Sunteți pe pagina 1din 74

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ „CREDIS

Florin Tătui

CURS DE GEOGRAFIA MĂRII NEGRE

2017

1

Cuprins

CUPRINS

Introducere …………………………………………………………………………

………………

5

Modulul 1. MAREA NEAGRĂ – CARACTERISTICI GENERALE

6

Unitatea de învăţare 1.1. Tip, așezare, limite și dimensiuni

6

Unitatea de învăţare 1.2. Scurt istoric al cunoașterii Mării Negre……………………………….……

9

1.2.1. Originea numelui

…………………………

9

1.2.2. Istoricul cercetărilor

9

Surse documentare …………………………………………………………

12

…… Întrebări de verificare …………………………………………………………….

12

Modulul 2.

GEOLOGIA, MORFOGENEZA ȘI RELIEFUL BAZINULUI MĂRII NEGRE

 

13

 

13

Unitatea de învăţare 2.1. Geologia și geofizica Mării Negre Unitatea de învăţare 2.2. Morfogeneza bazinului Mării Negre

………………………

 

16

Unitatea

de

învăţare

2.3. Relieful bazinului Mării Negre

…………………

18

2.3.1.

Morfologia marginilor continentale……………………

19

Dicţionar ……………………………………………………………………………

21

Surse documentare ………………………………………………………………

21

Întrebări de verificare ………………………………………………………………

21

Modulul 3.

HIDROLOGIA ȘI CLIMA BAZINULUI MĂRII NEGRE

…………

22

Unitatea de învăţare 3.1. Bazinul hidrografic al Mării Negre

…………………

22

3.1.1. Caracterizare generală a bazinului hidrografic

22

3.1.2. Bazinul Dunării

23

………………………………

 

25

Unitatea de învăţare 3.2. Clima din regiunea Mării Negre Unitatea de învăţare 3.3. Bilanțul hidric

30

Dicţionar …………………………………………………………………………

31

Surse documentare ………………………………………………………………

32

Întrebări de verificare ………………………………………………………………

32

Modulul 4.

EVOLUȚIA NIVELULUI MĂRII NEGRE

Unitatea de învăţare 4.1. Evoluția pre-Cuaternară a acvatoriului Mării Negre

 

33

33

Unitatea de învăţare 4.2. Evoluția acvatoriului Mării Negre în Pleistocen

35

Unitatea de învăţare 4.3. Evoluția acvatoriului Mării Negre în Holocen

37

Unitatea de învăţare 4.4. Oscilațiile recente ale nivelului Mării Negre

39

4.4.1.

Oscilațiile nivelului Mării Negre pe coasta românească

39

Surse documentare …………………………………………………………………

42

Întrebări de verificare ………………………………………………………………

42

Modulul 5.

DISTRIBUȚIA TEMPERATURII, SALINITĂȚII, DENSITĂȚII ȘI OXIGENULUI DIZOLVAT ÎN

43

MAREA NEAGRĂ Unitatea de învăţare 5.1. Temperatura apelor

……………………………………………

 

44

2

Cuprins

Unitatea de învăţare 5.2. Salinitatea apelor………………………………………………

………………………………………

45

Unitatea de învăţare 5.3. Densitatea apelor

Unitatea de învăţare 5.4. Oxigenul dizolvat ……………………………………………………………

46

46

Unitatea de învăţare 5.5. Hidrogenul sulfurat și sulfurile în apa Mării Negre

47

Dicţionar ……………………………………………………………………….……

49

Surse documentare …………………………………………………………………

49

Întrebări de verificare ………………………………………………………………

49

Modulul 6. CURENȚII ȘI PROBLEMELE DE MEDIU DIN MAREA NEAGRĂ……

…………………

50

Unitatea de învăţare 6.1. Curenții din Marea Neagră

Unitatea de învăţare 6.2. Problemele de mediu din Marea Neagră…………………

50

52

Dicţionar ……………………………………………………………………………

56

Surse documentare ………………………………………………………………

56

Întrebări de verificare ………………………………………………………………

56

BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………

57

3

Introducere

Cursul de Geografia Mării Negre se adresează tuturor studenţilor geografi, în special studenţilor din anul I înmatriculați în cadrul programului de învăţământ la distanţă şi învăţământ cu frecvenţă redusă (ID-IFR), specializările Geografie și Geografia turismului. Cursul de față reproduce, în manieră sintetică, informații din cursul de ”Geografia Mării Negre” publicat de prof.univ.dr. Emil Vespremeanu la Editura Universitară în anul 2005, completate cu date recente despre Marea Neagră preluate din cursul de ”Oceanografie fizică”, autori Alfred Vespremeanu-Stroe, Luminița Preoteasa și Florin Tătui, publicat în anul 2014 la Editura Ars Docendi. Rostul acestui curs este acela de a prezenta, într-o manieră sintetică, o serie de concepte și mecanisme esențiale înțelegerii modului în care funcționează sistemul complex cunoscut sub denumirea de Marea Neagră, absolut particular în cadrul Oceanului Planetar. Lucrarea cuprinde șase module de studiu (capitole), fiecare modul cuprinzând mai multe unităţi de învăţare. Modulele de studiu se încheie cu sursele documentare la care poate apela cititorul cărţii pentru informaţii suplimentare şi cu o serie de întrebări de verificare pentru a putea determina nivelul de însuşire şi înţelegere a cunoștințelor. Majoritatea capitolelor au la sfârşit un dicţionar în care sunt explicaţi unii termeni. În plus, recomandăm studenţilor să folosească dicţionarele de termeni geografici, enciclopediile, internetul etc. ori de câte ori o noţiune le este străină. Pe marginea textului au fost marcate prin simboluri diferite activităţi:

Notaţi!au fost marcate prin simboluri diferite activităţ i: Reţineţi ! / Atenţie! Dicţionar Recomandări

Reţineţi! / Atenţie! ! / Atenţie!

Dicţionardiferite activităţ i: Notaţi! Reţineţi ! / Atenţie! Recomandări bibliografice Răspundeţi la întrebăril e de

Recomandări bibliograficediferite activităţ i: Notaţi! Reţineţi ! / Atenţie! Dicţionar Răspundeţi la întrebăril e de verificare! 5

Răspundeţi la întrebările de verificare! e de verificare!

5

Modulul

1

Modulul 1 MAREA NEAGRĂ – CARACTERISTICI GENERALE Conţinu t: Unitatea de înv ă ţ are 1.1.

MAREA NEAGRĂ – CARACTERISTICI GENERALE

Modulul 1 MAREA NEAGRĂ – CARACTERISTICI GENERALE Conţinu t: Unitatea de înv ă ţ are 1.1.

Conţinut:

Unitatea de învăţare 1.1. Tip, așezare, limite și dimensiuni

Unitatea de învăţare 1.2. Scurt istoric al cunoașterii Mării Negre

1.2.1. Originea numelui

1.2.2. Istoricul cercetărilor

Obiective:1.2.1. Originea numelui 1.2.2. Istoric ul cercetărilor  Explicarea tipologiei Mării Negre ;  Cuno aşt

Explicarea tipologiei Mării Negre;

Cunoaşterea rolului așezării și limitelor Mării Negre asupra caracteristicilor bazinului;

- Explicarea originii numelui Mării Negre

Prezentarea celor mai importante repere în cunoașterea Mării Negre şi sesizarea principalelor progrese.

Mării Negre şi sesizarea principalelor progrese. Mare Nigrum. Cuvinte cheie: mare mediterană, Pontus

Mare Nigrum.

Cuvinte cheie: mare mediterană, Pontus Axeinus, Pontus Euxinus,

Unitatea de învăţare 1.1.

TIP, AȘEZARE, LIMITE ȘI DIMENSIUNI.

Din păcate, chiar și în prezent, întâlnim în literatura de specialitate (și nu numai) încadrarea eronată a Mării Negre în categoria mărilor marginale, a mărilor continentale sau a celor epicontinentale. Marea Neagră mai este considerată în mod greșit și "bazin periferic secundar al Oceanului Atlantic". Marea Neagră este o mare semi-închisă (Semi-Enclosed Sea), componentă a Mării Mediterane (Mediterana Europeană sau Mediterana Eurafricană), de al cărei bazin principal se leagă prin mai multe strâmtori și bazine: Strâmtoarea Bosfor, Marea Marmara, Strâmtoarea Dardanele și Marea Egee (Fig. 1).

6

mai multe strâmtori și bazine: Strâmtoarea Bosfor , Marea Marmara, Str âmtoarea Dardanele și Marea Egee

Modulul 1

Modulul 1 Marea Neagră nu poate fi o mare continentală deoarece :  are bazinul dezvoltat

Marea Neagră nu poate fi o mare continentală deoarece:

are bazinul dezvoltat atât pe crustă continentală, cât și pe crustă oceanică;

morfologia bazinului este asemănătoare cu cea a bazinelor oceanice (este frecvent considerat un ocean miniatural), cu margini continentale și câmpii abisale;

acvatoriul se află în relații active de schimb cu Marea Mediterană și, prin aceasta, cu

restul Oceanului Planetar.

și, prin acea sta, cu restul Oceanului Planetar. Fig. 1. Localizarea Mării Negre în cadrul Mării

Fig. 1. Localizarea Mării Negre în cadrul Mării Mediterane

Între bazinele bine individualizate ale Mării Mediterane, Marea Neagră are cea mai mare suprafață (aproximativ 34% din total). Din punct de vedere geografic, Marea Neagră este așezată în partea estică a Europei Sud-Estice, între 40°55' și 46°32' lat. N și 27°27' și 41°42' long. E, într-o regiune în care platformele stabile străvechi intră în contact cu munții tineri generați de orogeneza alpină (Fig. 2). În nord se află o succesiune de câmpii și podișuri dezvoltate pe Platforma Europei Orientale și pe Platforma Scitică: Podișul Volhino-Podolic, Podișul Donețului, Podișul Privolgia, Câmpia Mării Negre, care comunică, prin Culoarul Manici, cu Câmpia Precaspică. În sud se află Munții Pontici cu altitudini moderate (1500 2000 m), cu excepția părții estice, unde ating 3937 m în Vf. Kavron. În est, limita bazinulul Mării Negre este dată de Munții Caucazul Mare (cu altitudinea maximă de 5642 m în Vf. Elbrus) și Munții Caucazul Mic, despărțiți de Depresiunea Kolkhida, un bazin tectonic format recent prin prăbușirea și scufundarea continuă a blocului georgian. Munții Caucaz formează o barieră în calea vânturilor reci din nord și nord-est, favorizând prezența unui climat subtropical pe coasta estică și sud-estică a bazinului. În vest, limita bazinulul este trasată pe marginea estică a podișurilor joase dezvoltate pe platformele Moesică și Scitică, precum și pe orogenul nord- dobrogean. Așezarea geografică a Mării Negre, așa cum a fost prezentată mai sus, determină principalele procese climatice și biotice, precum și principalele procese de interacțiune mare-atmosferă.

7

Fig. 2. Așezarea și limitele Mării Negre Faptul că prin mijlocul Mă rii Negre trece

Fig. 2. Așezarea și limitele Mării Negre

Faptul că prin mijlocul Mării Negre trece paralela de 43° lat. N plasează această mare în centrul zonei temperate, ceea ce are două implicații esențiale:

prezența sezoanelor bine marcate în concordanță cu succesiunea solstițiilor

și a echinocțiilor;

recepția unei radiații solare care variază între 130 000 și 150 000 cal/cm 2 .

Această valoare medie anuală a radiației totale este mai mică față de cea recepționată de Marea Mediterană, dar suficientă pentru asigurarea energiei necesare dezvoltării tuturor proceselor fizice, chimice și biologice. Așezarea longitudinală între 27° și 41° long. E plasează Marea Neagră în calea maselor de aer afectate de principalii centri barici: anticiclonul subtropical al Azorelor, anticiclonul continental eurasiatic, ciclonii nord-atlantici și din bazinul Mării Mediterane.

Prezența marilor bariere orografice - Munții Carpați, Munții Balcani, Munții Caucaz și Munții Pontici - modifică circulația majoră a atmosferei deasupra Mării Negre impunând diferențieri climatice locale. Deschiderea largă a părții nordice a Mării Negre spre stepele pontice permite trunderea maselor de aer continentale reci și uscate, cu influențe deosebite asupra tuturor proceselor din bazinul vestic. Barajul Munților Caucaz față de masele de aer continentale este foarte eficient, permițând apariția unor condiții climatice subtropicale umede în regiunile costiere sud-estice.

atice subtropicale umede în regiunile costiere sud-estice. Fig. 3. Harta batimetrică a Mării Negre Dimensiuni
atice subtropicale umede în regiunile costiere sud-estice. Fig. 3. Harta batimetrică a Mării Negre Dimensiuni

Fig. 3. Harta batimetrică a Mării Negre

Dimensiuni Suprafața totală a Mării Negre este de 466 200 km 2 (inclusiv Marea Azov). Suprafața bazinului hidrografic aferent Mării Negre este de 2 405 000 km 2 din care 0.817 milioane km 2 aparțin Dunării, ceea ce reprezintă 3,97% din total.

8

Lungimea maximă a bazinului Mării Negre între Burgas și Poti, pe paralela de 45°30' este de 1 175 km, iar lățimea maximă este de 610 km și este atinsă în vestul bazinului între Oceacov și Capul Eregli. Lungimea totală a liniei țărmului este de 4 340 km, din care 1 400 km pe teritoriul Turciei, 1 400 km în Ucraina (inclusiv Peninsula Crimeea), 475 în Rusia, 310 în Georgia, 300 în Bulgaria și 225 în România. Adâncimea medie este de 1 197 m, iar adâncimea maximă este de 2 212 m (date UNEP). Distribuția adâncimilor este foarte asimetrică și se datorează originii tectonice

a bazinului: 50% din suprafața bazinulul este ocupată de câmpia abisală situată sub 2000 m, 25% reprezintă suprafața șelfurilor continentale, iar restul de 25% revine versantelor continentale și glacisurilor continentale. Volumul total al apelor este de 547 000 km 3 .

Unitatea de învăţare 1.2.

este de 547 000 km 3 . Unitatea de î nvăţ are 1.2. SCURT ISTORIC AL

SCURT ISTORIC AL CUNOAȘTERII MĂRII NEGRE

1.2.1. ORIGINEA NUMELUI

Primele observații și relatări referitoare la spațiul marin aveau un profund caracter mitic, aflându-se la limita realului cu fantasticul. Tot acum apar în cadrul populațiilor maritime primele idei și credințe religioase, spațiul marin fiind unul dominat de sacralitate. Numele de Marea Neagră (Black Sea, Mer Noire, Mare Nero, Schwarze Mer, Cernoe More, Kara Deniz) este de dată relativ recentă, se pare începând din secolul

al XIV-lea și nu are nicio legătură cu numele din Antichitate.

Explicația științifică a originii numelui este încă departe de a fi soluționată din cauza dificultăților de ordin etimologic și hidrodinamic. Triburile de origine indiană (Meoții, Sindi și Taurinii), care locuiau în stepele din nordul Mării Negre cu 850-800 ani î. Hr. Numeau marea Termarum (A.I. Trubachiov). În antichitatea greacă timpurie, Marea Neagră a fost denumită Pontus Axeinus (”Marea Neospitalieră”), pentru ca mai târziu să fie numită Pontus Euxinus (”Marea Ospitaliera”). Se foloseau și alte nume precum Pontus Scyticus, Pontus Sarmaticus, Mare Sarmaticum, Marea Cimerică. În Evul Mediu se utilizau, de asemenea, mai multe nume: Mare Majus, Mar Maggiore, Mer Maiour, Kara Deniz (însemnând, în limba turcă, Marea Neagră), iar în 1338 apare pentru prima dată numele latin de Mare Nigrum, lansat mulți ani mai târziu de Dimitrie Cantemir în lumea savantă a secolulul al XVIII-lea prin scrierile sale în limba latină (Dimitrie Cantemir, 1710). Controversele privind originea numelui Mării Negre, Ia care au participat

personalități marcante ale culturii române precum B.P. Hașdeu și Gh. Brătianu, rămân deschise. Oricum, explicația nu trebuie căutată în trăsăturile fizice ale acvatoriului, ci, credern noi, în modul în care a fost perceput acesta de către populațiile locale circueuxinice , în funcție, deseori, de factori subiectivi.

1.2.2. ISTORICUL CERCETĂRILOR

Mitologia greacă păstrează primele impresii ale omului din zorii istoriei despre Marea Neagră. De la Hesiod aflăm că însuși zeul Okeanos, cel mai important personaj al mitologiei marine grecești, care patrona Oceanul, locuia într-o grotă adâncă din fundul Mării Negre, de unde ieșea supraveghind întinsul apelor. Tot din mitologie aflam despre călătoria argonauților pe nava Argo, despre care se crede că ar fi prima expediție pe mare cu scopuri precise: descoperirea și capturarea lânii de aur. O bună parte din călătorie s-a defășurat pe Marea Neagră între Str. Bosfor și Kolhida. Poetul Orfeu, aflat Ia bordul navei Argo, ne lasă impresii interesante despre curenți, valuri și vânturile dominante. Faptul că Marea Neagră era cunoscută din preistorie este relevat și de

9

Modulul 1

legendele țesute în jurul lnsulei Șerpilor, numită pe atunci Leuke. Aici ar fi existat templul magic unde locuia Ahilleus, retras pe insulă după zeificare. Primele informații despre Marea Neagră le datorăm filozofilor din Antichitate, începând cu Homer (1000 î.Hr.), Hecateu (500 î.Hr.), Herodot (485-125 î.Hr.), Aristotel (384-322 î.Hr.), Ptolomeu (127151 d.Hr), care au Iăsat texte și desene cartografice, unele uimitor de precise pentru acele vremuri. Aristotel ocupă un loc deosebit în galeria primilor învățați care au căutat să înțeleagă Marea Neagră. Astfel, în Meteorologia, lucrare fundamentală scrisă în cea de a doua perioadă ateniană, Aristotel descrie circulația acvatică a apelor din Marea Azov, prin Marea Neagră, prin Strâmtorile Bosfor și Dardanele, prin Mările Egee și Mediterană spre Oceanul Atlantic, în care pătrunde după trecerea prin Coloanele lui Hercule (Str. Gibraltar). Aici găsim prim a descriere corectă a curenților din Str. Bosfor, precum și numeroase alte informații despre Marea Neagră și Marea Azov.

A urmat o perioadă lungă în care Marea Neagră era cutreierată de navigatorii greci, venețieni, turci, de la care au rămas documente interesante privind configurația țărmurilor, poziția geografică a porturilor și factoriilor, condițiile de navigație. Primele ridicări batimetrice de precizie au fost executate de R. Gotie în anii

1820 și 1821 (publicate în 1822), urmate de expediția condusă de E.P. Manjanari între

anii 1825 și 1836, care prezintă în manieră cartografică (1842) o imagine generală a batimetriei și a sedimentelor superficiale. După anul 1850, se desfășoară mai multe expediții rusești, începe activitatea laborioasă a Comisiunii Europene a Dunării, se dezvoltă cercetările științifice în toate porturile principale, apar primele stațiuni de cercetări marine (Odessa – 1872, Sevastopol 1879, Karadag 1902, Kerci 1919, Agigea 1926, Constanța – 1932, Mamaia Sat 1933 etc.

Între expedițiile mai importante reținem pe cele conduse de F. Wranghel și J.B. Spindler, între anii 1890 și 1894, când sunt descoperite apele anoxice, este elucidată structura generală termică și salină a acvatoriului, sunt descrise principalele tipuri de sedimente din bazinul adânc, precum și structura generală a biomului marin. Prima expediție oceanografică românească în Marea Neagră este realizată de Gr. Antipa (1893), când se efectuează cercetări asupra faunei marine, se colectează un bogat material zoologic și se fac măsurători chimice și determinări de curenți. Începând din anul 1890, Direcția Hidrografică a Marinei Române și Marele Stat Major al Armatei execută lucrări cartografice și oceanografice de mare precizie atât în spațiul costier, cât și în largul Mării Negre. Un rol important în cunoașterea curenților revine lui R. Ciocârdel care, între anii

1932 și 1937, realizează hărți ale curenților din nord-vestul Mării Negre. În anul 1942

apare una dintre primele și cele mai interesante sinteze asupra Mării Negre – primul volum al monografiei Marea Neagră, autor Gr. Antipa. După cel de Al Doilea Război Mondial, se reia cercetarea oceanografică a Mării Negre în instituțiile specializate din țările riverane, ajungându-se, la începutul anilor 1960, la colaborări largi cu cele mai importante centre oceanografice din lume și trecându-se de la cercetarea preliminară la cea sistematică a Mării Negre. Programele desfășurate pe baza cercetărilor la bordul navelor Atlantis II (1969) și Glomar Challenger (1975) au ca rezultat publicarea a numeroase lucrări, între care și monografiile The Black Sea: Geology, Chemistry and Biology (editată de E.T. Degens și D.A. Ross) și Deep Sea Drilling Project (vol. XVII). După 1980, cunoașterea Mării Negre este aprofundată prin programe riguroase de măsurători care beneficiază de noile instrumente caracteristice oceanografiei moderne: expediția Knorr (1988 – studiul nutrienților anorganici, al distribuției oxigenului și hidrogenului sulfurat și al distribuției luminii și căldurii în acvatoriu), programul Hydroblack91 (1991 – analiza trăsăturilor fizice: presiune, temperatură, densitate și a salinității), programul internațional CoMSBlack (1991-1994), programul

10

presiune, temperatură, densitate și a salinității ) , programul internațional CoMSBlack (1991 -1994), programul 10

Modulul 1

Black Sea Environmental Programme (1993), proiectul NATO TU-Black Sea (1993- 1998) și multe altele după anul 2000. În România, după cel de Al Doilea Război Mondial, cercetările efectuate la stațiunile Constanța, Agigea și Sulina, la Institutul Român de Cercetări Marine din Constanța, la Institutul Național de Meteorologie și Hidrologie (INMH), Muzeul de Științe Naturale ”Grigore Antipa”, Institutul de Biologie, Universitatea din București, Universitatea din Iași, Institutul de Geologie și Geofizică, precum și la Institutul Național de Geologie Marină și Geo-Ecologie, contribuie fericit la cunoașterea Mării Negre. Amintim aici contribuțiile esențiale la cunoașterea ecosistemelor costiere ale Mării Negre în România prin seria de studii realizate sub coordonarea lui M. Băcescu, publicate după 1965 în volumele Ecologie marină; monografia hidrologică Marea Neagră în zona litoralului românesc (INMH, 1973, sub conducerea lui C. Bondar); Atlasul oceanografic (Gh. Șerpoianu, 1982); Determinatorul ilustrat al florei și faunei României mediul marin (1995, coordonator G.I. Muller).

11

Modulul 1

Modulul 1 Surse documentare Bakan G, Buyukgungor H , 2000. The Black Sea. Mar Pollut Bull
Modulul 1 Surse documentare Bakan G, Buyukgungor H , 2000. The Black Sea. Mar Pollut Bull

Surse documentare

Bakan G, Buyukgungor H, 2000. The Black Sea. Mar Pollut Bull 41(16):2443 Brătianu G ,1999. Marea Neagră. Ed Polirom. Iaşi, Romania, p 69 (in Romanian) Fabbri P, Fierro G (ed), 1992. Semi-enclosed seas: exchange of environmental

experiences between Mediterranean and Caribbean Countries. Elsevier, London, p

153

GOOS Report, 2002. Black Sea GOOS workshop. Second Session, Poti, Georgia 2225 May 2001. UNESCO, GOOS Report No 109. Paris Vespremeanu, E., 2005. Geografia Mării Negre. Editura Universitară. București. Vespremeanu-Stroe, A., Preoteasa L., Tătui, F., 2014. Oceanografie fizică. Editura Ars Docendi, București.

Întrebări de verificare

1. Ce tip de mare este Marea Neagră? Explicați!

2. Care

caracteristici ale bazinului (climatologice, hidrologice, sedimentare etc.)?

3. Care este originea numelui Mării Negre? 4. Prezentați principalele progrese la nivel internațional în cunoașterea Mării Negre.

5. Cum s-a dezvoltat cunoașterea Mării Negre în România?

celorlalte

este

rolul

limitelor

și

așezării

Mării

Negre

în

definirea

12

Modulul

2

Modulul 2 Conţinu t: GEOLOGIA, MORFOGENEZA ȘI RELIEFUL BAZINULUI MĂRII NEGRE Unitatea de înv ăţ are
Modulul 2 Conţinu t: GEOLOGIA, MORFOGENEZA ȘI RELIEFUL BAZINULUI MĂRII NEGRE Unitatea de înv ăţ are

Conţinut:

GEOLOGIA, MORFOGENEZA ȘI RELIEFUL BAZINULUI MĂRII NEGRE

Unitatea de învăţare 2.1. Geologia și geofizica Mării Negre Unitatea de învăţare 2.2. Morfogeneza bazinului Mării Negre Unitatea de învăţare 2.3. Relieful bazinului Mării Negre 2.3.1. Morfologia marginilor continentale

Obiective:Mării Negre 2.3.1. Morfologia marginilor continentale  În suş irea structurii geologice a bazinului Mării

Însuşirea structurii geologice a bazinului Mării Negre;

Cunoașterea evoluției morfogenetice a bazinului Mării Negre;

Însuşirea caracteristicilor, tipologiei și morfologiei marginilor continentale din jurul Mării Negre.

marginilor continentale din jurul Mării Negre . Cuvinte cheie: crustă oceanică, crustă continentală,

Cuvinte

cheie:

crustă

oceanică,

crustă

continentală,

rifting

continental, subsidență, margine continentală, câmpie abisală.

Unitatea de învăţare 2.1.

GEOLOGIA ȘI GEOFIZICA MĂRII NEGRE

Bazinul Mării Negre (numit și Bazinul Euxinic) se află în partea sudică a plăcii litosferice eurasiatice în apropierea contactului cu plăcile litosferice africană și arabică. Aici au avut loc procese geotectonice de formare a platformelor, munților și bazinelor de sedimentare într-o succesiune din care a rezultat structura, tectonica și relieful actuale. Cercetările efectuate încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea au relevat trăsăturile generale ale Bazinului Euxinic, mărginit de munți tineri în sud, est și nord-est, de platforme străvechi și de bazine tectonice, intens sedimentate, în nord și vest. Mai târziu a fost descoperită structura extrem de complicată a bazinului Mării Negre, precum și trăsăturile tectonice și structurale ale regiunilor înconjurătoare de care este strâns legată morfogeneza bazinului.

13

Modulul 2

După cel de al Doilea Război Mondial, cercetările magnetice, gravitaționale și datele rezultate din analizele seismo-acustice au dovedit că, din punct de vedere geologic și geofizic, bazinul Mării Negre se dezvoltă atât pe crustă continentală, cât și pe crustă oceanică (Fig. 4).

continentală, cât și pe crustă oceanică (Fig. 4). Fig. 4. Profil transversal Vest- Est prin bazinul
continentală, cât și pe crustă oceanică (Fig. 4). Fig. 4. Profil transversal Vest- Est prin bazinul

Fig. 4. Profil transversal Vest-Est prin bazinul Mării Negre

Datele recente ne permit o caracterizare generală a geologiei și geofizicii bazinului Mării Negre (S. I. Subotin, 1968; Yu. Neprocinov și colab., 1974; D. A. Ross, E. Uchupi, C. O. Bowin, 1974; R. Brinkmann, 1974; M. Săndulescu, 1980, 1984; R. I. Kutas și colab., 1998; V. V. Belousov, B. S. Volvovsky, 1989; L. lonesi, 1994; J. C. Hippolyte, 2002; A. M. Nikishin și colab., 2003; S. Cloetingh și colab., 2003). Bazinul Mării Negre este un bazin tectonic alcătuit din două compartimente, vestic și estic, separate de creasta Andrusov cu aspect de horst (Fig. 5).

c, separate de creasta Andrusov cu aspect de horst (Fig. 5). Fig. 5. Structura și tectonica

Fig. 5. Structura și tectonica de ansamblu a bazinului Mării Negre (Nikishin și colab., 2003, 2015)

Întreaga regiune se suprapune unui fundament dezvoltat pe crustă oceanică și pe crustă continentală distribuite neuniform în profilul transversal Vest-Est al bazinului (Fig. 4).

Crusta oceanică tipică se află în partea centrală a bazinului vestic, sub Câmpia Abisală Euxinică delimitată de izobata de -2 000 m. Aici, nivelul discontinuității Moho se ridică spre suprafață, ajungând în partea centrală a bazinului la numai 20 km sub nivelul actual al mării.

14

Modulul 2

Stratul bazaltic, cu o grosime maximă de 8 km, se suprapune mantalei superioare care are temperaturi de 500-600°C și este acoperit de sedimente neconsolidate cu grosimea de 7-14 km. Crusta continentală este situată pe marginile bazinulul vestic și se caracterizează prin coborârea discontinuității Moho până la cca. 35 km adâncime, prin îngroșarea stratului bazaltic care ajunge la 15-18 km și prin extinderea largă a stratului granitic acoperit cu alte tipuri de sedimente consolidate. Bazinul estic este suprapus unei scoarțe continentale cu strat bazaltic gros de 8-9 km peste care se află un strat granitic subțire acoperit de sedimente neconsolidate dezvoltate pe o grosime de 10-12 km. Această crustă continentală se îngroașă din ce în ce mai mult spre est, unde atinge grosimi de peste 40 km. În partea centrală a Mării Negre se află Creasta Andrusov formată din crustă continentală cu strat bazaltic mai gros peste care se află un strat granitic subțire și apoi stiva de sedimente neconsolidate. La est de Creasta Andrusov nu mai putem vorbi de scoarță oceanică tipică datorită prezenței stratului granitic subțire care acoperă stratul bazaltic. Bazinul Mării Negre se dezvoltă pe trei tipuri de unități tectonice distincte:

pe trei tipuri de uni t ăți tectonice distincte: cratonice, pericratonice ș i intracratonice (A.M Nikishin

cratonice, pericratonice și intracratonice (A.M Nikishin și colab., 2003) Fig. 6.

(A.M Nikishin și colab ., 2003) – Fig. 6. Fig. 6. Harta tectonică a bazinului Mării

Fig. 6. Harta tectonică a bazinului Mării Negre (Nikishin și colab., 2003, 2015)

Unitățile cratonice sunt reprezentate prin platformele cristaline precambriene și paleozoice situate în nordul și estul bazinului: Platforma Est-Europeană, Platforma Scitică și Platforma Moesică. Aceste platforme sunt specifice părții sud-estice a marii plăci litosferice eurasiatice și au reprezentat marginea stabilă dincolo de care s-au desfășurat procesele active ale tectogenezelor Assyntică în Cambrian, Variscă în Carbonifer și Permian, Alpină în Mezozoic și Neozoic (M. Săndulescu, 1984). Platforma Est-Europeană, numită și Platforma Europei Orientale sau Platforma Rusă, este un soclu cristalin precambrian extins mult spre nord și est de bazinul Mării Negre (M. Săndulescu, 1984). Platforma Scitică situată în sudul Platformei Est-Europene, este mai tânără

15

Modulul 2

Modulul 2 (Paleozoic inferior) și mai intens fracturată. Contactul cu Platforma Est - Europeană se face

(Paleozoic inferior) și mai intens fracturată. Contactul cu Platforma Est-Europeană se face printr-un șir de grabene pe care s-au dezvoltat o serie de bazine tectonice de sedimcntare: Depresiunea Bârlad, Depresiunea Predobrogeană, Depresiunea Odessa- Sivaș, Depresiunea lndol-Kuban, Depresiunea Manici care comunică cu depresiunile peri-caspice (M. Săndulescu, 1984). Platforma Moesică are aceeași vârstă ca și Platforma Scitică, dar este mult mai extinsă, din fundamentul Câmpiei Române și din Dobrogea până în Depresiunea Rion. Spre nord este delimitată de lanțul intracratonic Dobrogea de Nord-Crimeea-Caucazul Mare, iar spre sud de Ianțul pericratonic alpin Balcani-Istrangea-Pontici-Caucazul Mic. Unitățile intracratonice sunt reprezentate prin Orogenul Nord-Dobrogean și Orogenul Crimeii, prelungit până în M. Caucaz. Pe versantul continental al Crimeii, în fața portului Sevastopol, a fost descoperit Masivul Lomonosov alcătuit din bazalte, andezite și dacite rezultate din erupții cu vârstă Albiană peste care se află sedimente Cretacic superior și post-cretacice (A. M. Nikishin și colab., 2003). Unitățile pericratonice sunt situate în estul și sudul bazinului reprezentând partea cea mai tânără a marginii bazinului formată în mai multe etape ale orogenezel Alpine. Aici se încadrează orogenul alpin al M. Caucaz, M. Pontici și M. Lstrangea. Latura sudică a bazinului Mării Negre este bordată de arcul magmatic cretacic Srednegorie-Pontide-Achara-Trialet-Karabah (A. M. Nikishin și colab., 2003). În jurul Mării Negre se află o serie de bazine tectonice formate prin ritftogeneza continentală în Apțian-Albian: bazinul Belgorsk, situat în estul Crimeii, grabenul Salgir, din sud-estul Crimeii, șanțul Karkinit din Golful Odessa, grabenul Shtormovaya situat la sud de Șanțul Karkinit, bazinul Alma situat în sud-vestul Crimeii, bazinul Kuban situat pe flancul nord-vestic al M. Caucazul Mare (A. M. Nikishin și colab., 2003). Întregul bazin este străbătut de falii, majoritatea continuându-se în regiunile continentale alăturate bazinului. Din cele arătate mai sus rezultă complexitatea geologică și geofizică deosebită a bazinului Mării Negră, ceea ce exprimă o evoluție morfogenetică foarte agitată, de altfel normală pentru poziția la margince Plăcii Eurasiatice, nu departe de contactul acesteia cu Plăcile Africană și Arabică.

Unitatea de învăţare 2.2.

MORFOGENEZA BAZINULUI MĂRII NEGRE

Tabloul evoluției bazinului Mării Negre după sintezele din ultimele decenii relevă complexitatea proceselor morfogenetice din care a rezultat bazinul actual ca o inversiune de relief. Pe amplasamentul actual aI bazinului Mării Negre și mult la vest față de acesta se formează, în Precambrian, Platforma Moesică, deformată și ridicată ulterior de orogenezele Variscă, Kimmerică și Hercinică. Podișul înalt rezultat ocupă o regiune întinsă mult dincolo de limitele bazinului actual al Mării Negre. Începutul orogenezei Alpine introduce modificări majore care s-au desfășurat pe parcursul celor 10 faze ale acesteia. Astfel, in Mezocretacic, Platforma Moesică este afectată de procese de riftogeneză continentală, paralel cu formarea laterală a unor bazine tectonice mici și a unor arcuri vulcanice menținute în structura profundă a bazinului actual al Mării Negre, după cum s-a arătat mai sus. Spre sfarșitul Cretacicului incepe formarea crustei oceanice prin procese de expansiune față de axul arcurilor vulcanice și prin extinderea rifturilor. Deschiderea bazinului Mării Negre s-a realizat, în urma acestor procese, în perioada cuprinsă între Cenomanian și Coniacian (Mezocretacic-Neocretacic) timp de cca. 10 milioane de ani (A. M. Nikishin și colab., 2003). Începe astfel formarea bazinului Mării Negre ca o inversiune de relief față de podișul înalt preexistent.

16

Modulul 2

Bazinul vestic al Mării Negre, unde procesele de rifting au început în Barremianul Superior (Cretacic Inferior sau Eocretacic), se formează primul, în Cenomanian (Cretacicul mediu sau Mezocretacic), prezentându-se ca un bazin adânc dezvoltat pe crustă oceanică (S. Cloething și colab., 2003). Aceasta este dovedită de seria sedimentară cu vechimea de aproape 100 milioane de ani (Fig. 7).

cu vechimea de aproape 100 milioane de ani (Fig. 7). Fig. 7. Topografia fundamentului bazinului Mării

Fig. 7. Topografia fundamentului bazinului Mării Negre (Nikishin și colab., 2003, 2015)

Procesele de riftogeneză încep cu cca. 125 milioane de ani în urmă, profunzimea bazinului crescând continuu până la cca. -1 600 m, adâncime care este atinsă la cca. 35 milioane de ani în urmă. Apoi, între 35 milioane de ani și 12 milioane de ani în urmă, bazinul este umplut cu sedimente, adâncimea sa ajungând la -50 m. În ultimii 12 milioane de ani, prin procese de subsidență, adâncimea bazinului vestic scade din nou la -1 200 m pe marginea bazinului. În centrul bazinulul vestic, toate aceste procese au fost mult mai intense, între 125 și 100 milioane de ani în urmă ajungându-se la o adâncime de -5 000 m (S. Cloetingh și colab., 2003). Bazinul estic al Mării Negre se formează mai târziu, în Paleogenul Superior, seria sedimentară fiind mult mai tânără (Fig. 8). Procesele de rifting au inceput cu 60 milioane de ani în urmă, subsidența fiind foarte activă, dar fără a se forma un bazin adânc. Aportul masiv de sedimente din Munții Caucazul Mare și din Munții Pontici contribuie la activarea subsidenței, în Miocenul Superior adâncimea ajungând la -2200 m. Întregul bazin al Mării Negre este afectat de procesele morfogenetice ale orogenezei Alpine desfășurate în Munții Carpați, Caucaz și Pontici, foarte active începând din Paleogenul Inferior (J.C. Hippolyte, 2002; A.M. Nikishin și colab., 2003).

Sintetizând cele arătate mai sus pe baza ultimelor cercetări datorate lui J.C. Hippolyte (2002), A.M. Nikishin și colab. (2003) și S. Cloetingh și colab. (2003), ca și pe baza unor ipoteze mai vechi, între care lucrările lui M. Săndulescu (1980, 1984) ocupă un loc principal, putem prezenta următoarea succesiune de etape și stadii morfogenetice ale bazinului Mării Negre:

Etapa deschiderii bazinelor prin procese de rifting continental, desfășurată între Cretacicul

Superior și Eocen. Aici putem identifica un stadiu al formării bazinului vestic, între 125 și 100 milioane de ani în urmă, și un stadiu al formării bazinulul estic, între 60 și 55 milioane de ani în

urmă.

17

milioane de ani în urmă, și un stadiu al formării bazinulul estic, între 60 ș i
Modulul 2  Etapa subsidenței active desfășurată din momentul formării bazinelor până la cca 35-

Modulul 2

Etapa subsidenței active desfășurată din momentul formării bazinelor până la cca

35-36 milioane de ani în urmă (până în Eocen), când ambele bazine se adâncesc activ, dar diferențiat ca intensitate și ritm. Ritmul subsidenței tectonice este de 70-80 m / 1 milion de ani.

Etapa reducerii intensității subsidenței și a acumulărilor masive de sedimente

venite din regiunile montane și de podiș alăturate, desfășurată între Oligocen și Miocen, între cca. 35-36 milioane de ani în urmă și 5.2 milioane de ani în urmă, când

ritmul subsidenței tectonice este de 20-30 m / 1 milion de ani.

Etapa definitivării bazinului actual, desfășurată între Pliocen și prezent, în ultimii

5,2 mil. ani, când ritmul subsidenței tectonice crește în ambele bazine, vestic și estic, ajungând Ia 85 m / 1 milion de ani.

vestic și estic, ajungând Ia 85 m / 1 milion de ani. Fig. 8. Modelul formării

Fig. 8. Modelul formării bazinelor vestic și estic ale Mării Negre (Nikishin și colab., 2003, 2015)

Așadar, morfogeneza bazinului Mării Negre se datorează proceselor de subsidență care au urmat riftingului continental inițial (Fig. 8). Cercetările foarte recente sintetizate de A.M. Nikishin (2003, 2015) relevă prezența continuă a proceselor de subsidență imediat după riftogeneza inițială. Pe parcursul celor peste 100 milioane de ani, subsidența a fost continuă, dar s-a desfășurat în trepte, cu ritmuri și intensități diferite conform celor două modele alăturate. Toate procesele de subsidență s-au desfășurat într-un regim intens compresional care a favorizat fluxurile de căldură în partea inferioară a crustei oceanice.

Unitatea de învăţare 2.3.

RELIEFUL BAZINULUI MĂRII NEGRE

Relieful bazinului Mării Negre se subdivide, din punct de vedere morfotectonic și morfostructural, în două provincii: centrală și marginală. Provincia centrală, dezvoltată pe crustă bazaltică de tip oceanic și parțial pe crustă continentală, cuprinde Câmpia Abisală Euxinică situată la adâncimi sub 2000 m. Relieful tectonic primar a fost îngropat de sedimentele depuse în ultimii 80-100 milioane de ani,

18

Modulul 2

astfel încât relieful actual, dezvoltat pe sedimente neconsolidate fine și ultrafine, se prezintă deosebit de plan și neted, cu energie de relief de numai câțiva metri. Provincia marginală are o structură mult mai complexă. Relieful acestei provincii poate fi asociat marginilor continentale oceanice, prezentând diferențe marcante pe fiecare dintre laturile sale (E. Vespremeanu, 1989). Latura nordică poate fi asemănată cu marginile continentale pasive, stabile, prezentând toate trăsăturile morfologice specifice: câmpie costieră, câmpii litorale, șelf continental larg extinse, versant continental ușor înclinat, glacis continental larg. Laturile sudică și estică sunt asemănătoare marginilor continentale active, instabile, fără câmpii costiere, cu câmpii litorale puține și reduse ca extensiune, cu șelfuri continentale înguste, versant continental abrupt și glacisuri continentale înguste și abrupte. Latura vestică are trăsături mixte strâns legate de structură, tectonică și morfogeneză.

strâns legate de structură, tectonică și morfogeneză. Fig. 9. Topografia coastelor și fundului bazinului Mări i
strâns legate de structură, tectonică și morfogeneză. Fig. 9. Topografia coastelor și fundului bazinului Mări i

Fig. 9. Topografia coastelor și fundului bazinului Mării Negre

2.3.1. MORFOLOGIA MARGINILOR CONTINENTALE

Relieful marginilor continentale ale Mării Negre este asociat la trei tipuri:

Marginea Scitică, Marginea Caucaziană și Marginea Pontică.

Marginea Scitică, numită astfel după extensiunea largă a câmpiei costiere pe locurile ocupate în vechime de Sciți (E. Vespremeanu, 1989), se află în nordul bazinului, între Promontoriul Dunavăț-brațul Sfântu Gheorghe din Delta Dunării și Capul Anapa și se dezvoltă pe Platforma Scitică și pe Platforma Europei Orientale (M. Săndulescu, 1984; E. Vespremeanu, 1989). Caracteristica este dată de Câmpia Mării Negre, care este o câmpie costieră tipică, delimitată spre nord de podișurile Volhino-

Podolic, Doneț și Privolgia, iar spre sud de mai multe câmpii litorale. Câmpia costieră comunică spre est cu Câmpia Caspică prin Culoarul Manici. Sub Câmpia Mării Negre se află Iitoralul (țărmul) reprezentat prin Iitoraluri deltaice și lagunare care se grupează în patru sectoare:

deltaice și lagunare care se grupează în patru sectoare: - L itoralul Dună rean situat intre

- Litoralul Dunărean situat intre brațul Sfântu Gheorghe (Delta Dunării) și gura Limanului Nistrului;

- Litoralul Fidonisic, între gura Limanului Nistrului și Capul Tarhancut;

- Litoralul Crimeii, între Capul Tarhancut și Capul Meganon;

- Litoralul Azovian, între Capul Meganon și Capul Anapa.

Șelful continental prezintă în sectorul nord-vestic cea mai largă extensiune din întregul bazin al Mării Negre. În restul Marginii Scitice, șelful continental se reduce Ia

19

Modulul 2

Modulul 2 o treaptă îngustă. Versantele continentale încep sub muchia șelfului situată la -150 / -180

o treaptă îngustă. Versantele continentale încep sub muchia șelfului situată la -150 / -180 m, sunt ușor înclinate, cu canioane de diferite mărimi. Cel mai mare este Canionul Viteaz situat în largul coastei românești, care începe a se forma la adâncimea de -100 m și debușează pe glacisul continental la -1 000 m printr-un con abisal. Glacisurile continentale sunt largi și se dezvoltă începând de la -1500 /-1800 m, suportând conuri abisale, cel mai mare fiind numit de unii autori Conul Abisal al Dunării (D.A. Ross, E. Uchupi, C.O. Bowin, 1974), iar de alții Conul Abisal Euxinic.

Marginea Caucaziană este cuprinsă între Capul Anapa și Capul Tsikizisi, situat la 25 km nord de orașul Batumi. Trăsătura morfologică principală este dată de frontul submontan al Munților Caucazul Mare continuat prin litoral și șelf înguste și versant continental abrupt pană la glacisul continental și Câmpia Abisală Euxinică. Litoralul acestei margini se subdivide în două sectoare:

-

Litoralul Caucazian, între Capul Anapa și gura râului Gumista în apropiere de

Suhumi;

-

Litoralul Kolhidei, între gura râului Gumista și Capul Tsikizisi.

Marginea Pontică, situată între Capul Tsikizisi și Capul Koru, corespunde, în cea mai mare parte, frontulul Munților Pontici, care în ultimii 10 milioane de ani au suferit o deplasare Ientă spre nord, de unde și caracterul foarte abrupt al versantului continental și îngustimea glacisului continental. În cadrul acestei margini deosebim:

- Litoralul Pontic, între Capul Tsikizisi și Capul Baba;

- Litoralul Bosforului, între Capul Baba și Capul Koru.

Sectorul dintre Capul Koru și brațul Sfântu Gheorghe (Delta Dunării) are caracter mixt, de contact între marginile Pontică și Scitică, fiind dezvoltat pe Platforma Moesică și pe orogenul nord-dobrogean.

20

Modulul 2

Dicţionar

Craton – termen geologic care definește un bloc mare vechi și stabil al crustei Pământului care formează nucleul unui continent. Acesta se găsește în general în interiorul plăcilor tectonice. Termenul este folosit pentru a discrimina porțiunile stabile ale crustei continentale de regiunile mai active și instabile. Acesta poate fi descris fie ca un scut, fie ca o platformă. Discontinuitatea Moho - Strat de tranziție care separă crusta de litosfera inferioară. Grosimea stratului Moho este de 100-200 m sub fundurile oceanice, de 500-600 m în regiunile continentale și de 1 000-1 200 m sub munții tineri. Temperatura în stratul Moho variază între 150 și 200°C sub crusta oceanică și între 500-700°C sub crusta continentală cu grosime maximă. Cercetările geofizice au dovedit că stratul Moho este mobil pe verticală și în timp, ca urmare a raporturilor dintre crustă, pe de o parte, și litosfera inferioară și astenosfera, pe de altă parte.

litosfera inferioară și astenosfera, pe de altă parte. Surse documentare Nikishin, A.M., Okay, A.I., Tüysüz, O.,

Surse documentare

Nikishin, A.M., Okay, A.I., Tüysüz, O., Demirer, A., Amelin, N., Petrov, E., The Black Sea basins structure and history: new model based on new deep penetration regional seismic data. Part 1: Basins structure and fill, Marine and Petroleum Geology (2014), doi: 10.1016/j.marpetgeo.2014.08.017. Nikishin, A.M., Okay, A., Tüysüz, O., Demirer, A., Wannier, M., Amelin, N., Petrov, E., The Black Sea basins structure and history: new model based on new deep penetration regional seismic data. Part 2: Tectonic history and paleogeography, Marine and Petroleum Geology (2014), doi: 10.1016/j.marpetgeo.2014.08.018. Vespremeanu, E., 2005. Geografia Mării Negre. Editura Universitară. București. Vespremeanu-Stroe, A., Preoteasa L., Tătui, F., 2014. Oceanografie fizică. Editura Ars Docendi, București.

2014. Oceanografie fizică. Editura Ars Docendi, București. Într ebă ri de verificare 1. Explicați diferențele de

Întrebări de verificare

1.

Explicați diferențele de structură geologică (crustă continentală și oceanică) între compartimentele vestic și estic ale Mării Negre.

2.

Prezentați principalele etape și stadii morfogenetice ale bazinului Mării Negre.

3.

Caracterizați provincia centrală a Mării Negre.

4.

Caracterizare generală a provinciei marginale a Mării Negre.

5.

Marginea Continentală Scitică – caracteristici, morfologie și subdiviziuni.

6.

Marginea Continentală Caucaziană – caracteristici, morfologie și subdiviziuni.

7.

Marginea Continentală Pontică – caracteristici, morfologie și subdiviziuni.

și subdiviziuni. 7. Marginea Continentală Pontică – caracteristici, morfologie și subdivizi uni. 21

21

Modulul

3

Modulul 3 HIDROLOGIA ȘI CLIMA BAZINULUI MĂRII NEGRE Conţinu t: Unitatea de înv ă ţ are

HIDROLOGIA ȘI CLIMA BAZINULUI MĂRII NEGRE

Conţinut: t:

Unitatea de învăţare 3.1. Bazinul hidrografic al Mării Negre 3.1.1. Caracterizare generală a bazinului hidrografic 3.1.2. Bazinul Dunării Unitatea de învăţare 3.2. Clima din regiunea Mării Negre Unitatea de învățare 3.3. Bilanțul hidric

Obiective:Mării Negre Unitatea de învățare 3.3. Bilanțul hidric  În suş irea caracteristicilor generale ale bazinului

Însuşirea caracteristicilor generale ale bazinului hidrografic;

Cunoașterea caracteristicilor climatice ale bazinului Mării Negre; Cunoașterea elementelor bilanțului hidric al Mării Negre.

elementelor bilanțului hidric al Mării Negre . Cuvinte precipitații . cheie: bazin hidrografic, climă,
elementelor bilanțului hidric al Mării Negre . Cuvinte precipitații . cheie: bazin hidrografic, climă,

Cuvinte

precipitații.

cheie:

bazin hidrografic, climă, bilanț hidric, evaporație,

Unitatea de învăţare 3.1.

BAZINUL HIDROGRAFIC AL MĂRII NEGRE

3.1.1. CARACTERIZARE GENERALĂ A BAZINULUI HIDROGRAFIC

Bazinul hidrografic aferent Mării Negre are o suprafață de 2 405 000 km 2 (Fig. 10). În cadrul bazinului hidrografic al Mării Negre se diferențiază patru categorii de bazine hidrografice: bazinele vestice și nord-vestice, bazinele din Crimeea, bazinele Caucaziene și bazinele din Asia Mică, care transportă în total aproximativ 350 km 3 de apă.

Bazinele vestice și nord-vestice au cea mai mare extensiune, suprafața lor fiind de 1 520 000 km 2 , ceea ce reprezintă 82% din totalul bazinului hidrografic al Mării Negre. În această categorie se încadrează cele mai mari bazine afluente Mării Negre:

Dunărea, Nistru, Nipru și Bug, care transportă un debit Iichid mediu multianual (pentru perioada 1921-1988) de 261 km 3 /an, ceea ce reprezintă 76% din debitul afluent Mării Negre din întregul său bazin hidrografic, cu variații între o minimă de 153 km 3 , în anul 1921, și 389 km 3 , în anul 1970. Debitul solid reprezentat prin aluviuni în suspensie, săruri dizolvate, nutrienți minerali și materie organică, este de cca. 150 milioane t/an, având rol esențial în funcționarea sistemului acvatoriulul și în dlstribuția sedimentelor recente (date UNEP, 1998). Bazinele din Crimeea au o suprafață totală de numai 2 729 km 2 , reprezentând 0.14% din total. Cele mai mari râuri sunt: Cernaia, Belbek, Alma și Kacea, care transportă un debit mediu multianual (1921-1988) de 0.32 km 3 de apă (0.09% din total), cu variații între o minimă de 0.07 km 3 , în anul 1930, și o maximă de 0.67 km 3 , în anul 1968 (date UNEP, 1998).

22

Modulul 3

Bazinele Caucaziene au o suprafață totală de 75 000 km 2 , ceea ce reprezintă 4% din total. Râurile cele mai importante sunt: Kuban, Rioni, Ciorok, lnguri, Kodori, Bzib, Supsa și Mzimta. Media debitelor lichide multianuale este de 43 km 3 (13% din total), cu variații între o minimă de 31 km 3 , în anul 1969, și o maximă de 57 km 3 , în anul 1922 (date UNEP, 1998). Bazinele din Asia Mică au o suprafață totală de 259 550 km 2 , ceea ce reprezintă 14% din total. Cele mai importante râuri sunt Yesilirmak, Kâzâlirmak și Sakarya. Debitul mediu multianual, pentru perioada 1930-1986, este de 36 km 3 (11% din total) cu variații între 25 km 3 , în anul 1949, și 151 km 3 , în anul 1940 (date UNEP,

1998).

1949, și 151 km 3 , în anul 1940 (date UNEP, 1998). Fig. 10. Bazinul hidrografic

Fig. 10. Bazinul hidrografic al Mării Negre

Bazinele hidrografice ale mărilor europene sunt foarte diferite în funcție de relieful continentului și de dimensiunile rețelei hidrografice. În comparație cu alte mări europene, bazinul hidrografic al Mării Negre este cel mai extins și mai complex. Raportul suprafață bazinală / suprafață marină relevă în bună măsură importanța proceselor fluviale în structura și funcționarea acvatoriului (E. Vespremeanu, 1992). Astfel, Ia o suprafață a Mării Negre de 466 200 km 2 revine o suprafață a bazinulul hidrografic de 2 405 000 km 2 , ceea ce înseamnă o suprafață bazinală de 5,15 km 2 pentru fiecare km 2 de mare. Acest lucru are consecințe majore în morfologia bazinului, distribuția sedimentelor, salinitatea apei etc.

3.1.2. BAZINUL DUNĂRII

Bazinul Dunării (817 000 km 2 ) reprezintă 43,57% din suprafața totală a bazinului Mării Negre influențând esențial compartimentul vestic al acesteia. Structural și tectonic, bazinul Dunării a evoluat pe 6 domenii: alpin, hercinic, panonic, carpatic, getic și pontic. Bazinul s-a format începând din Mezozoic, în mai multe etape, ca urmare a jocului factorilor tectonici, marini și subaerieni. Orogeneza alpină, ultima din șirul ciclurilor tectonice generatoare de munți, este cea care

23

și subaerieni . Orogeneza alpină, ultima din ș irul cicluril or tectonice generatoare de munț i,

Modulul 3

Modulul 3 clădește scheletul bazinului Dunării într - o perioadă de circa 230 mil ioane de

clădește scheletul bazinului Dunării într-o perioadă de circa 230 milioane de ani. În toate fazele orogenezei alpine s-a menținut în partea centrală a lanțului muntos alpino-carpatic, un șir de depresiuni care comunicau între ele: depresiunile Bavariei, Moraviei, Pannonică și Transilvană în comunicare, prin strâmtoarea de la Porțile de Fier, cu bazinele Getic, Euxinic și apoi cu bazinele Caspic și Aral. Toate aceste depresiuni au funcționat ca bazine marine până la sfârșitul Pliocenului, adică până în urmă cu cca. 2,5 milioane de ani. Pe măsură ce munții se edificau și se înălțau, se organizau rețelele hidrografice independente care debușau în lacurile și mările interioare. La începutul Cuaternarului, apele se retrag pe fundul depresiunilor Pannonică și Getică. În spațiile proaspăt exondate se formează o arteră colectoare, din ce în ce mai însemnată, care va deveni fluviul Dunărea (E. Vespremeanu, 1992). Bazinul superior se formează primul. Colectorul adună afluenți din Alpi, din Munții Pădurea Neagră, Munții Pădurea Boemiei și din Colinele Moraviei, drenează depresiunile Bavariei și Vienei, traversând pragul de la Devin, locul în care Alpii joncționează cu Carpații. Bazinul mijlociu se formează în etapa a doua. Trecând prin poarta de la Devin, Dunărea pătrunde în Depresiunea Pannonică, ocupata încă de mlaștinile rămase după retragerea apelor lacului cu acelasi nume. Regiunea este afectată de scufundări tectonice lente. Procesele de sedimentare sunt foarte active, depunându-se cantități mari de pietrișuri din Carpați și din Alpii Dinarici, Dunărea meandrează larg prin centrul depresiunii, primește afluenți noi și se îndreaptă spre trecerea prin Carpați care va deveni ulterior Defileul Porțile de Fier. Bazinul inferior se formează ultimul. Intrând în Depresiunea Getică, Dunărea urmează Marea Getică, în retragere. Numărul mare de afluenți veniți din Carpați forțează fIuviul să se mențină cât mai la sud, pe contactul cu Platforma Prebalcanică și cu Podișul Dobrogei. Fluviul trece apoi prin poarta de la Galați debușând spre bazinul Euxinic, printr-un golf larg situat în marginea nordia Depresiunii Predobrogene. Toate aceste procese s-au desfășurat în ultimii 1,5 milioane de ani. Holocenul, ultima parte a Cuaternarului (ultimii 10 000 de ani), este perioada în care se definitivează bazinul fluviulul în forma lui prezentă. Treptat, nivelul Mării Negre tinde a se stabili Ia cota actuală față de care înregistrează oscilații ușoare. Se ajunge deci la un nivel de bază unic pentru întregul bazin, ceea ce va impune evoluția unitară a talvegului Dunării și implicit, a afluenților. În cursul inferior se formează Lunca și Delta Dunării. În ultimii 2 000-2 500 de ani întregul bazin intră sub incidența activităților umane, manifestate prin despăduriri și expansiunea agriculturii. Apar viiturile catastrofale, iar debitele solide cresc de zeci de ori. În ultimii 100 de ani, acțiunea activităților umane se intensifică prin amenajări (indiguiri, desecări, construcția barajelor în spatele cărora se formează lacuri de acumulare) care artificializează complet întregul regim al scurgerii, ca și morfologia, structura și funcționarea albiei majore. Cei 2863 km ai fluviului sunt împărțiți după criterii geografice în trei sectoare:

Dunărea de Sus, Dunărea de Mijloc și Dunărea de Jos. Dunărea de Sus este cuprinsă între Kilometrul 2863 (Donaueschingen) și Kilometrul 1791 (Devin). Suprafața bazinului este de 240 000 km 2 , ceea ce reprezintă 29% din total. Diferența de altitudine între izvor și Devin este de 360 m. Sectorul se suprapune Europei Hercinice și Europei Alpine. Până la Regensburg Dunărea primește afluenți mici, atât din Munții Pădurea Neagră și Munții Pădurea Boemiei, cât și din Alpii Bavariei (mai important este Râul Lech), astfel încât aici atinge un debit de 432 m 3 /s. În aval de Passau, Innul aduce din Alpi un debit de 810 m 3 /s. La Lintz, debitul Dunării atinge 1060 m 3 /s. La ieșirea din sectorul superior, Dunărea are deja un debit mediu de 2 000 m 3 /s (30,7% din debitul mediu multianual la intrarea în Delta Dunării). Dunărea de Mijloc este cuprinsă între Kilometrul 1791 (Devin) și Kilometrul 1074 (Baziaș). Suprafața acestei părți a bazinulul este de 360 000 km 2 (45% din total). Sectorul se suprapune domeniilor Alpin, Pannonic și Carpatic. Diferența de altitudine între Devin și Baziaș este de numai 74 m. Principalii afluenți sunt Drava (670 m 3 /s), Sava (1 460 m 3 /s), Morava (210 m 3 /s), care vin din Alpii Austriei și Alpii Dinarici, precum

24

Modulul 3

și Tisa (814 m3/s), din Carpați. Datorită acestui aport substanțial, debitele cresc de Ia 2000 m3/s la 5 500 m3/s (la Baziaș), ceea ce reprezintă 84% din debitul mediu la intrarea în deltă. Dunărea de Jos începe la Baziaș (Kilometrul 1074) și se termină la gurile de vărsare în Marea Neagră. Suprafața bazinului în acest sector este de 217 000 km2, ceea ce reprezintă 26% din total. Sectorul acesta se suprapune domeniilor Carpatic, Balcanic, Getic, Moldav, Dobrogean, de unde rezultă complexitatea geografică maximă față de întregul bazin. În acest ultim sector se identifică, prin personalitatea geografică specifică, trei părți: Defileul Dunării (Dunărea Carpatică – între Baziaș și Drobeta Turnu Severin, 163 km, cu o alternanță de bazinete depresionare și îngustări), Dunărea Getică (între Drobeta Turnu Severin și Călărași, cu trei sectoare distincte de luncă: Gruia – Calafat, Calafat – Turnu Măgurele și Turnu Măgurele - Călărași) și Dunărea Pontică (care a evoluat sub controlul oscilațiilor de nivel ale Mării Negre din Holocen, cu trei subdiviziuni: Călărași – Brăila, Brăila – Ceatal Izmail și Delta Dunării) (E. Vespremeanu,

1992).

Unitatea de învăţare 3.2.

CLIMA DIN REGIUNEA MĂRII NEGRE

Marea Neagră se află în zona temperată, clima de deasupra acvatoriului fiind influențată hotărâtor de principalii centri barici care guvernează circulația generală a atmosferei Europei de Sud-Est: Anticiclonul Subtropical al Azorelor și Anticiclonul Continental Eurasiatic, Ia care se adaugă activitatea ciclonică din nordul Oceanului Atlantic și a celui din Marea Mediterană (Șt. Stoenescu, 1960). Clima Mării Negre prezintă, pe cea mai mare parte a suprafeței, caracter semiarid, evaporația fiind de 300-400 km 3 / an, iar cantitatea de precipitații de numai 225-300 km 3 /an (G. Bakan și H. Buyukgungor, 2000). Relieful continental din jurul Mării Negre determină distribuția foarte neuniformă a factorilor dinamici ai climei deasupra acvatoriului. Poziția bazinului Mării Negre cu deschidere largă, pe cea mai mare parte a laturii nordice, spre stepele Pontice de unde pătrund facil masele de aer continentale uscate și reci, barajul lanțului Munților Carpați care reduce mult penetrarea influențelor oceanice din vest, barajul eficient al lanțului Munților Caucaz care creează condiții de adăpost pe toată latura nord-estică și estică față de influențele excesiv continentale din nord-est, prezența, în sud, a Munților Pontici și a Podișulul Anatoliei determină un anumit model de distribuție spațială a parametrilor climatici. Vara, temperatura aerului este relativ uniformă, diferențierile făcându-se numai la nivelul zecimilor de grad (Fig. 11b). Precipitațiile sunt mai evident diferențiate (Fig. 12b). larna, temperatura aerului este foarte diferențiată, minimele fiind de -0,7°C, în colțul nord-vestic, iar maximele de 6,9°C, în sud-estul bazinului (Fig. 11a). Precipitațiile prezintă o distribuție extrem de diferită în cadrul bazinului, între sub 40 mm, în nord- vest, și peste 140 mm, în sud-est (Fig. 12a). Rezultă că, în funcție de distribuția spațială a deschiderilor și a barierelor continentale, se diferențiază evident trei compartimente cu climă specifică: vestic, central și estic, fiecare cu un sector nordic și sudic. Compartimentul vestic este larg deschis spre nord și nord-est, de unde provin influențele continentale excesive specifice stepelor pontice. În cadrul acestui compartiment se diferențiază două sectoare, nordic și sudic. Sectorul nordic se caracterizează prin iernă reci și uscate, cu vânturi puternice. Temperatura medie multianuală a lunii ianuarie crește cu un gradient de 3,7°C, de Ia -0,6/-0,7°C, în Golful Fidonisi, Ia 3°C, în largul Str. Bosfor. Precipitațiile atmosferice variază între 38 și 50 mm. Evaporarea variază între 30 și 80 mm în timpul iernii. Verile sunt moderat de calde, în luna lulie temperatura medie multianuală este distribuită mult mai uniform, gradientul schimbării fiind de numai 0,5-0,6°C. Precipitațiile au valori moderate, variind între 25 și 35 mm, iar evaporarea prezintă valori între 80 și 130 mm. Mediile anuale ale precipitațiilor variază între 350 și 600 mm, iar ale evaporației, între 975 și 800 mm.

25

Mediile anuale ale precipitațiilor variază între 350 și 600 mm, iar ale evaporației, î ntre 975

Modulul 3

Modulul 3 Compartimentul estic este situat la adăpostul Munților Caucaz, ceea ce se materializează în specificul

Compartimentul estic este situat la adăpostul Munților Caucaz, ceea ce se materializează în specificul climatic prin temperaturi medii anuale de 14-15°C, cu ierni calde și relativ umede și veri moderate și umede. Acest compartiment este mai omogen din punct de vedere al repartiției temperaturilor, dar bine diferențiat în privința distribuției precipitațiilor și a eevaporării. Astfel, în nordul compartimentului estic, precipitațiile medii lunare variază între 25 și 100 mm, iar evaporarea între 35 și 200 mm, pe când în sudul acestui compartiment precipitațiile medii lunare variază între 80 și 200 mm, iar evaporarea, între 70 și 110 mm. Media anuală a precipitațiilor este de 600 mm, în nordul compartimentului estic, și de 1700 mm, în sud. Media anuală a evaporării este de 1 290 mm, în nord, și de 785 mm, în sud. Local se diferențiază condiții climatice asemănătoare celor subtropicale, dar acestea sunt datorate exclusiv adăpostului oferit de Munții Caucaz, ca și de relieful cu văi adânci orientate spre sud - vest și cu depresiuni adăpostite. În nici un caz nu putem vorbi de un climat subtropical în bazinul Mării Negre.

vorbi de un climat subtropical în bazinul Mării Negre. Fig. 11. Distribuția temperaturii medii a aerului

Fig. 11. Distribuția temperaturii medii a aerului în lunile (a) Februarie și (b) August (The Black Sea Environment, 2008)

Compartimentul central prezintă trăsături climatice de tranziție. Din datele prezentate mai sus rezultă diferențele mari între cele două compartimente extreme, unul sub influența maselor de aer continentale, celălalt la adăpostul Munților Caucaz, și caracterul de tranziție al compartimentului central.

Diferențele cele mai semnificative se înregistrează în cantitățile de precipitații din sectorul nord-vestic și din sectorul sud-estic, care exprimă rolul esențial al barierei lanțului Munților Caucaz. Astfel, în colțul nord-estic, la 46°28' lat. N și 30°10' long. E, suma anuală a precipitațiilor atmosferice este de 370-380 mm, în partea centrală a

26

Modulul 3

Mării Negre, la 43°50' și 33°27', este de 340-350 mm, iar în colțul sud-estic, la 41°55' și 41°15', de 1 700-1 900 mm (E. Vespremeanu, 2004).

și 41°15', de 1 700-1 900 mm (E. Vespremeanu, 2004). Fig. 12. Distribuția precipitațiilor medii lunare

Fig. 12. Distribuția precipitațiilor medii lunare (mm/lună) în lunile (a) Februarie și (b) August (The Black Sea Environment, 2008)

Vântul și procesele eoliene deasupra mării au importanță deosebită, determinând morfologia și dinamica valurilor, starea apelor în stratul de amestec, circulația de suprafață, procesele superficiale de amestec și chiar circulația prin Str. Bosfor.

Principalii centri barici care influențează dinamica atmosferei deasupra Mării Negre sunt (G. Bakan și H. Buyukgungor, 2000):

• vara se resimte influența Anticiclonului Azore și a ciclonului din Golful Persic; • iarna se manifestă centrul de presiune înaltă din Asia, centrul de joasă presiune din regiunile arctice și centrii barici din bazinul Mării Mediterane. În aceste condiții, intensificările de vânt din timpul iernii au direcție dominantă din nord-nord-est, în compartimentele vestic și central, și din sud și sud-vest, în compartimentul estic. Pe coasta României, furtunile violente sunt consecinţa pătrunderii ciclonilor mediteraneeni cu traiectorii trans-balcanice în spaţiul Mării Negre, în intervalul noiembrie – martie, unde primesc o cantitate mare de energie de pe suprafaţa mării, sub forma vaporilor de apă, ce determină intensificarea vântului în cadrul ciclonului; excepţie face partea centrală a ciclonului (ochiul ciclonului) în care aerul se deplasează ascendent, iar viteza vântului e redusă.

27

centrală a ciclonului (ochiul ciclonului) în care aerul se deplasează ascendent, iar viteza vântului e redusă.

Modulul 3

Modulul 3 Furtunile puternice suflă predominant dinspre NE (onshore), iar pe măsură ce ciclonul avansează în

Furtunile puternice suflă predominant dinspre NE (onshore), iar pe măsură ce ciclonul avansează în Marea Neagră (deplasându-se către NE sau N) direcţia vântului, observată într-o locaţie fixă, se roteşte retrograd - dinspre NE către N şi NV - şi scade în intensitate atunci când vântul începe să sufle dinspre interior (offshore). Furtunile sudice (când vântul bate dinspre SV, S sau SE) au o frecvenţă şi intensitate mult mai reduse decât cele nordice şi se produc pe fondul ciclonilor mediteraneeni cantonaţi în părţile centrală şi estică a Mării Mediterane sau în Marea Egee. Ambele reprezentări indică o frecvenţă foarte scăzută pentru furtunile dezvoltate pe direcţii transversale (E şi V); practic, furtunile dezvoltate perpendicular dinspre larg (onshore), care au cel mai ridicat potenţial de inundare / eroziune a ţărmului, au în schimb o proporţie de doar 1% cuprinsă exclusiv din furtuni de gradul I şi II. Furtunile marine sunt mai frecvente şi mai puternice în timpul iernii deoarece atunci se produc cele mai pronunţate diferenţe de temperatură şi densitate dintre masele de aer de origine continentală şi marină (oceanică). Frecvenţa medie lunară a zilelor cu furtună, calculată pentru mai bine de 50 ani (1961 – 2012) la staţia Sulina, este de peste 5 zile/lună în intervalul octombrie – martie şi de peste 7 zile/lună în decembrie ianuarie (Fig. 13A). În funcţie de viteza şi durata vântului au fost propuse 5 categorii (clase) de furtuni (Tabel 1). Numărul mediu de furtuni este de 29/an, dintre care cele puternice (severe) sunt în număr de 3/an (Zăinescu şi Vespremeanu-Stroe,

2014).

Categoria

I

II

III

IV

V

Condiţii minime*

≥10 m/s,

≥15 m/s,

≥20 m/s,

≥24 m/s,

≥28 m/s,

(viteză, durată)

≥24 h

≥12 h

≥6 h

≥6 h

≥2 h

Număr total

862

446

99

24

7

Frecvenţa (%)

59.9

31

6.9

1.7

0.5

Înălţimea valurilor

(Hs)

1.5 2.5 m

2.5 4 m

4 5 m

5 7 m

> 7 m

Frecvenţa anuală

(furtuni/an)

17.24

8.92

1.98

0.48

0.14

0.06

0.11

0.5

2.08

7.14

Interval mediu de recurenţă (ani)

Tabel 1. Descrierea categoriilor de furtună pentru coasta românească a Mării Negre (Zăinescu şi Vespremeanu-Stroe, 2014)

În timpul celor severe, viteza vântului depăşeşte 20 m/s, iar valurile ating înălţimi de 4 – 7 m în larg, producând eroziuni semnificative la nivelul unităţilor emerse ale ţărmului: plaje, dune, faleze, insule barieră. Majoritatea acestor furtuni cu impact major asupra litoralului ating maximul potenţialului morfosculptural pe direcţiile ENE şi NE (Fig. 13C). Foarte interesantă este dispunerea direcţiilor rezultante ale furtunilor în funcţie de intensitatea acestora. La nivelul global al furtunilor (toate categoriile), chiar dacă minoritare, furtunile sudice au totuşi o frecvenţă semnificativă, cu puţin peste 20% din total. Dacă însă selectăm doar furtunile puternice (severe), respectiv categoriile III, IV şi V, ponderea furtunilor sudice devine infimă (< 5%), pe fondul creşterii frecvenţei furtunilor nordice la ca. 96% (Fig. 13C). Variabilitatea temporală a furtunilor indică două intervale stormice active: 1965- 1979, şi 1994 - 2005 şi două intervale calme: 1979 – 1994 (calm moderat) şi 2005 – 2014 (foarte calm). Ultimul interval (2005-2014) reprezintă o anomalie negativă excepţională, frecvenţa furtunilor ajungând de 2 ori mai mică decât media multidecadală, iar indicele de impact morfologic (SIP) de circa 3 ori mai redus (Fig. 14). Toate aceste intervale se găsesc într-o corelaţie inversă (negativă) destul de puternică

28

Modulul 3

cu Oscilaţia Nord-Atlantică - NAO (r = - 0.76), ceea ce reflectă controlul exercitat de
cu Oscilaţia Nord-Atlantică - NAO (r = - 0.76), ceea ce reflectă controlul exercitat de
principalul sistem de variabilitate climatică din emisfera nordică asupra frecvenţei şi
intensităţii furtunilor de iarnă de pe litoralul românesc al Mării Negre (Vespremeanu-
Stroe şi Tătui, 2012; Zăinescu şi Vespremeanu-Stroe, 2014).

Fig. 13. A. Frecvenţa medie lunară a zilelor de furtună; B. Topul celor mai puternice 10 furtuni (cu o perioadă de recurenţă de 5 ani) calculat după indicele de severitate a vântului (cuantifică doar viteza vîntului, nu şi direcţia faţă de ţărm); C. Rozele furtunilor calculate pentru toate furtunile (sus; v ≥ 10 m/s) sau doar pentru cele severe (jos; v ≥ 20 m/s). Pentru analize s-au folosit datele de vânt orare de la staţia Sulina din intervalul 1961 2012.

orare de la staţia Sulina din intervalul 1961 – 2012. Fig. 14. Co- evoluţia stormicităţii (SSI

Fig. 14. Co-evoluţia stormicităţii (SSI – indicele de severitate a furtunilor) pe coasta Deltei Dunării şi a indicelui Oscilaţiei Nord Atlantice (NAOI) în intervalul 1962-2012.

29

Modulul 3

Unitatea de învăţare 3.3.

BILANȚUL HIDRIC

Bilanțul hidric al Mării Negre a preocupat oceanografii încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea (J.B. Spindler, 1896, 1899) și a fost reluată de 33 autori în 27 lucrări apărute în secolul al XX-lea. Dificultățile estimărilor cantitative ale componentelor de intrare și de ieșire ale bilanțului, mai ales la nivelul precipitațiilor atmosferice și evaporării, au determinat existența unor date cantitative foarte diferite ale parametrilor bilanțului hidric. Ecuația bilanțului hidric, în forma care ia în calcul intrările și ieșirile, este:

forma care ia în calcul intrările și ieș irile, este: Q + P + K +

Q + P + K + B = E + K 1 + B 1

unde:

Q = intrările fluviale; P = intrări din precipitațiile atmosferice; K = intrări prin Str. Bosfor; B = intrări prin Str. Kerci din M. Azov; E = ieșirile prin evaporare, K 1 = ieșirile prin Str. Bosfor; B 1 = ieșirile prin Str. Kerci spre M. Azov.

lntrările fluviale reprezintă componenta care poate fi calculată cu mai multă acuratețe în comparație cu toate celelalte, datorită numeroaselor stații hidrologice existente pe majoritatea fluviilor și râurilor afluente Mării Negre. Intrările din precipitații atmosferice sunt mult mai dificil de calculat atât din cauza heterogenității distribuției precipitațiilor deasupra mării, cât și din cauza sărăciei fondului de date. Cantitatea medie multianuală de apă intrată din precipitații estimată variază între o minimă de 119 km 3 pe an (E.V. Soliankin, 1963; C. Bondar, 1986) și o maximă de 300 km 3 pe an (E. Ozturgut, 1971; U. Unluata et al.,1990). Estimarea intrărilor și ieșirilor prin strâmtoarea Bosfor diferă, de asemenea, mult de la autor la autor. Intrările prin Bosfor în Marea Neagră sunt evaluate de H.U. Sverdrup (1942), G.J.W. Neuman și E. Roseman (1954), A.K. Leonov (1960) și D.la. Berembeim (1960) la 192-193 km 3 /an, de I. Soliatkin (1963) la 176 km 3 /an, de G. Șerpoianu (1973) Ia 123 km 3 /an, de C. Bondar (1986) Ia 203 km 3 /an și de U. Unluata și colab. (1990) la 312 km 3 /an, de E. Ozsoy și U. Unluata (1997) la 305 km 3 /an. leșirile din Marea Neagră prin Bosfor spre Marea Mediterană sunt evaluate de I.B. Spindler (1896) la 416 km 3 /an, de H.U. Sverdrup (1942) la 397 km 3 /an, de G.J.W. Neuman și E. Roseman (1954) la 462 km 3 /an, de I. Soliatkin (1963) Ia 340 km 3 /an, de Gh. Șerpoianu (1973) Ia 260 km 3 /an, de C. Bondar (1986) la 371 km 3 /an, de U. Unluata și colab. (1990) Ia 612 km 3 /an, de E. Ozsoy și U. Unluata (1997) la 605 km 3 /an. lntrările din M. Azov sunt evaluate între un minim de 22 km 3 /an (I.A. Reșetnickov, 1992) și un maxim de 95 km 3 /an (A.K. Leonov, 1960), iar ieșirile din Marea Neagră spre M. Azov, între un minim de 29 km 3 /an (Rojdestvenski, 1971) și un maxim de 70 km 3 /an (Leonov, 1960). Aceleași diferențe mari apar și în calculul ieșirilor, prin evaporare. Tabelul 2 prezintă estimările efectuate de mai mulți autori asupra componentelor bilanțului hidric, cu mențiunea că este vorba exclusiv de tentative de evaluare a bilanțului apelor Mării Negre, se pare cu preocuparea pentru un rezultat care să exprime un bilanț perfect echilibrat. Fiecare dintre componentele bilanțulul prezintă variabilitate accentuată lunară, sezonieră și anuală, mai ales în funcție de condițiile climatice din bazinul hidrografic aferent Mării Negre și din spațiul marin propriu-zis.

30

Modulul 3

Modulul 3 Tabel 2. Componentele bilanțului hidric al Mării Negre după diferiți autori ( The rivers
Modulul 3 Tabel 2. Componentele bilanțului hidric al Mării Negre după diferiți autori ( The rivers

Tabel 2. Componentele bilanțului hidric al Mării Negre după diferiți autori (The rivers of the Black Sea, EEA Technical Report)

Dicţionar

Ciclon Regiune a sistemului baric în care presiunea scade de la periferie spre centru, iar masele de aer au o mișcare convergentă pe orizontală și ascendentă pe verticală.

31

la periferie spre centru, iar ma sele de aer au o mișcare convergentă pe orizontală și

Modulul 3

Surse documentare

Vespremeanu, E., 2005. Geografia Mării Negre. Editura Universitară. București. Vespremeanu-Stroe, A., Preoteasa L., Tătui, F., 2014. Oceanografie fizică. Editura Ars Docendi, București.

Întrebări de verificare

1. Bazinul hidrografic al Mării Negre – caracterizare și componente.

2. Explicați consecințele raportului dintre suprafața bazinului hidrografic al Mării

Negre și suprafața efectivă a Mării Negre.

3. Clima Mării Negre – caracterizare generală.

4. Distribuția temperaturii aerului în Marea Neagră.

5. Distribuția precipitațiilor în Marea Neagră.

6. Bilanțul hidric al Mării Negre.

32

aerului în Marea Neagră . 5. Distribuția precipitațiilor în Marea Neagră. 6. Bilanțul hidric al Mării
aerului în Marea Neagră . 5. Distribuția precipitațiilor în Marea Neagră. 6. Bilanțul hidric al Mării

Modulul

4

Modulul 4 Conţinu t: EVOLUȚIA NIVELULUI MĂRII NEGRE Unitatea de înv ă ţ are 4.1. Evoluția
Modulul 4 Conţinu t: EVOLUȚIA NIVELULUI MĂRII NEGRE Unitatea de înv ă ţ are 4.1. Evoluția

Conţinut:

EVOLUȚIA NIVELULUI MĂRII NEGRE

Unitatea de învăţare 4.1. Evoluția pre-Cuaternară a acvatoriului Mării Negre Unitatea de învăţare 4.2. Evoluția acvatoriului Mării Negre în Pleistocen Unitatea de învăţare 4.3. Evoluția acvatoriului Mării Negre în Holocen Unitatea de învăţare 4.4. Oscilațiile recente ale nivelului Mării Negre 4.4.1. Oscilațiile nivelului Mării Negre pe coasta românească

Obiective:Oscilațiile nivelului Mării Negre pe coasta românească  Explicar ea factorilor care influențează evoluția

Explicarea factorilor care influențează evoluția nivelului Mării Negre;

Cunoaşterea evoluției nivelului Mării Negre în Pleistocen și Holocen;

Cunoaşterea oscilațiilor prezente ale nivelului Mării Negre.

er ea oscilațiilor prezente ale nivelului Mării Negre . Cuvinte cheie: Marea Sarmatică, Marea Meotică, Marea-lac

Cuvinte

cheie: Marea Sarmatică, Marea Meotică, Marea-lac

Ponțiană, transgresiune, regresiune, inundare catastrofală, oscilații de nivel.

Unitatea de învăţare 4.1.

EVOLUȚIA PRE-CUATERNARĂ A ACVATORIULUI MĂRII NEGRE

4.1. EVOLUȚIA PRE - CUATERNARĂ A ACVATORIULUI MĂRII NEGRE Cunoașterea evoluției Mării Negre presupune analiza a

Cunoașterea evoluției Mării Negre presupune analiza a două aspecte: evoluția morfogenetică prin care s-a ajuns la stadiul actual al bazinului, prezentată succint în Unitatea de învățare 2.2, și evoluția acvatoriului, adică succesiunea de evenimente care au culminat cu modelul actual al masei de apă din bazin. Problema evoluției acvatoriului Mării Negre de la sfârșitul Neogenului până în prezent a format obiectul a numeroase studii și reconstituiri pe baza analizei și datării vârstei formațiunilor sedimentare transgresive. În Miocenul Superior (Messinian), acvatoriul făcea parte din Marea Sarmatică extinsă din Bazinul Viennei, Bazinul Pannonic, prin strâmtoarea de la Porțile de Fier, Bazinul Getic, peste actuala câmpie costieră a Mării Negre, până în bazinele Caspic și Aral (Fig. 15). La începutul Pliocenului, Marea Sarmatică se fragmentează în bazine mai mici, printre care și Marea Meotică, care ocupa bazinul actual adânc al Mării Negre

33

Modulul 4

conectată la restul Oceanului Planetar și extinzându-se mult spre nord, peste Câmpia Costieră a Mării Negre și continuându-se, prin Culoarul Manici cu bazinele Caspic și Aral (Fig. 15). Marea Meotică era un acvatoriu marin tipic, cu ape care aveau salinitate de 34-35‰ și cu biosfera dominată de specii marine.

de 34- 35‰ și cu biosfera dominată de specii marine. Fig. 15. Difer ite stadii în
de 34- 35‰ și cu biosfera dominată de specii marine. Fig. 15. Difer ite stadii în

Fig. 15. Diferite stadii în evoluția acvatoriului Mării Negre în Miocen și Pliocen

Spre sfârșitul Pliocenului, acvatoriul Mării Negre se restrânge trecându-se la marea-lac Ponțiană, fără legătură cu Oceanul Planetar, păstrând legătura numai cu Bazinul Caspic (Fig. 15). Apele erau dulci, cu viețuitoare dulcicole, prezente în fauna actuală ca relicte pontice. La începutul Cuaternarului, Marea Neagră este un lac izolat, cu apă dulce, aflat sub influența schimbărilor climatice majore specifice alternanței perioadelor glaciare cu cele interglaciare.

34

Modulul 4

Modulul 4 Unitatea de în văţ are 4.2. EVOLUȚIA ACVATORIULUI MĂRII NEGRE ÎN PLEISTOCEN Din punct

Unitatea de învăţare 4.2.

EVOLUȚIA ACVATORIULUI MĂRII NEGRE ÎN PLEISTOCEN

Din punct de vedere geografic, interesează oscilațiile nivelului apelor, tipul acvatoriului (lacustru sau marin), precum și legătura cu bazinele alăturate (Marea Caspică și Marea Mediterană). lstoria cuaternară a acvatoriului Mării Negre este legată de schimbările climatice și tectonice din cadrul bazinulul, precum și din regiunile înconjurătoare. Sunt bine cunoscute condițiile climatice din Pleistocen, care se caracterizează prin succesiunea perioadelor glaciare cu perioadele interglaciare, ceea ce induce succesiunea fazelor transgresive cu cele regresive. Clima din Holocen (ultimii 10 000 ani) prezintă oscilații cu amplitudine mai mică, dar suficiente pentru a afecta, fie și numai prin procese sterice, nivelul apelor, generând serii de emergențe și submergențe pe o secvență generală transgresivă, după modelul lui R. Faibridge (1965). Regimul tectonic este activ atât în partea centrală a bazinului, unde predomină subsidența, cât și pe margini, unde alternează procesele de ridicare cu cele de subsidență. Admițând ipoteza unei subsidențe accelerate în Pleistocenul Mediu (E.T. Degens și A. Paluska, 1974), acvatoriul Mării Negre ar fi fost timp îndelungat un lac puțin adânc legat din timp în timp cu Marea Mediterană, adâncirea sa datorându-se unor procese tectonice recente. Legătura cu Marea Mediterană, prin strâmtorile Bosfor și Dardanele și prin Mările Marmara și Egee s-a realizat nu numai în funcție de nivelul apelor, dar și în funcție de morfologia celor doua strâmtori, afectate de procesele tectonice foarte intense desfășurate pe aliniamentul faliilor și bazinelor din spațiul Est Anatolian. Înainte de deschiderea Strâmtorii Bosfor, legătura dintre Marea Neagră și Marea Marmara s-a realizat prin culoarul marin Sakarya (M. Phannenstiel, 1944; E. Gokașan și colab., 1997; A.E. Aksu și colab., 2002; R.N. Hiskott și colab. 2002; F.Y. Oktoy și colab.,

2002).

Legătura cu Marea Caspică a funcționat cu intermitență pe aliniamentul Culoarului Manici, activ încă din Sarmațian. Potrivit concluziilor din stadiul actual al cunoașterii, evoluția acvatoriului Mării Negre a trecut printr-o succesiune de cinci etape: Ceauda, Paleo-Euxinică, Uzunlar, Karangat și Neo-Euxinică, fiecare cu unul sau mai multe stadii transgresiv-regresive și cu mai multe faze de submergență și emergență. Sunt prezentate mai jos principalele trăsături ale etapelor și stadiilor de evoluție a acvatoriului Mării Negre în Cuaternar pe baza datelor din literatura de specialitate din ultimii 100 ani sintetizate de E. Vespremeanu (2003), cu mențiunea că vârstele și limitele dintre etape și stadii sunt încă departe de a fi stabilite cu precizie din cauza

lipsei datărilor formațiunilor sedimentare prin tehnici sigure. Etapa Ceauda, desfășurată timp de cca. 350 000 de ani, între 750 000 și 400 000 de ani B.P. (B.P. Before Present, "înainte de prezent"; se raportează la anul 1950). În această etapă, acvatoriul a trecut prin două stadii:

Stadiul transgresiunii Ceauda, desfășurat în interglaciarul Gunz-Mindel (între

cca. 750 000 și cca. 500 000 de ani B.P.), cu trei faze în care nivelul apelor depășea cu puțin pe cel actual, acvatoriul Mării Negre fiind în legătură cu Marea Caspică și cu Marea Mediterană. Fauna era formată din specii pontice relicte și din specii mediteraneene.

Stadiul regresiunii Post-Ceauda, desfășurat în timpul glaciațiunii Mindel (între

cca. 500 000 și cca. 450 000 de ani B.P.), în care nivelul apelor scade cu cca. 65-70 m sub nivelul actual, acvatoriul prezentându-se ca un lac izolat cu apă dulce.

Etapa Paleo-Euxinică, desfășurată timp de cca. 125 000 ani, între cca. 450 000 de ani B.P. și cca. 325 000 de ani B.P., cu două stadii:

35

Modulul 4

Modulul 4 Fig. 16. Diferite stadii în evoluția acvatoriului Măr ii Negre în Pleistocen • Stadiul
Modulul 4 Fig. 16. Diferite stadii în evoluția acvatoriului Măr ii Negre în Pleistocen • Stadiul
Modulul 4 Fig. 16. Diferite stadii în evoluția acvatoriului Măr ii Negre în Pleistocen • Stadiul
Modulul 4 Fig. 16. Diferite stadii în evoluția acvatoriului Măr ii Negre în Pleistocen • Stadiul

Fig. 16. Diferite stadii în evoluția acvatoriului Mării Negre în Pleistocen

Stadiul transgresiunii Paleo-Euxinice (numită și Euxinul Vechi) corespunzător interglaciarului Mindel-Riss I, între cca. 450 000 și cca. 375 000 de ani B.P., când nivelul apelor crește cu puțin peste nivelul actual, refăcându-se legătura cu Marea Mediterană. • Stadiul regresiunii Paleo-Euxinice, între 375 000 și 325 000 de ani B.P., cu amplitudine de cca. -5 m și durată de numai cca. 25 000 de ani, pe o secvență climatică mai rece din interglaciarul Mindel-Riss I.

36

Modulul 4

Etapa Uzunlar, desfășurată timp de cca. 200 000 de ani, între cca. 325 000 și cca. 125 000 de ani B.P. Cea mai mare parte a autorilor citați mai sus sunt de acord că în această etapă se succed următoarele stadii transgresive și regresive:

Stadiul transgresiunii Paleo-Uzunlar, între cca. 325 000 și 320 000 de ani B.P.,

când nivelul mării crește peste cotele actuale intrând în legătură cu apele Mării

Mediterane prin Culoarul Sakarya.

Stadiu regresiv cu amplitudine mică, între cca. 320 000 și cca. 260 000 de ani

B.P., în care legătura cu Marea Mediterană se întrerupe și se revine la acvatoriul

lacustru izolat.

Stadiul transgresiunii Uzunlar Mediu, desfășurat între cca. 260 000 și 240 000

de ani B.P. în timpul interglaciarului Riss l Riss II, în care se reface legătura cu Marea

Mediterană prin culoarul Sakarya.

ace legătura cu Marea Mediterană prin culoarul Sakarya. • Stadiul regresiv Uzunlar Mediu , între cca.

Stadiul regresiv Uzunlar Mediu, între cca. 240 000 și 185 000 de ani B.P., cu întreruperea legăturii cu Marea Mediterană.

Stadiul transgresiunii Uzunlar Finală desfășurat între cca. 185 000 și cca. 170

000 de ani B.P., în care nivelul mării era cu cca. 5 m peste cel actual, legătura cu Marea

Mediterană realizându-se prin Culoarul Sakarya.

Stadiul regresiunii Post-Uzunlar desfășurat între cca. 170 000 și 120 000 de ani B.P., în timpul căruia nivelul apelor Mării Negre era cu 65-70 m sub cel actual.

Etapa Karangat, desfășurată timp de cca 70 000 de ani, între cca. 120 000 și cca. 50 000 de ani B.P., cu două stadii:

Stadiul transgresiunii Karangat desfășurat între cca. 120 000 și cca. 70 000 de

ani B.P., în timpul lnterglaciarului Riss II-Wurm I, când nivelul apelor a crescut până la

maximum 10 m deasupra cotelor actuale, contactul cu Marea Mediterană fiind foarte activ, prin Culoarul Sakarya.

Stadiul regresiunii Post-Karangat desfășurat între cca. 70 000 și cca. 50 000 de

ani B.P., în timpul perioadei glaciare Wurm I, când nivelul apelor a scăzut până la cca. -

80 m față de cotele actuale.

Etapa Neo-Euxinică, cu o durată de cca. 40 000 ani, desfășurată în timpul succesiunii de glaciațiuni și interglaciațiuni specifice intervalului Wurm și perioadei postglaciare care a urmat. În această etapă au fost identificate următoarele stadii:

Stadiul transgresiunii Surojski desfășurat între cca. 50 000 și cca. 28 000 de ani

B.P., în timpul interglaciarului Wurm I Wurm II, nivelul apelor crescând de la cca. -80

m la cca. -10 m față de cotele actuale.

Stadiul regresiunii Post-Surojski desfășurat între cca. 28 000 și cca. 20 000 de

ani B.P., în timpul glaciațiunilor Wurm II și Wurm III, când nivelul apelor scade până la

cca. -110

Stadiul transgresiunii Neo-Euxinice Târzii desfășurat între cca. 20 000 de ani

B.P. și actual. Acest stadiu corespunde transgresiunii Flandriene din Oceanul Atlantic și

Marea Mediterană și se suprapune perioadei postglaciare de Ia sfârșitul Pleistocenului și din Holocen.

-130 m.

Unitatea de învăţare 4.3. EVOLUȚIA ACVATORIULUI MĂRII NEGRE ÎN HOLOCEN

Evoluția holocenă a acvatoriului Mării Negre este tratată în prezent prin două grupe de ipoteze:

O primă ipoteză consideră că acvatoriul Mării Negre a prezentat oscilații pe o curbă continuu transgresivă începând din postglaciar până în prezent.

37

Modulul 4

A doua ipoteză susține o creștere catastrofală a nivelului mării.

Prima

ipoteză

susține

nivelul

Mării

Negre

în

perioada

vârfului

ultimei

glaciațiuni (cca. 20 000 – 18 000 ani B.P.) se afla la:

• 150 m (W. Ryan și colab., 1997; C. Winguth și colab., 2000);

• 90 m (N.M. Kaplin și F.A. Scerbakov, 1986; A. Julian și colab., 1987);

• 110 m (P.A. Pirazolli, 1996; A.E. Aksu și colab., 2002).

S-a stabilit că volumul de apă cuprins între nivelul actual al Mării Negre și izobata de 110 m este de 54 000 km 3 . Considerând volumul aportului fluvial actual (350 km 3 pe an), creșterea de nivel ar fi fost reaIizată în numai 155 ani, desigur fără a lua în calcul pierderile prin evaporare și aportul din precipitațiile atmosferice (A.E. Aksu și colab.,

2002).

În prezent se crede, aproape unanim, că nivelul Mării Negre după ultima glaciațiune a evoluat pe o curbă de creștere continuă sau cu mai multe paliere la care nivelul mării staționa o anumită perioadă de timp (Fig. 17).

mării staționa o anumită perioadă de t imp (Fig. 17). Fig. 17. Curbe de nivel ale

Fig. 17. Curbe de nivel ale Mării Negre în ultimii 20.000 ani (din Strechie-Sliwinski, 2007)

Autorii ruși și ucrainieni susțin o creștere transgresivă pe fondul căreia sunt oscilații între 2 și 15 m (A.B. Ostrovski și colab., 1977; C.I. Varuscenko și colab., 1987; A.L. Tshepaliga, 2002). P.A. Pirazzoli (1996) consideră că nivelul a crescut începând cu 17 000 ani în urmă, pe o curbă de creștere lentă. A.E. Aksu și colab. (2002) demonstrează că nivelul mării a început să crească începând de Ia -110 m cu 17 000 ani în urmă, Ia -100 m (15 000 ani în urmă), atingând nivelul actual Ia 5 000 ani în urmă. Pe această curbă glacio-eustatică, autorii identifică două perioade de staționare a nivelului mării. Astfel, între 12 000 și 10 000 ani în urmă nivelul staționează Ia -40 m, iar între 9 000 și 8 000 ani în urmă, nivelul staționează la - 20 m. Explicația este legată de relațiile dintre Marea Neagră și bazinele Mării Mediterane prin Culoarul Sakarya și Str. Bosfor.

38

Modulul 4

Modulul 4 A doua ipoteză , lansată de C.W. Pittman și W.B.F. Ryan în anul 1982,

A doua ipoteză, lansată de C.W. Pittman și W.B.F. Ryan în anul 1982, la care au aderat recent numeroși autori, consideră că, în perioada 9 000 de ani B.P. și 7 200 de ani B.P., Marea Neagră era un lac cu apă dulce al cărui nivel se afla cu 120 156 m sub cel actual (W.B.F. Ryan, C.W. Pittman și colab., 1997). La 7 200 de ani B.P. a avut loc o transgresiune foarte rapidă și intensă datorată invaziei apelor M. Mediterane prin Str. Bosfor. Nivelul apelor a crescut, într-un singur an, de la -120 m (după unii autori), sau de la -156 m (după alții), Ia cca. -10 m față de cotele actuale, autorii asociind această catastrofă naturală cu mitul Potopului Biblic. Ultimele cercetări (Soulet și colab., 2011) au scos în evidență faptul că reconectarea Mării Negre cu Marea Mediterană a avut loc acum cca. 9400 ani (Fig. 18).

Marea Mediterană a avut loc acum cca. 9400 ani (Fig. 18). Fig. 18. Inundarea catastrofală a

Fig. 18. Inundarea catastrofală a Mării Negre acum cca. 9400 ani

Unitatea de învăţare 4.4.

OSCILAȚIILE RECENTE ALE NIVELULUI MĂRII NEGRE

Analizele efectuate pe serii de timp de 30 până la 130 de ani relevă creșteri ale nivelului mării cu un ritm de 5,66 mm/an la Odessa; 2,02 mm/an la Nikolaev; 0,84 mm/an la Sevastopol; 2,25 mm/an la Novorosiisk; 1,29 mm/an la Tuapse; 0,83 mm/an la Batumi; 5,94 mm/an la Poti (Black Sea Environmental Programme); 2,386 mm/an la Varna (V. Dachev, 2000). Rezultă clar că asistăm, în prezent, Ia creșteri ale nivelului Mării Negre care au ritmuri cuprinse între 0,83 mm/an și 5,66 mm/an, în funcție de diversele compartimente ale coastei. Diferențele foarte mari pot fi explicate numai prin comportamentul izostazic diferit al marginilor continentale. Asemenea procese s-au desfășurat și în trecut, putându- se explica astfel oscilațiile emergente și submergente cu amplitudine destul de mare ale nivelului mării semnalate indubitabil de datele arheologice (E. Vespremeanu, 2003).

4.4.1. OSCILAȚIILE NIVELULUI MĂRII NEGRE PE COASTA ROMÂNEASCĂ

Oscilaţiile de nivel de pe coasta românească a Mării Negre, se pot clasifica (i) după origine: eustatice (reprezentând variaţiile volumului de apă) şi de deformare

39

Modulul 4

(provocate de variaţia formei suprafeţei libere a mării), (ii) după durată: de scurtă durată (denivelări produse de vânt, variaţii ale presiunii atmosferice, seişe şi maree), de durată medie (oscilaţii sezoniere) şi de lungă durată (mişcări eustatice şi izostatice, controlate de factorii climatici, hidrologici şi tectonici), (iii) după ritmicitate: oscilaţii periodice (maree, seişe) şi neperiodice. Din categoria oscilaţiilor de scurtă durată cele mai importante sunt denivelările suprafeţei mării produse de vânt în timpul furtunilor. Aceste oscilaţii au amplitudini mari şi sunt foarte frecvente fiind generate prin acţiunea de frecare a aerului pe suprafaţa mării unde antrenează în mişcare stratul de apă superficial (wind drift). Ca o consecinţă directă, vânturile care bat dinspre larg supraîncarcă apele de ţărm cu masele de apă ale curenţilor de derivă eoliană provocând creşteri de nivel ce ating maximul lângă linia apei, în timp ce vânturile care bat dinspre uscat “împing” marea către larg.

care bat dinspre uscat “împing” marea către larg. Fig. 19. Denivelările mării produse de vânt pe
care bat dinspre uscat “împing” marea către larg. Fig. 19. Denivelările mării produse de vânt pe

Fig. 19. Denivelările mării produse de vânt pe sectoarele de ţărm orientate N-S

Aceste oscilaţii produse de vânt, se adaugă celor induse de valuri (wave setup) care, în cadrul zonei de spargere a valurilor, menţin un nivel ascendent către linia ţărmului; denivelarea pozitivă din zona de spargere faţă de nivelul mării în larg este proporţională cu înălţimea valurilor deferlante. Figura 19 prezintă estimări ale denivelărilor de scurtă durată asociate vânturilor şi spargerii valurilor pentru sectoarele de ţărm orientate aproximativ N-S (delta Chilia I. Sacalin, Chituc – Vama Veche). Se remarcă denivelări semnificative pentru vânturile dinspre larg (NE, E, SE) care produc creşteri ale nivelului mării de până la 35 cm şi 50 cm, în cazul vânturilor de 15 m/s şi 20 m/s. Cele mai mari creşteri se dezvoltă în timpul furtunilor costiere extreme (ex: 16-21 februarie 1979, 21- 25 ianuarie 1998) când nivelul mării a atins maxime de 80 – 90 cm, conform înregistrărilor de la mirele Sfântu Gheorghe şi Constanţa (Vespremeanu-Stroe, 2007). Oscilaţiile de nivel de durată medie sunt determinate în principal de variaţia sezonieră a debitelor Dunării şi secundar de regimul precipitaţiilor şi evaporaţiei din bazinul Mării Negre. Aportul fluvial este cea mai de seamă componentă a bilanţului hidrologic al Mării Negre, care determină variaţii sezoniere şi lunare ale nivelului cu amplitudini de până la 40 cm pe ţărmul deltaic (Sulina, Sfântu Gheorghe) şi 20 cm pe ţărmul sudic românesc (Constanţa; Fig. 20). Nivelele maxime se ating în intervalul aprilie – mai pe ţărmul deltaic şi cu o întârziere de 3 - 4 săptămâni pe ţărmul sudic (mai – iunie), impusă de timpul necesar propagării geostrofice către sud a creşterii nivelului în apele costiere deltaice (Vespremeanu şi colab., 2003). Decalajul temporal al producerii maximelor între cele două sectoare ale coastei româneşti este mărit şi de suprapunerea pe singurul interval, aprilie – iunie, în care vânturile sudice reuşesc să fie asemănătoare ca intensitate şi frecvenţă cu cele nordice, în restul anului fiind net inferioare.

40

Modulul 4

Modulul 4 Fig. 20. Oscilaţiile medii lunare ale nivelului Mării Negre la Constanţa (1933 - 2010);

Fig. 20. Oscilaţiile medii lunare ale nivelului Mării Negre la Constanţa (1933 - 2010); albastru = nivelul mării, roşu = variabilitatea lunară interanuală a nivelurilor lunare

= variabilitatea lunară interanuală a nivelurilor lunare Fig. 21. Evoluţia nivelurilor anuale ale Mării Negre la

Fig. 21. Evoluţia nivelurilor anuale ale Mării Negre la Sulina (1858 – 2010)

În mod paradoxal, celelalte surse de variaţie sezonieră – precipitaţiile şi evaporaţia – se comportă antagonic faţă de regimul hidrologic al marilor râuri tributare. Exceptând coasta vestică a bazinului Mării Negre unde precipitaţiile de vară sunt cele mai bogate, restul precipitaţiilor căzute pe suprafaţa mării atinge maximul în intervalul octombrie - ianuarie, inclusiv pe coasta Caucazului unde se înregistrează cele mai mari cantităţi medii anuale din întreg bazinul. La fel, regimul evaporaţiei – cu un maxim vara în timpul nivelelor mari şi un minim iarna – se comportă în contratimp cu variaţia medie lunară a nivelurilor Mării Negre şi a debitelor Dunării estompând într-o oarecare măsură amplitudinea oscilaţiilor de nivel lunare şi sezoniere. Seişele reprezintă oscilaţii periodice de scurtă durată ale nivelului mării (un corp de apă închis sau semiînchis) generate de un schimb brusc în presiunea atmosferică, o furtună sau o variaţie bruscă a direcţiei şi vitezei vântului. Pe litoralul românesc seişe cu amplitudini de peste 10 cm se înregistrează odată la câţiva ani. Pe baza datelor instrumentale şi a cunoaşterii ansamblului sinoptic se pot analiza două cazuri de seişe foarte puternice care s-au produs pe ţărmul românesc în asociere cu pasajul unor fronturi atmosferice de furtună. În primul caz, noaptea de 28 decembrie 1960, trecerea unui ciclon de la sud spre nord în lungul litoralului a fost acompaniată de un front de apă cu înălţimi de ca. 1m care a inundat jetiurile Sulinei de către Baia de Sud. Mai recent, pe 25 ianuarie 2012 în zona de vărsare a braţului Sfântu Gheorghe, la începutul unei furtuni severe ridicarea indusă de valuri în zona de spargere s-a propagat sub forma seişelor pe gura de vărsare, care s-au amplificat şi a ajuns la amplitudinea de 80 cm în dreptul staţiei hidrometrice Sfântu Gheorghe.

41

Modulul 4

Creşterea multianuală a nivelului mării este una din cauzele favorabile retragerii ţărmurilor pe termen lung. Prima staţie maregraf din Marea Neagră şi una din cele mai vechi din lume este cea amplasată în 1858 la Sulina de către Comisiunea Europeană a Dunării. Şirul lung de date (1858 - 2010)a permis o analiză cuprinzătoare a tendinţelor evolutive înregistrate în cei 153 ani (Fig. 21) punând în evidenţă cele trei intervale de creştere rapidă asociate episoadelor de încălzire intensă: ieşirea din Mica Glaciaţiune (1858 – 1880), perioada caldă de la începutul secolului 20 (1910 – 1940) şi ultimele două decenii considerate cele mai calde din ultimii 2000 ani (1990 – 2010). Pentru întreg intervalul analizat am calculat un ritm de creştere de 2.5 mm/an (1858- 2010). Această rată reprezintă creşterea relativă a nivelului mării, respectiv cea resimţită de sistemul morfologic al ţărmului deltaic. În realitate, rata de creştere absolută a nivelului Mării Negrea fost probabil ceva mai mică, acesteia adăugându-i-se şi rata locală de subsidenţă de ca. 0.5 - 1 mm/an. Maregraful de la Constanţa a fost amplasat mai târziu, în perioada interbelică, iar rata medie de creştere a nivelului relativ calculată pentru intervalul 1933 – 2010 este de 1.4 mm/an, ceea ce indică posibilitatea manifestării unor lente procese hidroizostatice locale de ridicare (0.1 – 0.4 mm/an).

hidroizostatice locale de ridicare (0.1 – 0.4 mm/an). Surse documentare Vespremeanu, Universitară. București.

Surse documentare

Vespremeanu,

Universitară. București. Vespremeanu-Stroe, A., Preoteasa L., Tătui, F., 2014. Oceanografie fizică. Editura Ars Docendi, București.

E.,

2005.

Geografia

Mării

Negre.

Editura

Întrebări de verificare

1. Explicați evoluția pre-Cuaternară a nivelului Mării Negre.

2. Explicați evoluția din Pleistocen a nivelului Mării Negre.

3. Explicați evoluția din Holocen a nivelului Mării Negre.

4. Explicați oscilațiile recente ale nivelului Mării Negre – diferențieri regionale.

5. Prezentați oscilațiile nivelului Mării Negre pe coasta românească.

42

Modulul

5

Modulul 5 DISTRIBUȚIA TEMPERATURII, SALINITĂȚII, DENSITĂȚII ȘI OXIGENULUI DIZOLVAT ÎN MAREA NEAGRĂ Conţinu t:

DISTRIBUȚIA TEMPERATURII, SALINITĂȚII, DENSITĂȚII ȘI OXIGENULUI DIZOLVAT ÎN MAREA NEAGRĂ

DENSITĂȚII ȘI OXIGENULUI DIZOLVAT ÎN MAREA NEAGRĂ Conţinu t: Unitatea de învăţare 5.1. Temperatura apelor

Conţinut:

Unitatea de învăţare 5.1. Temperatura apelor Unitatea de învăţare 5.2. Salinitatea apelor Unitatea de învăţare
Unitatea de învăţare 5.1. Temperatura apelor
Unitatea de învăţare 5.2. Salinitatea apelor
Unitatea de învăţare 5.3. Densitatea apelor
Unitatea de învăţare 5.4. Oxigenul dizolvat
Unitatea de învăţare 5.5. Hidrogenul sulfurat și sulfurile în apa Mării Negre

Obiective:5.5. Hidrogenul sulfurat și sulfurile în apa Mării Negre  În suş irea no ţi unilor

Însuşirea noţiunilor: temperatură, salinitate, densitate, oxigen dizolvat, hidrogen sulfurat;

Descrierea proceselor fizice și chimice implicate;

Cunoașterea repartiției proprietăților fizice și chimice ale apei de mare la suprafața Mării Negre;

Cunoașterea distribuției pe verticală a proprietăților fizice și chimice ale apei de mare în Marea Neagră.

fizice și chimice ale apei de mare în Marea Neagră . Cuvinte cheie: termoclină sezonieră, strat

Cuvinte cheie: termoclină sezonieră, strat intermediar rece, haloclină, picnoclină, oxiclină, strat anoxic, hidrogen sulfurat.

43

Modulul 5

Unitatea de învăţare 5.1.

TEMPERATURA APELOR

Modulul 5 Unitatea de în văţ are 5.1. TEMPERATURA APELOR TE MPERATURA APELOR LA SUPRAFAȚĂ Ca

TEMPERATURA APELOR LA SUPRAFAȚĂ

Ca și temperatura aerului, se caracterizează prin diferențe marcante între cele două compartimente, de vest și de est, între care se află partea centrală cu caracter de tranziție. Cele mai mari diferențe se înregistrează iarna, cele din timpul verii fiind neînsemnate. Toamna, răcirea apelor de Ia suprafață începe din nord-vest (din Golful Fidonisi), unde în luna septembrie se înregistrează o medie de 18,4°C, spre colțul sud- estic, unde media lunii septembrie este de 21,2°C (Tabel 3).

unde media lunii septembrie este de 21,2°C (Tabel 3). Tabel 3. Distribuția temperaturii apelor Mării Negre

Tabel 3. Distribuția temperaturii apelor Mării Negre la suprafață în timpul iernii și verii (după datele din Black Sea GIS)

Apele de suprafață din compartimentul vestic se caracterizează prin cea mai mare heterogenitate termică, cauzele fiind legate de aportul apelor fluviale și de vânturile dominante, reci și uscate care bat din nord-est. Temperatura medie a apelor de suprafață se distribuie după un model cu gradienți termici pronunțați spre extremele bazinelor vestic și estic și cu gradienți mici în partea centrală. Temperatura medie anuală la suprafața mării variază între 13 14 ˚C în colțul NV extrem, 14˚C în NV, 14 – 15˚C în centru și 15 – 16.5˚C în est.

în NV, 14 – 15˚C în centru și 15 – 16.5˚C în est. TEMPERATURA APELOR ÎN

TEMPERATURA APELOR ÎN PROFIL VERTICAL

Distribuția pe verticală a temperaturii prezintă o stratificație specifică Mării Negre, individualizată prin absența termoclinei permanente tipice, prezența Stratului Intermediar Rece (SIR) și prin faptul că apele intermediare și profunde sunt mai calde decât apele de la aceeași adâncime din Oceanul Planetar. Astfel, profilul vertical al temperaturii în bazinul adânc (Fig. 22) prezintă următoarea stratificație (Vespremeanu, 2005):

Stratul de amestec, situat între suprafață și 10 – 12 m adâncime, cu diferențe

de 1 – 1.5˚C între limita superioară și cea inferioară;

Stratul termoclinei sezoniere, aflat între 10 – 12 m și 40 – 50 m adâncime, în

care gradientul termic atinge 12 – 14˚C;

Stratul Intermediar Rece (SIR), situat între 40 – 50 m și 125 - 150 m adâncime,

în care temperatura scade cu 1 – 1.5˚C;

Stratul intermediar, situat între 125 – 150 m și 1500 m adâncime, în care are

loc o inversiune termică, caracterizată printr-o creștere ușoară a temperaturii de la 8˚C la 8.88˚C;

Stratul profund, aflat sub 1500 m adâncime, în care temperatura crește de la

8.883˚C (la 1500 m adâncime) la 8.896˚C (la 1800 m adâncime), apoi rămâne constantă până la cele mai mari adâncimi (temperatură potențială de 8.9˚C).

larna, în stratul de amestec, temperatura scade Ia 2-8˚C, ceea ce conduce Ia apariția unei inversiuni de temperatură în straturile de deasupra SIR. SIR este prezent în tot acvatoriul Mării Negre și are grosimi de 100-120 m în

44

Modulul 5

imediata apropiere a versantelor continentale și sub 50 m în partea centrală a bazinului. Grosimea maximă este de 140-150 m și se înregistrează în largul versantelor continentale din colțul sud-estic aI Mării Negre. Interfața termoclină-SIR se află la 25- 30 m, în cea mai mare parte a bazinului, cu excepția părții sudice și sud-estice, unde coboară la 40-45 m. Stratele de apă intermediare și profunde au temperatura mai mare decât în mod normal la aceeași adâncime, în legătură cu aportul apelor mediteraneene, mai calde, prin Bosfor, precum și datorită transferului caloric geotermal la nivelul fundului bazinului.

caloric geotermal la nivelul fundului bazinului. Fig. 22. Distribuția valorilor medii ale temperaturii,
caloric geotermal la nivelul fundului bazinului. Fig. 22. Distribuția valorilor medii ale temperaturii,

Fig. 22. Distribuția valorilor medii ale temperaturii, salinității și oxigenului dizolvat în funcție de adâncime în acvatoriul adânc al Mării Negre

Unitatea de învăţare 5.2.

SALINITATEA APELOR

SALINITATEA APELOR LA SUPRAFAȚĂ

Salinitatea medie anuală la suprafață variază între un minim de 14,5‰ în largul Deltei Dunării și un maxim de 20,7‰ în partea centrală a bazinului (după datele din Black Sea GIS, 1998). În fața gurilor Dunării, salinitatea scade la 5-8‰ datorită volumelor mari de apă fluvială. Salinitatea medie anuală la suprafață are distribuție zonată longitudinal, cu valori mici și gradienți mari pe laturile vestică și estică și cu valori peste 18,20‰ în partea centrală a bazinului. Variațiile sezoniere ale salinității la suprafața mării înregistrează valori mari. Astfel, după datele din Black Sea GIS:

• larna, valorile minime sunt de 15,44‰ și se înregistrează în largul Deltei Dunării și în Golful Odessa; cea mai mare parte a suprafeței mării din compartimentul vestic are salinitatea de 18,19-18,28‰, partea central-estică are ape cu salinitatea maximă de 18,28‰, iar apele caucaziene au 17,97‰; • Primăvara, minima este de 12,06‰ și se înregistrează în largul Deltei Dunării

45

au 17,97‰ ; • Primăvara, minima este de 12,06‰ ș i se înregistrează î n largul
Modulul 5 și în Golful Odessa; cea mai mare parte a apelor de la suprafață
Modulul 5 și în Golful Odessa; cea mai mare parte a apelor de la suprafață

Modulul 5

și în Golful Odessa; cea mai mare parte a apelor de la suprafață au salinități de 18,20-

18,35‰;

• Vara, minima se înregistrează în fața Deltei Dunării și în Golful Odessa, prezentând valori care variază între 14-15‰; în partea centrală a bazinului, salinitatea variază între 18 și 18,50‰, iar pe coasta caucaziană, între 16,9 și 17,5‰; • Toamna se înregistrează valori minime în nord-vestul Mării Negre, unde variază între 14 și 16‰; în centrul bazinului sunt salinități de 18-18.50‰, iar în apele caucaziene, între 17 și 18‰. Variațiile sezoniere sunt legale evident de aportul apelor fluviale spre Marea Neagra și de raportul dintre precipitațiile atmosferice și evaporare.

VARIAȚIA SALINITĂȚII PE VERTICALĂ

Variația salinității pe verticală în bazinul adânc urmează o traiectorie diferită de restul Oceanului Planetar prin extensiunea largă a haloclinei. Profilul vertical al distribuției salinității (Fig. 22) prezintă trei etaje (Vespremeanu, 2005):

Stratul de amestec (0 – 30 m adâncime), cu o medie a salinității de 18 –

18.25‰;

Haloclina (30 – 200 m adâncime), în care salinitatea crește la 21.5‰;

Stratele intermediar și profund (situate la adâncimi mai mari de 200 m), în

care salinitatea crește foarte lent până la 22.5‰.

Distribuția verticală a salinității în bazinul adânc este rezultatul proceselor de difuziune multiplă și amestec a maselor de apă cu diferite origini.

Unitatea de învăţare 5.3.

de apă cu di ferite origini. Unitatea de în văţ are 5.3. DENSITATEA APELOR Densitatea prezintă

DENSITATEA APELOR

Densitatea prezintă valori care cresc cu adâncimea, determinând, în mare măsură, distribuția pe verticală a principalelor componente chimice, cu toate procesele pe care Ie implică. Distribuția densității în profil vertical prezintă următoarea etajare (T. Oguz și colab., 2001; G. Karakas și colab., 2002):

Stratul superficial situat între suprafață și -10 până la -15 m, cu densități de

10,5-11 kg/m 3 ;

Stratul picnoclinei permanente situat între -15 m și -120 m, în care densitatea

crește de la 11-11,5 la 15,5-16 kg/m 3 , cu un gradient de 5-6 kg/m 3 ;

Stratul profund situat la adâncimi mai mari de 120 m, cu densitatea de 16-

16,5 kg/m 3 .

Menționăm importanța prezenței picnoclinei ferme cu gradient mare care influențează hotărâtor desfășurarea proceselor de transfer pe verticală (M. Gregoire, E. Stanev, 2001; S.K. Konovalov, J.W. Murray, 2001). Cu toate acestea, activitatea eoliaintensă din timpul iernii generează frecvent procese de convecție care determină ventilarea locală a picnoclinei și apelor profunde până la adâncimi de 400-500 m (M. Gregoire, E. Stanev, 2001).

Unitatea de învăţare 5.4.

OXIGENUL DIZOLVAT

valori

suprafață și -10 m, variind între 330 și 380 µM/I (micromoli la litru)Black Sea GIS, 1998.

Oxigenul

dizolvat

înregistrează

maxime

în

stratul

superficial

dintre

46

Modulul 5

La 100 m adâncime, cantitatea de oxigen scade până sub 5 µM/I în partea centrală a bazinului adânc, menținându-se însă la valori de 275-300 µM/I în imediata vecinătate a versantelor continentale. Sub 150 m, oxigenul scade rapid și dispare între -190 și -200 m. Distribuția pe verticală a cantității de oxigen din bazinul adânc al Mării Negre