel, prin

122
defrişarea pădurii, prin încurajarea suprapăşunatului, mai ales atunci când
substratul este unul argilos, marnos sau nisipos (Mac, 1976).
Revenele. Prin dezvoltarea în continuare a eroziunii liniare ogaşele se
adâncesc şi îşi măresc lungimea, trecând într-o formă superioară de organizare şi
dezvoltare cunoscută sub denumirea de ravenă. Lungimea ei ajunge la zeci şi sute
de metri, adâncimea depăşeşte 2 m (uneori ajunge până la 8 – 10 m), fapt care o
determină să se adâncească în rocile in situ aflate sub orizonturile de sol.
La o ravenă se pot deosebi următoarele elemente: vârful ravenei (prin
intermediul căruia are loc înaintarea ravenei spre partea superioară a versantului);
malurile ravenei (abrupte şi afectate de surpări); albia ravenei (de obicei în formă
de V, cu praguri şi îngrămădiri de material, rămas în urma scurgerii sau provenit
din maluri); conul de împrăştiere (poziţionat la baza versantului sau pe o unitate de
luncă, rezultat în urma depunerii debitului solid, o dată cu reducerea înclinării
albiei ravenei şi în consecinţă a scăderii energie libere pentru asigurarea
transportului). Alături de ravenele simple există şi ravene ramificate sau compuse,
ca o consecinţă a apariţiei ravenelor incipiente pe maluri (fig. 9. 2).

Fig. 9. 2. Elementele unei ravene (Rădoane et al., 2000, p. 239)

Ravenele, considerate cele mai răspândite forme de relief datorate eroziunii

concentrate pe versanţi, prezintă o evoluţie complexă, care cuprinde în general
patru stadii (Mac, 1986): stadiul incipient de eroziune discontinuă, stadiul de
formare a ravenelor discontinui, stadiul de integrare a ravenelor discontinui în
ravene continui şi stadiul de realizare a profilului de echilibru.

123
 Modelarea versanţilor prin intermediul ravenelor determină activarea
proceselor de deplasare în masă, ceea ce determină o modelare complexă a acestora
prin intermediul unui cuplu morfodinamic (Mac, 1986), alcătuit din eroziune în
adâncime prin ravenare şi eroziune în suprafaţă, prin deplasare materialelor pe versanţi.
Torenţii. Ravenele o dată formate, dacă suprafaţa versantului şi condiţiile
locale o permit, au posibilitatea să-şi amplifice rolul de colector şi evacuator al
materialelor din componenţa versantului. Se ajunge astfel la forma superioară de
modelare hidrodinamică a versanţilor şi anume la torent.
Eroziunea torenţială este rezultatul scurgerii apelor provenite din
precipitaţii însemnate cantitativ sau din topirea zăpezilor, în cadrul unei forme de
relief construită; prin asocierea formei de relief cu acţiunea de scurgere s-a ajuns la
noţiunea de torent – un agent denudator cu o triplă acţiune: eroziune, transport şi
depunere (Mac, 1976).
Forma de relief creată în urma manifestării eroziunii torenţiale, este
cunoscută sub numele de organism torenţial (Vâlsan, 1945, citat de Mac, 1976), ea
fiind compusă din trei părţi (fig. 9. 3): bazinul de recepţie (teritoriul de pe care
torentul îşi adună apa, prin intermediul unei reţele de ogaşe şi ravene); canalul de
scurgere (este albia de drenaj, care face legătura dintre bazinul de recepţie şi
suprafaţa de debuşare din aval, asigurând în acelaşi timp evacuarea materialelor
provenite de la partea superioară şi din maluri); conul de dejecţie (de forma unui
evantai, rezultă în urma depunerii a unei părţi din sedimentele transportate).

Fig. 9. 3. Elementele unui torent (Ciocă, 2006, p. 191)

124
 Reprezentarea cartografică a formelor de relief rezultate în urma proceselor
hidrodinamice pe versant, se face în funcţie de scara aleasă. De exemplu, o ravenă
pe o hartă a proceselor geomorfologice actuale, elaborată la nivel microscalar,
apare la legendă redată prin mai multe semne convenţionale, care indică părţile ei
componente (fig. 13. 2), în timp ce pe acelaşi tip de hartă, dar la nivel macroscalar,
va fi reprezentată în structura legendei în mod simplificat, printr-un singur semn
convenţional (fig. 13. 1).

9. 2. 1. 2. Forme de relief datorate deplasărilor materiale pe versanţi

Procesele de deplasare pe versant, afectează îndeosebi materialele care au

fost pregătite de către meteorizaţie, dar există însă şi cazuri frecvente, când are loc
dislocarea şi deplasarea rocilor aflate in situ, cum sunt argilele şi marnele care
antrenează şi formaţiunile acoperitoare (Mac, 1986).
Materialele mobilizate pe versanţi se află într-una din următoarele stări:
solidă (au loc mişcări de cădere şi prăbuşire), semisolidă (se produc tasări), plastică
(alunecări de teren) şi de curgere (rezultă curgeri). Conform autorului citat, trecerile
de la o stare la alta sunt mijlocite de limita tasării, plasticităţii şi limita curgerii.
Considerând aceste stări şi limitele care le separă, deplasările materiale pe
versanţi pot fi clasificate în felul următor: deplasări prin cădere, deplasări prin
sufoziune şi tasare, deplasări prin alunecare şi deplasări prin curgere, la care se
adaugă deplasările de teren complexe ca rezultat al combinării celor menţionate
anterior (Mac, 1986).
Procesele de deplasare prin cădere, sunt cunoscute şi sub denumirea de
procese gravitaţionale, se referă îndeosebi la: rostogoliri, prăbuşiri şi surpări.
Rostogolirile. Procesul de rostogolire presupune iniţial distrugerea unităţii
substratului prin meteorizare, iar apoi are loc mobilizarea particulelor rezultate sub
efectul gravitaţiei (Mac, 1986). Rostogolirea sfărâmăturilor de rocă nu are loc
uniform pe versant, blocurile mari ajungând prin salturi mai departe, pe când cele
mai reduse ca dimensiune, se localizează la o distanţă mai mică de locul
desprinderii. Rocile o dată localizate la partea inferioară a versantului, se
consolidează şi formează tăpşane de pietre.
Prăbuşirile. Procesul care le însoţeşte se manifestă printr-o deplasare
bruscă, sub formă de cădere atât a particulelor individuale, cât şi a materialelor de
tipul blocurilor stâncoase sau a depozitelor sedimentare (Mac, 1986).
Prăbuşirile afectează îndeosebi rocile coezive, care au fost afectate de o
dezagregare intensă sau o diaclazare accentuată, aşa cum se întâmplă în cazul
calcarelor, gresiilor, conglomeratelor, bazalturilor etc.
Surpările. Procesul este specific rocilor cu o coezivitate redusă, cum sunt
marnele, argilele şi scoarţele de alterare dar nu sunt excluse nici în rocile mai

125
rezistente (Mac, 1986). Surparea se produce când valoarea pantei este înclinată, iar
suportul iniţial a fost îndepărtat; aşa se întâmplă de exemplu când râurile
subminează versanţi şi maluri sau când sunt executate lucrări de excavare, pentru
construirea de drumuri şi căi ferate etc.
Procesele de deplasare prin sufoziune. Cu toate că sunt procese specifice
mai degrabă suprafeţelor cu valori reduse ale înclinării, prin faptul că se întâlnesc şi
la nivelul versanţilor, ele vor fi abordate în această secţiune a lucrării.
Termenul de sufoziune provine de la latinescul suffodio care înseamnă a
săpa pe dedesupt, a submina. Procesul se referă la antrenarea particulelor din
alcătuirea substratului sub efectul presiunii exercitate de curgerea apelor subterane
(Mac, 1976). Dinamica scurgerii subterane fiind corelată cu presiunea atmosferică
de la suprafaţă, se ajunge ca alături de canalele de scurgere subterane, mai mult sau
mai puţin orizontale, să se formeze pe planurile fisuraţiilor verticale, prin absorbţie,
hornuri verticale, ca nişte răsuflători (Tufescu, 1966).
Ajunge ca la suprafaţa terenului să se formeze pâlnii de sufoziune,
dispuse pe aliniamente predeterminate de direcţia drenajului subteran, pentru ca
prin măcinarea pereţilor verticali să se rezulte avene de sufoziune (Mac, 1976),
al căror dimensiuni sunt în funcţie de grosimea depozitului afectat. Dezvoltarea
în continuare a acestor forme, îndeosebi datorită eroziunii torenţiale de
suprafaţă şi a prăbuşirilor subterane, determină formarea râpelor şi văilor
sufozionale (fig. 9. 4).

Fig. 9. 4. Formarea unei văi de sufoziune (Cioacă, 2006, p. 181)

126
 Interfluviile dintre complexele de văi sufozionale se îngustează treptat până
la forma de creste, care ulterior se rotunjesc, îşi reduc înălţimea, pentru a se racorda
într-un nivel altitudinal mult mai scăzut decât cel iniţial. Se ajunge practic în ultimă
instanţă, la o suprafaţă derivată, pe care se mai păstrează martori şi neregularităţi ca
resturi ale fostelor creste rotunjite, denumită câmpie sufozională (Mac, 1976).
Procesele de deplasare prin tasare. La fel ca procesele precedente şi cele
de tasare afectează şi alte categorii de suprafeţe, decât cele ale versanţilor.
Denumirea procesului de tasare provine de la cuvântul tasser (fr.) care
înseamnă a se îndesa. Este vorba de o mişcare lentă, care determină compresiunea
şi îndesarea rocilor (Mac, 1976) care intră în alcătuirea substratului. Cele mai
susceptibile sunt aşadar rocile şi depozitele friabile, poroase, afânate (loessuri,
luturi, nisipuri, argile şi marne nisipoase, deluviile, coluviile şi grohotişurile etc.).
Procesele de tasare sunt condiţionate de prezenţa golurilor din roci şi
depozite, creşterea greutăţii depozitelor, prezenţa particulelor dizolvabile,
exploatarea apelor freatice etc.
De exemplu, pe loessuri în urma procesului de tasare rezultă crovurile
(farfuriile de stepă), de dimensiuni variabile, cu pereţii abrupţi şi fundul plat (fig. 9.
5), acoperit cu un orizont de argile (Mac, 1976). Extinderea crovurilor pe anumite
aliniamente, determină unirea lor şi formarea unor microdepresiuni denumite
găvane şi padine, cu dimensiuni de 0,5 – 3 km lungime.

Fig. 9. 5. Forme de tasare (Ielenicz, 2005, p. 92)

127
 Procesele de alunecare. Această categorie de deplasări materiale pe
versant, se deosebeşte de celelalte tipuri, prin câteva note distincte (Mac, 1976):
apa care mijloceşte alunecarea nu înmoaie întregul depozit pus în mişcare, ci doar
baza lui (patul de alunecare); materialele mobilizate nu curg, ci alunecă; alunecarea
poate afecta atât orizonturile de sol, cât şi rocile subiacente; sub aspect morfologic
alunecările prezintă forme distincte, care le deosebesc de alte tipuri de deplasare pe
versant; sunt o formă rapidă de evacuare a materialelor de la nivelul versanţilor.

Fig. 9. 6. Elementele unei alunecări de teren; a. corpul alunecării; b. partea

terminală; c. râpa de desprindere; d. patul de alunecare; e. blocuri în masa alunecată;
f. rocă marnoasă; g. argile; h. lacuri (Mac, 1996, p. 185).

Cauzele alunecărilor pot fi grupate în felul următor: potenţiale (rocile şi

relieful); pregătitoare (precipitaţiile); declanşatoare (defrişările, eroziunea râurilor,
apa subterană, acţiunea îngheţului, alterarea rocilor, şocul cutremurelor) (Mac, 1986).
Alunecările de teren prezintă mai multe elemente, dintre care se remarcă
(fig. 9. 6 şi fig. 9. 7): frontul de desprindere (de obicei se prezintă sub forma unui
abrupt); corpul alunecării (care cuprinde materialele desprinse şi deplasate); ulucul
alunecării (reprezintă partea mai coborâtă aflată între râpa de desprindere şi corpul
alunecării, pe suprafaţa lui se pot forma bălţi sau lacuri); flancurile (reprezintă
pereţii laterali de desprindere); fruntea alunecării (reprezintă partea terminală a
alunecării); talpa sau suprafaţa de alunecare (planul pe care a avut loc alunecarea);
Alături de aceste elemente mai sunt trepte, crăpături, taluze secundare, încreţituri
de refulare etc.
Clasificarea alunecărilor de teren. Dintre numeroasele criterii de
clasificare a alunecărilor de teren, cel mai utilizat este acela care porneşte de la
forma corpurilor de alunecare; în formă se reflectă structura şi geneza alunecărilor
(Mac, 1986).

128
 Fig. 9. 7. Alunecările de teren de pe versantul nordic al Dealului Cergăului; 1.
nivelul inferior de eroziune din Podişul Secaşelor; 2. râpă de desprindere stabilă; 3. râpă de
desprindere instabilă; 4. frunte de alunecare activă; 5. frunte de alunecare stabilă; 6.
deformări ale corpului alunecări; 7. bălţi; 8. alunecări superficiale; 9. glacis; 10. mal abrupt;
11. curs de apă; 12. intravilan; 13. limita intravilanului.
După acest criteriu se disting următoarele tipuri de alunecări: alunecări în
brazde (afectează doar orizontul de sol şi sunt condiţionate pe de o parte de
repetarea proceselor de îngheţ-dezgheţ, iar pe de altă parte de umezirea
substratului); alunecări lenticulare (se remarcă prin prezenţa unui abrupt de
desprindere şi a corpului sub formă de lentilă, care de obicei nu ajunge la partea
inferioară a versantului, ci rămâne suspendat pe profilul acestuia); alunecări în
monticuli, movile sau glimee (afectează suprafeţe mari de teren, uneori peste 200 –
300 ha, iar patul alunecării se găseşte la adâncimi de 20 – 50 m; râpa de
desprindere se prezintă sub forma unui abrupt foarte înclinat, iar corpurile de
alunecare de formă conică, piramidală sau trapezoidală se dispun în şiruri
aproximativ paralele cu râpa de desprindere (fig. 9. 8); cele mai cunoscute

129
alunecări de acest tip sunt cele de la Saschiz, Şaeş, Movile, Fânaţele Clujului);
alunecări în trepte sau pseudoterase (masa alunecată se îndepărtează foarte puţin de
râpa de desprindere, determinând apariţia unei trepte în profilul versantului;
substratul, alcătuit îndeosebi din roci argiloase, este afectat pe adâncimi de 5 – 30
m); alunecări complexe.

Fig. 9. 8. Harta geomorfologică a alunecărilor de la Secăşel; 1. suprafaţa de

nivelare a Secaşelor; 2. interfluviu secundar; 3. front de desprindere; 4. mlaştină; 5.
glimee; 6. aliniament de glimee; 7. desprinderi secundare; 8. prăbuşiri; 9. alunecări
superficiale; 10. fruntea alunecării; 11. pluviodenudare; 12. şiroire; 13. glacis; 14. luncă;
15. râuri; 16. maluri.

Procese de deplasări prin curgere. Se produc atât prin intermediul apei,

se mai numesc şi umede, cât şi în mediu uscat (Mac, 1986).
Deplasarea prin curgerea sfărâmăturilor. Procesul este specific teritoriilor
aride şi semiaride, precum şi în cele lipsite de un înveliş vegetal şi edafic din
teritoriile montane. Realizarea unui astfel de proces este posibil în condiţiile
prezenţei unui orizont de dezagregare consistent, alcătuit din elemente rotunjite,

130
dispuse pe versanţi cu înclinare de 15 – 25o. Formele specifice care se
individualizează sunt din categoria torenţilor uscaţi şi a văilor de pietre (Mac, 1986).
Porniturile de nisip. Sunt caracteristice teritoriilor deşertice şi
semideşertice, pe plaje înclinate, pe versanţii alcătuiţi din gresii şi
conglomerate etc., în urma lor se formează taluze sortate la baza abrupturilor
(Mac, 1986).
Curgerile noroioase. În funcţie de material şi mecanismul realizării ele
sunt de mai multe tipuri: torenţii noroioşi (se formează pe roci marnoase şi
argiloase, în condiţiile alternanţei perioadelor secetoase cu cele ploioase, pe fondul
degradării terenului în urma despăduririlor şi a suprapăşunatului; ca forme se
remarcă: bazinul de recepţie, canalul de curgere şi conul de împrăştiere); curgerile
de cenuşă vulcanică (în timpul sau după erupţia vulcanică, are loc sub efectul
ploilor, curgerea cenuşilor depuse) (Mac, 1986).
Curgerile de nisipuri umede. În condiţiile supraumezirii, depozitele
nisipoase sunt afectate de procesul de curgere. El este condiţionat de înclinarea
substratului şi dimensiunea particulelor de nisip, în sensul că cele fine şi rotunjite
curg la o umezire mai redusă, comparativ cu cele mari şi colţuroase, care au nevoie
de o umezire mai puternică pentru a se deplasa (Mac, 1986).
Solifluxiunea. Aceasta este un proces lent şi continuu de curgere pe
versanţi a unor sfărâmături sau soluri ca urmare a dezgheţului, în condiţiile în
care substratul rămâne saturat cu apă; este specifică condiţiilor periglaciare.
Procesul „începe dinspre suprafaţa terenului, unde se dezgheaţă un prim orizont,
care va curge pe cel rămas îngheţat; la o nouă dezgheţare, într-un orizont mai
adânc, se va realiza o altă deplasare pe substratul rămas îngheţat. Se poate
astfel vorbi de o succesiune de suprafeţe de alunecare situate, progresiv, la
adâncimi din ce în ce mai mari, pe măsura evoluţiei dezgheţului” (Mac, 1986,
pp. 84 - 85). Solifluxiunea poate avea loc şi pe suprafeţe cu valori ale înclinării
de 2 – 3o, rezultând forme de tipul ridurilor, ondulărilor, marghilelor şi brazdelor
înalte de până la 0,5 m etc.
Deplasările de teren complexe. În această categorie se includ cele care se
produc prin conlucrarea unui număr mare de factori şi variabile.
Deplasare de tip creep sau creeping. Sunt deplasări independente unele de
altele, ale particulelor care intră în alcătuirea substratului, fapt care conduce în final
la o redistribuire a materialelor (Mac, 1976). Cauzele acestui proces complex sunt
multiple: variaţiile termice, hidratarea, îngheţ-dezgheţul, capilaritatea, infiltrarea
apei, creşterea rădăcinilor, activitatea vieţuitoarelor din sol (Mac, 1986).
În urma creep-ului, la suprafaţa terenului rezultă ondulări ale cuverturii
vegetale, deformarea suprafeţelor construite, înclinarea şi curbarea arborilor,
înclinarea stâlpilor etc. (fig. 9. 9).

131
 Fig. 9. 9. Efectul creep-ului asupra îndoirii stratelor (Sharpe, 1938, cit. de Cioacă,
2006, p. 177)

Deraziunea. Este un proces complex de deplasare a materialelor, datorat

acţiunii mecanice a depozitelor instabile, asupra suportului litologic, la care se
adaugă alunecarea superficială şi dispersia particulelor prin spălare (Mac, 1986).
În urma deplasării materialelor instabile spre partea inferioară a
versantului, vor rezulta forme reziduale de tipul văilor de deraziune, crestelor de
deraziune, martorilor de deraziune (fig. 9. 10). Repetarea procesului se soldează cu
retragerea versanţilor spre interfluvii, acestea din urmă transformându-se în creste
de intersecţie, prevăzute cu o alternanţă de martori şi înşeuări.
În aceste condiţii se ajunge la un relief specific, denumit de deraziune, în
formarea căruia un rol important îl deţine şi litologia (alternanţe de nisipuri, argile,
marne, loessuri) alături de climat (alternanţă sezonieră: cald şi uscat, rece şi umed).
Relieful de deraziune din Podişul Boiului (Dealurile Jacodului) este unul
relict, generat în timpul stărilor geomorfologice din pleistocenul mediu şi superior.
Reprezentarea cartografică a formelor de relief rezultate în urma proceselor
de deplasare a materialelor pe versant, se face în funcţie de scara aleasă. De exemplu,
o alunecare de teren pe o hartă a proceselor geomorfologice actuale, elaborată la
nivel microscalar, apare la legendă redată prin mai multe semne convenţionale, care
indică părţile ei componente (fig. 9. 7), în timp ce pe acelaşi tip de hartă, dar la nivel
macroscalar, va fi reprezentată în structura legendei în mod simplificat, printr-un
singur semn convenţional (fig. 9. 8, cazul alunecărilor superficiale).

132
 Fig. 9. 10. Harta geomorfologică a interfluviului dintre văile Şoimuşu Mic şi
Şoimuşu Mare; 1. martor de eroziune; 2. interfluvii secundare; 3. scarpul văilor de
deraziune principale; 4. scarpul văilor de deraziune secundare; 5. alunecări superficiale
în brazde; 6. replaturi structurare; 7. ravene; 9. glacis; 10. râu; 11. localităţi (după I.
Mac, 1969)

9. 2. 2. Reprezentarea cartografică a albiilor, luncilor şi teraselor

Reprezentarea cartografică a formelor de relief generate de către dinamica

albiilor fluviale, se realizează de obicei în aceeaşi secţiune de hartă
geomorfologică, atât datorită apropierii dintre ele, cât şi datorită înrudirii genetice.
Formele de relief specifice albiilor. O dată cu permanentizarea scurgerii
la nivelul albiilor, acţiunea apei asupra patului aluvial şi a malurilor devine
continuă, contribuind la geneza unor forme de relief specifice.
Apa care curge în cadrul albiilor fluviale, le modelează în funcţie de
energia pe care o posedă, prin intermediul a trei procese geomorfologice: eroziune,
transport şi acumulare.
Analizând forma generală care rezultă în urma dinamicii albiilor, se
evidenţiază că procesul dominant este cel de eroziune, ca rezultat al interacţiunii
apei curgătoare cu patul aluvial. Această afirmaţie este susţinută şi de faptul că în

133
urma persistenţei unei albii pe acelaşi traseu o perioadă îndelungată, rezultă o
formă de relief complexă, denumită vale fluvială.
Sub aspectul definiţiei, albia reprezintă canalul şi malurile care îl
delimitează, prin care se scurg apele la debite medii (Mac, 1976).
În cadrul albiei se întâlnesc pe de o parte forme de eroziune (adâncituri,
marmite, surplombe, repezişuri, praguri), iar pe de alta forme de acumulare
(grinduri, renii, ostroave aluviale, insule etc.).
Alături de albia propriu-zisă sau albia minoră, există şi noţiunea de albie
majoră. Ea reprezintă secţiunea de vale supusă modificărilor fluviatile la creşteri
periodice de nivel; se caracterizează prin forme de relief specifice, rezultate în
urma procesului hidrodinamic: meandre, martori de eroziune, grinduri laterale,
bălţi pe cale de anastomozare etc. (Mac, 1976).
După forma pe care o iau albiile în plan topografic se deosebesc trei tipuri:
albii drepte, albii despletite şi albii meandrate.
Albiile drepte, sau sectoarele de albii drepte, sunt considerate cele care pe o
distanţă de cel puţin 10 ori lăţimea lor, îşi menţin direcţia liniară.
Albiile despletite sunt caracterizate de prezenţa mai multor canale (braţe)
ce se reunesc şi se despart din loc în loc; pentru categorisirea lor se utilizează
valorile coeficientului de ramificare (Kd), care este un raport între suma lungimii
braţelor cursului şi lungimea cursului, măsurată de-a lungul albiei principale.
Albiile sinuoase sau meandrate sunt acelea care, datorită unor cauze
intrinseci şi extrinseci nu îşi păstrează traseul liniar. Pentru determinarea gradului
de abatere a lor de la direcţia liniară, şi încadrarea la albii sinuoase sau meandrate
se calculează valoarea coeficientului de sinuozitate (Ks) care este raportul dintre
lungimea reală a râului (L) sau a sectorului de râu analizat şi lungimea în linie
dreaptă a distanţei dintre extremităţile râului sau a sectorului considerat (AB):

L
Ks 
AB

În general valorile coeficientului de sinuozitate variază între 1 şi 4, sau

chiar mai mult în unele cazuri (Mac, 1986). Râurile cu un coeficient de sinuozitate
mai mare de 1,3 (după Chang, 1979) sau 1,5 (după Leopold, Wolman, 1957) sunt
considerate meandrate, iar acelea pentru care valoarea este mai mică de 1,1
(Schumm, 1977) se consideră rectilinii.
Meandrele se remarcă prin câteva elemente, care ajută la caracterizarea lor
(Mac, 1986): lungimea (L), amplitudinea (A), raza de curbură (rm), talvegul (T),
lăţimea albiei (l), sinuozitatea P (P = T/L) şi unghiul maxim dintre traseul
meandrului şi direcţia medie spre aval a acestuia (ω), la care se adăugă lungimea
totală pe meandru (M) (fig. 9. 11) şi adâncimea albiei (d). De asemenea, când se
studiază meandrele se delimitează şi formele de relief adiacente albiei cum sunt:
134
lobul (suprafaţa delimitată în interiorul buclei unui meandru) şi pedunculul
meandrului (secţiunea cea mai îngustă a lobului) (Mac, 1986).

Fig. 9. 11. Elementele meandrului; L1, L2 – lungimea meandrelor; A1, A2 –

amplitudinea meandrelor; ω – unghiul maxim dintre traseul meandrului şi direcţia
medie spre aval a acestuia (Mac, 1986, p. 134)

Conform autorului citat, principalii factori luaţi în considerare pentru

determinarea cauzelor meandrării sunt: factorul litologic, debitul lichid, debitul
solid, scurgerea helicoidală, panta generală.
Dintre acestea, procesul scurgerii şi acţiunea mecanică asupra patului
aluvial şi a malurilor sunt factorii principali care dictează relieful specific albiilor,
valoarea elementele morfometrice (lăţime, adâncime, pantă etc.) şi concretizează
tipul de geometrie în plan a albiilor şi stadiul lor de evoluţie (Mac, 1986).
Comparativ cu celelalte tipuri de albii, în cazul celor meandrate procesele şi
depozitele diferă numai parţial, în schimb se înregistrează diferenţe mari referitor la
modelarea malurilor. Se evidenţiază în acest sens două tipuri de mal: concav (unde
are loc eroziunea) şi convex (caracterizat de formarea reniilor prin acumulare).
Evoluţia meandrelor. Pe fondul dinamicii diferenţiate a malurilor, şi
anume, eroziune la malul concav, acumulare la cel convex, meandrele îşi schimbă
poziţia. La acest proces contribuie şi abaterea liniei celor mai mari viteze spre
malul concav, pe care îl erodează, îi accentuează concavitatea şi îl determină să se

135
retragă. Comparativ cu malul concav, celui convex îi sunt specifice procesele de
acumulare (agradare) fapt care determină formarea reniei.
Prin accentuarea malului concav, urmată de părăsirea malului convex, se
ajunge la accentuarea buclei meandrelor şi reducerea treptată a spaţiului dintre
două bucle succesive de meandru, până la forma de peduncul. Această din urmă
poate fi cu timpul secţionat, iar cursul râului să fie îndreptat printr-o albie nouă,
fenomen cunoscut sub denumirea de autocaptare de meandru. În urma unei astfel
de evoluţii rezultă forme de relief specifice: belciugul (vechiul meandru), popina
(porţiunea de uscat rămasă în interiorul belciugului), pragul (denivelarea în profilul
albiei apărută în sectorul de autocaptare a meandrului) microterasele de meandru
(treptele rezultate prin adâncirea şi alungirea spre aval a buclei de meandru).
Sub aspectul localizării, meandrele se dezvoltă în interiorul albiei majore şi
al luncii într-un spaţiu denumit pat sau coridor de meandrare (Mac, 1976).

Studiu de caz: evoluţia cursului Târnavei prin autocaptări de meandru.

Observarea atentă a culoarelor de meandrare, a râurilor din diverse teritorii,
relevă că alături de actualele talveguri pe care are loc scurgerea, există o serie de
meandre părăsite, care permit reconstituirea vechilor trasee ale râurilor.
Spre exemplificare a fost ales cursul Târnavei între Blaj şi Mihalţ, în cadrul
căruia există numeroase braţe părăsite care în intervalul Boreal-Atlantic din
Holocen, dar şi ulterior erau funcţionale (Pendea, 2005).
În figura 9. 12 se poate urmării configuraţia cursului Târnavei în urma
reconstituirii acestuia pe baza meandrelor părăsite. Vechiul curs, între Blaj şi Mihalţ,
avea o lungime de 31 km şi un coeficient de meandrare de 2,1. Atât valoarea
lungimii cât şi a coeficientului de meandrare, datorită modului de evoluţie a cursului,
au înregistrat scăderi, ajungându-se înainte de autocaptarea din iulie 1975 la o
lungime de 24,3 km şi un coeficient de 1,62 pentru ca ulterior acesteia lungimea fie
de 21,5 km, iar valoarea coeficientului de meandrare 1,45 (fig. 9. 13).
Configuraţia în plan a albiei Târnavei este în principal rezultatul desfăşurării
procesului de meandrare liberă. Ea este caracteristică îndeosebi albiilor formate în
depozite aluvionare, care prin friabilitatea lor permit deplasarea laterală a
meandrelor; în situaţia albiilor cu meandrare liberă, meandrele întrunesc condiţii
favorabile pentru a parcurge toate stadiile de evoluţie, de la iniţierea meandrării şi
până la autostrăpungere, care se realizează prin autocaptare (Ichim et al., 1989).
În cazul Târnavei, autocaptarea meandrelor este percepută ca un fenomen
de ajustare a pantei şi lungimii râului, ca răspuns la factorii perturbatori intrinseci şi
extrinseci, care se manifestă zilnic, dar mai ales în timpul viiturilor. Albia minoră a
Târnavei are lăţimi care variază între 80 şi 200 m şi este constituită din pietrişuri,
nisipuri fine şi mâluri depuse de către râu, la care se adaugă grinduri şi ostroave. O
mare parte din acestea au fost distruse în urma exploatărilor de nisip şi pietriş,

136
fenomen care aluat amploare în ultimii 50 ani. Malurile au înălţimi medii cuprinse
între 1,5 şi 4 m; racordul albiei cu lunca se realizează prin maluri abrupte îndeosebi
la concavităţile de meandru.

Fig. 9. 12. Meandrele reconstituite ale Târnavei; 1. râuri principale; 2. afluenţi; 3. limita
culoarului de meandrare. 4. localităţi

Fig. 9. 13. Meandrele actuale ale Târnavei; 1. râuri principale; 2. afluenţi; 3. limita
culoarului de meandrare. 4. localităţi

Cea mai recentă autocaptare de meandru, înregistrată în vecinătatea

localităţii Crăciunelul de Jos, a avut loc în 1975, datorită viiturii din data de 3 iulie.
În timpul acesteia Târnava a avut la postul hidrometric Mihalţ un debit de 1350
m3/s (Sorocovschi, 1996), care a determinat ca scurgerea să se realizeze pe
suprafeţe extinse şi la nivelul inundabil al luncii. În condiţiile în care debitul mediu
multianual al Târnavei, la acelaşi post hidrometric este de doar 28,9 m3/s, un astfel
de debit a fost perceput ca o descărcare energetică de mare amploare.

137
 Fig. 9. 14. Harta geomorfologică a văii Târnavei la Crăciunelul de Jos; 1.
Pluviodenudare; 2. Şiroire; 3. Ravena Rupturi; 4. Alunecări superficiale; 5. Prăbuşiri; 6.
Complex de procese geomorfologice actuale; 7. Glacis; 8. Fostul curs al Târnavei; 9. Bălţi;
10. Mlaştini; 11. Afluent; 12. Albia Târnavei; 13. Frunte de terasă; 14. Luncă; 15. Carieră;
16. Localitate

Autocaptarea a avut loc prin străpungere, fiind datorată apropierii a celor

două curburi opuse ale buclei de meandru, până la momentul în care pedunculul a
fost secţionat. În urma procesului de autocaptare lungimea râului între Blaj şi
Crăciunelul de Jos s-a redus cu 1,9 km, iar valoarea coeficientului de meandrare a
scăzut de la 1,78 la 1,33 (fig. 9. 14), comparativ cu scăderea de la 1,62 la 1,45
pentru întregul curs al Târnavei între Blaj şi Mihalţ; se remarcă aşadar o evidentă
îndreptare a traseului meandrat al Târnavei. Autocaptarea a fost pregătită de

138
procesele care afectau malurile concave ale meandrului, fiind vorba de fapt de
existenţa unei morfologii moştenite din timpul viiturii care a avut loc în intervalul
1 – 13 mai 1970, al cărei debit măsurat a fost de 1280 m 3/s (Sorocovschi, 1996).
La menţinerea unei stări de instabilitate în cuprinsul albiei au contribuit şi
exploatările de balast din vecinătate, care prin degradarea malurilor au determinat
reducerea distanţei dintre cele două curburi (braţe) ale buclei de meandru, la mai
puţin de 300 m.
Răspunsul albiei la debitele tranzitate şi acţiunea antropică asupra
malurilor, s-a concretizat în acest caz prin crearea unei noi albii pe o lungime
de 300 m. În acelaşi timp, albia veche rămasă suspendată a fost abandonată, cu
excepţia perioadelor cu debite 800 m 3/s, când apa reintră pe vechiul curs,
contribuind la colmatarea lui, aşa cum s-a întâmplat în anii 1980, 1995, 1998,
2000 etc.
În momentul de faţă, cursul Târnavei fiind supus influenţelor componentei
antropice, care a intervenit prin lucrări de îndiguire şi consolidare a malurilor, este
dificil să se întrevadă locul şi timpul când o nouă autocaptare de meandru va avea
loc. Totuşi cel mai susceptibil areal este situat în aval de Mihalţ, unde distanţa între
un mal concav al Târnavei şi unul de acelaşi fel al Mureşului s-a redus în urma
viiturii din iunie 1998 la 320 m. În acest caz va fi vorba de o captare laterală, în
urma căreia Târnava va fi captată de Mureş, iar rezultatul acesteia va fi mutarea
locului de confluenţa a celor două râuri mai în amonte cu 1,3 km.
Lunca râului. Ea este fâşia de teren rămasă de o parte şi de alta a albiei,
rezultată în urma dezvoltării albiei majore şi a părăsirii acesteia datorită
readâncirii albiei minore (cauze climatice, tectonice etc.), care în funcţie de
condiţiile locale ajunge să îşi creeze o nouă albie majoră. Acesta din urmă poate
ajunge şi ea în condiţia de luncă, făcând posibilă trecerea luncii vechi în categoria
teraselor (Mac, 1976).
Ca urmare, lunca este o albie complexă, transformată şi netezită, ca rezultat
al atingerii unui echilibru dinamic între eroziune şi acumulare sub aspectul
dinamicii albiei. Pe suprafaţa luncii procesele de albie sunt practic inexistente, ea
fiind acoperită de ape doar la debite catastrofale.
În funcţie de poziţia albiei în cadrul luncilor, acestea pot fi simetrice (când
râul curge pe axul luncii) sau asimetrice (când lunca se dezvoltă preponderent doar
pe una din părţile albiei).
În profil transversal se remarcă existenţa a trei porţiuni (Mac, 1976): lunca
internă (aproape de albia râului, alcătuită preponderent din grinduri laterale); lunca
centrală (care păstrează urmele vechilor despletiri, meandre şi ostroave, la care se
adaugă mlaştini); lunca externă (este situată la contactul cu terasele sau cu
versantul, fiind parazitată cu materiale coluvio-proluviale).

139
 În urma reprezentării cartografie a luncilor, se încearcă scoaterea în
evidenţă a suprafeţelor plane şi relativ extinse ocupate de acestea în cadrul
culoarelor de vale (fig. 9. 15). În majoritatea cazurilor luncile se reprezintă la scară
prin simboluri care indică suprafeţe, utilizând metoda fondului cantitativ.

Fig. 9. 15. Microrelieful luncii; A – sectorul intern; B – sectorul median; C –

sectorul extern; 1. grinduri; 2. microdepresiuni; 3. lacuri; 4. agestre; 5. cursuri de apă
paralele cu râul principal; 6. terasă; 7. popină; 8. meandru părăsit (Hosu, 2009, p. 89)

Terasele râurilor. Acestea sunt forme de relief cu aspect de trepte

alungite, desfăşurate fragmentar în lungul văilor, care la origine au funcţionat ca
albii majore ale râurilor (Mac, 1996) şi apoi ca lunci. Conform autorului citat, după
formarea luncii râul se poate adâncii, în conformitate cu un nou nivel de bază,
lăsând suspendată vechea luncă sub formă de terasă. În formarea teraselor există
trei faze principale: faza de eroziune (când are loc sculptarea albiei minore), faza
de acumulare (de aluvionare a râurilor) şi faza tăierii frunţii terasei (când are loc
readâncirea râului datorită coborârii nivelului de bază).
Terasă fluvială se distinge morfologic prin câteva elemente: podul terasei
(suprafaţa relativ netedă provenită din vechiul nivel al luncii), fruntea terasei
(planul înclinat ce separă podul de suprafaţa luncii actuale sau de podul terasei
situată mai jos altitudinal), muchia terasei (linia rezultată din intersecţia podului cu
fruntea) şi ţâţâna terasei (linia ce indică intersecţia podului terasei cu forma
imediat superioară altitudinal).
La reprezentarea cartografică a teraselor fluviale, în funcţie de scara
aleasă, dintre elementele acestora se scot în evidenţă îndeosebi podul, fruntea şi
muchia (fig. 9. 14).

140
 9. 3. Reprezentarea cartografică a reliefului glaciar

În teritoriile în care se înregistrează precipitaţii sub formă de zăpadă şi se

întrunesc condiţii pentru acumularea şi persistenţa ei la nivelul substratului în tot
cursul anului, se ajunge la transformarea acesteia în firn şi apoi în gheaţă de gheţar.
Pe măsură ce grosimea gheţii creşte şi ajunge la valori de cel puţin 60 m,
ea începe să fie antrenată într-o mişcare de tip curgere (Sharp, 1998, citat de Urdea,
2005). Curgerea gheţii este posibilă, deoarece ea se comportă ca un corp solid-
plastic, plasticitate care este pusă pe seama presiunii exercitate de masa de gheaţă,
recongelării, deformării cristalelor datorită alunecărilor care au loc pe planurile de
cristalizare etc. (Mac, 1986).
Datorită transferului care are loc din sectorul de acumulare spre cel de
ablaţie, masa de gheaţă, prin dinamica ce o caracterizează, începe să exercite o
acţiune de modelare a substratului, determinând formarea unui relief glaciar. La fel
ca modelarea din albiile râurilor, modelarea glaciară execută o triplă acţiune:
eroziune, transport şi acumulare.
Tipuri de gheţari. Spectrul formelor ce intră în componenţa reliefului
glaciar este condiţionat de tipul gheţarilor care au conlucrat la geneza lui.
Există diverse criterii de clasificare a gheţarilor, de la cele clasice care îi
împart în gheţari de calotă (cu subtipurile antarctic, groenlandez, islandez,
Spitzberg) şi gheţari montani (de circ, de vale, de podiş, de crater), cu numeroase
tipuri şi subtipuri, la cele mai recente, mult mai obiective şi complexe.
O clasificare complexă a gheţarilor a fost realizată în 1970 de către
Serviciul de Monitorizare Mondială a Gheţarilor (Word Glacier Monitoring
Service) din cadrul Asociaţiei Internaţionale a Ştiinţelor Hidrologice (IAHS)
(IAHS, 1995, citat de Urdea, 2005), clasificare structurată astfel:
I. Clasificarea primară: calote continentale, câmp de gheaţă, bonetă de
gheaţă, gheţar de ieşire, gheţar de vale, gheţari montani, glacieret şi câmpuri de
gheaţă, gheţar de şelf, gheţar de pietre.
II. Clasificarea după formă: gheţar de bazine compuse, gheţar de bazin
compus, gheţar de bazin simplu, gheţar de circ, gheţar de nişă, gheţar de crater, şorţ
de gheaţă, gheţar de grup, gheţar rest.
III. Clasificare după caracteristicile frunţii: gheţar de piemont, gheţari de
extindere de picior de munte, gheţar-lob, gheţar cu frunte fătătoare, gheţar cu frunte
de concreştere.
În continuare va fi prezentată clasificarea gheţarilor după criteriul
morfologic, cel mai utilizat în literatura geomorfologică de specialitate (Urdea,
2005). După acest criteriu, conform autorului citat gheţarii se împart în două
categorii: neconstrânşi de topografie şi constrânşi de topografie.

141
 Din categoria gheţarilor neconstrânşi topografic sau independenţi de
topografie fac parte „unităţile glaciare care se caracterizează prin faptul că se
supraimpun topografiei de dedesupt, iar direcţiile de mişcare a gheţii reflectă în
primul rând dimensiunile şi forma masei de gheaţă şi extrem de puţin specificul
morfologic al suprafeţei pe care repauzează” (Urdea, 2005, p. 70-71); se remarcă
în acest sens calotele glaciare, gheţarii de şelf şi gheţarii de ieşire, cu precizarea că
ultimii fac tranziţia spre gheţarii constrânşi de topografie.
În categoria gheţarilor constrânşi de topografie sunt incluşi cei „a căror
formă şi direcţie de deplasare sunt impuse de caracteristicile topografice ale
reliefului cu care interacţionează masa de gheaţă” (Urdea, 2005, p. 86); se
evidenţiază astfel câmpurile de gheaţă şi gheţarii de platou; gheţarii de circ; gheţarii
de vale; gheţarii de piemont, carapacele de gheaţă, gheţarii de crater, şorţurile de
gheaţă, franjurile de gheaţă; la aceştia se adaugă alte categorii de gheţari (Urdea,
2005): gheţari de nişă, gheţari de crater, carapacele de gheaţă, şorţurile de gheaţă,
franjurile de gheaţă, gheţari regeneraţi (gheţari căzuţi sau glacierets).
Relieful glaciar de eroziune. Eroziunea glaciară, denumită şi exaraţie, se
referă în general la procesul de roadere şi îndepărtare a rocilor patului glaciar de
către un gheţar (Kotlyakov, Smolyarova, 1990, citat de Urdea, 2005). Eroziunea
propriu-zisă este precedată de falimentul patului glaciar, acţiunea la baza căreia
stau mai multe mecanisme, între care se remarcă iniţial fracturarea şi zdrobirea,
apoi evacuarea rocilor fracturate şi zdrobite (Urdea, 2005).

Fig. 9. 16. Forme glaciare profilate; A. rocdrumlin; B. stâncă asimetrică; C.

drumlin; D. drumlin stâncos; E. roci mutonate (tipul stoss-and-lee – presate şi libere);
F. „ţanc şi coadă” (craig and tail) (Dionne, 1984, 1987, cit. de Urdea, 2005, p. 211)

142
 Formele de relief rezultate în urma eroziunii glaciare sunt „modificări
produse de către masele de gheaţă asupra patului de rocă, în maniera în care
geometria hidraulică a patului devine mai eficientă pentru evacuarea gheţii”
(Evans, 1969, citat de Urdea, 2005, p. 195). Doar aşa poate fi explicată marea lor
diversitate, de la forme centimetrice (striuri glaciare) la circuri şi văi glaciare de
zeci de km lungime, sau suprafeţe de mii km2 sculptate glaciar (Urdea, 2005);
unele dintre ele sunt vizibile îndeosebi după retragerea şi topirea gheţarilor. La
modul general se împart în microforme, forme intermediare şi macroforme.
Din categoria microformelor fac parte: striuri; fracturi, scobituri şi urme de
lovire; „cozi de şobolan”; formele P sau formele modelate plastic (Urdea, 2005).
Formele intermediare, prin dimensiune şi caracteristici genetice
evidenţiază fidel interacţiunea dintre geologie, topografie şi curgerea gheţii şi a
apelor de topire (Benn, Evans, 1998, citat de Urdea, 2005). Conform autorilor
citaţi, în această categorie se includ rocile mutonate (roches moutonnees sau
berbecii glaciari), spatele de balenă, rocdrumlinurile, canalele glaciare şi formele
de tip „crag şi tails” (ţanc şi coadă) (fig. 9. 16).
Macroformele eroziunii glaciare furnizează cea mai izbitoare mărturie a
imensului potenţial de eroziune a gheţarilor (Benn, Evans, 1998, citat de Urdea,
2005). În categoria acestor forme se includ circurile glaciare, văile glaciare (fig. 9.
17) şi fiordurile, fjeld-urile, nunatak-urile, depresiunile de subsăpare glaciară.

Fig. 9. 17. Relief glaciar din Munţii Făgăraş (Nedelcu, 1965, planşă simplificată)

143
 Circurile glaciare, cu toate că poartă această denumire, la geneza lor nu au
participat în mod exclusiv gheţari, ci şi procese periglaciare, cu alte cu cuvinte au
rezultat prin interacţiunea activităţii glaciare şi periglaciare (Sugden, John, 1976,
citaţi de Urdea, 2005). Circul glaciar este o depresiune cu versanţi abrupţi, dispuşi
în amfiteatru, care a fost sau mai este ocupată de un gheţar; pot fi simple, compuse
şi asociate. El prezintă trei elemente distincte: versanţii sau pereţii circului, bazinul
şi pragul. Versanţii pot fi simpli sau în trepte. În lipsa gheţarului, în bazinul circului
se pot forma lacuri glaciare. Pragul glaciar s-a format în urma procesului de
subsăpare din cadrul circului, şi are rolul de a închide circul în aval.
În strânsă legătură cu evoluţia circurilor glaciare sunt custurile. Ele se
formează în urma dezvoltării circurilor în detrimentul interfluviilor care le separă,
care ajung în cele din urma la forma unor creste. Părţile mai coborâte altitudinal ale
acestora se numesc şei de transfluenţă, şi au fost modelate de gheaţa care se
scurgea dintr-un circ în altul. În unele situaţii custurile ajung să fie consumate,
rămânând din ele doar vârfuri piramidale sau conice cunoscute sub denumirea de
hornuri (de exemplu Vârful Matterhorn din Munţii Alpi). La modelarea custurilor
contribuie şi procesele periglaciare.
Văile glaciare şi fiordurile sunt cele mai cunoscute forme de relief asociate
eroziunii glaciare, exercitate de un flux liniar de gheaţă, canalizat de obicei pe traseul
fostelor văi fluviale (Urdea, 2005). Conform autorului citat, forma tipică de uluc sau
de jgheab se explică prin aceea că forma semicirculară este cea mai eficientă pentru
evacuarea gheţii, oferind la volumul de gheaţă evacuat rezistenţa fricţională minimă.
Spre deosebire de văile fluviale, profilul longitudinal al văilor glaciare prezintă
discontinuităţi datorate pragurilor glaciare, treptelor şi depresiunilor de subsăpare
glaciară, ultimele, îndeosebi după topirea gheţarilor ajung să fie ocupate de lacuri
barate de praguri sau morene. Eroziunea gheţarilor fiind mai mare în văile principale,
decât în afluenţii lor, determină formarea văilor suspendate.
Fiordurile sunt o categorie aparte de văi glaciare, care se remarcă prin
versanţi abrupţi şi înalţi şi prin faptul că sunt inundate de apa mării cu care comunică.
Se întâlnesc în Norvegia, Scoţia, Svalbard, Islanda, Groenlanda, Labrador, Alaska,
Columbia Britanică, Arhipelagul Arctic Canadian, Chile, Noua Zeelandă.
Fjeld-urile se prezintă sub forma unor câmpii înalte sau podişuri, modelate
pe un substrat rezistent; practic este vorba de un asamblaj de forme, dintre care cele
mai multe sunt de natură erozivă (Mac, 1976). Se remarcă în acest sens platoul
canadian, câmpiile din Scandinavia, pe suprafaţa cărora suprafeţele striate, şănţuite
de caneluri, şlefuite, bazinele litologice, rocile moutonnees etc., sunt toate
rezultatul deplasării gheţarilor.
Nunatak-urile sunt martori erozivo-structurali, detaşaţi din suprafaţa
fjeld-urilor, pe fondul rezistenţei diferenţiate la eroziune a substratului. Datorită

144
poziţiei la partea superioară a gheţarilor, ei sunt modelaţi şi prin intermediul
proceselor periglaciare.
Depresiunile de subsăpare glaciară sunt forme sculptate în roca în loc, de
dimensiuni foarte diferite, de la cele situate între berbecii glaciari, la cele cu
suprafeţe de zeci de mii km2 şi adâncimi de peste 100 m, cum sunt cele ocupate de
Marile Lacuri din America de Nord (suprafaţă totală de 247.400 km2 şi 397
adâncime maximă) sau lacul Geneva din Europa (Urdea, 2005).
Reprezentarea grafică a celor trei categorii de forme (microforme, forme
intermediare şi macroforme) rezultate în urma eroziunii glaciare, se va realiza în
funcţie de scară aleasă şi dimensiunile acestora. În aceste condiţii, microformele şi
formele intermediare se reprezintă prin simboluri în afară scării (), cu excepţia
cazului când se utilizează o scară de reprezentare foarte mare. La rândul lor
macroformele se pot reprezenta cu uşurinţă prin simboluri la scară (fig. 9. 17),
datorită dimensiunilor favorabile care le au în acest sens.
Relieful glaciar de acumulare. Materialele erodate şi transportate de
gheţari, în funcţie de dinamica acestora, ajung sa fie sedimentate, generând formele
de acumulare glaciară; ele pot fi identificate în totalitate, îndeosebi după topirea
maselor de gheaţă.
Pentru indicarea produselor depozitării glaciare terestre se utilizează
îndeosebi termenii de till şi morenă. Termenul de till indicând un depozit ce se
poate analiza după tehnici sedimentologice, este utilizat îndeosebi de către geologi
(Urdea, 2005). Termenul de morenă este preferat de către geomorfologi şi geografi,
indicând depozite de acumulare glaciară care se remarcă printr-o expresie
independentă a suprafeţei sale (Sugden, John, 1976, citaţi de Urdea, 2005).
Depozitele glaciare sunt caracterizate de câteva trăsături diagnostic: sunt
nesortate şi conţin sfărâmături de roci de diferite dimensiuni prinse într-o matrice
fină; au în componenţa lor materiale şi roci foarte diferite aduse de la distanţe
apreciabile; pietrele striate ocupă o proporţie însemnată; sunt mai compacte decât
sedimentele din apropierea lor, datorită presiunii exercitate în timpul depunerii; pot
repauza pe o rocă striată sau pe o bază sedimentară (Goldthwait, 1971, citat de
Urdea, 2000).
Există diverse criterii de clasificare a formelor specifice acumulării
glaciare, de la cele care pornesc de la raportul cu direcţia de mişcare a gheţii,
deosebindu-se în acest sens morene paralele, morene transversale morene fără o
orientare anume, până la cele care au la bază criteriul mediului în care are loc
sedimentarea (Benn, Evans, 1998, citaţi de Urdea, 2005); de ultimul criteriu se va
ţine cont în continuare deosebindu-se: asociaţii şi forme subglaciare; forme
morenele marginale; asociaţii şi forme supraglaciare; asociaţii şi forme proglaciare;
asociaţii şi forme glaciolacustre şi glaciomarine.

145
 Asociaţii şi forme subglaciare. În mediul subglaciar sedimentarea
determină apariţia unor forme depoziţionale şi/sau sculpturale ale patului glaciar,
care sunt indicatori ai proceselor specifice mediului subglaciar (Menzies, Shilts,
1996, citaţi de Urdea, 2005). Din categoria acestor forme cele mai reprezentative
vor fi prezentate în continuare.
Drumlin-urile de forma unor coline alungite, orientate conform direcţiei de
deplasare a gheţarului, cu contur oval şi suprafaţă netedă, sunt constituite din
depozite glaciare, putând avea un miez de rocă în loc (Urdea, 2005). Sub aspect
dimensional se remarcă prin înălţimi de 5-200 m, lungimi între 100 şi peste 1000 m
şi lăţimi de 10-100 m. Ele pot să apară izolat, sau formând adevărate câmpuri de
drumlin-uri, cu mii de forme (fig. 9. 18). De exemplu, câmpul de drumlin-uri din
nord-vestul statului New York, cu o suprafaţă de 7.200 km2, numără 10.000 de
drumlin-uri, cel din partea central estică a statului Wisconsin 7.000, cel din
regiunea Pieksamachi din Finlanda deţine peste 11.000 drumlin-uri desfăşurate pe
16.800 km2 (Urdea, 2005).

Fig. 9. 18. Câmp de drumlin-uri în sud-estul Finlandei (Urdea, 2005, p. 310)

Morenele cu caneluri sau morenele canelate sunt acumulări pe a căror

suprafaţă sunt prezente forme de relief de mică amplitudine de forme unor creste
cu lungime de 10-500 m, lăţime de 1-3 m şi înălţimi mai mici de 2 m; se formează
de obicei în aval de blocuri adăpostite (Urdea, 2005).
Morenele drumlinizate se asemănă cu precedentele, cu deosebirea că,
ansamblul de creste şi coame se află la un nivel mai ridicat, ca dovadă a genezei
erozionale şi sculpturale a acestei morene de fund (Urdea, 2005).
Eskers-urile sunt creste drepte sau sinuoase, de forma unui dig sau
rambleu, alcătuite din nisip şi pietriş glacio-fluvial cu înălţimi de până la 100 m,
lungimi de până la 100 km, cu o lăţime a bazei de la 50 la câteva sute de m.

146
 Morenele Rogen, cunoscute şi sub denumirea de morene cu nervuri sau
morene striate (fig. 9. 19), sunt serii de creste morenaice arcuite spre amont şi
dispuse transversal faţă de direcţia mişcare a gheţii, cu înălţime de până la 30 m,
lăţime de 50-100 cu lungime de câţiva km (Urdea, 2005).

Fig. 9. 19. Forma în plan a morenelor Rogen (Fairbridge, 1968, cit. de Rădoane et al.,
2000, p. 350)

Forme subglaciare asociate gheţii stagnante se referă la morenele Pulji,

morenele Veiki şi morenele mamelonare drumlinizate (Urdea, 2005).
Morenele marginale cunoscute şi sub denumirea de morene terminale şi
recesionale, se întâlnesc la marginea gheţarilor şi sunt de mai multe tipuri: de
împingere în bloc, laterale şi latero-frontale (Urdea, 2005).
Morenele de împingere în bloc se remarcă prin prezenţa unor creste
paralele arcuite, separate de depresiuni (fig. 9. 20); pot ajunge la înălţimi de 150 m
(Urdea, 2005).
Morenele laterale şi latero-frontale sunt specifice gheţarilor de vale şi celor
de ieşire, care prezintă un contact cu versanţii marcat de prezenţa unor acumulări
de debris provenite atât din marginea gheţarilor, cât şi de pe versanţi prin
intermediul avalanşelor; aceste acumulări sunt morene laterale şi latero-frontale.
Morenele frontale de largă extindere sunt cunoscute în Scandinavia sub
denumirea de Salpausselka. Ele se formează la nivelul frontului glaciar, iar după
topirea acestuia se prezintă sub forma unui relief de coline în alternanţă cu
depresiuni. La modul general, numărul şirurilor colinare marchează glaciaţiunile
sau fazele glaciare. De exemplu, în Finlanda formele de tip Salpauselka au o
înălţime de 60 m, se întind pe sute de km, iar distanţa dintre ele, de forma unor

147
culoare denumite pradoline este de câţiva km; profilul lor este asimetric, versantul
dinspre gheţari fiind mai abrupt, iar celălalt extrem de lin (Mac, 1976). În cazul
gheţarilor de vale, individualizarea morenei frontale, are loc după retragerea
gheţarului (Urdea, 2000); o dată cu trecerea timpului, forma lor iniţială de potcoavă
începe să se dezorganizeze, datorită intervenţiei apelor curgătoare care o pot
secţiona. Localizarea morenelor frontale la diferite altitudini, este în măsură să
indice succesiunea fazelor şi stadiilor glaciare.

Fig. 9. 20. Forma în plan a morenelor de împingere (Fairbridge, 1968, cit. de Rădoane
et al., 2000, p. 350)

Asociaţii şi forme supraglaciare. Pe suprafaţa gheţarilor există materiale de

diverse dimensiuni, provenite de pe versanţi. După topirea gheţarilor ele se depun
formând morene mediane. În această categorie se încadrează şi blocurile de mari
dimensiuni transportate de către gheţari, denumite blocuri eratice; de exemplu, cel
de la Stiemitten are o lungime de 4 km, lăţime de 2 km, iar înălţimea maximă
ajunge la 20 m (Urdea, 2005).
Morenele mediane „sunt considerate a fi cele mai izbitoare trăsături ale
gheţarilor de vale complecşi, trădând prin aspectul lor grafic mişcarea simultană a
gheţii şi sfărâmăturilor” (Urdea, 2005, p. 399). Conform autorului citat, pe baza
relaţiilor dintre stocul de sfărâmături şi dezvoltarea morfologică a morenelor se
individualizează trei tipuri principale: morene dominant ablaţionale, morene de
confluenţă glaciară şi morene de avalanşă.
Relieful generat prin topirea gheţii stagnante se referă la morenele
mamelonate (cunoscute şi sub denumirea de morene de ablaţie, morene

148
stagnante, morene de dezintegrare). De asemenea în această categorie se include
relieful de kames-uri şi doline (fig. 9. 21), adică o topografie în care formele
pozitive reprezentate prin kames-uri (forme cu aspect de movilă) se învecinează
cu forme negative cu aspect de dolină, denumite şi kettle (Urdea, 2005), în care
se pot forma şi lacuri.

Fig. 9. 21. Blocdiagrame sugerând geneza formelor de acumulare glaciară (Flint,

Skinner, 1997, cit. de Cioacă, 2006, p. 248)

Asociaţii şi forme proglaciare. Mediul proglaciar se referă la condiţiile din

faţa frunţii gheţarilor, unde procesele morfogenetice sunt dominate de intrările
apelor de topire şi sedimentele venite din masa de gheaţă (Urdea, 2005). Dintre
formele rezultate pentru gheţarii de calotă cea mai expresivă este câmpia de sandre,
iar pentru cei de vale trena de vale.
Asociaţii şi forme glaciolacustre şi glaciomarine. Materialele transportate de
gheţari pot fi sedimentate şi în medii glaciolacustre şi glaciomarine, formând morene
subacvatice (denumite şi bancuri morenaice) şi delte glaciofluviale (Urdea, 2005).
Eterogenitatea şi diversitatea morfologică şi dimensională sub care se
prezintă formele de reliefului glaciar de acumulare, determină ca reprezentarea lor
să se facă prin simboluri, care în majoritatea cazurilor nu se reprezintă la scară2.

2 Tipologia variată a formelor de relief specifice modelării glaciare face imposibilă ilustrarea lor
grafică în cadrul acestui capitol. În consecinţă se recomandă consultarea bibliografiei pentru
vizualizarea lor.

149
 9. 4. Reprezentarea cartografică a reliefului periglaciar

Conceptul de periglaciar. Termenul de periglaciar a fost introdus în ştiinţă

de către W. Lozinsky în 1909 (Rădoane, Ichim, Dumitru, 2000) pentru a indica
mediul geomorfologic şi formele rezultate din vecinătatea gheţarilor din Pleistocen.
Ulterior, termenul a primit un sens mai complex, prin el înţelegându-se în prezent
mediul geomorfologic în care acţiunea proceselor de îngheţ-dezgheţ este dominantă,
pe fondul unor temperaturi medii multianuale negative sau de până la + 3oC.
De asemenea trebuie făcută distincţia între domeniul de modelare glaciar şi
glaciar cel periglaciar, separate de un prag destul de clar, determinat de temperatura
din timpul verii şi cantitatea de zăpadă căzută iarna (Rădoane et al., 2000). În
condiţiile în care zăpada căzută în sezonul rece se topeşte pe parcursul sezonului
cald, în condiţiile unei temperaturi medii multianuale mai reduse de 3oC, procesele
periglaciare sunt cele care contribuie la modelarea substratului (fig. 9. 22); în
schimb dacă zăpada căzută de-a lungul anului nu se topeşte în totalitate în sezonul
cald, ea se acumulează de la an la
an, fapt care determină formarea
gheţarilor şi existenţa unei
modelări glaciare a substratului.
Derularea proceselor
periglaciare este influenţată pe
suprafeţe considerabile de prezenţa
permafrostului. În limba română
are ca echivalenţi termenii de
îngheţ veşnic şi sol îngheţat
permanent, termeni desueţi. De
aceea în continuare se va folosi
termenul consacrat în literatura de
specialitate şi anume cel de
permafrost, introdus de Muller
(1943, citat de Rădoane et al.,
Fig. 9. 22. Pragul temperaturilor de vară
şi al căderilor de zăpadă care separă mediile
2000) ca o abreviere pentru
mofogenetice periglaciare şi glaciare (Chorley expresia permanently frozen. Cu
et al., 1985, cit. de Rădoane et al., 2000, p. 359) toate că iniţial termenul a fost
folosit doar pentru depozitele în
care prezenţa gheţii este o realitate, sensul a fost lărgit la cel de condiţie termică a
substratului, care trebuie să aibă o temperatură medie anuală mai mică de 0oC, cel
puţin doi ani consecutiv (Brown, Kupsch, 1974, citat de Rădoane et al., 2000).
Partea superioară a permafrostului care este supusă zilnic, anual sau multianual

150
îngheţ-dezgheţului este denumită molisol (sau strat activ), în timp ce partea bazală,
care rămâne permanent îngheţată este numită pergelisol.
În funcţie de regimul termic şi factorii locali, permafrostul se diferenţiază
în mai multe tipuri Rădoane et al., 2000: continuu (sub - 7oC, - 8oC; depăşeşte 100
m grosime), discontinuu (între – 3°C si – 2°C si – 7°C, – 8°C; cu grosime de la 10
cm la 100 m), sporadic (până la – 1°C, – 2°C).
În aceste condiţii, permafrostul ocupă aproximativ 20% din suprafaţa
uscatului (în regiunile polare şi masivele montane înalte). După Washburn (1979,
citat de Rădoane et al., 2000), el are următoarea distribuţie: Emisfera nordica 22,
35 mil. km2 (7,64 mil. km2 permafrost continuu şi 14,71 mil. km2 permafrost
discontinuu); Antartica 13,21 mil. km2 (numai permafrost continuu); munţii înalţi
2,59 mil. km2 (numai permafrost discontinuu), ceea ce înseamnă, în total, circa
38,15 mil. km2 (din care, 20,85 mil. km2 permafrost continuu şi 17,30 mil. km2
permafrost discontinuu).
Procese periglaciare. Cunoaşterea proceselor şi subproceselor
geomorfologice caracteristice domeniului periglaciar sunt în măsură să faciliteze
înţelegerea genezei şi evoluţiei formelor de relief specifice.
Gelifracţia (acţiunea îngheţ-dezgheţului) este cel mai caracteristic proces
din domeniul periglaciar, prin care are loc dezagregarea rocilor, materialele
rezultate purtând denumirea de gelifracte. În funcţie de particularităţile locale,
acţiunea îngheţ-dezgheţului se diversifică luând forma unor procese de sine
stătătoare, fiecare cu mecanisme specifice.
Procesele de crioturbaţie (gr. cryos - rece, lat. turbare - deranjare) se referă
la deranjamentele şi deplasările materiei care are loc în sol, scoarţe de alterare sau
roci neconsolidate, ca urmare a îngheţ-dezgheţului. Procesele de crioturbaţie includ
(Rădoane et al., 2000):
- elevaţia periglaciară (frost heaving) şi împingerea laterală (frost
thrusting); datorită formării gheţii de segregaţie particulele din substrat, suferă
deplasări pe verticală şi orizontală;
- deplasările în masă care generează involuţiile; din cauza repetării îngheţ-
dezgheţului depozitele din partea activă a substratului (molisolul) suferă deformări
tipice, în urma cărora liniile traseului stratificaţiei devin curbe;
- procesele de fisurare datorate îngheţului (frost cracking); prin intermediul
cestui proces la suprafaţa terenului se formează crăpături, datorate contracţie
termice, la temperaturi mai scăzute decât cele de îngheţ (pe măsură ce persistă
fisurile se umplu cu gheaţă şi materiale generând penele de gheaţă); procesul
influenţează apariţia fracturilor poligonale;
- gelicreep-ul este un proces de deplasare lentă şi individuală a particulelor,
ca rezultat al schimbării de volum a materialelor din substrat; se deosebeşte de alte

151
tipuri de creep datorită prezenţei îngheţ-dezgheţului, proces care determină apariţia
ciclurilor de contracţie dilatare;
- gelifluxiunea este procesul care se referă la deplasarea solului pe un
substrat îngheţat.
Nivaţia (acţiunea zăpezii). Este un proces complex specific domeniului
periglaciar şi teritoriilor montane, referindu-se la acţiunea exercitată de zăpadă şi
firn, de la eroziunea mecanică, la cea chimică, apoi la transport şi acumulare
(Rădoane et al., 2000); dintre acestea se remarcă avalanşele, prin intermediul cărora
sunt deplasate cantităţi apreciabile de zăpadă şi depozite neconsolidate.
Activitatea fluvială. În sezonul cald, râurile sunt puse în situaţia de a
transporta cantităţi apreciabile de aluviuni, provenite din maluri şi de pe suprafaţa
bazinelor hidrografice. În majoritatea cazurilor, paturile fluviale rămân îngheţate,
determinând dezvoltarea eroziunii laterale, care are ca rezultat lărgirea albiilor şi
scăderea adâncimii apei; prezenţa aluviunilor în albie, determină reducerea
debitelor tranzitate. În urma deplasărilor laterale a cursurilor de apă se formează
terase de eroziune şi acumulare (Mac, 1976), denumite şi terase fluvio-periglaciare
(Rădoane et al., 2000).
Activitatea eoliană. Procesul de modelare a reliefului din domeniul
periglaciar prin intermediul vântului încărcat cu cristale de zăpadă şi gheaţă, este
cunoscut sub denumirea de eolizaţie. În urma procesului apar atât forme de
eroziune (relief ruiniform), cât şi de acumulare (depuneri de loess, dune etc.).
Forme de relief periglaciare. Formele de relief întâlnite în domeniul
periglaciar sunt fie rezultatul manifestării unuia dintre procesele prezentate anterior,
fie al conlucrării dintre ele, cum de altfel se întâmplă în cele mai multe dintre cazuri.
Desene periglaciare (patterned ground) (Rădoane et al., 2000). Conform
autorilor citaţi, termenul poate fi tradus şi prin figuri periglaciare şi vine să
înlocuiască denumirea de soluri poligonale, utilizată în literatura românească. Sub
cupola termenului desene periglaciare, sunt reunite majoritatea formelor de relief
rezultate în urma proceselor de crioturbaţie: poligoanele, cercurile, reţelele
periglaciare, terasetele (treptele), benzile (fig. 9. 23); cu toate că apar în teritoriile
cu permafrost prezenţa lor nu este obligatoriu condiţionată de îngheţul veşnic
(Rădoane et al., 2000):
- poligoanele sunt specifice suprafeţelor netede şi orizontale, fiind
conturate de segmente drepte acoperite de pietre, dispuse în jurul unei părţi centrale
alcătuite din materiale mai fine; diametrul lor variază de la câţiva centimetri până
la peste 10 m şi apar de obicei grupate;
- cercurile prezintă o bordură de pietre de formă circulară, cu diametru de
la câţiva centimetri până la peste 25 m, ce înconjoară o suprafaţă centrală alcătuită
din materiale mai fine (pot fi întâlnite fie grupat fie singular);

152
 - reţetele periglaciare (nets) - acest termen a fost introdus de Washburn
(1956, citat de Rădoane et al., 2000) pentru a indica desenele periglaciare care nu
pot fi încadrate cu exactitate nici la cercuri, nici la poligoane periglaciare;

Fig. 9. 23. Desene periglaciare în funcţie de înclinarea terenului (Whittow, 1984, cit de
Rădoane et al., p. 376)

- terasetele (treptele) sunt de forma unor trepte, mai mult sau mai puţin
paralele, cu o sortare crescândă a pietrelor, dinspre interior spre margine, unde sunt
prezente materialele cele mai grosiere; prezintă lăţimi de 1 - 3 m, iar lungimea
depăşeşte 10 m (fig. 9. 24);

Fig. 9. 24. Terasete periglaciare (Wasburn, 1956, cit. de Rădoane et al., 2000, p. 377)

- benzile (stripes) reprezintă aliniamente de pietre, vegetaţie sau soluri pe

versanţi, care au o înclinare mai mare decât a formelor din vecinătate.
Formele periglaciare asociate permafrostului sunt rezultatul prezenţei la
nivelul substratului a două orizonturi distincte: molisolul şi pergelisolul. Dintre
formele de relief incluse în ceastă categorie se remarcă penele de gheaţă, pingo,
palsas-urile, termocarstul (Rădoane et al., 2000):

153
 - penele de gheaţă - la formarea acestora contribuie într-o primă fază
contracţia termică a substratului datorată îngheţului (– 20°C), care determină geneza
de fisuri, ulterior în timpul dezgheţului acestea sunt umplute cu apă, care apoi în
timpul temperaturilor sub 0oC îngheaţă iarăşi mărind fisurile iniţiale (fig. 9. 25); cu
trecerea timpului în fisuri alături de apă pătrund materiale de la suprafaţa terenului,
care cu timpul generează pungile periglaciare; penele de gheaţă, cu dimensiuni de la
câţiva centimetri, la peste 2 m, pot apărea izolat sau în reţele de poligoane de pene
de gheaţă (ice-wedge polygons);

Fig. 9. 24. Pene de gheaţă (Ielenicz, 2005, p. 180)

- pingo sunt movile de formă conică ce au o bază circulară sau ovală, cu

diametru de mai multe sute de metri şi înălţimi de până la 50-50 m; geneza lor este
legată de prezenţa apei în substrat (fie un talik, aşa cum este în cazul pingo-urilor
de tip Mackenzie, fie apă din pânza freatică, cum este în cazul pingo de tip
groenlandez), care începe să îngheţe de la periferie spre interior, generând o
presiune criostatică, care determină expulzarea apei spre suprafaţă, unde prin
îngheţ se va forme un sâmbure de gheaţă; acesta va deforma sedimentele existente
la partea lui superioară determinând apariţia unei movile, a unui pingo (fig. 9. 26);
- palsas-urile se prezintă sub forma unor movile circulare sau alungite
apărute în turbării, ca urmare a prezenţei gheţii de segregaţie; se diferenţiază de
pingo prin prezenţa cuverturii organice şi a gheţii de segregaţie din substrat;
- termocarstul face referire la procesele coborâre a suprafeţei terenului, ca
efect al schimbării termice din substrat şi a topirii gheţii de la partea superioară a
permafrostului; formele rezultate sunt în general din categoria depresiunilor,
denumite termodepresiuni, care dacă sunt umplute cu apă se numesc termolacuri

154
sau lacuri de topire (thaw lakes), cu adâncimi de până la 5 m; termodepresiunile de
dimensiuni mari (3 – 40 adâncime, 100 – 150 km lăţime) se numesc alas-uri şi apar
în urma schimbărilor climatice care determină degradarea permafrostului;
fuzionarea alas-urilor individuale conduce la formarea văilor de tip alas; alături de
formele specifice suprafeţelor orizontale şi cvasiorizontale, termocarstul generează
forme de relief şi pe suprafeţe înclinate cum sunt termonişele (thaw slumps) şi
termocircurile (thermocirques), adică termonişe de dimensiuni mai mari.

Fig. 9. 26. Evoluţia unui pingo (Ielenicz, 2010, p. 186)

Formele periglaciare asociate proceselor de versant sunt îndeosebi

rezultatul proceselor de transport, pe fondul manifestării celorlalte procese
periglaciare. În categoria lor se includ formele datorate gelifluxiunilor, câmpurile
de blocuri, gheţarii de pietre, depozitele de versant stratificate, formele crionivale.
- formele datorate gelifluxiunilor se referă la terasete, pânze de
gelifluxiune (gelifluction sheets), lobii de gelifluxiune (gelifluction lobes), râuri de
gelifluxiune (gelifluction streams);
- câmpurile de blocuri (blockfields) sunt rezultatul antrenării gelifractelor
pe suprafeţe înclinate, proces care determină în cele din urmă acumularea lor pe
versanţi sau la baza lor sub formă de râuri de pietre, câmpuri de blocuri, versanţi de
blocuri, conuri de grohotiş, pânze de grohotiş etc; o situaţia aparte o reprezintă

155
blocurile de mari dimensiuni, care se deplasează lent şi intermitent pe versanţi, de
unde şi denumirea de blocuri glisante;
- gheţarii de pietre (rock glaciers) sunt acumulări de gelifracte care au
formă de lob, limbă sau spatulă, detaşate net de formele de relief înconjurătoare, şi
a căror dinamică este dictată de existenţa gheţii interstiţiale (Urdea, 2000);
- depozitele de versant stratificate sunt rezultatul conlucrării proceselor de
gelifracţie, gelifluxiune, fluviodenudaţionale, precum şi a celor eoliene; în această
categorie se includ grézes-litées-urile (denumite şi rostogoliri ordonate se formează
la baza versanţilor cu valori reduse ale înclinării, având în componenţă o
succesiune de strate fine şi grosiere cimentate) şi depozitele de versant ritmic
stratificate (se deosebesc de precedentele prin faptul că sunt mai grosiere şi
necimentate).
- formele crionivale sunt strâns legate de zăpada care se acumulează la
baza versanţilor, care modificând particularităţile substratului determină o anumită
aranjare a gelifractelor care provin de la partea superioară a versanţilor; cele mai
tipice forme sunt nişa de nivaţie şi potcoavele sau morenele nivale (gelifractele
acumulate la partea inferioară a acumulării de zăpadă, primesc forma unui arc de
cerc, de unde şi denumirea de potcoavă nivală).
Formele periglaciare poligenetice sunt datorate unei evoluţii îndelungate
a substratului sub influenţa condiţiilor de modelare periglaciare. În cadrul acestora
se remarcă văile asimetrice periglaciare, terasele de crioplanaţie şi criopedimentele
(Rădoane et al., 2000);

Fig. 9. 27. Terase de crioplanaţie (Summerfield, 1997, cit. de Rădoane et al., 2000, p. 389)

- văile asimetrice periglaciare sunt rezultatul unei evoluţii diferenţiate a

versanţilor cu expoziţie sudică şi nordică; versanţii orientaţi spre sud fiind supuşi
unui număr mai mare de cicluri de îngheţ-dezgheţ, vor fi afectaţi de procese de
deplasare în masă, care prin acumulare la baza lor determină o reducere a înclinării
lor şi o creştere a lungimii; comparativ cu aceştia versanţii orientaţi spre nord, fiind
umbriţi chiar şi în timpul verii, conservă permafrostul, fapt care determină
stabilitatea substratul şi prezenţa unor suprafeţe înclinate la nivelul versanţilor;

156
 - terasele de crioplanaţie (terase de altiplanţie sau terase goletz) sunt
suprafeţe cu înclinări reduse care apar la partea superioară a versanţilor, ca urmare
a retragerii abrupturilor pe fondul proceselor de îngheţ-dezgheţ (fig. 9. 27);
- criopedimentele se asemănă cu terasele de crioplanaţie, cu deosebirea că
ele se dezvoltă la baza versanţilor; podurile acestora au lăţimi de la 10 m la 2 km,
iar uneori pot ajunge şi la 10 km, în timp ce altitudinea relativă a taluzurilor ajunge
la 70 m, în condiţiile unor valori ale înclinării de 30-50o.
Diversitatea formelor de relief din domeniul periglaciar determină ca
reprezentarea lor grafică să se realizeze prin simboluri, care cu excepţia
microformelor, în funcţie de scopul urmărit se pot reprezenta la scară.

9. 5. Reprezentarea cartografică a reliefului litoral

Domeniul litoral. În cadrul domeniului litoral de modelare a reliefului, apa

oceanelor, mărilor şi lacurilor, pusă în mişcare de către dinamica atmosferei, de
mişcările de compensaţie fizică şi de forţele de atracţie gravitaţionale, devine un
agent modelator care prin procesele şi mecanismele ce îl însoţesc, generează forme
de relief specifice – relieful litoral. Linia de separaţie între uscat şi apă este denumită
linia ţărmului, iar spaţiul de interacţiune între cele două medii ţărm sau litoral.
Fâşia de la contactul mării cu uscatul, pe care se resimte dinamica apelor
litorale, şi în urma căreia rezultă un relief specific reprezintă domeniul litoral
propriu-zis (Ielenicz, 2005). La acesta se ataşează fâşii de uscat mai înalte, unde
chiar dacă dinamica apei mării nu se face simţită, există forme de relief litoral
perfectate în etape anterioare, la alte niveluri ale apei; această fâşie externă a
domeniului litoral are rolul de a face trecerea spre interiorul continentului. Toate
aceste fâşii alcătuiesc domeniul litoral, care se întinde spre interior până la -10, -15
m, sub poziţia liniei de ţărm (Ielenicz, 2005). Înseamnă că domeniul litoral
cuprinde atât făşia cu ape puţin adânci, în cadrul căreia prin intermediul valurilor
sunt transportate sedimentele, cât şi fâşia de uscat care include falezele, plajele,
cordoanele litorale, forme afectate în mod direct sau indirect de acţiunea valurilor,
mareelor şi curenţilor (Rădoane et al., 2000).
Lăţimea domeniului litoral este influenţată în principal de către înclinarea
terenului. De exemplu, la un ţărm stâncos cu înălţime mare, el este îngust,
comparativ cu un ţărm puţin înclinat, alcătuit din roci cu o valoare scăzută a
durităţii (Ielenicz, 2005).
Cu trecerea timpului domeniul litoral poate suferii modificări, dovadă sunt
pe de o parte formele de relief rămase la mare distanţă de actuala linie a ţărmului,
datorită mişcărilor de ridicare a plăcilor tectonice, sau pe de altă parte formele de
relief invadate de ape mării, în cazul mişcărilor de coborâre.

157
 În cadrul domeniului litoral apa mărilor şi oceanelor devine un agent
modelator eficient prin faptul că este supusă unei mobilităţi, datorată în special
vânturilor şi atracţiei gravitaţionale. Formele pe care le îmbracă dinamica apelor
litorale sunt variate: valuri (rezultatul interacţiunii maselor de aer în mişcare cu apa
mărilor şi oceanelor), tsunami (valuri de dimensiuni superioare precedentelor,
generate de către seisme, erupţii vulcanice submarine, alunecări, prăbuşirea unor
masive de gheaţă), maree (se manifestă prin flux şi reflux, datorate atracţiei
exercitate de către Lună şi Soare asupra apelor marine), curenţi marini (ei diferă de
valuri prin faptul că sunt mişcări progresive şi continue ale apei pe anumite direcţii,
datorită vânturilor regulate, diferenţelor de nivel, de temperatură şi de salinitate).
Alături de dinamica apelor mai acţionează asociat procesele chimice, fizice (vânt,
îngheţ-dezgheţ etc.), biologice şi antropice.
Procesele litorale. Apa mării, prin formele sale specifice de mişcare (valuri,
curenţi, maree), reprezintă agentul principal al morfodinamicii litorale; ea efectuează
o triplă acţiune prin intermediul proceselor de eroziune, transport şi acumulare.
Morfodinamica litorală se desfăşoară pe fondul schimbului energetic ce are
loc în urma interacţiunii a trei componente ale mediului: substratul, apa şi atmosfera.
Majoritatea valurilor fiind răspunsul întinderilor de apă la acţiunea vântului, reprezintă
rezultatul transferării energiei cinetice de la atmosferă la hidrosferă, cu o evidentă
consumare a surplusului acesteia în locurile de spargere a valurilor (Mac, 1986).
Dintre procesele geomorfologice specifice domeniului litoral, generatoare
de forme de relief se remarcă eroziunea (abraziunea) şi acumularea.
Procesul general de eroziune în cadrul domeniului litoral, cunoscut sub
denumirea de abraziune, se realizează printr-o serie de procese legate direct de
dinamica apei (valuri, maree, curenţi) şi indirect de acţiunea agenţilor secundari
(Mac, 1976), care participă la modelarea reliefului (meteorizare, intervenţia
vieţuitoarelor etc.).
Eficienţa abraziunii creşte în condiţiile în care apa beneficiază şi de o
încărcătură solidă (nisip, pietriş, resturi de plante şi animale), iar agenţii care îi
transmit energia au frecvenţă şi durată mare (Mac, 1976).
Abraziunea marină este influenţată de factori statici, cei care
condiţionează rata eroziunii marine şi factori oscilanţi, cei care conlucrează în
derularea procesului geomorfologic (Mac, 1976); conform autorului citat, cei mai
importanţi dintre aceştia sunt: rezistenţa rocilor de-a lungul coastelor, trăsăturile
structurale ale depozitelor, configuraţia coastelor, adâncimea apelor la ţărm,
abundenţa şi dimensiunile straturilor abrazive, aporturile fluviale, stabilitatea
nivelului marin, intervenţia omului.
Din categoria proceselor de eroziune din cadrul domeniului litoral se
remarcă (Mac, 1976): corosiunea (acţiunea apei asupra rocilor din ţărmuri),
coraziunea (acţiunea apei încărcată cu nisip şi pietriş asupra rocilor), frământarea

158
materialelor (mărunţirea materialelor desprinse de către valuri), acţiunea hidraulică
(se referă la transportul materialelor desprinse), procesele mecanice (sunt specifice
ţărmurilor înalte şi se referă la alunecări, prăbuşiri, gelivaţie etc.), pluviodenudarea
şi ravenaţia (ele afectează ţărmurile înalte lipsite de vegetaţie), deflaţia şi
coraziunea eoliană (sunt procese active pe ţărmurile expuse vânturilor dominante,
slăbind rezistenţa rocilor din alcătuirea lor), procesele determinate de acţiuni
biologice (componenta vie a mediului din domeniul litoral, prin acţiunea mecanică,
cât şi prin acizii pe care îi secretă produc scobituri, galerii şi alveole).
Acumularea litorală este procesul în urma căruia o parte din materialele
desprinse şi transportate de către apele litorale se depun, generând forme de relief
specifice. Originea materialelor ce intră în compoziţia formelor de acumulare
litorală este foarte variată (Mac, 1986): unele sunt rezultatul proceselor de
abraziune, altele sunt aduse prin intermediul râurilor, erupţiilor vulcanice,
vânturilor, gheţarilor; la acestea se adaugă cele preparate in situ datorită
meteorizaţiei şi a proceselor de deplasare în masă specifice ţărmurilor înalte; de
asemenea, cantităţi importante se formează prin activitatea vieţuitoarelor etc.
Formele de relief specifice domeniului litoral. În cadrul domeniului
litoral cu toate că geneza formelor de relief este rezultatul conlucrării dintre
eroziune, transport şi acumulare, ele pot fi împărţite în două categorii: forme
rezultate prin abraziune şi forme rezultate în urma acumulării litorale.
Din categoria formelor de relief rezultate prin abraziune se remarcă
următoarele:
- faleza - este o formă de relief abruptă, prezentă de obicei la contactul
dintre uscat şi mare, cu aspect de perete abrupt, (înclinări de la 15 o până la 90o,
înălţimi de la câţiva metri la câteva sute de metri), care prezintă la partea inferioară
o surplombă; dintre elementele ei se remarcă: muchea, taluzul şi firida (fig. 9. 28 );

Fig. 9. 28. Tipuri de faleze; a. funcţională; b. stabilizată; c. inactivă; d. tectonică

(falsă) (Posea et al. 1970, cit. de Rădoane et al., 2000, p. 428)

- platforma litorală - este şi ea o formă predominant de eroziune, ce

înclină spre linia ţărmului, rezultată în urma retragerii falezei ca urmare a
dinamicii proceselor de la surplomba şi de pe abruptul ei (fig. 9. 29); scăderea

159
nivelului mării determină rămânerea suspendată a platformei litorale, sub forma
unei terase litorale de eroziune;

Fig. 9. 29. Platforma litorală şi elementele falezei; M – muchia falezei; F – frontul

falezei; S – surplomba (Mac, 1996, p. 208)

- forme de eroziune de detaliu rezultă în urma interacţiunii apei litorale cu

substratul; de exemplu, acţiunea exercitată de către apa mării asupra unui
promontoriu îl modifică, săpând în el grote, dăltuind porţi şi detaşând în cele din
urmă insule (Mac, 1976).

Fig. 9. 30. Profilul tipic al plajei (Ritter, 1986, cit. de Rădoane et al., 2000, p. 433)

În grupa formelor rezultate prin acumulare litorală se cuprind:

- plaja - este o formă de construcţie rezultată prin acumularea nisipului,
pietrişurilor, bolovănişului şi resturilor cochilifere (Mac, 1976), specifică îndeosebi
ţărmurilor joase; majoritatea plajelor, dar îndeosebi cele nisipoase prezintă
analizate transversal trei sectoare (fig. 9. 30) morfodinamice (Mac, 1986): plaja

160
înaltă (se localizează deasupra liniei superioare a fluxului, fiind acoperită de apă
numai la furtună); plaja propriu-zisă (este delimitată de valorile medii ale nivelelor
maxime şi a celor minime); plaja submersă (se află permanent acoperită cu apa
apă); în cadrul plajelor se întâlnesc şi microforme de relief de tipul ridurilor,
brazdelor litorale, dunelor litorale etc.
- cordoanele litorale: sunt forme de acumulare, cu aspect variat specifice
plajelor submarine (Rădoane et al., 2005); conform sursei citate după forma şi
poziţia lor se împart în: insule barieră (acumulări de nisip alungite, separate de
uscat pe aproape toată lungimea lor de o lagună), săgeţi litorale (forme de
acumulare marină, înguste şi alungite, cu unul din capete fixat de ţărm sau de o
insulă), perisipuri (rezultă prin unirea săgeţilor din două părţi ale unui golf,
formând o bară continuă sau un cordon litoral, denumit perisip) (fig. 9. 31),
tombolo (acumulare litorală ce rezultă în urma unirii unei insule cu litoralul din
apropiere prin intermediul cordoanelor litorale; el poate fi simplu, dublu, sau triplu)
(fig. 9. 32), vârfuri de lance (se formează în urma dezvoltării şi unirii a două săgeţi
litorale oblice), promontorii lobate (rezultă prin dezvoltarea vârfurilor de lance prin
adăugarea de noi fâşii de plajă).

Fig. 9. 31. Forme litorale specifice ţărmurilor joase (Hosu, 2009, p. 104)

- câmpiile tidale mlăştinoase (mud flats sau tidal flats): reprezintă forme de
acumulare, alcătuite din materiale fine (nisip, mâl), formate prin colmatarea
lagunelor sau a estuarelor de către curenţii mareici (Rădoane et al., 2000); cu
timpul mâlul este fixat de către plante tolerante la sare, care contribuie şi ele în
continuare la reţinerea sedimentelor, ridicând suprafaţa câmpiei până aproximativ
la nivelul mareei înalte; în aceste condiţii se formează o câmpie litorală mlăştinoasă
sărată sau marşa sărată (saltmarsh), în timp ce în regiunile tropicale se formează
mangrovele mlăştinoase (mangrove swamp) (Rădoane et al., 2000).

161
 Fig. 9. 32. Tombolo dublu (Strahler, 1992, cit. de Rădoane et al. 2000, p. 439)

Reprezentarea grafică a formelor de relief proprii domeniului litoral,

presupune utilizarea simbolurilor, care în funcţie de gradul de detaliere dorit şi
dimensiunea formelor, se reprezintă la scară sau în afara ei.

9. 6. Reprezentarea cartografică a reliefului eolian

Agentul eolian. Alături de participarea indirectă a aerului la geneza

formelor de relief, se remarcă şi acţiunea sa directă, prin dinamica ce îl însoţeşte,
cunoscută sub numele de vânt. Modelarea prin intermediul agentului eolian se
explică prin caracteristicile acestuia, rezidă din trăsăturile suprafeţei pe care îşi
consumă energia şi din raporturile de asociere pe care i le oferă mediul (Mac, 1976).
Dintre caracteristicile vântului se remarcă următoarele: se manifestă de la
nivelul mării, până pe cei mai înalţi munţi; acţionează ritmic şi pulsatoriu, cu
intensităţi diferite, de unde rezidă caracterul de agent selectiv în timp şi spaţiu;
vântul nu acţionează ca un curent îngust (cum este de exemplu în cazul râurilor), ci
pe un teritoriu extins, de unde şi atributul agent denudator cu acţiune areală;
acţionează în funcţie de condiţiile locale şi generale ale distribuţiei presiunii
atmosferice, de condiţiile locale şi regionale de relief, de raporturile dintre uscat şi
apă (Mac, 1976). Cu toate că dinamica maselor de aer se manifestă pe întreaga
suprafaţă a uscatului, relieful eolian va fi mai dezvoltat în teritoriile unde direcţia şi
intensitatea vântului sunt mai constante şi mai îndelungate.

162
 Suprafeţele pe care masele de aer îşi exercită acţiunea, în funcţie de
particularităţile lor, contribuie pe de o parte la stimularea acţiunii vântului, iar pe de
altă parte determină frânarea ori anihilarea acţiunii acestuia. Înseamnă că acţiunea
vântului va fi mai eficientă în teritoriile cu asperităţi, în cele cu un substrat lipsit de
vegetaţie şi degradat de alte procese geomorfologice. Suprafeţe extinse din această
categorie se întâlnesc în climatele aride şi semiaride (calde sau reci) unde substratul
nu este fixat nici de umezeală, nici de vegetaţie (Mac, 1976). Se remarcă în acest
sens deşerturile calde din Africa, Australia, America şi cele reci din centrul Asiei.
Vântul ca agent nu acţionează singur, ci în împreună cu alţi agenţi şi
mecanisme specifice teritoriilor aride şi semiaride, şi celor lipsite de vegetaţie din
climatele subpolare, temperat continentale, tropicale şi subtropicale. Eficacitatea
agentului eolian în teritoriile deşertice şi semideşertice, a determinat la un moment
dat separarea unui sistem de modelare specific doar acestora, bazat pe procesele
eoliene. Cu toate acestea agentul eolian nu este numai deşertic, ci se întâlneşte şi în
alte teritorii, el trebuind analizat la fel ca ceilalţi agenţi de modelare şi nu doar în
cadrul reliefului regiunilor aride şi semiaride (Mac, 1976).
Procesele eoliene. Agentul eolian acţionează prin procese de eroziune
(care se efectuează prin deflaţie şi coraziune), transport (realizat prin saltaţie,
rostogolire şi suspensie) şi acumulare. Comparativ cu ceilalţi agenţi separarea între
cele trei procese nu este la fel de riguroasă, deoarece ele se întrepătrund mai
frecvent în timpul acţiunii (Mac, 1986). Rezultatul acestei conlucrări face ca în
unele cazuri să se resimtă latura constructivă a modelării eoliene, iar în altele latura
constructivă, transportul fiind o verigă de legătură (Mac, 1976), fapt concretizat în
tipul formelor de relief.
Deflaţia este acţiunea de spulberare a materialelor fine de la nivelul
substratului de către vânt. Ea se produce când suprafaţa terenului este uscată şi
presărată cu particule fine, libere, provenite din meteorizarea rocilor sau depuse de
către alţi agenţi.
Coraziunea este acţiunea de lovire a substratului, provocată de către vântul
încărcat cu materialele pe care le transportă. Ea se resimte cu precădere până la
înălţimea de 2 m, porţiune pe care încărcătura de nisip este maximă; de la peste 2 de
la suprafaţa terenului coraziunea devine aproape nulă (Rădoane et al., 2000).
Acumularea eoliană este rezultatul depunerii particulelor transportate de
către vânt. Mişcării ascendente a acestora li se opune rezistenţa aerului, care
acţionând ca o forţă contrară transportului, determină o direcţie descendentă a
particulelor (Mac, 1976).
Formele de relief eoliene. Ele se diferenţiază în funcţie de procesele
specifice agentului eolian în forme de deflaţie, coraziune şi acumulare.
Formele de deflaţie au trăsături distincte şi le cuprind pe următoarele:

163
 - pavajul de deflaţie este alcătuit din materiale grosiere, rămase în urma
spulberării particulelor fine de către deflaţie (fig. 9. 33); în Sahara se numesc reg,
în Australia giber plains, iar în deşertul Tarim sai;

Fig. 9. 33. Formarea pavajului de deflaţie (Rădoane et al., 2000, p. 394)

- hamada este o suprafaţă acoperită de sfărâmături de roci de dimensiuni

mai mari; dacă rocile acoperitoare sunt rotunjite ea se numeşte serir (Mac, 1976);
Formele de coraziune, ca rezultat a interacţiunii materialelor transportate
cu substratul, cuprind:
- microforme, în categoria cărora se includ ventifractele, ciupercile eoliene,
stâlpi, pietre oscilante etc.; ventifractele sunt pietre care au suprafaţa faţetată şi
şlefuită (fig. 9. 34), de exemplu în Sahara ele prezintă trei faţete şi se numesc
dreikantere (Rădoane et al., 2005);

Fig. 9. 34. Dreikantere (Ielenicz, 2005, p. 221)

164
 - yardang-urile sunt forme de relief alcătuite din şănţuleţe separate de
creste, formate prin eroziunea argilelor pe direcţia predominantă de bătaie a
vântului; ele prezintă adâncimi de 2 – 10 m şi lungimi de până la 100 m (Rădoane
et al., 2005);
- taluzurile cu aspect de fagure rezultă prin sculptarea în cadrul taluzurilor,
de către vârtejurile încărcate cu material abraziv, a unor scobituri cu aspect de
buzunare, alveole şi nişe (Mac, 1976);
- fuldji sunt adâncituri de formă ovală, datorate acţiunii vântului încărcat
cu materiale asupra substratului;
- vadi au forma unor culoare alungite asemănătoare celor fluviale, dar care
s-au format prin acţiunea vântului pe aceleaşi direcţii;
- depresiunile de coraziune şi deflaţie, după cum le spune şi denumirea,
sunt bazine depresionare de mari dimensiuni, complexe ca origine, dar deflaţia şi
coraziunea sunt cele care au conlucrat la evidenţierea lor; se remarcă în acest sens
bazinele depresionare din Egipt, unde depresiunea Quattara are o adâncime de 134
m sub nivelul mării şi un volum de 3.200 km2 (Rădoane et al., 2000).
Acumularea eoliană, generează cele mai importante forme de relief din
cadrul modelării eoliene. Se remarcă în acest sens:
- ridurile eoliene - reprezintă simple ondulaţii produse de către vânt pe
suprafaţa câmpurilor de nisip (Mac, 1976);
- movile de nisip - se formează prin acumularea nisipului în spatele unui
obstacol (au dimensiuni de 1 m înălţime, 1 – 3 m lăţime, 5 m lungime, şi se numesc
nebka în Sahara); când movilele se alungesc în direcţia de bătaie a vântului, se
formează creste subţiri de nisip, estompate la una din extremităţi, denumite sand-
drift-uri (Mac, 1976);

Fig. 9. 35. Elementele unei dune; Li - flancul lin; Lu – flancul înclinat; V – vârful; L –
lungimea; H - înălţimea (Mac, 1996, p. 286)

165
 - dunele - constituie mari acumulări de nisipuri, cu aspect de valuri
asimetrice, specifice teritoriilor ocupate de nisipuri libere supuse bătăii vântului
(fig. 9. 35) (Mac, 1976). Diversitatea formelor sub care prezintă, impune
clasificarea lor sub aspect morfologic şi dinamic, în dune transversale şi
longitudinale, fiecare dintre ele cu mai multe subtipuri. Dunele transversale se
formează în teritoriile unde vântul bate intermitent dinspre o anumită direcţie; sunt
de mai multe tipuri (Mac, 1976): dune litorale, barcane (au formă de semilună, cu
versantul convex expus vântului, iar cel de formă concavă este abrupt şi adăpostit)
(fig. 9. 36), dunele parabolice (au un front convex abrupt, iar frontul concav mai lin
este plasat în bătaia vântului; sunt mult mai alungite decât barcanele). Dunele
longitudinale (liniare) se întâlnesc în ţinuturile în care vânturi bat din aceeaşi
direcţie tot timpul anului; există şi cazuri când în urma unor vânturi puternice se
ajunge la trecerea dunelor de tip barcane în dune longitudinale, datorită spărturii
din partea centrală a acestora (Mac, 1976);

Fig. 9. 36. Tipuri de dune; a. barcane; b. dune în W; c. dune parabolice; d. dune

longitudinale (Mac, 1996, p. 287)

- câmpurile de dune - prezenţa lor se află strâns legată cu marile acumulări

de nisipuri eoliene; ele se numesc erg în Sahara, kun în Asia Centrală, nefud în ţările
arabe; marile acumulări de nisipuri se impun printr-o morfologie variată ce include
riduri, movile, dune elementare, barcane, dune în W (rezultate din alăturarea mai
multor barcane), dune longitudinale separate de depresiuni alungite numite (gassi),
precum şi acumulări neregulate cu un relief confuz (Mac, 1976).
Formele de relief rezultate în urma modelării eoliene se reprezintă
cartografic prin utilizarea simbolurilor. Pentru formele rezultate în urma deflaţiei şi a
coraziunii se folosesc datorită dimensiunilor reduse simboluri în afara scării, în timp
ce pentru formele specifice acumulării, se folosesc în general simboluri la scară.

166
 9. 7. Reprezentarea cartografică a reliefului antropic

Omul agent geomorfologic. Cu toate că omul este parte componentă a

mediului înconjurător, şi este influenţat de stările acestuia, el este în măsură să devină
un factor care să modifice componentele lui. Acest lucru este pe deplin valabil şi în
relaţia dintre componenta antropică şi relief. Prin activitatea organizată şi conştientă
desfăşurată de către om, dar mai ales prin amploarea la care s-a ajuns în urma exploziei
demografice, el trebuie privit ca o forţă esenţială de modificare a substratului.
Aşadar, din punct de vedere geomorfologic, omul a devenit un agent
capabil să genereze nu numai forme de relief izolate, ci chiar ansambluri cu o
fizionomie şi o dinamică proprie (Mac, 1980). S-a ajuns ca în prezent să fie
posibilă influenţarea nu doar a proceselor exogene, ci şi a celor endogene. Una din
notele caracteristice ale modelării antropice este durata mult mai scurtă a
morfogenezei decât în cazul modelării prin intermediul altor agenţi.
Deşi existenţa cu zeci de mii de ani în urmă este dovedită, prezenţa s-a ca
agent geomorfologic se leagă de ultimele patru milenii, din care în sensul cel mai
apropiat al noţiunii se remarcă ultimele două secole (Ielenicz, 2005).
Componenta antropică influenţează morfologia substratului sub trei
aspecte: acţionează direct sau indirect asupra proceselor morfogenetice, influenţând
cursul acestora; creează involuntar (întâmplător) diferite forme de relief; creează
intenţionat forme de relief artificial (Mac, 1980).
Din momentul în care componenta antropică intervine asupra reliefului
unui teritoriu, modelarea în regim natural este înlocuită cu una în regim antropizat,
guvernată de legi proprii (Posea, Cioacă, 2003). În situaţia în care influenţa
antropică încetează, modelarea se va desfăşura într-un regim natural, dar pe fondul
tiparelor antropice moştenite.
Modul de intervenţie a agentului antropic a determinat găsirea unor termeni
cât mai adecvaţi pentru a ilustra modelarea substratului datorată acestuia. Astfel este
folosit termenul de dinamică antropică sau accelerată, cu scopul de a marca
diferenţele de viteză, frecvenţă, intensitate de manifestare, amplitudine spaţială,
extindere temporală a proceselor geomorfologice specifice (Anghel, 2009).
Impactul antropic asupra reliefului. Amploarea pe care a luat-o în
ultimele decenii intervenţia antropică la nivelul substratului, a necesitat cuprinderea
acestei problematici în studiile de impact antropic asupra mediului, secţiunea
impactul antropic asupra reliefului.
La modul general impacturile fac referire la acţiunile umane care
determină „schimbări spaţio-temporale în mediu, comparativ cu situaţia în care
aceste acţiuni nu ar fi avut loc (starea 0 numită şi iniţială)” (Muntean, 2005, p. 8).

167
 Abordarea impactului antropic asupra reliefului poate fi realizată sub
diverse aspecte.
De exemplu, impactul antropic asupra reliefului presupune „schimbări
cantitative şi/sau calitative ale formelor de relief” (Victoria Rivas et al., 1995,
citată de Filip, 2008, p. 166). Acest punct de vedere este unul care priveşte formele
de relief ca resurse exploatabile, iar impactul antropic asupra lor se traduce prin
consum şi distrugere.
Alături de această abordare, există şi aceea în care formele de relief nu sunt
neapărat resurse exploatabile, fapt pentru care impactul asupra lor provine din
modificarea unor atribute, cum ar fi caracterul de elemente definitorii a peisajului,
caracterul de suport pentru alte componente environmentale (Filip, 2008).
Conform lui Panizza (1996, citat de Filip, 2008) modificările formelor de
relief care derivă dintr-o activitate antropică generează un impact direct (de
exemplu construirea unui drum care distruge fruntea unei terase); alături de acesta
este definit şi impactul indirect, provenit din efectele fenomenelor geomorfologice
de risc, induse de amenajarea unui obiectiv socio-economic (de exemplu, edificarea
unui baraj, sporeşte umiditatea depozitelor din versanţii adiacenţi, care drept
răspuns, generează alunecări de teren).
Dintre activităţile antropice cu impact asupra reliefului se remarcă: trasarea
căilor de comunicaţii, amplasarea diverselor obiective antropice, activităţile
miniere, activităţile agricole, activităţile hidrotehnice etc.
Se poate conchide, că impactul antropic asupra reliefului reprezintă
efectul direct sau indirect al activităţilor omului, asupra calităţii formelor de
relief (Anghel, 2009).
Procese geomorfologice antropice. Similar cu ceilalţi agenţi morfogenetici,
componenta antropică acţionează prin procese de eroziune, transport şi acumulare,
nuanţate în conformitate cu particularităţile ei. Alături de procesele şi formele de
relief propriu-zise, se remarcă şi cele care au rezultat în urma influenţelor aduse de
componenta antropică proceselor iniţiate de către alţi agenţi.
Procesele geomorfologice antropice propriu-zise sunt cele de excavare,
nivelare şi depunere (Ielenicz, 2005):
- excavările sunt procese de eroziune antropică; ele sunt necesare pentru
edificarea spaţiilor de locuit (fundaţii, bazine, pivniţe subsoluri, gropi), la realizarea
carierelor (abrupturi de exploatare, trepte), în agricultură (canale de drenaj şi de
irigaţii), în navigaţie (amenajarea porturilor, canalelor de navigaţie), în industrie
(şanţuri, excavări pentru instalaţii şi utilaje), în amenajări hidrotehnice (secţionarea
versanţilor, canalizarea albiilor, săparea tunelurilor pentru aducţiuni); aceste acţiuni
mai implică derocare de material, modificări ale valorii pantei, concepute şi
executate în baza unor norme tehnice (Ielenicz, 2005);

168
 - nivelările sunt procese mixte, de eroziune acumulare, realizate în scopul
pregătirii terenurilor pentru diverse tipuri de construcţii (locuinţe, ansambluri
social-culturale, sportive, platforme industriale, nivelarea unor terenuri afectate de
alunecări, tasări, ce urmează a fi utilizate agricol); nivelarea presupune pe de o
parte secţionarea formelor pozitive, iar pe de alta umplerea cu material a celor
negative (Ielenicz, 2005);
- transportul este în acest caz o verigă intermediară de legătură între
eroziune şi acumulare în procesul morfogenetic antropic (Mac, 1980);
- depunerea este un proces de acumulare a rocilor, a solului şi a altor tipuri
de materiale (de exemplu betonul), fie cu scopul nivelării unor microdepresiuni, fie
pentru construirea unor forme pozitive de tipul haldelor, barajelor, digurilor,
movilelor (Ielenicz, 2005);
Procesele geomorfologice influenţate antropic sunt numeroase şi se
referă la condiţiile create de om şi activitatea sa, care sunt favorabile modificării
dinamicii proceselor specifice altor agenţi; se aduc în acest sens influenţe atât
proceselor endogene, cât şi celor exogene.
Influenţa antropică asupra proceselor endogene cu toate că este dificil
de verificat ea este totuşi posibilă. Exploziile nucleare repetate din poligoanele de
tragere, căderea sateliţilor şi a rachetelor etc., pot fi urmate de cutremure de pământ
artificiale (Mac, 1980). De asemenea, exploatarea zăcămintelor minerale prin
executarea de galerii şi goluri subterane, conduc la decompensări de masă şi
creează mişcări izostatice, prăbuşiri şi falieri.
Influenţa antropică asupra proceselor exogene este mult mai diversificată
şi cu consecinţe nefaste. Ea se manifestă preponderent în teritoriile unde echilibrul
dintre procesele naturale este deranjat de intervenţia antropică. Se remarcă în acest
sens climatele semi-uscate (temperat continental, de savana, musonic), unde învelişul
vegetal şi de sol este efemer datorită condiţiilor specifice. Distrugerea acestuia prin
defrişare, păşunat excesiv, incendierea ierburilor, arat iraţional, determină stimularea
proceselor de meteorizare, de pluviodenudare, a celor torenţiale, de curgeri
noroioase, de alunecare (Mac, 1980). Efectele se transmit apoi în cadrul albiilor,
unde, pe fondul scurgerii cu caracter torenţial, se intensifică procesele de eroziune a
patului aluvial şi a malurilor. Alături de efectele negative ale intervenţiei omului
asupra proceselor geomorfologice, se remarcă şi acţiunile cu rol de a împiedica
manifestarea unor procese cu conotaţii negative. Se înscriu în această categorie
activităţile de împădurire, de plantare a pomilor fructiferi şi a vitei de vie pe terenuri
înclinate, după ce anterior au fost terasate; împotriva spulberării solului se creează
perdele de protecţie; ravenele şi torenţii sunt amenajaţi conform unor scheme care să
determine stingerea evoluţiei lor; râurile se amenajează hidrotehnic prin construirea
de baraje şi canalizări ale albiilor; ţărmurile mărilor sunt amenajate pentru a frâna
acţiunea distructivă a valurilor (Mac, 1980).

169
 Forme de relief antropice. Formele de relief generate de procese
antropice compun un tablou vast, fapt care îndeamnă la sintetizarea tipurilor
existente sub forma unei scheme de clasificare (Mac, 1980):
1. Forme de relief rezultate în urma extragerii şi prelucrării materialelor
utile: mine, cariere, şanţuri, puţuri, galerii de prospectare şi extracţie, halde (fig. 9.
37), movile, terase artificiale;

Fig. 9. 37. Bazinul minier Motru – Câmpul minier Lupoaia; 1. areal minier;
2. haldă de steril; 4. abataje miniere; 5. limită areal; 6. drumuri; 7.reţea hidrografică
(Anghel, 2009, p. 168)

2. Forme de relief datorate proceselor industriale: grămezi de deşeuri şi

reziduuri, bazine şi gropi artificiale pentru ape uzate şi decantarea mâlurilor de la flotaţii;
3. Forme de relief rezultate în urma activităţilor agricole: agroterase,
terase, valuri de pământ, canale de irigaţie şi drenaj, şanţuri;

170
 4. Forme datorate amenajării centrelor de locuit: movile de pământ, taluze,
suprafeţe betonate, pavate, asfaltate, gropi şi bazine de depozitare a produselor reziduale;
5. Forme de relief generate de construcţia căilor de comunicaţii:
excavaţii, umpluturi cu materiale, tuneluri, promontorii, diguri, avanposturi,
spărgătoare de valuri, piste de aterizare;
6. Forme pentru protejarea malurilor: diguri, baraje, poldere, albii
artificiale, canele, insule artificiale;
7. Forme de relief cu rol de fortificaţii şi acţiuni militare: şanţuri de
apărare, tranşee, platforme de lansare a rachetelor, gropi de explozie;
8. Forme de relief legate de amenajări speciale: gorgane de pământ cu rol de
cimitire, piramide, movile memoriale şi triumfale, arene sportive, temple de pământ.
Pentru desemnarea formelor de relief antropice se foloseşte noţiunea de
structură antropogenă (Rădoane et al., 2005) .
În conformitate cu specificul studiilor în care se urmăreşte relieful
antropic, formele în cauză se reprezintă prin simboluri la scară, cu excepţia celor cu
dimensiuni reduse, care necesită o reprezentare prin simboluri în afara scării.

Bibliografia

1. Anghel, T. (2009), Strategii de reabilitare a reliefului antropic generat de

exploatările miniere. Studiu de caz: Bazinul Motru, Teză de doctorat,
Facultatea de Geografie, Univ. ”Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca.
2. Armaş, Iuliana, Damian, R. (2001), Cartarea şi cartografierea elementelor
de mediu, Editura Enciclopedică, Bucureşti.
3. Chang, H. H. (1979), Minimum stream power and river chanel patterns, J.
of Hydrology, 41.
4. Filip, S. (2008), Depresiunea şi Munceii Băii Mari. Studiu de geomorfologie
environmentală, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
5. Grigore, M. (1972), Cartografie geomorfologică, Centrul de multiplicare al
Universităţii Bucureşti.
6. Grigore, M. (1979), Reprezentarea grafică şi cartografică a formelor de
relief, Editura Academiei Române, Bucureşti.
7. Hosu, Maria (2009), Geomorfologie. Suport de lucrări practice, Editura
Risoprint, Cluj-Napoca.
8. Ichim, I. , Bătucă, D. , Rădoane, Maria, Duma, Didi (1989), Morfologia şi
dinamica albiilor de râuri, Editura Tehnică, Bucureşti.
9. Ielenicz, M. (2005), Geomorfologie, Editura Universitară, Bucureşti.
10. Irimuş, I.A. (1997), Cartografiere geomorfologică, Editura Focul Viu,
Cluj-Napoca.
11. Leopold, L. B., Wolman, M. G. (1957), River chanel patterns: braided,
meandering and straight, U. S. Geological Survey Professional Paper, 282 – B.
171
12. Mac, I., (1969), Particularităţile degradării unei suprafeţe de eroziune de vârstă
pliocenă printr-un proces de pedimentaţie periglaciară, Studii şi cercetări
geologice, geofizice şi geografice, Geografie, vol. XVI, nr. 2., Bucureşti.
13. Mac, I. (1980), Geomorfologie, vol. II., Centrul de multiplicare al UBB,
Cluj-Napoca.
14. Mac, I. (1976), Geomorfologie, vol. I, Centrul de multiplicare al
Universităţii, Cluj-Napoca.
15. Mac, I. (1986), Elemente de geomorfologie dinamică, Editura Academiei
Române, Bucureşti.
16. Mac, I. (1996), Geomorfosfera şi geomorfosistemele, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
17. Mac, I., Petrea, D. (2001), Geografie – abordare semiologică, Studia Univ.
„Babeş-Bolyai”, Geographia, XLVVI, nr. 1.
18. Mac, I., Tudoran, P. (1975), Iniţieri practice în cunoaşterea reliefului,
Centrul de multiplicare al Universităţii Cluj-Napoca.
19. Morariu, T., Velcea Valeria, (1971), Principii şi metode de cercetare în
geografia fizică, Editura Academiei, Bucureşti.
20. Muntean, O. L. (2005), Evaluarea impactului antropic asupra mediului,
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
21. Nedelcu, E. (1965), Îndrumător pentru cercetări geografice – cercetări
fizico-geografice, Centrul de multiplicare al Univ. Bucureşti, Bucureşti.
22. Pendea, Fl. (2005), Paleomediile geomorfologice ale Cuaternarului superior
în Depresiunea Transilvaniei (Eemian-Weichselian-Holocen), Teză de
doctorat, Facultatea de Geografie, Univ. ”Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca.
23. Posea, Gr., Cioacă, A. (2003), Cartografierea geomorfologică, Edit.
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
24. Rădoane, Maria, Ichim, I., Dumitru, D. (2000), Geomorfologie, Vol. II
(varianta PDF), Edit. Universităţii din Suceava, Suceava.
25. Rus, I., Buz, V. (2003), Geografie tehnică. Cartografie, Editura Silvania, Zalău.
26. Schumm, S.A. (1977), The Fluvial System, John Wiley and Sons, New-
York, Chichester, Brisbane, Toronto.
27. Sorocovschi, V. (1996), Podişul Târnavelor. Studiu hidrologic, Editura
CETIB, Cluj-Napoca.
28. Tufescu, V. (1966), Modelarea naturală a reliefului şi eroziunea
accelerată, Editura Academiei, Bucureşti.
29. Urdea, P. (2000), Munţii Retezat. Studiu geomorfologic, Editura Academiei
Române, Bucureşti.
30. Urdea, P. (2005), Gheţarii şi relieful, Editura Universităţii de vest, Timişoara.

172
 TEMA 10

PROCESE ŞI FENOMENE GEOMORFOLOGICE DE RISC

10. 1. Conceptele de proces geomorfologic, hazard şi risc

Procesele geomorfologice definite ca forme concrete de manifestare a

agenţilor modelatori, determină schimbări fizice şi chimice, care au ca efect
modificarea substratului, acţiune care stă la baza genezei formelor de relief.
În majoritatea cazurilor dinamica substratului are efecte asupra celorlalte
componente ale mediului, dintre acestea remarcându-se componenta antropică, care
este afectată în mod specific.
Procesele şi fenomenele geomorfologice, care prezintă riscuri pentru
componenta antropică, sunt acelea care depăşesc capacitatea acesteia de răspuns,
prin absorbţie şi prelucrare, a descărcării energetice care de obicei le însoţeşte.
Conform lui White (1974, citat de Armaş, Damian, 2003) în grupa proceselor şi
fenomenelor naturale extreme poate intra orice eveniment sau îmbinare de
evenimente care prezintă o variaţie de moment (o aversă) sau de durată (eroziune
accelerată, deşertificarea) relativ mare faţă de valorile obişnuite.
În categoria evenimentelor care au loc în mediul înconjurător se încadrează
şi cele geomorfologice. Cu toate că ele au o localizare punctuală în spaţiu,
modificările pe care le produc sunt ireversibile şi cauzează daune mari începând de
la modificări locale ale mediului, pierderi de vieţi omeneşti şi până la degradarea
unor elemente de patrimoniu cultural sau scoaterea din folosinţă agricolă a unor
importante suprafeţe de teren (Goţiu, Surdeanu, 2008).
Sub aspect temporal manifestarea proceselor geomorfologice poate avea
loc fie brusc (alunecări de teren, curgeri noroioase, surpări, prăbuşiri), fie într-o
perioadă mai îndelungată (eroziunea solului şi a substratului); indiferent de durata
de manifestare efectele se dovedesc dăunătoare, uneori chiar catastrofale (Goţiu,
Surdeanu, 2008).
Procesele geomorfologice cu efect negativ asupra componentei antropice
pot fi clasificate după diverse criterii. Există totuşi două mari tipuri de procese
(Grecu, 2004): procesele de versant şi procesele de albie, la care se adaugă şi alte
tipuri „speciale” (eoliene, litorale, glaciare etc.). La rândul lor procesele de versant
se grupează în procese gravitaţionale (deplasarea maselor pe versant) şi procese
hidrice de versant (scurgerea apei pe versant).
Formele de relief prezintă stări geomorfologice intrinseci, caracterizate de
o serie de parametrii, ce concură la individualizarea lor sub aspect litologic,

173
structural, evolutiv etc. Schimbările care intervin impun existenţa unei noi stări,
cunoscută sub denumirea de stare momentană extremă, apărută ca urmare a
manifestării unui hazard (Goţiu, Surdeanu, 2008).
Cunoaşterea fenomenelor extreme a necesitat elaborarea unei terminologii
şi metodologii adecvate. Acestea au fost fundamentate la începutul deceniului
nouă al secolului XX, prin punerea în comun a ideilor diferiţilor specialişti din
diverse organizaţii academice şi politice. Dintre noţiunile frecvent citate, în
legătură cu fenomenele extreme, s-au consacrat îndeosebi cele de hazard, risc,
dezastru, catastrofă, s.a., la care au fost adăugate o serie de noţiuni conexe:
senzitivitate, stabilitate, rezilienţă, fragilitate, vulnerabilitate, incertitudine,
tranzienţa, stress, sensibilitate (Mac, Petrea, 2002).
Hazardul este definit ca un „eveniment ameninţător şi reprezintă
probabilitatea de apariţie, într-o anumită perioadă, a unui fenomen cu potenţial
dăunător pentru om, pentru bunurile produse de acesta şi pentru mediul
înconjurător” (Bălteanu, Alexe, 2000, p. 3). Hazardul este un fenomen natural sau
antropic dăunător componentei antropice, iar conotaţiile lui negative sunt datorate
depăşirii măsurilor de siguranţă existente pentru fiecare comunitate în parte.
De asemenea, hazardul este definit „ca fiind sursa unui eveniment extrem
cu descărcare energetică într-un moment şi într-o amploare greu de prevăzut”
(Mac, Petrea, 2002, p. 15).
Autorii citaţi subliniază în continuare că „hazardul semnifică conjunctura
cauzală şi consecinţele spaţio-temporale ale manifestării fenomenului şi nu
fenomenul în sine. Hazardul este structura ontică a „momentului” în care
fenomenul se desprinde ca manifestare reală. Hazardul este matricea cauzală din
care decurge fenomenul. Hazardul este spontaneitatea proceselor evolutive, iar
fenomenul materializarea acestora” (Mac, Petrea, 2002, p. 16).
Hazardurile naturale reprezintă o modalitate de interacţiune dintre
componenta antropică şi mediu, căreia îi este specifică depăşirea limitelor de
adaptabilitate. Un fenomen natural este inclus în categoria hazardurilor, doar dacă
manifestarea lui afectează o comunitate umană. De exemplu, dacă o avalanşă se
produce în Antarctida, ea este numai un fenomen natural; în schimb dacă ea se
produce în Munţii Alpi, unde afectează cabane şi căi de comunicaţie, consemnăm
prezenţa unui hazard natural (Bălteanu, Alexe, 2000).
De asemenea, trebuie menţionat că unele hazarduri naturale sunt
determinate şi influenţate de către componenta antropică, prin modul său de acţiune
asupra celorlalte componente ale mediului (litosfera, geomorfosferei, pedosferei,
atmosferei, hidrosferei), care sunt răspunzătoare de geneza proceselor
geomorfologice.
Scheidegger (citat de Armaş, Damian, 2003) defineşte hazardul natural ca
fiind probabilitatea de schimbare a unei stări sau a unei condiţii într-un sistem.

174
Majoritatea definiţiilor referitoare la hazard natural (White, 1974; Varnes et al,.
1984; Einstein, 1988, 1997; Starosolszky, Melder, 1989; Zăvoianu, Dragomirescu,
1994; Horlick-Jones et al., 1995; Murck et al., 1997; Dikau, Jager, 1996; Grecu,
1997 etc., citaţi de Armaş, Damian, 2003) îl definesc pe acesta ca „posibilitatea
apariţiei unui fenomen potenţial devastator într-o anumită perioadă şi pe un
anumit areal” (Armaş, Damian, 2003, p. 14).
Conform celor notate trebuie făcută distincţie între fenomen
geomorfologic, hazard şi dezastru. Un fenomen geomorfologic este o simplă
manifestare, pe când hazardul reprezintă potenţialitatea de a face pagube umane
sau materiale (Rahn, 1996, citat de Goţiu, Surdeanu, 2007).
La rândul său, dezastrul este apreciat ca fiind materializarea unei
conjuncturi de risc, prin manifestarea hazardului la interfaţa natură societate.
Pe de o parte dezastrul reprezintă expresia gradului de vulnerabilitate al
comunităţii afectate de un hazard natural, iar pe de alta capacitatea insuficientă a
măsurilor de adaptare la risc (Westgate şi O’Keefe, 1976, IDNDR, 1992,
Alexander, 1993, Tobin, Montz, 1997, citaţi de Armaş, 2006). Sub aspect
geomorfologic orice teritoriu conţine o anumită vulnerabilitate potenţială. Aceasta
din urmă este în funcţie de capacitatea elementelor de a reacţiona la schimbarea
condiţiilor de mediu, fiind în acelaşi timp condiţionată de relaţia dintre senzitivitate
şi adaptare (Armaş, 2006). Aşadar, hazardul geomorfologic este caracterizat de
localizare teritorială, intensitate, magnitudine, probabilitate şi frecvenţă.
Hazardurile naturale, din categoria cărora fac parte şi cele geomorfologice,
sunt strâns legate de fenomenele naturale care au loc în Mediul înconjurător.
Calitatea de hazard nu este dată de producerea de pagube, ci de probabilitatea
apariţiei acestora; aceasta ar putea fi caracteristica care deosebeşte fenomenul
natural extrem de hazard (Coppock, 1995, citat de Goţiu, Surdeanu, 2007).
Hazardurile geomorfologice sunt localizate la nivelul suprafeţei terestre,
declanşarea lor fiind condiţionată de caracteristicile geomorfologice ale
substratului, cu toate că factorul declanşator poate fi de altă natură, de obicei
meteorologică sau antropică (Goţiu, Surdeanu, 2007).
Utilizarea noţiunilor de hazard şi risc geomorfologic a implicat de-a lungul
timpului unele dispute în sensul alegerii spre utilizare al unuia sau al altuia, mai
degrabă din motive ce ţin de etimologia şi perceperea acestora în limbajul curent
(Grecu, 2004). În opinia autoarei citate „analiza hazardelor este oarecum sinonimă
cu cea a fenomenelor de risc, pentru că ele sunt potenţiale fenomene cu efecte
grave negative asupra populaţiei, adică sunt fenomene periculoase, motiv pentru
care se utilizează şi termenul de fenomene periculoase. Atunci când fenomenul sau
hazardul, depăşind anumite valori critice în dinamica lor, au produs daune
societăţii, ele sunt riscuri” (Grecu, 2004, p. 14).

175
 La acest sens, al fenomenelor geomorfologice de risc, se mai adaugă un
înţeles, cel care face referire la semnificaţia negativă a acestora pentru dinamica
reliefului, adică un risc pentru natură (Grecu, 2004). Şi în această manieră de
abordare, fenomenele respective au urmări negative asupra populaţiei, indirect, prin
efectele asupra potenţialului productiv al terenurilor, asupra stării de sănătate etc.
(Grecu, 2004).
Riscurile de origine strict geomorfologică se referă la „ansamblul de
ameninţări la resursele umane care vin din instabilitatea caracteristicilor de
suprafaţă ale Pământului” (Gares et al., 1994, citaţi de Grecu, 2004). Conform
autorilor citaţi din cadrul acestora se exclud cutremurele, parţial vulcanii, dar nu şi
răspunsul formei de relief la acestea. Ca urmare, în sens restrâns riscurile
geomorfologice sunt doar cele induse de modificările formelor de relief.
Caracteristicile definitorii ale fenomenelor geomorfologice de risc sunt
timpul variat de manifestare şi dispersia mare în spaţiu; unele dintre ele au o
intensitate maximă în timp scurt (alunecările de teren, curgerile noroioase), pe
când altele se produc în timp îndelungat (eroziunea solului şi a substratului). Din
categoria proceselor şi fenomenelor geomorfologice de risc se remarcă
următoarele (Grecu, 2004): prăbuşiri, rostogoliri, căderi de roci şi zăpadă;
alunecări masive de teren, curgeri de pământ; eroziune hidrică (acestea sunt
incluse la riscuri hidrologice).
Imposibilitatea determinării manifestării în timp şi spaţiu a fluctuaţiilor
specifice proceselor geomorfologice, determină ca acestea să fie incluse în
categoria hazardurilor. Este adevărat că fiecare proces geomorfologic poate fi
aleatoriu, dar asta nu înseamnă că el reprezintă inevitabil un eveniment de risc.
În aceste condiţii „hazardul devine risc în măsura în care afectează interesele
unei comunităţi umane, care este vulnerabilă la acel hazard” (Armaş, Damian,
2003, p. 14).
Riscul este „o categorie de stare desemnând conjunctura relaţională care
rezultă ca urmare a asumării hazardului de către acei componenţi ai sistemului
care posedă capacitate de percepere a evenimentelor” (Mac, Petrea, 2002, p. 17).
De asemenea „riscul implică periclitarea integrităţii sistemului prin
asumarea fenomenului eveniment (conştient, inconştient, instinctual) de către unul
sau mai mulţi componenţi” (Mac, 2003, p. 313).
Riscul geomorfologic reprezintă „ansamblul de ameninţări datorate
proceselor care conduc la modificarea caracteristicilor suprafeţei terestre (a
formelor de relief) şi care au impact negativ asupra populaţiei, procese exprimate
calitativ şi cantitativ” (Grecu, 2004, p. 66).
Cu toate că se utilizează destul de frecvent expresia riscuri
geomorfologice, trebuie subliniat că este vorba de o utilizare inadecvată deoarece
„formele de relief nu riscă nimic, întrucât chiar şi destructurarea lor face parte din

176
logica evoluţiei naturale. Riscul în sine nu poate fi atribuit decât comunităţilor vii
şi bunurilor acestora odată cu asumarea pericolului care derivă dintr-un fenomen
extrem” (Mac, Petrea, 2002, p. 19). În conformitate cu cele menţionate forma
corectă este fenomen geomorfologic de risc.
Înseamnă că riscul nu poate exista în afara relaţionării omului cu procese
şi fenomene, pe care nu le poate controla, fapt care implică în acelaşi timp
iniţiativa şi capacitatea de alegerea a omului (Armaş, Damian, 2003). În
conformitate cu cele precizate riscul poate fi exprimat ca „produs între
probabilitatea apariţiei unui eveniment cu un potenţial mare de lezare a
intereselor unei comunităţi umane şi măsura consecinţelor care apar în urma
producerii sale” (Armaş, Damian, 2003, p. 14).
Riscul (Rei) este aşadar o funcţie a hazardului şi a vulnerabilităţii, fiind
definit ca probabilitatea de afectare a unui anumit element (e) din cadrul
ansamblului, în urma producerii unui eveniment cu o intensitate mai mare decât (i)
(Mejia-Navarro et. al., 1994, citat de Armaş, Damian, 2003).

Rei = f(Hi, Ve)

unde: Hi - este hazardul înţeles ca probabilitate de apariţie într-o anumită

perioadă a unui eveniment cu o intensitate mai mare decât i; Ve - vulnerabilitatea,
predispoziţia la risc, intrinsecă oricărui element din sistem.

De asemenea, riscul reprezintă „nivelul probabil al pierderilor de vieţi

omeneşti, al numărului de răniţi, al pagubelor produse proprietăţilor şi al
activităţilor economice, de un anumit fenomen natural sau grup de fenomene într-
un anumit loc şi într-o anumită perioadă” (Bălteanu, Alexe, 2000, p. 5). Cu alte
cuvinte, riscul este definit ca fiind probabilitatea de expunere a componentei
antropice şi a bunurilor sale la acţiunea unui hazard de o anumită intensitate.
Riscul se poate exprima matematic ca rezultat al produsului dintre hazard,
elemente la risc şi vulnerabilitate (Bălteanu, Alexe, 2000):

R=H•E•V

unde: R - risc; H - hazard; E - elemente expuse la risc; V - vulnerabilitate.

Formula prezentată permite realizarea de calcule pentru evaluarea

pagubelor produse de fenomenele de risc geomorfologic; riscul este în funcţie de
mărimea hazardului (alunecare de teren, surpare, cutremur, erupţie vulcanică ş.a.),
de numărul de oameni, de valoarea bunurilor acestora şi de vulnerabilitatea lor
(Bălteanu, Alexe, 2000).

177
 10. 2. Elementele la risc

Ele sunt reprezentate de către acele obiective sau comunităţi umane, care
prezintă un anumit grad de risc în situaţia manifestării unui hazard. Expunerea
acestora la risc este diferită în funcţie de caracteristicile lor spaţiale şi temporale
(distanţe, activităţi, comportamente ş.a.), fapt care denotă grade diferite de
vulnerabilitate (Goţiu, Surdeanu, 2008). Înseamnă că în lipsa componentei
antropice „nu ar exista risc ci doar hazard, indiferent de dimensiunile şi
consecinţele fenomenelor extreme asupra spaţiului natural” (Armaş, 2006, p. 19).
Elementele la risc se pot grupa în două mari categorii (Goţiu, Surdeanu,
2008): primare şi secundare. Elementele primare, denumite şi structurale, sunt cele
expuse în mod direct manifestării unui eveniment extrem, suferind pagube
structurale a căror valoare este în funcţie de magnitudinea hazardului; în cadrul lor
se remarcă populaţia, clădirile, infrastructura, terenurile agricole, animalele,
utilităţile. În categoria elementelor secundare (nestructurale) se includ totalitatea
activităţilor şi acţiunilor care suferă modificări indirecte în timpul manifestării unui
hazard; din această categorie se remarcă activităţile economice, culturale şi
educaţionale, serviciile publice ş.a.
Elementele la risc oferă informaţii despre gradul de vulnerabilitate a unei
societăţi, faţă de un potenţial eveniment de risc „care poate fi evidenţiat ca o
pondere a pierderilor din evenimente trecute, de acelaşi gen” (Armaş, Damian,
2003, p. 14).
Sub aspect social se ia în discuţie riscul acceptabil de către comunitatea
afectată, cu un nivel al pierderilor ca fiind tolerabil de către autorităţi.
În unele situaţii manifestarea fenomenelor geomorfologice de risc,
presupune victime omeneşti şi pagube materiale, fapt care face necesară calcularea
unui risc mediu anual ca produs între frecvenţa şi mărimea dezastrelor (Armaş,
Damian, 2003):

Risc mediu anual (morţi/eveniment) = frecvenţă (dezastre/an) • magnitudine

(morţi/eveniment)

La rândul lor, pagubele materiale pot fi evaluate prin intermediul indicelui

individual al pierderilor (Iip), ca raport între pierderi şi venit anual, în procente
(Armaş, Damian, 2003):

pierderi (USD)
I ip   100
venit  anual

178
 Investiţiile care se fac în diverse teritorii (comune, judeţe, state, bazine
hidrografice ş.a.) pentru scăderea riscului au ca scop asigurarea unui risc minim
acceptabil (Grecu, 2004). O asemenea de strategie de supraveghere a riscului
constă în alegerea nivelului de risc acceptabil, care să aibă efecte minime, iar la
baza ei se află atât harta expunerii la risc, cât şi corelaţia acesteia cu numărul şi
densitatea locuitorilor şi cu utilizarea terenurilor (Grecu, 2004).

10. 3. Ierarhizarea şi reprezentarea cartografică a riscului

Ierarhizarea riscului geomorfologic dintr-un teritoriu răspunde

comunităţilor locale sub aspect economic, administrativ, environmental şi ecologic
(Irimuş, 2006). În termeni economici pierderile se referă la: clădiri, şosele, autostrăzi,
căi ferate, reţele de transport pe cablu, aerodromuri, baraje etc. În termeni ecologici
riscul geomorfologic va fi ierarhizat şi argumentat prin pericolul degradării unor
ecosisteme, dispariţiei unor specii sau a depopulării teritoriului ca urmare a degradării
resurselor. La rândul său riscul environmental presupune o corelare a termenilor
prezentaţi anterior, cu direcţionarea efectului spre beneficiar, prin reprezentarea
cartografică a riscului geomorfologic, însoţită de setul de măsuri necesare pentru
reducerea pierderilor materiale şi umane sau chiar eradicarea cauzelor (Irimuş, 2006).
Referitor la reprezentarea grafică se utilizează termenul de hartă de risc
sau hartă a riscului, termeni utilizaţi în unele cazuri ca echivalenţi ai hărţilor de
vulnerabilitate.
Utilizarea inadecvată a termenilor poate fi explicată de numărul mare de
cercetători existenţi la nivel mondial, fiecare dintre ei aparţinând diverselor şcoli
ştiinţifice. Acest fapt determină ca fiecare autor să formuleze definiţii în conformitate
cu tradiţia ştiinţifică şi gradul de instruire care îl caracterizează, ceea ce determină în
cele din urmă introducerea unei incertitudini suplimentare (Armaş, 2006).
Aceste neconcordanţe îşi au originea în tradiţia francofonă unde noţiunea
de risc este folosită în sensul noţiunii de hazard din limba engleză, respectiv doar în
contextul acelor fenomene şi procese care pot periclita comunitatea umană
(Varnes, 1984, Alexander, 1993, citaţi de Armaş, 2006).
Ca urmare, este necesară evidenţierea diferenţei dintre hărţile de risc şi
hărţile de vulnerabilitate, acestea din urmă fiind mult mai apropiate de hărţile de
susceptibilitate în înţelesul termenului din limba engleză.
Revenind la harta riscului, prin ea se înţelege gradul de expunere a
componentei antropice la evenimentele naturale (în cazul de faţă geomorfologice)
dintr-un teritoriu. Comparativ cu aceasta, pe harta vulnerabilităţii este reprezentat
potenţialul de instabilitate a unui teritoriu, datorat modificărilor de mediu, aspect
care implică şi un anumit grad de periculozitate pentru componenta antropică
(Armaş, 2006). Conform autoarei citate, din perspectivă geomorfologică se

179
justifică utilizarea termenilor de hartă a vulnerabilităţii şi studii de vulnerabilitate,
atunci când se analizează stabilitatea şi instabilitatea formelor de relief.
Harta riscului geomorfologic se obţine prin suprapunerea „conţinutului
hărţii vulnerabilităţii cu o analiză spaţială a condiţiilor demografice şi economice,
coroborate cu evaluarea potenţialului pierderilor umane şi materiale în caz de
calamitate (pe baza înregistrărilor trecute)” (Armaş, 2006, p. 104).
Aşa cum am mai menţionat, înseamnă că nu se poate discuta despre risc
geomorfologic în absenţa componentei antropice, care să fie afectată de
manifestarea fenomenelor şi proceselor geomorfologice. În aceste condiţii, pentru a
se ajunge la o hartă a riscului, se includ în analiză şi se bonitează aspecte legate de
comunitatea antropică şi rezultatul activităţilor ei, cum ar fi: numărul locuitorilor,
densitatea acestora, structura pe grupe de vârstă, tipul clădirilor, gradul lor de
întreţinere etc. (Armaş, 2006). De asemenea, trebuie realizată şi o abordare istorică
a pierderilor şi o prognoză a daunelor viitoare, deoarece includerea în analiză doar
a informaţiilor demografice şi de habitat, poate determina doar un stadiu al
vulnerabilităţii componentei antropice, la un anumit tip de hazard geomorfologic.
Dintre metodele de ierarhizare a riscului, cele mai utilizate sunt Metoda
Champenoise şi Metoda Modeneză (Irimuş, 2006).
Metoda Champenoise are la baza ierarhizării sau gradării riscului stările
calitative şi cantitative ale hazardului, ea stând la baza producţiei de hărţi
ZERMOS; analiza stărilor calitative conduce la conturarea a trei categorii de risc
(Irimuş, 2006):
A. Risc înalt (culoare de reprezentare: roşu) cuprinde areale ce au fost
anterior afectate de alunecări de teren; areale cu alunecări active sau vechi,
reactivate momentan; areale predispuse surpărilor şi prăbuşirilor iminente; arii
seismice active. Aceste areale prezintă semne de activare sau de activitate cel puţin
o dată într-o perioadă de 5 ani.
B. Risc mediu (culoare de reprezentare: portocaliu) cuprinde areale cu
alunecări vechi, inactive, prezentând instabilitate potenţială; mişcări difuze,
superficiale, cu volum mic. Prezintă factori de stabilitate defavorabilă.
C. Risc nul sau slab (culoare de reprezentare: verde) sunt considerate areale
stabile, unde nu au fost identificate deplasări şi unde nu există factori de instabilitate.
În această categorie de risc sunt înscrise şi arealele unde subzistă incertitudinea asupra
stabilităţii. Acestea sunt reprezentate în aceeaşi culoare, dar nuanţate cu rezerve.
Metoda Modeneză realizează o analiză a riscului geomorfologic ce
include şi coeficienţi geotehnici de securitate.
Metoda a fost elaborată de un grup de cercetători (M. Panizza, D.
Castaldini, C. Bisci, G. Pambianchi, B. Gentili, citaţi de Irimuş, 2006) de la
Universitatea din Modena şi Universitatea din Camerino, care folosesc în
ierarhizarea riscului coeficientul geotehnic de securitate (F). Acesta din urmă

180
exprimă raportul dintre rezistenţa substratului şi forţa motrice, distingându-se
teritorii stabile (F>1) şi instabile (F<1), dar şi o gradare a riscului în interiorul
teritoriilor instabile (Irimuş, 2006). Metoda a fost aplicată în Modena şi
Provincia Reggio Emilia, realizându-se hărţi la scara 1:100.000 şi 1:50.000.
Această metodologie are la bază studii ce includ aspectele morfotectonice,
reflexul tectonicii şi neotectonicii în morfologia teritoriului, precum şi rolul
acestora în iniţierea proceselor geomorflogice de risc (Irimuş, 2006).
Ajungerea la rezultate presupune parcurgerea a cinci etape sau faze:
selectarea arealului investigat pe baza hărţilor tectonice, litologice, geologice şi
geomorfologice; identificarea şi selectarea litotipurilor şi integrarea lor pe clase
petrografice (argile, calcar, gnaise etc.); studiul caracteristicilor lito-tehnice,
operaţie care se derulează în laborator şi pe baza căreia se realizează harta
tehnică, referitoare la compoziţia mineralogică, gradul de cimentare, tipul de
stratificare, coeficientul geotehnic şi susceptibilitatea la fenomenele seismice de
risc; studiul parametrilor morfometrici şi morfografici ai teritoriului (altitudine,
fragmentarea reliefului, declivitatea, expoziţia, grosimea depozitelor superficiale,
arealele cu procese geomorfologice active); cea de-a cincea operaţie o reprezintă
studiul susceptibilităţii seismice (acţiune care presupune: identificarea liniilor
tectonice, identificarea abrupturilor geomorfologice şi interpretarea lor corelaţie
cu liniile de fracturare, faliere, fisurare tectonică, calculul densităţii fragmentării
tectonice şi elaborarea hărţii susceptibilităţii seismice (Irimuş, 2006).
Rezultatele obţinute după parcurgerea celor cinci etape se grupează în 4
clase de instabilitate (A, B, C, D) corelate cu cinci clase de susceptibilitate seismică
(1, 2, 3, 4, 5), conform tabelului următor:

Clasele de instabilitate şi susceptibilitate seismică (Irimuş, 2006, p. 105)

Tabelul 10.1
5 5A 5B 5C 5D
4 4A 4B 4C
3 3A 3C
2 2A 2C
1 1A 1C
A B C D

Clasele de instabilitate: A- arii stabile sau cu instabilitate intermediară (fără indici ai

unei instabilităţi evidente); B – Arie potenţial instabilă (indicii morfologice şi litologice ar
putea susţine o instabilitate); C – arie instabilă (pusă în evidenţă de factori de instabilitate a
depozitelor superficiale prin alunecări puţin profunde); D – arie puternic instabilă (prezenţa
alunecărilor profunde, prăbuşiri, surpări şi alte procese gravitaţionale activate seismic);
Clasele de susceptibilitate seismică: 1. slabă; 2. uşoară; 3. intermediară; 4.
intermediară spre înaltă; 5. înaltă.

181
 După prezentarea pe scurt a metodologiei utilizate pentru ierarhizarea
riscului, determinat de manifestarea fenomenelor şi proceselor geomorfologice, în
continuare va fi prezentat un exemplu de studiu a stărilor de risc geomorfologic
şi reprezentarea lor grafică. Este vorba despre distribuţia spaţială a stărilor de
risc geomorfologic în Depresiunea şi Munceii Băii Mari (Filip, 2008).
În procesul de cuantificare a riscului se tine cont de faptul că
magnitudinea riscului depinde de hazardurile geomorfologice, precum şi de
vulnerabilitatea elementelor antropice – populaţie, bunuri materiale (Filip, 2008).
Se ajunge la situaţii în care magnitudinea riscului creşte datorită sporirii
vulnerabilităţii sau a valorii elementelor expuse hazardurilor (Filip, 2008). În sens
contrar, în teritoriile unde nu se întâlnesc elemente de vulnerabilitate sau valoarea
lor este redusă, riscul este neglijabil (Filip, 2008).
În conformitate cu cele menţionate poate fi realizată harta fenomenelor de
risc geomorfologic, care este de fapt un produs final, al mai multor etape de
cercetare constituite de (Filip, 2008): identificarea proceselor şi ariilor cu hazarduri
geomorfologice (H); identificarea cauzelor de instabilitate geomorfologică;
identificarea elementelor vulnerabile (V).
Regionarea fenomenelor geomorfologice de risc şi reprezentarea lor
grafică este realizabilă prin metoda suprapunerii hărţilor cu informaţiile obţinute şi
apoi analiza computerizată în sistem raster (Filip, 2008).
Autorul citat a realizat operaţia de combinare a elementelor de tip raster pe
baza următoarei formule.
R=HxV

unde: R = riscul; H = hazardul; V = elementele vulnerabile.

Produsul raster final realizat la o rezoluţie de 20 m, prezintă valori ale

rezultatelor cuprinse între 1 şi 30, valoarea 1 corespunzând arealelor cu risc minim,
iar 30 celor cu risc maxim. Aceste valori sunt în funcţie de notele de bonitare pe
care le-au primit elementele (parametrii morfometrici ai reliefului, procesele
geomorfologice, entităţile geologice, radiaţia solară, solurile, utilizarea terenurilor,
elementele antropice vulnerabile) ce intră în alcătuirea hărţii.
În continuare valorile obţinute au fost grupate în trei clase de risc (iR, mR,
sR), subdivizate în clase, prezentând următoarele ecarte valorice: iR1 (2 - 3), iR2 (3
- 4), iR3 (4 - 5) constituind clasa riscului inferior; mR1 (5 - 6); mR2 (6 - 10), mR3
(10 - 12), mR4 (12 - 16) reprezentând clasa riscului mediu; sR1 (16 - 20), sR2 (20 -
24), sR3 (24 - 30) însemnând clasa riscului ridicat.

182
Fig. 10. 1. Distribuţia spaţială a stărilor de risc geomorfologic în Depresiunea şi
Munceii Băii Mari (Filip, 2008, p. 161)

183
 Sub aspectul grupării spaţiale a subclaselor superioare (sR) se observă
prezenţa lor în cadrul localităţilor din spaţiul montan (Filip, 2008); pe teritoriul
acestora produsul H x V atinge frecvent valori de peste 16. La rândul lor,
subclasele de risc aparţinătoarei categoriei medii sunt specifice pentru 81% din
suprafaţa Depresiunii Baia Mare şi pe 86% din suprafaţa Munceilor Băii Mari;
ponderea procentuală ridicată a acestei clase de risc este datorată largii extensiuni
a terenurilor agricole şi forestiere cu vulnerabilitate la hazarduri geomorfologice
de intensitate medie (eroziune în suprafaţă, liniară şi alunecări de teren) la care se
adaugă prezenţa vetrelor de aşezări, care sunt şi ele supuse aceloraşi fenomene de
hazard geomorfologic (Filip, 2008). Suprafeţele cu valori specifice categoriei
inferioare de risc (iR) deţin ponderi de 16% la nivelul unităţii teritoriale
reprezentate în figura 10. 1; astfel de areale sunt specifice piemontului Baia Mare
şi Posta – Iadăra, în condiţiile în care hazardurile geomorfologice nu au
intensităţi deosebite, iar modul de utilizare a terenurilor este predominant
forestier (Filip, 2008).
Se poate concluziona, că existenţa unei clasificări a terenurilor în funcţie
de gradul de risc existent, este benefică atât pentru acţiunile de planificare şi
dezvoltare teritorială, cât şi pentru evitarea amplasării de construcţii în areale
instabile (Cioacă, 2006).
De asemenea, cunoaşterea gradului de risc serveşte pentru diferenţierea
impozitării de către administraţiile locale sau a valorii asigurărilor de către
societăţile de asigurare. Acest fapt va constrânge orice întreprinzător să de
încadreze strict în planurile locale de utilizare a terenurilor.

10. 4. Noţiuni conexe utilizate în studiul proceselor şi fenomenelor

geomorfologice de risc

La începutul capitolului am precizat că alături de noţiunile consacrate

(hazard şi risc) utilizate în studiul proceselor şi fenomenelor geomorfologice de
risc se utilizează o serie de noţiuni conexe (senzitivitate, stabilitate, instabilitate,
rezilienţă, fragilitate, vulnerabilitate, incertitudine, tranzienţa, stres, sensibilitate
etc.). Pentru o mai bună cunoaştere a sensului acestor noţiuni şi pentru evitarea
confuziilor care se fac, referitor la utilizarea lor, consider necesară prezentarea lor
pe scurt în paragrafele următoare.
Înţelegerea sensului acestor noţiuni este esenţială deoarece, cu toate că în
majoritatea cazurilor comunităţile antropice „valorifică, pe cât posibil, teritorii mai
puţin senzitive, datorită modificărilor induse capacitatea lor de rezilienţă se
reduce în timp. Pe de altă parte, perceperea declinului şi elaborarea unui
management adecvat poate conduce la creşterea rezilienţei şi implicit la
diminuarea gradului de asumare a riscurilor” (Mac, Petrea, 2002, p. 21).

184
 a) Senzitivitatea. Este definită ca fiind măsura (viteza sau proporţia) cu
care un component al mediului răspunde la acţiunea unui factor de stres de o
mărime determinată. Calităţile senzitive ale componentului sunt dependente pe de
o parte de propria sa identititate structurală şi funcţională, iar pe de altă parte de
natura şi intensitatea presiunilor care sunt exercitate asupra sa; senzitivitatea este în
funcţie şi de gradul de organizare, cu cât acesta în cadrul unui sistem este mai înalt,
cu atât senzitivitatea este mai pronunţată (Mac, Petrea, 2003).
b) Stabilitatea. Ea se referă la capacitatea unui component de a se regla,
de a se ajusta, de a reuşi să anihileze influenţele anterioare şi pe cele prezente
(Mac, 2000). Stabilitatea este de scurtă durată pe arii restrânse, dar totuşi pentru
componente analizate la nivel macroscalar ea poate fi de durată, datorită
particularităţii de conservativitate care le caracterizează. Dacă un component sau
subcomponent al mediului, după o variaţie mică condiţiilor iniţiale revine cât mai
apropiat de stadiul anterior, înseamnă că el este caracterizat de stabilitate.
c) Instabilitatea. Fiind în opoziţie cu stabilitatea, ea apare atunci când o
variaţie de mică anvergură conduce la schimbări însemnate, componentul fiind
îndepărtat de la stabilitate şi caracterizându-se prin instabilitate
d) Rezilienţa. Reprezintă capacitatea unui component de a-şi păstra
integritatea structurală şi funcţională, în condiţii de perturbaţii, la care se adaugă
viteza cu care se revine la condiţii echivalente de echilibru, prin asimilarea
schimbărilor/daunelor determinate de perturbaţii; în situaţia în care răspunsul la
perturbaţii al unui sistem, care are capacitate de percepere, este neconcludent, sub
aspectul rezilienţei se instalează riscul (Mac, Petrea, 2002).
e) Fragilitatea. Este un indicator rezultat din asocierea senzitivităţii şi a
rezilienţei. Fragilitatea rezultă din senzitivitatea unui component corelată cu rezilienţa
sa, ca reacţie la o anumită perturbaţie şi la mărimea ei (Mac, Petrea, 2002). Cu alte
cuvinte, o senzitivitate ridicată asociată cu o rezilienţă scăzută indică un component cu
fragilitate înaltă, susceptibil de a înregistra daune semnificative sub influenţa factorilor
perturbatori; rezilienţa eficientă menţine în condiţii de echilibru dinamic chiar şi acele
subcomponente care sunt afectate periodic de crize funcţionale, pe fondul instalării
unor episoade evolutive metastabile (Mac, Petrea, 2002).
f) Vulnerabilitatea. Derivă din recunoaşterea faptului că fiecare
component are susceptibilitate diferită de a înregistra daune specifice, conforme cu
riscul asumat (Mac, Petrea, 2002). Implicând asumarea riscului, vulnerabilitatea
este o noţiune centrată îndeosebi pe susceptibilitatea comunităţilor umane de a
suferii pagube. Înseamnă că, susceptibilitatea la pierderi se află în corelaţie cu
senzitivitatea, rezilienţa, fragilitatea comunităţii afectate de către fenomene
extreme, răspunsul global la aceste variabile fiind tocmai vulnerabilitatea. Mărimea
vulnerabilităţii depinde de mai mulţi factori: caracteristicile mediului, atributele
demografice, relaţiile sociale, economice şi politice, performanţa instituţională,

185
nivelul de dezvoltare tehnologică, precum şi de politicile decizionale adoptate în
gestiunea riscurilor (Mac, Petrea, 2002).
De asemenea, vulnerabilitatea este legată de rezistenţa la schimbare şi de
capacitatea de a se adapta la noi stări şi condiţii de mediu, în conformitate cu
expunerea la transformările globale şi locale (Armaş, Damian, 2003).
Vulnerabilitatea se poate exprima şi ca o funcţie a riscului, gradului de
expunere şi capacităţilor de adaptare (Armaş, Damian, 2003):

V = f(R,E,C),

unde: R - reprezintă riscul, respectiv probabilitatea apariţiei unui hazard; E - indică

mărimea arealului şi/sau numărul populaţiei supuse riscului; C - capacitatea de utilizare a
resurselor locale pentru a contracara efectele unui eveniment de risc.

Vulnerabilitatea evidenţiază cât de mult este expusă comunitatea antropică

şi rezultatul activităţilor sale, în faţa diverselor hazarduri, indicând nivelul
pagubelor care pot fi produse de manifestarea unui fenomen. Exprimarea valorilor
ei se face pe o scară cuprinsă între 0 şi 1, cifra 1 însemnând distrugerea totală a
bunurilor şi pierderea vieţii tuturor oamenilor din arealul afectat.
g) Incertitudinea. Se referă la dificultatea majoră care apare în demersul
cunoaşterii sistemelor complexe, cu deosebire când se doreşte surprinderea
comportamentului exact al acestora, la anumite nivele scalare. În demersul
înţelegerii şi surmontării acestor dificultăţi se face apel la principiul de
incertitudine care a fost enunţat în felul următor: „într-un sistem mare, compus din
mai multe subsisteme interconectate, starea unui subsistem şi interacţiunea sa cu
celelalte subsisteme, pot fi simultan determinate numai până la un anumit grad de
acurateţe” (Stănciulescu, 1982, p. 5). Esenţa rolului pe care complexitatea unui
subsistem îl joacă în introducerea unui anumit grad de incertitudine, a fost formulată
astfel; „pe măsură ce complexitatea unui sistem creşte, capacitatea noastră de a
prevedea comportarea sa descreşte” (Stănciulescu, 1982, p. 113). Incertitudinea,
imprevizibilitatea, aparenţa nedeterminare şi caracterul surprinzător în edificarea şi
succesiunea stărilor, reprezintă trăsături incontestabile ale unui component aflat la
risc (Mac, Petrea, 2003).
h) Tranzienţă. Despre ea se poate menţiona că sprijină evoluţia proceselor
geomorfologice, că poate fi apreciată ca un proces de însumare şi schimbare
continuă (Mac, 2000). În funcţie de măsura în care sunt percepute schimbările, la
nivelul unui subcomponent, se poate ajunge la tranzienţă şi acesta se realizează
atunci când, fluctuaţiile depăşesc capacitatea de absorbţie. Tranziţia nu trebuie
confundată cu formele repetitive, care sunt forme continui ale discontinuităţii şi
care ţin adeseori de manifestările externe (Mac, 2000).

186
 i) Stres. Prin noţiune se poate înţelege tabloul general al perturbaţiilor unui
component, ca răspuns la modificările mediului. Se observă astfel, că modificările
stării iniţiale au ca rezultat afectarea capacităţii componentului de a se afla într-o
stare de echilibru; stressul afectează rezistenţa sistemului. Există şi conceptul de
stress environmental, acesta fiind considerat un proces rezultat în urma
interacţiunii dintre componenta antropică şi mediu, în sensul de presiune asupra
mediului (Mac, 2003).
j) Sensibilitatea. Face referire la gradul de reacţie al unui component sau
subcomponent faţă de mediul înconjurător (Mac, 2000). Sensibilitatea unui
component stă în gradul de a percepe evenimentele, percepându-le le poate sesiza.
Din cauza sensibilităţii componentele se pot supune fluctuaţiilor.
k) Susceptibilitatea. Oferă informaţii despre potenţialitatea de manifestare
a unui proces într-un areal, în funcţie de condiţiile teritoriale existente (Soeters van
Westen, 1996, citat de Goţiu, Surdeanu, 2008). Acest tip de analiză reprezintă
componenta spaţială a hazardului, depinzând de gradul de pretabilitate al
teritoriului la anumite procese de risc (Corsini et al. 2005, citat de Zezere, 2002,
citaţi de Goţiu, Surdeanu, 2008). Susceptibilitatea înseamnă predispoziţie pentru
anumite mecanisme de reorganizare internă, în funcţie de condiţiile iniţiale ale
sistemului; de exemplu, un versant caracterizat de o anumită evoluţie în condiţii
specifice de substrat, climă, umiditate ş.a., devine susceptibil la alunecări, în cazul
modificării condiţiilor iniţiale (Armaş, 2006).
l) Analiza riscului estimează probabilităţile şi consecinţele aşteptate
pentru un risc identificat într-un teritoriu. Consecinţele vor varia în funcţie de
magnitudinea evenimentului, precum şi de vulnerabilitatea elementelor afectate
(Thywissen, 2006, citat de Goţiu, Surdeanu, 2007).
m) Evaluarea riscului este procesul în urma căruia se determină natura şi
gradul riscului prin analizarea potenţialelor hazarduri şi evaluarea vulnerabilităţii
existente, care ar putea constitui un pericol pentru oameni, bunurile, mijloacele de
trai şi mediul de care depind. Evaluarea riscurilor este un proces de aplicare a unor
metodologii de evaluare a riscurilor aşa cum au fost definite: probabilitatea şi
frecvenţa de manifestare a unui hazard, expunerea oamenilor şi a bunurilor lor la
acţiunea hazardului, precum şi consecinţele expunerii respective (UNISDR, 2001,
citat de Goţiu, Surdeanu, 2007).
n) Evaluarea integrată a riscului este procesul prin care mai multe
discipline îşi cooperează pentru a oferi un punct de vedere mai larg cu privire la
problematica studiată. Mai multe informaţii şi diferite puncte de vedere fac analiza
mai eficientă (Thywissen, 2006, citat de Goţiu, Surdeanu, 2007).
o) Managementul riscului se referă la procesul subiectiv de decidere a
măsurilor ce trebuie întreprinse, ca răspuns la un risc potenţial. Gestionarea
riscurilor este un proces subiectiv şi calitativ de selectare şi implementare în

187
teritoriu a măsurilor de diminuare a efectelor, pentru a obţine un nivel acceptabil de
risc la costuri acceptabile (Jones et al., 2001, citat de Goţiu, Surdeanu, 2007).
p) Reducerea efectelor se referă la măsuri structurale şi non-structurale care
sunt luate pentru a se limita impactul negativ al hazardurilor naturale, al celor
tehnologice şi degradarea mediului (UNISDR, 2001, citat de Goţiu, Surdeanu, 2007).
q) Riscul acceptabil înseamnă nivelul de pierderi, pe care o comunitate le
consideră acceptabile, în anumite condiţii de natură socială, economică, politică,
culturală, tehnică şi environmentală. În termeni tehnici, riscul acceptabil se poate
referi la luarea măsurilor structurale (îmbunătăţirea proiectării şi a construirii noilor
facilităţi – locuinţe, magazine, şcoli etc., adaptarea celor existente, adoptarea unor
măsuri de protecţie) şi a celor non-structurale (limitarea modului de folosinţă a
terenurilor, subvenţionările, programele de asigurări) în scopul diminuării
posibilelor pagube până la nivelul care nu este periculos pentru oameni şi bunurile
lor (UNISDR, 2001, citat de Goţiu, Surdeanu, 2007).
r) Risc specific sau relativ reprezintă un grad aşteptat al pierderilor
provocate de un eveniment (Crozier, 1998, citat de Armaş, Damian, 2003).
Efectele fenomenelor extreme se apreciază după diverse criterii cum ar fi:
număr de victime, pierderi financiare, obiective distruse, arealul de manifestare etc.
Deoarece cuvântul dezastrul este un termen generic, care nu furnizează
informaţii necesare, diferenţierii efectelor produse de hazarduri, a fost necesară
diversificarea terminologiei referitoare la consecinţele acestora. Au fost propuşi
în acest sens următorii termeni: accident, sinistru (dezastru) şi catastrofă (Mac,
Petrea, 2002).
Accidentul se referă la materializarea acţiunilor unui hazard care au un
impact minor şi nu determină dezechilibre componentelor naturale şi antropice.
Sinistrul (dezastrul) înseamnă un impact sporit al fenomenului asupra
componentelor mediului, concretizat în victime umane şi pagube materiale
importante, generatoare de disfuncţionalităţi a căror depăşire necesită un timp
îndelungat, datorită vitezei de rezilienţă scăzute.
Catastrofa reprezintă materializarea efectelor produse de hazarduri pe
teritorii foarte extinse, fapt care determină compromiterea unuia sau mai multor
componente ale mediului, proces care poate merge până la dispariţia şi integrarea
lor în alte componente (de exemplu solul şi vegetaţia care sunt acoperite de către
un strat gros de lavă rezultat în urma unei erupţii vulcanice dispar şi sunt integrate
noului orizont de la partea superioară a substratului). De obicei, termenul de
catastrofă este utilizat ca sinonim pentru dezastru, pentru a evidenţia fenomene
distructive majore care afectează majoritatea componentelor mediului, pe o
unitatea teritorială pe care se manifestă.

188
 O astfel de diversificare este necesară, deoarece nu de puţine ori pentru
obţinerea unui impact mediatic sporit, simple accidente (de exemplu cum sunt cele
de mediu) au fost catalogate ca veritabile catastrofe (Mac, Petrea, 2002).

Bibliografia

1. Armaş, Iuliana (2006), Risc şi vulnerabilitate: metode de evaluare aplicate

în geomorfologie, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti.
2. Armaş, Iuliana, Damian, R. (2001), Cartarea şi cartografierea elementelor
de mediu, Editura Enciclopedică, Bucureşti.
3. Bălteanu, D., Alexe Rădiţa (2000), Hazarde naturale şi antropogene,
Editura Corint, Bucureşti.
4. Cioacă, A. (2006), Probleme speciale de geomorfologie, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti.
5. Filip, S. (2008), Depresiunea şi Munceii Băii Mari. Studiu de
geomorfologie environmentală, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca.
6. Goţiu, Dana, Surdeanu, V. (2007), Noţiuni fundamentale în studiul
hazardelor naturale, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
7. Goţiu, Dana, Surdeanu, V. (2008), Hazardele naturale şi riscurile asociate
din Ţara Haţegului, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
8. Grecu, Florina (2004), Hazarde şi riscuri naturale, Ediţia a II-a, Editura
Universitară, Bucureşti.
9. Irimuş, I. A. (2006), Hazarde şi riscuri asociate proceselor
geomorfologice în aria cutelor diapire din Depresiunea Transilvaniei,
Editura Casa Căţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
10. Mac, I. (2000), Geografie generală, Editura Europontic, Cluj-Napoca
11. Mac, I. (2003), Ştiinţa mediului, Editura Europontic, Cluj-Napoca.
12. Mac, I. , Petrea, D. (2002), Polisemia fenomenelor geografice extreme, în
Riscuri şi catastrofe, vol. I, Editor V. Sorocovschi, Editura Casa Cărţii de
Ştiinţă, Cluj-Napoca.
13. Mac, I., Petrea, D. (2003), Sisteme geografice la risc, în Riscuri şi
catastrofe, vol. II, Editor V. Sorocovschi, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-
Napoca.
14. Stănciulescu, Fl. (1982), Dinamica sistemelor mari, Editura Academiei,
Bucureşti.

189
 TEMA 11

MANAGEMENTUL RISCURILOR INDUSE DE PROCESELE ŞI

FENOMENELE GEOMORFOLOGICE

11. 1. Conceptul de Managementul Riscului

Pe măsură ce suprafaţa teritoriilor ocupate şi modificate în diverse sensuri

de către componenta antropică a crescut, gradul în care aceasta din urmă a fost
afectată de fenomene geomorfologice de risc a început să fie din ce în ce mai mare.
Fenomenele geomorfologice determină în fiecare an numeroase pierderi de
vieţi omeneşti şi pagube materiale, care în cele din urmă influenţează în mod direct
procesul de dezvoltare social-economică. Odată cu trecerea timpului, hazardurile
şi-au modificat tiparele, s-au extins şi au devenit mai frecvente, fiind din ce în ce
mai dificil de prognozat (Bădilă, 2007).
În astfel de condiţii nu au întârziat să apară critici şi puncte de vedere, din
partea diverselor organizaţii naţionale şi internaţionale, cu scopul prezentării şi
aplicării de măsuri care să diminueze impactul fenomenelor geomorfologice deja
produse, şi de asemenea să prevină efectele unor evenimente viitoare asupra
comunităţilor umane.
Managementul riscului se referă la procesul subiectiv de decidere a
măsurilor ce trebuie întreprinse ca răspuns la un risc potenţial. Gestionarea
riscurilor este un proces subiectiv şi calitativ de selectare şi implementare în
teritoriu, a măsurilor de diminuare a efectelor, pentru a obţine un nivel acceptabil
de risc la costuri acceptabile (Jones et al., 2001, citat de Goţiu, Surdeanu, 2007).
Obiectivul managementului riscului este de a pune în legătură toate
elementele şi actorii din sistemul de management al dezastrelor, de a dezvolta
instrumente de diminuare a dezastrelor bazate pe strategii de prevenire şi intervenţie,
transfer şi schimb reciproc de cunoştinţe, educaţie şi tehnici de luare a deciziilor. Un
management durabil al riscului, presupune menţinerea şi îmbunătăţirea calităţii
mediului şi a calităţii vieţii populaţiei, creşterea responsabilităţii autorităţilor şi a
comunităţilor locale, dar şi o abordare integrată echitabilă.
Conform celor precizate, eforturile de prevenire a hazardurilor
geomorfologice şi de atenuare a impactului acestora asupra comunităţilor umane
trebuie să devină părţi integrante ale procesului de dezvoltare durabilă.
Integrarea chestiunii hazardurilor în procesul de dezvoltare, trebuie făcută
diferenţiat în funcţie de tipul măsurilor care se adoptă înaintea, în timpul şi după
producerea lor (Bădilă, 2007).

190
 Reacţia comunităţilor umane în faţa unor fenomene geomorfologice de
risc, prin activităţi cu scop de reducere a impactului negativ rezultat, reprezintă
adaptarea la risc, iar tipurile de soluţii găsite constituie modalităţi de adaptare a
unei societăţi la risc (White, 1974, citat de Armaş, Şandric, Damian, Osaci-
Costache, 2003). Sub acest aspect, managementul riscului constituie un proces
integrat de identificare, evaluare şi control, care cuprinde analiza şi controlul
riscului, prin diminuarea efectelor şi transferul riscului (Armaş et. al., 2003);
reducerea riscului presupune dezvoltarea şi aplicarea unor politici, strategii şi
măsuri de reducere a vulnerabilităţii societăţii, adoptarea unor măsuri de
prevenire şi limitare a efectelor negative rezultate, în contextul unei dezvoltări
teritoriale durabile.

11. 2. Contextul internaţional de abordare a managementului

riscurilor indus de fenomenele şi procesele geomorfologice.

Cu toate că şi anterior anilor ’80, au existat preocupări la nivel

internaţional privind reducerea efectelor datorate proceselor geomorfologice
(considerate dezastre naturale), prin aplicarea rezoluţiei ONU 236 din 1989,
această problematică a primit o cu totul altă însemnătate. Prin rezoluţia menţionată
ONU a hotărât să organizeze un amplu program de cercetare intitulat Deceniul
Internaţional pentru Reducerea Efectelor Dezastrelor Naturale (IDNDR). În
cadrul acestui program au fost studiate atât hazarduri naturale, (cutremure, erupţii
vulcanice, alunecări de teren, cicloni, tornade, inundaţiile, seceta) cât şi antropice
(explozii, emanaţii de gaze toxice, accidente legate de transporturi, agricultură etc.)
care necesită măsuri speciale de prevenire (Bădilă, 2007).
Alături de acest program s-au derulat şi altele referitoare la aceleaşi
tematici, care for fi pe scut prezentate în cele ce urmează.
Conferinţa asupra mediului şi dezvoltării durabile (Rio de Janeiro,
1992). Cu prilejul acesteia au fost stabilite o serie de acorduri internaţionale şi
declaraţii referitoare la extinderea dezvoltării durabile. Dintre acestea se remarcă
următoarele: Declaraţia de la Rio asupra mediului şi a dezvoltării, Agenda 21,
Declaraţia de principii pentru îndrumarea gospodăririi, conservării şi dezvoltării
durabile a tuturor tipurilor de păduri, convenţia cadru a Naţiunilor unite asupra
schimbărilor climatice şi convenţia asupra diversităţii biologice (Bădilă, 2007).
Rezoluţiile emise cu această ocazie au subliniat faptul că „deteriorarea mediului
este una dintre cele mai importante probleme globale cu care se confruntă
omenirea astăzi şi că deteriorarea stării mediului poate influenţa sistemele globale
de susţinere a vieţii” (Corpade, Deac, Muntean, Biriş, 2006, p. 284).
Strategia Yokohama. Ea a fost adoptată în 1994 împreună cu Planul de
acţiune, constituind primul proiect pentru ghidarea politicilor de reducere a

191
dezastrelor, orientat spre comunităţile umane vulnerabile. În cadrul acestei
conferinţe, s-a evidenţiat că atenuarea efectelor proceselor şi fenomenelor
geomorfologice, se înscrie pentru un număr însemnat de ţări între principalele
obiective ale dezvoltării durabile. Promovarea unor astfel de idei se realizează prin
intermediul Comisiei Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Durabilă, dar şi prin
intermediul altor organisme internaţionale. Tot cu această ocazie au fost stabilite
principalele direcţii de acţiune pentru prevenirea dezastrelor, pentru pregătirea
populaţiei în caz de hazarduri naturale şi pentru atenuarea efectelor acestora
(Bădilă, 2007). Ca urmare, pentru o eficientă prevenire a dezastrelor este necesară
evaluarea riscurilor, iar adoptarea măsurilor necesare înainte de producerea
fenomenelor geomorfologice este esenţială pentru reducerea cheltuielilor şi
concentrarea exactă a eforturilor (Bădilă, 2007).
Strategia Internaţională pentru Reducerea Dezastrelor (ISDR). A fost
elaborată în 2000 şi pune accent pe educarea comunităţilor umane cu scopul
creşterii cooperării cu autorităţile publice, în vederea edificării unor structuri
rezistente în faţa proceselor hazardurilor potenţiale care le ameninţă.
Summit-ul Mondial pentru Dezvoltare Durabilă (Johannesburg, 2002).
În cadrul Planului Johannesburg de implementare s-a inclus o nouă secţiune
intitulată: o concepţie integrată multi-hazard despre vulnerabilitate, aprecierea
riscului şi managementul dezastrelor (Bădilă, 2007).
Strategia complexă de management a riscului (Istambul, 2004). În
cadrul Strategiei adoptate la Istambul se subliniază integrarea sistemică (evaluarea
riscurilor, pregătirea pentru situaţii de urgenţă, prevenirea dezastrelor, finanţarea
acţiunilor ce vizează reducerea riscurilor de dezastru), precum şi reducerea
expunerii statelor la pierderi economice (Bădilă, 2007).
Conferinţa mondială pentru reducerea dezastrelor (Hyogo, 2005).
Desfăşurată în Japonia a avut ca rezultat adoptarea cadrului Hyogo de acţiune 2000
– 2015 referitor la construcţia rezistenţei naţiunilor şi comunităţilor la dezastre
(Bădilă, 2007).

11. 3. Contextul naţional de abordare a managementului riscurilor

induse de fenomenele şi procesele geomorfologice.

Evoluţia societăţii româneşti din ultimele decenii, a impus ca o necesitate

de prim ordin, adoptarea unor iniţiative legislative care să asigure o bază legală
pentru managementul urgenţelor civile (Bădilă, 2007). În acelaşi context,
integrarea României în NATO şi UE asigură puntea de legătură între organismele
cu atribuţii în domeniu (Înaltul Comitet NATO pentru Planificarea Activităţilor
Civile în Situaţii de Urgenţă şi cu structurile Uniunii Europene de profil).

192
 Un astfel de deziderat a fost posibil, prin adoptarea în 2004 de către
Guvernul României a cadrului legislativ (O.U.G. 21/2004) pentru înfiinţarea
Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă. Acesta are ca scop
asigurarea resurselor şi coordonarea acţiunilor în situaţii de urgenţă, cunoscându-se
faptul că România prezintă vulnerabilităţi însemnate la calamităţi naturale şi
antropice (alunecări de teren, cutremure, inundaţii, accidente ecologice etc.)
(Bădilă, 2007).
Acest act normativ reglementează înfiinţarea la nivel central şi local a
structurilor specifice „cu atribuţii în domeniul gestionării situaţiilor de urgenţă,
respectiv de coordonare, planificare şi suport al deciziei, cu activitate temporară
sau permanentă, plasate într-un sistem ierarhizat după criteriile administrativ
teritoriale şi al domeniului de responsabilitate. Aceste structuri asigură
gestionarea unitară şi permanentă a tuturor activităţilor de planificare şi realizare
a măsurilor de prevenire, limitare şi înlăturare a efectelor distructive ale situaţiilor
de urgenţă” (Bădilă, 2007, p. 27).
Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă este
organizat de autorităţile administraţiei publice şi are în componenţă o reţea de
organisme, organe şi structuri abilitate în managementul situaţiilor de urgenţă,
ierarhizate pe niveluri sau domenii de competenţă şi dispune de infrastructura şi
resursele necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor; în componenţa sistemului
naţional se regăsesc următoarele: comitetele pentru situaţii de urgenţă;
Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă; servicii publice comunitare
profesioniste pentru situaţii de urgenţă; centrele operative pentru situaţii de
urgenţă; Comandamentul acţiunii (Bădilă, 2007). Aceste vor fi prezentate în
continuare conform autorului citat.
Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă funcţionează atât sub
conducerea ministrului administraţiei şi internelor cât şi sub conducerea primului
ministru. El este un organism interministerial în componenţa căruia intră persoane
cu putere de decizie, experţi şi specialişti desemnaţi de ministerele cu atribuţii
complexe în gestionarea situaţiilor de urgenţă. Aceştia din urmă reprezintă
următoarele ministere şi instituţii ale administraţiei publice centrale: Ministerul
Administraţiei şi Internelor; Ministerul Apărării Naţionale; Ministerul Afacerilor
Externe; Ministerul Transportului, Construcţiilor şi Turismului; Ministerul
Economiei şi Comerţului; Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale;
Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor; Ministerul Sănătăţii; Ministerul
Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiilor; Serviciul de Telecomunicaţii Speciale;
Serviciul de Protecţie şi Pază; Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale;
Inspectoratul general pentru Situaţii de Urgenţă; Administraţia Naţională a
rezervelor de Stat; Ministerul Educaţiei şi Cercetării; Ministerul Finanţelor Publice;
Serviciul Român de Informaţii; Agenţia Naţională Sanitar-Veterinară şi pentru

193
Siguranţa Alimentelor; Agenţia Nucleară; Comisia Naţională pentru Controlul
Activităţii Nucleare.
Comitetele ministeriale şi ale altor instituţii publice centrale pentru
situaţii de urgenţă funcţionează pe lângă ministere şi alte instituţii publice
centrale, cu rol în gestionarea situaţiilor de urgenţă sub conducerea miniştrilor şi a
conducătorilor instituţiilor publice centrale.
Comitetul Municipiului Bucureşti pentru Situaţii de Urgenţă se constituie
la nivelul capitalei sub conducerea prefectului. El are în componenţa sa pe primarul
general, primarii de sectoare, şefii de servicii publice deconcentrate, descentralizate şi
de gospodărire comunală, manageri ai unor instituţii, regii autonome şi societăţi
comerciale care îndeplinesc funcţii de sprijin în gestionarea situaţiilor de urgenţă,
precum şi manageri ai agenţilor economici care, datorită activităţii desfăşurate
constituie factori de risc potenţial generatori de situaţii de urgenţă.
Comitetele judeţene pentru situaţii de urgenţă se organizează la nivelul
judeţelor, sub conducerea prefecţilor. Ele sunt formate din preşedintele consiliului
judeţean, şefii de servicii deconcentrate, descentralizate şi de gospodărire comunală
şi alţi manageri ai unor instituţii şi societăţi comerciale de interes judeţean care
îndeplinesc funcţii de sprijin în gestionarea situaţiilor de urgenţă, precum şi
manageri ai agenţilor economici, care prin activităţile desfăşurate, constituie factori
de risc generatori de situaţii de urgenţă.
Comitetele locale pentru situaţii de urgenţă se constituie la nivelul
municipiilor, oraşelor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi al comunelor, sub
conducerea primarului şi cu avizul prefectului. În componenţa lor intră un
viceprimar, secretarul comunei, oraşului, sectorului sau municipiului, după caz. La
aceştia se adaugă reprezentanţi ai serviciilor publice şi ai principalelor instituţii şi
agenţi economici din unitatea administrativ teritorială în cauză, precum şi manageri
sau conducători ai agenţilor economici, filialelor, sucursalelor ori punctelor de
lucru locale, care constituie factori de risc favorabili situaţiilor de urgenţă.
Inspectoratul general pentru situaţii de urgenţă (IGSU) reprezintă un
organism tehnic cu activitate permanentă, aflat în subordinea ministrului
administraţiilor şi internelor. Acesta asigură planificarea şi aplicarea unitară pe
întreg teritoriul ţării a măsurilor de prevenire şi gestionare a situaţiilor de urgenţă.
De asemenea, urmăreşte monitorizarea şi evaluarea factorilor de risc, constituirea
şi exploatarea bazei de date privind situaţiile de urgenţă, respectarea convenţiilor
şi acordurilor la care România este parte şi funcţionarea ca punct naţional de
contact în relaţiile cu structurile internaţionale similare, precum cele referitoare la
solicitarea şi acordarea de asistenţă internaţională.
Serviciile publice comunitare profesioniste pentru situaţiile de
urgenţă sunt constituite ca servicii deconcentrate, ce funcţionează ca
inspectorate judeţene şi al municipiului Bucureşti, asigurând în zonele de

194
competenţă coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţilor de prevenire şi
gestionare a situaţiilor de urgenţă.
Centrele operative pentru situaţii de urgenţă se constituie la nivelul
ministerelor, al altor instituţii publice centrale cu atribuţii în gestionarea
situaţiilor de urgenţă, al municipiilor (cu excepţia municipiului Bucureşti),
oraşelor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi comunelor.
Comandantul acţiunii reprezintă persoana împuternicită de către Comitetul
Naţional, ministerial, judeţean sau al municipiului Bucureşti, în funcţie de natura şi
gravitatea evenimentului şi de mărimea categoriilor de forţe concentrate. Această
persoană asigură, în situaţii de urgenţă, coordonarea unitară la locul producerii
evenimentului extrem a acţiunii tuturor forţelor stabilite pentru intervenţie.
Strategia naţională pentru protecţia civilă (2005) are rolul de a stabilii
Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, drept coordonatorul unitar al
activităţilor de apărare împotriva dezastrelor. Sistemul naţional al protecţiei civile
este conceput să asigure prevenirea şi protecţia populaţiei, a bunurilor materiale, a
valorilor de patrimoniu şi a componentelor de mediu în cazul dezastrelor naturale
(alunecări de teren, cutremure, inundaţii, îngheţ, seceta, epidemii) şi tehnologice,
precum şi în caz de conflict militar şi să ia parte la înlăturarea efectelor negative ale
acestora (Goţiu, Surdeanu, 2008).
Strategia naţională de informare şi comunicare publică a situaţiilor de
urgenţă (2008) a fost adoptată în scopul îmbunătăţirii comunicării dintre gestionarul
situaţiei (IGSU), mass-media şi public, îndeosebi în primele ore ale situaţiei de urgenţă,
considerate critice (Goţiu, Surdeanu, 2008).
La nivel local, responsabilitatea comunicării până în momentul convocării
comitetului judeţean/local pentru situaţii de urgenţă, revine prefecturii/primăriei,
prin persoana desemnată de prefect/primar, sprijinită de specialişti din structurile
administraţiei publice locale. După convocarea comitetului judeţean pentru situaţii
de urgenţă, atribuţiile revin structurii responsabile din cadrul centrului operaţional
judeţean, respectiv centrului de informare publică organizat la nivelul prefecturii
sau după convocarea comitetului local pentru situaţii de urgenţă
municipal/orăşenesc, respectiv a centrului operativ activat la nivelul municipiului,
oraşului, comunei (Goţiu, Surdeanu, 2008).
Strategia mai prevede înfiinţarea în timpul situaţiilor de urgenţă, a centrelor
de comunicare şi informare publică, aflate sub conducerea comitetelor pentru situaţii
de urgenţă şi având ca bază structura de comunicare şi relaţii publice, care în timp de
normalitate dispune de cel puţin un angajat la nivel judeţean şi de cel puţin doi
angajaţi la nivel naţional. În funcţie de amploarea situaţie de urgenţă se va înfiinţa un
centru pentru informarea publicului. Acesta trebuie să dispună de una sau două linii
telefonice în regim gratuit, linii verzi, diferite de numărul unic pentru apeluri de
urgenţă 112 (Goţiu, Surdeanu, 2008).

195
 11. 4. Elementele managementului dezastrelor

Managementul dezastrelor ţine cont de etapele de manifestare ale unui

dezastru şi cuprinde următoarele elemente: aprecierea şi evaluarea riscurilor şi a
vulnerabilităţii, răspunsul la dezastru, aprecierea dezastrului, reabilitarea şi
reconstrucţia (Bădilă, 2007). Acestea vor fi pe scurt prezentate în continuare
conform autorului citat.

I. Aprecierea şi evaluarea riscurilor şi a vulnerabilităţii

Se referă la estimarea magnitudinii fiecărui risc potenţial şi a importanţei

acestui risc pentru populaţie şi mediu. Se încearcă apoi cuantificarea probabilităţii
de risc de dezastru, se stabilesc nivelurile acceptabile de risc şi se calculează
pierderile potenţiale. Acestea din urmă sunt de două feluri: cuantificabile (pierderi
economice) şi necuantificabile (pierderi ce ţin de fiinţa umană).
La conferinţa mondială pentru reducerea dezastrelor de la Hyogo (ianuarie,
2005) au fost stabilite 5 arii de dezvoltare pentru perioada 2005-2015, în vederea
atenuării lipsurilor constatate în implementarea Strategiei Yokohama pentru o lume
mai sigură, adoptată în 1994 (Bădilă, 2007):
a. guvernare – structura instituţională, cadrul legal şi politici publice;
b. identificare riscuri – evaluarea şi monitorizarea acestora, dar şi sisteme
de avertizare timpurie;
c. managementul cunoştinţelor şi educaţiei;
d. reducerea factorilor fundamentali de risc;
e. pregătirea pentru răspuns corespunzător la dezastru şi refacere.
În cazul producerii unor dezastre aprecierea riscului este foarte importantă,
în condiţiile în care hazardurile interacţionează la diferite nivele spaţiale şi
temporale cu dezvoltarea de la nivel local, regional şi internaţional. Pe lângă
studiul individual al potenţialelor hazarduri, prezintă importanţă o înţelegere
multidisciplinară şi o analiză integrată a diferitelor procese, în condiţiile în care
dezastrele sunt complexe.
Evaluarea vulnerabilităţii este la rândul ei o componentă cheie a
managementului riscului. Se impune evaluarea cantitativă şi calitativă a vulnerabilităţii
elementelor expuse la risc. Evaluarea posibilelor distrugeri ale unor obiective sociale
reprezintă baza managementului financiar al riscurilor. O cuantificare riguroasă este
foarte dificilă mai ales în relaţie cu distrugerile indirecte ce apar în urma unui dezastru
– de natură socială, culturală şi a componentelor mediului.
Pot fi menţionaţi câţiva factori care contribuie la creşterea gradului de
vulnerabilitate la dezastre (Bădilă, 2007):

196
 a. cauze fundamentale – grad de sărăcie, acces limitat la resurse, model
cultural al populaţiei;
b. deficit de educaţie, abilităţi, de investiţii locale, capacitate redusă de
intervenţie a instituţiilor publice;
c. grad de urbanizare, degradarea mediului, creşterea populaţiei, stare de
tranziţie a modelelor culturale/set valori;
d. condiţii de nesiguranţă;
e. mediu fragil – locaţii periculoase, clădiri şi infrastructură cu grad mare
de pericol;
f. economie locală fragilă – nivel scăzut de trai;
h. lipsa de informare şi conştientizare a publicului.
Metodele de apreciere a riscului reprezintă componente esenţiale, în
cadrul efortului metodologic de înţelegere a potenţialelor efecte ale
hazardurilor, asupra activităţilor umane şi asupra componentelor mediului. Se
dezvoltă în aceste condiţii tehnici care să furnizeze o imagine integrată în timp
şi spaţiu a analizei riscului, cu scopul de a sprijinii formularea strategiei de
management al riscului.
Managementul integrat al riscului cuprinde aprecierea riscului şi evaluarea
vulnerabilităţii, precum şi posibilitatea apariţiei unor factori de influenţă cu grad
mare de imprevizibilitate. În astfel de condiţii se impun măsuri şi metode de
prevenire şi de implementare a activităţilor de monitorizare, înregistrare,
previziune, avertizare timpurie, luare a deciziilor, la care se adaugă punerea la
punct a sistemelor de management.

II. Răspunsul la dezastru

Reprezintă totalitatea acţiunilor luate de autorităţi şi de populaţie, în faţa

dezastrului. El cuprinde fazele de atenuare, de reabilitare şi de reconstrucţie. De
asemenea face obiectul acţiunilor de avertizare, securitate, comunicare şi
managementul informaţiilor, logistică şi aprovizionare, apreciere post-dezastru,
cercetare şi salvare a supravieţuitorilor, asistenţă post-dezastru (asistarea
populaţiei, maximizarea numărului de supravieţuitori, restabilirea serviciilor
esenţiale, refacerea distrugerilor) şi managementul operaţiunilor de urgenţă.

III. Aprecierea dezastrului

Presupune determinarea impactului dezastrului asupra societăţii, fiind un

proces interdisciplinar. Are ca priorităţi stabilirea nevoilor pentru măsuri
imediate de urgenţă, pentru salvarea şi menţinerea în viaţă a supravieţuitorilor

197
dezastrului şi identificarea posibilităţilor de urgentare a refacerii infrastructurii, a
serviciilor şi a dezvoltării.
Aprecierea dezastrului se face ţinând cont de principale faze de
manifestare ale acestuia (Bădilă, 2007):
a. faza de avertisment: determinarea grupului de populaţie pentru care
se iau măsuri de protejare a vieţii şi a facilităţilor pentru atenuarea impactului
unui potenţial dezastru şi activarea aranjamentelor în planul de pregătire din
perspectiva aprecierii;
b. faza de urgenţă: confirmarea gradului de urgenţă raportat şi estimarea
distrugerilor, identificarea, caracterizarea şi cuantificarea populaţiei la risc,
sprijin pentru definirea priorităţilor de acţiune şi a resurselor necesare pentru
reducerea imediată a riscurilor, identificarea capacităţii totale de răspuns, inclusiv
resursele organizaţionale, medicale şi logistice, sprijin pentru anticiparea unor
probleme serioase viitoare şi sprijin pentru managementul şi controlul
răspunsului imediat;
c. faza de reabilitare: identificarea priorităţilor populaţiei afectate,
identificarea politicilor guvernamentale pentru asistenţa post dezastru,
exprimarea sprijinului adiţional din surse naţionale şi internaţionale pentru
atenuare, refacere şi monitorizarea rezultatelor acestor măsuri;
d. faza de refacere: determinarea distrugerilor resurselor economice
semnificative şi implicaţiile acestora asupra politicii de dezvoltare, aprecierea
impactului dezastrului în programe curente de dezvoltare şi identificarea de noi
oportunităţi de dezvoltare create de dezastru.

IV. Reabilitarea şi reconstrucţia

Cuprind cea mai îndelungată perioadă din faza de refacere post-dezastru.

Reabilitarea se face în perioada imediat următoare manifestării dezastrului şi
trebuie considerată ca o fază de tranziţie între cea de atenuare şi cea de
reconstrucţie. Perioada de reconstrucţie presupune restaurarea deplină a serviciilor
şi a infrastructurii, construcţia de clădiri, refacerea infrastructurii distruse, şi nu în
ultimul rând, revitalizarea economiei.

11. 5. Fazele standard de analiză a manifestării unui hazard

În continuare se vor prezenta fazele standard de analiză a manifestării unui

hazard geomorfologic, în conformitate cu modele existente în literatura de
specialitate, şi aici mă refer la cel propus de A. Bădilă (2007). Cu toate că literatura
citată se referă la hazarduri naturale, ea va fi adaptată pentru situaţia manifestării
hazardurilor geomorfologice.

198
 Fazele manifestării unui hazard in funcţie de variabila timp (Bădilă, 2007, p. 17)
Tabelul 11. 1.

Dezastre cu manifestare rapidă Dezastre cu manifestare lentă

Etapa Faza Etapa Faza
Diminuare Faza pre- Diminuare
Faza pre-dezastru dezastru
Pregătire Pregătire
Faza de Avertizare timpurie
Faza de producere manifestare
Stare de urgenţă
a dezastrului Impact extremă a
(alertă)
dezastrului
Atenuare
Atenuare Faza post- Reabilitare
Faza post-dezastru Reabilitare dezastru de Reconstrucţie
de refacere Reconstrucţie refacere

Procesul de management a dezastrelor geomorfologice trebuie să ţină cont

de fazele principale de manifestare ale unui dezastru. În funcţie de tipul
manifestării hazardurile geomorfologice se pot împărţii în două categorii: lente şi
rapide (tabelul 11. 1). Dezastrele cu manifestare rapidă (alunecări de teren, curgeri
noroioase, surpări, prăbuşiri, cutremure, tornade, viituri etc.) se produc brusc şi pe
durată de timp foarte limitată, fiind practic inevitabile pe termen mediu. Dezastrele
cu manifestare lentă (eroziunea solului, eroziunea substratului, colmatarea albiilor,
secetă, deşertificare etc.) datorită evoluţiei în timp au efecte cumulative care pot fi
evitate pe termen mediu.
Indiferent de tipul hazardului geomorfologic care se manifestă, există trei
faze standard de analiză: faza pre-dezastru, faza de manifestare a dezastrului şi
faza post-dezastru (Bădilă, 1997). Ele vor fi abordate în continuare conform
autorului citat.

I. Faza pre-dezastru

Pentru cele două tipuri de manifestare a dezastrelor în funcţie de timp cele

două etape ale acestei faze sunt: starea de diminuare şi pregătirea.
Starea de diminuare se referă la măsurile pre-dezastru, adică acele acţiuni
întreprinse înainte de producerea dezastrului, inclusiv pregătirea şi măsurile de
reducere a riscului pe termen lung. Practic este o modalitate de a reduce efectele
unui dezastru înainte ca el să se producă. Se impune şi promovarea proiectelor de

199
consultare şi conştientizarea parţilor interesate şi planificarea activităţilor de
asistare a populaţiei astfel încât acestea să fie în stare să se autoprotejeze.
Astfel de acţiuni se dovedesc benefice pentru dezvoltarea unei culturi de
prevenire a dezastrelor la nivelul comunităţii. Măsurile care se iau în această fază pot
fi active (subvenţii) sau pasive (control, sancţiuni); structurale (măsuri fizice de
reducere a riscurilor) sau nestructurale (politici şi practici de dezvoltare, care o dată
implementate, reduc riscurile) pe termen scurt sau lung (proces lung de implementare
şi schimbare a atitudinii cetăţenilor, prin educare, conştientizare şi informare).
Pregătirea are rolul de a minimiza efectele adverse în caz de dezastru
prin acţiuni de prevenire. Acestea constau în programarea activităţilor desfăşurate
cu scopul minimizării pierderilor de vieţi omeneşti şi a distrugerilor în caz de
dezastru (mutarea temporară a oamenilor şi a bunurilor de la locul dezastrului;
uşurarea salvării efective şi la timp; atenuare şi reabilitare).
Pregătirea mai cuprinde evaluarea vulnerabilităţii şi a riscurilor, activităţi
de programare, de creare a cadrului instituţional, al sistemelor de informaţii şi a
bazelor de date privind resursele, dezvoltarea sistemelor de avertizare şi a
mecanismelor de răspuns la dezastre. La acestea se adaugă programe extinse pentru
voluntari şi acţiuni de conştientizare, informare şi instruire a publicului.
În teritoriile cu posibilităţi de desfăşurare a unor fenomene periculoase se
realizează studii pentru evaluarea riscului şi a vulnerabilităţii. Acestea vor fi
însoţite de hărţi pentru delimitarea teritorială a riscului geomorfologic (de exemplu,
la nivelul versanţilor vor fi delimitate suprafeţele afectate de alunecări de teren şi
cele cu pericol de declanşare a unor astfel de fenomene).
Un rol important îl are acţiunea de alertare, prin intermediul căreia
autorităţile sunt anunţate că fenomenul este pe care să se declanşeze (de exemplu, o
curgere noroioasă). Acestea la rândul lor alertează instituţiile implicate şi populaţia,
de obicei prin mijloace sonore.

II. Faza de manifestare a dezastrului

În această fază există o deosebire evidentă între cele două tipuri de

manifestare a dezastrelor. La cele cu manifestare rapidă faza include producerea
efectivă a dezastrului şi impactul acestuia (corespunde stării de alertă). În schimb
la dezastrele cu manifestare lentă, datorită timpului avut la dispoziţie utilizează
sintagma de avertizare timpurie.
Avertizarea timpurie este un proces de monitorizare a situaţiilor din
comunitate sau a teritoriilor cunoscute ca vulnerabile, la apariţia unui potenţial
hazard/dezastru cu acţiune lentă. Procesul are drept scop iniţierea de măsuri
pentru remedierea situaţiei şi alocarea de timp pentru acţiuni eficiente de
pregătire pre-dezastru.

200
 În continuare vor fi prezentate sistemele globale de avertizare timpurie
(Bădilă, 2007):
a) Sistemele de avertizare timpurie şi elementele lor
Pentru a fi eficient şi cuprinzător, orice sistem de avertizare timpurie
trebuie să înglobeze patru elemente inter-relaţionale:
1. cunoştinţele privind riscul;
2. serviciul de monitorizare şi avertizare;
3.diseminare şi comunicare;
4. capacitatea de reacţie.
Pentru a menţine cele patru elemente pe termen mediu şi lung, este nevoie
de un angajament politic ferm şi de capacităţi instituţionale durabile, care depind
de conştientizarea şi susţinerea publică. Ele se evidenţiază de obicei după
producerea dezastrelor, momente care ar putea fi folosite în avantajul promovării
sistemelor de avertizare timpurie.
b) O viziune mai largă asupra riscurilor naturale
Dacă dezastrele au la baza înlănţuirea mai multor factori naturali şi sociali,
atunci cel puţin teoretic un sistem de avertizare timpurie ar trebui să aibă în vedere
toţi factorii relevanţi ai riscului în cauză. Tocmai de aceea sunt utile monitorizarea,
avertizarea timpurie şi precauţia, nu doar pentru hazarduri temporare, ci şi pentru
factori relevanţi pe timp lung. În categoria acestora intră starea de degradare a
mediului, dezvoltarea practicilor şi proiectelor de eliminare a riscurilor, gradul de
comunicare socială etc.
c) Abordarea liniară a sistemelor de avertizare timpurie
În centrul sistemelor de avertizare timpurie, se situează un anume
model ce descrie trăsăturile relevante ale hazardului şi ale impacturilor
acestuia, cu accent pe evoluţia în timp. Modelul furnizează mijloace de a face
predicţii asupra a ceea ce se poate întâmpla pe viitor şi a tipurilor de reacţie.
Aceste modele diferă între ele în funcţie de intervalul de timp avut la dispoziţie.
De exemplu, un model al eroziunii solului evoluează încet (ani sau zeci de ani),
comparativ cu un model al secetei în care pierderea umidităţii solului se
produce după câteva săptămâni.
Actorii principali ai sistemului de avertizare timpurie sunt oamenii de
ştiinţă şi tehnicienii, întrucât ei deţin cunoştinţele de bază necesare funcţionării
unui astfel de sistem de avertizare. Prin modul lor de funcţionare sistemele de
avertizare timpurie sunt percepute ca sisteme lineare, fiind conduse de experţi
care îi implică foarte puţin sau chiar de loc pe beneficiarii finali sau pe
reprezentanţii acestora. Tocmai din aceste motive abordarea se consideră mai
puţin avantajoasă, prezentând o serie de deficienţe: se axează pe hazarduri, cu
mai puţin accent pe vulnerabilitate, riscuri şi capacităţi de reacţie; implicarea

201
slabă a publicului tinde să conducă la o susţinere politică şi financiară redusă
pentru sistemul de avertizare etc.
d) Abordarea centrată pe public
Ea necesită numeroase abordări sistematice şi diverse activităţi, pentru
diferenţierea celor patru elemente ale sistemelor de avertizare timpurie prezentate
anterior: identificarea comunităţilor ţintă (vulnerabile); identificarea nevoilor şi a
capacităţilor lor; stabilirea unor puncte de referinţă pentru persoanele implicate şi a
unor standarde de lucru ale sistemelor tehnice de avertizare; dezvoltarea unor
mecanisme formale pentru reprezentanţii publici în monitorizarea şi revizuirea
conceperii sistemului de avertizare; utilizarea sondajelor pentru a măsura gradul de
conştientizare şi satisfacţie publică; realizarea monumentelor, publicaţiilor,
evenimentelor anuale şi ai altor piloni ai memoriei şi capacităţii de învăţare
publică; realizarea unor cercetări asupra factorilor care intensifică sau împiedică
reacţia umană la avertismente şi înţelegerea acestei reacţii; asigurarea unor exerciţii
şi facilităţi care să determine comunitatea să se implice şi să practice interpretarea
avertismentelor şi reacţia (Bădilă, 2007).
Starea de alertă este perioada în care sunt autorizate luarea de măsuri
excepţionale cu scopul sprijinirii populaţiei, susţinerea mijloacelor de trai şi
protejarea obiectivelor social-economice pentru evitarea dezastrului (Bădilă, 2007).
În timpul dezastrului, echipele de intervenţie au un rol esenţial în
organizarea cât mai eficientă a activităţilor. Se realizează informarea corectă a
populaţiei pentru evitarea panicii (inclusiv cea creată de zvonuri). Pentru populaţia
sinistrată se asigură adăpostirea temporală în tabere de corturi, în şcoli şi săli de
sport neavariate şi se distribuie apă, hrană, îmbrăcăminte şi pături. Pe parcursul
următoarelor luni, se trece la reabilitarea principalelor funcţiuni ale societăţii
pentru a se asigura condiţiile de bază de adăpostire, hrană şi activităţi pentru
populaţie. În această fază, în cazul dezastrelor cu manifestare lentă, se include şi
etapa de atenuare, care apare ca etapă post dezastru la evenimentele cu manifestare
rapidă (Bădilă, 2007).

III. Faza post-dezastru

În situaţia dezastrelor cu manifestare rapidă, atenuarea reprezintă

perioada imediat următoare manifestării bruşte a acestuia (sau după
identificarea deteriorării situaţiei), când sunt necesare măsuri obiective pentru
cercetarea şi găsirea supravieţuitorilor şi asigurarea condiţiilor minime de trai
pentru aceştia (Bădilă, 2007).
Reabilitarea este faza în care au loc operaţiunile şi se iau deciziile după
producerea dezastrului, pentru a asigura comunităţii afectate condiţii de trai
echivalente cu cele din perioada anterioară şi pentru a face ajustările necesare, în

202
funcţie de schimbările cauzate de dezastru. În cazul dezastrelor cu manifestare
lentă, în această fază se desfăşoară acţiuni ce ţin cont de programe de recolonizare
sau reîntoarcere a oamenilor care au fost evacuaţi din cauza manifestării proceselor
geomorfologice.
Reconstrucţia cuprinde acţiunile pentru restabilirea comunităţii după
perioada de reabilitare. Sunt cuprinse aici construcţia de locuinţe, reabilitarea
completă a infrastructurii şi a serviciilor în vederea revenirii la starea de
normalitate (Bădilă, 2007).
Reconstrucţia şi redresarea economică pot să dureze uneori zeci de ani şi
au ca scop reluarea tuturor funcţiilor pe care societatea le-a avut înainte de
dezastru. O atenţie cuvenită trebuie acordată acţiunilor de prevenire a unui nou
dezastru, de modernizare a structurilor urbanistice şi a căilor de transport, de
reconstrucţie a obiectivelor industriale etc. În unele situaţii este necesară
reamplasarea/relocarea unor obictive/comunităţi în teritorii cu risc mai scăzut.
Astfel, forma şi amplasamentul intravilanului (vetrei) unor localităţi au suferit
modificări în urma producerii de alunecări de teren.
În urma celor prezentare în cadrul acestei teme se desprind mai multe
concluzii.
Măsurile care se pot lua pentru diminuarea instabilităţii formelor de relief,
trebuie în aşa fel alese încât să poată fi adaptate specificului comunităţilor locale.
Aplicarea lor poate avea loc doar dacă soluţiile propuse sunt în concordanţă cu
cerinţele fiecărei societăţi, în demersul lor de adaptare la risc.
În ultimul timp se pune tot mai mult accent pe studiile integrate şi pe
implicarea tuturor factorilor interesaţi în activităţile de management al riscului
(autorităţi publice, organizaţii neguvernamentale, comunităţi, sectorul de afaceri).
Şi în România se înregistrează o creştere a frecvenţei dezastrelor, însă
acţiunile sunt centrate îndeosebi pe intervenţia în caz de dezastru, în timp ce partea
referitoare la prevenire şi reconstrucţie nu se bucură de o prea mare atenţie (Bădilă,
2007). De asemenea activităţile de identificare a vulnerabilităţii comunităţilor
umane, realizarea harţilor de risc sau conştientizarea populaţiei nu sunt puse în
practică, deşi a fost realizată o strategie la nivel naţional în acest sens (Bădilă,
2007). De asemenea, în România a fost legiferată (M.O. 354/16.09.1998),
metodologia de identificare sub forma unor fişe, a arealelor unde s-au produs
fenomene geomorfologice extreme (fig. 11. 1).
Nu trebuie uitat că de cele mai multe ori asumarea riscurilor se face prin
acceptare (fortuită sau instinctuală), dar şi prin ignorarea efectelor pe care le poate
genera manifestarea unui hazard geomorfologic (Mac, Petrea, 2002).
Prin capacitatea s-a de a conştientiza locul său în cadrul mediului, omul
prezintă o dublă calitate în relaţia s-a cu riscul geomorfologic: ca factor potenţator
sau declanşator, dar şi ca factor care poate minimiza riscul.

203
 Judeţul ....................................... Localitatea .................................

FIŞA DE IDENTIFICARE A ALUNECĂRII DE TEREN

Nr. ....................
Coordonate geografice:
Grade Minute Secunde
Latitudine
Longitudine
Cota crestei ..................m; cota piciorului .................. m (nivel de referinţă: Marea Neagră).
1. Data producerii:
Anul ..................., luna ..............., ziua ..................
2. Tipul:
primară
Alunecare
reactivă
rocă
Material grohotiş
pământ
prăbuşire
răsturnare
Mişcare alunecare
extensie
curgere
3. Dimensiuni:
lungimea ......................... m, lăţimea .................................. m, adâncimea .......................... m,
suprafaţa .......................... m2, volumul ................................ m3.
4. Cauze:
Condiţiile Procesele Procesele Procesele
de teren geomorfologice fizice antropice
Pregătitoare
Declanşatoare
5. Efecte:
 locuinţe
 drumuri (comunale/judeţene/naţionale):
Pagube  poduri/podeţe:
materiale  căi ferate:
(descriere,  reţele tehnico-edilitare (apă, canal, gaz metan, electricitate,
cuantificare fizică telefonie):
şi valorică, în lei)  obiective social administrative (sedii administrative, şcoli, spitale):
 alte construcţii:
 terenuri (pe categorii de folosinţă)
vătămări corporale:
pierderi de vieţi omeneşti:
6. Măsuri de remediere:
Propuse (descriere) Aplicate/în curs de aplicare
Modificarea geometriei
Drenaj
Lucrări de susţinere
Lucrări de ramforsare internă
Alte măsuri
7. Referinţe scrise*): .............................................................................................................

Data completării: .............................................

Numele şi prenumele ......................................
Instituţia ..........................................................
Semnătura .....................................................

Fig. 11. 1. Fişa de identificare a alunecării de teren (Goţiu, Surdeanu, 2007, p. 48)

204
 Bibliografia

1. Armaş, Iuliana, Şandric, I., Damian, R., Osaci – Costache, Gabriela,

(2003), Vulnerabilitatea versanţilor la alunecări de teren, Editura Fundaţia
României de Mâine, Bucureşti.
2. Bădilă, A. (editor) (2007), Managementul riscului de dezastru. Ghid de
lucru pentru ONG-urile de mediu în prevenirea dezastrelor, Asociaţia
ALMA-RO, Bucureşti.
3. Corpade, C., Deac Cristina-Daniela, Muntean, O. L., Biriş, I. (2006),
Abordări tematice în ştiinţa mediului, Editura U.T. Pres, Cluj-Napoca.
4. Goţiu, Dana, Surdeanu, V. (2007), Noţiuni fundamentale în studiul
hazardelor naturale, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
5. Goţiu, Dana, Surdeanu, V. (2008), Hazardele naturale şi riscurile asociate
din Ţara Haţegului, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

205
 TEMA 12

PREVENIREA DEGRADĂRII TERENURILOR

Utilizarea necorespunzătoare a terenurilor de către componenta antropică,

determină de obicei manifestarea unor procese geomorfologice distructive la
nivelul substratului. Acestea o dată declanşate conduc la scoaterea din folosinţă a
unor suprafeţe importante de teren, care pentru a fi reintroduse în circuit, necesită
aplicarea unor metode şi măsuri de combatere deosebit de costisitoare. Tocmai
pentru a nu se ajunge la astfel de situaţii, pornind de la cunoaşterea cauzelor
favorizante, se pot aplica o serie de măsuri de prevenire a degradării terenurilor.

12. 1. Prevenirea proceselor de scurgere a apei pe versanţi

Scurgerea apei pe versanţi, în condiţiile utilizării necorespunzătoare a

terenurilor, determină manifestarea unor procese geomorfologice cu efecte
negative pe termen mediu şi lung. Dintre acestea se remarcă scurgerea peliculară
(ea determină îndepărtarea particulelor fine de sol, a humusului, a elementelor
nutritive etc.) şi scurgerea în curenţi concentraţi (în urma căreia rezultă rigole,
ogaşe, ravene, torenţi, adică formaţiuni torenţiale care fragmentează terenul, scot
din uz suprafeţele ocupate de ele, transformându-le în terenuri neproductive).
Eroziunea solului datorată scurgerii pe versanţi, constituie una dintre cele
mai mari calamităţi pentru agricultură, prin efectele dăunătoare pe care le
produce: scăderea fertilităţii solului, reducerea producţiilor, diminuarea
suprafeţelor cultivabile, înrăutăţirea regimului apelor, accentuarea secetei
(Bechet, Neagu, 1975).
În aceste condiţii, pentru prevenirea efectelor negative datorate scurgerii pe
versant, trebuie luate măsuri şi întreprinse o serie de acţiuni. Cele mai importante
dintre aceste vor fi prezentate pe scurt în continuare.
Sisteme de amplasare a culturilor pe terenurile în pantă. Prevenirea
eroziunii pe terenurile arabile, se poate face eficient prin modul de amplasare a
culturilor. Se remarcă în acest sens următoarele sisteme de amplasare: de-a lungul
curbelor de nivel, în fâşii, cu benzi înierbate.
Sistemul de cultură pe direcţia curbelor de nivel constă în executarea
tuturor lucrărilor în acest sens, cu abateri de doar 2 – 3% pe distanţe de sub 20 m;
aplicarea corectă a acestui sistem determină reducerea scurgerii medii multianuale
cu până la 60 – 70% (Moţoc, Muntean, Băloiu, Mihai, 1975). De exemplu,
realizarea arăturii de-a lungul curbelor de nivel, previne declanşarea scurgerii

206
peliculare, fiecare brazdă fiind un mic obstacol care se opune concentrării şi mării
vitezei apei provenită din precipitaţii.
Sistemul de amplasare a culturilor în fâşii este practic o continuare a
sistemului prezentat anterior. El se referă la existenţa unei alternanţe a culturilor
dispuse de-a lungul curbelor de nivel (fig. 12. 1). Este recomandată în acest sens
alternanţa prăşitoarelor (porumb, sfeclă) cu păioasele (grâu, secară) sau
leguminoasele (mazăre, fasole).

Fig. 12. 1. Culturi dispuse în fâşii (Bechet, Neagu, 1975, p. 117)

Fig. 12. 2. Amplasarea benzilor pe versanţi de diferite forme (Popa et al., 1984, p. 124)

Sistemul cu benzi înierbate se foloseşte în teritoriile cu precipitaţii de

peste 600 mm/an, în locul sistemului de amplasare a culturilor în fâşii (fig. 12.
2). Şi la acest sistem terenul se împarte în fâşii, dar în loc de alternanţa
prăşitoarelor şi a păioaselor, se are în vedere alternanţa unei singure culturi cu

207
benzi înierbate, care pot fi semănate cu lucernă, sparcetă sau trifoi (Moţoc,
Muntean, Băloiu, Mihai, 1975).
Lucrări de evacuare a apelor provenite din precipitaţii. Una din
cauzele genezei formaţiunilor torenţiale pe versant este reprezentată de
concentrarea şi scurgerea apei pe un substrat lipsit de un covor vegetal protector.
Pentru evitarea unor astfel de scenarii sunt necesare o serie de elemente care să
permită evacuarea în siguranţă a excesului de apă.
Canalele de coastă sunt lucrări care se realizează în bazinul de recepţie al
ravenelor şi ogaşelor, cu rol de interceptare a apelor ce se scurg pe versanţi, de
evacuare a lor spre debuşee sau recipienţi; ele pot fi canale de nivel sau
orizontale (se construiesc paralele cu curbele de nivel, interceptând întreaga
cantitate de apă ce se scurge pe versanţi între două canale; în secţiune
transversală pot fi de formă parabolică sau trapezoidală cu diguleţ şi bermă) şi
canale înclinate (Bechet, Neagu, 1975) (fig. 12. 3).

Fig. 12. 3. Canal de coastă triunghiular (Moţoc et al., 1975, p. 138)

Canale înclinate pe versanţi, cu rol de evacuare şi conducere a excesului

de apă; ele pot avea în secţiune transversală formă trapezoidală, triunghiulară,
simetrică sau asimetrică, mixtă etc.
Debuşeele de pe versanţi au rol de evacuare dirijată a apelor în exces
provenite din precipitaţii, la care se adaugă captarea izvoarelor care apar la zi;
gradul de complexitate şi densitatea reţelei de debuşee este în funcţie de forma şi
gradul de frământare a terenului pe care are loc prevenirea eroziunii, de poziţia
izvoarelor, a lacurilor de glimee, de exploatarea agricolă etc. (Băloi, Ionescu, 1986).
Debuşeele cu secţiune închisă pe versanţi se amplasează doar pe versanţii
cultivaţi cu plantaţii extensive de vii, livezi, hamei; au rol să asigure evacuarea
dirijată a apelor în exces de pe terenurile cu culturi intensive, pentru prevenirea
eroziunii (Băloi, Ionescu, 1986). Aceste tipuri de debuşee sunt însoţite de cămine
de rupere de pantă, captare şi racordare, guri de desecare în emisari naturali, bazine
pentru înmagazinarea apelor etc.

208
 Gropile colectoare. Pentru reţinerea unei părţi din apa provenită din
precipitaţii pe teren se execută gropi de formă cilindrică, cu capacitate de 10 – 15 l
aşezate de-a lungul curbelor de nivel în formă de tablă de şah; apa reţinută în gropi
se infiltrează în sol sporindu-i umezeala şi fertilitatea (Bădescu, 1972).
Amplasarea drumurilor tehnologice pe terenurile înclinate. Pentru
prevenirea eroziunii datorate scurgerii pe versant, trasarea drumurilor trebuie să
ţină seama de următoarele (Băloi, Ionescu, 1986): să delimiteze sole cu aceleaşi
declivităţi, să evite suprafeţe afectate de alunecări, izvoare la zi, microdepresiuni;
desimea drumurilor la unitatea de suprafaţă să fie minimă; să urmărească pe cea
mai mare parte a traseului direcţia curbelor de nivel; să se evite serpentinele; să fie
prevăzute cu şanţuri pentru evacuarea apei provenită din precipitaţii (fig. 12. 4).

Fig. 12. 4. Drum prevăzut cu şanţ pentru evacurea apelor (Moţoc et al., 1975, p. 108)

Lucrări de modificare a morfologiei preexistente a versanţilor. În unele

situaţii, simpla modificare a morfologiei terenurilor este suficientă pentru
prevenirea efectelor negative ale scurgerii pe versant.

Fig. 12. 5. Val de pământ cu bază largă (Băloiu, 1980, p. 85)

209
 Valurile de nivel din pământ sunt de forma unor coame din pământ, cu
înălţime de maxim 0,6 m, prevăzute cu un şanţ în faţă; au rol de intercepţie şi
infiltrare a scurgerilor superficiale (fig. 12. 5), pentru prevenirea eroziunii în
suprafaţă pe păşuni (Băloi, Ionescu, 1986). Se realizează cu grederul sau
autogrederul, la distanţe stabilite în funcţie de condiţiile locale.
Terasarea terenurilor agricole sunt acţiuni care modifică panta versanţilor,
destinaţi culturilor agricole, pentru a asigura condiţii optime de dezvoltare a
plantelor, prin reducerea scurgerilor, oprirea pierderilor de sol etc. (fig. 12. 6).

Fig. 12. 6. Tipuri de agroterase; a. cu platforma orizontală; b. Cu platforma înclinată;

c. Cu taluzuri consolidate cu piatră (Mihaiu et al., 1985, p. 74)

Executarea teraselor prezintă o serie de avantaje în demersul de prevenire a

eroziunii pe versanţi: se reduce lungimea şi viteza de scurgere apelor; reducerea
înclinării terenurilor îmbunătăţeşte schema de bilanţ al apelor, prin creşterea
aportului freatic; se valorifică terenurile cu înclinări de peste 12o prin intermediul
culturilor intensive (Băloi, Ionescu, 1986).
Modelarea terenurilor agricole în pantă. Pentru controlul scurgerii la
nivelul versanţilor şi prevenirea eroziunii, terenurile înclinate prevăzute cu
denivelări, trebuie uniformizate (netezite), prin intermediul acţiunilor de
modelare. În aceste condiţii, modelarea terenurilor agricole înclinate, cu toate că

210
pretinde manevrarea unor volume mari de terasamente, sunt de importanţă în
prevenirea eroziunii.
În aceste acţiuni, deoarece fertilitatea scade cu adâncimea, o atenţie
deosebită trebuie acordată grosimii stratului de sol care se decopertează, care nu ar
trebui să depăşească 10 – 12 cm; dacă totuşi stratul de sol decopertat depăşeşte aceste
valori, se impune depozitarea provizorie a terasamentului rezultat din stratul fertil,
care la final se împrăştie uniform pe suprafaţa modelată (Băloi, Ionescu, 1986). Cele
mai eficiente mijloace pentru modelarea terenurilor sunt polidiscul şi buldozerul, iar
perioada cea mai indicată pentru realizarea lucrărilor este la sfârşitul verii şi toamna.
Rolul vegetaţiei forestiere în prevenirea scurgerii pe versant. Pornind
de la particularităţile învelişului vegetal forestier, trebuie subliniat că acesta are
capacitate maximă de prevenire a eroziunii substratului. În consecinţă, acolo unde
utilizarea terenului o permite, este indicat să se folosească protecţii ale substratului
contra eroziunii, bazate pe acest tip de vegetaţie.
Perdelele forestiere. Pentru prevenirea scurgerii apei şi a eroziunii pe
versanţi, pe direcţia curbelor de nivel se plantează perdele forestiere antierozionale;
ele au lăţimi de 20 – 60 m, iar distanţa dintre ele trebuie să fie cam de cinci ori
lăţimea lor (Bădescu, 1972).
Împăduririle masive. Prevenirea eroziunii datorate scurgerii pe versanţi
poate fi realizată prin împăduriri masive, cu deosebire pe terenuri cu valori ale
înclinării de peste 15o.
Vegetaţia forestieră participă sub forme variate şi prin toate elementele ei
(coronamente, tulpini, litieră, rădăcini), la prevenirea eroziunii datorată scurgerii pe
versant. Pe baza cercetărilor efectuate s-a observat că viteza medie a scurgerii apei
provenite din ploi pe un versant împădurit este de 0,3 – 0,5 m/ minut, în timp ce pe
un teren cu aceeaşi înclinare dar lipsit de vegetaţie forestieră, viteza de scurgere
variază între 3 şi 60 m/minut (Bădescu, 1972).
Faptul că pe terenurile împădurite scurgerile sunt mai reduse, mai
echilibrate şi mai uniform răspândite în timpul anului, comparativ cu cele
despădurite, este o consecinţă directă a capacităţii de retenţie a pădurilor pentru apa
provenită din precipitaţii. De exemplu, volumul debitului solid antrenat de ape pe
un teren lipsit de vegetaţie a fost de 145,6 m3/an/ha în perimetrul Putreda şi 121,9
m3/an/ha în perimetru Valea lui Bogdan; în aceleaşi perimetre, dar pe teren bine
împădurit (consistenţa 0,8 – 1.0), cantităţile de debit solid au fost de aproximativ
100 de ori mai mici, respectiv 0,146 m3/an/ha şi 0,306 m3/an/ha (Bădescu, 1972).
Plantaţiile înfiinţate pentru prevenirea scurgerii pe versanţi trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii: să aibă un sistem radicular bine dezvoltat, să
formeze o litieră bogată, să se înmulţească prin lăstari din rădăcini etc. Astfel de
cerinţe sunt îndeplinite de următoarele specii: stejar, plop, brad obişnuit, salcie,
salcâm, ulm, oţetar, frasin, arţar, ulm de Turkestan, păr sălbatic, salcie, porumbar,

211
alun, vişin turcesc, păducel, cătină, liliac, soc, sălcioară, amorfă, lemn câinesc
etc.; în funcţie de condiţiile locale numărul puieţilor variază între 6.000 şi 10.000
la ha (Băloiu, 1980).

12. 2. Prevenirea alunecărilor de teren

Comparativ cu alte procese, de exemplu cutremure sau vulcani, unde

factorul preventiv este limitat, în cazul alunecărilor de teren, măsurile de prevenire
sunt mult mai eficace (Grecu, 2004).
Consecinţele lipsei de măsuri şi lucrări de prevenire a alunecărilor de teren
sunt multiple şi constau în principal în degradarea terenului, în aşa manieră încât se
ajunge la schimbarea categoriei de folosinţă. De exemplu, terenurile agricole
afectate de procesele de alunecare devin terenuri dezafectate, pentru ca ulterior să
fie trecute în categoria terenurilor neproductive.
Pentru prevenirea alunecărilor este necesară o bună cunoaştere a terenului,
în sensul că în vecinătatea locurilor unde aceste procese s-au mai produs, există
cele mai mari şanse ca ele să se repete, din aceleaşi cauze. O atenţie cuvenită
trebuie acordată şi terenurilor considerate stabile, care mai ales în condiţiile unei
utilizări inadecvate pot trece uşor în categoria suprafeţelor instabile.
Specificul procesului de alunecare, determină ca măsurile şi lucrările de
prevenire să acţioneze asupra cauzelor declanşatoare.
Prevenirea alunecărilor de teren urmăreşte într-o primă fază înlăturarea
influenţei factorilor cauzali şi condiţionali, ai proceselor de alunecare, iar apoi
ameliorarea şi valorificarea corespunzătoare a terenurilor amenajate (Băloiu, 1980).
În acest sens, atenuarea influenţei factorilor cauzali se axează pe două
grupe de măsuri şi lucrări: măsuri şi lucrări pentru diminuarea forţelor motoare
de rezistenţă ale alunecărilor (prin înlăturarea suprasarcinilor date de apă,
construcţii, depozite, căi de comunicaţie cu vehicule grele, motoare staţionare
etc.); măsuri şi lucrări pentru mărirea forţelor de rezistenţă ale alunecărilor, care
se referă la frecarea interioară a straturilor, la coeziune, precum şi sprijinul
natural al terenurilor predispuse la alunecări; aceste acţiuni cuprind eliminarea
apelor din straturile acvifere, consolidarea terenului instabil prin sprijin natural
sau artificial (Băloiu, 1980).
Lucrările cu rol de a împiedica accesul apei pe terenurile predispuse la
alunecare se referă la (Băloi, 1980): canale de intercepţie şi evacuare dirijată a apelor;
canale deschise sau drenuri de piatră amplasate la partea superioară a frontului de
desprindere pentru captarea şi evacuarea apelor de infiltraţie; astuparea crăpăturilor, a
microdepresiunilor cu pământuri impermeabile, netezirea denivelărilor (când ele nu
depăşesc 0,5 – 1 m), pentru înlăturarea condiţiilor de stagnare a apei.

212
 Mărirea forţelor de rezistenţă la alunecare, presupune următoarele măsuri
(Băloiu, 1980): interzicerea săpăturilor pentru executarea de canale adânci, căi de
comunicaţie, cariere, care degradează sau înlătură sprijinul natural; interzicerea
defrişărilor; restricţii privind accesul oamenilor şi a animalelor.
Lucrările pentru diminuarea influenţei apelor subterane sunt: lucrări care
să diminueze alimentarea acviferului; canale deschise sau drenuri de piatră,
amplasare la 1 – 2 m adâncime, pentru evacuarea parţială a apei din stratul acvifer,
pentru îmbunătăţirea drenajului natural al terenului, pentru evacuarea integrală a
apei din pungile sau straturile acvifere suspendate (Băloiu, 1980); captarea
izvoarelor şi asigurarea evacuării dirijate a apelor (fig. 12. 7).

Fig. 12. 7. Tipuri de drenuri; a. deschis; b. închis cu secţiune liberă; c filtrant; (Traci,
1985, p. 174)

Cunoscându-se legătura strânsă între excesul de umiditate de pe suprafeţele

înclinate şi alunecările de teren, pentru combaterea acestora alături de măsurile deja
menţionate, sunt necesare lucrări specifice de drenare a apelor în exces.
Pe terenurile predispuse la alunecări de teren se pot utiliza mai multe tipuri
de drenaj: de interceptare, de captare a izvoarelor, drenaj sistematic la baza
versantului sau pentru microdepresiunile de pe versant şi drenajul de platou. Se
utilizează îndeosebi drenajul deschis (canale, debuşee), combinat cu drenajul
închis, care are rolul de a drena surplusul din pânză freatică (Niţu, 1982, citat de
Mihaiu, Mihalache, Blegu, 1985).
Eliminarea excesului de umiditate, prezent sub formă de bălţi sau în pânză
freatică, de la partea superioară a terenului predispus la alunecare se realizează cu
ajutorul drenajului de intercepţie, care are rolul de a intercepta stratul purtător de
apă (Mihaiu, Mihalache, Blegu, 1985) (fig. 12. 8).
Pe terenurile arabile predispuse la alunecări, se folosesc drenuri absorbante
şi colectoare îngropate. Se recomandă tuburi din ceramică sau PVC riflat cu fante,
peste care se aşterne prismul filtrant cu o grosime de 40 – 60 cm alcătuit din pietriş
sau piatră spartă şi apoi peste acesta umplutura de pământ.

213
Fig. 12. 8. Scheme de drenaj pe terenuri afectate de alunecări (Băloi, Ionescu, 1986, p. 214)

Rolul pădurii în prevenirea alunecărilor de teren. O măsură importantă

de prevenire a alunecărilor de teren, este menţinerea pădurii pe suprafeţele
înclinate, care au substratul alcătuit din roci argiloase şi marnoase. În lipsa
existenţei învelişului vegetal forestier, se recomandă împădurirea suprafeţelor
predispuse la procesele de alunecare.
Împădurirea terenurilor predispuse la alunecări de teren, este principala
măsură prin care se poate prevenii procesul de alunecare (Bădescu, 1972). Pădurea
pe lângă faptul că interceptează o parte din apa provenită din precipitaţii, prin
intermediul rădăcinilor arborilor, contribuie la stabilizarea straturilor predispuse la
alunecare. În acelaşi timp, pădurea consumă în procesul de creştere şi dezvoltare o
mare parte din apa ajunsă în substrat, îndeosebi când este alcătuită din plop, tei,
anin, frasin, salcie etc. (Bădescu, 1972).
Pe teritoriile ocupate de păduri, coronamentele arborilor reţin o parte din
precipitaţii. Diferenţa care se înregistrează pe substratul unui teritoriu împădurit şi al
unuia unde pădurea lipseşte alcătuieşte aşa-numita intercepţie; volumul acesteia
diferă în funcţie de vârsta, consistenţa şi natura arborilor, de anotimp, de intensitatea
şi durata ploii, de viteza vântului etc. (Bădescu, 1972). Cele mai mari cantităţi de
apă provenite din precipitaţii sunt reţinute de către pădurile de răşinoase mature bine
închise, urmate apoi de către cele mature de foioase. De exemplu, o pădure de fag
de 100 ani, cu consistenţa plină (1,0) poate intercepta 30% din volumul
precipitaţiilor provenite din ploi; la un arboret de stejar de 15 ani, cu consistenţa de
0,8 intercepţia poate atinge 25% din precipitaţii; de asemenea în cazul ploilor cu
cantităţi mai mici de 2 mm, toată apă căzută poate fi reţinută în coronament, ceea ce
înseamnă că intercepţia poate ajunge la 100%. (Bădescu, 1972).

214
 Pentru a împiedica ajungerea unor cantităţi suplimentare de apă pe suprafaţa
râpelor de desprindere a alunecărilor şi a stopa extinderea acestora, ele trebuie
protejate cu ajutorul perdelelor forestiere, care trebuie să aibă lăţimi de 20 – 50 m.
Speciile lemnoase ce intră în componenţa perdelelor sunt de trei tipuri
(Bădescu, 1972):
- specii de bază - ele constituie partea principală sau miezul perdelelor şi
au rolul de a asigura înălţimea şi desimea pe care acestea trebuie să aibă la partea
lor superioară (se remarcă în acest sens speciile de mărimea I ca stejarul, salcâmul,
ulmul, frasinul, nucul şi plopul);
- specii de împingere sau stimulare - ele suportă umbrirea speciilor de
bază, cresc în subetaj şi au rolul de a stimula creşterea acestora, de a îndesi partea
mijlocie a perdelelor, de a umbri solul stopând instalarea buruienilor (se folosesc în
acest scop arbori de mărimea a II-a şi a III-a ca: paltinul, frasinul de Pensilvania,
jugastrul, arţarul tătărăsc, arţarul american, mojdreanul, vişinul comun, vişinul
turcesc, părul şi mărul pădureţ, corcoduşul, zarzărul, oţetarul, cărpiniţa, sălcioara,
maclura, mălinul
- arbuştii - au rolul de a umbri solul, de a-l ţine în stare afânată, ferindu-l de
îmburuienire şi bătătorire; ei trebuie să formeze la marginea perdelei o lizieră deasă,
greu de pătruns; astfel se folosesc arbuşti ghimpoşi pentru a ferii arboretele de
păşunat (alunul, cornul, scumpia, lemnul câinesc, caragana, amorfa, gherghinarul,
caprifoiul, păliurul, spirea, dârmoxul, liliacul cătina albă, gărdurariţa).
Alegerea speciilor se va face în funcţiile de condiţiile locale de climă şi
sol, cu scopul unei creşteri rapide, pentru ca efectul lor preventiv să nu întârzie.
Pe terenurile instabile, fără exces de apă cu textură nisipo-lutoasă sau lutoasă se
plantează anin alb, anin negru, plop tremurător, salcâm, frasin, pin silvestru, pin
negru, lemn câinesc (Bally, Stănescu, 1977). Pe aceleaşi terenuri, dar cu textură
argiloasă, autorii citaţi recomandă sălcioara, ulmul de Turkestan, aninul negru,
aninul alb, pinul negru, vişinul turcesc, mojdreanul frasinul, cătina albă, sângerul
etc.; în funcţie de condiţiile locale se recomandă densităţi de 3.000 – 5.000 puieţi
la hectar.
Pe terenurile împădurite, dar considerate încă instabile, pe măsură ce
arborii ajung la maturitate, ei trebuie exploataţi înainte de a ajunge la dimensiuni
prea mari, tocmai pentru a nu sporii prin masa lor lemnoasă greutatea terenului.
Datorită avantajelor învelişului vegetal forestier, lucrările de prevenire a
alunecărilor de teren şi de stabilizare a terenurilor alunecate, care au la bază
împăduriri, constituie una dintre căile cele mai eficiente în acest sens.
Măsurile şi lucrările prezentate se pot folosi şi pe terenuri deja afectate de
procesele de alunecare, pentru a nu se produce o reactivare a alunecărilor în curs
de stabilizare.

215
 12. 3. Prevenirea eroziunii malurilor

Degradarea şi distrugerea malurilor sunt produse de factori climatici (ploi,

vânt, îngheţ-dezgheţ, variaţii de umiditate), factori biologici (animale rozătoare,
râmătoare) factori hidrologici şi hidrogeologici (curenţii de apă, valuri, gheţuri,
oscilaţii ale nivelului apelor curgătoare, apa de infiltraţie etc.) (Traci, 1985). Dintre
aceştia, pe fondul pregătirii malurilor de către ceilalţi se remarcă factorii
hidrologici reprezentaţi prin curenţi şi valuri. Rata eroziunii malurilor este în
funcţie de viteza curentului de apă, mărimea debitului, regularizarea scurgerii, de
apariţia curenţilor locali şi a turbioanelor provocate de obstacole, de
particularităţile litologice şi structurale ale malurilor, de modul de întreţinere şi
utilizare a acestora etc.
Predominarea în general a proceselor de eroziune necesită luarea unor
măsuri preventive, cu scopul menţinerii malurilor şi în acelaşi timp a cursurilor de
apă pe actualele amplasamente şi trasee.
Erodarea malurilor are numeroase efecte negative cum sunt: distrugerea
unor terenuri fertile, periclitarea unor obiective economice, favorizarea inundării
diverselor categorii de terenuri şi obiective, schimbări nedorite ale cursurilor de apă
etc. (Traci, 1985). Sunt aşadar suficiente motive, pentru prevenirea eroziunii
malurilor prin executarea unor lucrări de consolidare.
Cele mai afectate de eroziune sunt malurile concave, îndeosebi în cazul
râurilor meandrate, ele fiind lovite direct de către curentul de apă, care îşi disipează
energia pe suprafaţa lor. Din aceste considerente prevenirea eroziunii la nivelul lor
trebuie realizată prin lucrările şi materialele cele mai eficiente (ziduri de sprijin din
beton, din zidărie cu mortar sau din gabioane în plasă de sârmă, umplute cu
bolovani). Comparativ cu acestea, malurile rectilinii şi cele convexe sunt suficient
protejate prin acţiuni de împădurire.
Schemele de apărare a malurilor, cu scopul prevenirii eroziunii, cuprind
două categorii de lucrări: de apărare directă şi indirectă (Băloi, Ionescu, 1986).
Lucrările de apărare directă. Acestea au rol de a menţine şi stabiliza
malurile actuale; constau din consolidări şi îmbrăcăminţi care au ca scop protejarea
malurilor împotriva acţiunii distructive a curenţilor, valurilor, gheţurilor (Băloi,
Ionescu, 1986). Înainte de aplicarea materialelor este necesară realizarea unui taluz
cu o valoare redusă a pantei sau chiar a unei terasări, atunci când malul este înalt.
În funcţie de nivelurile caracteristice ale apei din râu (de etiaj, mediu şi
maxim), consolidările şi îmbrăcăminţile se vor aplica pe zone de consolidare şi
anume zona I, de fundaţie, dispusă între talveg şi nivelul de etiaj, zona a II-a între
nivelul de etiaj şi cel mediu şi zona a III-a peste nivelul mediu (Manoliu, 1973).

216
 Zona I fiind pe de o parte cea mai solicitată de către dinamica curentului de
apă, iar pe de altă parte trebuie să susţină materialele de la partea superioară,
trebuie să fie cea mai puternic consolidată cu suluri de fascine, pachetaje de nuiele,
saltele de nuiele, în combinaţie cu gabioane, anrocamente, căsoaie când terenul este
afuiabil; când terenul este mai rezistent la afuieri sunt indicate blocurile de beton,
gabioane, căsoaie şi anrocamente (Băloi, Ionescu, 1986).
Zona a II-a în caz că se întinde pe verticală pe o diferenţă de sub 1 m se
poate consolida la fel ca precedenta. În schimb, dacă diferenţa este mai mare,
consolidarea se face prin îmbrăcăminţi de piatră, beton, asfalt, dispuse pe un strat
drenant sau prin gărduleţe în carouri cu piatră (Băloi, Ionescu, 1986).
Zona a III-a deoarece este situată în majoritatea timpului deasupra
nivelului apei, necesită doar consolidări biologice sub formă de ierburi
însămânţate, brazde de iarbă, arbuşti sau arbori.
Consolidările de maluri se execută printr-o gamă variată de scheme
constructive şi materiale datorită îndeosebi îmbrăcăminţilor care condiţionează
apărarea de mal. Îmbrăcăminţile pot fi de mai multe tipuri: de pământ compactat,
de pământ stabilizat cu ciment, biologice, cu nuiele, de piatră, cu lianţi bituminoşi,
din beton asfaltic, din beton şi beton armat (Băloi, Ionescu, 1986).
Îmbrăcăminţile de pământ compactat cu toate că sunt cele mai ieftine,
elastice şi uşor de realizat, au rezistenţa cea mai redusă. Sunt indicate amestecuri
de pietriş, nisip, argilă, cu asigurarea unei texturi mai grosiere pentru stratul
superior aflat în contact cu apa.
Îmbrăcăminţile de pământ stabilizat cu ciment sunt mai rezistente la
eroziune, dar sunt mai costisitoare şi se deteriorează prin contracţie şi tasări.
Îmbrăcămintea biologică se obţine prin însămânţări de ierburi perene,
brazde de iarbă sau plantaţii de salcie şi răchită; este recomandată pentru partea
superioară a malurilor.
Îmbrăcăminţile cu nuiele se utilizează doar cu caracter temporar, deoarece
sunt expuse putrezirii şi acţiunii gheţii.
Îmbrăcăminţile de piatră sunt rezistente dar în acelaşi timp costisitoare, cu
excepţia celor din piatră spartă aruncată vrac peste taluz. Există şi posibilitatea
aşezării ordonate a pietrelor mai mari peste un strat de piatră spartă mai măruntă,
realizată pe un pereu uscat sau rostuit; de asemenea piatra poate fi stabilizată şi prin
cimentare (fig. 12. 9).
Îmbrăcămintea cu lianţi bituminoşi este mai elastică, etanşă şi uşor de
executat comparativ cu cea din piatră; ea se obţine prin aşternerea unui strat de liant
bituminos peste un strat de piatră spartă răspândită pe taluz (Băloi, Ionescu, 1986).
Îmbrăcăminţile din beton şi beton armat sunt cele mai eficiente împotriva
acţiunii valurilor şi curenţilor, fiind în acelaşi timp şi cele mai costisitoare; se

217
realizează din beton simplu cu grosimi de 10 – 20 cm, care se toarnă peste un strat
drenant, compactat şi netezit, gros de 15 – 20 cm.
Îmbrăcămintea din plăci prefabricate din beton armat cu laturile pătratelor
de 0,5 – 2,0 m şi grosime de 6 – 25 cm, se dispune pe un strat drenant gros de 20 –
30 cm, prevăzut cu filtru invers (Băloi, Ionescu, 1986). În acelaşi context se pot
utiliza şi plăci din beton cu orificii, denumite plăci filtrante, care permit drenarea
apelor de infiltraţii din maluri.

Fig. 12. 9. Consolidări de maluri (Moţoc et al., 1975, p. 229)

Lucrări de apărare indirectă. Se aplică în condiţiile necesităţii creării de

maluri noi şi în condiţii de colmatare a spaţiului dintre linia noului mal şi malul actual
(Băloi, Ionescu, 1986). Cele mai folosite în acest sens sunt epiurile, digurile de dirijare
în albia minoră şi pragurile de fund. Lucrările de executare a acestor elemente sunt
folosite pe scară largă şi în acţiunile de combatere a eroziunii malurilor.
Consolidarea malurilor apelor cu ajutorul vegetaţiei forestiere.
Aceasta constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace de consolidare a
malurilor cursurilor de apă. Practic de cele mai multe ori vegetaţia forestieră se
instalează singură pe malurile râurilor, speciile cele mai des întâlnite fiind sălciile
şi aninii. Alegerea speciilor se face în funcţie de condiţiile de relief şi subzonele
fito-climatice, care la rândul lor se grupează în staţiuni din regiuni de câmpie şi
coline de stepă şi silvostepă (cătina albă, sălcioară, cătină roşie, răchită, salcie albă,
salcie căprească, anin alb etc.), staţiuni din regiuni de dealuri din subzonele de
cvercete şi din subzona gorunului (cătina albă, răchita, lemnul câinesc, cornul,
aninul negru) şi staţiuni din regiuni montane din subzonele fagului şi molidului
(cătina albă, aninul alb, răchita) (Traci, 1985). Conform autorului citat se
recomandă 5.000 de exemplare la hectar în cazul speciilor de talie mare, respectiv
8.000 în cazul arbuştilor; în cazul albiilor înguste pentru a nu devenii obstacole în
curgerea apei, speciile de talie mare pot fi tăiate la cicluri de 5 – 10 ani.

218
 12. 4. Prevenirea avalanşelor

Deplasarea bruscă a zăpezii acumulate pe versanţi este cunoscută sub

denumirea de avalanşe sau lavine. Ele se produc cu regularitate în aceleaşi condiţii
orografice şi atmosferice, deplasând milioane de m3 de zăpadă în doar câteva secunde
(Bădescu, 1972). Procesele de deplasare a zăpezii au o mare putere se smulgere şi
transport, determinând modificarea reliefului şi cauzând pagube considerabile prin
distrugerea diferitelor instalaţii şi aşezări, interceptate de trecerea lor.
De obicei avalanşele se formează pe suprafeţe netede acoperite cu iarbă,
dar cu înclinarea cuprinsă între 25o şi 35o, se pot forma şi pe suprafeţe mai înclinate
dacă acestea au trepte sau platforme de acumulare a zăpezii sau pe versanţii
aproape verticali, opuşi vântului dominant, care formează la creastă cornişe sau
balcoane de zăpadă; ele sunt foarte frecvente pe suprafeţele înclinate care au văi
mediane sau culoare lipsite de păduri sau jnepenişuri, precum şi pe culoarele de
târâre prin transport a buştenilor (Bădescu, 1972).
Avalanşele sunt determinate de următoarele cauze: cantitatea considerabilă
de zăpadă care urcă mult de la substrat centrul de greutate al stratului de zăpadă;
înclinarea terenului şi modul de constituire al acestuia (lipsit sau nu de vegetaţie
forestieră, de stânci colţuroase încastrate în substrat); temperatura substratului, care
prin topirea bazei stratului îi uşurează alunecarea; vântul care prin presiune dă
impuls stratului dezechilibrat; tipul cristalelor din componenţa stratului de zăpadă
şi lipsa coeziunii dintre ele; cutremurele; alte tipuri de mişcări şi acţiuni, cum ar fi
rostogolirea unei stânci, deplasarea unei persoane, vibraţii produse de zborul
avioanelor, răgetul unui animal, zgomotul unui foc de armă sau al unei explozii etc.
Datorită efectelor distructive pe care le au avalanşele trebuie prevenite, în
caz contrar, repetarea lor pe aceleaşi trasee conduce la geneza culoarelor de
avalanşe, în cadrul cărora ulterior ele se produc mult mai uşor (Bădescu, 1972).
Măsuri şi lucrări de prevenire a avalanşelor. Pentru fiecare avalanşă se
disting două unităţi: unitatea de consolidare (care include suprafeţele pe care se
acumulează zăpada, culoarul şi conul avalanşei, suprafeţe pe care se execută lucrări
de consolidare, frânare şi oprire) şi unitatea de apărare (care include suprafeţele de
pe care se spulberă zăpada acumulată, pe care sunt necesare măsuri şi lucrări de
împiedicare a spulberării, de deviere a zăpezii spre locuri nepericuloase).
După constituirea perimetrelor de combatere a avalanşelor, pe baza hărţilor
şi evidenţelor existente se trece la întocmirea proiectelor care cuprind măsurile de
aplicat şi lucrările de executat (Bădescu, 1972).
Conform sursei citate, dintre măsuri se remarcă în acest sens următoarele:
evitarea tăierilor rase şi a defrişării pădurii; evitarea transportului prin târâre a
diverselor produse şi materiale (fân, buşteni etc.), care prin scăderea rugozităţii
terenului şi formarea canalelor de scurgere, creează condiţii prielnice spulberării,

219
acumulării şi alunecării zăpezii. La rândul lor lucrările se referă la împădurirea
suprafeţelor de pe care are loc spulberarea zăpezii, a culoarelor de alunecare;
realizarea în teritoriu a unui sistem de perdele de protecţie, care prin reducerea
vitezei vântului reduce spulberarea zăpezii; edificarea de elemente pentru devierea
zăpezii spulberate pe suprafeţe unde chiar dacă se acumulează în cantităţi mari nu
se poate deplasa sub formă de avalanşe (păduri, stâncării bine consolidate etc.).
Deoarece prevenirea avalanşelor se bazează de multe ori pe mijloace
biologice (împăduriri cu arbori şi arbuşti), este foarte important dacă terenurile
vizate se află deasupra sau sub limita naturală de altitudine a speciilor folosite; de
acest aspect depinde în continuare tipul şi ponderea măsurilor care se vor lua şi
lucrările care se vor executa (Bădescu, 1972).
O importanţă considerabilă trebuie acordată pregătirii materialelor, o astfel
de acţiune fiind necesară, datorită condiţiilor de teren deosebit de grele, cu relief
accidentat, lipsit de drumuri şi temperaturi scăzute, în care se realizează lucrările de
prevenire a avalanşelor.

12. 5. Prevenirea proceselor eoliene

Cu toate că procesele eoliene şi nisipurile mobile ocupă suprafeţe însemnate

pe suprafaţa Terrei (în cedrul deşerturilor calde şi reci, în domeniul litoral, în luncile
râurilor etc.), referirile se vor face în continuare la prevenirea proceselor eoliene din
România. În acest spaţiu, din cadrul proceselor specifice domeniului eolian, se
remarcă cele de deflaţie şi acumulare, coraziunea fiind mai puţin prezentă.
Dintre teritoriile ocupate de nisipuri aflate în anumite stadii de
stabilizare din România se remarcă următoarele: Câmpia de Vest (nisipurile de
la Valea lui Mihai, de forma unei fâşii late de 18 km, între râurile Someş şi
Barcău), Câmpia Olteniei (fâşia din lungul Dunării, dintre Ostrovul Corbului şi
Corabia, cu lăţimi între 3 şi 30 km; fâşia din stânga Jiului, dintre Craiova şi
Dunăre); Câmpia Bărăganului (nisipurile de pe partea dreaptă a râurilor
Ialomiţa, Călmăţui şi Buzău), Câmpia Siretului inferior (nisipurile de la Hanu
Conachi de pe stânga Bârladului şi a Siretului), Delta Dunării (nisipurile
localizate pe grindurile fluviale şi fluvio-maritime dintre care se remarcă Letea,
Caraoman, Sărăturile etc.), Depresiunea Braşov (nisipurile de la Reci pe stânga
Râului Negru) etc. (Posea, Popescu, Ielenicz, 1974).
Prin spulberarea particulelor de sol rezultă terenuri erodate eolic, respectiv
terenuri cu orizonturi de sol parţial sau total îndepărtate. Clasificarea solurilor
erodate de vânt se limitează la trei grade de intensitate (Traci, 1985):
- eo1 - eroziune eoliană de gradul 1 (moderată), când a fost spulberat până
la 50% din orizontul cu humus;

220
 - eo2 - eroziunea eoliană de gradul 2 (puternică), când a fost spulberat
întregul orizont de humus, la suprafaţă apărând orizontul A/C;
- eo3 - eroziune eoliană de gradul 3 (foarte puternică şi excesivă), când
întregul strat de sol a fost spulberat, eroziunea ajungând la roca mamă.
De exemplu, procesul de eroziune eoliană a solurilor în România, care nu
depăşeşte gradul 1, se produce primăvara şi toamna, când terenurile sunt proaspăt
arate, uscate şi lipsite de vegetaţie. Pentru prevenire cele mai indicate sunt
perdelele forestiere, cu rol de atenuare a vitezei vântului şi a diminuării deflaţiei.
Depunerile de nisipuri eoliene se împart în funcţie de gradul lor de
stabilizare în (Traci, 1985):
- nisipuri mobile, care sunt în general lipsite sau foarte sărace în humus
(sub 0,5%), fără sau cu un procent foarte redus de argilă (sub 5%) şi în mod practic
necoezive; datorită mobilităţii lor sunt lipsite de vegetaţie sau acoperite de o
vegetaţie foarte rară;
- nisipurile semimobile sunt spulberate doar de către vânturile puternice; au
o oarecare coeziune datorită prezenţei argilei (5 – 10%) şi a humusului (0,5 – 1%)
humus; sunt acoperite de o vegetaţie rară;
- nisipurile imobile sau fixe, fie că au fost consolidate cu vegetaţie,
îndeosebi cu vegetaţie lemnoasă, fie că au un procent mai mare de argilă (10 –
15%) şi de humus (1 – 1,5%) sunt acoperite în mod natural de un covor vegetal mai
consistent; ele sunt denumite soluri nisipoase şi în cazul cultivării, pentru
prevenirea proceselor eoliene sunt recomandate perdelele forestiere.
În România, terenurile cu eroziune eoliană ocupă o suprafaţă de
aproximativ 300.000 ha, din care cele cu o eroziune moderată şi foarte puternică
reprezintă 130.000 ha; dintre acestea 100.000 ha sunt nisipuri mobile şi
semimobile; ele sunt localizate cu deosebire în Delta Dunării (peste 25 mii
hectare), sudul Olteniei (peste 30 mii hectare), nord-vestul ţării (aproape 10 mii
hectare), Câmpia Tecuciului, Constanţa (zona litoralului), Câmpia Bărăganului,
Câmpia Banatului etc. (Traci, 1985).
Prevenirea degradării terenurilor, datorită manifestării agentului eolian, se
bazează pe cunoaşterea proceselor eoliene de deflaţie, coraziune şi acumulare.
Folosirea vegetaţiei forestiere la prevenirea proceselor eoliene. Alături
de vegetaţia ierbacee, cea forestieră constituie principalul mijloc de fixare,
ameliorare şi punere în valoare a nisipurilor eoliene instabile.
Cele mai bune rezultate în procesul de prevenire a proceselor eoliene în
urma acţiunilor de împădurire în România şi în ţări cu situaţii asemănătoare, s-au
obţinut prin folosirea următoarelor specii şi tipuri de culturi (Traci, 1985):
- plop în amestec cu anin negru pe depresiuni medii, terenuri plane şi dune
joase; aninul negru având rol de specie amelioratoare de sol (amestec folosit pentru
nisipurile de la C. A. Rosetti);

221
 - plop în amestec cu salcâm pe aceleaşi categorii de terenuri, precum şi pe
dune medii; salcâmul are rol de specie amelioratoare de sol (amestec folosit pentru
nisipurile de la Sf. Gheorghe);
- plopi cu cătină albă pe terenuri plane şi dune joase, cu psamosoluri tipice;
- plop alb cu cătină albă sau sălcioară, pe dune şi interdune cu nisipuri
nesolificate sau cu psamosoluri tipice;
- culturi pure de plop pe terenuri plane, dune joase şi interdune medii, cu
psamosoluri molice şi lăcovişti nisipoase bogate în humus;
- culturi pure de anin negru pe dune joase, terenuri plane şi interdune, cu
psamosoluri tipice şi molice şi lăcovişti nisipoase;
- culturi pure de sălcioară, cătină albă sau cătină roşie în condiţii dificile de
stabilitate (dune înalte şi medii sau interdune cu nisipuri sărace slab până la
puternic salinizate);
- culturi de pin în amestec cu foioase (mălin american, anin, cătină albă şi
alţi arbuşti), în benzi pure de pin, late de 16 – 20 m (4 – 10 rânduri) care alternează
cu benzi pure de foioase, de 8 – 10 m (2 – 5 rânduri) sau buchete de pin de 100 –
150 m2, în alternanţă cu buchete de foioase de 50 – 75 m2.
Rezultate remarcabile s-au obţinut şi prin înfiinţarea de plantaţii pure de
salcâm, specie care datorită înălţimii arborilor, ramificaţiei şi profunzimii rădăcinilor
acestora, constituie o soluţie eficientă şi de durată pentru fixarea şi punerea lor în
valoare a nisipurilor mobile (Bădescu, 1972). Suprafaţa împădurită de către ocoalele
silvice Tulcea, Constanţa, Sadova, Calafat, Hanul Conachi, Carei etc. a depăşit
100.000 ha. Menţinerea densităţii şi permanenţei arboretelor create previne deplasarea
nisipurilor mobile în vatra localităţilor şi pe terenurile agricole din vecinătate.
Dezvoltarea vegetaţiei forestiere pe nisipuri este condiţionată de o serie de
factori şi elemente: formele de microrelief (dune înalte, medii şi joase, interdune,
japşe etc.), gradul de stabilitate al acestora; nivelul apei freatice; condiţiile de sol
(tipul genetic, conţinutul de humus etc.); compoziţia mineralogică; gradul de
salinizare; flora indicatoare (Traci, 1985).
Plantaţiile dezvoltate pe terenurile cu nisipuri mobile trebuie exploatate
corespunzător, în caz contrar, o densitate redusă a arborilor sau lipsa lor, este în
măsură să determine uscarea substratului şi reluarea proceselor de spulberare şi
acumulare a particulelor de nisip.

12. 6. Prevenirea proceselor geomorfologice induse antropic

În dinamica procesele de degradare a terenurilor, expuse în subcapitolele

precedente, componenta antropică poate interveni mai mult sau mai puţin, sub
aspectul declanşării şi menţinerii intensităţilor specifice.

222
 De obicei influenţa omului este prezentă, el acţionând indirect prin
distrugerea vegetaţiei forestiere de pe suprafeţele înclinate, urmată de prelucrarea
agricolă a solului şi înfiinţarea de culturi agricole prăşitoare. În aceste condiţii este
favorizată pluviodenudarea, scurgerea peliculară şi cea prin curenţi concentraţi,
procese care conduc la declanşarea şi desfăşurarea eroziunii pe versanţi.
Alături de influenţa indirectă, există o influenţă directă în urma căreia
componenta antropică determină degradarea terenurilor, distruge sau diminuează
capacitatea de producţie a solului (Traci, 1985). Conform autorului menţionat,
principalele activităţi antropice care conduc la degradarea terenurilor sunt cele
legate de exploatările miniere, de construcţia instalaţiilor rutiere şi de transport, de
amplasare şi funcţionare a diverselor instalaţii industriale etc. În aceste cazuri,
orizonturile fertile de sol sunt distruse şi înlăturate manual sau prin intermediul
diverselor utilaje sau sunt acoperite de diverse depozite de roci sau deşeuri, cu
fertilitate foarte redusă sau lipsite de aceasta.
Degradarea terenului în această manieră este cunoscută sub denumirea de
degradare antropică. La accelerarea acestui proces indus antropic, contribuie şi
factori naturali, cum sunt apa, vântul sau gravitaţia, ei nefiind însă determinanţi
pentru geneza acestor procese de degradare (Traci, 1985).
Paradoxal este că acţiunile antropice de degradare a terenurilor rezultă în
urma unor activităţi utile, chiar indispensabile dezvoltării economice şi creşterii
calităţii vieţii. Practic nu se poate concepe dezvoltarea unor teritorii fără căi de
comunicaţii, obiective industriale ş.a., la realizarea cărora se produc degradări
notabile ale substratului. Cu toate acestea, prin acţiuni bine gândite de planning,
procesele de degradare pot fi prevenite şi combătute.
Terenurile degradate în urma activităţilor antropice se pot grupa în mai
multe categorii: halde, terenuri decopertate de stratul de sol, terenuri cu solul
deranjat sau desfundat, taluzuri artificiale etc. (Traci, 1985).
Răspândirea terenurilor degradate antropic la nivelul Terrei, dar şi al
României este destul de neuniformă, de unde şi dificultatea cunoaşterii exacte a
suprafeţei lor.
Haldele sunt prezente în proximitatea exploataţiilor miniere sau a
tunelurilor recent construite pentru căi de comunicaţie, aducţiuni de ape etc.; de
obicei ele ocupă suprafeţe reduse, de câteva hectare. Ele sunt depozite alcătuite din
fragmente sau particule de roca, precum şi din depozite de diverse materiale
rezultate în urma activităţilor antropice. După provenienţă şi caracteristicile
materialelor din care sunt alcătuite se deosebesc halde miniere, industriale,
menajere etc.; după formă haldele pot fi sub formă de valuri, movile, trunchi de
piramidă, cu înălţimi de la câţiva metri până la zeci de metri (Traci, 1985).
Depozitele din componenţa haldelor, îndeosebi în cazul celor recente, au o
stabilitate redusă, fapt ce determină ca ele să fie uşor antrenate de către agenţii

223
geomorfologici. Prin depunerea lor acoperă soluri fertile, colmatează albiile
râurilor şi lacurile de acumulare. De exemplu, depozitele de cenuşă sau cele
rezultate din flotarea minereurilor sunt uşor spulberate şi depuse apoi la distanţe
apreciabile pe terenuri fertile (grădini, livezi, vii etc.).
În multe situaţii haldele sunt localizate în apropierea aşezărilor, fapt care le
constituie, pe lângă aspectul peisagistic dezagreabil, în surse de praf (în zile cu vânt
predominant dinspre ele). Efectul negativ adus de ele creşte cu deosebire când
conţin substanţe nocive, care sunt spulberate şi depuse peste terenurile şi
obiectivele din apropiere. Ele sunt în acelaşi timp surse de poluare a apelor şi de
distrugere a faunei specifice.
Sunt aşadar suficiente motive, care să susţină prevenirea proceselor
geomorfologice de degradare a haldelor.
Acoperirea haldelor cu vegetaţie ierboasă sau forestieră, este necesară
pentru prevenirea proceselor de degradare a lor, refacerea aspectului peisagistic şi
punerea în valoare a unor terenuri sterile (Traci, 1985).
Terenurile decopertate de stratul de sol sunt localizate în apropierea
exploatărilor la zi a unor minereuri, inclusiv în apropierea exploatărilor carbonifere
de suprafaţă (Traci, 1985).
Taluzurile cu soluri desfundate şi deranjate cu toate că au întinderi mai
reduse, sunt specifice exploatărilor miniere de suprafaţă, exploatărilor forestiere,
carierelor de piatră, balast, nisip etc. (Traci, 1985).
Majoritatea terenurilor decopertate de stratul de sol şi cu soluri deranjate
sunt localizate în teritoriile cu exploatări miniere. În urma exploatării minereurilor,
rezultă terenuri cu roca la suprafaţă şi terenuri cu solul deranjat, îndeosebi pe
marginile exploatărilor (Traci, 1985). Când decopertarea are loc corespunzător,
solul îndepărtat poate fi stocat şi apoi după terminarea exploatării el este aşternut
uniform pe suprafeţe respective.
Astfel de terenuri se întâlnesc şi în cazul carierelor de piatră, balast sau
nisip, în locurile unde se execută diverse săpături, care duc la deranjarea solului, pe
suprafaţa exploatărilor forestiere neraţionale, în condiţiile în care, pe căile de
scoatere a materialului lemnos solul este puternic deranjat şi tasat (Traci, 1985).
Pe terenurile decopertate de stratul de sol sau cu soluri deranjate este
necesară prevenirea proceselor geomorfologice, deoarece ele constituie surse
importante de aluviuni. În acelaşi timp ele pot primi o utilizare corespunzătoare în
urma împăduririi sau mai rar a utilizării în scopuri agricole.
Condiţiile staţionale dificile ale acestor terenuri, determină ca valorificarea
cea mai eficientă şi economică este cea forestieră.
Taluzurile artificiale se întâlnesc în lungul majorităţii căilor de
comunicaţii (cu deosebire cazul drumurilor forestiere recent construite), inclusiv la
maluri de ape regularizate fără aplicare unor măsuri de consolidare a malurilor.

224
 Taluzurile artificiale reprezintă suprafeţe înclinate, care mărginesc lateral
un debleu sau un rambleu, cum este de exemplu în cazul căilor terestre de
comunicaţii (Traci, 1985).
Clasificarea taluzurilor se face după maniera în care au rezultat, şi anume
după o lucrare de săpătură, când se numesc taluzuri de debleu, sau după o lucrare
de umplutură, când sunt taluzuri de rambleu.
Procesele geomorfologice specifice taluzurilor artificiale sunt condiţionate
de modul cum au fost executate. În cazul debleelor la suprafaţa terenului apar
orizonturi ale solului sau ale rocilor în dispunerea lor naturală, pe când la ramblee
se remarcă un amestec relativ afânat (uneori compactat) de sol, de sol şi rocă sau
numai de rocă, care nu este compactă (Traci, 1985). La fel şi în cazul iniţieri unor
acţiuni de combatere a proceselor geomorfologice, prin împădurire sau înierbare,
potenţialul productiv al substratului depinde de alcătuirea lui (sol, rocă, umplutură).
În analizele de teren referitoare la starea taluzurilor artificiale, alături de
cunoaşterea rocilor, structurii, tipului de sol, a materialelor din care este făcută
umplutura, a gradului de stabilitate, trebuie caracterizaţi şi alţi factori cu rol în
prevenirea degradării, cum sunt bogăţia în substanţe nutritive, gradul de afânare a
solului, rocii sau depozitului, pH-ul, prezenţa substanţelor nocive, gradul de
umiditate etc. (Traci, 1985).
De asemenea, trebuie cunoscută subzona de vegetaţie în care sunt
localizate taluzurile, staţiuni corespunzătoare subzonelor de stepă şi silvostepă,
cvercete şi gorun, fag şi molid.
Se poate concluziona că în situaţia terenurilor modificate antropic,
prevenirea proceselor geomorfologice este indicat să se realizeze prin acţiuni de
împădurire şi înierbare. Asigurarea unui înveliş protector substratului, în cazul de
faţă vegetal, este în măsură să asigure pe de o parte stabilitatea terenului, iar pe de
alta continuarea procesului de pedogeneză. Prezenţa unui sol fertil pe aceste
terenuri, este necesar în asigurarea substanţele nutritive necesare dezvoltării
vegetaţiei cu rol protector.

Bibliografia

1. Bally, R.J., Stănescu, P. (1977), Alunecările şi stabilizarea versanţilor

agricoli, Editura Ceres, Bucureşti.
2. Bădescu, Gh. (1972), Ameliorarea terenurilor erodate. Corectarea
torenţilor. Combaterea avalanşelor, Editura Ceres, Bucureşti.
3. Băloiu, V. (1980), Amenajarea bazinelor hidrografice şi a cursurilor de
apă, Editura Ceres, Bucureşti.
4. Băloi, V., Ionescu, V. (1986), Apărarea terenurilor agricole împotriva
eroziunii, alunecărilor şi inundaţiilor, Editura Ceres, Bucureşti.

225
5. Bechet, S., Neagu, Ileana, (1975), Amenajarea şi exploatarea
antierozională a terenurilor în pantă, Editura Scrisul românesc, Craiova.
6. Grecu, Florina (2004), Hazarde şi riscuri naturale, Ediţia a II-a, Editura
Universitară, Bucureşti.
7. Manoliu, A. I. (1973), Regularizări de râuri şi căi de comunicaţie pe apă,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
8. Mihaiu, Gh., Mihalache, L., Blegu, N., (1985), Amenajarea şi exploatarea
terenurilor în pantă destinate plantaţiilor de vii, Editura Ceres, Bucureşti.
9. Moţoc, M., Munteanu, Şt., Băloiu, V., Stănescu, P., Mihai, Gh. (1975),
Eroziunea solului şi metodele de combatere, Editura Ceres, Bucureşti.
10. Popa, A., Stoian, Gh., Popa, Greta, Ouatu, O. (1984), Combaterea
eroziunii solului pe terenurile arabile, Editura Ceres Bucureşti.
11. Posea, Gr., Popescu, N., Ielenicz, M. (1974), Relieful României, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti.
12. Traci, C. (1985), Împădurirea terenurilor degradate, Editura Ceres,
Bucureşti.

226
 TEMA 13

COMBATEREA DEGRADĂRII TERENURILOR

În situaţia manifestării proceselor geomorfologice, pentru a înlătura

efectele lor negative, şi pentru a se stabiliza terenurile, sunt necesare măsuri şi
acţiuni de combatere.
Necesitatea combaterii proceselor geomorfologice, care au efecte
dăunătoare, decurge din pericolul pe care acestea îl prezintă la adresa desfăşurării
normale a activităţii umane. Importanţa combaterii proceselor de degradare a
terenurilor este suficient argumentată, dacă ne gândim că ele conduc la diminuarea
treptată a potenţialului productiv al solului, baza de producere a principalelor
bunuri de consum alimentare (Traci, 1985).
La acestea se adaugă faptul că odată declanşate, procesele de degradare a
terenurilor se accelerează şi se extind cu trecerea timpului, fapt ce determină
creşterea dificultăţilor şi a costului de combatere. Practic cu cât se acţionează mai
din timp, de preferat este prevenirea lor pentru a nu se mai ajunge la combatere, cu
atât combaterea este mai uşoară, mai eficientă şi mai ieftină (Traci, 1985).
Cu toate acestea, intervenţia antropică în cazul terenurilor instabile trebuie să
fie realizată în limitele posibilităţii de absorbţie a perturbaţiilor. Nerespectarea
acestor deziderate poate determina rupturi majore de echilibru, precum şi generarea
unor procese radicale de readaptare (Filip, 2008) a formelor de relief la noile condiţii.

13. 1. Combaterea proceselor de scurgere a apei pe versanţi

Lipsa măsurilor şi acţiunilor de prevenire a eroziunii datorate scurgerii pe

versant, determină apariţia formelor de relief asociate acestui proces. Datorită
efectelor negative pe care le produc, prin scoaterea din uz a unor importante
suprafeţe de teren, rigolele, ogaşele, ravenele şi torenţii (denumite generic şi
formaţiuni torenţiale), trebuie amenajate corespunzător pentru combaterea şi
stoparea proceselor care le-au generat.
Amenajarea formaţiunilor torenţiale se bazează pe întocmirea unei scheme,
în care sunt prevăzute toate măsurile care trebuie luate şi acţiunile întreprinse.
În elaborarea schemei de amenajare trebuie făcute o serie de măsurători
ale elementelor formaţiunii torenţiale, şi de asemenea, trebuie studiată natura
curentului de viitură şi manifestarea acestuia în albie (Băloi, Ionescu, 1986). La
acestea se adaugă studii referitoare la caracteristicile topografice, pedologice,
geotehnice şi socio-economice. Din prelucrarea datelor trebuie să rezulte o serie de

227
elemente de bază necesare proiectării şi executării lucrărilor; dintre acestea cele
mai importante sunt debitele de viitură (maxime la intrare şi maxime pe secţiuni) şi
panta de proiectare. Aceasta trebuie să fie cât mai apropiată, de panta pe care o va
avea talvegul formaţiunii torenţiale, după colmatarea în amonte a lucrărilor
transversale; dacă panta de proiectare calculată este mai mică, decât panta finală a
aluviunilor depuse, lucrările vor fi colmatate atât în amonte cât şi în aval (Moţoc,
Munteanu, Băloi, Bechet, Mihai, 1975).
Dintre formaţiunile torenţiale din cadrul versanţilor, în categoria celor
pentru care se elaborează scheme de amenajare se remarcă ravenele şi torenţii,
formaţiuni torenţiale la care se va face referire în continuare. În funcţie de
elementele de formă ale acestora, vor fi diferenţiate şi acţiunile întreprinse pentru
amenajarea lor. Se diferenţiază în acest sens trei grupe de lucrări: lucrări de
amenajare la vârful formaţiunii, lucrări de amenajare în lungul reţelei şi lucrări de
amenajare în perimetru de evacuare a viiturilor (Băloi, Ionescu, 1986).
Lucrări de amenajare la vârful formaţiunii torenţiale. Pentru realizarea
acestor lucrări este necesară cunoaşterea următoarelor date caracteristice: suprafaţa
bazinului de recepţie, profiluri longitudinale şi transversale ale reţelei de drenaj,
microrelieful, înclinarea terenului, stadiul de dezvoltare a vârfului, debitul de acces
la asigurările de 5 şi 10% (Băloi, Ionescu, 1986).
Pentru amenajarea vârfului formaţiunilor torenţiale se poate aplica una
din următoarele două soluţii: reţinerea scurgerilor pe suprafaţa terenului, respectiv
interceptarea şi evacuarea dirijată a scurgerilor (Băloi, Ionescu, 1986).
Reţinerea scurgerilor pe suprafaţa terenului constă în lucrări care se
aplică în condiţiile unui teren uniform ca suprafaţă şi înclinare, cu debite scurse
reduse, substrat permeabil, fără pericol de alunecări. Lucrările constau din canale
de nivel, care să reţină toată scurgerea din precipitaţii maxime în 24 de ore cu
asigurare de 10% (Băloi, Ionescu, 1986).
Interceptarea şi evacuarea dirijată a scurgerilor se aplică în situaţia când
nu există condiţii corespunzătoare canalelor de nivel, datorită prezenţei
alunecărilor, a unui substrat impermeabil, valori mari ale debitelor de acces etc.
Această soluţie de prevenire, are două variante: interceptarea şi evacuarea
scurgerilor chiar pe la vârful ramificaţiei; interceptarea şi evacuarea scurgerilor
într-un loc din lungul reţelei torenţiale sau direct în emisarul natural al reţelei
(Băloi, Ionescu, 1986).
Prima variantă se aplică în condiţiile în care vârful formaţiunii torenţiale
prezintă importanţă economică, malurile părţii superioare sunt ocupate de
construcţii sau plantaţii valoroase, nu există condiţii favorabile construirii
debuşeelor pe malurile reţelei, debitul de acces depăşeşte 4—5 m3/s, iar varianta
este justificată sub aspectul costurilor.

228
 A doua variantă este indicată când costul lucrărilor de consolidare a
vârfului este prea ridicat, malurile reţelei prezintă condiţii favorabile pentru
edificarea unui debuşeu, iar locul de confluenţă cu un emisar natural nu necesită
consolidări costisitoare. Costul lucrărilor folosind această variantă este mult mai
redus, în sensul că pot fi efectuate doar consolidări biologice, iar lucrări transversale
vor fi necesare pe reţea nu mai la locul de descărcare a debuşeului în emisar.
În cazul ambelor variante, interceptarea şi evacuarea scurgerii se face cu
ajutorul debuşeelor, completate în funcţie de condiţiile locale cu o reţea de
regularizare a scurgerii pe versant, formată din canale înclinate şi drenuri, cu
scopul interceptării tuturor apelor care au acces la vârful formaţiunii, inclusiv a
celor de infiltraţie (Băloi, Ionescu, 1986).
Lucrări de amenajare în lungul reţelei torenţiale. Scopul acestor
lucrări este consolidarea talvegului, a malurilor şi de atenuare a debitului solid.
Lucrările pot consta din terasamente biologice şi mecanice.
În urma interpretării datelor culese din teren (caracteristicile substratului,
date climatice, hidraulice, hidrologice, hidrogeologice, pedologice, geotehnice) este
necesară împărţirea reţelei torenţiale pe sectoare diferenţiate după caracteristici şi
cerinţe de amenajare.
Pe sectoarele stabile, lipsite de obiective în privinţa pagubelor, se vor
aplica doar măsuri de menţinere a stabilităţii. Pe cele instabile, în funcţie de
caracteristici şi importanţă, se aplică lucrări de consolidare a talvegului, de
sprijinire a malurilor, de atenuare a debitului solid etc.
Terasarea taluzului de mal se aplică când este posibilă lărgirea secţiunii
albiei şi când obiectivele de pe mal, prin importanţa lor, necesită o mai sigură şi
rapidă stabilizare a acestuia. Terasarea se realizează cu ajutorul gărduleţelor
întrerupte (sub formă de solzi), amplasare pe suprafaţa taluzului; ele au lungimi
de 3 – 8 m, înălţimi de 0,3 m şi se amplasează la distanţe de 1 – 2 m între rânduri
şi pe rând (Băloi, Ionescu, 1986). În partea din amonte a gărduleţelor se formează
o mică platformă de terasă, pe care ulterior se plantează puieţi din specii
forestiere de valoare în conformitate cu condiţiile climatice locale. Lucrările
biologice sunt necesare pe de o parte pentru consolidarea talvegului şi a
malurilor, iar pe de altă parte pentru atenuarea debitului solid, când sunt
reprezentate de plantaţii silvice. Alături de acestea se aplică şi înierbări,
îndeosebi când sectorul de reţea este reprezentat de o văiugă sau vâlcea prevăzută
cu o albie largă cu maluri stabilizate. Înierbările sunt recomandate în toate
situaţiile de astupări ale sectoarelor de reţea torenţială, ele având rol de
consolidare şi refacere a solului (Băloi, Ionescu, 1986).
Lucrările mecanice au rol de consolidare a talvegului, stabilizare a
malurilor şi atenuarea debitului solid.

229
 Pentru consolidarea talvegului sunt indicate lucrările transversale. Dintre
acestea cele mai importante sunt lucrările transversale sub formă de traverse
îngropate, pragurile (cu înălţime până la 2 m) şi barajele (peste 2 m). Ele pot fi
executate din lemn, pământ, piatră, beton simplu, beton armat sau din combinaţii de
lemn cu piatră, piatră cu beton, pământ cu piatră sau beton (Băloi, Ionescu, 1986).
Pentru stabilizarea malurilor se folosesc îmbrăcăminţile din zidărie de
piatră, din dale de beton, din asfalt, ziduri de sprijin, contrabanchete din
anrocamente, căsoaie, gabioane şi lucrări de construcţie transversale.
Pentru atenuarea debitului solid cele mai corespunzătoare sunt lucrările
mecanice reprezentate de construcţii transversale.
Lucrări de amenajare în perimetrul de evacuare a viiturilor. Ele
prezintă o importanţă deosebită deoarece în majoritatea cazurilor la baza
versanţilor există terenuri sau obiective social-economice care trebuie protejate
corespunzător (gospodării, căi de comunicaţii, terenuri agricole cultivate intensiv
etc.). Rolul acestor lucrări este de a completa amenajarea reţelei torenţiale, prin
dirijarea într-un emisar natural, pe traseul cel mai scurt şi stabil, a apelor de viitură,
pentru scoaterea de sub influenţa inundaţiilor şi a colmatării a obiectivelor
existente. Atenuarea colmatărilor din perimetrul de evacuare, poate fi prevenită
prin realizarea în lungul reţelei a unor lucrări transversale de tipul microbarajelor,
care amplasate corespunzător topografic şi geotehnic, sunt în măsură să rezolve
această problemă (Băloi, Ionescu, 1986).
Cu toate că amenajarea formaţiunilor torenţiale specifice versanţilor se
realizează prin lucrări dificile şi costisitoare, aceste acţiuni sunt justificate deoarece
accelerează procesul de stabilizare a terenurilor, şi astfel ele pot fi utilizate
corespunzător în continuare.

Studiu de caz: modelul de amenajare al Ravenei Rupturi.

Ravena Rupturi este situată pe versantul stâng al Culoarului Târnavei, în aval
Blaj cu 4,2 km, respectiv 1,5 în aval de Tiur, la baza Dealului Perelor (fig. 13. 1); are
ca nivel de bază lunca Târnavei. Este vorba despre o ravenă recentă, formată
începând cu anul 1998, prin unirea unor formaţiuni superficiale discontinue de
scurgere, favorizate de existenţa potecilor de vite. Terenul pe care s-a instalat ravena
este unul destinat păşunatului, care în ultimii 15 ani a devenit unul neraţional, prin
creşterea densităţii animalelor care-l pasc.
Parametrii morfometrici şi morfologici ai versantului nordic al Dealului
Perelor (408,2 m) prezintă următoarele valori: înclinare cuprinsă între 2,1 – 120;
fragmentarea verticală 45 – 75 m/km2, în timp ce fragmentarea orizontală 2
km/km2; valorile indică existenţa unei morfologii favorabile instalării formaţiunilor
de modelare cu caracter torenţial. Depozitele geologice pe care este grefată Ravena

230
Rupturi, aparţin pannonianului (depozite argiloase cu intercalaţii de nisipuri) şi
cuaternarului (depozitele de la contactul versantului cu lunca).
În actualul stadiu de dezvoltate, în urma măsurătorilor efectuate în teren,
Ravena Rupturi, prezintă următoarele dimensiuni (tabelul 13. 1).

Dimensiunile Ravenei Rupturi

Tabelul 13.1.
Elementul măsurat Data
(m) 08. 08. 2005. 08. 10. 2007.
Lungime 504 518
Adâncime medie 2,4 2,7
Adâncime minimă 0,2 0,3
Adâncime maximă 4,3 4,6
Lăţime medie 5,78 7,25
Lăţime minimă 1,9 2,1
Lăţime maximă 12,3 21,8
Diferenţa de nivel obârşie- 72,8 75,2
apex
Distanţa vârf-cumpănă 419 405
Rata de avansare 14

În conformitate cu criteriile de clasificare, Ravena Rupturi are următoarele

caracteristici: este continuă, liniară, aparţine categoriei ravenelor de versant, are o
secţiune transversală sub formă de „V”, este o ravenă perenă (cu maluri).
Evoluţia ravenei se desfăşoară pe un fond climatic, care prezintă
următoarele valori ale elementelor sale la staţia meteorologică Blaj (I. Mărculeţ,
Cătălina Mărculeţ, 2001): radiaţia solară globală 117 kcal/cm/an; temperatura
medie anuală 9,20 C (luna cea mai rece este ianuarie, cu o temperatură medie de -
3,40 C, iar cea mai caldă iulie cu 20,00 C, rezultând o amplitudine de 23,40 C);
primul îngheţ se produce la data medie de 15 X , iar ultimul la 15 IV; durata
intervalului fără îngheţ oscilează între maximum 226 zile şi minimum 153 zile pe
an; precipitaţiile medii anuale sunt de 540,1 mm; cele mai mari cantităţi medii
lunare de precipitaţii cad în luna iulie când se înregistrează maximul pluviometric
lunar de 80,2 mm, iar cele mai mici în luna februarie când se înregistrează minimul
pluviometric de 21,3 mm; de asemenea tot lunii iulie îi aparţin maximele în 24 de
ore: 82,0 mm în 12 VII 1941.
Alături de acestea, tipurile de sol şi însuşirile lor fizice şi chimice, oferă şi
ele indicii asupra pretabilităţii teritoriului studiat la instalarea de ravene. Solurile
aferente fac parte din categoria regosolurilor şi eutrisolurilor, specifice versantului
nordic al Dealului Perelor.

231
 Fig. 13. 1. Harta geomorfologică a versantului stâng al Târnavei (sectorul
Tiur Crăciunelul de Jos); 1. nivelul inferior de eroziune al Podişului Secaşelor; 2.
interfluviu ascuţit; 3. înşeuare; 4. pluviodenudare; 5. şiroire; 6. ogaşe incipiente; 7.
torenţi; 8. ravenă; 9. complex de procese actuale; 10. alunecări vechi; 11. alunecări
superficiale; 12. prăbuşiri; 13. albii; 14. râuri secundare; 15. albia Târnavei; 16.
meandru părăsit; 17. luncă; 18. localităţi

Amenajarea ravenei necesită cunoaşterea proceselor geomorfologice

specifice elementelor acesteia.
Dinamica vârfului. Considerat elementul cel mai dinamic al unei ravene,
se prezintă sub forma unui abrupt, cu o diferenţă de nivel de 1,20 m şi 11,5 m
lăţime, prezentând o formă circulară fără existenţa vreo unei ramificaţii (fig. 13. 2).
Apa care intră prin această secţiune în ravenă provine de pe suprafaţa păşunii
degradate, în urma păşunatului iraţional. Procesele sunt în principal reprezentate de
prăbuşiri şi surpări, datorită subminării bazei abruptului, prin acţiunea erozivă a
apei. Rata de avansare a vârfului Ravenei Rupturi este foarte ridicată, prezentând o
valoare de 14 m între 08. 08. 2005 şi 08. 10. 2007, ceea ce denotă că este o ravenă

232
extrem de distructivă ca areal. Dacă valoarea ratei de avansare a capului ravenei, se
va menţine aceeaşi, timpul de înjumătăţire a distanţei cap ravenă – cumpănă va fi
de 28,9 ani, iar cel de ajungere la cumpănă de 57,8 ani.

Fig. 13. 2. Schema de amenajare a ravenei Rupturi; 1. mal ravenă; 2. albia

ravenei; 3. conul de împrăştiere; 4. canal de colectare; 5. debuşeu; 6. lucrare
transversală; 7. pod; 8. malurile Târnavei; 9. drum neamenajat; 10. curbă de nivel

233
 Procesele de mal şi dinamica asociată acestora. Prezenţa malurilor
deosebit de abrupte, cu surplombe (fig. 13. 3) favorizează, surpări şi prăbuşiri,
precum şi desprinderi columnare. Surpările prezente la malurile ravenei contribuie
la lărgirea acesteia. Pe maluri se produce şiroirea laterală, iar depozitele noi
descoperite sunt afectate de meteorizaţie (îndeosebi în sezonul rece), în lipsa unui
covor vegetal.
m
5
V E

1
m
0
0 2 4 6 8
Fig. 13. 3. Profil geomorfologic transversal prin Ravena Rupturi

Procesele de la nivelul albiei ravene. În albia ravenei, în jumătatea sa

inferioară, există pe alocuri tendinţa să se acumuleze material, provenit din maluri.
Se remarcă de asemenea, prezenţa a două praguri: primul la o distanţă de 155 m de
apex (unde ravena are o adâncime de 1,5 m), iar al doilea la o distanţă de 252 m (cu o
adâncime de 1,1 m). Aceste două praguri au o geneză complexă, iar menţinerea lor
este legată atât de litologie, cât şi de particularităţile hidrodinamice ale scurgerii
încărcate cu aluviuni.
Procesele de la nivelul conului de împrăştiere. Sunt din categoria celor
de acumulare, iar debitul scurs asigură inundarea unei suprafeţe de 300 m2 din
lunca Târnavei, până la vărsarea în albia acesteia.
Cunoaşterea parametrilor ravenei şi procesele prin care ea evoluează,
permite în continuare elaborarea unui model de amenajare, cu scopul diminuării
eroziunii. Chiar dacă se porneşte de la scheme generale, pentru reuşita amenajărilor
soluţiile alese trebuie să ţină cont de situaţia din teren, deoarece procesele de
ravenare şi formele de relief rezultate au caracteristici distincte, în funcţie de
particularităţile locale ale versantului pe care se dezvoltă.

234
 Aşa cum am precizat anterior, în schema de amenajare a formaţiunilor
torenţiale specifice versanţilor, se pot diferenţia trei grupe de lucrări, după locul
de amplasare şi elementele vizate: lucrări de amenajare la vârful ravenei; lucrări
de amenajare în lungul ravenei şi lucrări de amenajare în perimetrul de evacuare
a viiturilor.
Lucrările de amenajare la vârful ravenei. Aplicarea şanţurilor
colectoare este recomandată în acest caz, deoarece terenul prezintă o suprafaţă
uniformă amonte de vârf. Canalele şi debuşeul propus (fig. 13. 2), conduc apele
paralele cu ravena în colectorul acesteia, râul Târnava, situat la mai puţin de 100 m
de apexul ravenei. După ce s-a realizat stoparea accesului apei, consolidarea
vârfului Ravenei Rupturi se face la început prin ierburi, iar ulterior este posibilă şi
plantare de arbuşti. Pe astfel de terenuri este indicat să se folosească următoarele
specii: Cynodon dactylon (pir gros) şi Agropirum cristatum (pir gros) când terenul
este uscat, şi Poa pratensis (firuţa) şi Buchloe dactyloides (iarba bizonului), când
terenul are umiditate suficientă (Moţoc, 1963).
Dintre cele două soluţii de amenajare a vârfului ravenei: reţinerea scurgerii
pe suprafaţa terenului, respectiv interceptarea şi evacuarea dirijată (V. Băloi, V.
Ionescu, 1986), pentru situaţia de faţă s-a ales a doua variantă. Alegerea ei
presupune executarea pe partea dreaptă a unui debuşeu, cu secţiune trapezoidală
edificat din piatră şi mortar sau dale de beton.
Lucrările de amenajare în lungul Ravenei Rupturi. Rolul acestor
acestora este de consolidare a talvegului, a malurilor şi atenuarea debitului lichid şi
solid care pătrunde în ravenă, în aval de amenajările specifice vârfului ravenei. Din
categoria lucrărilor transversale, s-a propus executarea a două microbaraje la
pragurile existente în albia ravenei (la distanţa de 155 m, respectiv 252 m de apex).
Ele vor fi realizate din pământ şi consolidate pe paramentul amonte cu dale de
beton; instalaţia de deversare a barajului propusă, este de forma unei căderi simple.
De la fiecare baraj porneşte spre debuşeu câte un canal de colectare, cu rol de a
devia apele care se acumulează în spatele acestora.
Odată cu trecerea timpului şi stabilizarea Ravenei Rupturi, pe lângă
lucrările de întreţinere, sunt indicate unele lucrări de plantare de arbuşti în albie, pe
maluri şi în spatele barajelor care au fost treptat colmatate.
Lucrări de amenajare în perimetrul de evacuare al viiturilor. Rolul lor
este de a completa amenajarea ravenei, dirijând într-un colector natural pe traseul
cel mai scurt şi stabil, apele de viitură, pentru a scoate de sub influenţa inundaţiilor
şi colmatării diferite obiective. Acestea din urmă sunt reprezentate de drumul care
trece pe la baza conului de împrăştiere şi de terenurile din lunca Târnavei.
Debuşeul propus anterior se prelungeşte pe lângă con (fig. 13. 2), preluând apele de
la baza acestuia şi de asemenea apele care se colectează de pe ravena propriu-zisă,

235
pe care le deversează în râul Târnava; la nivel cu drumul menţionat, peste debuşeu
este propus un podeţ.
Funcţionarea lucrărilor la parametrii proiectaţi depinde, atât de calitatea
execuţiei cât şi de modul în care sunt întreţinute şi exploatate. Deteriorările care
apar de obicei în timpul ploilor torenţiale, trebuie remediate în scurt timp după
producerea lor, deoarece orice amânare accentuează degradarea, cu repercusiuni
asupra funcţiilor îndeplinite de lucrărilor realizate.
Chiar dacă preîntâmpinarea apariţiei ravenei nu a fost posibilă, în condiţiile
în care s-au manifestat majoritar elemente probabilistice, cunoaşterea fazelor
evolutive ale acesteia nu trebuie ignorate, deoarece oferă informaţii de natură
deterministă despre evoluţia ulterioară, care pot veni în sprijinul acţiunilor de
diminuare a efectelor negative provocate.

13. 2. Combaterea alunecărilor de teren

Combaterea alunecărilor de teren are la bază o serie de acţiuni de

amenajare a terenurilor afectate de aceste procese. Lucrările de amenajare realizate
prin intermediul schemelor de amenajare, urmăresc corectarea, reducerea şi
înlăturarea influenţei factorilor cauzali şi condiţionali ai alunecărilor (Băloi,
Ionescu, 1986).
Pe suprafeţele afectate de alunecări, schema de amenajare cuprinde
următoarele măsuri şi lucrări: interzicerea amplasării construcţiilor şi depozitelor
grele, interzicerea realizării căilor de comunicaţii pentru vehicule grele,
interzicerea lucrărilor de aducţiune şi stocare a apei, astuparea crăpăturilor cu
material bine compactat, captarea izvoarelor şi drenarea terenurilor cu exces de
umiditate, nivelarea microdepresiunilor, netezirea terenurilor pentru înlăturarea
condiţiilor de băltire (Băloi, Ionescu, 1986). Când sunt ameninţate obiective
antropice, se execută lucrări de ancoraje din piloţi de lemn sau beton armat, legaţi
între ei prin moaze de dulapi (grinzi). La cele menţionate, în situaţia declanşării
alunecărilor de teren de către eroziunea în adâncime sau laterală, provocată de
scurgerea prin albia râurilor, torenţilor sau ravenelor, se adaugă: lucrări de
consolidare a malurilor prin intermediul gabioanelor, blocurilor de piatră sau beton,
diverse îmbrăcăminţi etc., lucrări de apărare indirectă a malurilor prin colmatare cu
ajutorul epiurilor, digurilor de dirijare, pragurilor de fund, lucrări transversale sub
formă de praguri şi baraje pe ravene şi alte formaţiuni ale reţelei torenţiale,
taluzarea malurilor înalte (Băloi, Ionescu, 1986).
Lucrări specifice de amenajare a terenurilor afectate de alunecări. În
funcţie de condiţiile locale, de importanţa suprafeţelor afectate şi de resursele
existente, pe suprafeţele afectate de alunecări de teren, pentru stabilizarea lor şi
introducerea lor în circuitul economic, se pot realiza o serie de lucrări dintre care se

236
remarcă următoarele: lucrările de nivelare-modelare, canale deschise, drenuri,
lucrările de sprijinire (zidurile de sprijin, contrabanchetele, ancorajele) etc.
Lucrările de modelare nivelare. Ele se realizează numai pe planuri
înclinate şi au o arie de aplicare destul de restrânsă. Sunt practic lucrări de refacere
a planurilor înclinate, pe terenuri uşor denivelate, datorită alunecărilor recente; sunt
rentabile sub aspect economic, la volume ale terasamentelor mişcate de sub 800
m3/ha (Băloi, Ionescu, 1986).
Se deosebesc două tipuri de lucrări de modelare aplicabile terenurilor
afectate de alunecări (fig. 13. 4): modelarea uniformă (reprezintă forma radicală a
lucrărilor de modelare, aplicabilă suprafeţelor afectate de adâncimi până la 1 – 2 m,
fără să se mai păstreze morfologia anterioară a versantului) şi modelarea variabilă
(comparativ cu precedenta are un caracter mai conservativ păstrându-se morfologia
versantului, datorită denivelărilor mai mari de 2 m, care nu pot fi nivelate complet).

Fig. 13. 4. Scheme de modelare-nivelare a terenurilor (Moţoc et al., 1975, p. 231)

Când se aplică astfel de lucrări pe terenuri agricole, o atenţie deosebită

trebuie acordată păstrării la suprafaţă a orizontului fertil de sol, care să asigure
elementele nutritive vegetaţiei cu rol de stabilizare a terenului.
Canalele deschise. Au rol de interceptare a apelor, fapt care determină
amplasarea lor în aria de influenţă, începând din apropierea frontului de desprindere,
precum şi pe corpul alunecării. Pentru a intercepta cât mai mult din apele de
infiltraţie, ele pot avea o adâncime de până la 1,5 m; de asemenea pentru a nu pierde
apa captată ele trebuie să fie impermeabilizate cu materiale elastice de tipul celor
bituminoase sau cu argilă (Băloi, Ionescu, 1986). Traseul acestora, de obicei este
unul neregulat, urmărind traseul talvegurilor naturale existente (fig. 13. 5).

237
 Fig. 13. 5. Schemă de captare a izvoarelor şi de drenaj (Băloiu, 1980, p. 154)

Drenurile. Ele sunt considerate cele mai eficiente lucrări de înlăturare a

apei de pe terenurile afectate de alunecări, datorită posibilităţilor eficace de
evacuare a apei din locurile cu exces, sub formă de straturi şi pungi acvifere (Băloi,
Ionescu, 1986). Conform autorului citat, cel mai potrivit este drenajul subteran
orizontal, de tip sistematic, amplasat la adâncime mică (1,2 – 2,5 m), corespunzător
situaţiei hidrogeologice de tipul curenţilor cu nivel liber. În cazul terenurilor cu
nivel freatic la adâncimi de 2 – 3 m, este suficient un drenaj subteran la adâncimi
mai mici decât cea a patului de alunecare, cu condiţia să intercepteze toate fluxurile
de apă ce pătrund în versant şi să menţină nivelul apelor freatice în poziţia existentă
anterior stării de exces (Băloi, Ionescu, 1986).
Drenurile folosite pe terenuri afectate de alunecări trebuie să nu fie rigide,
pentru a rezista la eventualele mişcări, să fie protejate împotriva colmatării, să aibă
caracteristici hidraulice bune şi capacitate de captare mare (Băloi, Ionescu, 1986).
Autorul citat, precizează că cele mai potrivite drenuri sunt cele din PVC riflat,
prevăzute cu orificii (fante), cu diametru de 6 cm, cu şase rânduri de fante. În lipsa
acestora se pot folosi drenuri de piatră spartă, aşezată după principiul filtrului
invers, cu pietrele cele mai mari spre ax; ele se dispun sub formă de tranşee
drenante, pe traseele de concentrare a scurgerii subterane (Băloi, Ionescu, 1986).
Captarea izvoarelor se realizează prin intermediul drenurilor de colectare-
evacuare, închise sau deschise, direcţionate de la izvor spre aval pe traseul unui
talveg natural sau pe linia de cea mai mare pantă (Băloi, Ionescu, 1986). Lungimea

238
drenurilor absorbante depinde de lungimea frontului de izvoare, în timp ce lăţimea,
cu valori între 30 – 50 cm, se alege în funcţie de valoarea debitului, care se
stabileşte folosind relaţia:

Q = K H I L + qi (l/s)

în care: K este coeficientul de filtraţie al stratului acvifer (cm/s); H — grosimea

stratului acvifer (m); I — panta nivelului apei în lungul stratului acvifer (zecimal); L —
lungimea drenurilor absorbante (m); qi — debitul izvorului sau izvoarelor captate (l/s)
(Băloi, Ionescu, 1986).

Lucrările de sprijinire. În această categorie sunt cuprinse zidurile de

sprijin, contrabanchetele şi ancorajele.
Zidurile de sprijin se folosesc pentru stabilizarea părţii inferioare a
alunecării. Se execută din zidărie de piatră uscată sau cu mortar de ciment, din
beton simplu sau armat. Zidurile din zidărie uscată pot avea înălţimi de până la 2
m; cele din piatră cu mortar sau beton pot ava înălţimi mai mari, dar fiind
impermeabile trebuie prevăzute cu drenuri care să conducă apele la baza
paramentului aval; în funcţie de cerinţele de rezistenţă, zidurile de sprijin pot fi
prevăzute cu contraforţi (Băloi, Ionescu, 1986).
Contrabanchetele au rol de reazim artificial şi se folosesc mai ales în cazul
debleelor şi rambleelor şi debleurilor instabile, specifice digurilor, barajelor de
pământ, şoselelor, căilor ferate, malurilor. Ele trebuie dimensionate ca lăţime şi
înălţime de aşa manieră încât să preia forţele ce acţionează asupra versantului; se
execută din pământ, anrocamente, gabioane etc. (Băloi, Ionescu, 1986).
Ancorajele sunt elemente de sprijin folosite în cazul alunecărilor plastice,
reduse ca suprafaţă; ele pot fi sub formă de pari de rezistenţă sau gărduleţe, piloţi
din lemn sau din beton armat, coloane de rezistenţă, în conformitatea cu adâncimea
alunecării; aceste elemente se introduc prin corpul alunecării până la stratul stabil,
prin batere sau cu ajutorul forezelor (Băloi, Ionescu, 1986).
Valorificarea terenurilor stabilizate. Terenurile stabilizate şi în curs de
stabilizare, pe care au fost executate lucrări specifice, se vor valorifica diferenţiat în
funcţie de gradul de frământare şi amenajările aplicate (Băloi, Ionescu, 1986).
Astfel, cele mediu sau puţin fragmentate vor fi valorificate agricol, în timp ce
terenurile foarte fragmentate se vor valorifica prin împădurire.
Înierbarea terenurilor amenajate. Deoarece astfel de terenuri nu oferă
perspective pentru folosinţe intensive, ele se valorifică prin însămânţare şi plantare
de specii pentru realizarea unui covor vegetal ierbos bine încheiat, care să acopere
terenul cât mai bine; se folosesc în acest scop amestecuri formate din 5 – 10 specii
de graminee şi leguminoase, cu predominarea celor din urmă, cunoscute ca mari
consumatoare de apă (Bally, Stănescu, 1977).

239
 Împădurirea terenurilor amenajate. În demersul de combatere a
proceselor de alunecare şi stabilizarea terenurilor, vegetaţia forestieră se remarcă
îndeosebi prin: reţine o parte din apa precipitată în coronamente şi litieră,
efectuează un drenaj eficient prin consumul semnificativ de apă din substrat, pe
care îl elimină apoi prin evapotranspiraţie, măreşte coeziunea substratului prin
intermediul rădăcinilor arborilor şi a arbuştilor, care formează o ţesătură deasă pe
adâncimea 0,5 – 2,5 m (Traci, 1985).
Speciile cele mai recomandate în acest sens sunt: pinul silvestru, pinul
negru, salcâmul, stejarul şi gorunul, aninul alb, sălciile, plopii, frasinul, cireşul,
sălcioara, cătina albă; ele pot fi folosite în buchete pure sau în amestec (Traci,
1985). Autorul citat recomandă o desime a culturilor de: 3.000 – 5.000 puieţi la
hectar, în cazul salcâmului; 4.000 – 6.700 puieţi la hectar, în cazul culturilor de pin,
în amestec cu foioase şi în cazul culturilor de stejar sau gorun în amestec cu alte
specii foioase; 5.000 – 6.700 puieţi la hectar, în cazul culturilor de sălcioară; 6.700
– 13.000 puieţi la hectar, în cazul culturilor de cătină albă; 13.000 puieţi la hectar,
în cazul plantaţiilor în cordon de pe suprafeţele de alunecare.

13. 3. Combaterea eroziunii malurilor

În multe situaţii, datorită în lipsa măsurilor de prevenire a eroziunii

malurilor, se ajunge la degradarea acestora, fapt ce atrage după sine necesitatea
combaterii proceselor geomorfologice specifice.
Acţiunile şi măsurile de combatere a eroziunii malurilor sunt integrate
proceselor de regularizare a albiilor.
Regularizarea albiei poate fi locală sau pe sectoare mai lungi (corectări de
traseu). Cea locală are loc pe spaţii limitate, cum este în cazul confluenţelor, la
prize de apă, la traversări, ea fiind condiţionată de prezenţa unor sectoare stabile în
amonte şi în aval (Băloi, Ionescu, 1986). Regularizarea pe sectoare extinse este cea
mai corespunzătoare pentru combaterea eroziunii, şi de asemenea pentru apărarea
împotriva inundaţiilor.
Regularizările locale. Din categoria acestor acţiuni, cele mai aplicate sunt
lucrările care însoţesc schemele de regularizări la confluenţe şi schemele de
regularizări la bifurcaţii.
Schema de regularizare la confluenţe este în conformitate cu particularităţile
acestora. Cele mai optime condiţii de stabilitate le prezintă confluenţa în malul
concav al albiei cursului principal şi cazul când între axele hidrodinamice la
confluenţă este un unghi de 40 – 60o; comparativ cu acestea cele mai slabe condiţii
de stabilitate ale malurilor le prezintă confluenţa în malul convex şi confluenţa pe
traseul rectiliniu al albiei în unghiuri mai mari de 90o, dar şi în situaţii cu unghiuri
prea mici între axele celor două albii (Băloi, Ionescu, 1986) (fig. 13. 6).

240
 Fig. 13. 6. Lucrări de regularizare la confluenţe; a. în mal convex; b. confluenţă cu
unghi prea mic între axele celor două râuri (Băloi, Ionescu, 1986, p. 236)

Schemele de amenajare la confluenţă, cuprind îndeosebi următoarele tipuri

de lucrări (Băloi, Ionescu, 1986):
- în cazul confluenţelor în mal convex este indicat un câmp de epiuri cu
traverse de capăt sau un dig longitudinal lângă malul opus confluenţei; prin astfel
de lucrări se consolidează malul opus, afectat de eroziune şi se îngustează albia,
ceea ce conduce la o mărire a vitezei curentului şi o îndepărtare a aluviunilor de la
confluenţă;
- în cazul confluenţelor cu unghi mic între albii este necesară mutarea
artificială a punctului de confluenţă spre amonte, fapt care determină unghiuri de
incidenţă şi pante mai mari; dacă nu este posibilă schimbarea confluenţei, atunci
eroziunea malurilor poate fi redusă prin construcţia unui epiu de partaj, care evită
interacţiunea dintre curenţii celor două albii.
Schema de lucrări la bifurcaţii este influenţată de modul cum are loc
divizarea albiei principale în două sau mai multe braţe (proces cunoscut sub
denumirea de ramificare, împletire sau despletire a albiei). Principalele afecte
negative ale unor astfel de procese se referă la instabilitatea mărită a albiei,
capacitatea de transport redusă şi mult diferită de la un braţ la altul, pericolul
formării zăpoarelor, îngrămădiri de plutitori, remu-ul provocat în amonte care
amplifică undele de viitură care generează apoi inundaţii etc. (Băloi, Ionescu, 1986).
Schemele de lucrări la bifurcaţii se întocmesc şi aplică în funcţie de
următoarele soluţii, care trebuie bine justificate economic şi social (Băloi,
Ionescu, 1986):
- menţinerea situaţiei iniţiale prin aplicarea lucrărilor necesare pentru
stabilizarea albiilor, alături de care se execută epiuri de partaj, cu rol de a repartiza
debitele solide şi lichide la bifurcaţii, în cantităţile dorite (fig. 13. 7);

241
Fig. 13. 7. Schema de lucrări la bifurcaţii; 1. consolidare de mal; 2. dig de dirijare; 3.
epiuri; 4. traverse de închidere (Băloi, Ionescu, 1986, p. 237)

- crearea unei albii unice prin închiderea ramificaţiilor secundare, fapt care
presupune un dig de dirijare pe lângă malul cu bifurcaţie, traverse de închidere
submersibile şi permeabile, câmpuri de epiuri dispuse pe ambele maluri, pentru
şicanarea curentului de-a lungul braţelor care se închid, lucrări de consolidare
directă a malurilor; închiderea braţelor se face în etape, pentru a evita perturbaţiile
majore în regimul de scurgere.
Corectările de traseu. Sunt necesare în cazul albiilor instabile pe sectoare
lungi datorită meandrelor şi în situaţia când unghiul dintre axele hidrodinamice ale
albiilor minore şi majore este prea mare, când malul concav al albiei minore
coincide cu malul albiei majore şi prezintă procese de afuiere intensă etc. (Băloi,
Ionescu, 1986).
Conform sursei citate, cea mai reprezentativă schemă în acest sens este
străpungerea, ea influenţând în egală măsură atât corectarea traseului, cât şi cea a
profilului.
Străpungerea este indicată pe sectoarele cu meandre cu albii instabile,
maluri concave erodate, adâncimi insuficiente, înclinări reduse, capacitate mică de
transport. Prin realizarea străpungerii are loc scurtarea traseului, se măreşte
înclinarea albiei, se îmbunătăţeşte curgerea apelor mari şi a gheţurilor. (fig. 13. 8 ).
Realizarea străpungerii se poate face mecanizat (prin excavaţii în uscat sau
prin dragare) sau folosind şi energia curentului, prin săparea pe noul traseu a unui
canal mai îngust, denumit canal de autodragaj, cu o lăţime de 1/4 - 1/6 din lăţimea
albiei proiectate, cu o rază hidraulică maximă (Băloi, Ionescu, 1986). (fig. 13. 9).
În schema de lucrări pentru realizarea unei străpungeri, se regăsesc aşadar
următoarele elemente: canalul de autodragaj, diguri de dirijare a apei spre intrarea
în noua albie, traversa de închidere a vechii albii, eventuale praguri de fund şi

242
traverse îngropate pe porţiunile cu înclinări noi mai mari şi ca urmare cu pericol
de adânciri, consolidări şi îmbrăcăminţi de maluri.

Fig. 13. 8. Schema unei străpungeri (Băloi, Ionescu, 1986, p. 233)

Fig. 13. 9. Schema lucrărilor de străpungere (Băloi, Ionescu, 1986, p. 234)

În amonte şi aval de sectoarele cu străpungeri, realizarea traseului de

regularizare se asigură prin epiuri şi diguri longitudinale de disipare, amplasate în
porţiunile cu maluri instabile, la care se alătură lucrările de tip uşor în sectoarele
stabile; distanţa dintre maluri se va mări din amonte spre aval.
Un element important în regularizarea albiilor pentru combaterea eroziunii
este reprezentat de secţiunea de regularizare (fig. 13. 10); ea poate fi simplă
(unică) şi etajată (mixtă).

243
 Fig. 13. 10. Secţiuni de regularizare; a şi b – albii unice; b şi c – albii etajate (Băloi,
Ionescu, 1986, p. 240)

Secţiunea unică trebuie să asigure scurgerea la orice nivel prin aceeaşi albie
(Băloi, Ionescu, 1986); cea mai indicată formă a unei astfel de secţiuni este cea de
covată (secţiune parabolică), care permite concentrarea apei spre centrul albiei. Albia
unică are avantajul că ocupă suprafeţe reduse de teren, fapt care prezintă importanţă
în cazul centrelor populate străbătute de către albii, fiind astfel necesare investiţii mai
reduse pentru traversări şi subtraversări (poduri, canalizări, conducte etc.)
Secţiunea etajată este alcătuită dintr-o albie minoră prin care se scurg
debitele cu valori reduse şi medii, la care se adaugă o albie suprapusă acesteia, care
asigură scurgerea la debite mari (Băloi, Ionescu, 1986). În acest caz, atât secţiunea
etajată, cât şi cea unică, se pot realiza numai în săpătură sau în săpătură cu
umplutură; cea mai întâlnită este secţiunea realizată în săpătură şi umplutură, cea
din urmă fiind făcută sub forma digurilor de apărare contra inundaţiilor (Băloi,
Ionescu, 1986). Conform sursei citate, albia etajată prezintă următoarele avantaje:
asigură diferenţe de nivel reduse şi o variaţie mică a vitezelor de scurgere, modifică
mai puţin regimul natural al scurgerii, malurile sunt mai stabile din cauza
fragmentării taluzurilor.
Elemente de construcţie în regularizarea albiei. Prevenirea degradării
malurilor unei albii regularizate se face prin folosirea mai multor elemente de
construcţie (Băloi, Ionescu, 1986):
- fascine simple - snopuri alcătuite din nuiele de 12 – 30 cm grosime, 4 – 12
m lungime, legate la fiecare 0,6 – 0,8 m distanţă cu sârmă de 2 mm;
- fascine lestate - suluri cilindrice cu diametrul de 0,6 – 1,0 m, lungi de 4 –
10 m, alcătuite dintr-un înveliş inelar de nuiele cu umplutură de piatră, pământ sau
moloz; cele două tipuri de fascine intră în componenţa digurilor, epiurilor,

244
pragurilor, spre partea de fundaţie şi de asemenea în apărarea malurilor ca elemente
de intervenţie urgentă în timpul apelor mari;
- pachetaje - stive de nuiele sau fascine dispuse în straturi orizontale, fixate
cu pari; pot fi încărcate cu piatră la anumite niveluri şi se folosesc la apărarea
malurilor, pentru fundaţiile lucrărilor elastice din albie;
- saltele - pot fi de fascine, beton, asfaltice sau din mase plastice; se
utilizează pentru apărarea malurilor şi albiei contra eroziunii;
- gabioanele - reprezintă cutii (1 x 1 m) sau saltele (2 x 1 x 0,25 m; 4 x 3 x
0,25 m) din plasă de sârmă zincată, cu ochiuri pătrate sau hexagonale, în care se
aşează pietre de dimensiuni variabile; gabioanele se leagă între ele cu sârmă
constituind lucrări foarte elastice, rezistente şi stabile în protecţia a malurilor;
-căsoaie - cutii de lemn sau beton armat, umplute cu bolovani, piatră de
râu, anrocamente sau chiar cu pământ;

Fig. 13. 11. Elemente de construcţii din metal şi beton; a. gabioane; b. elemente stelate;
c. stabilopozi (Băloi, Ionescu, 1986, p. 248)

245
 - carcase - lucrări filtrante în albia râului, care au rol de a disipa energia
curentului hidraulic; iniţial ele funcţionează ca lucrare permeabilă de tip uşor, pentru
ca ulterior după ce se colmatează se comportă ca lucrări de tip masiv; se deosebesc
sub aspectul formei carcase piramidale tetraedru, panouri; când carcasele alcătuiesc
un sistem de tipul unui epiu, dig, traversă de închidere sau prag de fund, se leagă
între ele prin cabluri sau bare de lemn rotund şi se ancorează în maluri;
- elemente prefabricate - de diverse forme sunt reprezentate prin stabilopozi
din beton cu patru ramificaţii (tetrapozi) prevăzute la extremităţi cu protuberanţe
speciale, pentru a sporii încleştarea cu elementele învecinate (fig. 13. 11); ele
alcătuiesc un corp masiv cu goluri o lucrarea filtrantă menită să disipeze o mare parte
din energia curenţilor şi valurilor.
Lucrări de regularizare a albiei. Acestea pot fi de tip uşor, cu caracter
provizoriu, executate din materiale locale şi de tip masiv, de durată, realizate din
materiale rezistente (Băloi, Ionescu, 1986).
În categoria lucrărilor de tip uşor se remarcă: arbori înecaţi, panouri fixe
sau oscilante, gărduleţe de nuiele, plase de sârmă etc.

Fig. 13. 12. Schema unui sector cu diverse lucrări de regularizare; 1. dig de
dirijare; 2. traversă de colmatare; 3. consolidări de mal; 4. diguri împotriva inundaţiilor;
5. canal de străpungere; 6. prag de fund; 7. traversă de închidere; 8. epiuri; 9. epiu de
fund; 10. epiuri cu traverse de capăt; 11. linie de regularizare (Băloi, Ionescu, 1986, p. 255)

Dintre lucrările de tip masiv cele mai utilizate sunt următoarele: epiurile
(lucrări de regularizare aşezate transversal în albie, cu rol de protecţie a malurilor;
după poziţia şi forma în plan ele sunt de mai multe tipuri aşa cum se observă în fig.
13. 12 şi fig. 13. 13), digurile longitudinale de dirijare (se execută în albie şi au rol de

246
corectare a traseului regularizat), traversele de închidere (au rol de a limita tendinţa
de despletire, de bifurcaţie a albiilor), pragurile de fund (sunt submersibile la niveluri
mici şi au rol de reducere a înclinării albiei pentru atenuarea eroziunii în adâncime).

Fig. 13. 13. tipuri de epiuri după modul de aşezare în plan; 1. normal; 2. înclinat; 3.
declinat; 4. cu traverse de capăt; 5. cârlig; 6 şi 7 cu traverse (Băloi, Ionescu, 1986, p. 250)

13. 4. Combaterea avalanşelor

În majoritatea cazurilor, culoarele de avalanşe sunt anterioare intervenţiei

antropice în etajele alpine şi subalpine ale munţilor, cu excepţia celor care se
formează actualmente în urma despăduririlor, a transportului buştenilor pe suprafeţe
înclinate etc. Aceasta înseamnă, că cea mai mare pondere măsurilor şi lucrărilor,
întreprinse contra avalanşelor, fac parte din categoria celor de combatere.
Scopul principal, al lucrărilor de combatere a avalanşelor, este crearea
condiţiilor necesare, prin care acestea să nu se mai repete, sau chiar dacă se repetă
să nu mai producă pagube (Bădescu, 1972).
Principalele condiţii pentru atingerea acestui deziderat, conform sursei
menţionate, sunt următoarele: evitarea spulberării zăpezii sau să se direcţioneze
spre teritorii unde nu există pericol de avalanşe; evitarea desprinderii zăpezii
acumulate; realizarea de obstacole în calea deplasării zăpezii, pentru ca avalanşele
să fie frânate, oprite sau deviate înainte de a produce pagube.
Lucrările ce se execută pentru combaterea avalanşelor variază după locul
unde sunt probleme, deosebindu-se în acest sens lucrări pe suprafaţa de spulberare
a zăpezii, lucrări pe suprafaţa de acumulare a zăpezii, lucrări în culoarele
avalanşelor şi lucrări de apărare directă.
Lucrări pe suprafaţa de spulberare a zăpezii. Teritoriile mai înalte,
poienile şi platourile lipsite de vegetaţie forestieră, specifice culmilor montane
expuse vântului, sunt suprafeţe de spulberare a zăpezii. Tocmai la nivelul acestora
trebuie intervenit cu lucrări de combate, dintre care se remarcă următoarele:
împăduriri, lucrări deflectoare, lucrări masive (Bădescu, 1972).

247
 Lucrările de împădurire constituie mijlocul cel mai eficient şi în acelaşi timp
de durată, de combatere a spulberării zăpezii, când terenul se găseşte sub limita
naturală a vegetaţiei forestiere; practic fiecare arbore devine un obstacol care se
opune spulberării şi alunecării zăpezii (Bădescu, 1972). De exemplu, pentru Munţii
Carpaţi introducerea vegetaţiei forestiere trebuie făcută prin puieţi viguroşi din specii
corespunzătoare, deoarece orizontul de sol este subţire. Ca urmare, este indicat ca
plantaţiile să se facă în gropi cu pământ de împrumut, în pungi de material plastic sau
în ghivece nutritive (Bădescu, 1972). Rezultate bune se obţin prin realizarea unor
arborete de amestec (răşinoase cu foioase), prin utilizarea speciilor de: pin, larice,
molid, brad, aninul verde, paltinul de munte, mesteacănul, scoruşul; este indicat un
număr de 6.000 – 10.000 puieţi la hectar, plantaţi la adăpostul unor mici banchete de
piatră uscată sau prefabricate de beton de 30 – 50 cm înălţime, perpendiculare pe
direcţia vântului care produce spulberarea zăpezii (Bădescu, 1972).
Lucrările deflectoare se folosesc pe terenurile expuse vânturilor puternice,
în condiţiile spulberării zăpezii. Ele constau din garduri deflectoare realizate din
scânduri, făşii de tablă, plase de sârmă prinse pe cabluri susţinute de piloţi metalici;
au rol de a reţine zăpada şi a provoca depunerea ei pe terenuri cu înclinări sub 25 o,
de pe care să nu se mai desprindă şi să alunece sub formă de avalanşe (Bădescu,
1972). La acestea se adaugă panourile simple cu sau fără fantă la sol, care au rolul
de a produce turbioane locale care să determine depunerea zăpezii în straturi
neuniforme, pentru a se evita presiunile prea mari care declanşează alunecarea.
Lucrări masive se execută prin folosirea materialelor locale, pământ şi
piatră; în categoria lor se remarcă (Bădescu, 1972):
- terasările - se folosesc când suprafaţa de spulberare a zăpezii, se află la
partea superioară a limitei naturale a vegetaţiei forestiere; în aceste condiţii,
introducerea artificială a pădurii are şanse reduse, în a se constitui într-un obstacol
eficient în calea spulberării zăpezii; terasele pot fi simple sau sprijinite cu banchete
din zidărie de piatră uscată; pe de o parte iarna ele împiedică spulberarea zăpezii
care rămâne compartimentată la suprafaţa terenului, a cărui rugozitate se măreşte
prin terasare, iar pe de altă parte, vara împiedică scurgerea apei pe versant şi
eroziunea, favorizând instalarea vegetaţiei ierbacee; lăţimea lor variază cu
înclinarea terenului între 2 şi 0,5 m (fig. 13. 14).
- zidurile de stabilizare - se folosesc în condiţii dificile, cu relief mai
accidentat şi expus unor acumulări considerabile de zăpadă; ele sunt alcătuite din
blocuri mari de piatră cu greutăţi ce depăşesc 50 kg;
- zidurile de deviere - au rol de a îndrepta zăpada spulberată pe direcţii în
care acumularea zăpezii, datorită morfologiei substratului nu mai constituie un
pericol de avalanşe.

248
 Fig. 13. 14. Terase pentru stabilizarea zăpezii; a şi b – terase simple; c şi d – terase
sprijinite cu zidărie uscată (Bădescu, 1972, p. 378)

Lucrări pe suprafaţa de acumulare a zăpezii. Acest teritoriu este

constituit îndeosebi din depresiuni şi povârnişuri, unde zăpada se acumulează în
mod natural, sau ca urmare a lucrărilor executate în acest sens; lucrările care se
execută trebuie să fie rezistente pe măsura presiunii mare a zăpezii, iar înălţimea
lor trebuie să o depăşească pe aceea a celor mai mari zăpezi, pentru a nu rămâne
niciodată sub stratul de zăpadă, care ar putea astfel aluneca peste lucrări (Bădescu,
1972). Dintre lucrări se remarcă cele de împădurire şi lucrările în şarpantă.
Lucrările de împădurire se realizează în cazul în care condiţiile climatice
şi de sol sunt favorabile instalării vegetaţiei forestiere, care aşa cum s-a mai
menţionat sunt foarte eficiente în stabilizarea stratului de zăpadă.
Lucrările în şarpantă au suprafaţa de reazim prevăzută cu spaţii libere, fapt
care permite realizarea lor din materiale uşoare şi de volum redus (lemn, profiluri
metalice, plasă de sârmă, mase plastice rezistente); aceste lucrări se numesc poduri
sau platforme atunci când tablierul (partea care se opune zăpezii) este realizat din
elemente paralele cu terenul (solidarizate între ele prin montanţi) şi greble când
elementele tablierului sunt perpendiculare pe teren, solidarizate prin longrine
(Bădescu, 1972).
Lucrări în culoarele avalanşelor. Acestea, cu excepţia împăduririlor, au
caracter de protecţie pasivă (combat doar efectele avalanşelor fără să împiedice
declanşarea lor).
Scopul acestor lucrări este de a sporii rugozitatea terenurilor în cadrul
culoarelor de avalanşă, de a frâna deplasarea avalanşelor desprinse, de a le opri sau

249
devia; în acelaşi timp, aceste lucrări au de înfruntat presiunile din ce în ce mai
crescute exercitate de deplasarea concentrată a zăpezii, acumulate în amonte
(Bădescu, 1972). În funcţie de poziţie în culoar şi rezistenţa pe care o au, conform
sursei citate se deosebesc mai multe categorii de lucrări.
Muşuroaiele şi conurile din pământ se execută în partea din amonte a
culoarului, având drept scop mărirea suprafeţei de contact a zăpezii cu substratul şi
de a mării rugozitatea acestuia. Se amplasează în chinconz, la distanţe de 4 – 7 m,
pentru muşuroaie înalte de 0,5 – 0,8 m, respectiv la 5 – 10 m pentru conuri cu
înălţime de 0 – 1,5 m; pentru a fi mai rezistente se construiesc în jurul unui par
bătut în pământ, iar suprafaţa exterioară a conurilor mari, care pot merge până la 5
m înălţime se îmbracă cu zidărie uscată (Bădescu, 1972).
Stâlpii şi caprele de frânare se realizează din lemn sau prefabricate din
beton; cu înălţimi de 2 – 3 m, se amplasează în partea superioară a culoarului
avalanşei, cu scopul de a sporii aderenţa la teren şi frecările interne ale zăpezii
acumulate, de a întrerupe masa acesteia şi de a-i stopa deplasarea în stadiul incipient.
Digurile de pământ sunt lucrări de oprire sau de deviere a avalanşelor,
executate din pământ, cu paramentul amonte căptuşit cu pereu de zidărie uscată sau
cu anrocamente de piatră brută; în secţiune transversală au forma unui trapez isoscel
şi au înălţimi de până la 4 -5 m pentru condiţiile din Carpaţi (Bădescu, 1972).
Zidurile de piatră se realizează din zidărie uscată sau din blocuri de piatră,
având secţiuni mai suple decât digurile de pământ, pentru a se realiza economii de
materiale (fig. 13. 15); au rol de a devia avalanşele.

Fig. 13. 15. Ziduri de deviere a zăpezii, vedere de sus şi secţiune (Bădescu, 1972, p. 379)

Barajele de oprire sunt asemănătoare cu cele folosite în corectarea

torenţilor, de care se deosebesc prin golurile lăsate în corpul lor, pentru evacuarea
apei care rezultă în urma topirii zăpezii reţinute de ele.

250
 Lucrările de apărare directă. Sunt de diferite tipuri şi se construiesc în
imediata apropiere a unor obiective deosebit de importante, care trebuie să se
găsească în permanenţă în deplină siguranţă, faţă de pericolul avalanşelor
(Bădescu, 1972).

Fig. 13. 16. Turn deflector în formă de piramidă pentru apărarea unei cabane
contra avalanşelor (Bădescu, 1972, p. 388)

Fig. 13. 17. Zid de piatră cu mortar pentru apărarea unui refugiu contra
avalanşelor (Bădescu, 1972, p. 388)

Pentru protejarea a obiectivelor aflate la altitudine mare, faţă de avalanşele

prăfoase (staţii meteorologice, relee, cabane,) se folosesc pinteni sau turnuri
deflectoare (fig. 13. 16 şi fig. 13. 17), construcţii masive realizate din pământ
(îmbrăcate în pereuri din zidărie sau beton), de forma unei piramide sau trunchi de

251
piramidă triunghiulară, pe partea opusă vântului dominant sau direcţiei din care vin
avalanşele (Bădescu, 1972). Conform autorului citat, în acelaşi scop se pot folosi şi
ziduri de piatră cu mortar sau ziduri din beton, rambleiate în amonte, care îndreaptă
zăpada pe deasupra obiectivului protejat; pentru protecţia drumurilor şi căilor ferate
afectate de avalanşe, se folosesc galeriile trambulină, pe sub care căile de
comunicaţie trec ca prin tunel.

13. 5. Combaterea proceselor eoliene

Pe majoritatea terenurilor România, cu un substrat alcătuit din nisipuri,

susceptibile de a fi mobilizate de către agentul eolian, s-a ajuns printr-o utilizare
necorespunzătoare a lor, fapt care a determinat ca nisipurile să devină mobile.
Pe astfel de suprafeţe instalarea vegetaţiei forestiere sau de alt tip, cu
scopul combaterii proceselor eoliene, nu este posibilă fără executarea prealabilă a
unor lucrări de fixare a acestora; în situaţia înfiinţării plantaţiei, fără efectuarea
unor lucrări de fixare a nisipurilor are loc continuarea proceselor eoliene, ceea ce
determină ca în primii ani după plantare, puieţii tineri să fie dezrădăcinaţi sau
împotmoliţi de nisip (Traci, 1985).
Lucrări de fixare a nisipurilor. După cum le spune şi numele, ele trebuie
să fixeze nisipul din substrat pentru împiedicarea deflaţiei; dintre acestea, conform
autorului citat vor fi prezentate cele mai utilizate.
Fixarea nisipurilor cu gărduleţe sau alte obstacole paranisipuri foloseşte
astfel de elemente realizate din trestie sau lemn, sub formă de şipci şi nuiele, care
se îngroapă în nisip 15 cm, pentru ca la suprafaţă să aibă o înălţime cuprinsă între
0,4 şi 1,5 m. Se prezintă sub forma unor panouri verticale, amplasate la distanţe de
5 – 10 m, orientate perpendicular pe direcţia vânturilor dominante. În funcţie de
gradul de permeabilitate a gărduleţelor, nisipul se acumulează în faţa, în spatele lui
sau pe ambele părţi, tocmai datorită reducerii vitezei vântului, fără a mai fi
transportat pe distanţe considerabile. Rezultate bune prin folosirea gărduleţelor s-au
obţinut la Letea în Delta Dunării (fig. 13. 18).

Fig. 13. 18. Paranisipuri; a. penetrabile; b. impenetrabile; c. semipenetrabile (Traci,

1985, p. 106)

252
 Acoperirea nisipurilor cu ramuri aşezate în rânduri perpendiculare pe
direcţia vânturilor, se realizează fie pe toată suprafaţă, fie numai în jurul puieţilor,
pentru a împiedica spulberarea. Procedeul s-a aplicat cu rezultate bune pe nisipurile
de la Hanul Conachi, prin folosirea ramurilor de Salix rosmarinifolia (salcia
târâtoare), care au fost fixate prin intermediul ţăruşilor cu cârlig (Traci, 1985).
Mulcirea nisipului constă din acoperirea lui cu materiale vegetale (paie,
stuf ş.a.), pe toată suprafaţă, în fâşii late de 1 – 2 m, în alternanţă cu fâşii nemulcite
sau numai în jurul puieţilor (Traci, 1985); s-au obţinut rezultate bune în majoritatea
situaţiilor cu nisipuri mobile din România.
Acoperirea solului cu glii sau cu brazde, care se aşează cu rădăcinile
ierburilor în sus pentru a asigura o bună fixare a nisipului; procedeul este puţin
folosit, fiind costisitor (Traci, 1985).
Acoperirea nisipului cu paranisipuri orizontale este o lucrare care se
realizează din panouri de scândură sau nuiele late de 1 m, dispuse în fâşii
orizontale, perpendicular pe direcţia vântului, între rândurile de puieţi, la distanţă
de 2 – 6 m (Traci, 1985).
Argilizarea este un procedeu de mărire a coeziunii nisipurilor, dar datorită
cantităţilor mari de argilă necesare (500 – 700 t la ha), se dovedeşte unul foarte
costisitor, dificil de aplicat pe suprafeţe mari.
Lucrări ajutătoare instalării vegetaţiei forestiere. Alături de lucrările de
fixare, pentru combaterea proceselor eoliene prin împăduriri, sunt necesare o serie
de lucrări, dintre care se remarcă următoarele (Traci, 1985): lucrări de nivelare a
dunelor, procedee speciale de împădurire, fertilizarea, irigarea, desecarea,
desalinizarea nisipurilor etc.
Lucrările de nivelare a dunelor constau din împingerea nisipului din
dunele înalte, cu ajutorul buldozerului, în locul fostelor dune rezultând terenuri
aproape plane; s-au aplicat pe scară largă în Delta Dunării la Sf. Gheorghe
(Traci, 1985).
Procedeele speciale de împădurire sunt necesare datorită sensibilităţii
puieţilor la condiţiile de uscăciune ale terenurilor cu nisipuri mobile; pentru
depăşirea acestor dificultăţi este indicată folosirea la plantare a puieţilor crescuţi în
pungi de polietilenă (Traci, 1985).
Fertilizarea nisipurilor este indicată în condiţiile în care terenurile cu
nisipuri mobile şi semimobile sunt foarte sărace în substanţe nutritive. Sunt
recomandate atât îngrăşămintele naturale (gunoi de grajd, humus), cât şi cele
anorganice (NPK), la care se adaugă amendamentele cu fosfogips (PG); de
exemplu, pe nisipurile de la Sf. Gheorghe, s-au obţinut sporuri de creştere în
diametru şi în înălţime de 10 – 15%, în urma fertilizării cu N, P şi PG (Traci,
1985). Conforma aceleiaşi surse, fertilizarea se poate face şi cu ajutorul

253
îngrăşămintelor verzi aşa cum s-a întâmplat în cazul nisipurilor din sudul Olteniei
prin folosirea lupinului alb, sau pe nisipurile din Câmpia de Vest unde s-a folosit
lupinul galben şi măzărichea.
Lucrările de irigare a culturilor forestiere pe nisipuri, conduce la creşterea
substanţială a reuşitei acestora. Irigarea lor s-a efectuat doar în cazul nisipurilor de
la Sf. Gheorghe, norma optimă de udare fiind de 3.000 m3/ha/lună, aplicate în patru
reprize săptămânale; s-au asigurat sporuri de creştere de 20-25% la plopii
euramericani (Traci, 1985).
Lucrările de desecare au drept scop eliminarea excesului de apă, condiţie
obligatorie pentru instalarea vegetaţiei forestiere; asemenea lucrări s-au efectuat în
Delta Dunării la Sfântu Gheorghe, fapt care a permis combaterea deflaţiei prin
înfiinţarea plantaţiilor de plop, salcie şi anini (Traci, 1985).
Lucrările de desalinizare a nisipurilor se practică îndeosebi pe nisipurile
litorale, caz în care trebuie eliminate sau diminuate sărurile solubile; de exemplu, la
Sf. Gheorghe s-au efectuat spălări cu apă dulce care au determinat reducerea
conţinutului de săruri în primii 40 – 50 cm, procedeu la care s-a adăugat fertilizarea
cu fosfogips, fapt care a permis instalarea unor specii cum sunt plopul şi salcâmul
(Traci, 1985).
Lucrări de întreţinere a culturilor forestiere pe nisipuri. Acestea sunt
necesare datorită pierderilor de puieţi, înregistrate în primii ani după plantare. De
exemplu, pe dune înalte şi medii cu nisipuri mobile şi semimobile pierderile sunt
de 40 – 70%, pe dune joase, terenuri plane şi depresiuni medii de 20 – 40%, în timp
ce pe depresiuni joase valorile ajung la 30 – 50% (Traci, 1985).
La astfel de situaţii se ajunge datorită concurenţei mare pentru apă, pe care
o exercită flora ierbacee asupra vegetaţiei forestiere, în primii ani după plantare.
Cercetările întreprinse în Delta Dunării (Traci, 1985) au relevat că sunt necesare 2
– 3 lucrări de întreţinere pe an, în primii trei ani şi 1 – 2 lucrări pe an în următorii 2
ani. Pentru început nivelul completărilor trebuie să se ridice la cel al pierderilor.
Apoi sunt necesare lucrări de distrugere a ierburilor prin praşile manuale, lucrări de
reacoperire a rădăcinilor puieţilor, descoperite prin spulberarea nisipului, lucrări de
degajare a puieţilor împotmoliţi cu nisip.

13. 6. Combaterea proceselor geomorfologice induse antropic

În cazul lipsei prevenirii proceselor geomorfologice induse antropic

specifice haldelor, terenurilor decopertate de stratul de sol, terenurilor cu soluri
deranjate sau desfundate şi taluzurilor artificiale, sunt necesare măsuri şi lucrări de
combatere a lor. Ele sunt cu atât mai necesare, în condiţiile în care suprafeţele fără
sol sau cu acesta deranjat şi desfundat, sunt afectate în toate cazurile de către
procese geomorfologice. Aşa cum se va observa în continuare, măsurile şi lucrările

254
de combatere le continuă pe cele de prevenire. Cele mai eficiente soluţii sunt şi în
acest caz, cele care caută să creeze prin înierbare şi împădurire, o membrană sub
forma unui înveliş de sol şi a unuia vegetal, între substrat şi agenţii geomorfologici.

13. 6. 1. Împădurirea haldelor

Acest demers necesită în prealabil ameliorarea condiţiilor staţionale, iar în

funcţie de rezultatele obţinute şi de condiţiilor meteo-climatice, are loc alegerea
speciilor de plante.
Condiţiile staţionale de pe halde sunt foarte grele pentru instalarea
vegetaţiei. Din acest considerent este necesară executarea anterioară a unor lucrări
de ameliorare a lor, care să permită instalarea vegetaţiei forestiere şi să asigure o
dezvoltare corespunzătoare a acesteia (Traci, 1985). În cadrul acestora, conform
sursei citate, se remarcă lucrările de consolidare, de pregătire a terenului, de
ameliorare a condiţiilor de sol.
Lucrările de consolidare se aplică haldelor celor care au versanţi cu
înclinări de peste 10-15o şi stabilitate redusă. Rezultate bune se obţin prin
consolidări cu gărduleţe rombice sau liniare, dispuse la distanţe de 2 – 3 m. Haldele
formate din fragmente mari de roci dure se consolidează cu banchete de zidărie
uscată amplasate la distanţa de 2 – 4 m; la execuţia lor se foloseşte piatra existentă
în depozitul din haldă (Traci, 1985).
Lucrările de pregătire a terenului au rolul de afânare a terenului de la
partea superioară a haldelor, în condiţiile în care acesta este destul de tasat. De
exemplu, pe halde cu înclinare redusă, cum sunt cele rămase în urma flotării
materialelor de la spălarea minereurilor, terenul trebuie afânat prin arătură la 30 –
40 cm şi discuire, sau prin scarificare; pregătirea poate fi realizată pe toată
suprafaţa haldei sau în fâşii late de 1 – 1,5 m, în alternanţă cu făşii neafânate, late
de 0,75 – 1 m (Traci, 1985).
Lucrările de ameliorare a condiţiilor de sol sunt necesare datorită
carenţei în substanţe nutritive, dintre care se remarcă azotul. Din categoria acestor
lucrări se remarcă (Traci, 1985): aşternerea pe toată suprafaţa a unui strat de sol
fertil, de 20 – 50 cm grosime (îndeosebi pe haldele carbonifere, haldele industriale
din zgură, cenuşă, haldele menajere, haldele care conţin substanţe nocive pentru
plante), folosirea pământului humifer pentru plantarea puieţilor în gropi pe haldele
miniere, folosirea puieţilor crescuţi în recipienţi cu sol fertil sau diverse amestecuri
nutritive (nisip, sol, turbă şi fertilizanţi), folosirea îngrăşămintelor organice şi a
fertilizanţilor minerali (în special azot), reducerea acidităţii depozitelor prin
aplicarea amendamentelor cu calcar, diminuarea sau eliminarea substanţelor nocive
prin spălare, amendamente cu ghips şi fosfogips, udarea puieţilor în primii 2 – 3 ani
în cazul depozitelor uscate, care nu reţin apa din precipitaţii sau o pierd prin

255
infiltrare (1- 3 udări în timpul sezonului de vegetaţie care să asigure 10 l apă, la
fiecare puiet, de fiecare udare).
Aşa cum am mai precizat, în demersul de prevenire, dar şi de combatere a
proceselor geomorfologice specifice haldelor vegetaţia forestieră constituie unul
din cele mai bune mijloace de fixare a substratului.
Cele mai dificil de împădurit sunt haldele industriale (datorită mobilităţii
materialelor componente şi a conţinutului ridicat de substanţe nocive) şi cele
menajere (au în componenţă mase plastice, fragmente de sticlă, obiecte metalice,
hârtie, resturi alimentare, cele din urmă prin descompunere se încălzesc eliminând
gaze toxice). Cu toate acestea, prin efectuarea unor ameliorări specifice şi aceste
halde pot fi împădurite sau înierbate.
Sortimentul de specii forestiere care dau rezultate bune pe halde depinde
de condiţiile staţionale existente sau create, cuprinzând chiar şi specii zonale, cum
sunt cele de stejar (Traci, 1985). Dintre speciile pretabile, cele mai bune rezultate
se obţin prin folosirea celor fixatoare de azot. În rândul acestora se remarcă
salcâmul, aninul, sălcioara şi mai ales cătina albă, cu rezultate bune în toate
cazurile (Traci, 1985). La acestea, conform autorului citat, se adaugă celelalte
specii forestiere, care sunt în măsură să dea rezultate satisfăcătoare până la bune:
pinul silvestru (pe halde miniere şi industriale, cu depozite grosiere şi nisipoase, cu
pH < 7), pinul negru (pe halde cu depozite calcaroase sau argiloase, cu pH > 7),
plopul alb, plopul tremurător şi sălciile (pe halde din depozite nisipoase, din
teritorii mai umede sau cu posibilităţi de irigare), mesteacănul şi mojdreanul (pe
halde cu condiţii staţionale mai dificile, acide, respectiv secetoase), frasinul,
paltinul, cireşul şi ulmul (pe halde cu condiţii staţionare mai favorabile sau cu strat
de pământ fertil aşternut), stejarul (pe halde cu bune condiţii de sol), lemnul
câinesc, sângerul şi alţi arbuşti se folosesc în amestec cu speciile menţionate.

13. 6. 2. Împădurirea terenurilor decopertate de stratul de sol şi a

terenurilor cu soluri desfundate sau deranjate

Şi în acest caz, înainte de alegerea speciilor şi înfiinţarea plantaţiilor, sunt

necesare lucrări de ameliorare a condiţiilor staţionale.
Ameliorarea condiţiilor staţionale. În majoritatea situaţiilor pentru
crearea condiţiilor favorabile instalării vegetaţiei forestiere, sunt necesare lucrări de
ameliorare a condiţiilor staţionale. Dintre acestea se remarcă următoarele:
aşternerea unui strat fertil gros de 10 – 30 cm peste rocile descoperite, provenit din
fostul sol rezultat din decopertare, consolidarea cu gărduleţe sau banchete a
terenurilor decopertate ajunse în stare de instabilitate, cu roci friabile sau moderat
consolidate ajunse la suprafaţă, situate pe pante de peste 10 – 15o, afânarea unor
terenuri îndesate sau compacte, prin desfundare cu plugul sau prin scarificare, pe

256
toată suprafaţa ori în fâşii (pe terase), utilizarea pământului humifer de împrumut la
plantarea puieţilor în gropi sau a puieţilor crescuţi în recipienţi umpluţi cu
amestecuri nutritive, pe terenurile lipsite de stratul de sol, scheletice etc.;
modelarea microreliefului cu buldozerul în cazul solurilor deranjate sau desfundate,
utilizarea fertilizanţilor minerali şi a amendamentelor pe terenuri care au nevoie de
aceştia. Şi pe aceste terenuri, vegetaţia forestieră reprezintă un mijloc eficient şi
sigur de combatere a eroziunii (Traci, 1985).
Speciile care dau rezultate pe astfel de terenuri, după ce în prealabil se
execută lucrări de ameliorare a condiţiilor staţionale, de pregătire şi consolidare a
terenului sunt: aninul alb, aninul negru, cătina albă şi sălcioara (specii fixatoare de
azot) în majoritatea condiţiilor staţionale, exceptând staţiunile din stepă şi
silvostepă, în cazul aninilor şi cele montane pentru aninul negru şi sălcioară;
salcâmul pe terenuri cu soluri sau substraturi litologice cu textură uşoară şi
mijlocie, din stepă până în etajul fagului; pinul negru şi pinul silvestru, îndeosebi
pe soluri scheletice sau cu substrat litologic din roci dure (pinul negru este indicat
pe terenuri mai uscate şi cu substrat calcaros); stejarul, gorunul, paltinul, frasinul,
pe soluri deranjate sau desfundate, în condiţiile păstrării orizonturilor bogate în
humus la suprafaţa terenului (se urmăreşte astfel reinstalarea tipurilor naturale de
pădure); mojdreanul, vişinul turcesc, cireşul şi diverşi arbuşti, ca specii de amestec
în arboretele de pin sau de cvercinee; plopii euramericani, plopul alb, plopul
tremurător şi sălciile, pe soluri deranjate sau desfundate, cu umiditate mai mare,
din proximitatea cursurilor de apă sau din albiile majore ale râurilor (Traci, 1985).

13. 6. 3. Lucrări de combatere a degradării taluzurilor artificiale

Combaterea proceselor de scurgere şi a alunecărilor de teren pe taluzuri

artificiale este necesară, în caz contrar ele se degradează şi conduc la scoaterea din
funcţiune a obiectivelor pentru protecţia cărora au fost edificate. În categoria acestora
se includ lucrările de construcţie şi cele de combatere cu ajutorul vegetaţiei.
Lucrările de construcţie cele mai utilizate sunt: zidurile de sprijin,
gărduleţele, banchetele de zidărie uscată, elemente prefabricate din beton ş.a.
(Traci, 1985):
- zidurile de sprijin sunt necesare pentru consolidarea taluzurilor în debleu
(mai rar a celor în rambleu), când au înălţimi de peste 2 – 3 m, sunt formate pe roci
friabile şi moderat consolidate, fiind susceptibile la procese de surpare şi alunecare;
zidurile se execută din zidărie de piatră uscată, din piatră uscată în gabioane, din
zidărie cu mortar de ciment sau beton, în funcţie de rezistenţa pe care trebuie să o
opună la împingere;
- gărduleţele se folosesc pe taluzurile formate din roci moi, în care se pot
bate pari; se folosesc la partea superioară a zidurilor de sprijin;

257
 - banchetele de zidărie uscată se folosesc în locul gărduleţelor când pe
taluzuri există piatră, din care să poate fi executate;
- elementele prefabricate din beton se folosesc la combaterea proceselor
geomorfologice pe taluzurile căilor de comunicaţie de interes deosebit; ele se
dispun în romburi, pătrate sau dreptunghiuri, care se umplu cu brazde sau cu
pământ fertil, semănat cu ierburi sau plantat cu arbuşti.
Lucrări de ameliorare a condiţiilor staţionale ale taluzurilor. Înaintea
executării lucrărilor de combatere a proceselor geomorfologice, prin intermediul
vegetaţie, sunt necesare lucrări de ameliorare a condiţiilor staţionale, care constau
din: depunerea unui strat de sol fertil, gros de 10 – 30 cm pe toată suprafaţa
taluzului (cu excepţia gărduleţelor şi a banchetelor), folosirea fertilizanţilor şi a
amendamentelor, folosirea îngrăşămintelor verzi, folosirea pământului vegetal, în
gropile de plantare a puieţilor, utilizarea puieţilor crescuţi în recipienţi cu
amestecuri nutritive etc. (Traci, 1985).
Combaterea degradării taluzurilor artificiale prin folosirea vegetaţiei.
Utilizarea vegetaţiei ierbacee sau forestiere, reprezintă unul din cele mai eficiente
mijloace pentru stabilizarea şi consolidarea taluzurilor artificiale, timp îndelungat.
Folosirea vegetaţiei ierbacee este indicată în cazul unor taluzuri înguste
sau alături de gărduleţe liniare sau rombice pe alte tipuri de taluzuri; de asemenea
ea se foloseşte combinat cu cea forestieră.
Folosirea vegetaţiei forestiere s-a dovedit de-a lungul timpului mijlocul cel
mai sigur, eficient, rapid şi de durată la fixarea taluzurilor artificiale (Traci, 1985).
Dintre speciile care dau rezultate bune pe taluzurile artificiale se remarcă
salcâmul, cătina albă, aninul, sălcioara, liliacul, lemnul câinesc, vişinul turcesc,
mojdreanul, pinul negru, pinul silvestru; în funcţie de specii şi condiţiile locale
desimea culturilor variază între 5.000 şi 15.000 puieţi la ha. În perioadele
secetoase este indicată udarea culturilor, prin stropire cu apă, de 1 – 3 ori pe zi, în
primul an de vegetaţie, câte 5 – 10 l la m2 sau la fiecare puiet, la fiecare udare
(Traci, 1985). Folosirea speciilor lemnoase de talie mare nu este indicată pe
taluzurile din lungul căilor de comunicaţie, deoarece pot fi rupte de vânt,
provocând accidente şi perturbaţii ale circulaţiei (Traci, 1985).

Bibliografia

1. Bally, R.J., Stănescu, P. (1977), Alunecările şi stabilizarea versanţilor

agricoli, Editura Ceres, Bucureşti.
2. Bădescu, Gh. (1972), Ameliorarea terenurilor erodate. Corectarea
torenţilor. Combaterea avalanşelor, Editura Ceres, Bucureşti.
3. Băloiu, V. (1980), Amenajarea bazinelor hidrografice şi a cursurilor de
apă, Editura Ceres, Bucureşti.

258
4. Băloi, V., Ionescu, V. (1986), Apărarea terenurilor agricole împotriva
eroziunii, alunecărilor şi inundaţiilor, Editura Ceres, Bucureşti.
5. Filip, S. (2008), Depresiunea şi Munceii Băii Mari. Studiu de
geomorfologie environmentală, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca.
6. Mărculeţ, I., Mărculeţ Cătălina (2001), Realităţi geografice în Valea
Târnavei, Centrul de multiplicare al universităţii, Bucureşti.
7. Moţoc, M. (1963), Eroziunea solurilor pe terenurile agricole şi
combaterea ei, Editura Agrosilvică, Bucureşti.
8. Moţoc, M., Munteanu, Şt., Băloiu, V., Stănescu, P., Mihai, Gh. (1975),
Eroziunea solului şi metodele de combatere, Editura Ceres, Bucureşti.
9. Moţoc, M., Munteanu, Şt., Băloiu, V., Stănescu, P., Mihai, Gh. (1975),
Eroziunea solului şi metodele de combatere, Editura Ceres, Bucureşti.
10. Traci, C. (1985), Împădurirea terenurilor degradate, Editura Ceres,
Bucureşti.

259
 TEMA 14

ÎNTREŢINEREA, PROTECŢIA ŞI PAZA LUCRĂRILOR DE PREVENIRE

ŞI COMBATERE A DEGRADĂRII TERENURILOR

După realizarea lor, pentru a se ajunge la rezultatele scontate, lucrărilor de

prevenire şi combatere a degradării terenurilor, trebuie întreţinute, protejate şi
păzite. Aceste acţiuni sunt necesare îndeosebi în primii ani de la realizare, când
substratul pe care au fost edificate este încă susceptibil la noi procese
geomorfologice. În lipsa acestora, rezultatele obţinute prin investiţii costisitoare se
dovedesc zadarnice.

14. 1. Întreţinerea lucrărilor

Funcţionarea la parametri proiectaţi, a lucrărilor de prevenire şi combatere

a degradării terenurilor, depinde în primul rând de calitatea execuţiei, apoi de
modul în care sunt întreţinute şi exploatate (Mihaiu, Mihalache, Blegu, 1985).
Procesul de exploatare are drept scop folosirea raţională a fiecărei amenajări în
parte, astfel încât ea să funcţioneze cu maximum de eficacitate tehnică şi
economică şi să dureze un număr cât mai mare de ani (Bechet, Neagu, 1975).
Întreţinerea lucrărilor de împădurire. Condiţiile unui substrat deficitar
în substanţe nutritive, determină aplicarea lucrărilor de întreţinere încă de din
prima lună după plantarea puieţilor. Lucrările de întreţinere cunoscute şi sub
denumirea de întreţinerea arboretelor, în funcţie de stadiile de dezvoltare în care
se aplică sunt de mai multe tipuri: îngrijirea plantaţiilor şi semănăturilor tinere,
îngrijirea arboretelor propriu-zise (tăieri de ameliorare şi igienă) şi substituirea
arboretelor (Bădescu, 1972).
Îngrijirea plantaţiilor şi semănăturilor tinere. Aceste acţiuni sunt necesare
în condiţiile în care la suprafaţa substratului, în urma evaporării apei provenite din
precipitaţii, se formează o crustă care determină uscarea puieţilor. La rândul lor,
buruienile care se instalează consumă în sezonul estival o parte din nutrienţi, pentru
ca în anotimpul rece să cadă peste puieţi sub greutatea zăpezii. De asemenea,
puieţii de la partea inferioară a versanţilor sunt împotmoliţi sau colmataţi, de către
apa încărcată cu sedimente care se scurge de la partea superioară. Înlăturarea
acestor efecte negative se realizează prin următoarele lucrări de întreţinere:
mobilizarea solului prin praşile făcute cu sapa în jurul puieţilor, îndepărtarea
buruienilor, revizuiri (puieţii sunt îndreptaţi, în jurul lor se completează cu sol etc.),
retezări (se aplică doar pentru foioase, în primul an de la plantare), recepări (puieţii

260
crescuţi strâmbi sau roşi de iepuri de taie de la partea inferioară, în scopul
reactivării creşterii lor).
Îngrijirea arboretelor. După definitivarea masivului forestier, între
arboretele aparţinând diverselor specii apar relaţii de concurenţă. Este aşadar
necesar ca omul să intervină pentru îmbunătăţirea compoziţiei şi structurii verticale
a arboretelor, pentru ca acestea din urmă să poată îndeplinii şi dezvolta cât mai
bine funcţiile lor de protecţie (Bădescu, 1972). Conform sursei citate, aceste
intervenţii constau din degajări (speciile care cresc repede în tinereţe, dar care nu
asigură o protecţie foarte bună sunt înlăturate), curăţiri (arborii care cresc încet sau
au trunchiul strâmb sunt eliminaţi prin tăiere), rărituri şi lucrări de îngrijire cu
caracter special.
Substituirea arboretelor. Arboretele provizorii alcătuite îndeosebi din
arbuşti (cătină albă, cătină roşie, păducel, măceş, porumbar etc.) şi arbori cu
valoarea economică redusă (cătină albă, cătină roşie, păducel, măceş, porumbar
etc.), care au fost utilizate într-o primă fază pentru reducerea eroziunii, ulterior
devin necorespunzătoare pe termen lung (Bădescu, 1972). Motivul este lipsa unei
mase mari de frunze, care să diminueze energia picăturilor de ploaie şi să sporească
formarea solului. În aceste condiţii se impune substituirea lor cu arborete
definitive, alcătuite din specii de arbori mai corespunzătoare scopului urmărit (fag,
gorun, ulm, frasin, jugastru, cireş, pin silvestru, stejar, anin alb, anin negru).
Defrişarea arboretelor provizorii se realizează în benzi de 6 – 8 m lăţime, pe
direcţia curbelor de nivel, în locul cărora se seamănă în funcţiile de condiţiile
climatice şi de relief specii de genul celor anterior menţionate.
Întreţinerea lucrărilor de construcţie. Acestea au un caracter comun
deosebindu-se două categorii: întreţineri şi reparaţii curente, respectiv reparaţii
capitale. Nerealizarea reparaţiilor curente la timp, conduce la degradări importante
ale obiectivelor, fapt care atrage după sine necesitatea reparaţiilor capitale, mult
mai complicate şi mai costisitoare (Bădescu, 1972).
Întreţineri şi reparaţii curente. Ele constau din intervenţii de amploare
redusă, care includ: repararea gardurilor deteriorate şi revizuirea fixării stâlpilor de
susţinere în pământ după dezgheţul din primăvară, îngroparea fascinelor dezvelite
de apă, consolidarea lor cu ţăruşi şi cu sade de salcie, repararea împletiturilor de la
cleionaje, reaşezarea pietrelor dislocate din pragurile de zidărie din radiere şi
căptuşiri, astuparea barbacanelor la timpul potrivit pentru ca în spatele barajelor să
se formeze colmatări favorabile instalării vegetaţiei, înlăturarea diverselor
materiale (bolovani, răgălii, arbori etc.) din albiile amenajate; în cadrul acestor
lucrări sunt cuprinse şi cele referitoare la întreţinerea drumurilor şi potecilor, a
semnelor de hotar care indică limitele perimetrelor amenajate etc. (Bădescu, 1972).
Realizate la timp aceste intervenţii au pe de o parte un cost redus, iar pe de alta
limitează apariţia avariilor de proporţii.

261
 Reparaţii capitale. Sunt lucrări de amploare necesare la anumite intervale
de timp, în funcţie de natura elementului de protecţie căruia i se adresează. De
exemplu, la lucrările din zidărie necesitatea acestor întreţineri apare o dată la 5 – 6
ani, pentru ca la cele din lemn să fie mai timpurie (Bădescu, 1972). De obicei,
reparaţii se execută primăvara sau vara în perioadele cu ape mici.

Fig. 14. 1. Cămăşuirea barajelor de zidărie cu mortar (Bădescu, 1972, p. 417)

Fig. 14. 2. Subzidirea traverselor afuiate (Bădescu, 1972, p. 414)

Dintre reparaţiile capitale se remarcă următoarele: despotmoliri ale

canalelor de coastă, refacerea cleionajelor, a barajelor din lemn, completarea
umpluturilor cu piatră, revizuirea radierelor, repararea părţilor deteriorate ale
lucrărilor din piatră prin reaşezarea pietrelor, refacerea încastrărilor, eliminarea

262
subminărilor de la fundaţii, refacerea barajelor şi digurilor de zidărie cu mortar prin
recondiţionarea zidăriei, cămăşuirea barajelor (fig. 14. 1), subzidirea părţilor
afuiate (fig. 14. 2), refacerea încastrărilor, întreţinerea canalelor de pământ, lemn,
zidărie uscată, zidărie cu mortar prin despotmoliri, înlocuirea pieselor deteriorate,
înlăturarea vegetaţiei instalate în cuprinsul lor etc. (Bădescu, 1972).
Controlul periodic al modului în care sunt întreţinute şi exploatate lucrările
de amenajare, se efectuează de către factorii direct interesaţi, respectiv beneficiarul
terenului şi de cel al investiţiei lucrărilor de amenajare, în cazul în care nu este
vorba de aceeaşi persoană sau instituţie (Mihaiu, Mihalache, Blegu, 1985).
Pentru întreţinerea corespunzătoare a lucrărilor de amenajare,
documentaţiile tehnice trebuie însoţite de un regulament de întreţinere şi
exploatare, iar personalul care îşi desfăşoară activitatea în acest domeniu, trebuie să
fie pregătit profesional, operativ şi dotat corespunzător pentru rezolvarea
problemelor care pot apărea în timpul manifestării proceselor geomorfologice şi
hidrologice (Mihaiu, Mihalache, Blegu, 1985).

14. 2. Protecţia lucrărilor

Lucrările de prevenire şi combatere a degradării terenurilor suferă din

partea diverşilor factori din mediul înconjurător vătămări, care pot merge până la
distrugerea lor în totalitate. Factorii menţionaţi se împart în două categorii:
abiotici (lumina, arşiţa, gerul, apa, ploile torenţiale, grindina, chiciura, poleiul,
zăpada, vântul, incendiile, fumul, praful etc.) şi biotici (animalele domestice,
animalele sălbatice, vântul, rozătoarele, insectele, ciupercile, muşchii, lichenii
etc.) (Bădescu, 1972).
Protecţia lucrărilor de împădurire. Un astfel de demers este necesar
îndeosebi în stadiul de tinereţe al acestora, când vegetaţia care se dezvoltă pe
terenuri deficitare în elemente nutritive nu are capacitatea necesară să se refacă
rapid, în condiţiile interacţiunii cu diverşi factori restrictivi.
Protecţia contra factorilor abiotici. Acţiunea se referă la protecţia faţă de
lumina naturală (când este în exces determină creşterea ierbii şi buruienilor, fapt ce
atrage animalele, care prin păşunat distrug puieţii), arşiţă (provoacă uscarea puieţilor
din plantaţiile şi semănăturile tinere), de îngheţuri timpurii şi geruri (care provoacă
degerarea puieţilor), lipsa şi excesul apei, prezenţa apei sub formă de grindină,
chiciură, polei şi zăpadă (care determină ruperea crengilor), protecţia faţă de vânt
(care la viteze mai mari de 17 m/s determină dezrădăcinări ale arboretelor) şi faţă de
incendii, fum şi praf (Bădescu, 1972). Autorul citat recomandă pentru protecţia
plantaţiilor tinere faţă de factorii abiotici folii de polietilenă şi P.V.C., cu grosimi de
0,05 şi 0,1 mm, puse sub forma unui manşon cu circumferinţa de 0,70 m. Prin

263
aşezarea lor în jurul puietului se formează un microclimat, care îl protejează de vânt,
arşiţă, ger etc. şi în acelaşi timp îi asigură o creştere mai viguroasă.
Protecţia contra factorilor biotici. Posibilităţile de protecţie contra acestora
sunt multiple şi trebuie adaptate la specificul factorului dăunător. Dintre aceştia se
remarcă păşunatul practicat de către animalele domestice şi cele sălbatice (care este
principalul duşman al lucrărilor de împădurire), apoi se adaugă diverşi dăunători de
tipul rozătoarelor, insectelor, ciupercilor, muşchilor, lichenilor. Protecţia contra
animalelor domestice se face prin împrejmuirea plantaţiilor din vecinătatea păşunilor
şi drumurilor de acces, iar contra animalelor sălbatice prin realizarea unor amestecuri
care să cuprindă şi specii care să le asigure hrana (castanul porcesc, mărul, părul, iar
în liziere napul porcesc, drobul, lucerna etc.) (Bădescu, 1972).
Protecţia lucrărilor de construcţie. La fel ca precedentele sunt şi ele
expuse vătămării din partea factorilor abiotici şi biotici.
Protecţia contra factorilor abiotici. Dintre aceştia se remarcă arşiţa (care
usucă lucrările din lemn, determinând crăparea lor, provoacă dilataţii în corpul
lucrărilor din zidărie), gerul (determină degradarea nuielelor, butaşilor şi sadelor de
salcie din cadrul cleionajelor şi fascinelor; se adaugă contracţii în masa zidăriilor),
apa (produce alterarea cimentului, decalcificarea mortarelor, meteorizarea
materialelor de construcţie, subminarea fundaţiilor), incendiile (provoacă pagube
îndeosebi lucrărilor executate din material lemnos). În aceste condiţii, pentru
înlăturarea efectelor arşiţei şi a gerului, materialul lemnos se recoltează iarna, când
nu are sevă şi se usucă treptat fără a se produce crăpături (Bădescu, 1972); de
asemenea, apa infiltrată în corpul lucrărilor de piatră şi zidărie trebuie drenată.
Protecţia contra factorilor biotici. Şi lucrările de construcţie pot fi
deteriorate în urma acţiunii factorilor biotici. Animalele domestice prin păşunat
determină ruperea lăstarilor, distrugerea gărduleţelor, taluzurilor, bermelor etc. la
rândul lor rozătoarele produc stricăciuni terasamentelor prin care sapă galerii, ce
facilitează circulaţia apei (Bădescu, 1972). Insectele xylofage (croitorul lemnului
de răşinoase, croitorul stejarului, viespile etc.) atacă lemnul din depozite, care a
fost tăiat în perioada de circulaţie a sevei; ca măsuri se recomandă cojirea lemnului
şi tratarea lui cu insecticide (Bădescu, 1972). Ciupercile contribuie şi ele la
degradarea lucrărilor din lemn prin sporirea procesului de putrezire a acestuia,
îndeosebi în condiţiile de umezeală; se recomandă folosirea materialului lemnos
uscat uns cu fungicide, carbolineum sau catran (Bădescu, 1972).
Împrejmuirea lucrărilor. Se constituie într-o importantă măsură de
protecţie, atât pentru lucrările de împădurire cât şi pentru cele construcţie. Se
deosebesc în acest sens două tipuri de împrejmuiri (Bădescu, 1972): obişnuite şi
din mijloace biologice.
Împrejmuiri obişnuite. La realizarea acestora este indicată sârma ghimpată
(cu patru sau cinci rânduri şi două diagonale) întinsă pe pari de stejar cu diametrul

264
de 16 cm, dispuşi la distanţă de 2,5 m (Bădescu, 1972). Gardurile de mărăcini, sunt
şi ele folosite cu precădere în apropierea satelor, pentru a proteja lucrările de
păsările de curte şi animalele domestice.
Împrejmuiri cu folosirea mijloacelor biologice. Împrejmuirile făcute din
sârmă ghimpată nu au o durată de utilizare prea îndelungată, fapt care indică
necesitatea înlocuirii lor, sau executarea de la început a unor împrejmuiri utilizând
mijloace biologice. În aceste condiţii împrejmuirea este realizează sub forma unui
gard viu alcătuit din specii ghimpoase (fig. 14. 3): păducel, măceş, porumbar, mur şi
maclura (Bădescu, 1972); spre deosebire cu gardurile vii, aceste liziere nu se tund.

Fig. 14. 3. Schema unei liziere artificiale creată în jurul lucrărilor de împădurire
(Bădescu, 1972, p. 433)

14. 3. Paza lucrărilor

Succesul lucrărilor de prevenire şi degradare a terenurilor, este pe deplin

asigurat dacă ele sunt păzite. Demers cu atât mai necesar, dacă ne gândim că alături
de dăunătorii deja prezentaţi se adaugă şi oameni, care din neştiinţă, din nepăsare sau
din rea voinţă faţă de lucrări, pentru un nesemnificativ folos personal produc pagube
mari acestora (Bădescu, 1972). De exemplu, dacă în primii ani peste o plantaţie
reuşită trece o turmă de capre, plantaţia este distrusă fără posibilitatea de a se reface;
valoarea hranei culeasă de turmă este nesemnificativă conform cu paguba produsă.
De pază au nevoie îndeosebi lucrările situate în vecinătatea satelor, a
păşunilor şi a căilor de comunicaţie, deoarece ele sunt cele mai expuse; la
distrugerea lor se ajunge din „lipsa unei juste înţelegeri a maselor largi a
populaţiei faţă de rostul lucrărilor şi în special lipsa conştiinţei forestiere sunt în
directă legătură cu aceste vătămări.” (Bădescu, 1972, p. 434).

265
 Paza lucrărilor trebuie realizată de către personal de pază, paznici instruiţi
şi calificaţi în acest scop, cunoscuţi şi sub denumirea de pădurari de perimetru de
ameliorare (Bădescu, 1972).
Pădurarul de perimetru are rolul de a supraveghea funcţionarea lucrărilor şi
de a efectua micile întreţineri necesare. În acest sens el trebuie să aibă o pregătire
specifică: să cunoască rostul lucrărilor, funcţiile acestora, modul de întreţinere,
dăunătorii posibili, să fie capabil să facă citiri la aparatele şi instrumentele care
facilitează cunoaşterea ştiinţifică, a diferitelor date referitoare la modul de
comportare a lucrărilor, în timpul ploilor şi a viiturilor, a gerurilor şi a arşiţei.
Modul de organizare a pazei trebuie să îi dea acesteia mai degrabă un
caracter preventiv. Este necesar ca populaţia să fie lămurită şi prevenită pentru a nu
aduce stricăciuni lucrărilor, care să conducă la măsuri represive, ce întreţin o
atmosferă mai puţin favorabilă, adesea de necolaborare (Bădescu, 1972).

Bibliografia

1. Bădescu, Gh. (1972), Ameliorarea terenurilor erodate. Corectarea

torenţilor. Combaterea avalanşelor, Editura Ceres, Bucureşti.
2. Bechet, S., Neagu, Ileana, (1975), Amenajarea şi exploatarea
antierozională a terenurilor în pantă, Editura Scrisul românesc, Craiova.
3. Mihaiu, Gh., Mihalache, L., Blegu, N., (1985), Amenajarea şi exploatarea
terenurilor în pantă destinate plantaţiilor de vii, Editura Ceres, Bucureşti.

266

View publication stats