Curs Geografia Marii Negre

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT LA
DISTANȚĂ „CREDIS”
Florin Tătui
CURS
DE
GEOGRAFIA
MĂRII NEGRE
2017
1
Cuprins
CUPRINS
Introducere …………………………………………………………………………........................................................ 5
Modulul 1. MAREA NEAGRĂ – CARACTERISTICI GENERALE.......………………...................................... 6
Unitatea de învăţare 1.1. Tip, așezare, limite și dimensiuni............................................................. 6
……………………………………………….……
Unitatea de învăţare 1.2. Scurt istoric al cunoașterii Mării Negre……………………………….……............ 9
1.2.1. Originea numelui.........................................…………………………...................................... 9
1.2.2. Istoricul cercetărilor........................................................................................................... 9
Surse………………………………........................................
documentare …………………………………………………………...…….................................................. 12
Întrebări de verificare …………………………………………………………….…................................................. 12
Modulul 2. GEOLOGIA, MORFOGENEZA ȘI RELIEFUL BAZINULUI MĂRII NEGRE.............................. 13

Unitatea de învăţare 2.1. Geologia și geofizica Mării Negre............................................................. 13
………………………………………………………….....
Unitatea de învăţare 2.2. Morfogeneza bazinului Mării Negre.....……………………….......................... 16
Unitatea de învăţare 2.3. Relieful bazinului Mării Negre..................…………………............................... 18
2.3.1. Morfologia marginilor continentale……………………......................................................... 19
Dicţionar ……………………………………………………………………………....................................................... 21
Surse documentare ……………………………………………………………….................................................... 21
Întrebări de verificare ……………………………………………………………….................................................. 21
Modulul 3. HIDROLOGIA ȘI CLIMA BAZINULUI MĂRII NEGRE...…………............................................. 22

Unitatea de învăţare 3.1. Bazinul hidrografic al Mării Negre...............…………………...…..…................ 22
3.1.1. Caracterizare generală a bazinului hidrografic............................................................... 22
3.1.2. Bazinul Dunării............................................................................................................... 23
Unitatea de învăţare 3.2. Clima din regiunea Mării Negre....……………………………….......................... 25
Unitatea de învăţare 3.3. Bilanțul hidric.................................................... …...…..…......................... 30
Dicţionar …………………………………………………………………………...…........................................................ 31
Surse documentare ……………………………………………………………….................................................... 32
Întrebări de verificare ………………………………………………………………................................................ 32
Modulul 4. EVOLUȚIA NIVELULUI MĂRII NEGRE....…....................................................................... 33

Unitatea de învăţare 4.1. Evoluția pre-Cuaternară a acvatoriului Mării Negre................................. 33
Unitatea de învăţare 4.2. Evoluția acvatoriului Mării Negre în Pleistocen....….................................. 35
Unitatea de învăţare 4.3. Evoluția acvatoriului Mării Negre în Holocen............................................. 37
Unitatea de învăţare 4.4. Oscilațiile recente ale nivelului Mării Negre.............................................. 39
4.4.1. Oscilațiile nivelului Mării Negre pe coasta românească ................................................ 39
Surse documentare ………………………………………………………………….................................................. 42
Întrebări de verificare ……………………………………………………………….................................................. 42
Modulul 5. DISTRIBUȚIA TEMPERATURII, SALINITĂȚII, DENSITĂȚII ȘI OXIGENULUI DIZOLVAT ÎN

MAREA NEAGRĂ................................................................................................................................... 43
Unitatea de învăţare 5.1. Temperatura apelor..........……………………………………………......................... 44
2
Cuprins
Unitatea de învăţare 5.2. Salinitatea apelor……………………………………………….................................. 45
Unitatea de învăţare 5.3. Densitatea apelor..………………………………………........................................ 46
Unitatea de învăţare 5.4. Oxigenul dizolvat …………………………………………………………….................... 46
Unitatea de învăţare 5.5. Hidrogenul sulfurat și sulfurile în apa Mării Negre.........….................... 47
Dicţionar ……………………………………………………………………….……....................................................... 49
Surse documentare ………………………………………………………………….................................................. 49
Întrebări de verificare ………………………………………………………………................................................. 49
Modulul 6. CURENȚII ȘI PROBLEMELE DE MEDIU DIN MAREA NEAGRĂ……...................................... 50

Unitatea de învăţare 6.1. Curenții din Marea Neagră...........…………………........................................ 50
Unitatea de învăţare 6.2. Problemele de mediu din Marea Neagră…………………............................. 52
Dicţionar ……………………………………………………………………………........................................................ 56
Surse documentare ………………………………………………………………..................................................... 56
Întrebări de verificare ………………………………………………………………................................................. 56
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………..................................................... 57
3
4
Introducere
Cursul de Geografia Mării Negre se adresează tuturor studenţilor geografi, în special

studenţilor din anul I înmatriculați în cadrul programului de învăţământ la distanţă şi
învăţământ cu frecvenţă redusă (ID-IFR), specializările Geografie și Geografia turismului.
Cursul de față reproduce, în manieră sintetică, informații din cursul de ”Geografia Mării Negre”
publicat de prof.univ.dr. Emil Vespremeanu la Editura Universitară în anul 2005, completate cu
date recente despre Marea Neagră preluate din cursul de ”Oceanografie fizică”, autori Alfred
Vespremeanu-Stroe, Luminița Preoteasa și Florin Tătui, publicat în anul 2014 la Editura Ars
Docendi.
Rostul acestui curs este acela de a prezenta, într-o manieră sintetică, o serie de concepte
și mecanisme esențiale înțelegerii modului în care funcționează sistemul complex cunoscut sub
denumirea de Marea Neagră, absolut particular în cadrul Oceanului Planetar. Lucrarea
cuprinde șase module de studiu (capitole), fiecare modul cuprinzând mai multe unităţi de
învăţare. Modulele de studiu se încheie cu sursele documentare la care poate apela cititorul
cărţii pentru informaţii suplimentare şi cu o serie de întrebări de verificare pentru a putea
determina nivelul de însuşire şi înţelegere a cunoștințelor. Majoritatea capitolelor au la sfârşit
un dicţionar în care sunt explicaţi unii termeni. În plus, recomandăm studenţilor să
folosească dicţionarele de termeni geografici, enciclopediile, internetul etc. ori de câte ori o
noţiune le este străină.
Pe marginea textului au fost marcate prin simboluri diferite activităţi:
Notaţi!
Reţineţi! / Atenţie!
Dicţionar
Recomandări bibliografice
Răspundeţi la întrebările de verificare!
5
Modulul
MAREA NEAGRĂ – CARACTERISTICI
1 GENERALE
Conţinut:
Unitatea de învăţare 1.1. Tip, așezare, limite și dimensiuni
Unitatea de învăţare 1.2. Scurt istoric al cunoașterii Mării Negre
1.2.1. Originea numelui
1.2.2. Istoricul cercetărilor
Obiective:
 Explicarea tipologiei Mării Negre;
 Cunoaşterea rolului așezării și limitelor Mării Negre asupra caracteristicilor
bazinului;
- Explicarea originii numelui Mării Negre
 Prezentarea celor mai importante repere în cunoașterea Mării
Negre şi sesizarea principalelor progrese.
Cuvinte cheie: mare mediterană, Pontus Axeinus, Pontus Euxinus,

Mare Nigrum.
Unitatea de învăţare 1.1.

TIP, AȘEZARE, LIMITE ȘI DIMENSIUNI.
Din păcate, chiar și în prezent, întâlnim în literatura de specialitate (și nu

numai) încadrarea eronată a Mării Negre în categoria mărilor marginale, a mărilor
continentale sau a celor epicontinentale. Marea Neagră mai este considerată în mod
greșit și "bazin periferic secundar al Oceanului Atlantic".
Marea Neagră este o mare semi-închisă (Semi-Enclosed Sea), componentă a
Mării Mediterane (Mediterana Europeană sau Mediterana Eurafricană), de al cărei
bazin principal se leagă prin mai multe strâmtori și bazine: Strâmtoarea Bosfor,
Marea Marmara, Strâmtoarea Dardanele și Marea Egee (Fig. 1).
6
Modulul 1
Marea Neagră nu poate fi o mare continentală deoarece:
 are bazinul dezvoltat atât pe crustă continentală, cât și pe crustă oceanică;
 morfologia bazinului este asemănătoare cu cea a bazinelor oceanice (este
frecvent considerat un ocean miniatural), cu margini continentale și câmpii abisale;
 acvatoriul se află în relații active de schimb cu Marea Mediterană și, prin aceasta, cu
restul Oceanului Planetar.
Fig. 1. Localizarea Mării Negre în cadrul Mării Mediterane
Între bazinele bine individualizate ale Mării Mediterane, Marea Neagră are cea
mai mare suprafață (aproximativ 34% din total).
Din punct de vedere geografic, Marea Neagră este așezată în partea estică a
Europei Sud-Estice, între 40°55' și 46°32' lat. N și 27°27' și 41°42' long. E, într-o
regiune în care platformele stabile străvechi intră în contact cu munții tineri
generați de orogeneza alpină (Fig. 2).
În nord se află o succesiune de câmpii și podișuri dezvoltate pe Platforma
Europei Orientale și pe Platforma Scitică: Podișul Volhino-Podolic, Podișul
Donețului, Podișul Privolgia, Câmpia Mării Negre, care comunică, prin Culoarul
Manici, cu Câmpia Precaspică.
În sud se află Munții Pontici cu altitudini moderate (1500 – 2000 m), cu
excepția părții estice, unde ating 3937 m în Vf. Kavron.
În est, limita bazinulul Mării Negre este dată de Munții Caucazul Mare (cu
altitudinea maximă de 5642 m în Vf. Elbrus) și Munții Caucazul Mic, despărțiți de
Depresiunea Kolkhida, un bazin tectonic format recent prin prăbușirea și
scufundarea continuă a blocului georgian. Munții Caucaz formează o barieră în
calea vânturilor reci din nord și nord-est, favorizând prezența unui climat
subtropical pe coasta estică și sud-estică a bazinului.
În vest, limita bazinulul este trasată pe marginea estică a podișurilor joase
dezvoltate pe platformele Moesică și Scitică, precum și pe orogenul nord-
dobrogean.
Așezarea geografică a Mării Negre, așa cum a fost prezentată mai sus,
determină principalele procese climatice și biotice, precum și principalele procese
de interacțiune mare-atmosferă.
7
Fig. 2. Așezarea și limitele Mării Negre
Faptul că prin mijlocul Mării Negre trece paralela de 43° lat. N plasează această
mare în centrul zonei temperate, ceea ce are două implicații esențiale:
 prezența sezoanelor bine marcate în concordanță cu succesiunea solstițiilor
și a echinocțiilor;
 recepția unei radiații solare care variază între 130 000 și 150 000 cal/cm2.
Această valoare medie anuală a radiației totale este mai mică față de cea
recepționată de Marea Mediterană, dar suficientă pentru asigurarea energiei
necesare dezvoltării tuturor proceselor fizice, chimice și biologice.
Așezarea longitudinală între 27° și 41° long. E plasează Marea Neagră în calea
maselor de aer afectate de principalii centri barici: anticiclonul subtropical al
Azorelor, anticiclonul continental eurasiatic, ciclonii nord-atlantici și din bazinul Mării
Mediterane.
Prezența marilor bariere orografice - Munții Carpați, Munții Balcani, Munții
Caucaz și Munții Pontici - modifică circulația majoră a atmosferei deasupra Mării
Negre impunând diferențieri climatice locale. Deschiderea largă a părții nordice a
Mării Negre spre stepele pontice permite pătrunderea maselor de aer continentale
reci și uscate, cu influențe deosebite asupra tuturor proceselor din bazinul vestic.
Barajul Munților Caucaz față de masele de aer continentale este foarte eficient,
permițând apariția unor condiții climatice subtropicale umede în regiunile costiere
sud-estice.
Fig. 3. Harta batimetrică a Mării Negre
Dimensiuni
Suprafața totală a Mării Negre este de 466 200 km2 (inclusiv Marea Azov).
Suprafața bazinului hidrografic aferent Mării Negre este de 2 405 000 km2 din
care 0.817 milioane km2 aparțin Dunării, ceea ce reprezintă 3,97% din total.
8
Lungimea maximă a bazinului Mării Negre între Burgas și Poti, pe paralela de
45°30' este de 1 175 km, iar lățimea maximă este de 610 km și este atinsă în vestul
bazinului între Oceacov și Capul Eregli.
Lungimea totală a liniei țărmului este de 4 340 km, din care 1 400 km pe
teritoriul Turciei, 1 400 km în Ucraina (inclusiv Peninsula Crimeea), 475 în Rusia, 310
în Georgia, 300 în Bulgaria și 225 în România.
Adâncimea medie este de 1 197 m, iar adâncimea maximă este de 2 212 m
(date UNEP).
Distribuția adâncimilor este foarte asimetrică și se datorează originii tectonice
a bazinului: 50% din suprafața bazinulul este ocupată de câmpia abisală situată sub
2000 m, 25% reprezintă suprafața șelfurilor continentale, iar restul de 25% revine
versantelor continentale și glacisurilor continentale.
Volumul total al apelor este de 547 000 km3.

SCURT ISTORIC AL CUNOAȘTERII MĂRII NEGRE
1.2.1. ORIGINEA NUMELUI
Primele observații și relatări referitoare la spațiul marin aveau un profund

caracter mitic, aflându-se la limita realului cu fantasticul. Tot acum apar în cadrul
populațiilor maritime primele idei și credințe religioase, spațiul marin fiind unul
dominat de sacralitate.
Numele de Marea Neagră (Black Sea, Mer Noire, Mare Nero, Schwarze Mer,
Cernoe More, Kara Deniz) este de dată relativ recentă, se pare începând din secolul
al XIV-lea și nu are nicio legătură cu numele din Antichitate.
Explicația științifică a originii numelui este încă departe de a fi soluționată din
cauza dificultăților de ordin etimologic și hidrodinamic.
Triburile de origine indiană (Meoții, Sindi și Taurinii), care locuiau în stepele din
nordul Mării Negre cu 850-800 ani î. Hr. Numeau marea Termarum (A.I.
Trubachiov).
În antichitatea greacă timpurie, Marea Neagră a fost denumită Pontus Axeinus
(”Marea Neospitalieră”), pentru ca mai târziu să fie numită Pontus Euxinus (”Marea
Ospitaliera”). Se foloseau și alte nume precum Pontus Scyticus, Pontus Sarmaticus,
Mare Sarmaticum, Marea Cimerică.
În Evul Mediu se utilizau, de asemenea, mai multe nume: Mare Majus, Mar
Maggiore, Mer Maiour, Kara Deniz (însemnând, în limba turcă, Marea Neagră), iar
în 1338 apare pentru prima dată numele latin de Mare Nigrum, lansat mulți ani mai
târziu de Dimitrie Cantemir în lumea savantă a secolulul al XVIII-lea prin scrierile
sale în limba latină (Dimitrie Cantemir, 1710).
Controversele privind originea numelui Mării Negre, Ia care au participat
personalități marcante ale culturii române precum B.P. Hașdeu și Gh. Brătianu,
rămân deschise. Oricum, explicația nu trebuie căutată în trăsăturile fizice ale
acvatoriului, ci, credern noi, în modul în care a fost perceput acesta de către
populațiile locale circueuxinice , în funcție, deseori, de factori subiectivi.
1.2.2. ISTORICUL CERCETĂRILOR
Mitologia greacă păstrează primele impresii ale omului din zorii istoriei despre
Marea Neagră. De la Hesiod aflăm că însuși zeul Okeanos, cel mai important
personaj al mitologiei marine grecești, care patrona Oceanul, locuia într-o grotă
adâncă din fundul Mării Negre, de unde ieșea supraveghind întinsul apelor.
Tot din mitologie aflam despre călătoria argonauților pe nava Argo, despre
care se crede că ar fi prima expediție pe mare cu scopuri precise: descoperirea și
capturarea lânii de aur. O bună parte din călătorie s-a defășurat pe Marea Neagră
între Str. Bosfor și Kolhida. Poetul Orfeu, aflat Ia bordul navei Argo, ne lasă impresii
interesante despre curenți, valuri și vânturile dominante.
Faptul că Marea Neagră era cunoscută din preistorie este relevat și de
9
Modulul 1
legendele țesute în jurul lnsulei Șerpilor, numită pe atunci Leuke. Aici ar fi existat
templul magic unde locuia Ahilleus, retras pe insulă după zeificare.
Primele informații despre Marea Neagră le datorăm filozofilor din Antichitate,
începând cu Homer (1000 î.Hr.), Hecateu (500 î.Hr.), Herodot (485-125 î.Hr.), Aristotel
(384-322 î.Hr.), Ptolomeu (127–151 d.Hr), care au Iăsat texte și desene cartografice,
unele uimitor de precise pentru acele vremuri. Aristotel ocupă un loc deosebit în
galeria primilor învățați care au căutat să înțeleagă Marea Neagră. Astfel, în
Meteorologia, lucrare fundamentală scrisă în cea de a doua perioadă ateniană,
Aristotel descrie circulația acvatică a apelor din Marea Azov, prin Marea Neagră, prin
Strâmtorile Bosfor și Dardanele, prin Mările Egee și Mediterană spre Oceanul
Atlantic, în care pătrunde după trecerea prin Coloanele lui Hercule (Str. Gibraltar).
Aici găsim prim a descriere corectă a curenților din Str. Bosfor, precum și numeroase
alte informații despre Marea Neagră și Marea Azov.
A urmat o perioadă lungă în care Marea Neagră era cutreierată de navigatorii
greci, venețieni, turci, de la care au rămas documente interesante privind configurația
țărmurilor, poziția geografică a porturilor și factoriilor, condițiile de navigație.
Primele ridicări batimetrice de precizie au fost executate de R. Gotie în anii
1820 și 1821 (publicate în 1822), urmate de expediția condusă de E.P. Manjanari între
anii 1825 și 1836, care prezintă în manieră cartografică (1842) o imagine generală a
batimetriei și a sedimentelor superficiale.
După anul 1850, se desfășoară mai multe expediții rusești, începe activitatea
laborioasă a Comisiunii Europene a Dunării, se dezvoltă cercetările științifice în toate
porturile principale, apar primele stațiuni de cercetări marine (Odessa – 1872,
Sevastopol – 1879, Karadag – 1902, Kerci – 1919, Agigea – 1926, Constanța – 1932,
Mamaia Sat – 1933 etc.
Între expedițiile mai importante reținem pe cele conduse de F. Wranghel și J.B.
Spindler, între anii 1890 și 1894, când sunt descoperite apele anoxice, este elucidată
structura generală termică și salină a acvatoriului, sunt descrise principalele tipuri de
sedimente din bazinul adânc, precum și structura generală a biomului marin.
Prima expediție oceanografică românească în Marea Neagră este realizată de
Gr. Antipa (1893), când se efectuează cercetări asupra faunei marine, se colectează un
bogat material zoologic și se fac măsurători chimice și determinări de curenți.
Începând din anul 1890, Direcția Hidrografică a Marinei Române și Marele Stat
Major al Armatei execută lucrări cartografice și oceanografice de mare precizie atât în
spațiul costier, cât și în largul Mării Negre.
Un rol important în cunoașterea curenților revine lui R. Ciocârdel care, între anii
1932 și 1937, realizează hărți ale curenților din nord-vestul Mării Negre. În anul 1942
apare una dintre primele și cele mai interesante sinteze asupra Mării Negre – primul
volum al monografiei Marea Neagră, autor Gr. Antipa.
După cel de Al Doilea Război Mondial, se reia cercetarea oceanografică a Mării
Negre în instituțiile specializate din țările riverane, ajungându-se, la începutul anilor
1960, la colaborări largi cu cele mai importante centre oceanografice din lume și
trecându-se de la cercetarea preliminară la cea sistematică a Mării Negre.
Programele desfășurate pe baza cercetărilor la bordul navelor Atlantis II (1969)
și Glomar Challenger (1975) au ca rezultat publicarea a numeroase lucrări, între care
și monografiile The Black Sea: Geology, Chemistry and Biology (editată de E.T. Degens
și D.A. Ross) și Deep Sea Drilling Project (vol. XVII).
După 1980, cunoașterea Mării Negre este aprofundată prin programe riguroase
de măsurători care beneficiază de noile instrumente caracteristice oceanografiei
moderne: expediția Knorr (1988 – studiul nutrienților anorganici, al distribuției
oxigenului și hidrogenului sulfurat și al distribuției luminii și căldurii în acvatoriu),
programul Hydroblack91 (1991 – analiza trăsăturilor fizice: presiune, temperatură,
densitate și a salinității), programul internațional CoMSBlack (1991-1994), programul
10
Modulul 1
Black Sea Environmental Programme (1993), proiectul NATO TU-Black Sea (1993-
1998) și multe altele după anul 2000.
În România, după cel de Al Doilea Război Mondial, cercetările efectuate la
stațiunile Constanța, Agigea și Sulina, la Institutul Român de Cercetări Marine din
Constanța, la Institutul Național de Meteorologie și Hidrologie (INMH), Muzeul de
Științe Naturale ”Grigore Antipa”, Institutul de Biologie, Universitatea din București,
Universitatea din Iași, Institutul de Geologie și Geofizică, precum și la Institutul
Național de Geologie Marină și Geo-Ecologie, contribuie fericit la cunoașterea Mării
Negre.
Amintim aici contribuțiile esențiale la cunoașterea ecosistemelor costiere ale
Mării Negre în România prin seria de studii realizate sub coordonarea lui M. Băcescu,
publicate după 1965 în volumele Ecologie marină; monografia hidrologică Marea
Neagră în zona litoralului românesc (INMH, 1973, sub conducerea lui C. Bondar);
Atlasul oceanografic (Gh. Șerpoianu, 1982); Determinatorul ilustrat al florei și faunei
României – mediul marin (1995, coordonator G.I. Muller).
11
Modulul 1
Surse documentare
Bakan G, Buyukgungor H, 2000. The Black Sea. Mar Pollut Bull 41(1–6):24–43
Brătianu G ,1999. Marea Neagră. Ed Polirom. Iaşi, Romania, p 69 (in Romanian)
Fabbri P, Fierro G (ed), 1992. Semi-enclosed seas: exchange of environmental
experiences between Mediterranean and Caribbean Countries. Elsevier, London, p
153
GOOS Report, 2002. Black Sea GOOS workshop. Second Session, Poti, Georgia 22–25
May 2001. UNESCO, GOOS Report No 109. Paris
Vespremeanu, E., 2005. Geografia Mării Negre. Editura Universitară. București.
Vespremeanu-Stroe, A., Preoteasa L., Tătui, F., 2014. Oceanografie fizică. Editura Ars
Docendi, București.
Întrebări de verificare
1. Ce tip de mare este Marea Neagră? Explicați!

2. Care este rolul limitelor și așezării Mării Negre în definirea celorlalte
caracteristici ale bazinului (climatologice, hidrologice, sedimentare etc.)?
3. Care este originea numelui Mării Negre?
4. Prezentați principalele progrese la nivel internațional în cunoașterea Mării
Negre.
5. Cum s-a dezvoltat cunoașterea Mării Negre în România?
12
Modulul
GEOLOGIA, MORFOGENEZA
2 ȘI RELIEFUL BAZINULUI
MĂRII NEGRE
Conţinut:
Unitatea de învăţare 2.1. Geologia și geofizica Mării Negre
Unitatea de învăţare 2.2. Morfogeneza bazinului Mării Negre
Unitatea de învăţare 2.3. Relieful bazinului Mării Negre
2.3.1. Morfologia marginilor continentale
Obiective:
 Însuşirea structurii geologice a bazinului Mării Negre;
 Cunoașterea evoluției morfogenetice a bazinului Mării Negre;
 Însuşirea caracteristicilor, tipologiei și morfologiei marginilor
continentale din jurul Mării Negre.
Cuvinte cheie: crustă oceanică, crustă continentală, rifting

continental, subsidență, margine continentală, câmpie abisală.

GEOLOGIA ȘI GEOFIZICA MĂRII NEGRE
Bazinul Mării Negre (numit și Bazinul Euxinic) se află în partea sudică a

plăcii litosferice eurasiatice în apropierea contactului cu plăcile litosferice
africană și arabică. Aici au avut loc procese geotectonice de formare a
platformelor, munților și bazinelor de sedimentare într-o succesiune din care a
rezultat structura, tectonica și relieful actuale.
Cercetările efectuate încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea au
relevat trăsăturile generale ale Bazinului Euxinic, mărginit de munți tineri în sud,
est și nord-est, de platforme străvechi și de bazine tectonice, intens
sedimentate, în nord și vest. Mai târziu a fost descoperită structura extrem de
complicată a bazinului Mării Negre, precum și trăsăturile tectonice și structurale
ale regiunilor înconjurătoare de care este strâns legată morfogeneza bazinului.
13
Modulul 2
După cel de al Doilea Război Mondial, cercetările magnetice, gravitaționale și
datele rezultate din analizele seismo-acustice au dovedit că, din punct de vedere
geologic și geofizic, bazinul Mării Negre se dezvoltă atât pe crustă continentală, cât și
pe crustă oceanică (Fig. 4).
Fig. 4. Profil transversal Vest-Est prin bazinul Mării Negre

Datele recente ne permit o caracterizare generală a geologiei și geofizicii
bazinului Mării Negre (S. I. Subotin, 1968; Yu. Neprocinov și colab., 1974; D. A. Ross, E.
Uchupi, C. O. Bowin, 1974; R. Brinkmann, 1974; M. Săndulescu, 1980, 1984; R. I. Kutas
și colab., 1998; V. V. Belousov, B. S. Volvovsky, 1989; L. lonesi, 1994; J. C. Hippolyte,
2002; A. M. Nikishin și colab., 2003; S. Cloetingh și colab., 2003).
Bazinul Mării Negre este un bazin tectonic alcătuit din două compartimente,
vestic și estic, separate de creasta Andrusov cu aspect de horst (Fig. 5).
Fig. 5. Structura și tectonica de ansamblu a bazinului Mării Negre

(Nikishin și colab., 2003, 2015)
Întreaga regiune se suprapune unui fundament dezvoltat pe crustă oceanică și
pe crustă continentală distribuite neuniform în profilul transversal Vest-Est al bazinului
(Fig. 4).
Crusta oceanică tipică se află în partea centrală a bazinului vestic, sub Câmpia
Abisală Euxinică delimitată de izobata de -2 000 m. Aici, nivelul discontinuității Moho
se ridică spre suprafață, ajungând în partea centrală a bazinului la numai 20 km sub
nivelul actual al mării.
14
Modulul 2
Stratul bazaltic, cu o grosime maximă de 8 km, se suprapune mantalei superioare care
are temperaturi de 500-600°C și este acoperit de sedimente neconsolidate cu
grosimea de 7-14 km.
Crusta continentală este situată pe marginile bazinulul vestic și se
caracterizează prin coborârea discontinuității Moho până la cca. 35 km adâncime, prin
îngroșarea stratului bazaltic care ajunge la 15-18 km și prin extinderea largă a
stratului granitic acoperit cu alte tipuri de sedimente consolidate. Bazinul estic este
suprapus unei scoarțe continentale cu strat bazaltic gros de 8-9 km peste care se află
un strat granitic subțire acoperit de sedimente neconsolidate dezvoltate pe o grosime
de 10-12 km. Această crustă continentală se îngroașă din ce în ce mai mult spre est,
unde atinge grosimi de peste 40 km.
În partea centrală a Mării Negre se află Creasta Andrusov formată din crustă
continentală cu strat bazaltic mai gros peste care se află un strat granitic subțire și
apoi stiva de sedimente neconsolidate. La est de Creasta Andrusov nu mai putem
vorbi de scoarță oceanică tipică datorită prezenței stratului granitic subțire care
acoperă stratul bazaltic.
Bazinul Mării Negre se dezvoltă pe trei tipuri de unități tectonice distincte:
cratonice, pericratonice și intracratonice (A.M Nikishin și colab., 2003) – Fig. 6.
Fig. 6. Harta tectonică a bazinului Mării Negre (Nikishin și colab., 2003, 2015)
Unitățile cratonice sunt reprezentate prin platformele cristaline precambriene

și paleozoice situate în nordul și estul bazinului: Platforma Est-Europeană, Platforma
Scitică și Platforma Moesică. Aceste platforme sunt specifice părții sud-estice a marii
plăci litosferice eurasiatice și au reprezentat marginea stabilă dincolo de care s-au
desfășurat procesele active ale tectogenezelor Assyntică în Cambrian, Variscă în
Carbonifer și Permian, Alpină în Mezozoic și Neozoic (M. Săndulescu, 1984).
Platforma Est-Europeană, numită și Platforma Europei Orientale sau Platforma
Rusă, este un soclu cristalin precambrian extins mult spre nord și est de bazinul Mării
Negre (M. Săndulescu, 1984).
Platforma Scitică situată în sudul Platformei Est-Europene, este mai tânără
15
Modulul 2
(Paleozoic inferior) și mai intens fracturată. Contactul cu Platforma Est-Europeană se
face printr-un șir de grabene pe care s-au dezvoltat o serie de bazine tectonice de
sedimcntare: Depresiunea Bârlad, Depresiunea Predobrogeană, Depresiunea Odessa-
Sivaș, Depresiunea lndol-Kuban, Depresiunea Manici care comunică cu depresiunile
peri-caspice (M. Săndulescu, 1984).
Platforma Moesică are aceeași vârstă ca și Platforma Scitică, dar este mult mai
extinsă, din fundamentul Câmpiei Române și din Dobrogea până în Depresiunea Rion.
Spre nord este delimitată de lanțul intracratonic Dobrogea de Nord-Crimeea-Caucazul
Mare, iar spre sud de Ianțul pericratonic alpin Balcani-Istrangea-Pontici-Caucazul Mic.
Unitățile intracratonice sunt reprezentate prin Orogenul Nord-Dobrogean și
Orogenul Crimeii, prelungit până în M. Caucaz. Pe versantul continental al Crimeii, în
fața portului Sevastopol, a fost descoperit Masivul Lomonosov alcătuit din bazalte,
andezite și dacite rezultate din erupții cu vârstă Albiană peste care se află sedimente
Cretacic superior și post-cretacice (A. M. Nikishin și colab., 2003).
Unitățile pericratonice sunt situate în estul și sudul bazinului reprezentând partea
cea mai tânără a marginii bazinului formată în mai multe etape ale orogenezel Alpine.
Aici se încadrează orogenul alpin al M. Caucaz, M. Pontici și M. Lstrangea.
Latura sudică a bazinului Mării Negre este bordată de arcul magmatic cretacic
Srednegorie-Pontide-Achara-Trialet-Karabah (A. M. Nikishin și colab., 2003). În jurul
Mării Negre se află o serie de bazine tectonice formate prin ritftogeneza continentală
în Apțian-Albian: bazinul Belgorsk, situat în estul Crimeii, grabenul Salgir, din sud-estul
Crimeii, șanțul Karkinit din Golful Odessa, grabenul Shtormovaya situat la sud de
Șanțul Karkinit, bazinul Alma situat în sud-vestul Crimeii, bazinul Kuban situat pe
flancul nord-vestic al M. Caucazul Mare (A. M. Nikishin și colab., 2003). Întregul bazin
este străbătut de falii, majoritatea continuându-se în regiunile continentale alăturate
bazinului.
Din cele arătate mai sus rezultă complexitatea geologică și geofizică deosebită a
bazinului Mării Negră, ceea ce exprimă o evoluție morfogenetică foarte agitată, de
altfel normală pentru poziția la margince Plăcii Eurasiatice, nu departe de contactul
acesteia cu Plăcile Africană și Arabică.

MORFOGENEZA BAZINULUI MĂRII NEGRE
Tabloul evoluției bazinului Mării Negre după sintezele din ultimele decenii relevă
complexitatea proceselor morfogenetice din care a rezultat bazinul actual ca o
inversiune de relief.
Pe amplasamentul actual aI bazinului Mării Negre și mult la vest față de acesta se
formează, în Precambrian, Platforma Moesică, deformată și ridicată ulterior de
orogenezele Variscă, Kimmerică și Hercinică. Podișul înalt rezultat ocupă o regiune
întinsă mult dincolo de limitele bazinului actual al Mării Negre.
Începutul orogenezei Alpine introduce modificări majore care s-au desfășurat pe
parcursul celor 10 faze ale acesteia. Astfel, in Mezocretacic, Platforma Moesică este
afectată de procese de riftogeneză continentală, paralel cu formarea laterală a unor
bazine tectonice mici și a unor arcuri vulcanice menținute în structura profundă a
bazinului actual al Mării Negre, după cum s-a arătat mai sus.
Spre sfarșitul Cretacicului incepe formarea crustei oceanice prin procese de
expansiune față de axul arcurilor vulcanice și prin extinderea rifturilor. Deschiderea
bazinului Mării Negre s-a realizat, în urma acestor procese, în perioada cuprinsă între
Cenomanian și Coniacian (Mezocretacic-Neocretacic) timp de cca. 10 milioane de ani
(A. M. Nikishin și colab., 2003). Începe astfel formarea bazinului Mării Negre ca o
inversiune de relief față de podișul înalt preexistent.
16
Modulul 2

Bazinul vestic al Mării Negre, unde procesele de rifting au început în Barremianul Superior
(Cretacic Inferior sau Eocretacic), se formează primul, în Cenomanian (Cretacicul mediu sau
Mezocretacic), prezentându-se ca un bazin adânc dezvoltat pe crustă oceanică (S. Cloething și
colab., 2003). Aceasta este dovedită de seria sedimentară cu vechimea de aproape 100 milioane de
ani (Fig. 7).
Fig. 7. Topografia fundamentului bazinului Mării Negre

Procesele de riftogeneză încep cu cca. 125 milioane de ani în urmă, profunzimea bazinului
crescând continuu până la cca. -1 600 m, adâncime care este atinsă la cca. 35 milioane de ani în
urmă. Apoi, între 35 milioane de ani și 12 milioane de ani în urmă, bazinul este umplut cu
sedimente, adâncimea sa ajungând la -50 m. În ultimii 12 milioane de ani, prin procese de
subsidență, adâncimea bazinului vestic scade din nou la -1 200 m pe marginea bazinului. În centrul
bazinulul vestic, toate aceste procese au fost mult mai intense, între 125 și 100 milioane de ani în
urmă ajungându-se la o adâncime de -5 000 m (S. Cloetingh și colab., 2003).
Bazinul estic al Mării Negre se formează mai târziu, în Paleogenul Superior, seria sedimentară
fiind mult mai tânără (Fig. 8). Procesele de rifting au inceput cu 60 milioane de ani în urmă,
subsidența fiind foarte activă, dar fără a se forma un bazin adânc. Aportul masiv de sedimente din
Munții Caucazul Mare și din Munții Pontici contribuie la activarea subsidenței, în Miocenul Superior
adâncimea ajungând la -2200 m.
Întregul bazin al Mării Negre este afectat de procesele morfogenetice ale orogenezei Alpine
desfășurate în Munții Carpați, Caucaz și Pontici, foarte active începând din Paleogenul Inferior (J.C.
Hippolyte, 2002; A.M. Nikishin și colab., 2003).
Sintetizând cele arătate mai sus pe baza ultimelor cercetări datorate lui J.C. Hippolyte (2002),
A.M. Nikishin și colab. (2003) și S. Cloetingh și colab. (2003), ca și pe baza unor ipoteze mai vechi,
între care lucrările lui M. Săndulescu (1980, 1984) ocupă un loc principal, putem prezenta
următoarea succesiune de etape și stadii morfogenetice ale bazinului Mării Negre:
 Etapa deschiderii bazinelor prin procese de rifting continental, desfășurată între Cretacicul
Superior și Eocen. Aici putem identifica un stadiu al formării bazinului vestic, între 125 și 100
milioane de ani în urmă, și un stadiu al formării bazinulul estic, între 60 și 55 milioane de ani în
urmă.
17
Modulul 2
 Etapa subsidenței active desfășurată din momentul formării bazinelor până la cca
35-36 milioane de ani în urmă (până în Eocen), când ambele bazine se adâncesc activ,
dar diferențiat ca intensitate și ritm. Ritmul subsidenței tectonice este de 70-80 m / 1
milion de ani.
 Etapa reducerii intensității subsidenței și a acumulărilor masive de sedimente
venite din regiunile montane și de podiș alăturate, desfășurată între Oligocen și
Miocen, între cca. 35-36 milioane de ani în urmă și 5.2 milioane de ani în urmă, când
ritmul subsidenței tectonice este de 20-30 m / 1 milion de ani.
 Etapa definitivării bazinului actual, desfășurată între Pliocen și prezent, în ultimii
5,2 mil. ani, când ritmul subsidenței tectonice crește în ambele bazine, vestic și estic,
ajungând Ia 85 m / 1 milion de ani.
Fig. 8. Modelul formării bazinelor vestic și estic ale Mării Negre

Așadar, morfogeneza bazinului Mării Negre se datorează proceselor de subsidență
care au urmat riftingului continental inițial (Fig. 8). Cercetările foarte recente
sintetizate de A.M. Nikishin (2003, 2015) relevă prezența continuă a proceselor de
subsidență imediat după riftogeneza inițială. Pe parcursul celor peste 100 milioane de
ani, subsidența a fost continuă, dar s-a desfășurat în trepte, cu ritmuri și intensități
diferite conform celor două modele alăturate. Toate procesele de subsidență s-au
desfășurat într-un regim intens compresional care a favorizat fluxurile de căldură în
partea inferioară a crustei oceanice.

RELIEFUL BAZINULUI MĂRII NEGRE
Relieful bazinului Mării Negre se subdivide, din punct de vedere morfotectonic și

morfostructural, în două provincii: centrală și marginală.
Provincia centrală, dezvoltată pe crustă bazaltică de tip oceanic și parțial pe crustă
continentală, cuprinde Câmpia Abisală Euxinică situată la adâncimi sub 2000 m. Relieful
tectonic primar a fost îngropat de sedimentele depuse în ultimii 80-100 milioane de ani,
18
Modulul 2
astfel încât relieful actual, dezvoltat pe sedimente neconsolidate fine și ultrafine, se
prezintă deosebit de plan și neted, cu energie de relief de numai câțiva metri.
Provincia marginală are o structură mult mai complexă. Relieful acestei
provincii poate fi asociat marginilor continentale oceanice, prezentând diferențe
marcante pe fiecare dintre laturile sale (E. Vespremeanu, 1989).
Latura nordică poate fi asemănată cu marginile continentale pasive, stabile,
prezentând toate trăsăturile morfologice specifice: câmpie costieră, câmpii litorale,
șelf continental larg extinse, versant continental ușor înclinat, glacis continental larg.
Laturile sudică și estică sunt asemănătoare marginilor continentale active,
instabile, fără câmpii costiere, cu câmpii litorale puține și reduse ca extensiune, cu
șelfuri continentale înguste, versant continental abrupt și glacisuri continentale
înguste și abrupte.
Latura vestică are trăsături mixte strâns legate de structură, tectonică și
morfogeneză.
Fig. 9. Topografia coastelor și fundului bazinului Mării Negre
2.3.1. MORFOLOGIA MARGINILOR CONTINENTALE
Relieful marginilor continentale ale Mării Negre este asociat la trei tipuri:
Marginea Scitică, Marginea Caucaziană și Marginea Pontică.
Marginea Scitică, numită astfel după extensiunea largă a câmpiei costiere pe
locurile ocupate în vechime de Sciți (E. Vespremeanu, 1989), se află în nordul
bazinului, între Promontoriul Dunavăț-brațul Sfântu Gheorghe din Delta Dunării și
Capul Anapa și se dezvoltă pe Platforma Scitică și pe Platforma Europei Orientale (M.
Săndulescu, 1984; E. Vespremeanu, 1989). Caracteristica este dată de Câmpia Mării
Negre, care este o câmpie costieră tipică, delimitată spre nord de podișurile Volhino-
Podolic, Doneț și Privolgia, iar spre sud de mai multe câmpii litorale. Câmpia costieră
comunică spre est cu Câmpia Caspică prin Culoarul Manici.
Sub Câmpia Mării Negre se află Iitoralul (țărmul) reprezentat prin Iitoraluri
deltaice și lagunare care se grupează în patru sectoare:
- Litoralul Dunărean situat intre brațul Sfântu Gheorghe (Delta Dunării) și
gura Limanului Nistrului;
- Litoralul Fidonisic, între gura Limanului Nistrului și Capul Tarhancut;
- Litoralul Crimeii, între Capul Tarhancut și Capul Meganon;
- Litoralul Azovian, între Capul Meganon și Capul Anapa.
Șelful continental prezintă în sectorul nord-vestic cea mai largă extensiune din
întregul bazin al Mării Negre. În restul Marginii Scitice, șelful continental se reduce Ia
19
Modulul 2
o treaptă îngustă.
Versantele continentale încep sub muchia șelfului situată la -150 / -180 m, sunt
ușor înclinate, cu canioane de diferite mărimi. Cel mai mare este Canionul Viteaz situat
în largul coastei românești, care începe a se forma la adâncimea de -100 m și
debușează pe glacisul continental la -1 000 m printr-un con abisal.
Glacisurile continentale sunt largi și se dezvoltă începând de la -1500 /-1800
m, suportând conuri abisale, cel mai mare fiind numit de unii autori Conul Abisal al
Dunării (D.A. Ross, E. Uchupi, C.O. Bowin, 1974), iar de alții Conul Abisal Euxinic.
Marginea Caucaziană este cuprinsă între Capul Anapa și Capul Tsikizisi, situat la
25 km nord de orașul Batumi. Trăsătura morfologică principală este dată de frontul
submontan al Munților Caucazul Mare continuat prin litoral și șelf înguste și versant
continental abrupt pană la glacisul continental și Câmpia Abisală Euxinică. Litoralul
acestei margini se subdivide în două sectoare:
- Litoralul Caucazian, între Capul Anapa și gura râului Gumista în apropiere de
Suhumi;
- Litoralul Kolhidei, între gura râului Gumista și Capul Tsikizisi.
Marginea Pontică, situată între Capul Tsikizisi și Capul Koru, corespunde, în cea
mai mare parte, frontulul Munților Pontici, care în ultimii 10 milioane de ani au suferit
o deplasare Ientă spre nord, de unde și caracterul foarte abrupt al versantului
continental și îngustimea glacisului continental. În cadrul acestei margini deosebim:
- Litoralul Pontic, între Capul Tsikizisi și Capul Baba;
- Litoralul Bosforului, între Capul Baba și Capul Koru.
Sectorul dintre Capul Koru și brațul Sfântu Gheorghe (Delta Dunării) are
caracter mixt, de contact între marginile Pontică și Scitică, fiind dezvoltat pe Platforma
Moesică și pe orogenul nord-dobrogean.
20
Modulul 2
Dicţionar
Craton – termen geologic care definește un bloc mare vechi și stabil al

crustei Pământului care formează nucleul unui continent. Acesta se găsește în
general în interiorul plăcilor tectonice. Termenul este folosit pentru a discrimina
porțiunile stabile ale crustei continentale de regiunile mai active și instabile.
Acesta poate fi descris fie ca un scut, fie ca o platformă.
Discontinuitatea Moho - Strat de tranziție care separă crusta de litosfera
inferioară. Grosimea stratului Moho este de 100-200 m sub fundurile oceanice,
de 500-600 m în regiunile continentale și de 1 000-1 200 m sub munții tineri.
Temperatura în stratul Moho variază între 150 și 200°C sub crusta oceanică și
între 500-700°C sub crusta continentală cu grosime maximă. Cercetările
geofizice au dovedit că stratul Moho este mobil pe verticală și în timp, ca urmare
a raporturilor dintre crustă, pe de o parte, și litosfera inferioară și astenosfera,
pe de altă parte.
Surse documentare
Nikishin, A.M., Okay, A.I., Tüysüz, O., Demirer, A., Amelin, N., Petrov, E., The Black Sea
basins structure and history: new model based on new deep penetration regional
seismic data. Part 1: Basins structure and fill, Marine and Petroleum Geology (2014),
doi: 10.1016/j.marpetgeo.2014.08.017.
Nikishin, A.M., Okay, A., Tüysüz, O., Demirer, A., Wannier, M., Amelin, N., Petrov, E.,
The Black Sea basins structure and history: new model based on new deep penetration
regional seismic data. Part 2: Tectonic history and paleogeography, Marine and
Petroleum Geology (2014), doi: 10.1016/j.marpetgeo.2014.08.018.
1. Explicați diferențele de structură geologică (crustă continentală și

oceanică) între compartimentele vestic și estic ale Mării Negre.
2. Prezentați principalele etape și stadii morfogenetice ale bazinului Mării Negre.
3. Caracterizați provincia centrală a Mării Negre.
4. Caracterizare generală a provinciei marginale a Mării Negre.
5. Marginea Continentală Scitică – caracteristici, morfologie și subdiviziuni.
6. Marginea Continentală Caucaziană – caracteristici, morfologie și
subdiviziuni.
7. Marginea Continentală Pontică – caracteristici, morfologie și subdiviziuni.
21
Modulul
HIDROLOGIA ȘI CLIMA
3 BAZINULUI MĂRII NEGRE
Conţinut:
Unitatea de învăţare 3.1. Bazinul hidrografic al Mării Negre
3.1.1. Caracterizare generală a bazinului hidrografic
3.1.2. Bazinul Dunării
Unitatea de învăţare 3.2. Clima din regiunea Mării Negre
Unitatea de învățare 3.3. Bilanțul hidric
Obiective:
 Însuşirea caracteristicilor generale ale bazinului hidrografic;
 Cunoașterea caracteristicilor climatice ale bazinului Mării Negre;
 Cunoașterea elementelor bilanțului hidric al Mării Negre.
Cuvinte cheie: bazin hidrografic, climă, bilanț hidric, evaporație,

precipitații.

BAZINUL HIDROGRAFIC AL MĂRII NEGRE
3.1.1. CARACTERIZARE GENERALĂ A BAZINULUI HIDROGRAFIC

Bazinul hidrografic aferent Mării Negre are o suprafață de 2 405 000 km 2 (Fig.
10). În cadrul bazinului hidrografic al Mării Negre se diferențiază patru categorii de
bazine hidrografice: bazinele vestice și nord-vestice, bazinele din Crimeea, bazinele
Caucaziene și bazinele din Asia Mică, care transportă în total aproximativ 350 km3 de
apă.
Bazinele vestice și nord-vestice au cea mai mare extensiune, suprafața lor fiind
de 1 520 000 km2, ceea ce reprezintă 82% din totalul bazinului hidrografic al Mării
Negre. În această categorie se încadrează cele mai mari bazine afluente Mării Negre:
Dunărea, Nistru, Nipru și Bug, care transportă un debit Iichid mediu multianual
(pentru perioada 1921-1988) de 261 km3/an, ceea ce reprezintă 76% din debitul
afluent Mării Negre din întregul său bazin hidrografic, cu variații între o minimă de
153 km3, în anul 1921, și 389 km3, în anul 1970. Debitul solid reprezentat prin aluviuni
în suspensie, săruri dizolvate, nutrienți minerali și materie organică, este de cca. 150
milioane t/an, având rol esențial în funcționarea sistemului acvatoriulul și în
dlstribuția sedimentelor recente (date UNEP, 1998).
Bazinele din Crimeea au o suprafață totală de numai 2 729 km2, reprezentând
0.14% din total. Cele mai mari râuri sunt: Cernaia, Belbek, Alma și Kacea, care
transportă un debit mediu multianual (1921-1988) de 0.32 km3 de apă (0.09% din
total), cu variații între o minimă de 0.07 km3, în anul 1930, și o maximă de 0.67 km3,
în anul 1968 (date UNEP, 1998).
22
Modulul 3
Bazinele Caucaziene au o suprafață totală de 75 000 km2, ceea ce reprezintă
4% din total. Râurile cele mai importante sunt: Kuban, Rioni, Ciorok, lnguri, Kodori,
Bzib, Supsa și Mzimta. Media debitelor lichide multianuale este de 43 km3 (13% din
total), cu variații între o minimă de 31 km3, în anul 1969, și o maximă de 57 km3, în
anul 1922 (date UNEP, 1998).
Bazinele din Asia Mică au o suprafață totală de 259 550 km2, ceea ce
reprezintă 14% din total. Cele mai importante râuri sunt Yesilirmak, Kâzâlirmak și
Sakarya. Debitul mediu multianual, pentru perioada 1930-1986, este de 36 km3 (11%
din total) cu variații între 25 km3, în anul 1949, și 151 km3, în anul 1940 (date UNEP,
1998).
Fig. 10. Bazinul hidrografic al Mării Negre
Bazinele hidrografice ale mărilor europene sunt foarte diferite în funcție de

relieful continentului și de dimensiunile rețelei hidrografice. În comparație cu alte
mări europene, bazinul hidrografic al Mării Negre este cel mai extins și mai complex.
Raportul suprafață bazinală / suprafață marină relevă în bună măsură
importanța proceselor fluviale în structura și funcționarea acvatoriului (E.
Vespremeanu, 1992). Astfel, Ia o suprafață a Mării Negre de 466 200 km2 revine o
suprafață a bazinulul hidrografic de 2 405 000 km2, ceea ce înseamnă o suprafață
bazinală de 5,15 km2 pentru fiecare km2 de mare. Acest lucru are consecințe majore
în morfologia bazinului, distribuția sedimentelor, salinitatea apei etc.
3.1.2. BAZINUL DUNĂRII
Bazinul Dunării (817 000 km2) reprezintă 43,57% din suprafața totală a
bazinului Mării Negre influențând esențial compartimentul vestic al acesteia.
Structural și tectonic, bazinul Dunării a evoluat pe 6 domenii: alpin, hercinic,
panonic, carpatic, getic și pontic. Bazinul s-a format începând din Mezozoic, în mai
multe etape, ca urmare a jocului factorilor tectonici, marini și subaerieni. Orogeneza
alpină, ultima din șirul ciclurilor tectonice generatoare de munți, este cea care
23
Modulul 3
clădește scheletul bazinului Dunării într-o perioadă de circa 230 milioane de ani.
În toate fazele orogenezei alpine s-a menținut în partea centrală a lanțului
muntos alpino-carpatic, un șir de depresiuni care comunicau între ele: depresiunile
Bavariei, Moraviei, Pannonică și Transilvană în comunicare, prin strâmtoarea de la
Porțile de Fier, cu bazinele Getic, Euxinic și apoi cu bazinele Caspic și Aral. Toate aceste
depresiuni au funcționat ca bazine marine până la sfârșitul Pliocenului, adică până în
urmă cu cca. 2,5 milioane de ani. Pe măsură ce munții se edificau și se înălțau, se
organizau rețelele hidrografice independente care debușau în lacurile și mările
interioare. La începutul Cuaternarului, apele se retrag pe fundul depresiunilor
Pannonică și Getică. În spațiile proaspăt exondate se formează o arteră colectoare, din
ce în ce mai însemnată, care va deveni fluviul Dunărea (E. Vespremeanu, 1992).
Bazinul superior se formează primul. Colectorul adună afluenți din Alpi, din
Munții Pădurea Neagră, Munții Pădurea Boemiei și din Colinele Moraviei, drenează
depresiunile Bavariei și Vienei, traversând pragul de la Devin, locul în care Alpii
joncționează cu Carpații.
Bazinul mijlociu se formează în etapa a doua. Trecând prin poarta de la Devin,
Dunărea pătrunde în Depresiunea Pannonică, ocupata încă de mlaștinile rămase după
retragerea apelor lacului cu acelasi nume. Regiunea este afectată de scufundări
tectonice lente. Procesele de sedimentare sunt foarte active, depunându-se cantități
mari de pietrișuri din Carpați și din Alpii Dinarici, Dunărea meandrează larg prin centrul
depresiunii, primește afluenți noi și se îndreaptă spre trecerea prin Carpați care va
deveni ulterior Defileul Porțile de Fier.
Bazinul inferior se formează ultimul. Intrând în Depresiunea Getică, Dunărea
urmează Marea Getică, în retragere. Numărul mare de afluenți veniți din Carpați
forțează fIuviul să se mențină cât mai la sud, pe contactul cu Platforma Prebalcanică și
cu Podișul Dobrogei. Fluviul trece apoi prin poarta de la Galați debușând spre bazinul
Euxinic, printr-un golf larg situat în marginea nordică a Depresiunii Predobrogene.
Toate aceste procese s-au desfășurat în ultimii 1,5 milioane de ani.
Holocenul, ultima parte a Cuaternarului (ultimii 10 000 de ani), este perioada în
care se definitivează bazinul fluviulul în forma lui prezentă. Treptat, nivelul Mării Negre
tinde a se stabili Ia cota actuală față de care înregistrează oscilații ușoare. Se ajunge
deci la un nivel de bază unic pentru întregul bazin, ceea ce va impune evoluția unitară a
talvegului Dunării și implicit, a afluenților. În cursul inferior se formează Lunca și Delta
Dunării. În ultimii 2 000-2 500 de ani întregul bazin intră sub incidența activităților
umane, manifestate prin despăduriri și expansiunea agriculturii. Apar viiturile
catastrofale, iar debitele solide cresc de zeci de ori.
În ultimii 100 de ani, acțiunea activităților umane se intensifică prin amenajări
(indiguiri, desecări, construcția barajelor în spatele cărora se formează lacuri de
acumulare) care artificializează complet întregul regim al scurgerii, ca și morfologia,
structura și funcționarea albiei majore.
Cei 2863 km ai fluviului sunt împărțiți după criterii geografice în trei sectoare:
Dunărea de Sus, Dunărea de Mijloc și Dunărea de Jos.
Dunărea de Sus este cuprinsă între Kilometrul 2863 (Donaueschingen) și
Kilometrul 1791 (Devin). Suprafața bazinului este de 240 000 km2, ceea ce reprezintă
29% din total. Diferența de altitudine între izvor și Devin este de 360 m. Sectorul se
suprapune Europei Hercinice și Europei Alpine. Până la Regensburg Dunărea primește
afluenți mici, atât din Munții Pădurea Neagră și Munții Pădurea Boemiei, cât și din Alpii
Bavariei (mai important este Râul Lech), astfel încât aici atinge un debit de 432 m3/s. În
aval de Passau, Innul aduce din Alpi un debit de 810 m3/s. La Lintz, debitul Dunării
atinge 1060 m3/s. La ieșirea din sectorul superior, Dunărea are deja un debit mediu de
2 000 m3/s (30,7% din debitul mediu multianual la intrarea în Delta Dunării).
Dunărea de Mijloc este cuprinsă între Kilometrul 1791 (Devin) și Kilometrul 1074
(Baziaș). Suprafața acestei părți a bazinulul este de 360 000 km2 (45% din total).
Sectorul se suprapune domeniilor Alpin, Pannonic și Carpatic. Diferența de altitudine
între Devin și Baziaș este de numai 74 m. Principalii afluenți sunt Drava (670 m3/s), Sava
(1 460 m3/s), Morava (210 m3/s), care vin din Alpii Austriei și Alpii Dinarici, precum
24
Modulul 3
și Tisa (814 m3/s), din Carpați. Datorită acestui aport substanțial, debitele cresc de Ia
2000 m3/s la 5 500 m3/s (la Baziaș), ceea ce reprezintă 84% din debitul mediu la intrarea
în deltă.
Dunărea de Jos începe la Baziaș (Kilometrul 1074) și se termină la gurile de vărsare
în Marea Neagră. Suprafața bazinului în acest sector este de 217 000 km2, ceea ce
reprezintă 26% din total. Sectorul acesta se suprapune domeniilor Carpatic, Balcanic,
Getic, Moldav, Dobrogean, de unde rezultă complexitatea geografică maximă față de
întregul bazin. În acest ultim sector se identifică, prin personalitatea geografică specifică,
trei părți: Defileul Dunării (Dunărea Carpatică – între Baziaș și Drobeta Turnu Severin,
163 km, cu o alternanță de bazinete depresionare și îngustări), Dunărea Getică (între
Drobeta Turnu Severin și Călărași, cu trei sectoare distincte de luncă: Gruia – Calafat,
Calafat – Turnu Măgurele și Turnu Măgurele - Călărași) și Dunărea Pontică (care a
evoluat sub controlul oscilațiilor de nivel ale Mării Negre din Holocen, cu trei
subdiviziuni: Călărași – Brăila, Brăila – Ceatal Izmail și Delta Dunării) (E. Vespremeanu,
1992).

CLIMA DIN REGIUNEA MĂRII NEGRE
Marea Neagră se află în zona temperată, clima de deasupra acvatoriului fiind

influențată hotărâtor de principalii centri barici care guvernează circulația generală a
atmosferei Europei de Sud-Est: Anticiclonul Subtropical al Azorelor și Anticiclonul
Continental Eurasiatic, Ia care se adaugă activitatea ciclonică din nordul Oceanului
Atlantic și a celui din Marea Mediterană (Șt. Stoenescu, 1960).
Clima Mării Negre prezintă, pe cea mai mare parte a suprafeței, caracter semiarid,
evaporația fiind de 300-400 km3/ an, iar cantitatea de precipitații de numai 225-300
km3/an (G. Bakan și H. Buyukgungor, 2000).
Relieful continental din jurul Mării Negre determină distribuția foarte neuniformă a
factorilor dinamici ai climei deasupra acvatoriului. Poziția bazinului Mării Negre cu
deschidere largă, pe cea mai mare parte a laturii nordice, spre stepele Pontice de unde
pătrund facil masele de aer continentale uscate și reci, barajul lanțului Munților Carpați
care reduce mult penetrarea influențelor oceanice din vest, barajul eficient al lanțului
Munților Caucaz care creează condiții de adăpost pe toată latura nord-estică și estică
față de influențele excesiv continentale din nord-est, prezența, în sud, a Munților Pontici
și a Podișulul Anatoliei determină un anumit model de distribuție spațială a parametrilor
climatici.
Vara, temperatura aerului este relativ uniformă, diferențierile făcându-se numai la
nivelul zecimilor de grad (Fig. 11b). Precipitațiile sunt mai evident diferențiate (Fig. 12b).
larna, temperatura aerului este foarte diferențiată, minimele fiind de -0,7°C, în
colțul nord-vestic, iar maximele de 6,9°C, în sud-estul bazinului (Fig. 11a). Precipitațiile
prezintă o distribuție extrem de diferită în cadrul bazinului, între sub 40 mm, în nord-
vest, și peste 140 mm, în sud-est (Fig. 12a).
Rezultă că, în funcție de distribuția spațială a deschiderilor și a barierelor
continentale, se diferențiază evident trei compartimente cu climă specifică: vestic,
central și estic, fiecare cu un sector nordic și sudic.
Compartimentul vestic este larg deschis spre nord și nord-est, de unde provin
influențele continentale excesive specifice stepelor pontice. În cadrul acestui
compartiment se diferențiază două sectoare, nordic și sudic. Sectorul nordic se
caracterizează prin iernă reci și uscate, cu vânturi puternice. Temperatura medie
multianuală a lunii ianuarie crește cu un gradient de 3,7°C, de Ia -0,6/-0,7°C, în Golful
Fidonisi, Ia 3°C, în largul Str. Bosfor. Precipitațiile atmosferice variază între 38 și 50 mm.
Evaporarea variază între 30 și 80 mm în timpul iernii. Verile sunt moderat de calde, în
luna lulie temperatura medie multianuală este distribuită mult mai uniform, gradientul
schimbării fiind de numai 0,5-0,6°C. Precipitațiile au valori moderate, variind între 25 și
35 mm, iar evaporarea prezintă valori între 80 și 130 mm. Mediile anuale ale
precipitațiilor variază între 350 și 600 mm, iar ale evaporației, între 975 și 800 mm.
25
Modulul 3
Compartimentul estic este situat la adăpostul Munților Caucaz, ceea ce se
materializează în specificul climatic prin temperaturi medii anuale de 14-15°C, cu ierni
calde și relativ umede și veri moderate și umede. Acest compartiment este mai
omogen din punct de vedere al repartiției temperaturilor, dar bine diferențiat în
privința distribuției precipitațiilor și a eevaporării. Astfel, în nordul compartimentului
estic, precipitațiile medii lunare variază între 25 și 100 mm, iar evaporarea între 35 și
200 mm, pe când în sudul acestui compartiment precipitațiile medii lunare variază între
80 și 200 mm, iar evaporarea, între 70 și 110 mm. Media anuală a precipitațiilor este de
600 mm, în nordul compartimentului estic, și de 1700 mm, în sud. Media anuală a
evaporării este de 1 290 mm, în nord, și de 785 mm, în sud. Local se diferențiază
condiții climatice asemănătoare celor subtropicale, dar acestea sunt datorate exclusiv
adăpostului oferit de Munții Caucaz, ca și de relieful cu văi adânci orientate spre sud -
vest și cu depresiuni adăpostite. În nici un caz nu putem vorbi de un climat subtropical
în bazinul Mării Negre.
Fig. 11. Distribuția temperaturii medii a aerului în lunile (a) Februarie și (b) August
(The Black Sea Environment, 2008)
Compartimentul central prezintă trăsături climatice de tranziție.

Din datele prezentate mai sus rezultă diferențele mari între cele două
compartimente extreme, unul sub influența maselor de aer continentale, celălalt la
adăpostul Munților Caucaz, și caracterul de tranziție al compartimentului central.
Diferențele cele mai semnificative se înregistrează în cantitățile de precipitații
din sectorul nord-vestic și din sectorul sud-estic, care exprimă rolul esențial al barierei
lanțului Munților Caucaz. Astfel, în colțul nord-estic, la 46°28' lat. N și 30°10' long. E,
suma anuală a precipitațiilor atmosferice este de 370-380 mm, în partea centrală a
26
Modulul 3
Mării Negre, la 43°50' și 33°27', este de 340-350 mm, iar în colțul sud-estic, la 41°55' și
41°15', de 1 700-1 900 mm (E. Vespremeanu, 2004).
Fig. 12. Distribuția precipitațiilor medii lunare (mm/lună) în lunile (a) Februarie și
(b) August (The Black Sea Environment, 2008)
Vântul și procesele eoliene deasupra mării au importanță deosebită,

determinând morfologia și dinamica valurilor, starea apelor în stratul de amestec,
circulația de suprafață, procesele superficiale de amestec și chiar circulația prin Str.
Bosfor.
Principalii centri barici care influențează dinamica atmosferei deasupra Mării
Negre sunt (G. Bakan și H. Buyukgungor, 2000):
• vara se resimte influența Anticiclonului Azore și a ciclonului din Golful Persic;
• iarna se manifestă centrul de presiune înaltă din Asia, centrul de joasă
presiune din regiunile arctice și centrii barici din bazinul Mării Mediterane.
În aceste condiții, intensificările de vânt din timpul iernii au direcție dominantă din
nord-nord-est, în compartimentele vestic și central, și din sud și sud-vest, în
compartimentul estic.
Pe coasta României, furtunile violente sunt consecinţa pătrunderii ciclonilor
mediteraneeni cu traiectorii trans-balcanice în spaţiul Mării Negre, în intervalul
noiembrie – martie, unde primesc o cantitate mare de energie de pe suprafaţa mării,
sub forma vaporilor de apă, ce determină intensificarea vântului în cadrul ciclonului;
excepţie face partea centrală a ciclonului (ochiul ciclonului) în care aerul se deplasează
ascendent, iar viteza vântului e redusă.
27
Modulul 3
Furtunile puternice suflă predominant dinspre NE (onshore), iar pe măsură ce

ciclonul avansează în Marea Neagră (deplasându-se către NE sau N) direcţia vântului,
observată într-o locaţie fixă, se roteşte retrograd - dinspre NE către N şi NV - şi scade în
intensitate atunci când vântul începe să sufle dinspre interior (offshore). Furtunile
sudice (când vântul bate dinspre SV, S sau SE) au o frecvenţă şi intensitate mult mai
reduse decât cele nordice şi se produc pe fondul ciclonilor mediteraneeni cantonaţi în
părţile centrală şi estică a Mării Mediterane sau în Marea Egee. Ambele reprezentări
indică o frecvenţă foarte scăzută pentru furtunile dezvoltate pe direcţii transversale (E
şi V); practic, furtunile dezvoltate perpendicular dinspre larg (onshore), care au cel mai
ridicat potenţial de inundare / eroziune a ţărmului, au în schimb o proporţie de doar
1% cuprinsă exclusiv din furtuni de gradul I şi II.
Furtunile marine sunt mai frecvente şi mai puternice în timpul iernii deoarece
atunci se produc cele mai pronunţate diferenţe de temperatură şi densitate dintre
masele de aer de origine continentală şi marină (oceanică). Frecvenţa medie lunară a
zilelor cu furtună, calculată pentru mai bine de 50 ani (1961 – 2012) la staţia Sulina,
este de peste 5 zile/lună în intervalul octombrie – martie şi de peste 7 zile/lună în
decembrie – ianuarie (Fig. 13A). În funcţie de viteza şi durata vântului au fost propuse 5
categorii (clase) de furtuni (Tabel 1). Numărul mediu de furtuni este de 29/an, dintre
care cele puternice (severe) sunt în număr de 3/an (Zăinescu şi Vespremeanu-Stroe,
2014).
Categoria I II III IV V
Condiţii minime* ≥10 m/s, ≥15 m/s, ≥20 m/s, ≥24 m/s, ≥28 m/s,
(viteză, durată) ≥24 h ≥12 h ≥6 h ≥6 h ≥2 h
Număr total 862 446 99 24 7
Frecvenţa (%) 59.9 31 6.9 1.7 0.5
Înălţimea valurilor
1.5 – 2.5 m 2.5 – 4 m 4–5m 5–7m >7m
(Hs)
Frecvenţa anuală
17.24 8.92 1.98 0.48 0.14
(furtuni/an)
Interval mediu de
0.06 0.11 0.5 2.08 7.14
recurenţă (ani)
Tabel 1. Descrierea categoriilor de furtună pentru coasta românească a Mării Negre

(Zăinescu şi Vespremeanu-Stroe, 2014)
În timpul celor severe, viteza vântului depăşeşte 20 m/s, iar valurile ating înălţimi
de 4 – 7 m în larg, producând eroziuni semnificative la nivelul unităţilor emerse ale
ţărmului: plaje, dune, faleze, insule barieră. Majoritatea acestor furtuni cu impact
major asupra litoralului ating maximul potenţialului morfosculptural pe direcţiile ENE şi
NE (Fig. 13C). Foarte interesantă este dispunerea direcţiilor rezultante ale furtunilor în
funcţie de intensitatea acestora. La nivelul global al furtunilor (toate categoriile), chiar
dacă minoritare, furtunile sudice au totuşi o frecvenţă semnificativă, cu puţin peste
20% din total. Dacă însă selectăm doar furtunile puternice (severe), respectiv
categoriile III, IV şi V, ponderea furtunilor sudice devine infimă (< 5%), pe fondul
creşterii frecvenţei furtunilor nordice la ca. 96% (Fig. 13C).
Variabilitatea temporală a furtunilor indică două intervale stormice active: 1965-
1979, şi 1994 - 2005 şi două intervale calme: 1979 – 1994 (calm moderat) şi 2005 –
2014 (foarte calm). Ultimul interval (2005-2014) reprezintă o anomalie negativă
excepţională, frecvenţa furtunilor ajungând de 2 ori mai mică decât media
multidecadală, iar indicele de impact morfologic (SIP) de circa 3 ori mai redus (Fig. 14).
Toate aceste intervale se găsesc într-o corelaţie inversă (negativă) destul de puternică
28
Modulul 3
cu Oscilaţia Nord-Atlantică - NAO (r = - 0.76), ceea ce reflectă controlul exercitat de
principalul sistem de variabilitate climatică din emisfera nordică asupra frecvenţei şi
intensităţii furtunilor de iarnă de pe litoralul românesc al Mării Negre (Vespremeanu-
Stroe şi Tătui, 2012; Zăinescu şi Vespremeanu-Stroe, 2014).
Fig. 13. A. Frecvenţa medie lunară a zilelor de furtună; B. Topul celor mai puternice
10 furtuni (cu o perioadă de recurenţă de 5 ani) calculat după indicele de severitate a
vântului (cuantifică doar viteza vîntului, nu şi direcţia faţă de ţărm); C. Rozele
furtunilor calculate pentru toate furtunile (sus; v ≥ 10 m/s) sau doar pentru cele
severe (jos; v ≥ 20 m/s). Pentru analize s-au folosit datele de vânt orare de la staţia
Sulina din intervalul 1961 – 2012.
Fig. 14. Co-evoluţia stormicităţii (SSI – indicele de severitate a furtunilor) pe coasta

Deltei Dunării şi a indicelui Oscilaţiei Nord Atlantice (NAOI) în intervalul 1962-2012.
29
Modulul 3

BILANȚUL HIDRIC
Bilanțul hidric al Mării Negre a preocupat oceanografii încă de la sfârșitul
secolului al XIX-lea (J.B. Spindler, 1896, 1899) și a fost reluată de 33 autori în 27 lucrări
apărute în secolul al XX-lea.
Dificultățile estimărilor cantitative ale componentelor de intrare și de ieșire ale
bilanțului, mai ales la nivelul precipitațiilor atmosferice și evaporării, au determinat
existența unor date cantitative foarte diferite ale parametrilor bilanțului hidric.
Ecuația bilanțului hidric, în forma care ia în calcul intrările și ieșirile, este:
Q + P + K + B = E + K1 + B1
unde:
Q = intrările fluviale; P = intrări din precipitațiile atmosferice; K = intrări prin Str.
Bosfor; B = intrări prin Str. Kerci din M. Azov;
E = ieșirile prin evaporare, K1= ieșirile prin Str. Bosfor; B1 = ieșirile prin Str. Kerci spre
M. Azov.
lntrările fluviale reprezintă componenta care poate fi calculată cu mai multă

acuratețe în comparație cu toate celelalte, datorită numeroaselor stații hidrologice
existente pe majoritatea fluviilor și râurilor afluente Mării Negre.
Intrările din precipitații atmosferice sunt mult mai dificil de calculat atât din
cauza heterogenității distribuției precipitațiilor deasupra mării, cât și din cauza sărăciei
fondului de date. Cantitatea medie multianuală de apă intrată din precipitații estimată
variază între o minimă de 119 km3 pe an (E.V. Soliankin, 1963; C. Bondar, 1986) și o
maximă de 300 km3 pe an (E. Ozturgut, 1971; U. Unluata et al.,1990).
Estimarea intrărilor și ieșirilor prin strâmtoarea Bosfor diferă, de asemenea, mult
de la autor la autor. Intrările prin Bosfor în Marea Neagră sunt evaluate de H.U.
Sverdrup (1942), G.J.W. Neuman și E. Roseman (1954), A.K. Leonov (1960) și D.la.
Berembeim (1960) la 192-193 km3/an, de I. Soliatkin (1963) la 176 km3/an, de G.
Șerpoianu (1973) Ia 123 km3/an, de C. Bondar (1986) Ia 203 km3/an și de U. Unluata și
colab. (1990) la 312 km3/an, de E. Ozsoy și U. Unluata (1997) la 305 km3/an.
leșirile din Marea Neagră prin Bosfor spre Marea Mediterană sunt evaluate de
I.B. Spindler (1896) la 416 km3/an, de H.U. Sverdrup (1942) la 397 km3/an, de G.J.W.
Neuman și E. Roseman (1954) la 462 km3/an, de I. Soliatkin (1963) Ia 340 km3/an, de
Gh. Șerpoianu (1973) Ia 260 km3/an, de C. Bondar (1986) la 371 km3/an, de U. Unluata
și colab. (1990) Ia 612 km3/an, de E. Ozsoy și U. Unluata (1997) la 605 km3/an.
lntrările din M. Azov sunt evaluate între un minim de 22 km3/an (I.A.
Reșetnickov, 1992) și un maxim de 95 km3/an (A.K. Leonov, 1960), iar ieșirile din Marea
Neagră spre M. Azov, între un minim de 29 km3/an (Rojdestvenski, 1971) și un maxim
de 70 km3/an (Leonov, 1960). Aceleași diferențe mari apar și în calculul ieșirilor, prin
evaporare.
Tabelul 2 prezintă estimările efectuate de mai mulți autori asupra
componentelor bilanțului hidric, cu mențiunea că este vorba exclusiv de tentative de
evaluare a bilanțului apelor Mării Negre, se pare cu preocuparea pentru un rezultat
care să exprime un bilanț perfect echilibrat.
Fiecare dintre componentele bilanțulul prezintă variabilitate accentuată lunară,
sezonieră și anuală, mai ales în funcție de condițiile climatice din bazinul hidrografic
aferent Mării Negre și din spațiul marin propriu-zis.
30
Modulul 3
Tabel 2. Componentele bilanțului hidric al Mării Negre după diferiți autori (The rivers
of the Black Sea, EEA Technical Report)
Dicţionar
Ciclon – Regiune a sistemului baric în care presiunea scade de la periferie spre centru,
iar masele de aer au o mișcare convergentă pe orizontală și ascendentă pe verticală.
31
Modulul 3
Surse documentare

1. Bazinul hidrografic al Mării Negre – caracterizare și componente.

2. Explicați consecințele raportului dintre suprafața bazinului hidrografic al Mării
Negre și suprafața efectivă a Mării Negre.
3. Clima Mării Negre – caracterizare generală.
4. Distribuția temperaturii aerului în Marea Neagră.
5. Distribuția precipitațiilor în Marea Neagră.
6. Bilanțul hidric al Mării Negre.
32
Modulul EVOLUȚIA NIVELULUI
4 MĂRII NEGRE
Conţinut:
Unitatea de învăţare 4.1. Evoluția pre-Cuaternară a acvatoriului Mării Negre
Unitatea de învăţare 4.2. Evoluția acvatoriului Mării Negre în Pleistocen
Unitatea de învăţare 4.3. Evoluția acvatoriului Mării Negre în Holocen
Unitatea de învăţare 4.4. Oscilațiile recente ale nivelului Mării Negre
4.4.1. Oscilațiile nivelului Mării Negre pe coasta românească
Obiective:
 Explicarea factorilor care influențează evoluția nivelului Mării Negre;
 Cunoaşterea evoluției nivelului Mării Negre în Pleistocen și Holocen;
 Cunoaşterea oscilațiilor prezente ale nivelului Mării Negre.
Cuvinte cheie: Marea Sarmatică, Marea Meotică, Marea-lac

Ponțiană, transgresiune, regresiune, inundare catastrofală, oscilații de nivel.

EVOLUȚIA PRE-CUATERNARĂ A ACVATORIULUI MĂRII NEGRE
Cunoașterea evoluției Mării Negre presupune analiza a două aspecte: evoluția

morfogenetică prin care s-a ajuns la stadiul actual al bazinului, prezentată succint în
Unitatea de învățare 2.2, și evoluția acvatoriului, adică succesiunea de evenimente care
au culminat cu modelul actual al masei de apă din bazin. Problema evoluției
acvatoriului Mării Negre de la sfârșitul Neogenului până în prezent a format obiectul a
numeroase studii și reconstituiri pe baza analizei și datării vârstei formațiunilor
sedimentare transgresive.
În Miocenul Superior (Messinian), acvatoriul făcea parte din Marea Sarmatică
extinsă din Bazinul Viennei, Bazinul Pannonic, prin strâmtoarea de la Porțile de Fier,
Bazinul Getic, peste actuala câmpie costieră a Mării Negre, până în bazinele Caspic și
Aral (Fig. 15).
La începutul Pliocenului, Marea Sarmatică se fragmentează în bazine mai mici,
printre care și Marea Meotică, care ocupa bazinul actual adânc al Mării Negre
33
Modulul 4
conectată la restul Oceanului Planetar și extinzându-se mult spre nord, peste Câmpia
Costieră a Mării Negre și continuându-se, prin Culoarul Manici cu bazinele Caspic și
Aral (Fig. 15). Marea Meotică era un acvatoriu marin tipic, cu ape care aveau salinitate
de 34-35‰ și cu biosfera dominată de specii marine.
Fig. 15. Diferite stadii în evoluția acvatoriului Mării Negre în Miocen și Pliocen
Spre sfârșitul Pliocenului, acvatoriul Mării Negre se restrânge trecându-se la

marea-lac Ponțiană, fără legătură cu Oceanul Planetar, păstrând legătura numai cu
Bazinul Caspic (Fig. 15). Apele erau dulci, cu viețuitoare dulcicole, prezente în fauna
actuală ca relicte pontice.
La începutul Cuaternarului, Marea Neagră este un lac izolat, cu apă dulce, aflat
sub influența schimbărilor climatice majore specifice alternanței perioadelor glaciare
cu cele interglaciare.
34
Modulul 4

EVOLUȚIA ACVATORIULUI MĂRII NEGRE ÎN PLEISTOCEN
Din punct de vedere geografic, interesează oscilațiile nivelului apelor, tipul

acvatoriului (lacustru sau marin), precum și legătura cu bazinele alăturate (Marea
Caspică și Marea Mediterană).
lstoria cuaternară a acvatoriului Mării Negre este legată de schimbările climatice
și tectonice din cadrul bazinulul, precum și din regiunile înconjurătoare. Sunt bine
cunoscute condițiile climatice din Pleistocen, care se caracterizează prin succesiunea
perioadelor glaciare cu perioadele interglaciare, ceea ce induce succesiunea fazelor
transgresive cu cele regresive.
Clima din Holocen (ultimii 10 000 ani) prezintă oscilații cu amplitudine mai mică,
dar suficiente pentru a afecta, fie și numai prin procese sterice, nivelul apelor,
generând serii de emergențe și submergențe pe o secvență generală transgresivă,
după modelul lui R. Faibridge (1965).
Regimul tectonic este activ atât în partea centrală a bazinului, unde predomină
subsidența, cât și pe margini, unde alternează procesele de ridicare cu cele de
subsidență. Admițând ipoteza unei subsidențe accelerate în Pleistocenul Mediu (E.T.
Degens și A. Paluska, 1974), acvatoriul Mării Negre ar fi fost timp îndelungat un lac
puțin adânc legat din timp în timp cu Marea Mediterană, adâncirea sa datorându-se
unor procese tectonice recente.
Legătura cu Marea Mediterană, prin strâmtorile Bosfor și Dardanele și prin
Mările Marmara și Egee s-a realizat nu numai în funcție de nivelul apelor, dar și în
funcție de morfologia celor doua strâmtori, afectate de procesele tectonice foarte
intense desfășurate pe aliniamentul faliilor și bazinelor din spațiul Est –Anatolian.
Înainte de deschiderea Strâmtorii Bosfor, legătura dintre Marea Neagră și Marea
Marmara s-a realizat prin culoarul marin Sakarya (M. Phannenstiel, 1944; E. Gokașan și
colab., 1997; A.E. Aksu și colab., 2002; R.N. Hiskott și colab. 2002; F.Y. Oktoy și colab.,
2002).
Legătura cu Marea Caspică a funcționat cu intermitență pe aliniamentul
Culoarului Manici, activ încă din Sarmațian.
Potrivit concluziilor din stadiul actual al cunoașterii, evoluția acvatoriului Mării
Negre a trecut printr-o succesiune de cinci etape: Ceauda, Paleo-Euxinică, Uzunlar,
Karangat și Neo-Euxinică, fiecare cu unul sau mai multe stadii transgresiv-regresive și
cu mai multe faze de submergență și emergență.
Sunt prezentate mai jos principalele trăsături ale etapelor și stadiilor de evoluție
a acvatoriului Mării Negre în Cuaternar pe baza datelor din literatura de specialitate
din ultimii 100 ani sintetizate de E. Vespremeanu (2003), cu mențiunea că vârstele și
limitele dintre etape și stadii sunt încă departe de a fi stabilite cu precizie din cauza
lipsei datărilor formațiunilor sedimentare prin tehnici sigure.
Etapa Ceauda, desfășurată timp de cca. 350 000 de ani, între 750 000 și 400 000
de ani B.P. (B.P. – Before Present, "înainte de prezent"; se raportează la anul 1950). În
această etapă, acvatoriul a trecut prin două stadii:
• Stadiul transgresiunii Ceauda, desfășurat în interglaciarul Gunz-Mindel (între
cca. 750 000 și cca. 500 000 de ani B.P.), cu trei faze în care nivelul apelor depășea cu
puțin pe cel actual, acvatoriul Mării Negre fiind în legătură cu Marea Caspică și cu
Marea Mediterană. Fauna era formată din specii pontice relicte și din specii
mediteraneene.
• Stadiul regresiunii Post-Ceauda, desfășurat în timpul glaciațiunii Mindel (între
cca. 500 000 și cca. 450 000 de ani B.P.), în care nivelul apelor scade cu cca. 65-70 m
sub nivelul actual, acvatoriul prezentându-se ca un lac izolat cu apă dulce.
Etapa Paleo-Euxinică, desfășurată timp de cca. 125 000 ani, între cca. 450 000
de ani B.P. și cca. 325 000 de ani B.P., cu două stadii:
35
Modulul 4
Fig. 16. Diferite stadii în evoluția acvatoriului Mării Negre în Pleistocen
• Stadiul transgresiunii Paleo-Euxinice (numită și Euxinul Vechi)

corespunzător interglaciarului Mindel-Riss I, între cca. 450 000 și cca. 375 000 de
ani B.P., când nivelul apelor crește cu puțin peste nivelul actual, refăcându-se
legătura cu Marea Mediterană.
• Stadiul regresiunii Paleo-Euxinice, între 375 000 și 325 000 de ani B.P., cu
amplitudine de cca. -5 m și durată de numai cca. 25 000 de ani, pe o secvență
climatică mai rece din interglaciarul Mindel-Riss I.
36
Modulul 4
Etapa Uzunlar, desfășurată timp de cca. 200 000 de ani, între cca. 325 000 și cca.
125 000 de ani B.P. Cea mai mare parte a autorilor citați mai sus sunt de acord că în
această etapă se succed următoarele stadii transgresive și regresive:
• Stadiul transgresiunii Paleo-Uzunlar, între cca. 325 000 și 320 000 de ani B.P.,
când nivelul mării crește peste cotele actuale intrând în legătură cu apele Mării
Mediterane prin Culoarul Sakarya.
• Stadiu regresiv cu amplitudine mică, între cca. 320 000 și cca. 260 000 de ani
B.P., în care legătura cu Marea Mediterană se întrerupe și se revine la acvatoriul
lacustru izolat.
• Stadiul transgresiunii Uzunlar Mediu, desfășurat între cca. 260 000 și 240 000
de ani B.P. în timpul interglaciarului Riss l – Riss II, în care se reface legătura cu Marea
Mediterană prin culoarul Sakarya.
• Stadiul regresiv Uzunlar Mediu, între cca. 240 000 și 185 000 de ani B.P., cu
întreruperea legăturii cu Marea Mediterană.
• Stadiul transgresiunii Uzunlar Finală desfășurat între cca. 185 000 și cca. 170
000 de ani B.P., în care nivelul mării era cu cca. 5 m peste cel actual, legătura cu Marea
Mediterană realizându-se prin Culoarul Sakarya.
• Stadiul regresiunii Post-Uzunlar desfășurat între cca. 170 000 și 120 000 de ani
B.P., în timpul căruia nivelul apelor Mării Negre era cu 65-70 m sub cel actual.
Etapa Karangat, desfășurată timp de cca 70 000 de ani, între cca. 120 000 și cca.
50 000 de ani B.P., cu două stadii:
• Stadiul transgresiunii Karangat desfășurat între cca. 120 000 și cca. 70 000 de
ani B.P., în timpul lnterglaciarului Riss II-Wurm I, când nivelul apelor a crescut până la
maximum 10 m deasupra cotelor actuale, contactul cu Marea Mediterană fiind foarte
activ, prin Culoarul Sakarya.
• Stadiul regresiunii Post-Karangat desfășurat între cca. 70 000 și cca. 50 000 de
ani B.P., în timpul perioadei glaciare Wurm I, când nivelul apelor a scăzut până la cca. -
80 m față de cotele actuale.
Etapa Neo-Euxinică, cu o durată de cca. 40 000 ani, desfășurată în timpul
succesiunii de glaciațiuni și interglaciațiuni specifice intervalului Wurm și perioadei
postglaciare care a urmat. În această etapă au fost identificate următoarele stadii:
• Stadiul transgresiunii Surojski desfășurat între cca. 50 000 și cca. 28 000 de ani
B.P., în timpul interglaciarului Wurm I – Wurm II, nivelul apelor crescând de la cca. -80
m la cca. -10 m față de cotele actuale.
• Stadiul regresiunii Post-Surojski desfășurat între cca. 28 000 și cca. 20 000 de
ani B.P., în timpul glaciațiunilor Wurm II și Wurm III, când nivelul apelor scade până la
cca. -110 ..... -130 m.
• Stadiul transgresiunii Neo-Euxinice Târzii desfășurat între cca. 20 000 de ani
B.P. și actual. Acest stadiu corespunde transgresiunii Flandriene din Oceanul Atlantic și
Marea Mediterană și se suprapune perioadei postglaciare de Ia sfârșitul Pleistocenului
și din Holocen.

EVOLUȚIA ACVATORIULUI MĂRII NEGRE ÎN HOLOCEN
Evoluția holocenă a acvatoriului Mării Negre este tratată în prezent prin două
grupe de ipoteze:
 O primă ipoteză consideră că acvatoriul Mării Negre a prezentat oscilații pe o
curbă continuu transgresivă începând din postglaciar până în prezent.
37
Modulul 4
 A doua ipoteză susține o creștere catastrofală a nivelului mării.
Prima ipoteză susține că nivelul Mării Negre în perioada vârfului ultimei
glaciațiuni (cca. 20 000 – 18 000 ani B.P.) se afla la:
• 150 m (W. Ryan și colab., 1997; C. Winguth și colab., 2000);
• 90 m (N.M. Kaplin și F.A. Scerbakov, 1986; A. Julian și colab., 1987);
• 110 m (P.A. Pirazolli, 1996; A.E. Aksu și colab., 2002).
S-a stabilit că volumul de apă cuprins între nivelul actual al Mării Negre și izobata
de 110 m este de 54 000 km3. Considerând volumul aportului fluvial actual (350 km3 pe
an), creșterea de nivel ar fi fost reaIizată în numai 155 ani, desigur fără a lua în calcul
pierderile prin evaporare și aportul din precipitațiile atmosferice (A.E. Aksu și colab.,
2002).
În prezent se crede, aproape unanim, că nivelul Mării Negre după ultima
glaciațiune a evoluat pe o curbă de creștere continuă sau cu mai multe paliere la care
nivelul mării staționa o anumită perioadă de timp (Fig. 17).
Fig. 17. Curbe de nivel ale Mării Negre în ultimii 20.000 ani
(din Strechie-Sliwinski, 2007)
Autorii ruși și ucrainieni susțin o creștere transgresivă pe fondul căreia sunt
oscilații între 2 și 15 m (A.B. Ostrovski și colab., 1977; C.I. Varuscenko și colab., 1987;
A.L. Tshepaliga, 2002).
P.A. Pirazzoli (1996) consideră că nivelul a crescut începând cu 17 000 ani în
urmă, pe o curbă de creștere lentă.
A.E. Aksu și colab. (2002) demonstrează că nivelul mării a început să crească
începând de Ia -110 m cu 17 000 ani în urmă, Ia -100 m (15 000 ani în urmă), atingând
nivelul actual Ia 5 000 ani în urmă. Pe această curbă glacio-eustatică, autorii identifică
două perioade de staționare a nivelului mării. Astfel, între 12 000 și 10 000 ani în urmă
nivelul staționează Ia -40 m, iar între 9 000 și 8 000 ani în urmă, nivelul staționează la -
20 m. Explicația este legată de relațiile dintre Marea Neagră și bazinele Mării
Mediterane prin Culoarul Sakarya și Str. Bosfor.
38
Modulul 4
A doua ipoteză, lansată de C.W. Pittman și W.B.F. Ryan în anul 1982, la care au
aderat recent numeroși autori, consideră că, în perioada 9 000 de ani B.P. și 7 200 de ani
B.P., Marea Neagră era un lac cu apă dulce al cărui nivel se afla cu 120 – 156 m sub cel
actual (W.B.F. Ryan, C.W. Pittman și colab., 1997). La 7 200 de ani B.P. a avut loc o
transgresiune foarte rapidă și intensă datorată invaziei apelor M. Mediterane prin Str.
Bosfor. Nivelul apelor a crescut, într-un singur an, de la -120 m (după unii autori), sau de la
-156 m (după alții), Ia cca. -10 m față de cotele actuale, autorii asociind această catastrofă
naturală cu mitul Potopului Biblic. Ultimele cercetări (Soulet și colab., 2011) au scos în
evidență faptul că reconectarea Mării Negre cu Marea Mediterană a avut loc acum cca.
9400 ani (Fig. 18).
Fig. 18. Inundarea catastrofală a Mării Negre acum cca. 9400 ani

OSCILAȚIILE RECENTE ALE NIVELULUI MĂRII NEGRE
Analizele efectuate pe serii de timp de 30 până la 130 de ani relevă creșteri ale
nivelului mării cu un ritm de 5,66 mm/an la Odessa; 2,02 mm/an la Nikolaev; 0,84 mm/an
la Sevastopol; 2,25 mm/an la Novorosiisk; 1,29 mm/an la Tuapse; 0,83 mm/an la Batumi;
5,94 mm/an la Poti (Black Sea Environmental Programme); 2,386 mm/an la Varna (V.
Dachev, 2000).
Rezultă clar că asistăm, în prezent, Ia creșteri ale nivelului Mării Negre care au
ritmuri cuprinse între 0,83 mm/an și 5,66 mm/an, în funcție de diversele compartimente
ale coastei. Diferențele foarte mari pot fi explicate numai prin comportamentul izostazic
diferit al marginilor continentale. Asemenea procese s-au desfășurat și în trecut, putându-
se explica astfel oscilațiile emergente și submergente cu amplitudine destul de mare ale
nivelului mării semnalate indubitabil de datele arheologice (E. Vespremeanu, 2003).
4.4.1. OSCILAȚIILE NIVELULUI MĂRII NEGRE PE COASTA ROMÂNEASCĂ
Oscilaţiile de nivel de pe coasta românească a Mării Negre, se pot clasifica (i)

după origine: eustatice (reprezentând variaţiile volumului de apă) şi de deformare
39
Modulul 4
(provocate de variaţia formei suprafeţei libere a mării), (ii) după durată: de scurtă
durată (denivelări produse de vânt, variaţii ale presiunii atmosferice, seişe şi maree), de
durată medie (oscilaţii sezoniere) şi de lungă durată (mişcări eustatice şi izostatice,
controlate de factorii climatici, hidrologici şi tectonici), (iii) după ritmicitate: oscilaţii
periodice (maree, seişe) şi neperiodice.
Din categoria oscilaţiilor de scurtă durată cele mai importante sunt denivelările
suprafeţei mării produse de vânt în timpul furtunilor. Aceste oscilaţii au amplitudini mari
şi sunt foarte frecvente fiind generate prin acţiunea de frecare a aerului pe suprafaţa
mării unde antrenează în mişcare stratul de apă superficial (wind drift). Ca o consecinţă
directă, vânturile care bat dinspre larg supraîncarcă apele de ţărm cu masele de apă ale
curenţilor de derivă eoliană provocând creşteri de nivel ce ating maximul lângă linia
apei, în timp ce vânturile care bat dinspre uscat “împing” marea către larg.
Fig. 19. Denivelările mării produse de vânt pe sectoarele de ţărm orientate N-S
Aceste oscilaţii produse de vânt, se adaugă celor induse de valuri (wave setup) care, în
cadrul zonei de spargere a valurilor, menţin un nivel ascendent către linia ţărmului;
denivelarea pozitivă din zona de spargere faţă de nivelul mării în larg este proporţională
cu înălţimea valurilor deferlante. Figura 19 prezintă estimări ale denivelărilor de scurtă
durată asociate vânturilor şi spargerii valurilor pentru sectoarele de ţărm orientate
aproximativ N-S (delta Chilia – I. Sacalin, Chituc – Vama Veche). Se remarcă denivelări
semnificative pentru vânturile dinspre larg (NE, E, SE) care produc creşteri ale nivelului
mării de până la 35 cm şi 50 cm, în cazul vânturilor de 15 m/s şi 20 m/s. Cele mai mari
creşteri se dezvoltă în timpul furtunilor costiere extreme (ex: 16-21 februarie 1979, 21-
25 ianuarie 1998) când nivelul mării a atins maxime de 80 – 90 cm, conform
înregistrărilor de la mirele Sfântu Gheorghe şi Constanţa (Vespremeanu-Stroe, 2007).
Oscilaţiile de nivel de durată medie sunt determinate în principal de variaţia
sezonieră a debitelor Dunării şi secundar de regimul precipitaţiilor şi evaporaţiei din
bazinul Mării Negre. Aportul fluvial este cea mai de seamă componentă a bilanţului
hidrologic al Mării Negre, care determină variaţii sezoniere şi lunare ale nivelului cu
amplitudini de până la 40 cm pe ţărmul deltaic (Sulina, Sfântu Gheorghe) şi 20 cm pe
ţărmul sudic românesc (Constanţa; Fig. 20). Nivelele maxime se ating în intervalul aprilie
– mai pe ţărmul deltaic şi cu o întârziere de 3 - 4 săptămâni pe ţărmul sudic (mai –
iunie), impusă de timpul necesar propagării geostrofice către sud a creşterii nivelului în
apele costiere deltaice (Vespremeanu şi colab., 2003). Decalajul temporal al producerii
maximelor între cele două sectoare ale coastei româneşti este mărit şi de suprapunerea
pe singurul interval, aprilie – iunie, în care vânturile sudice reuşesc să fie asemănătoare
ca intensitate şi frecvenţă cu cele nordice, în restul anului fiind net inferioare.
40
Modulul 4
Fig. 20. Oscilaţiile medii lunare ale nivelului Mării Negre la Constanţa (1933 - 2010);
albastru = nivelul mării, roşu = variabilitatea lunară interanuală a nivelurilor lunare
Fig. 21. Evoluţia nivelurilor anuale ale Mării Negre la Sulina (1858 – 2010)
În mod paradoxal, celelalte surse de variaţie sezonieră – precipitaţiile şi

evaporaţia – se comportă antagonic faţă de regimul hidrologic al marilor râuri
tributare. Exceptând coasta vestică a bazinului Mării Negre unde precipitaţiile de vară
sunt cele mai bogate, restul precipitaţiilor căzute pe suprafaţa mării atinge maximul în
intervalul octombrie - ianuarie, inclusiv pe coasta Caucazului unde se înregistrează cele
mai mari cantităţi medii anuale din întreg bazinul. La fel, regimul evaporaţiei – cu un
maxim vara în timpul nivelelor mari şi un minim iarna – se comportă în contratimp cu
variaţia medie lunară a nivelurilor Mării Negre şi a debitelor Dunării estompând într-o
oarecare măsură amplitudinea oscilaţiilor de nivel lunare şi sezoniere. Seişele
reprezintă oscilaţii periodice de scurtă durată ale nivelului mării (un corp de apă închis
sau semiînchis) generate de un schimb brusc în presiunea atmosferică, o furtună sau o
variaţie bruscă a direcţiei şi vitezei vântului. Pe litoralul românesc seişe cu amplitudini
de peste 10 cm se înregistrează odată la câţiva ani.
Pe baza datelor instrumentale şi a cunoaşterii ansamblului sinoptic se pot
analiza două cazuri de seişe foarte puternice care s-au produs pe ţărmul românesc în
asociere cu pasajul unor fronturi atmosferice de furtună. În primul caz, noaptea de 28
decembrie 1960, trecerea unui ciclon de la sud spre nord în lungul litoralului a fost
acompaniată de un front de apă cu înălţimi de ca. 1m care a inundat jetiurile Sulinei de
către Baia de Sud. Mai recent, pe 25 ianuarie 2012 în zona de vărsare a braţului Sfântu
Gheorghe, la începutul unei furtuni severe ridicarea indusă de valuri în zona de
spargere s-a propagat sub forma seişelor pe gura de vărsare, care s-au amplificat şi a
ajuns la amplitudinea de 80 cm în dreptul staţiei hidrometrice Sfântu Gheorghe.
41
Modulul 4
Creşterea multianuală a nivelului mării este una din cauzele favorabile

retragerii ţărmurilor pe termen lung. Prima staţie maregraf din Marea Neagră şi una din
cele mai vechi din lume este cea amplasată în 1858 la Sulina de către Comisiunea
Europeană a Dunării. Şirul lung de date (1858 - 2010)a permis o analiză cuprinzătoare a
tendinţelor evolutive înregistrate în cei 153 ani (Fig. 21) punând în evidenţă cele trei
intervale de creştere rapidă asociate episoadelor de încălzire intensă: ieşirea din Mica
Glaciaţiune (1858 – 1880), perioada caldă de la începutul secolului 20 (1910 – 1940) şi
ultimele două decenii considerate cele mai calde din ultimii 2000 ani (1990 – 2010).
Pentru întreg intervalul analizat am calculat un ritm de creştere de 2.5 mm/an (1858-
2010). Această rată reprezintă creşterea relativă a nivelului mării, respectiv cea
resimţită de sistemul morfologic al ţărmului deltaic. În realitate, rata de creştere
absolută a nivelului Mării Negrea fost probabil ceva mai mică, acesteia adăugându-i-se
şi rata locală de subsidenţă de ca. 0.5 - 1 mm/an. Maregraful de la Constanţa a fost
amplasat mai târziu, în perioada interbelică, iar rata medie de creştere a nivelului
relativ calculată pentru intervalul 1933 – 2010 este de 1.4 mm/an, ceea ce indică
posibilitatea manifestării unor lente procese hidroizostatice locale de ridicare (0.1 – 0.4
mm/an).
Surse documentare
Vespremeanu, E., 2005. Geografia Mării Negre. Editura

Universitară. București.
1. Explicați evoluția pre-Cuaternară a nivelului Mării Negre.

2. Explicați evoluția din Pleistocen a nivelului Mării Negre.
3. Explicați evoluția din Holocen a nivelului Mării Negre.
4. Explicați oscilațiile recente ale nivelului Mării Negre – diferențieri regionale.
5. Prezentați oscilațiile nivelului Mării Negre pe coasta românească.
42
Modulul DISTRIBUȚIA TEMPERATURII,
SALINITĂȚII, DENSITĂȚII ȘI
5 OXIGENULUI DIZOLVAT ÎN
MAREA NEAGRĂ
Conţinut:
Unitatea de învăţare 5.1. Temperatura apelor
Unitatea de învăţare 5.2. Salinitatea apelor
Unitatea de învăţare 5.3. Densitatea apelor
Unitatea de învăţare 5.4. Oxigenul dizolvat
Unitatea de învăţare 5.5. Hidrogenul sulfurat și sulfurile în apa Mării Negre
Obiective:
 Însuşirea noţiunilor: temperatură, salinitate, densitate, oxigen dizolvat, hidrogen
sulfurat;
 Descrierea proceselor fizice și chimice implicate;
 Cunoașterea repartiției proprietăților fizice și chimice ale apei de
mare la suprafața Mării Negre;
 Cunoașterea distribuției pe verticală a proprietăților fizice și chimice ale
apei de mare în Marea Neagră.
Cuvinte cheie: termoclină sezonieră, strat intermediar rece, haloclină,

picnoclină, oxiclină, strat anoxic, hidrogen sulfurat.
43
Modulul 5

TEMPERATURA APELOR
TEMPERATURA APELOR LA SUPRAFAȚĂ

Ca și temperatura aerului, se caracterizează prin diferențe marcante între cele
două compartimente, de vest și de est, între care se află partea centrală cu caracter de
tranziție.
Cele mai mari diferențe se înregistrează iarna, cele din timpul verii fiind
neînsemnate. Toamna, răcirea apelor de Ia suprafață începe din nord-vest (din Golful
Fidonisi), unde în luna septembrie se înregistrează o medie de 18,4°C, spre colțul sud-
estic, unde media lunii septembrie este de 21,2°C (Tabel 3).
Tabel 3. Distribuția temperaturii apelor Mării Negre la suprafață în timpul iernii și verii
(după datele din Black Sea GIS)
Apele de suprafață din compartimentul vestic se caracterizează prin cea mai
mare heterogenitate termică, cauzele fiind legate de aportul apelor fluviale și de
vânturile dominante, reci și uscate care bat din nord-est.
Temperatura medie a apelor de suprafață se distribuie după un model cu
gradienți termici pronunțați spre extremele bazinelor vestic și estic și cu gradienți mici
în partea centrală. Temperatura medie anuală la suprafața mării variază între 13 – 14
˚C în colțul NV extrem, 14˚C în NV, 14 – 15˚C în centru și 15 – 16.5˚C în est.
TEMPERATURA APELOR ÎN PROFIL VERTICAL

Distribuția pe verticală a temperaturii prezintă o stratificație specifică Mării Negre,
individualizată prin absența termoclinei permanente tipice, prezența Stratului Intermediar
Rece (SIR) și prin faptul că apele intermediare și profunde sunt mai calde decât apele de la
aceeași adâncime din Oceanul Planetar. Astfel, profilul vertical al temperaturii în bazinul
adânc (Fig. 22) prezintă următoarea stratificație (Vespremeanu, 2005):
 Stratul de amestec, situat între suprafață și 10 – 12 m adâncime, cu diferențe
de 1 – 1.5˚C între limita superioară și cea inferioară;
 Stratul termoclinei sezoniere, aflat între 10 – 12 m și 40 – 50 m adâncime, în
care gradientul termic atinge 12 – 14˚C;
 Stratul Intermediar Rece (SIR), situat între 40 – 50 m și 125 - 150 m adâncime,
în care temperatura scade cu 1 – 1.5˚C;
 Stratul intermediar, situat între 125 – 150 m și 1500 m adâncime, în care are
loc o inversiune termică, caracterizată printr-o creștere ușoară a temperaturii de la 8˚C
la 8.88˚C;
 Stratul profund, aflat sub 1500 m adâncime, în care temperatura crește de la
8.883˚C (la 1500 m adâncime) la 8.896˚C (la 1800 m adâncime), apoi rămâne constantă
până la cele mai mari adâncimi (temperatură potențială de 8.9˚C).
larna, în stratul de amestec, temperatura scade Ia 2-8˚C, ceea ce conduce Ia
apariția unei inversiuni de temperatură în straturile de deasupra SIR.
SIR este prezent în tot acvatoriul Mării Negre și are grosimi de 100-120 m în
44
Modulul 5
imediata apropiere a versantelor continentale și sub 50 m în partea centrală a
bazinului. Grosimea maximă este de 140-150 m și se înregistrează în largul versantelor
continentale din colțul sud-estic aI Mării Negre. Interfața termoclină-SIR se află la 25-
30 m, în cea mai mare parte a bazinului, cu excepția părții sudice și sud-estice, unde
coboară la 40-45 m.
Stratele de apă intermediare și profunde au temperatura mai mare decât în
mod normal la aceeași adâncime, în legătură cu aportul apelor mediteraneene, mai
calde, prin Bosfor, precum și datorită transferului caloric geotermal la nivelul fundului
bazinului.
Fig. 22. Distribuția valorilor medii ale temperaturii, salinității și oxigenului dizolvat
în funcție de adâncime în acvatoriul adânc al Mării Negre

SALINITATEA APELOR
SALINITATEA APELOR LA SUPRAFAȚĂ

Salinitatea medie anuală la suprafață variază între un minim de 14,5‰ în largul
Deltei Dunării și un maxim de 20,7‰ în partea centrală a bazinului (după datele din
Black Sea GIS, 1998). În fața gurilor Dunării, salinitatea scade la 5-8‰ datorită
volumelor mari de apă fluvială. Salinitatea medie anuală la suprafață are distribuție
zonată longitudinal, cu valori mici și gradienți mari pe laturile vestică și estică și cu
valori peste 18,20‰ în partea centrală a bazinului.
Variațiile sezoniere ale salinității la suprafața mării înregistrează valori mari.
Astfel, după datele din Black Sea GIS:
• larna, valorile minime sunt de 15,44‰ și se înregistrează în largul Deltei
Dunării și în Golful Odessa; cea mai mare parte a suprafeței mării din compartimentul
vestic are salinitatea de 18,19-18,28‰, partea central-estică are ape cu salinitatea
maximă de 18,28‰, iar apele caucaziene au 17,97‰;
• Primăvara, minima este de 12,06‰ și se înregistrează în largul Deltei Dunării
45
Modulul 5
și în Golful Odessa; cea mai mare parte a apelor de la suprafață au salinități de 18,20-
18,35‰;
• Vara, minima se înregistrează în fața Deltei Dunării și în Golful Odessa,
prezentând valori care variază între 14-15‰; în partea centrală a bazinului, salinitatea
variază între 18 și 18,50‰, iar pe coasta caucaziană, între 16,9 și 17,5‰;
• Toamna se înregistrează valori minime în nord-vestul Mării Negre, unde variază
între 14 și 16‰; în centrul bazinului sunt salinități de 18-18.50‰, iar în apele
caucaziene, între 17 și 18‰.
Variațiile sezoniere sunt legale evident de aportul apelor fluviale spre Marea
Neagra și de raportul dintre precipitațiile atmosferice și evaporare.
VARIAȚIA SALINITĂȚII PE VERTICALĂ

Variația salinității pe verticală în bazinul adânc urmează o traiectorie diferită de
restul Oceanului Planetar prin extensiunea largă a haloclinei. Profilul vertical al
distribuției salinității (Fig. 22) prezintă trei etaje (Vespremeanu, 2005):
 Stratul de amestec (0 – 30 m adâncime), cu o medie a salinității de 18 –
18.25‰;
 Haloclina (30 – 200 m adâncime), în care salinitatea crește la 21.5‰;
 Stratele intermediar și profund (situate la adâncimi mai mari de 200 m), în
care salinitatea crește foarte lent până la 22.5‰.
Distribuția verticală a salinității în bazinul adânc este rezultatul proceselor de
difuziune multiplă și amestec a maselor de apă cu diferite origini.

DENSITATEA APELOR
Densitatea prezintă valori care cresc cu adâncimea, determinând, în mare măsură,

distribuția pe verticală a principalelor componente chimice, cu toate procesele pe care Ie
implică.
Distribuția densității în profil vertical prezintă următoarea etajare (T. Oguz și
colab., 2001; G. Karakas și colab., 2002):
 Stratul superficial situat între suprafață și -10 până la -15 m, cu densități de
10,5-11 kg/m3;
 Stratul picnoclinei permanente situat între -15 m și -120 m, în care densitatea
crește de la 11-11,5 la 15,5-16 kg/m3, cu un gradient de 5-6 kg/m3;
 Stratul profund situat la adâncimi mai mari de 120 m, cu densitatea de 16-
16,5 kg/m3.
Menționăm importanța prezenței picnoclinei ferme cu gradient mare care
influențează hotărâtor desfășurarea proceselor de transfer pe verticală (M. Gregoire, E.
Stanev, 2001; S.K. Konovalov, J.W. Murray, 2001). Cu toate acestea, activitatea eoliană
intensă din timpul iernii generează frecvent procese de convecție care determină
ventilarea locală a picnoclinei și apelor profunde până la adâncimi de 400-500 m (M.
Gregoire, E. Stanev, 2001).

OXIGENUL DIZOLVAT
Oxigenul dizolvat înregistrează valori maxime în stratul superficial dintre

suprafață și -10 m, variind între 330 și 380 µM/I (micromoli la litru)–Black Sea GIS, 1998.
46
Modulul 5
La 100 m adâncime, cantitatea de oxigen scade până sub 5 µM/I în partea
centrală a bazinului adânc, menținându-se însă la valori de 275-300 µM/I în imediata
vecinătate a versantelor continentale. Sub 150 m, oxigenul scade rapid și dispare între
-190 și -200 m.
Distribuția pe verticală a cantității de oxigen din bazinul adânc al Mării Negre
(Fig. 22) urmează următorul model (D.G. Aubrey și colab., 1992; S.K. Konovalov și J.W.
Murray, 2001; T. Oguz și colab.,2001):
 Stratul superficial, situat între 0 și -5 m, în care se desfășoară cele mai
intense schimburi cu atmosfera, se caracterizează prin cantități mari de oxigen
dizolvat, care variază între 350 și 379 µM/I.
 Stratul de amestec, situat între -5 m și adâncimea de 30-35 m, în care
oxigenul se află la 90-110% saturație, variind între 305 și 350 µM/I. Aici oxigenul
provine din atmosferă, din schimbul de gaze și din activitatea fotosintetică a
fitoplanctonului care asigură producția primară. Cantitatea de oxigen din stratul de
amestec variază sezonier în funcție de temperatura, salinitatea și gradul de agitație al
suprafeței apelor care determină solubilitatea oxigenului și desfășurarea proceselor
de producție primară.
 Stratul oxiclinei, situat între 35 și 60 m adâncime, în care cantitatea de
oxigen dizolvat scade de la 300 µM/I la 5-6 µM/I. Scăderea cantității de oxigen se
datorează consumului activ al acestuia în procesele de oxidare a materiei organice și a
sulfurilor (S.K. Konovalov, J.W. Murray, 2001).
 Stratul oxic/anoxic, numit și stratul suboxic (SOL, de la Suboxic layer),
situat în cadrul picnoclinei permanente, între 55-60 m și 100-120 m, în strânsă
corelație cu picnoclina, în care cantitatea de oxigen dizolvat scade de la 5-6 µM/I la
valori apropiate de zero. În bazinul adânc, oxigenul dispare la adâncimea de 190-200
m. În stratul suboxic (SOL) se formează o masă de apă specifică Mării Negre.
Distribuția pe verticală a cantității de oxigen dizolvat variază de la loc la loc în
funcție de dinamica maselor de apă, astfel încât nu putem identifica repartiții
uniforme pentru întregul bazin aI Mării Negre. Se poate vorbi de un relief, cu coline și
depresiuni, al suprafeței superioare a stratului anoxic.

HIDROGENUL SULFURAT ȘI SULFURILE ÎN APA MĂRII NEGRE
Distribuția pe verticală a cantității medii de H2S (L.N. Neretin și colab., 2001)

reflectă o creștere continuă de Ia 150 m adâncime până Ia -2 000 m.
Analiza distribuției producției și consumului de H2S a relevat existența unui
orizont cu producție maximă situat între 500 și 1 000 m adâncime, a unui orizont de
consum maxim mai sus de -500 m și un orizont neutru, sub -1 000 m ( L.N. Neretin și
colab., 2001).
Poziția verticală a interfeței anoxic-suboxic este distribuită foarte neuniform,
rezultând un "relief" cu "coline" și "depresiuni" variabil în timp (Fig. 23).
Formarea H2S începe cu advecția sulfurilor la suprafața mării, care variază
între 0.8 și 200 Tg/an în funcție de intensitatea proceselor de turbulență și advecție
(L.N. Neretin și colab., 2001).
În stratul soboxic (SOL) au loc procese de oxidare a sulfurilor în două stadii: la
început, sulfurile sunt oxidate la sulfuri elementare și tiosulfați, apoi, tiosulfații sunt
oxidați Ia sulfați cu ajutorul bacteriilor chemolithoautotrofe, mai ales a celor din genul
Thiomicrospira sp. Sulfații astfel formați sunt reduși cu formarea hidrogenului sulfurat.
Rolul proceselor biogeochimice în formarea H2S este cel puțin Ia fel de important ca și
rolul proceselor strict abiotice, fapt dovedit de creșterea concentrației
bacterioclorofilei-e la interfața oxic-anoxic.
Prezența sulfurilor în masa de apă și în sedimente se datorează proceselor de
formare a bisulfurilor de fier coloidale și metacoloidale de tipul piritei (FeS2) prin
47
Modulul 5
descompunerea resturilor organice în condiții anaerobe (G.A. Cutter și colab., 1999;
S.K. Konovalov, ].W. Murray, 2001; T. Oguy și colab., 2001; L.N. Neretin și colab.,
2001). În condiții aerobe, sulfurile de fier sunt instabile, oxidându-se ușor în sulfat
feros, care în prezența oxigenului trece în oxid feric. Acesta, la rândul său, se
descompune repede prin hidroliză, rezultând hidroxidul de fier și H2S04 liber care
trece în soluție. Astfel, 60% din sulfuri se formează în etajul superior al stratului
anoxic (A. YU. Lein, M.V. Ivanov, 1991). În sedimente se acumulează cantități
importante de bisulfuri de fier coloidale care vor asigura un flux continuu de
hidrogen sulfurat spre acvatoriu.
Fig. 23. Localizarea medie a limitei superioare a zonei cu H2S (1920 – 1990)
Modelul desfășurării proceselor de producere și consum al H2S relevă
prezența a trei niveluri:
• nivelul producerii H2S prin reducerea sulfaților în prezența bacteriilor
chemolithoautotrofe, situat în stratul anoxic și în sedimente;
• nivelul consumului de H2S în stratul suboxic (SOL) prin oxidarea sulfurilor;
• nivelul oxic care este sursa particulelor de materie organică și de carbon
organic rezultat din producția primară, care vor asigura baza procesului de formare
a bisulfurilor. În același timp, aici se vor consuma, prin oxidare, cantități mari de
H2S.
În bugetul hidrogenului sulfurat din Marea Neagră un rol important îl are
intruziunea penei de apă mediteraneană prin Str. Bosfor. Apele cu origine
mediteraneană ies pe șelful continental din fața Str. Bosfor, se încarcă cu oxigen, se
scufundă pe versantele continentale, pătrunzând prin difuziune multiplă în masa de
apă a stratului anoxic. Aici determină procese de oxidare a sulfurilor, cu reducerea
cantității de H2S.
Din cele arătate mai sus rezultă că acvatoriul Mării Negre este un sistem
chimic cu autoreglare, în care procesele de intrare a H2S sunt controlate prin feed-
back de procesele de consum a H2S. În acest fel se explică stabilitatea nivelulul
interfețelor oxic/suboxic/anoxic, cel puțin în ultimii 100 ani. Dinamica reliefulul
interfeței anoxic-suboxic, cu deplasarea laterală a unor coline pe locul
depresiunilor, a dus la concluzia eronată potrivit căreia stratul anoxic se apropie de
suprafață, ceea ce nu s-a demonstrat științific.
48
Dicţionar
Oxiclină – Schimbare mai mult sau mai puțin bruscă a distribuției pe verticală a
cantității de oxigen dizolvat în apa mării, de la suprafață spre adâncime. Gradientul
oxiclinei depinde de latitudine și de structura acvatoriului marin respectiv.
Anoxie – Dispariția totală a oxigenului dizolvat în apă.
Surse documentare

1. Explicați distribuția temperaturii și salinității la suprafața Mării Negre.

2. Explicați distribuția pe verticală a temperaturii, salinității, densității, oxigenului
dizolvat și hidrogenului sulfurat în cadrul Mării Negre.
3. Explicați diferențele regionale în localizarea medie a limitei superioare a zonei cu H2S.
4. Explicați particularitățile Mării Negre în ceea ce privește distribuția pe verticală a
temperaturii și salinității, în comparație cu Oceanul Planetar.
49
Modulul CURENȚII ȘI
6 PROBLEMELE DE MEDIU
DIN MAREA NEAGRĂ
Conţinut:
Unitatea de învăţare 6.1. Curenții din Marea Neagră
Unitatea de învăţare 6.2. Problemele de mediu din Marea Neagră
Obiective:
 Cunoaşterea mecanismelor de formare a curenților marini;
 Însuşirea organizării curenților de suprafață în Marea Neagră;
Cunoaşterea circulației de tip upwelling;
 Cunoaşterea problemelor de mediu din Marea Neagră.
Cuvinte cheie: curenți geostrofici, Curent Principal Circumbazinal,

upwelling / downwelling, poluare, eutrofizare, suprapescuit, reducerea
biodiversității, eroziunea țărmurilor.

CURENȚII DIN MAREA NEAGRĂ
Circulația de suprafață în Marea Neagră este controlată de acțiunea combinată a

vântului, transferurile termice dintre aer – apă – uscat, aportul de apă dulce din râuri și
precipitații, schimburile de apă cu Marea Mediterană, procesul de evaporație de la
suprafață și grosimea stratului de suprafață impusă de stratificația principalelor mase de
apă. Un rol important în determinarea modelului general al curenților de suprafață îl are
morfologia și dimensiunea bazinului marin precum și configurația țărmurilor.
Este unanim recunoscută manifestarea în apele costiere şi mai departe către larg
(deasupra șelfului şi versantului continental), a unui Curent Principal Circumbazinal
(CPC), numit şi Curentul Principal de Bordură (sau Curentul Principal al Mării Negre – Rim
Current), ciclonal, cu caracter geostrofic, care se dezvoltă sub forma unui curent lat de ca.
50 km, până la adâncimi de -150 m, deplasându-se cu viteze medii de 15-20 cm/s, şi cu un
debit mediu anual de 6 Sv, care fluctuează între 8 Sv primăvara şi 4 Sv vara (Fig. 24). CPC
se distinge la nivelul suprafeței mării prin temperaturi cu 2 – 3°C și valori ale salinității cu
1-2 ‰ mai mari decât apele de ţărm. Întreaga structură spațială și temporală a Curentului
Principal este determinată de procesele geostrofice, de meandrare și de circularitate,
fiind discontinuă în timp și foarte variabilă în spațiu (Vespremeanu, 2005).
50
Modulul 6
În secțiune transversală apar frecvent procese de forfecare orizontală, ceea ce
determină formarea spre exterior a 9 vârtejuri anticiclonice bine conturate numite
Sevastopol, Kaliakra, Bosfor, Sakarya, Sinop, Kâzâlirmak, Batumi, Caucaz și Crimeea, la
care se adaugă mai multe vârtejuri mici, secundare (Fig. 24).
În interiorul bazinului şi a CPC se manifestă doi curenți distincți sub forma a
două gire alăturate, una în compartimentul estic și cealaltă în cel vestic, care se
deplasează în sens invers acelor de ceasornic, cu viteze şi debite tot mai mici către
centru girei şi categoric mai mici decât CPC (Fig. 24).
Orientarea și aspectul neregulat al liniei ţărmului, descris de alternanța unor
protuberanțe ale coastei (ex. capuri formate în roci mai dure, construcții antropice de
tipul jetiurilor sau construcții portuare) și golfuri, perturbă deplasarea lineară a
ramurilor interioare ale curenților de țărm determinând separarea din CPC a treigire
(celule) anticiclonale principale pe coasta românească: Sulina Sud, Sacalin – Portiţa,
Constanţa Sud.
Fig. 24. Distribuția curenților de suprafață în Marea Neagră

Marea Neagră comunică cu Marea Mediterană prin intermediul Strâmtorilor
Bosfor și Dardanele a căror adâncime măsoară 40 m, respectiv 92 m, lățimea variind
între 0.76 km și 3.60 km. Formarea maselor de apă în bazinul Mării Negre este
controlată de schimbul de apă cu Marea Mediterană și de aportul de apă dulce de pe
continent (provenit în principal din Dunăre, Nistru, Nipru, Bug, Don, Kuban) care
însumează aproximativ 300km³/an și care, împreună cu precipitațiile (300km³/an)
depășesc volumul de apă evaporat: 353km³/an (Murray și colab., 2005). Modelul
circulației temohaline în cadrul Mării Negre este controlat de transferul de mase de
ape între cele două bazine marine. Fluxul de apă în cele două stâmtori este alcătuit
dintr-un curent de suprafață care transportă un volum de apă de ~ 600km³/an cu
salinitate redusă, dinspre Marea Neagră spre Marea Mediterană și un curent de
adâncime care transportă un volum de apă sărată de ~ 300km³/an (Murray și colab.,
2005) din Marea Mediterană în bazinul Mării Negre. Lățimea și adâncimea reduseale
celor două praguri determină accelerarea curenților, creând condiții favorabile
producerii de turbulențe cu rol important în amestecul maselor de apă. Ca urmare, în
bazinul mediteranean, salinitatea maselor de apă provenite din Marea Neagră este mai
ridicată cu aproximativ 12 unități (30‰ față de 18‰), iar în cadrul Mării Negre,
salinitatea maselor de apă mediteraneene este mai diluată cu aproximativ 4.5 unități
(34‰ față de 38.5‰) (Pickard și Emery, 1993). Salinitatea redusă a maselor de apă din
orizontul superior al Mării Negre (17.5 – 18.5‰) creează un contrast puternic cu
masele de apă de adâncime, mai sărate (~22.2‰), provenite în principal din bazinul
51
Modulul 6
mediteranean. Această stratificație impusă de densitatea apei controlează distribuția
elementelor biogeochimice (oxigen, sulfați, nitrați, amoniac) în cadrul coloanei de apă,
în funcție de care au fost delimitate trei orizonturi distincte: oxic, suboxic și anoxic.
Stratul superior, oxic este cuprins între 0...-40m adâncime și este bine oxigenat.
Temperatura apei variază în funcție de temperatura aerului între 2-24°C, salinitatea
menținându-se între 17-18‰. În intervalul de adâncime cuprins între -40...-100m se
află orizontul suboxic unde concentrațiile O2 și H2S sunt extrem de reduse
(Vespremeanu, 2004). Stratul de adâncime anoxic se desfășoară între -100m şi fundul
mării, este complet lipsit de O2și prezintă o concentrație ridicată de H2S, temperaturi
de 8-8.8°C și valori mai mari ale salinității, de până la 22.3‰. Această stratificare a
impus, de asemenea, crearea unor condiții de stabilitate care favorizează menținerea
constantă a unui Strat Intermediar Rece (SIR), cu o temperatură medie de 8 °C, între -
50 și -130m adâncime.
Circulația frontală este reprezentată prin curenții verticali de Ia adâncime spre
suprafață dezvoltați în procesul de upwelling atât în apele costiere, cât și în bazinul
adânc (Gh. Șerpoianu, 1980; S.V. Bulgakov, G.K. Korotaev, 1984; J. Staneva, E. Stanev,
1998).
Contrastele dintre trăsăturile termohaline ale apelor costiere și ale celor din
bazinul adânc, precum și interacțiunea cu atmosfera generează forțe care permit
formarea upwelling-ului la nivelul sectorului abrupt al picnoclinei. Aceste procese sunt
suficient de intense pentru a transporta de la 200-300 m adâncime spre suprafață ape
reci, bogate în hidrogen sulfurat.
Cele mai frecvente procese de upwelling costier apar pe coasta sudică a
Crimeii, pe coastele românești și bulgărești, mai ales la sud de Constanța, precum și pe
coastele anatoliene.
Upwelling-ul costier din sectorul românesc este generat mai ales de vânturile
din sud și sud-vest care determină un transport total Ekman spre est. În aceste condiții,
se dezvoltă curenți verticali în lungul părții superioare a versantului continental și pe
șelf care transportă spre țărm ape reci bogate în H2S și nutrienți. Scăderile de
temperatură a apelor de suprafață pot atinge gradienți de 14-15°C, uneori mai mult
(Gh. Șerpoianu, 1980).
Procesele de upwelling din bazinul adânc sunt în apele situate deasupra
versantelor continentale la vest de Crimeea și Ia sud de Str. Kerci (J. Staneva, E. Stanev,
1998).
În ambele cazuri, ca în orice regiune marină afectată de upwelling,
productivitatea primară crește ca urmare a creșterii cantității de nutrienți.

PROBLEMELE DE MEDIU DIN MAREA NEAGRĂ
Activitățile celor peste 168 milioane de locuitori care populează statele

riverane Mării Negre, după cum s-a arătat mai sus, induc o presiune umană
reprezentată prin 386 loc./km2 de mare (M.V. Konovalov, 1995; Yu. Zaițev, V.
Mamaiev, 1997). Luând în considerare întreaga suprafață a bazinului hidrografic al
Mării Negre, presiunea este desigur mult mai mare. Această presiune se exercită prin
poluare, eutrofizare, suprapescuit, periclitarea speciilor rare, reducerea biodiversității,
introducerea speciilor noi, alterarea structurii și funcționării regiunilor umede din jurul
mării, degradarea țărmurilor, alterarea esteticii peisajelor.
52
Modulul 6
POLUAREA
Poluarea cu metale grele. Metalele grele (mercur, cadmiu, zinc, cupru,
arsenic, nichel, crom) sunt aduse de fluvii, contribuind astfel la poluarea apelor.
Îngrijorează mai ales cantitățile mari de cupru (cca. 1 400 – 1500 t/an), mercur (60
t/an), cadmiu (280 t/an), zinc (6 000 t/an). Numai Dunărea transportă în Marea
Neagră anual cca. 55 t de mercur și 240 t de cadmiu (S.M. Konovalov, 1995). Aceste
metale grele se depun în sedimente, de unde sunt asimilate de moluște ii pești,
ajungând în final în organismul uman și provocând cele mai diverse afecțiuni (E.
Vespremeanu și Bianca Simion, 2002).
Poluarea cu pesticide organo-clorurate. Pesticidele provin din agricultură și
silvicultură, fiind transportate de ape sau de vânt, valorile maxime fiind atinse în anii
'60 și '70, când s-au utilizat abuziv cantități mari de DDT și pesticide hidrocarbonatice
clorurate. În anul 1989, concentrația medie în Marea Neagră pentru DDT era de 0,5-2
mg/l în apele de larg și de 7-30 mg/l în apele costiere (S.M. Konovalov, 1995). În
prezent, cantitatea de DDT ajunsă în mare a scăzut, dar se mențin cantități
importante de pesticide organo-clorurate (Europes Environment, 1995; L. Mee,
2000).
Poluarea cu produse petroliere. Produsele petroliere ajung în apa Mării Negre
transportate de Dunăre (cca. 53 000 t/an), o dată cu apele uzate (cca. 30 000 t/an) și
din surse industriale (cca. 15000 t/an). O contribuție importantă, greu de cuantificat,
revine navelor de diferite tipuri și mai ales petrolierelor (L. Mee, 2000).
Poluarea cu ape menajere. Anual se deversează în Marea Neagră o cantitate
de cca. 517 milioane m3 de ape menajere care conțin detergenți, resturi organice,
germeni microbieni. Aceste ape, care sunt neepurate sau insuficient epurate,
contribuie la eutrofizare, la poluarea cu substanțe toxice și la poluarea microbiană a
apelor costiere.
EUTROFIZAREA
Primele fenomene de eutrofizare au apărut în anii '60 (M.T. Gomoiu, 1985).
Treptat, fenomenul a luat amploare, generând schimbarea structurii fitoplanctonului
și a căilor de producție primară (Fig. 25).
În condițiile în care cantitatea de nutrienți se menține Ia valori moderate,
conform fluxurilor controlate natural, fitoplactonul era format dintr-un număr mare
de specii, iar algele macrofite erau reprezentate prin 141 de specii (G.l. Muller, 1995),
între care alga Phyllophora forma câmpuri întinse pe șelful nord-vestic. Producția
primară realizată de fitoplancton și algele macrofite asigura baza lanțurilor trofice
terminate cu peștii valoroși din punct de vedere economic.
Dezvoltarea forțată a agriculturii în majoritatea țărilor din jurul Mării Negre,
dar în special în bazinele Dunării, Nistrului, Niprului și Donului, prin utilizarea excesivă
a îngrășămintelor fosfatice și azotoase, a dus Ia creșterea de sute de ori a cantității de
nutrienți din apele costiere ale Mării Negre (L. Mee, 2000). Anual ajungeau în mare
cca. 160 000 t fosfor și cca. 800 000 t azot. Principalele surse de azot sunt din
agricultură (31%), din apele menajere (26%), din atmosferă (19%), din industrie (17%),
iar principalele surse de fosfor sunt din apele menajere (46%), agricultură (15%), din
industrie (15%), din atmosferă (8%) (Europes Environment. The Dobris Assessment,
1995).
Ca urmare a eutrofizării accelerate s-au dezvoltat exploziv populațiile câtorva
specii din fitoplancton, ajungându-se la biomase enorme. A crescut turbiditatea și a
scăzut mult transparența apelor. Cantitatea de substanțe organice este cu mult mai
mare decât capacitatea de descompunere, surplusul depunându-se pe fund sau pe
plaje. În aceste condiții, majoritatea macrofitelor bentale au dispărut, iar lanțurile
trofice care asigurau o productivitate echilibrată au fost grav afectate, producția
piscicolă scăzând drastic.
Protecția împotriva eutrofizării se poate realiza numai prin adoptarea unei
strategii moderne de utilizare rațională a îngrășămintelor chimice, de epurare
eficientă a apelor menajere orașenești și din stațiunile turistice și de refacere a
regiunilor umede care au rol filtrator esențial al nutrienților transportați de fluvii (L.
53
Modulul 6
Mee, 2000).
Fig. 25. Reprezentare schematică a surselor și proceselor de eutrofizare
SUPRAPESCUITUL
Numărul din ce în ce mai mare al navelor de pescuit (3 000 de nave de pescuit
în 1985, 3 250 în 1990 și 4 000 în 1997) și utilizarea tehnicilor dure (plase de
dimensiuni mari, dar cu ochiuri mici, traulare cu răzuirea fundului) au dus Ia reducerea
efectivelor populațiilor peștilor cu valoare economică, în special a sturionilor și
calcanului. La aceasta s-au adăugat și efectele negative ale eutrofizării, precum și ale
expansiunii meduzei pieptene (Mnemiopsis leidyi), specie carnivoră care se hrănește
cu zooplancton și alevini.
Din aceste cauze, starea pescuitului din Marea Neagră, după anul 1985, este
deosebit de gravă. Astfel, de la cca. 850 000 t de pește pescuit în anul 1985 s-a ajuns,
în anul 1991, la numai 250 000 t, pentru a crește în 1995 la 517 000 t. Această creștere
s-a realizat aproape exclusiv pe baza hamsiei pescuite în largul coastelor turcești, ceea
ce denotă tocmai declinul populațiilor speciilor de pești cu valoare economică ridicată
(L. Mee, 2000).
În același timp s-a redus drastic numărul de specii cu valoare comercială,
pescuite industrial, de la 26 specii în perioada 1960-1970 Ia numai 5 specii în prezent:
hamsia (Engraulis encrasicolus), șprotul (Sprattus sprattus și Clupeonella cultiventris),
stavridul (Trachurus mediterraneus și Trachurus trachurus) (A.S. Bologa și colab., 1995;
Black Sea Region Homepage, 2000).
REDUCEREA BIODIVERSITĂȚII
Cercetările de biologie și ecologie marină efectuate în perioada 1890-1960,
între care subliniem cuntribuțiile deosebite ale specialiștilor români Gr. Antipa, I.
Borcea și M. Băcescu, au relevat o biodiversitate atât la nivelul ecosistemelor, cât și Ia
nivelul speciilor, care, deși nu atingea valorile din Marea Mediterană, era totuși
remarcabilă.
După 1960 asistăm la declinul evident al unor ecosisteme și al populațiilor
unor specii (Black Sea Red Data Book, Black Sea Environmental Studies, UNDP, 1999).
Majoritatea ecosistemelor costiere au suferit schimbări majore. Este cazul
ecosistemului bentonic cu Phyllophora, numit câmpul lui Zernov, situat pe șelful nord-
vestic, în prezent distrus aproape în totalitate.
54
Modulul 6
Apariția în Marea Neagră a speciei Rapana thomasiana, originară din M.
Japoniei, care s-a adaptat repede, devenind un concurent al speciilor locale de
moluște, a dus la reducerea până la dispariție a populațiilor unora dintre acestea
cu repercusiuni asupra structurii și funcționării ecosistemelor Iitorale.
La fel, apariția și dezvoltarea largă a populației de Mnemiopsis leidyi au
dus la reducerea drastică a populației de Aurelia aurita și a zooplanctonului, iar,
în final, la reducerea populațiilor de pești planctivori (M. Konovalov, 1995).
Comunitățile zooplanctonice au pierdut mult din biodiversitatea lor din
perioada anterioară anilor '60. Astfel, biomasa zooplanctonului a crescut de la
2,56 mg/m3 în 1961, la 18,30 mg/m3 în 1967, și la 155,56 mg/m3 în 1976-1977,
pentru a ajunge la 8 719 mg/m3 în 1983 (G. Bakan, H. Buyukgongur, 2000).
Această creștere aberantă a biomasei este însoțită de reducerea biodiversității,
majoritatea populațiilor speciilor zooplanctonice dispărând în favoarea câtorva
specii devenite dominante. Acestea sunt Noctiluca miliaris, cu peste 15 000
indivizi/m3, Acartia clausi, cu peste 5800 indivizi/m3, Pleopsis polyphemoides, cu
1 760 indivizi/m3. Este semnificativă evoluția biomasei populației de vară a
speciei Noctiluca miliaris care crește de Ia 200 000 t, în 1950, la 3 milioane t, în
anii '70, și la 13 milioane t, în anii 1980-1985 (G. Bakan, H. Buyukgongur, 2000).
Se consideră că în prezent sunt în pericol 160 de specii, între acestea
fiind încadrate și specii care nu populează acvatoriul Mării Negre, fiind prezente
numai în regiunile costiere (Black Sea Reel Data Book, Black Sea Environmental
Programme, 2000).
ALTERAREA STRUCTURII ȘI FUNCȚIONĂRII REGIUNILOR UMEDE
Regiunile umede (Wetlands) din jurul Mării Negre au un rol deosebit în
filtrarea și neutralizarea parțială a substanțelor poluante și fertilizanților,
contribuind, în același timp la menținerea biodiversității și a echilibrelor
naturale. Din acest punct de vedere, deltele, limanele și lagunele adiacente
mării au rol esențial.
Amenajarea bazinelor hidrografice și a deltelor a dus Ia apariția unor
schimbări ireversibile ale structurii și funcționării sistemelor teritoriale
respective, cu reduccrea rolulul lor benefic asupra apelor marine costiere.
Necesitatea protecției regiunilor umede circum-euxinice a impus crearea unei
rețele de rezervații și refugii.
EROZIUNEA ȚĂRMURILOR
Majoritatea țărmurilor Mării Negre sunt afectate de procese de eroziune
cu pierderea, în fiecare an, a sute de hectare din teritoriile statelor riverane.
Sunt afectate mai ales țărmurile joase, nisipoase de pe Iitoralurile deltaice,
lagunare și Iimanice.
Cauzele sunt multiple, dar primează creșterea nivelului mării, reducerea
cantității de aluviuni nisipoase transportate de fluvii, lucrările costiere
inginerești care întrerup fluxul aluviunilor în lungul țărmului.
Consecințele sunt inducerea unor riscuri pe întregul litoral al Mării
Negre, dar mai ales pe cele joase, reprezentate prin pierderea habitatelor,
reducerea biodiversității, afectarea și distrugerea unor amenajări turistice,
așezări omenești, obiective industriale și portuare.
ALTERAREA ESTETICII PEISAJELOR
Peisajele marine costiere aveau, la începutul secolului al XX-lea, o
valoare estetică rezultată din predominarea structurilor naturale și din
presiunea umană redusă.
Impactul antropic desfășurat accelerat după primul război mondial și în
special după 1950 a dus la degradarea peisajelor costiere prin amplificarea
lucrărilor haotice de construcții (amenajări portuare, stațiuni turistice, orașe,
55
industrii), fără preocuparea pentru dezvoltarea regională rațională și estetică. O
parte din aceste intervenții umane sunt astăzi părăsite reprezentând cicatrici
greu de vindecat, care afectează grav estetica peisajelor costiere (L. Mee, 2000).
Dicţionar
Mișcarea anticiclonală are loc în sensul acelor de ceasornic în Emisfera Nordică și în

sens invers acelor de ceasornic în Emisfera Sudică.
Upwelling costier – În conformitate cu legile lui Ekman, în regiunile costiere afectate
de vânturi care bat paralel cu țărmul se dezvoltă un transport total Ekman care
deplasează apele de suprafață de Ia țărm spre larg. Apare astfel o situație de
divergență orizontală care atrage ape de la adâncimi de 200-300 m spre suprafață. În
emisfera nordică, cele mai cunoscute regiuni costiere cu upwelling sunt cele din
Oregon, California, Portugalia, Africa de Nord Vest, iar în emisfera sudică, cele din
largul coastelor peruane, chiliene și sud-africane. Procesul apare și în largul litoralului
românesc al Mării Negre în condițiile unei circulații eoliene din sectorul sudic spre
nord.
Surse documentare

1. Explicați circulația de suprafață în Marea Neagră.

2. Explicați procesul de upwelling costier în Marea Neagră.
3. Enumerați și explicați pe scurt principalele probleme de mediu în Marea Neagră.
4. Definiți următorii termeni: eutrofizare, poluare, suprapescuit, reducerea
biodiversității, eroziunea țărmurilor.
56
BIBLIOGRAFIE
57
58
59
60
61
62
63
64
65
66
67
68
69
70
71
72
73
74

Curs Geografia Marii Negre

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Geografia Marii Negre

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

Modulul 2. GEOLOGIA, MORFOGENEZA ȘI RELIEFUL BAZINULUI MĂRII NEGRE.............................. 13

Modulul 3. HIDROLOGIA ȘI CLIMA BAZINULUI MĂRII NEGRE...…………............................................. 22

Modulul 4. EVOLUȚIA NIVELULUI MĂRII NEGRE....…....................................................................... 33

Modulul 5. DISTRIBUȚIA TEMPERATURII, SALINITĂȚII, DENSITĂȚII ȘI OXIGENULUI DIZOLVAT ÎN

Modulul 6. CURENȚII ȘI PROBLEMELE DE MEDIU DIN MAREA NEAGRĂ……...................................... 50

Cursul de Geografia Mării Negre se adresează tuturor studenţilor geografi, în special

Răspundeţi la întrebările de verificare!

Cuvinte cheie: mare mediterană, Pontus Axeinus, Pontus Euxinus,

Unitatea de învăţare 1.1.

Din păcate, chiar și în prezent, întâlnim în literatura de specialitate (și nu

Fig. 1. Localizarea Mării Negre în cadrul Mării Mediterane

Fig. 3. Harta batimetrică a Mării Negre

Unitatea de învăţare 1.2.

1.2.1. ORIGINEA NUMELUI

Primele observații și relatări referitoare la spațiul marin aveau un profund

1.2.2. ISTORICUL CERCETĂRILOR

1. Ce tip de mare este Marea Neagră? Explicați!

Cuvinte cheie: crustă oceanică, crustă continentală, rifting

Unitatea de învăţare 2.1.

Bazinul Mării Negre (numit și Bazinul Euxinic) se află în partea sudică a

Fig. 4. Profil transversal Vest-Est prin bazinul Mării Negre

Fig. 5. Structura și tectonica de ansamblu a bazinului Mării Negre

Unitățile cratonice sunt reprezentate prin platformele cristaline precambriene

Unitatea de învăţare 2.2.

Fig. 7. Topografia fundamentului bazinului Mării Negre

Fig. 8. Modelul formării bazinelor vestic și estic ale Mării Negre

Unitatea de învăţare 2.3.

Relieful bazinului Mării Negre se subdivide, din punct de vedere morfotectonic și

Fig. 9. Topografia coastelor și fundului bazinului Mării Negre

2.3.1. MORFOLOGIA MARGINILOR CONTINENTALE

Craton – termen geologic care definește un bloc mare vechi și stabil al

1. Explicați diferențele de structură geologică (crustă continentală și

Cuvinte cheie: bazin hidrografic, climă, bilanț hidric, evaporație,

Unitatea de învăţare 3.1.

3.1.1. CARACTERIZARE GENERALĂ A BAZINULUI HIDROGRAFIC

Fig. 10. Bazinul hidrografic al Mării Negre

Bazinele hidrografice ale mărilor europene sunt foarte diferite în funcție de

3.1.2. BAZINUL DUNĂRII

Unitatea de învăţare 3.2.

Marea Neagră se află în zona temperată, clima de deasupra acvatoriului fiind

Compartimentul central prezintă trăsături climatice de tranziție.

Vântul și procesele eoliene deasupra mării au importanță deosebită,

Furtunile puternice suflă predominant dinspre NE (onshore), iar pe măsură ce

Număr total 862 446 99 24 7

Frecvenţa (%) 59.9 31 6.9 1.7 0.5

Tabel 1. Descrierea categoriilor de furtună pentru coasta românească a Mării Negre

Fig. 14. Co-evoluţia stormicităţii (SSI – indicele de severitate a furtunilor) pe coasta

Unitatea de învăţare 3.3.

lntrările fluviale reprezintă componenta care poate fi calculată cu mai multă

Vespremeanu, E., 2005. Geografia Mării Negre. Editura Universitară. București.

1. Bazinul hidrografic al Mării Negre – caracterizare și componente.

Cuvinte cheie: Marea Sarmatică, Marea Meotică, Marea-lac

Unitatea de învăţare 4.1.

Cunoașterea evoluției Mării Negre presupune analiza a două aspecte: evoluția

Spre sfârșitul Pliocenului, acvatoriul Mării Negre se restrânge trecându-se la

Unitatea de învăţare 4.2.

Din punct de vedere geografic, interesează oscilațiile nivelului apelor, tipul

Fig. 16. Diferite stadii în evoluția acvatoriului Mării Negre în Pleistocen

• Stadiul transgresiunii Paleo-Euxinice (numită și Euxinul Vechi)

Unitatea de învăţare 4.3.

Unitatea de învăţare 4.4.

4.4.1. OSCILAȚIILE NIVELULUI MĂRII NEGRE PE COASTA ROMÂNEASCĂ