See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/368881895

Turism montan și activități sportive de loisir

Book · August 2022

CITATION READS

1 1,219

2 authors:

Dragoi Cristian-Corneliu Adrian Sava

University of Bacau University of Bacau
14 PUBLICATIONS 36 CITATIONS 17 PUBLICATIONS 41 CITATIONS

SEE PROFILE SEE PROFILE

All content following this page was uploaded by Dragoi Cristian-Corneliu on 07 March 2023.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

CRISTIAN-CORNELIU DRĂGOI
MIHAI-ADRIAN SAVA

TURISM MONTAN ȘI
ACTIVITĂȚI SPORTIVE
DE LOISIR
2
ARGUMENT

Turismul reprezintă una din formele de folosire a timpului

disponibil pentru recreere şi odihnă activă. Prezentând diferite forme de
manifestare şi dezvoltare, el apare ca un fenomen al perioadei pe care o
traversăm, acţionând concomitent în domeniul socialului şi în domeniul
economicului.
Turismul, în general, prezintă o alternativă viabilă de petrecere
utilă şi plăcută a timpului liber al individului, contribuind la reintegrarea
omului în natură, de unde a fost îndepărtat cu timpul de către
industrializarea şi urbanizarea caracteristică epocii contemporane
(Drăgoi, C-C, 2006).
Dintre toate formele de turism, cel activ, de tip loisir sportiv
răspunde cel mai bine necesităţii omului modern de recreere şi refacere a
resurselor fizice şi psihice, epuizate de activitatea cotidiană.
Vorbind de turismul sportiv din spaţiul montan nu ne referim
numai la turismul pedestru, aşa zisele drumeţii montane, denumite mai
nou „hiking” sau „trekking” , după termeni ce provin din limba engleză,
ci şi la activităţile de turism sportiv mai vechi sau mai noi, aflate în plină
dezvoltare.
În prima parte a cărții am prezentat aspectele de bază ce
caracterizează turismul de munte tradiţional (cel pedestru, hiking-ul). Am
consemnat naşterea şi dezvoltarea sa, precum şi locul pe care îl ocupă în
cadrul activităţilor umane. Ne-am oprit asupra unor probleme de
importanţă deosebită, legate de organizare, echipament, tehnica de mers,
alimentaţie, meteorologie, şi nu în ultimul rând de situaţiilor periculoase
ce pot surveni în activităţile montane. Noţiunile de orientare prezentate

3
sunt cele de bază, absolut necesare unui „hiker” , neintrând în domeniul
unei alte discipline oarecum înrudite, orientarea sportivă.
În partea a doua ne-am propus o prezentare de ansamblu, a celor
mai populare dintre activităţile de loisir sportiv care se derulează cu
precădere în zona montană europeană şi mai timid în cea autohtonă.
Aceste activităţi sunt denumite în literatura occidentală ”turism
sportiv”, constituind aşadar o anume formă de turism, în timp ce la noi
acest termen încă se mai confundă cu turismul pedestru sub formă
competiţională, deci cu totul altceva.
Fiind rezultatul cumulat al activității depuse de către cei doi
autori, pentru studierea conceptelor, sistematizarea și clasificarea
informațiilor expuse, subliniem aici faptul că ambii autori au o
contribuție egală la realizarea acestei cărți de specialitate.

4
CUPRINS

Capitolul I. Turismul montan, activitate sportivă și de loisir............7

I.1. Definirea conceptului. Tendinţe ..............…………………………..7

I.2. Repere istorice ale turismului de munte pe continentul european şi în

România...................................................................................................10

I.3. Turismul pedestru (hiking), mijloc atractiv și eficient de recreere şi

odihnă activă............................................................................................14

I.4. Turismul montan competiţional..…………………………………...17

Capitolul II. Organizarea activităţilor de turism în zona montană și

submontană………..............………………………………………......25

II.1. Activităţi preliminare: documentarea, alegerea itinerarului şi a

echipamentului……….............................................................................25

II.2. Amenajarea taberei de corturi şi alimentaţia în activităţile turistice

montane………........................................................................................29
II.3. Tehnica de hiking-trekking (tehnica de mers) ……………..……...33

Capitolul III. Gestionarea corectă a situațiilor periculoase în

activităţile turistice montane ………......……………………………..43

III.1. Descărcările electrice (trăsnetul)……………………………....….43

III.2. Muşcăturile de şerpi veninoşi (vipere)…………………………....46

III.3. Animale agresive……………………………………………….....50

III.4. Expunerea la frig………………………….....................................53

III.5.Avalanşele……………………………………………………..…..55
III.6. Codul internaţional de semnalizare (în caz de pericol)…………...61

5
Capitolul IV. Elemente de meteorologie montană..............................63

IV.1. Prognoza cu ajutorul barometrului şi al termometrului........….....63

IV.2. Prognoza după culoarea cerului, a soarelui şi a lunii……………..64

IV.3. Prognoza după culoarea norilor, forma şi înălţimea acestora…….65

IV.4. Alte semne după care se poate face prognoza…………………....67

Capitolul V. Noţiuni generale de orientare………………………......69

V.1.Busola de orientare………………………………………………....69

V.2. Harta……………………………………………………………….71

V.3. Orientarea hărţii şi deplasarea după azimut…………………….....72

V.4. Mijloace alternative de orientare………………………………......74

Capitolul VI. Forme de practicare a turismului montan…………...77

VI.1. Activităţi de turism sportiv de vară…………………………........78

VI. 2. Activităţi de turism sportiv de iarnă……………………………..96

Capitolul VII. Noi practici sportive în spaţiul montan european…111

VII.1. Via ferrata………………………………………………………112

VII.2. Tiroliană......................................................................................114

VII.3. Sporturile în ape repezi…………………………………………116

VII.4.Snowboard…………………………………………………........119

VII.5. Kitesurf…………………………………………………………122

VII.6. Snowfunboarding………………………………………………124

Bibliografie...........................................................................................127
6
CAPITOLUL I. TURISMUL MONTAN, ACTIVITATE
SPORTIVĂ ȘI DE LOISIR

I.1. Definirea conceptului. Tendinţe

Pentru o mai bună înţelegere şi evitarea unor confuzii, dorim să

clarificăm unele aspecte ce ţin de terminologie.
Turismul, este definit ca fiind: „activitate cu caracter sportiv,
constând din parcurgerea pe jos a unor regiuni pitoreşti sau interesante
din punct de vedere ştiinţific” (Frazzei, F., 2004, citând Dicţionarul
limbii române moderne). Turismul pedestru este cel efectuat în afara
unui mijloc de transport, aşadar pe jos, fiind deseori numit şi drumeţie,
iar dacă acţiunea se desfăşoară în zona montană (de cele mai multe ori),
poartă titulatura de turism montan pedestru sau drumeţie montană.
Aceeaşi acţiune este denumită impropriu turism montan de către
(încă) o mare parte a practicanţilor şi nu numai. Considerăm că nu este
potrivită pentru că diminuează mult semnificaţia termenului respectiv,
reducând-o la turismul pedestru. Turism montan înseamnă mult mai mult
şi anume: turism de odihnă şi recreere, turism de agrement, turism
sportiv (de vară şi de iarnă), eco-turism, turism cinegetic, turism religios
şi probabil că enumerarea ar putea continua.
În ultimii ani, s-au preluat şi folosit tot mai frecvent termenii
englezeşti trekking şi hiking. Trekking este tradus şi acceptat ca fiind
acţiunea de turism pedestru în zonă montană desfăşurată pe poteci dar
mai ales în afara lor, având o durată de mai multe zile, iar hiking este
definit ca turism pedestru, ascensiune montană, parcurgând şei şi vârfuri
pe trasee marcate sau nemarcate. Remarcăm faptul că în România aceşti

7
doi termeni îşi suprapun uneori aria de delimitare, datorită sensului
personal pe care îl dau unii „specialişti” (Drăgoi, C-C, 2010).
În concluzie, turismul montan pedestru (formularea cea mai
corectă în opinia noastră, dar puţin cam lungă), trekking-ul şi hiking-ul,
dar şi mai vechea drumeţie montană, denumeşte o acţiune comună, iar
folosirea lor alternativă nu este o greşeală.
În ultimi ani , în special în ţările vest-europene, drumeţia montană
cunoaşte o profundă mutaţie. De unde, în trecut, turistul cu un imens
rucsac în spate pleca pentru a traversa un masiv, timp de o săptămână sau
chiar mai mult, având autonomie completă prin dotarea cu cort, sac de
dormit, primus, veselă şi multe conserve, acum acest lucru este o raritate.
În prezent se observă tot mai mulţi turişti „lejeri”, care îşi stabilesc un
punct de cazare fix, de unde pleacă în ture scurte, de o zi sau două,
întorcându-se în acelaşi loc, formând bucle de traseu sau „stea”. Aceste
etape scurte, cu revenire la aşa zisa tabără de bază, permite folosirea unui
echipament adecvat zilei şi purtarea unui rucsac mai uşor, care nu mai
„rupe” spatele, ceea ce ducea la un clar disconfort, diminuând mult din
plăcerea excursiei (Drăgoi, C-C, 2010).
Un alt mod de abordare lejeră a traseelor montane este cel cu
tabără mobilă, adică turistul parcurge un traseu de 1-2 zile cu echipament
uşor, apoi întorcându-se la tabăra de bază se deplasează cu un mijloc de
transport (maşină personală sau altă soluţie) în altă zona din apropiere
care îl interesează, îşi fixează o nouă tabără de bază şi parcurge alte
trasee de scurtă durată, echipat fiind cu un rucsac lejer.
Pentru a fi mai bine înţeleşi prezentăm următoarele exemple:
 Din staţiunea Durău, trasee spre Masivul Ceahlău, prin punctele
cabana Fântânele sau cascada Duruitoarea, sau spre lacul Bicaz

8
 (satul Izvorul alb). De aici se poate face deplasarea spre Lacul
Roşu, unde se instalează o nouă tabără, fiind un loc bun pentru
drumeţii în „stea”, către masivul Suhard, Muntele Ucigaşul,
Cheile Bicazului, valea Bicăjelului sau vârful Licaş.
 De la Bâlea lac, ca punct de tabără, se poate pleca în trasee spre
vârful Negoiu sau spre vârful Moldoveanu, apoi deplasare prin
Curtea de Argeş spre Câmpulung Muscel şi valea Dâmboviţei,
unde se aşează tabăra în zona Sătic. De aici se pot face ture
frumoase spre masivul Piatra Craiului şi Munţii Iezer-Păpuşa.
Menţionez că aceste două exemple, alese întâmplător, nu sunt
printre puţinele posibilităţi. În România, foarte multe zone montane se
pretează la drumeţiile cu echipament lejer, cu tabără fixă sau mobilă,
deoarece nu sunt masive foarte lungi , iar accesul în zonele centrale se
face relativ uşor.
O altă tendinţă o reprezintă căutarea unor locuri noi, mai puţin
umblate, mai sălbatice, pentru drumeţii, în detrimentul celor cunoscute,
spectaculoase, dar având o mare densitate de turişti , în special pe timpul
vacanţelor. Un segment important al turiştilor montani se reorientează
spre masivele muntoase care le pot oferi mai puţină antropizare şi mai
multă linişte şi solitudine (Drăgoi, C-C, 2010).

În România, în ultima perioadă s-au dezvoltat proiecte de

ecoturism, ca răspuns la dorinţa crescândă a turiştilor străini de a vedea în
mediul lor natural animale care au dispărut de mult din fauna spontană a
multor ţări vest-europene: ursul, lupul, râsul. Este o bună posibilitate de
utiliza fondul natural de excepţie al ţării noastre, într-o formă de
prezentare tot mai atractivă.

9
 O ultimă tendinţă pe care o semnalăm aici este creşterea
numărului de persoane care fac drumeţii, de scurtă durată în general, şi în
sezonul de iarnă, atunci când solul este acoperit cu un strat de zăpadă de
o anumită grosime. În Europa occidentală şi mai puţin la noi, aceşti
turişti sunt echipaţi cu „rachete”de zăpadă (cunoscute la noi mai ales în
zonele de munte sub denumirea de „hârzobi”), care, prin menţinerea
picioarelor pe stratul superficial al zăpezii, evitând astfel înfundarea lor,
duc la o economie considerabilă de energie.

I.2. Repere istorice ale turismului de munte pe continentul european

şi în România

Deşi oamenii care populau zonele montane ale Europei

întreprindeau ascensiuni montane în scopul participării la vânători sau
pentru creşterea animalelor, încă din timpuri străvechi, aceste ascensiuni
nu erau făcute cu scop de destindere, recreere, cunoaştere, aşadar cu scop
turistic.
Turismul montan pedestru, în sensul său de drumeţie, plimbare în
munţi, apare în sec XIX. Este paradoxal, dar incontestabil faptul că
munţii Alpi, leagănul turismului de munte din Europa, au fost
„descoperiţi” de către englezi. Elziere, C. (1997), se întreabă dacă acest
fapt s-a produs datorită gustului insularilor pentru explorare sau pentru că
Anglia s-a urbanizat mai repede decât alte ţări ale Europei? Autoarea
specifică în continuare că Chamonix-ul era trecerea obligatorie pe
continent, pentru tinerii din marile familii, dar aceştia mergeau în
excursie la Montenvers pentru a contempla „oribila dezolare” a
gheţarilor.

10
 Adevăraţii descoperitori au fost marii burghezi britanici, adesea
din mediul universitar, care „explorau” Alpii din interes ştiinţific. Astfel,
primele relatări ale lor se axează pe observaţii topografice, geologice sau
botanice, observaţii pe care au reuşit să le facă pe acest teren necunoscut
care era zona înaltă a munţilor.
Mai târziu interesul pentru munte s-a îndreptat şi spre alte
aspecte: un geolog englez – Forbes s-a aventurat până în Oisans, fiind cu
certitudine primul „turist” care a intrat în satul La Berarde şi care a trecut
însoţit de un locuitor al satului prin şeaua Says spre valea vecină
Valgaudemar. Relatarea sa a avut un răsunet extraordinar în ţara sa şi a
stat la originea vocaţiei alpine ale unora dintre compatrioţii săi, cum ar fi
Coolidge sau Whymper (Elziere, C., 1997).
Primul club alpin a fost creat la Londra, excursiile devenind de
atunci mai puţin ştiinţifice şi mai mult sportive, centrate spre interesul
estetic : alpinismul s-a născut, turismul montan de asemenea, începând cu
echiparea spaţiului montan cu hanuri şi refugii, marcarea potecilor,
formarea ghizilor, editarea relatărilor de excursie. Francezii şi ceilalţi
europeni au început să urce pe munte la sfârşitul sec. XIX. Englezii încep
cucerirea altor orizonturi, pe alte continente, spre alţi munţi.
Turismul montan în Europa s-a dezvoltat bine la începutul
secolului XX în ţările din zona munţilor Alpi şi anume: Franţa, Elveţia,
Austria, Italia, Germania şi chiar Slovenia. Mai târziu, această activitate a
luat amploare şi în alte ţări, cum ar fi Spania (munţii Pirinei, Sierra
Nevada) şi Cehoslovacia (munţii Tatra).
În anii 1920-1930 apar primele staţiuni montane, cu scopul
principal de a găzdui turiştii amatori de sporturi de iarnă, deci erau în
principal staţiuni hibernale. Tot acum se înmulţesc considerabil

11
telefericele, care contribuie la cunoaşterea muntelui şi de către cei mai
comozi, având drept efect sporirea numărului de turişti.
Anii celui de-al doilea război mondial, ca şi cei ce vor urma, vor
consemna o recesiune a turismului montan cât şi a sporturilor de iarnă în
toată Europa.
Sfârşitul anilor 1960 înseamnă o puternică relansare a acestei
activităţi, prin construirea de noi staţiuni turistice montane, a unor
mijloace de transport pe cablu din ce în ce mai moderne şi a numeroase
cabane de altitudine şi refugii.
Anii 1980 aduc apariţia noilor practici sportiv –turistice şi de
recreere şi odată cu ele milioane de adepţi, în special tineri în căutare de
aventură, adrenalină şi non-comformism (Drăgoi, C-C, 2006).
În ţara noastră, munţii au fost colindaţi din vremuri străvechi de
vânători, păstori şi oamenii care locuiau în zonele înalte. Dar călătoriile
în scop turistic au apărut mult mai târziu.
Prima consemnare a unei călătorii pe munte este cea a
mitropolitului Moldovei, Veniamin Costache, care, în anul 1809, a urcat
pe Ceahlău, „spre a privi ţara Moldovei şi încă mai departe…până la
mare şi ţara ungurească” (Baticu, N., 1981).
În anul 1839 se consemnează prima drumeţie în munţii Bucegi,
făcută de J.A. Vaillant şi slugerul Angelescu, însoţiţi de Ion Puiu şi
Stoica Vodă, ciobani, cunoscători ai locurilor (Baticu, N., 1981).
Acelaşi autor prezintă călătoria făcută de 40 de persoane, călare şi
pe jos, care între 19-22 septembrie 1834, au plecat de la Bran, peste
muntele Guţan şi peste Strunga, au ajuns pe vârful Omul, coborând apoi
la Peştera Ialomiţei. După o noapte petrecută aici, au urcat din nou pe

12
vârful Omul, coborând apoi pe valea Gaurei la Bran. Ascensiunea a fost
condusă de Andreas Deak, castelanul Branului.
Primele mărturii despre ascensiunea Pietrei Craiului datează din
anii 1853-1854, când a fost urcat, pe ambele versante, de doctorul Eduard
Myss, însoţit de un tânăr ghid, pe nume Didimok.
Prima asociaţie de turism din România a luat fiinţă în Sibiu, în
anul 1880, purtând numele de Societatea Carpatină din Sibiu sau
prescurtat SKV, după iniţialele din limba germană.
În anul 1890 a fost terminată construcţia primei cabane din munţii
Făgăraş, cea de pe muntele Negoiu.
În anul 1891 ia fiinţă, la Bucureşti prima asociaţie de turism din
capitală, „Cercul excursioniştilor”.
În anul 1904, SKV iniţiază primul curs de călăuze montane, unde
s-au predat toate cunoştinţele necesare unui ghid de munte, precum şi
noţiuni de prim ajutor. Începând cu acel an, toate cabanele din munţii
Făgăraş au fost înzestrate cu truse sanitare de prim ajutor şi tărgi (Preda,
I., 1990).
În anul 1923 a fost inaugurată Casa Peştera, aparţinând Touring-
Clubului României, condus de Mihai Haret, un mare promotor al
turismului montan pedestru.
Între anii 1936-1938 se construieşte cabana Babele, de către
asociaţia turistică ADMIR, care fiind situată la un punct de răscruce şi
lângă două obiective turistice de prim rang, „Sfinxul” şi „Babele”, a
impulsionat mult dezvoltarea turismului montan pe Valea Prahovei,
principala arteră turistică a României interbelice.

13
 În luna iunie a anului 1933 apare primul număr din revista
„România Pitorească”, revistă care îşi propune promovarea turismului
din ţara noastră.
După cel de-al doilea război mondial urmează o perioadă de
recesiune în turismul de munte românesc, însă începând cu anii 1970 se
înregistrează o puternică revigorare a acestuia. Apar noi cabane turistice,
se modernizează cele vechi. Se dezvoltă noi staţiuni pentru practicarea
sporturilor de iarnă şi se deschid multe trasee turistice marcate, în cadrul
amplei acţiuni intitulate „Asaltul Carpaţilor” (Drăgoi, C-C, 2010).
În anii 1980 se înfiinţează numeroase cluburi de turism montan
având ca principală activitate turismul montan pedestru, afiliate sau nu la
Federaţia Română de Turism – Alpinism.
Numeroşi turişti străini, mai ales cei din ţările socialiste, cu
precădere ceho-slovaci, vin să cutreiere Carpaţii româneşti.
După 1990, situaţia se schimbă oarecum, dispar aproape cu
desăvârşire turiştii străini, iar cei autohtoni îşi împuţinează numărul,
cauza principală ţinând de raţiuni de ordin economic.
În ultimii ani se constată o oarecare revigorare a turismului de
munte din România, prin punerea mai bine în valoare a resurselor
naturale peisagistice şi etno-folclorice ale spaţiului montan românesc.

I.3. Turismul montan (hiking), mijloc atractiv și eficient de recreere

şi odihnă activă

Turismul montan pedestru, trekking-ul, aşa cum l-am denumit,

este un sport cu foarte mulţi adepţi, de toate vârstele şi categoriile
sociale. Aceştia nu sunt doar simpli călători cu un mijloc de transport,

14
care privesc de pe o banchetă zona pe care o străbat, ci sunt practicanţi ai
unui sport de masă, ale cărui obiective sunt în principal întărirea stării de
sănătate şi odihna activă, precum şi cunoaşterea unor noi zone de interes
deosebit.
Este un sport al civilizaţiei moderne pentru că îi oferă omului
exact ceea ce îi lipseşte mai mult: mişcarea în aer liber. Cadrul natural de
un pitoresc deosebit, aerul pur, ozonat, cantitatea apreciabilă de ioni
negativi (peste 800/cm cubi), liniştea şi frumuseţea peisajului, toate
conduc la înbunătăţirea stării generale de sănătate.
În consecinţă, putem afirma că turismul montan pedestru
reprezintă o sugestivă particularizare a devizei “Sport şi sănătate”, fiind
total diferit de sporturile care “macină” sănătatea competitorilor în goana
după bani şi senzaţional (Drăgoi, C-C, 1998).
Muntele reprezintă cadrul ideal pentru mişcarea în aer liber. Cea
mai accesibilă formă de mişcare, în sensul de activitate sportivă, o
reprezintă mersul pe jos. Acesta este cel mai vechi şi fundamental
exerciţiu al speciei umane, fiind sportul numărul 1 (ca vechime şi număr
de participanţi) al tuturor timpurilor.
Turismul pedestru, drumeţia, nu este altceva decât mers, dar
ridicat, din punct de vedere al eficienţei sale, în planul refacerii fizice şi
mai ales psihice, la un nivel superior, dat de factorii specifici cadrului
natural, mai sus menţionaţi.
El exercită influenţe benefice, atât asupra structurilor somatice,
cât şi asupra celor psihice ale individului, fiind demonstrată stimularea şi
favorizarea creativităţii intelectuale şi artistice.
Străbaterea unei zone noi, a cărei frumuseţe îţi încântă privirea,
poate genera o stare de euforie, pe care un alpinist celebru, Lionel

15
Terray, a descris-o elocvent în cartea sa, “Cuceritorii inutilului”:
“Personalitatea m-a părăsit acum; legăturile cu pământul s-au rupt. Nu
mi-e nici frică, nu sunt nici obosit. Mă simt doar ca un fulg în zbor. Sunt
invincibil. Nimic nu mă poate opri. Am ajuns în acea stare de beţie, în
acea stare de uitare de sine, pe care le încearcă schiorul pe pârtie,
aviatorul în văzduh, săritorul pe trambulină” (Terray, L., 1961).
Datorită acestor stări de spirit generate de drumeţiile montane,
cei ce le practică sunt veseli, optimişti, curajoşi, tonici, deschişi
sufleteşte, se salută chiar dacă nu se cunosc, realizând faptul că au
ceva în comun, pasiunea pentru munte.
Drumeţia montană se poate practica de la vârsta de 5-6 ani,
până la vârstele cele mai inaintate, ţinând cont desigur de
particularităţile de vârstă, pregătire fizică şi stare generală a sănătăţii,
în alegerea traseelor adecvate, atât în ceea ce priveşte lungimea lor, cât
şi diferenţa de nivel şi altitudinea maximă atinsă.
În acest sens, considerăm că pentru un copil de vârstă şcolară
mică (6-10 ani), ca şi pentru oamenii de vârsta a treia sau cu probleme
de sănătate care nu le permit efectuarea unor eforturi de o intensitate
mai ridicată, traseul ales nu trebuie să depăşească 5 km în lungime,
diferenţa de nivel să fie de cel mult 500 m, într-o zi de mers, în timp
ce altitudinea maximă atinsă poate să se situeze până la 1500-1600
metri.
La polul opus se situează tânărul antrenat, sănătos, care poate
parcurge 30-35 km într-o zi, ceea ce înseamnă 10-12 ore de mers,
urcând o diferenţă de nivel ce poate trece de 1500 de metri pe zi,
neavând dificultăţi de adaptare la altitudine de până la 3000 de metri
faţă de nivelul mării (Drăgoi, C-C, 2010).

16
 Trekking-ul nu se practică numai vara, aşa cum greşit se
susţine uneori. Dimpotrivă, el este un sport “ all season”, putându-se
desfăşura foarte bine în orice anotimp, existând însă anumite condiţii
(temperatură, strat de zăpadă, gheaţă, durata zilei lumină, pericol de
avalanşe, etc.) care impun măsuri concrete de adaptare: echipament
corespunzător, alegerea unor trasee scurte sau medii, evitarea zonelor
favorabile declanşărilor avalanşelor, parcurgerea traseelor cunoscute,
străbătute în timpul sezonului cald.
Această disciplină sportivă se practică de obicei în grupuri, de
preferat cât mai omogene din punct de vedere al capacităţii de efort şi
al vârstei. Grupul nu trebuie să depăşească în principiu 10 membri,
optimul însemnând 3-5 componenţi (Drăgoi, C-C, 2010).
Acest gen de turism se bucură de o largă popularitate şi
datorită faptului că este accesibil tuturor categoriilor sociale, efortul
financiar făcut pentru practicarea sa în condiţii optime fiind suportabil
şi de către cei cu venituri modeste.
Din toate aceste consideraţii, rezultă că turismul montan pedestru,
practicat în condiţii favorabile în Carpaţii României, este un sport care se
adresează marii majorităţi a populaţiei ţării, putându-se obţine prin
practicarea lui indici superiori ai capacităţii vitale şi o ameliorare vizibilă
a stării de sănătate fizică şi psihică, fiind în acelaşi timp şi un excelent
mijloc de refacere a forţelor prin odihnă activă.

I.4. Turismul montan competiţional

Turismul montan pedestru, drumeţia montană, face parte din

categoria sporturilor aplicative, cunoştinţele dobândite prin practicarea

17
lui fiind folosite şi în acelaşi timp necesare tuturor celor care iau parte la
ceea ce ne-am obişnuit să numim „turism montan de masă”.
Este un sport care implică un efort aerob de lungă durată, de
intensitate medie, întrerupt în unele urcuşuri mai dificile de un efort de
intensitate crescută, atingând pragul anaerob. Acesta implică unele
momente mai dificile, în care plăcerea de a străbate şi admira un peisaj
pitoresc poate fi estompată de oboseala accentuată. În acest caz anduranţa
psihică ca şi perseverenţa devin necesare pentru depăşirea greutăţilor de
moment (Drăgoi, C-C, 2006).
În afară de o bună pregătire fizică şi psihică necesare pentru a
face faţă efortului, în turismul montan pedestru este necesară şi pregătirea
tehnică (tehnică de marş, lucru cu harta şi busola), teoretică ( informare
asupra traseelor, cunoştinţe despre floră, faună, meteorologie, etc) şi
chiar tactică (modul de alegere a rutei).
Faptul că turismul montan pedestru, drumeţia, este o activitate
sportivă nu încape îndoială. Însă sunt puţini cei care ştiu că există şi o
formă competiţională, majoritatea oamenilor cunosc turismul ca pe o
activitate de „loisir”, în care nu este prezentă întrecerea.
Această formă competiţională se numeşte turism sportiv sau
„turisport”, şi a apărut în România, după părerea noastră din două
considerente:
 din necesitatea de a da o ierarhie celor care organizau
regulat drumeţii montane;
 ca urmare a reluării (inspirării), la o scară mai redusă, a
competiţiilor tip „eco-challange” sau raid montan,
desfăşurate în ţările din vestul Europei.

18
 Concursurile de turism sportiv se desfăşoară între cluburi de
turism afiliate la Federaţia Română de Turism Sportiv. În trecut, aceasta
era prezentă sub formă de comisie centrală, în cadrul FRTA (Federaţia
Română de Turism-Alpinism). În urma reorganizărilor fostului MTS,
aceasta şi-a căpătat autonomia, pierzând însă şi puţina finanţare care o
primea de la buget. În prezent ea funcţionează independent, după
principiile unui ONG (Drăgoi, C-C, 2006).
Aceste concursuri se desfăşoară în zone de interes turistic alese de
organizatori în orice regiune din România şi cuprind mai multe probe.
Consemnăm aici proba de „regularitate”, proba de orientare – viteză şi
proba de escaladă – manşă. Le prezentăm, pe scurt, în cele ce urmează.

Proba de regularitate

Organizatorul pune la dispoziţia participanţilor harta sau schiţa

traseului pe care va marca distinct traseul de concurs.
Se recomandă ca în traseul de regularitate să fie incluse şi probele
teoretice, amplasate de obicei pe obiectivele cele mai interesante unde
concurenţii să poată avea timp să admire peisajul.
Traseul de regularitate se parcurge obligatoriu în sensul indicat de
organizator. Dacă se constata că echipa nu a parcurs traseul în sensul
indicat de organizator, echipa va fi descalificată.
Echipajul care participa în cadrul probei de regularitate va fi
format din minim 3 persoane.
Se admite organizarea traseului de regularitate cu stabilirea de
timpi intermediari între posturile de control cu arbitri (PA).

19
 Timpii pe secţiuni între posturile de control cu arbitri vor fi
calculaţi după criteriile stabilite. Întârzierile pe secţiunile cuprinse intre
PA se vor penaliza cu 5 puncte/minut faţă de timpul comunicat de
organizator.
Proba de regularitate se punctează cu 1200 de puncte.
Fiecare minut întârziere faţă de timpul total dat de organizator
pentru parcurgerea traseului de regularitate se penalizează cu 5 puncte.
Traseul de regularitate nu va depăşi 8 ore. Acesta va fi astfel ales
şi cronometrat încât ultimul echipaj să nu ajungă pe întuneric în tabără. În
situaţia în care organizatorii aleg varianta organizării unui traseu de
regularitate fără stabilirea şi cronometrarea unor timpi intermediari între
Posturile de Control cu Arbitri, aceştia vor stabili un timp total maxim de
parcurgere a traseului de regularitate.
Organizatorul are obligaţia să parcurgă traseul şi să cronometreze
secţiunile astfel încât să nu depăşească o viteză de deplasare mai mare de
4 km / oră plus timpul necesar rezolvării testelor dacă este necesar.
În traseul de regularitate echipa va avea asupra sa numai
echipamentul specificat de organizator. Se interzice folosirea telefoanelor
mobile pentru a obţine informaţii de concurs. Echipa care va folosi
telefonul mobil pe parcursul traseului va fi descalificată.
Organizatorul are obligaţia să aibă pregătit un traseu de rezervă pe
care să-l poată folosi atunci când condiţiile atmosferice nu permit
folosirea traseului iniţial. Dacă nici acest traseu nu poate fi folosit atunci
se va anula proba de regularitate.
Posturile fără arbitri (PFA) vor fi amplasate cu scopul de a dirija
participanţii la traseu spre punctele de belvedere şi pentru a evita zonele
periculoase din traseu.

20
 Numărul posturilor fără arbitri se va stabili de către organizator în
funcţie de necesităţi şi vor fi amplasate la vedere.
PFA va fi echipat obligatoriu cu lampion şi compostor cu confetti
de jur împrejur şi va fi numerotat în ordine.
Lipsa unui PFA de pe Fişa de concurs atrage după sine o
penalizare de 100 p.

Proba de orientare

Proba de orientare se va desfăşura obligatoriu pe hartă şi se vor

folosi numai lampioane, compostoare şi confetti. Ea este punctată cu
1200 puncte.
Proba de orientare va fi susţinută obligatoriu de un echipaj mixt
format din 2 persoane şi se va desfăşura în una din următoarele forme:
- individual, pe echipă;
- ştafetă.
În cazul ştafetei, cele două trasee nu vor depăşi 5 km însumate. La
start se porneşte cronometrul şi se înregistrează în fişă timpul de sosire
după al doilea concurent.
Departajarea se va face luând ca referinţă cel mai bun timp
obţinut de un echipaj şi aplicând penalizări de întârziere, respectând grila.
În cazul orientării individuale pe echipă, punctajul aferent fiecărei
categorii (băieţi, fete) va fi de 600 puncte. Punctajul pe echipă şi implicit
pe proba de orientare în ansamblu se va obţine însumând punctajele
obţinute de cei doi concurenţi ai aceleiaşi echipe.
Penalizările de întârziere în funcţie de lungimea traseului sunt
următoarele:

21
 - 1500-2000 m fiecare 2 secunde întârziere se penalizează cu 1
punct-30 puncte/minut;
- 2000-2500 m fiecare 3 secunde întârziere se penalizează cu 1
punct-20 puncte/minut;
- 2500-3000 m fiecare 4 secunde întârziere se penalizează cu 1
punct-15 puncte/minut.

Proba de alpinism

Se va desfăşura pe pereţi naturali (calcar, conglomerat, granit,

etc.), structuri artificiale (speciale, pereţi de clădiri, picioare de pod) sau
arbori având o circumferinţă de minimă de 1400 mm. Poate fi înlocuită
cu o probă de urcare pe coardă (cu ajutorul dispozitivelor sau nodurilor
Prusik).
Gradul maxim de dificultate al traseului de alpinism conform
scalei UIAA va fi 6 iar traseul va fi astfel ales încât punctul maxim de
dificultate să se atingă în a doua jumătate a traseului.
Timpul maxim acordat pentru parcurgerea traseului este de 7
minute. Organizatorii vor alege în aşa fel traseul încât concurenţii să se
poată încadra în baremul stabilit.
Se acordă un bonus de 100 puncte pentru concurenţii care ating
top-ul. Depunctarea se va face astfel:
- pentru cei ce parcurg în întregime manşa în baremul stabilit se
acordă bonus-ul de 100 puncte iar departajarea se va face în funcţie de
timpul realizat, penalizarea fiind de 1punct/secundă faţă de cel mai bun
timp realizat.

22
 - pentru cei care nu parcurg integral manşa, depunctarea se va
face luând ca referinţă punctajul obţinut de ultimul clasat care a parcurs
integral manşa, în funcţie de înălţimea urcată, astfel: punctajul obţinut de
ultimul clasat care a urcat integral manşa se împarte la înălţimea totală a
manşei obţinându-se numărul de puncte aferent fiecărui metru escaladat
(ex: Lungimea manşei=15m, punctajul obţinut de ultimul clasat care a
parcurs integral manşa=300p;00:15=20 puncte/metru; un concurent care
a urcat 9m va obţine astfel 180 puncte) .
Fiecare concurent are dreptul la o singură încercare cu excepţia
cazului în care concurentul se desprinde de perete accidental (ruperea
unei prize, filaj prea strâns).
Nu este permisă folosirea de către concurenţi a mijloacelor
artificiale de căţărare ( scăriţe, pitoane, bucle, pene,etc.). Folosirea
acestora atrage după sine descalificarea din proba de alpinism.
Clasamentul final se face prin însumarea punctajelor la cele trei
probe. În caz de egalitate, departajarea se face în funcţie de rezultatele
obţinute la probele de orientare şi alpinism.
Deşi aceste concursuri duceau la o emulaţie deosebită şi stârneau
interes crescând în rândul turiştilor de munte, în ultimii ani se constată o
participare mai redusă, mai puţin entuziastă, ceea ce ar trebui să dea de
gândit celor care conduc federaţia, în sensul reorganizării acestor
competiţii.
Se poate observa o îndepărtare de ideea de competiţie,
manifestându-se preferinţa pentru sportul-loisir în detrimentul sportului
de efort intens, urmărindu-se obţinerea unei stări de bine şi a unui nivel
optim de sănătate.

23
24
CAPITOLUL II. ORGANIZAREA ACTIVITĂŢILOR DE TURISM
ÎN ZONA MONTANĂ ȘI SUBMONTANĂ

II.1. Activităţi preliminare: documentare, alegerea itinerarului şi a

echipamentului.

Documentarea şi alegerea itinerarului

Înainte de plecarea la drum este necesară o documentare

prealabilă în ceea ce priveşte zona vizată. Aceasta se face prin
consultarea materialelor bibliografice şi mai nou prin mijloace moderne
(internet).

La materiale bibliografice consemnăm monografiile montane

(ample, cu informaţii bogate, dar cele mai multe au o vechime de peste
25 ani), ghiduri turistice locale şi zonale, hărţi şi atlase.
Hărţile sunt absolut necesare nu numai în traseu, dar şi înainte,
servind la alegerea itinerariului. Este important ca ele să fie de dată
recentă sau actualizate, pentru a nu crea probleme de neconcordanţă la
faţa locului.
Mai consemnăm ca materiale bibliografice anumite articole sau
informaţii din reviste de turism, care de obicei prezinte noutăţi.
De real ajutor în organizarea unei ture montane sunt discuţiile cu
persoane competente (ghizi) sau cu persoane care cunosc zona
respectivă. Aceste informaţii se pot obţine direct sau prin Internet (pe
diferite „forum”-uri).
Acţiunea de documentare, are importanţa sa în cunoaşterea
teoretică a zonei, incluzând date privind obiectivele turistice, durata şi
25
dificultatea traseelor, semne de marcaj, posibilităţi de cazare şi
realimentare, etc.
Alegerea itinerariului se face în funcţie de anumite criterii ce ţin
de durata drumeţiei, pregătire fizică, vârstă, sex, dar şi de omogenitatea
membrilor grupului. În general, un rol decisiv în alegerea traseului îl are
atractivitatea unor obiective dar şi dorinţa de vizitare a unor zone noi,
necunoscute participanţilor (Drăgoi, C-C, 2006).

Echipamentul specific
În acţiunile turistice în zona de munte, participanţii trebuie să
posede un echipament adecvat, care să-i asigure confortul necesar şi în
acelaşi timp să-l ferească de incidente neplăcute ce pot fi generate de
lipsa acestuia. Echipamentul nu trebuie să fie neapărat scump şi modern,
ci comod, durabil şi să asigure o protecţie eficientă împotriva factorilor
agresori externi. În funcţie de numărul de persoane căruia i se adresează,
am clasificat echipamentul în (Drăgoi, C-C, 2010):
1. individual;
2. colectiv.
Echipamentul individual:
Acesta este reprezentat de piesele de îmbrăcăminte, încălţăminte
şi alte materiale necesare unui turist, nefiind recomandată folosirea lor de
către mai multe persoane. Includem aici:
 bocanci (ghete) de piele, înlocuitori sau texturi speciale, cu talpă
profilată, tip “vibram”;
 șosete din materiale compozite special alese pentru confortul
piciorului care pot include și lână sau bumbac;
 jambiere, parazăpezi din fâş, sau alte materiale impermeabile;

26
 pantaloni tehnici, din materiale sintetice tratate, rezistenți la
intemperii, cu o croială care să asigure confortul în timpul
deplasării;
 suprapantaloni din material impermeabil;
 cămaşă cu guler înalt, tricou din materiale sintetice sau
compozite, care să nu rețină umiditatea pe corp;
 bluză de corp (pentru sezonul rece) din fibre sintetice, care să
transfere rapid transpirația, păstrând corpul uscat;
 bluză polar-tec (fleece), termoizolantă și respirantă, care să
evacueze transpirația spre exterior;
 hanorac din materiale rezistente, având permeabilitate selectivă,
de tip ”gore-tex ” ;
 vestă matlasată, din puf natural sau sintetic;
 pufoaică pentru iarnă cu puf natural, de preferinţă;
 șapcă sau pălărie, cu protecție pentru gât;
 căciuliţă din lână sau “passe-montagne” (cagulă) pentru protecţia
capului în sezonul rece;
 mănuşi din lână sau polar-tec şi supramănuşi din material
impermeabil.
Alte materiale (accesorii):
 ochelari de soare cu lentile de protecţie împotriva razelor
ultraviolete;
 bețe de hiking telescopice. Sunt accesorii utile mai ales la
coborâre. Se pot folosi și bețe de schi;
 fluier pentru semnalizare în caz de nevoie;
 lanternă normală sau frontală, cu baterie şi bec de rezervă;

27
  bidon de apă, din plastic sau mai bine din aluminiu îmbrăcat cu
postav, pentru a păstra cât mai bine temperatura lichidelor;
 saltea din izopren, uşoară, folosită la o mai bună izolare de sol;
 sac de dormit, clasic sau tip ”mumie”, din puf sau alte materiale
care păstrează căldura;
 rucsac tip ”alpin” sau ”trekking”, fără cadru metalic, impermeabil
şi care permite aerisirea spatelui;
 sac alpin de salvare (folie de supraviețuire);
 trusă de igienă personală; mini-trusă medicală proprie
(individualizată);
 port-hart, pentru păstrarea documentelor în bune condiţii.

Echipamentul colectiv
Este cel pe care îl foloseşte un grup mai mic sau mai mare de
turişti în timpul unei ture montane. Acesta poate fi format din:
 cort de două sau mai multe persoane;
 primus (mic aragaz de expediţie);
 vase pentru pregătit şi servit hrana;
 trusă medicală colectivă;
 harta zonei;
 busolă, GPS.
Atunci când se merge solitar într-o tură montană, harta şi busola
fac parte din echipamentul individual, ca şi cortul. De cele mai multe ori
însă, aceste materiale se folosesc colectiv, ceea ce permite, în opinia
noastră, încadrarea lor la echipamentul colectiv.
Bineînțeles că în cadrul echipamentului individual, cât şi a celui
colectiv, mai pot figura şi alte piese componente, însă noi ne-am oprit

28
aici asupra celor pe care le-am considerat a fi cele mai importante,
indispensabile în reuşita deplină a unei acţiuni turistice (Drăgoi, C-C,
2010).

II.2. Organizarea taberei de corturi şi alimentaţia în activităţile

turistice montane

Organizarea taberei de corturi

Sunt numeroşi practicanţi ai drumeţiilor montane care preferă să
se adăpostească la cort în sezonul cald, datorită costului infim şi a
posibilităţii de a rămâne peste noapte în locurile dorite (bineînţeles dacă
este permisă camparea).
Cortul reprezintă un adăpost contra ploii şi a vântului, iar într-o
anumită măsură şi împotriva insectelor (foto 1). Un oarecare dezavantaj
este acela că sporeşte greutatea rucsacului, de aceea este bine ca el să fie
cât mai uşor, dar rezistent şi impermeabil.

Foto 1. Cort modern, tip „iglu”, de trei sezoane

(http://www.attasport.eu/)

29
 În cazul în care se organizează acţiuni turistice cu campare (la
cort), este necesară organizarea taberei după anumite reguli (Drăgoi, C-
C, 2006).
 În primul rând, locul ales pentru campare trebuie să îndeplinească
anumite condiţii şi anume:
- să fie un loc plat, neted, curat, de obicei într-o poiană;
- să nu fie mlăştinos (bahne);
- să existe în imediata apropiere o sursă de apă;
- să fie adăpostit de curenţi;
- să n u fie în apropierea hrănitoarelor pentru animale;
- să nu fie într-o rezervaţie naturală unde este interzisă
camparea.
 Locul ales să se cureţe de vreascuri, pietre sau alte obiecte care
pot crea disconfort.
 Corturile se aşează în așa fel încât să fie cu spatele (partea opusă
intrării) către partea de unde bate vântul dominant. Sunt și unele
recomandări în privința așezării cortului în așa fel încât vântul să
bată pe direcția unui stâlp al cortului, pentru a disipa curentul și a
avea un impact mai redus.
 Nu se fac şanţuri în jurul cortului, în ideea falsă că ar proteja
împotriva apei din precipitaţii (dimpotrivă, șanțurile favorizează
acumularea de noroi în jurul cortului).
 Se recomandă ca poziţionarea corturilor să se facă în formă de
cerc sau arc de cerc, având în mijloc cortul profesorului
(însoţitorului) coordonator al acţiunii turistice.
 În cazul că se face foc, el trebuie supravegheat permanent, nu
trebuie făcut în apropierea pădurii şi nu se taie arboret, existând

30
 suficiente uscături. De obicei se face un singur foc, central, într-o
vatră amenajată cu pietre şi ţinând cont de direcţia vântului. Când
nu ne mai folosim de foc, trebuie să ne asigurăm că a fost stins
complet, neexistând pericolul vreunui incendiu.
 La plecarea din locul de campare, se strâng resturile menajere, se
depozitează în locurile special amenajate, (dacă există; dacă nu,
se poate amenaja unul) locul trebuind să arate ca la sosire.

Alimentaţia

În turele montane, drumeţul are nevoie de o alimentaţie

corespunzătoare, echilibrată, care să cuprindă într-o proporţie optimă
protide, glucide, lipide, fibre alimentare, vitamine şi săruri minerale. În
condiţiile unui efort de 6-8 ore, de tip aerob, raţia calorică necesară este
de 3500-5000 de kilocalorii pe zi, în funcţie de individ. Din această raţie,
aprox. 17% trebuie să fie lipide, tot cam atâtea protide şi circa 66%
glucide, îndeosebi polizaharide (carbohidraţi).
În privinţa cantităţii de alimente, precizăm faptul că, în timpul
drumeţiei, sunt de preferat cele cu volum şi greutate mici, dar cu valoare
nutritivă mare. Spre deosebire de modul de alimentaţie obişnuit, în
turismul montan, mesele cele mai consistente se iau dimineaţa şi seara,
conţinând hrană caldă, mai bogată în protide şi lipide, favorizând astfel
refacerea organismului după efort. În tinpul zilei, raţia alimentară este
constituită în special din glucide, care reprezintă substratul energetic al
contracţiei musculare şi este fragmentată în mai multe mese (2-4) în
cantităţi reduse, pentru a nu încărca stomacul, ceea ce ar crea aşa numitul
“conflict între muşchi şi stomac”.

31
 Iată cum ar arăta o listă de alimente pentru o zi de drumeţie
(Drăgoi, C-C, 2010):
 Pentru masa de dimineaţă: ceai sau cafea cu lapte, biscuiţi,
cereale, carne din conservă, caşcaval, salam uscat, pate de ficat,
pâine, unt, gem sau dulceaţă.
 Pentru mesele din traseu: banane, fructe uscate, batoane
energetice, napolitane, ciocolată, biscuiţi dulci şi săraţi, miere,
arahide, jeleuri de fructe, citrice, nuci, migdale, etc.
 Pentru masa de seară: supă sau ciorbă caldă, pesmet, fulgi de
cartofi, orez, carne afumată, brânzeturi, şuncă, salam, fructe.
Desigur că această listă este orientativă, de aici pot lipsi unele
alimente, sau pot figura altele, în funcţie de preferinţele culinare ale
fiecăruia, important este să existe o dietă echilibrată şi complexă.
La această raţie alimentară se adaugă, atunci când nu sunt
suficiente, vitamine, (îndeosebi vitamina C şi vitaminele din complexul
B) şi săruri minerale, de preferat sub formă de comprimate efervescente,
deoarece se asimilează mai bine.
Un turist aflat într-o acţiune montană, are nevoie de aprox. 4 litri
de lichide pe zi. Într-o cantitate mică, acestea provin din lichidele
consumate, în rest ele sunt reprezentate de apa, ceaiul, sucurile ingerate.
Este bine de reţinut că apa trebuie luată în cantităţi mici, repetate
la intervale scurte de timp (15-30 minute). Consumarea unei cantităţi
mari de apă nu duce la potolirea senzaţiei de sete (știut fiind că aceasta
dispare după 30 de minute de la ingerarea de lichide), ci produce
intensificarea transpiraţiei şi implicit spolierea organismului de săruri
minerale, atât de necesare contracţiei musculare.

32
 Pentru a evita aceste situaţii neplăcute, se recomandă să se bea
apă mineralizată, sucuri cu lămâie şi bine îndulcite, apă în care s-au
dizolvat comprimate efervescente ce conţin săruri minerale şi vitamine
sau apă sărată (un gram de sare la un litru de apă), în acest mod
reducându-se senzaţia de sete şi transpiraţia excesivă (Drăgoi, C-C,
2010).
De asemenea în combaterea setei, eficiente sunt fructele acrişoare
(citrice sau cele din flora spontană: fragi, zmeură, mure, afine,
merişoare), măcrişul, măcrişul iepurelui sau bomboanele mentolate.

II.3. Tehnica de hiking-trekking (tehnica de mers)

În turismul montan de tip pedestru (hiking, trekking) există o

anumită tehnică de mers, diferită de cea a plimbărilor obişnuite, pe plat,
generată de necesitatea adaptării corespunzătoare la efortul specific, la
profilul terenului şi a economiei de energie. În cele ce urmează ne vom
referi la tehnica mersului în condiţiile unor înclinaţii mici şi medii ale
pantei şi nu la tehnica de căţărare pe stâncă, unde înclinaţia pantei este
foarte mare.

Elemente de bază (tehnica de grup)

Este foarte important de reţinut faptul că ascensiunea se începe

într-un ritm lejer, regulat, fără a forţa deloc, pentru a da posibilitatea
organismului să se adapteze la efort. Dr. Janin, C. (1997), afirmă că un
turist la munte trebuie să funcţioneze ca un „motor diesel”, preferând să
meargă cu regularitate, decât să alterneze accelerările şi opririle pentru
reluarea suflului. Astfel, ritmul cardiac şi respiraţia se reglează la cadenţa

33
paşilor şi mecanismul uman este lansat pentru mult timp (Elziere, C,
1997).
După 5-10 minute se face o scurtă pauză, numită şi „pauză de
ajustare”. Acum se poate renunţa la unele piese de îmbrăcăminte, dacă se
transpiră, se reglează chingile la rucsac, pentru o mai bună repartiţie a
greutăţii, se ajustează echipamentul. Pauza se face obligatoriu în picioare
şi nu durează mai mult de 2-3 minute, pentru a nu ieşi din ritm.
După reluarea ascensiunii, se intră în ritmul optim de mers al
fiecăruia care ar trebuie să permită parcurgerea unei ore de traseu, fără
să fie nevoie de pauză şi fără să se resimtă o oboseală acută.
În cazul unui grup de turişti, mai mult sau mai puţin omogen, se
va alege un ritm de marş astfel încât să-l poată urma toţi. Este indicat ca
viteza de mers să fie reglată după cei mai puţin pregătiţi membrii ai
grupului sau cei mai obosiţi, care vor merge în faţă, ceilalţi venind după
ei, fără a-i depăşi. De multe ori este vorba despre grupuri mixte, iar în
acest caz fetele se aşează în faţa grupului, în ordine inversă gradului de
pregătire (Drăgoi C-C, 2006).
Dacă profilul terenului este dificil, pantă mare în urcare, la fiecare
15-20 minute, se poate face (dacă se simte nevoia) o scurtă pauză de
aproximativ 2 minute, în picioare, timp în care se dă rucsacul jos, se
scutură picioarele, se pot masa umerii şi se respiră amplu. La sfârşitul
acestei mici opriri se bea o cantitate mică de lichide (deci nu la începutul
pauzei!).
Recomandăm, în timpul eforturilor susţinute, evitarea discuţiilor
prelungite, cântatul, fluieratul, ceea ce evident împiedică o respiraţie
corectă, influenţând nefavorabil aportul de oxigen şi implicit rezistenţa la
oboseală.

34
 După 45-60 minute de mers, se face o pauză mai mare, de
aproximativ 10 minute, în care turiştii se eliberează de rucsacuri, se
aşează, îşi găsesc o poziţie relaxantă. Maftei, I., (2003), recomandă
„poziţia ciobanului”, adică culcat ventral, sprijinit pe coate şi gambele
ridicate, eventual sprijinite pe rucsac. De asemenea, autorul recomandă
izolarea de sol prin hanorac, folie metalizată, haină groasă, atunci când se
stă culcat, chiar şi vara. Acum se pot consuma alimente uşoare,
energizante şi cu volum mic. Această pauză trebuie făcută la un loc
umbros, atunci când este cald şi la soare când temperatura mediului
ambiant este scăzută.
Dacă durata traseului este de peste 5-6 ore, se poate face o pauză
mai mare, de o oră, în care se poate mânca mai consistent, nu exagerat și
se poate odihni mai bine.
Fiecare individ are propriul său ritm de marş, pe care-l poate
menţine mult timp fără să obosească, fără să gâfâie şi fără să aibă nevoie
de oprire. Viteza de parcurgere a traseelor montane nu se calculează în
kilometri, ci în diferenţă de nivel. Pentru urcuş, media este situată în jurul
a 300-350 m /oră. Pentru coborâre, media este de circa 500 m /oră. Totuşi
şi lungimea de parcurs este luată în considerare, în unele cazuri, cum ar fi
atunci când se parcurge un teren plat, în cazul unui marş de apropiere
sau când se merge pe un lung „fund de vale”. Viteza este estimată în
acest caz în jurul a 5 km /oră.
Ritmul de marş variază foarte mult de la un individ la altul, după
cum este de antrenat sau nu, după cum este de „încărcat” sau nu. În
general, diferenţa nu este mai mare de ±200 metri, exceptând sportivii
din competiţiile montane, care ating o viteză greu de imaginat de 2000
metri /oră (Elziere, C., 1997).

35
 Instinctul de marş al turistului poate fi definit ca un reflex de
adaptare permanentă a lungimii şi ritmului paşilor săi la relieful întâlnit.
Aici stă secretul acestei discipline sportive. (Le Brun, D., 2000).

Tehnica individuală

Tehnica de mers variază în funcţie de profilul terenului. Astfel:

 Pe teren plat, se stabileşte mai întâi lungimea optimă a pasului,
ştiind că fiecărei lungimi de gambă îi corespunde o lungime de
pas natural. Odată stabilită, ea trebuie conservată, păstrată la
acelaşi nivel, stabilind totodată şi ritmul respirator. Controlând
suflul, se controlează şi lungimea paşilor (Le Brun, D., 2000).
 În urcare, foarte important este să se calce pe toată talpa, chiar
şi pe porţiunile înclinate, folosind la nevoie rădăcini sau pietre.
Este mult mai puţin obositor decât urcatul pe vârful picioarelor.
Maftei, I. (2003), recomandă, în cazul unor pante foarte abrupte,
mersul în „coadă de rândunică”, adică cu paşi mici, vârful
picioarelor mult în afară şi pe cât posibil, pe toată talpa.
Trebuie acordată o mare atenţie conservării efortului, prin
micşorarea lungimii paşilor, odată cu micşorarea ritmului lor (Le
Brun, D., 2000). Bustul este înclinat către înainte, dar nu
exagerat. Respiraţia se face prin inspiraţie pe nas, dar şi pe gură,
atunci când efortul este mare şi necesarul de oxigen de asemenea
şi prin expiraţie pe gură. Autoarea franceză recomandă în cazul
unor probleme de ritm respirator ca atenţia să se concentreze pe o
expiraţie corectă şi completă, deoarece inspiraţia vine de la sine şi
apoi se va găsi rapid ritmul normal.

36
 Foto 2. Tehnica de mers la urcare (https://www.sport-passion.fr/)

 La coborâre, se recomandă să se lase gamba în faţă, iar

prin simplaprezenţă a pantei în vale pasul se alungeşte. În
schimb, nu trebuie să se antreneze accelerarea ritmului
prea rapid (Le Brun, D., 2000).
Remarcăm faptul că părerile sunt împărţite în ceea ce priveşte
tehnica optimă de coborâre. Unii preferă şi recomandă coborârea cu paşi
mici şi rapizi, sau cu paşi mari şi lenţi, prinşi în elan, stăpânind echilibrul
lor, dar această metodă solicită dur genunchii şi gleznele. (Janin, C.,
1997). Alţii, cei mai mulţi, preferă coborârea lină, reţinând greutatea
corpului. Asta înseamnă că se forţează puţin musculatura coapsei,
fesierilor şi cea abdominală.

37
 Foto 3.Tehnică de coborâre cu pași mici (www.heraldextra.com)

Părerea noastră este că la coborâre nu trebuie să se reţină prea

mult greutatea corpului, picioarele trebuie lăsate antrenate controlat în
elan, atenţi la păstrarea echilibrului, iar momentul sprijinului pe sol să fie
cât mai mic. Se economiseşte astfel energie, iar efortul depus este mai
mic decât în cazul unei coborâri cu reţinerea greutăţii corpului.
În privinţa efortului este bine de reamintit următorul fapt:
coborârea este la fel de epuizantă, dacă nu şi mai mult, decât ascensiunea.
De aceea este necesar să se păstreze energie de rezervă pentru întoarcere
(Drăgoi, C-C, 2006).
În finalul acestui capitol mai dorim să menţionăm că urcarea, ca şi
coborârea unor pante foarte accentuate se face în zig-zag şi nu pe linia
pantei, obţinând astfel o mai bună dozare a efortului.

38
Adaptarea tehnicii de mers la specificul terenului

Aşa cum lungimea pasului nu este aceeaşi şi trebuie adaptată în

funcţie de profil (plat, urcare sau coborâre), la fel trebuie avut în vedere
că nu se merge în acelaşi mod pe orice teren. Trebuie învăţată, de
exemplu, trecerea de la un pas lung şi decis, cu un atac direct al
călcâiului, pe teren plat și dur, la progresia lentă, cu picioarele
încrucişate, pe o trasă uşurată, traversând un grohotiş (Le Brun, D.,
2000). Prezentăm, în continuare, principalele cazuri.

Mersul în teren dur

Poteca dură, drumul forestier, pista, reprezintă terenuri care
permit mersul cel mai liber şi cel mai rapid, dar în acelaşi timp sunt
responsabile de oboseli accentuate şi dureri articulare, în special în zona
genunchiului. Duritatea solului este însuşirea care permite mersul rapid,
pentru că derularea piciorului duce la un efect de resort, ce se
materializează într-o propulsie înainte.
Însăşi această duritate a terenului este cea care, provocând vibraţii
atunci când piciorul atacă, accelerează procesul de oboseală (Le Brun,
2000). Pentru a merge repede , limitând aceste neajunsuri, trebuie profitat
de efectul de resort, în contextul limitării şocurilor.

Efectul de resort
Pentru a spori acest efect, o primă condiţie este de a purta ghete
cu talpă foarte amortizantă, de tipul „jogging” sau mai indicat „walking”,
care determină o respingere activă a călcâiului. Este necesară în
continuare o bună derulare a piciorului pentru ca efectul de respingere

39
(„rebond”) al călcâiului să se transfere în întregime de-a lungul bolţii
plantare, ajungându-se la o propulsie înainte (Le Brun, D.,2000).
Aşadar, talpa bocancului face diferenţa. Dar este bine de ştiut că
există materiale speciale, cum ar fi „Sorbotan”-ul, un fel de spumă din
care se fac talonete pentru încălţări, care amortizează complet vibraţiile
provocate de impactul piciorului cu solul dur.
Este important de a nu lovi solul dur cu partea din spate a
călcâiului, ci cu cât mai posibil cu partea dinainte. Astfel şocul are efect
de resort către înainte şi către în sus (Le Brun, D., 2000).

Mersul în teren foarte accidentat

Sublinien faptul că acest teren se referă la pante înclinate şi cu
mari neregularităţi ale profilului solului, dar până la limita escaladei şi a
coborârii în rapel!
În acest context, este necesat ca tot corpul să lucreze suplu, de o
manieră agresivă, anticipativă, în raport cu relieful şi nu defensivă, de
aşteptare. Aceasta se traduce prin faptul că este indicat a sări dintr-un
punct dur, sigur, într-altul, decât a pune piciorul unde se poate, apoi, în
funcţie de impresia resimţită, a restabili echilibrul (Le Brun, D., 2000).
Folosind această tehnică în mod suplu, în acelaşi timp se pot
evita în special accidentele nedorite de tip entorsă, pentru că reflexele
sunt mai rapide şi corpul este detensionat.
De asemenea, la o coborâre la limita coborârii în rapel, nu trebuie
ezitat a îndoi complet un picior sub tine, cu talpa pe un bun punct de
sprijin, pentru a-l întinde pe celălalt la maximum, căutând un punct de
aterizare sigur.
În acest gen de mers, destul de frecvent în munţi, mai ales în
zonele stâncoase, este mai bine de încălţat ghete uşoare.

40
 Mersul în teren variat
Aici este vorba de situaţia când se trece inopinat de la un drum
înierbat la unul stâncos, sau de la o potecă pietroasă, nisipoasă, la un
humus de pădure, de exemplu. În acest caz este necesar a căuta sistematic
ca piciorul să se aşeze pe locurile cele mai ferme. Pe o cărare montană se
poate merge de asemenea, în zig-zag de la o piatră la alta. În orice caz, în
terenurile moi trebuie găsit mijlocul de a te înfunda cât mai puţin şi nu
este cazul de mers prea repede, altfel preţul plătit în consumul de energie
este prea mare.

Mersul pe pante ierboase sau cu grohotiş

Pe aceste terenuri considerate uneori periculoase, problema este
mereu aceeaşi: se alunecă, se derapează, nu se controlează imediat
pierderea echilibrului sau în unele cazuri se prinde viteză şi devine din ce
în ce mai dificil de oprit. Această cădere poate fi cu urmări grave, dacă la
capătul acestei pante se află o săritoare sau o prăpastie.
Dacă alunecarea are loc pe o pantă cu iarbă moale, oprirea se face
asemănător ca la schi, în canturi. În situaţia de faţă, prin blocarea în
marginile tălpii.
Pentru ca ghetele să aibă o bună aderenţă şi să nu alunece, corpul
trebuie să se păstreze vertical.
În cazul înfundării într-o zonă de pietriş, primul reflex trebuie să
fie rămânerea în picioare. Mai ales nu trebuie încercată oprirea prin
culcare sau ajutându-se cu mâinile. Cea mai bună soluţie este alunecarea
în picioare tip „schiat” şi după restabilirea echilibrului se iese din pietriş.
De obicei, această alunecare, surpare, nu se face pentru mai mult de 1-2-
metri (Le Brun, D., 2000).

41
 Foto 4. Coborâre pe pantă de grohotiș
(https://www.visoterra.com)
A urca repede şi fără epuizare cere experienţă. Tot experienţa te
face să-ţi dai seama că la coborâre poate fi mai obositor ca la urcare. Un
lucru foarte important de luat în seamă este faptul că potecile turistice s–
au trasat aproape singure de-a lungul vremii, pe măsura trecerii
montaniarzilor experimentaţi, a ciobanilor, vânătorilor sau braconierilor.
Drumurile lor nu sunt opera hazardului. Sunt într-adevăr cele mai bune.
În acest caz, tăierea unor serpentine nu constituie aproape niciodată o
scurtare a drumului. Poate fi vorba doar de o scurtare a distanţei, dar nu
şi a timpului de parcurs. Iar acest lucru se produce cu o pierdere mai
mare de energie.

42
CAPITOLUL III. GESTIONAREA CORECTĂ A SITUAȚIILOR
PERICULOASE ÎN ACTIVITĂŢILE TURISTICE MONTANE

În timpul diferitelor activități în natură, există posibilitatea

apariției unor situaţii neplăcute, care pot crea dificultăţi deosebite
participanţilor, prin potențialul de pericol pe care-l reprezintă. Pericolele
sunt de ordin obiectiv şi subiectiv.
Cele obiective există independent de acţiunile persoanelor
(descărcările electrice, căderile de pietre, muşcăturile de şerpi veninoşi,
întâlnirile cu animale, în anumite cazuri avalanşele, ceaţa, viscolul), în
timp ce pericolele subiective sunt create chiar prin acţiunile greşite ale
participanților (echipament neadecvat, abordarea unor trasee ce depăşesc
nivelul nostru de antrenament, pregătire insuficientă a acţiunii, stare de
ebrietate, teribilism, ignoranţă, nerenunţare la timp la traseu în cazul
condiţiilor nefavorabile, etc.).
Dintre toate acestea ne vom opri asupra câtorva pe care le
considerăm mai frecvente şi mai bine de cunoscut, în vederea evitării lor
(Drăgoi, C-C, 2010).

III.1. Descărcările electrice (trăsnetul)

Un om surprins de furtună pe creastă este supus unui potenţial
pericol, reprezentat de descărcările electrice. Acesta, fiind unul de ordin
obiectiv, nu trebuie ignorat, pentru a se evita consecinţe dintre cele mai
grave.
Este bine de reţinut că trăznetul se produce dintr-un singur tip de
formaţiune noroasă, numită cumulonimbus. Aceşti nori au un aspect
maiestuos, cu o mare dezvoltare pe verticală, având baza întunecată şi

43
vârfurile argintate. Ei apar de obicei în după - amiezile călduroase de
vară, fiind nori de convecţie, formaţi prin evaporarea apei.
Se cunosc două tipuri de trăsnete: trăsnetul negativ, cel comun,
care se produce între baza norului de furtună și suprafața solului și
trăsnetul pozitiv, numit și ”trăsnetul de cer senin”, care se formează între
partea superioară a norului, încărcată pozitiv și pământ (fig. 1).

Fig. 1. Tipuri de trăsnete și sarcinile electrice

(www.ro.wikipedia.org)

Prima măsură care trebuie luată este coborârea de urgenţă din

creastă, pe partea opusă celei de unde vine furtuna şi adăpostirea în zone
împădurite, la distanţă de ape, mlaştini, locuri umede. Se vor evita, de
asemenea, copacii izolaţi, stâncile, construcţiile metalice, fisurile,
hornurile verticale din pereţii sâncoşi, precum şi adăpostirea în peşteri
mici sau grote, unde nu putem avea o distanţă de siguranţă de minim un
metru faţă de perete şi trei metri până la tavan. Este complet greşită ideea
conform căreia este bine să te adăposteşti în adânciturile din sol, urmările
acestei măsuri nefericite putând fi deosebit de grave.

44
 Un adăpost destul de sigur îl reprezintă o mică ridicătură, un
bolovan, pe o pantă de grohotiş, sau un loc împădurit uniform, aflat sub
protecţia unui copac sau a unei stânci înalte, care acţionează ca un
paratrăznet. Distanţa faţă de aceasta trebuie să fie de cel puţin 2 metri,
dar nu mai mare decât înălţimea sa.
Poziţia de securitate (fig. 2) este ghemuit, cu genunchii lipiţi,
aşezat cu tălpile pe un obiect izolant, uşor ridicat faţă de nivelul solului.
Acest obiect poate fi o folie de izopren rulată, un sac de dormit, un cort,
un rucsac, orice alte materiale izolatoare, uscate. Bocancii cu talpa
groasă, de cauciuc, asigură o mică izolație, dar nu suficientă!

Fig.2. Poziția de securitate și distanța între membrii grupului

(https://outdoors.stackexchange.com)
Prezentăm mai jos (fig.3) câteva situaţii de adăpostire corectă,
comparativ cu cele greşite, aşa cum sunt ele schiţate de Walter Kargel,
(1981), citând studiul lui Alvin Peterson.

45
 Fig.3. Variante de adăpostire ( după Kargel, W., 1981)

În cazul când există un accidentat, lovit de trăznet, măsurile de

prim-ajutor vizează de urgenţă reanimarea cardio-respiratorie, dacă este
cazul şi numai după aceea tratamentul arsurilor. Este absolut falsă ideea
potrvit căreia un om lovit de trăznet trebuie acoperit cu pământ, “pentru a
ieşi curentul din el”.

III.2. Muşcăturile de şerpi veninoşi (vipere)

În majoritatea zonelor montane şi submontane din ţară trăiesc
vipere, de la altitudini mici (200-300 m), până la nivelul golului alpin şi
la peste 2000 m altitudine. Ele sălăşluiesc în zone de stâncărie, pe
marginea apelor, în zone de fâneaţă, putând fi observate, în zilele
însorite, încăzindu-se pe bolovani.
Viperele, la noi în ţară, sunt din mai multe subspecii. Cea mai des
întâlnită este vipera comună (vipera berus), având arealul cel mai

46
răspândit, fiind uşor de recunoscut după desenul în “V” de pe cap şi cel
în zig-zag de pe spate (foto 5). Alte semne caracteristice sunt culoarea
brună-cenuşie de pe spate şi cea roşcată de pe burtă, capul triunghiular şi
coada boantă, retezată brusc.

Foto 5. Vipera comună, cu variante cromatice (http://www.zoo.ro)

Altă subspecie, vipera cu corn, este cea mai periculoasă, având un
venin deosebit de puternic şi ca semn distinctiv o escrescenţă pe
maxilarul superior, având forma unui corn, de unde provine şi denumirea.
Ea are un areal de răspândire mult mai restrâns, limitat îndeosebi la zona
sud-vestică a ţării, cu influenţe mediteraneene, nefiind exclusă însă şi în
alte masive montane.
În afara acestor două subspecii, mai putem întâlni vipera de stepă
sau năpârca, îndeosebi în Dobrogea, precum şi un număr redus de
exemplare dintr-o subspecie numită vipera ursini, de talie mai mică, cea
mai puţin veninoasă, care trăieşte în fâneţele din jurul Clujului.

47
 Este necesar să specificăm faptul că vipera nu atacă decât dacă
este provocată. Pentru a evita consecinţele neplăcute ale întâlnirii cu
aceasta, trebuie luate anumite măsuri de prevedere (Drăgoi, C-C., 2010).
În acest sens, cei care parcurg o zonă în care pot fi vipere, trebuie
să nu fie echipați în culori stridente, să nu aibă asupra sa obiecte
strălucitoare, care atrag viperele şi se pare că le incită agresivitatea.
Mersul se va face cu pas bătut, tropăit, pentru că ele percep
vibraţiile şi se ascund. Atenţia va fi sporită, pentru a nu le călca sau pune
din greşeală mâna pe ele.
Dacă totuşi se observă o viperă, se vor evita mişcările bruşte,
dezordonate, precum şi cele în plan lateral, se face o retragere ușoară. În
toate situaţiile, când parcurgem zone în care trăiesc vipere, vom purta în
picioare ghete sau bocanci din piele cu carâmbul înalt şi jambiere din
piele.
Primul ajutor în cazul muşcăturii de viperă constă în executarea
rapidă a următoarelor manevre:
 aşezarea accidentatului şi încetarea oricărei mişcări;
 aplicarea unui garou la o distanţă de trei degete deasupra muşcăturii
(acesta se strânge uşor, astfel încât să se poată introduce un deget
între garou şi piele, întrucât veninul se difuzează pe căile limfatice,
aflate superficial);
 se absoarbe rana, folosind (dacă există în dotare) o pompiță specială,
foarte eficientă, care acum se poate găsi și în România. Dacă nu, se
poate folosi o ventuză, o seringă secţionată transversal sau gura, în
cazul în care cel ce acordă primul ajutor nu prezintă răni la nivelul
cavităţii bucale;
 se toaletează rana, cu apă oxigenată sau tinctură de iod;

48
 se linişteşte accidentatul, i se administrează băuturi calde şi bine
îndulcite;
 se interzice cu desăvârşire consumul de băuturi alcoolice;
 la un interval de un sfert de oră, se deplasează garoul către rădăcina
membrului cu 1,5-2 cm.

Foto 6. Pompă specială pentru extragerea veninului din plagă

(www.twenga.fr)
Toate aceste măsuri, rapid şi corect efectuate, reduc mult
absorbţia veninului numit viperină, fiind garanţia unei evoluţii favorabile
a stării unui individ sănătos care a fost muşcat de viperă (Drăgoi, C-C,
2006).
Trebuie menţionat că cea mai eficientă măsură de prim ajutor este
injectarea de ser antiviperin subcutanat, în jurul plăgii, însă acesta este
foarte dificil de procurat, negăsindu-se nici în majoritatea spitalelor. Dacă
avem totuşi un astfel de ser, el trebuie păstrat în termos cu gheaţă, (se
inactivează la căldură) ceea ce este destul de dificil în condiţiile unei
excursii montane.

49
 În cazul folosirii serului antiviperin, este foarte important de testat
sensibilitatea individului la acest ser, pentru a evita situaţia de posibil şoc
anafilactic (reacţia la substanţa introdusă în corp), ce se poate solda chiar
cu moartea accidentatului. Dacă accidentatul este sensibil, se face
desensibilizarea sa, prin administrarea progresivă, în cantităţi mici, a
serului.

III.3. Animale agresive

În fauna ţării noastre, principalele animale care prin agresivitatea
lor în anumite momente, pot reprezenta un potenţial pericol pentru om,
sunt ursul, mistreţul, lupul, vulpea turbată dar şi taurii sau câinii de la
unele stâni (Drăgoi, C-C, 2006).
Ursul carpatin este un animal deosebit de puternic, putând atinge
dimensiuni impresionante (peste 2 metri lungime şi peste 300 kilograme).
Este un animal omnivor, care de regulă nu reprezintă o ameninţare pentru
om. În anumite situaţii însă, el poate deveni agresiv şi anume :
 dacă este rănit;
 dacă este o ursoaică cu pui;
 dacă este deranjat de la hrană;
 dacă întâlnirea cu omul are loc brusc, la mică distanţă.
Ce trebuie făcut în cazul întâlnirii cu un urs ?
În primul rând, trebuie evitată pe cât posibil apropierea de animal.
Este bine să se facă zgomot, să se vorbească tare, să se facă cunoscută
prezenţa omului în zonă. Se pot folosi substanțe care emană mirosuri
puternice (bețisoare parfumate) cunoscut fiind faptul că ursul percepe
mirosurile și de la peste 1 km depărtare.

50
 Nu trebuie să te trânteşti la pământ, făcând pe mortul, conform
unei mai vechi credinţe, deoarece ursul te poate răni grav.
Cel mai bine este să rămâi în picioare, să vorbești, eventual să
ridici un băţ, păstrând calmul şi evitând întoarcerea cu spatele. Dacă se
apropie vădind intenții agresive, se poate folosi un spray de urs, dacă
există în dotare. În cazul când se alege fuga ca mijloc de evitare a ursului,
aceasta trebuie făcută oblic către vale, deoarece ursul are dificultăţi de a
menţine această direcţie, datorită labelor din faţă mai scurte.
Dacă se observă puii de urs, în nici un caz nu trebuie apropiat de
aceştia, deoarece ursoaica se află în imediata apropiere şi poate fi foarte
agresivă.
Mistreţul este un animal solitar, cu activitate indeosebi nocturnă,
când iese din ascunzişuri şi scurmă pământul în căutare de hrană. Deşi nu
este un animal carnivor, el este periculos pentru om şi se recomandă
evitarea lui.
Scroafa cu purcei şi animalul rănit sunt situaţiile cele mai
periculoase.
O soluţie bună de evitare a mistreţului este ocolirea zonelor în
care sunt urme sau scăldători de mistreţ. În cazul unei întâlniri, cea mai
bună soluţie este căţăratul în copaci sau adăpostirea în refugii, colibe
unde acesta nu poate pătrunde.
Lupul
În România, spre deosebire de alte ţări, mai ales occidentale, se
mai află încă un număr mare de lupi (aproximativ 5000), datorită faptului
că încă mai sunt păduri întinse. Lupul de Carpaţi are o greutate de circa
50 kilograme, având o lungime de până la 150cm şi o înălţime de
aproximativ 90 cm.

51
 Iarna se adună în haite mari şi pornesc în căutare hranei, atacând
animale sălbatice dar şi domestice (oi, vaci, câini, etc).
În pofida unor legende, lupul nu atacă omul, decât în condiţii
extreme, el fiind foarte rar văzut, mai ales noaptea.
Dacă totuşi te întâlneşti cu un lup sau o haită, trebuie să rămâi în
picioare, cu faţa la animal, cu un băţ în mână îndreptat către el. Dacă sunt
mai mulţi turişti, ei se grupează spate în spate sau în cerc, strigând, dar
păstrându-şi calmul. De asemenea, se recomandă aprinderea de torţe,
focul speriind şi îndepărtând animalele.
Vulpea turbată este agresivă, spre deosebire de cea sănătoasă,
care fuge de om. Ea atacă, mergând cu gura deschisă şi în zig-zag, fiindu-
i afectat simţul văzului şi al echilibrului, mirosul fiindu-i însă intact.
Evitarea acesteia se face ocolind-o, având grijă ca vântul să nu bată de la
drumeţ către ea, pentru a nu-i percepe mirosul.

Foto 7. Vulpe agresivă, posibil afectată de turbare

(http://www.pestcontrol-expert.ro)

52
 Câinii de la stâni, sunt de multe ori un potenţial pericol, mai ales
dacă potecile trec în apropierea stânelor şi dacă este noapte. Ei îşi
manifestă agresivitatea faţă de cei care se apropie neînsoţiţi de cioban.
De multe ori, câinii înconjoară drumeţii, situaţie în care trebuie luate
măsuri de siguranţă.
Nu se fuge, se regrupează spate în spate, punând rucsacul jos în
faţă şi ţinând un băţ îndreptat către ei, fără a-i lovi. Se strigă la ciobani,
care sunt în măsură să-i liniştească.
Se recomandă păstrarea calmului, deoarece frica este percepută de
către animal. De multe ori se pot linişti câinii, vorbind cu ei sau oferindu-
le o bucăţică de pâine.

III.4. Expunerea la frig

Unul din pericolele frecvent întâlnite, dar ignorat adeseori este, în
special în sezonul rece, temperatura scăzută a mediului ambiant.
Umiditatea scăzută şi vântul sporesc senzaţia de frig, creând probleme
suplimentare de adaptare (Drăgoi, C-C, 2010).
Frigul se combate prin îmbrăcăminte adecvată şi încălţăminte
corespunzătoare, precum şi printr-o alimentaţie corectă. Cea mai bună
protecţie o oferă învelişul de aer, aşadar cele mai bune materiale sunt cele
care reţin mai mult aer, îndeosebi puful şi lâna. Puloverul de lână,
pufoaica, materialele moderne tip „polartec”, nu trebuie să lipsească din
echipamentul nici unui turist. Două flanele mai subţiri sunt de preferat
unuia mai gros. Este bine de reţinut că lâna păstrează căldura chiar şi în
condiţiile în care este udă.
Vorbind despre umiditate, specificăm că ea poate proveni din
exterior sau din interior. Înpotriva umidităţii externe, reprezentată de

53
precipitaţii, ne putem proteja cu ajutorul pelerinei sau a unui hanorac
impermeabil, dar mai eficient prin îmbrăcarea unor haine din anumite
materiale noi, performante, de tipul ”gore–tex”, ”clima-tex”, ”sympatex”,
”cordura”, etc, care nu permit pătrunderea umidităţii, dar în acelaşi timp
lasă corpul să respire, ceea ce nu se întâmplă în cazul unei pelerine
cauciucate, de exemplu.
Umiditatea din interior provine în special din transpiraţie. Pentru
a o preveni este necesar ca turistul să se echipeze în conformitate cu
temperatura mediului ambiant, nu în exces, să nu meargă într-un ritm
prea accentuat, să nu consume apă în cantităţi exagerate, să prefere apa
minerală alcalină sau sucurile de fructe.
Cele mai expuse frigului sunt extremităţile corpului, respectiv
capul, palmele, tălpile şi îndeosebi degetele de la mâini şi de la picioare.
Capul se protejează cu o căciuliţă de lână, iar în condiţii de temperatură
foarte scăzută, cu ”passe-montagne”, un fel de cagulă care se trage pe
cap, cu orificii pentru respiraţie în dreptul gurii şi pentru a vedea, în
dreptul ochilor. Palmele şi degetele se protejează cu ajutorul mănuşilor,
din lână, polar sau blană, precum şi a supramănuşilor dintr-un material
impermeabil.
Pentru protecţia piciorelor se recomandă încălţăminte care
păstrează cât mai bine căldura şi nu se udă uşor. Cei mai indicaţi sunt
bocancii cu exteriorul de plastic, fabricați de firme specializate, pe timp
de iarnă, iar în sezonul cald, cei căptuşiţi cu o membrană impermeabilă.
Ciorapii folosiţi vor fi două perechi, din care neapărat una din lână, iar
cealaltă poate fi din lâna mai fină, eventual în amestec cu fibre PNA.
Specificăm aici faptul că literatura americană recomandă renunţarea la
şosetele din bumbac, mai ales iarna, pe motiv că menţin umezeala.

54
 O alimentaţie corectă în timpul sezonului rece se referă, în
special, la alcătuirea unei raţii alimentare echilibrate, hipercalorice,
bogată în lipide, glucide, săruri minerale şi vitamine (îndeosebi vitamina
C). Alcoolul este total contraindicat în orice acţiune turistică, fie ea de
vară sau de iarnă. Ingerarea unei anumite cantităţi de alcool produce în
prima fază o senzaţie de falsă căldură, datorită vasodilataţiei periferice,
însă în realitate, datorită porilor deschişi, organismul pierde din căldura
centrală, acest lucru fiind foarte periculos, mai ales la temperaturi foarte
mici.
Un mijloc eficient de combatere a frigului îl constituie mişcarea,
ştiindu-se că prin contracţie musculară se produce şi o cantitate
însemnată de căldură. Din acest motiv, când senzaţia de frig devine tot
mai accentuată, nu trebuie să ne oprim, ci să continuăm mersul, să facem
diferite mişcări, care vor duce la evitarea unei eventuale stări de
hipotermie.

III.5. Avalanşele
Unul din cele mai mari pericole, la munte, în sezonul de iarnă, îl
reprezintă avalanşele (foto 8). Acestea sunt dislocări ale unei mase mari
de zăpadă, îndeosebi de pe pantele înclinate, care antrenează în
deplasarea lor zăpada , copacii, pietrele, întâlnite în cale.
Pericolul de avalanşe apare rareori simultan pe pante diferite şi
depinde într-o măsură mai mică de teren. De cea mai mare importanţă
sunt condiţiile meteorologice şi stratificaţia zăpezii.
De aici se deduce faptul că nu există pante care să fie periculoase
în tot timpul iernii şi sunt foarte puţine care sunt permanent sigure. Se
poate spune că nu există un teren propriu-zis favorabil avalanşelor, ci

55
există timp favorabil acestora, în care, în funcţie de condiţiile meteo,
apare pericolul acut de avalanşe, pe multe pante, chiar pe cele considerate
sigure (Kargel, W., 1981).
De aceea se va ţine seama de sfaturile sau avertismentele
localnicilor cu experienţă, ale ghizilor de munte şi de cele ale
formaţiunilor de salvare montană.
Nu se va pleca într-o tură montană, într-o zonă în care există
pericol de avalanşă, imediat după ninsori abundente, deoarece zăpada
căzută nu s-a tasat şi nu s-a sudat cu stratul de bază.
De asemenea, nu se pleacă după o încălzire bruscă a vremii,
însoţită eventual de un vânt cald sau ploaie, ceea ce duce la alunecarea
păturii de zăpadă şi declanşarea avalanşei.

Foto 8. Avalanşă în „ pulver” (http://www.powderguide.com)

Placa de zăpadă reprezintă cauza cea mai periculoasă a

avalanşelor, fiind greu de identificat chiar şi de către cei experimentaţi.
56
Acest pericol persistă adseori chiar atunci când semnele cunoscute de
avalanşă lipsesc (Kargel, W., 1981). Avalanşele de plăci de zăpadă sunt
declanşate în special de schiori. Placa de zăpadă este generată de vânt,
care transportă cantităţi mari de zăpadă şi le depune pe pantele înclinate,
sub culmi. Plăcile se declanşează când sunt tăiate de schiori în mijlocul
sau la baza pantei. În alunecare, placa se rupe sau se transformă în
pulbere, antrenând pe cei de dedesupt în cădere.
Am specificat mai înainte că pericolul de avalanşă depinde mai
puţin de teren decât de starea vremii şi a stratului de zăpadă. Totuşi şi
terenul trebuie corect apreciat şi exploatat. Astfel, Walter Kargel (1981),
consideră că:
 Văile înguste, în formă de “V”, fără fund propriu-zis, trebuie
evitate. În schimb, văile întinse, în formă de “U” şi văile largi
reprezintă de obicei drumuri sigure de acces, mergând în axa văii.
 Odată cu creşterea pantei creşte şi pericolul de avalanşă. În
general, pantele cu înclinaţie mai mică de 20 de grade sunt sigure,
atunci când nu sunt la baza unei pante repezi.
 Pantele cu pădure deasă sunt de obicei sigure. Împădurirea, chiar
rară, reduce riscul fără a-l exclude total.
 O pantă este cu atât mai periculoasă cu cât este mai uniformă şi
fără trepte. O pantă în terase este mai sigură.
 Spinările, crestele şi muchiile sunt linii sigure de mers, spre
deosebire de văiugi, jghiaburi şi pante uniforme.
 Importantă este şi poziţia unei pante faţă de direcţia vântului
predominant. În partea adăpostită de vânt se află aglomerări
periculoase de zăpadă.

57
 Aprecierea terenului în mod corect condiţionează alegerea cea
mai bună a traseului şi trasarea pârtiei.
În prevenirea avalanşelor nu ajută decât experienţa şi prudenţa, nu
curajul. Natura fiind mai puternică decât noi, întotdeauna trebuie evitat
pericolul de avalanşă. Toate celelalte considerente trebuie subordonate
securităţii individului (Kargel, W., 1981).
 Dacă se cunosc locurile periculoase, acestea trebuie ocolite, chiar
dacă ocolurile sunt mari.
 Dacă suntem totuşi obligaţi de împrejurări să străbatem o zonă
suspectă, va trebui să ne comportăm în consecinţă:
 să alegem corect traseul: se vor folosi muchiile şi convexităţile
pantei, evitându-se văiugile, jghiaburile, pantele de sub cornişe,
traversările lungi de pante. Dacă trebuie traversată o pantă,
aceasta se va face în partea sa superioară, folosind cât mai multe
puncte intermediare, la adăpostul copacilor, stâncilor, sau
locurilor plate, se vor evita schimbările bruşte de direcţie şi
săriturile;
 se va respecta distanţa între participanţi, ea va fi astfel aleasă
încât numai unul singur să se afle la un moment dat în zona
suspectă;
 se păşeşte cu grijă, nu se aleargă, nu se face zgomot în zona
periculoasă;
 este bine ca la gură şi la nas să se poarte un fular, un tifon, care să
protejeze căile respiratorii, pentru a nu se umple cu zăpadă în
cazul unei avalanşe. Este bine să precizăm că, o avalanşă poate fi
fatală şi numai prin norul de praf de zăpadă care se declanşează şi

58
 invadează plămânii, producând înecul cu milioane de picături
minuscule de apă;
 folosirea aparatelor de emisie recepţie (aşa-numitele
«transceivere», foto 9), deschise de obicei pe frecvenţa 457 kHz,
este de cele mai multe ori salutară pentru rapida intervenţia a
salvatorilor în caz de accident;
 folosirea şnurului de avalanşă este încă un mijloc simplu dar sigur
de a descoperi în scurt timp, un turist accidentat. Fiecare persoană
aflată în zona periculoasă trebuie să aibe legat de mijloc un şnur
roşu de circa 20 m, târând în urma sa capătul liber al acestuia.

Foto 9. Transceiver „Ortovox” pentru localizare în avalanşe

(http://www.rangertravel.de)

Surpriza şi panica pot fi fatale. De aceea, în timp ce traversăm

zona periculoasă, trebuie să fim pregătiţi să facem faţă unei avalanşe,
pentru a reacţiona rapid şi corect, şi să nu fim paralizaţi de frică. În cazul
în care suntem surprinşi de o avalanşă, trebuie să ne comportăm în felul
următor (Kargel, W., 1981):

59
  Ne eliberăm de schiuri, beţe, rucsac, care ne poate încurca în
acţiunile noastre de salvare.
 Prin mişcări ca de înot, încercăm să rămânem la suprafaţă şi să
ieşim către marginea avalanşei.
 Când alunecarea se încetineşte, înainte de oprirea avalanşei, se va
lua poziţia ghemuit, iar cu braţele în faţă protejăm şi încercăm să
obţinem un spaţiu pentru respiraţie.
 După oprirea avalanşei, stabilim poziţia în care ne aflăm, lăsând
să cadă un mic obiect sau puţină salivă şi dacă putem, săpăm în
sensul opus căderii obiectului, deoarece acesta , prin forţa de
atracţie gravitaţională, a căzut către sol. Dacă nu ne putem elibera
prin efort propriu, forţa şi aerul de respiraţie trebuie economisite.
Dorinţa de somn trebuie combătută, fiindcă resemnarea poate fi
fatală.
Salvarea şi primul ajutor se face astfel (Kargel, W., 1981):
 După stabilirea poziţiei accidentatului, se sapă rapid, dar cu
atenţie. Se eliberează imediat nasul şi gura de zăpadă.
 Accidentatul se aşează culcat cu faţa în jos pentru ca apa
provenită din topirea zăpezii să se poată scurge din căile
respiratorii. Acest lucru se face într-un loc ferit de avalanşă, iar
corpul se înveleşte în haine, pături călduroase.
 În caz de stop cardio-respirator, se va face imediat respiraţie
artificială şi masaj cardiac extern.
 Dacă nu este afectată coloana vertebrală, transportul se va face în
poziţia culcat lateral, desigur, după ce respiraţia şi pulsul au
revenit la normal.

60
III.6. Codul internaţional de semnalizare (în caz de pericol)

În situaţiile în care cei aflaţi pe munte au nevoie de ajutor, se

foloseşte un cod de semnalizare acceptat internaţional (Drăgoi, C-C,
2006).
Astfel, chemarea în ajutor se face prin semnale acustice sau
luminoase, şase semnale/minut (cu intervale de 10 secunde între ele).
După o pauză de un minut, se reia semnalizarea cu şase semnale/minut.
Dacă semnalul a fost recepţionat, răspunsul se face prin trei
semnale acustice sau luminoase/minut (cu intervale de 20 secunde între
ele). Urmează un minut pauză, apoi se reia răspunsul cu trei
semnale/minut. Este indicat să se repete răspunsul până când semnalele
de ajutor încetează.
Semnalele acustice se fac de obicei cu un fluier, sau cu vocea, cu
mâinile pâlnie.
Semnalele optice diferă dacă este zi sau noapte. Cele de zi se fac
prin agitarea unui obiect cu o culoare cât mai vizibilă, de la stânga la
dreapta şi invers, pe o traiectorie de semicerc. Cele de noapte se fac cu o
lanternă, sau cu ajutorul unei lumini fixe (flacără, lampă), acoperite şi
descoperite la intervalele precizate mai înainte.
În afara acestui cod de semnalizare, mai există semnalele sol-aer,
prin care se poate atrage atenţia unui pilot de avion sau elicopter, sau
altor persoane aflate în aer (deltaplanorişti, planorişti, etc).
Astfel, cel ce solicită ajutor, se aşează în picioare, formând cu
braţele ridicate litera „V”, într-o imobilitate deplină.
Dacă cel aflat pe sol nu are nevoie de ajutor, se ridică un singur
braţ, uşor oblic deasupra capului, celălalt în prelungire, pe lângă corp.

61
 Figura 4. Semnale de la sol pentru salvatorii din aer
(www.pc.gc.ca)
Comisia Internaţională de Salvare Alpină (IKAR), foloseşte un
cod care , pe lângă semnalele sol-aer descrise mai sus, utilizează şi
semnale optice de zi şi de noapte.
Semnalele optice de zi se fac cu ajutorul unui batic pătrat de
culoare roşie, având dimensiunile de 1/1 metri, având înscris în el un cerc
alb, de 15 cm lăţime şi un diametru interior de 60 cm, care se aşează pe
sol.
Semnalele de noapte se fac cu o rachetă roşie, fiind semnalul cel
mai caracteristic, dar are şi el neajunsurile lui, deoarece nu funcţionează
decât o dată şi durează doar câteva secunde.

62
CAPITOLUL IV. ELEMENTE DE METEOROLOGIE MONTANĂ

În vederea realizării unei activități pe deplin reuşite, cât şi pentru

a evita anumite momente care pot crea disconfort, este indicat să se
cunoască în prealabil starea vremii, cu o marjă de eroare cât mai mică.
Primele informaţii privind evoluţia timpului probabil se pot
accesa din buletinele informative difuzate prin mass-media sau prin
consultarea unor site-uri de internet specializate (Accuweather,
Meteoblue, Meteoromania, etc). De asemenea, pot fi folosite mini stații
meteo portabile sau funcții ale unor ceasuri pentru activități outdoor, care
pot oferi indicații destul de corecte pentru zona îm care sunt folosite.
În afara acestora, se poate face o prognoză destul de bună
urmărind anumite indicii din natură, legate de nori, vânt, corpuri cerești,
plante, insecte, comportamentul animalelor, care de-a lungul timpului, s-
au concretizat în niște reguli nescrise, dar respectate de locuitorii din
zonele de munte (Drăgoi, C-C, 2010).

IV.1. Prognoza cu ajutorul barometrului şi al termometrului

Citirea barometrului şi a termometrului ne oferă date destul de

exacte privind evoluţia meteo. De exemplu:
 când vremea este frumoasă şi presiunea staţionează sau creşte
uşor, aspectul acesteia rămâne neschimbat;
 când timpul este frumos, dar barometrul scade, se schimbă
aspectul vremii:
- dacă presiunea scade rapid, vremea se strică repede, în
câteva ore;

63
 - dacă presiunea scade lent, vremea se strică în
următoarele zile.
 dacă timpul este ploios şi presiunea creşte repede, vremea se
îndreaptă;
 dacă în timpul ploii presiunea scade, ploaia se intensifică;
 presiune staţionară înseamnă timp neschimbat.
Este bine de ştiut că presiunea atmosferică la nivelul mării este de
760 mm coloană de mercur şi scade cu 8 mm la fiecare o sută de metri în
altitudine. De exemplu, la altitudinea de 1000 m, presiunea normală va fi
de 680 mm coloană de mercur.
La citirea termometrului, se ţine seama de faptul că regulile de
citire la munte diferă de cele de la câmpie. Astfel:
 dacă este timp frumos şi temperatura scade, vremea se strică;
 dacă este timp frumos şi temperatura creşte, vremea rămâne
frumoasă;
 dacă timpul este ploios şi temperatura scade, vremea rămâne
ploioasă;
 dacă timpul este ploios şi temperatura creşte, vremea se îndreaptă;
În timpul sezonului cald, temperatura scade în mod normal cu 0,6
grade C la fiecare 100 m altitudine în plus.

IV.2. Prognoza după culoarea cerului, a soarelui şi a lunii

 dacă cerul este albastru închis, timpul este frumos;

 cerul pâclos, alburiu şi cald dimineaţa, arată timp de furtună;
 cerul galben-auriu la răsăritul soarelui arată timp uscat şi frumos;
 cer vişiniu la răsăritul soarelui arată ploaie în aceeaşi zi;

64
  cer senin de culoarea aramei la apusul soarelui arată timp uscat şi
frumos;
 dacă soarele apune în cer albastru, a doua zi este timp frumos;
 dacă soarele are o culoare violacee la răsărit, a doua zi va fi
ploaie;
 dacă soarele apune în nori, va fi ploaie a doua zi;
 dacă soarele are în jurul său un cerc luminos (halo), va fi ploaie a
doua zi;
 dacă soarele apune ca o vâlvătaie de culoare vişinie, ploaie a doua
zi;
 dacă luna este traversată de fâşii de nori la orizont, sau are halo,
în ziua următoare va fi ploaie;
 dacă luna este strălucitoare, este timp frumos a doua zi.

IV.3. Prognoza după culoarea norilor, forma şi înălţimea acestora

 norii coloraţi pe margine în roşu, verde sau albastru, arată

apropierea ploilor mari;
 norii coloraţi în violaceu la răsăritul soarelui arată ploaie în
acceaşi zi;
 când cerul este acoperit cu o pânză de nori cenuşii, sub care apar
nori mici negricioşi, care se deplasează în sens invers vântului de
la sol, ploaia este iminentă;
 dacă cerul se acoperă rapid cu o pânză subţire de nori prin care se
vede soarele sau luna, ploaia va începe în mai puţin de 24 de ore;
 când pe cer apar nori cirrus, subţiri, înalţi, albi, în formă de fibre,
vremea se va strica în cel mult trei zile;

65
 când sunt mai multe etaje de nori care se deplasează unii într-un
sens, alţii în sens opus, ploaia începe în câteva ore;
 norii altocumulus, alungiţi, cu ridicături pe ei, ce apar dimineaţa
pe cer senin, prevestesc furtuni cu ploaie sau grindină, pentru
după amiază;
 tot furtună prevestesc şi norii scămoşaţi, albi, precum şi norii
altocumulus rotunjiţi şi grupaţi(oiţe);
 dacă „oiţele” sunt mici (cirrocumulus) şi apar coloraţi în verde
sau roz, urmează mai multe zile cu ploi mari;
 dacă seara, ceaţa urcă pe pante sau se prinde de vârfurile
munţilor, în loc să coboare, va ploua a doua zi;
 când cerul e noros sau plouă şi la orizont, în direcţia din care vin
norii, apare o geană de cer albastru, e semn că vremea se
îndreaptă;
 dacă dimineaţa plouă mărunt şi apoi cerul se înseninează, după
amiază va fi furtună cu ploi şi descărcări electrice;
 norii cumulus albi, în formă de baloturi, care apar către orele 9-
11, se dezvoltă la amiază şi dispar seara, arată timp frumos;
 dacă dimineaţa se ridică din văi nori care nu se dezvoltă în sus, ci
se turtesc, sunt rupţi sau destrămaţi de vânt, în acea zi nu va
ploua;
 dacă norii cirrus înalţi, subţiri, albi, vin din nord-est, timpul
rămâne frumos.

66
 Figura 5. Tipuri de nori (www.worldstravelblog.blogspot.com)

IV.4. Alte semne după care se poate face prognoza

 dacă dimineaţa aerul e cald şi cerul senin, iar vântul nu bate, vara,
în cursul după amiezii, vom avea furtună;
 dacă vântul bate la poalele muntelui dintr-o direcţie, iar pe creastă
din direcţia opusă, vremea se va strica repede;
 dacă timpul este frumos, dar vântul dinspre nord-vest se înteţeşte,
suflând violent pe creastă, vremea se strică;
 dacă timpul e nefavorabil şi vântul nu-şi schimbă direcţia, vremea
se menţine neschimbată;
 dacă timpul e frumos şi vântul bate tare sau moderat de la nord
mai multe zile, vremea rămâne uscată şi frumoasă şi în zilele
următoare;
 dacă este rouă sau brumă bogată, va fi timp frumos;

67
 dacă sunetele se propagă la distanţe mari sau firele de telegraf
cântă, va fi vreme rea;
 când animalele pasc liniştite pe culmi, iar furnicile şi albinele au
părăsit muşuroiul sau cuibul, este vreme bună în acea zi;
 dacă păsările se scaldă în praf, rândunelele zboară la nivelul
solului, albinele se strâng la stup, vom avea în curând ploaie ;
 dacă planta „măcrişul iepurelui” îşi închide corola şi frunzele ca
trifoiul, vremea se strică;
 dacă greierii ţârâie mult timp după miezul nopţii, vremea se
menţine frumoasă sau se ameliorează;
 dacă broaştele devin agitate şi orăcăie iar peştii sar din apă,
înrăutăţirea vremii este iminentă.

68
CAPITOLUL V. NOŢIUNI GENERALE DE ORIENTARE

Întotdeauna, înainte de plecarea într-o acţiune turistică este

indicat să se studieze materialul bibliografic disponibil care descrie zona
respectivă: harţi, monografii, cărţi, broşuri, etc. Este bine de asemenea,
de discutat cu persoanele care au mai fost în zona respectivă, pentru a
culege informaţii care ne vor fi cu siguranţă folositoare, inclusiv în
orientarea în teren (Drăgoi, C-C, 2006).
În timpul acţiunii, turistul trebuie să-şi cunoască permanent
poziţia în care se află (punctul de staţie), materializată pe harta care nu
trebuie să lipsească. Pentru a putea utiliza harta, este necesară
determinarea punctelor cardinale, cunoaşterea operaţiei de orientare
(„nordare”) a hărţii precum şi a stabilirii unghiului de marş (numit şi
„azimut”).
Determinarea punctelor cardinale se poate face în mai multe
feluri, dar cel mai precis este cu ajutorul unei busole.

V.1.Busola de orientare

Este instrumentul care ne permite să aflăm cu precizie nordul şi în

funcţie de acesta, celelalte puncte cardinale. Cu ajutorul său, se realizează
orientarea hărţii, măsurarea unghiurilor de deplasare, determinarea
distanţelor pe hartă şi deplasarea în teren. Cele mai cunoscute busole
folosite în orientare sunt:
1. Busola cu lichid, tip Sport, Silva, Recta

69
 Figura 6. Busola cu lichid și componentele sale
(www.traseeromania.ro)

Sunt confecţionate din material plastic transparent şi au în componenţă:

 acul magnetic, cu o parte colorată în roşu şi marcată cu fosfor,
care indică nordul;
 capsula busolei, în interiorul căreia se află un lichid special în
care se roteşte acul magnetic;
 cadranul gradat de la 0 la 360 de grade, pe care sunt indicate
punctele cardinale; este fixat de capsulă şi se roteşte odată cu ea;
 placa de bază, din material plastic transparent;
 rigle pentru măsurarea distanţelor şi a direcţiilor de mers;
 locul de citire a unghiului de marş;
 disc memorator pentru distanţe.
2. Busola Bezard
Este o busolă de tip militar, precisă, dar mai greu de manipulat.
Are un capac care acoperă cadranul şi prezintă o fantă de vizare, o

70
oglindă, un cadru mobil, gradat în miimi (6400 miimi), precum şi un ac
magnetic care arată nordul.
În afara acestor două tipuri de busole, mai există şi altele, care
sunt în principal asemănătoare ca funcţionare şi construcţie cu cele sumar
descrise mai sus.

V.2. Harta

Putem defini harta ca fiind o reprezentare plană, la o anumită

scară, a configuraţiei terenului, adică a elementelor de relief, de
planimetrie, de hidrografie.
Trebuie să facem distincţia dintre harta turistică, cea care
interesează pe cel care efectuează o drumeţie şi harta de orientare,
specifică pentru disciplina „Orientare sportivă”.
Harta turistică a zonei este reprezentată la scară mai mică (de
exemplu 1 :100000), fiind realizată de obicei din hărţi topografice
obişnuite. Pe ea este marcat relieful, reprezentat prin curbe de nivel, de
culoare maro, aflate de regulă la o echidistanţă de 200 m. Tot aici
specificăm şi marcarea cotelor (altitudinilor importante).
Pe harta turistică se regăsesc unele elemente de planimetrie
(şosele, drumuri de pădure, poteci, cabane, stâni, poieni, etc) şi de
hidrografie (râuri, pârâiaşe, lacuri, izvoare, etc).
Dar ceea ce este definitoriu pentru o hartă turistică este prezenţa
traseelor marcate, cu punct de plecare, punct de destinaţie, trasee de
legătură şi a obiectivelor turistice (naturale sau antropice) cele mai
importante (Drăgoi, C-C, 2010).

71
 Harta de orientare este o hartă specială, realizată la un înalt nivel
de detaliere, având semne convenţionale adecvate, pentru a facilita o
orientare permanentă în teren, în regim de alergare. Scara hărţii este de
regulă 1 :15000 şi 1 :10000. Harta de orientare are marcată pe ea liniile
de nord magnetic, cu culoare albastră, paralele cu marginea laterală a sa
şi înscrisul „numai pentru orientare”.

V.3. Orientarea hărţii şi deplasarea după azimut

Orientarea hărţii este prima şi cea mai importantă operaţie în

folosirea ei şi indiferent de tipul de busolă, se procedează în felul următor
(Drăgoi, C-C, 2006):
- aşezăm busola pe hartă în aşa fel încât direcţia N-S de pe
cadranul busolei să coincidă cu direcţia N-S de pe hartă, indicată prin
săgeată.
- rotim apoi busola (fără să schimbăm poziţia busolei faţă de
hartă) până când vârful acului indicator ajunge în dreptul literei N de pe
cadran.
În acest moment harta este orientată, ceea ce înseamnă că toate
detaliile din teren ce apar în ea au aceeaşi direcţie cu cele reale.
Deplasarea în teren după unghiul de marş (azimut) se execută
pentru obţinerea unei orientări exacte, de fineţe.
Pentru a realiza acest lucru în condiţii de eficienţă, este necesar să
efectuăm următoarele operaţii:
- unim cele două puncte, cel de plecare cu cel către care dorim să
ne deplasăm. În acest moment, direcţia liniei trasate pe hartă coincide cu

72
direcţia pe care trebuie s-o urmăm în teren şi formează cu direcţia nord
un unghi pe care îl numim unghi de marş sau azimut.
- calculul azimutului se face cu ajutorul busolelor care au un sistem
de vizare.
Pentru a determina acest unghi şi a pregăti busola pentru deplasare
în teren, vom proceda în felul următor:
 pentru busolele care nu au cadranul transparent (Bezard), după ce
se orientează harta (fără să fie mişcată), se aşează latura cu
sistemul de vizare paralelă cu linia ce uneşte punctul de plecare
cu cel care trebuie atins, respectând obligatoriu sensul. Se rotește
apoi cadranul mobil până când direcţia N-S de pe cadran se
suprapune peste direcţia N-S a acului magnetic. Se citește în
dreptul micului indicator metalic valoarea unghilui de marş, după
care se face deplasarea.
 la busolele având cadranul transparent, nu mai este necesară
orientarea hărţii pentru calcularea unghiului de marş. Indiferent
de poziţia hărţii, se aşează busola cu latura mai lungă peste linia
ce uneşte cele două posturi de control, având grijă ca sensul de
deplasare să fie acelaşi cu sensul arătat de săgeata de pe corpul
busolei. Apoi se rotește cadranul mobil până când liniile roşii de
pe fundul cadranului (paralel cu directia N-S) se suprapun peste
liniile N-S existente pe hartă. Se citește în final, valoarea
unghiului de marş în dreptul liniei roşii de pe corpul busolei.
Indiferent dacă este folosită o busolă modernă, transparentă, sau
una de tip militar, după aflarea unghiului de marş, pentru deplasarea în
teren se procedează astfel (Drăgoi, C-C, 2006):

73
  se ţine busola în palmă, orizontal, în faţă şi ne rotim cu tot corpul,
până când acul magnetic ce indică nordul se suprapune peste
punctul N situat pe cadranul busolei;
 ridicăm palma cu busola în dreptul ochilor şi vizăm prin fantă sau
cu ajutorul săgeţii către direcţia indicată, către care ne deplasăm;
 este bine ca deplasarea să se facă din reper în reper, având grijă
de permanenta suprapunere a acului magnetic peste direcţia N-S.
În timpul deplasării către punctul vizat vom căuta să identificăm
obiectivele din teren materializate în semne convenţionale pe hartă.
Distanţele de parcurs pe traseele montane, se măsoară în ore sau
diviziuni ale acestora şi nu în kilometri, exceptând porţiunile de drum
forestier ce fac parte ocazional din traseu.

V.4. Mijloace alternative de orientare

În cazul în care nu avem asupra noastră o busolă (ceea ce nu ar

trebui să se întâmple), orientarea se mai poate face stabilind punctele
cardinale prin intermediul unor indicii din mediul natural (destul de
aproximativă), cu ajutorul unui ceas cu limbi sau prin intermediul
aştrilor. Aceste mijloace alternative nu oferă o orientare precisă, însă
reprezintă soluţii în anumite situaţii (Drăgoi, C-C, 2006).
Orientarea cu ajutorul unui ceas
În timpul zilei se poate afla punctul cardinal Sud (şi implicit
celelalte) orientând acul mic (care indică ora) către soare (fig.7). Punctul
Sud se află la jumătatea distanţei dintre acest ac şi ora 12 (bisectoarea
unghiului dintre acul mic al ceasului şi direcţia orei 12). Nordul este în

74
partea opusă sudului, prelungind linia ce uneşte punctul Sud cu centrul
ceasului.
Orientarea cu ajutorul lunii
Când se află în primul pătrar, creşte, are forma literei „D” şi
indică estul cu extremităţile (coarnele). Când este în ultimul pătrar,
descreşte, are forma literei „C” indicând cu coarnele vestul. Când este
lună plină, la ora 18 indică estul, la ora 24 indică sudul, iar la ora 6
vestul.
Orientarea cu ajutorul soarelui
În tot timpul anului, la ora 12, soarele se află pe direcţia Sud.
Estul este indicat vara la ora 6, iar primăvara şi toamna la ora 7, în timp
ce vestul este indicat vara la ora 18, iar primăvara şi toamna la ora 17.

Fig. 7. Aflarea punctelor cardinale N şi S cu ajutorul unui ceas

(http://www.posturi.wordpress.com)

75
Orientarea cu ajutorul Stelei polare
De mare folos în trecut marinarilor, Steaua polară indică nordul,
pe timp de noapte evident. Localizarea sa se face astfel: se caută mai întâi
constelaţia „Carul mare”, apoi se trasează o linie imaginară care uneşte
ultimele două roţi, prelungindu-se aceasta încă aproximativ de 5 ori. La
capătul acestei linii se află o stea mai strălucitoare, Steaua polară, situată
în vârful oiştei „Carului mic”.

Figura 8. Modul de identificare a Stelei polare

(www.dianthus2rt.wordpress.com)

76
CAPITOLUL VI. FORME DE PRACTICARE A TURISMULUI
MONTAN

Dacă ar fi să ne referim la formele de turism practicate pe

teritoriul montan al României, aşa cum sunt văzute de Talabă, I. (1990),
acestea ar fi:
1. turismul de tratament şi cură balneo-climatică;
2. turismul de odihnă şi recreere;
3. turismul de agrement;
4. turismul sportiv;
5. drumeţia montană;
6. turismul individual;
7. turismul social sau turismul de masă;
8. turismul de tineret.
La aceste forme de turism, noi considerăm că ar trebui adăugat şi
turismul religios, care a căpătat amploare tot mai mare, turismul de
aventură, eco-turismul și enumerarea ar putea continua.
Părerea noastră este că această prezentare nu reflectă suficient de
clar formele de turism montan practicate în România, poate şi datorită
lipsei unui criteriu enunţat care să delimiteze activităţile în mod distinct.
În acest sens, noi prezentăm în cele ce urmează concepţia proprie
privind formele de practicare a turismului montan în România, având
drept criterii prezenţa elementului sportiv şi sezonul în care se derulează
(vară-iarnă).
Aşadar, în munţii României se pot practica în bune condiţii,
multiple activităţi de turism sportiv, pe care le-am grupat în funcţie de

77
sezon, în activităţi de turism sportiv de vară şi de iarnă (Drăgoi, C-C,
2006).

VI.1. Activităţi de turism sportiv de vară

Turism pedestru (Drumeție, hiking, trekking)

Reprezintă principala formă de turism montan, practicată în

România, fiind totodată şi cea mai veche. Ea apare în România în a doua
jumătate a secolului XIX, fiind legată de numele primei asociaţii de
turism, intitulată Societatea Carpatină din Sibiu, înfiinţată în anul 1880.
Este practicată pe scară largă, de tineri şi bătrâni, precum şi de
oameni de toate categoriile sociale, care au în comun aceeaşi pasiune:
muntele.
Drumeţia montană, numită generic şi „turism montan”, necesită
un echipament simplu şi o tehnică de mers care se învaţă uşor, în timpul
desfăşurării activităţii, care nu necesită ore speciale de pregătire. Dar
despre acestea am vorbit în prima parte a prezentei lucrări.
În munţii din ţara noastră există o reţea bogată de poteci marcate,
cu atât mai numeroase cu cât zona este mai interesantă şi mai plină de
obiective turistice şi peisagistice. Aşadar, „terenul de joc” oferă suficient
spaţiu pentru desfăşurarea activităţii.

Escalada

La origini, escalada nu se distingea de alpinism, ea constituind o

pregătire, un antrenament pentru acesta. Pe la mijlocul anilor 70,

78
căţărătorii inventează escalada liberă, slobozită de greutăţile alpinismului
tradiţional al cărui teritoriu este în munţii de mare altitudine şi punând în
valoare estetica gestului (foto10).

Foto 10. Escaladă pe pereţi naturali

(https://www.travelguideromania.com/)

Cu câteva individualităţi bine mediatizate, acest sport nou

cunoaşte apogeul în Europa în cursul anilor 80. Se escaladează blocuri
stâncoase, roci mari, faleze, echipate sau neechipate tehnic, la munte sau
la câmpie. Structurile artificiale de escaladă (SAE), se înmulţesc în şcoli,
licee, universităţi, pieţe ale oraşelor sau în staţiuni. Competiţii de înalt
nivel se organizează regulat, constituind un spectacol bine apreciat de
fani şi nu numai.
Echipamentul de escaladă este în general compus din: o pereche
de încălţări uşoare, cu o talpă foarte aderentă numite „espadrile”, un ham
de căţărare (centură, foto 11), cască de protecţie, săculeţ de pulbere de

79
magneziu (pentru sporirea aderenţei), coardă dinamică semielastică şi
dispozitive de asigurare (autoasigurare): carabiniere, „opt-ul” de rapel,
uneori lonje şi bucle,etc.

Foto 11. Ham de escaladă (http://www.rangertravel.de)

Locurile de escaladă sunt clasificate după nivelul lor de

dificultate, gradul de echipare şi publicul vizat. Traseele echipate sunt
cotate în funcție de gradul lor de de dificultate. Criteriile de evaluare
rămân totuşi subiective. Ele sunt stabilite prin comparaţie, de specialişti
recunoscuţi ai acestei discipline, de cele mai multe ori fiind deschizătorii
de traseu. Această cotaţie permite inserarea escaladei într-un sistem de
clasificare ierarhizat, ca majoritatea activităţilor fizice în plină natură,
informând corect iniţiaţii despre nivelul de practică şi valoarea socială a
unei performanţe (Dienot, J., Theiller, D., 1999).
Pe plan internațional utilizată așa-numita "Scală UIAA" folosită
de Uniunea Internațională a Asociațiilor de Alpinism, care cotează
traseele de alpinism sau escaladă cu cifre romane și fiecare grad cu + sau
– sau nimic (de exemplu IV-, IV, IV+, etc). Această scală dă gradul de
dificultate al unui traseu după gradul celui mai dificil pasaj al

80
respectivului traseu. Ea provine dintr-o altă scală anterioară, numită Scala
Welzenbach, care avea 6 grade de dificultate (de la I-VI)
De-a lungul timpului, datorită progresului sub toate aspectele în
această disciplină, s-au realizat escaladări pe alte trasee de gradul VI, dar
mai dificile în mod clar decât celelalte cotate ca fiind tot de gradul VI!
Era evident faptul că trebuiau acceptate noi grade iar primul care
a obținut recunoașterea gradului VII a fost Reinhold Messner, vedeta de
atunci a escaladei sportive pe stânca. Mai departe, în mod progresiv s-a
recunoscut și gradul VIII, apoi IX și X iar acum la bouldering se discută
de gradul XI și XII! Sunt astfel de trasee pe care le fac doar câțiva
cățărători pe plan mondial.
Astfel, scala Welzenbach a ajuns scala UIAA actuală, deschisă la
partea superioară către noi grade de dificultate.
În România escalada s-a desprins de alpinism mai târziu ca în alte
ţări europene, Federaţia Română de Alpinism şi Escaladă constituindu-se
după 1990, din vechea Federaţie Română de Turism-Alpinism. Noua
federaţie formată a creat o comisie centrală de escaladă, consfinţind astfel
crearea unei discipline sportive noi.
Numărul căţărătorilor este în creştere, îndeosebi în zonele care se
află în apropierea pereţilor naturali de escaladă. Din păcate, pereţii
artificiali de escaladă sunt încă puţini în România, ceea ce împiedică
răspândirea acestei discipline foarte atractive pentru tineri, pentru că
aceştia sunt principalii practicanţi.
În ultima perioadă s-a observat o desprindere a unor ramuri ce se
constituie în noi forme de escaladă, dintre care prezentăm foarte pe scurt
pe cele mai populare (Declaraţia din Tirol, 2002):

81
 *Bouldering
În bouldering se parcurg porţiuni dificile de stâncă aflate
la mică înălţime, în mod normal fără coardă. Echipamentul permis se
reduce la espadrile de căţărat, un săculeţ cu carbonat de magneziu – şi
mai nou – o saltea pentru a reduce efectele căderilor (crash pad).
Bouldering-ul se practică pe bolovani sau stânci naturale ca şi pe structuri
artificiale.
*Escaladă pe structuri artificiale (SAE)
În prezent majoritatea căţărătorilor folosesc pentru antrenament
pereţi artificiali într-o sală de sport sau în aer liber. Un număr tot mai
mare de căţărători activează exclusiv pe pereţi artificiali (foto 12). Există
de asemenea forme noi cum ar fi escalada terapeutică sau escalada ca artă
– de exemplu dans sau balet.
*Escaladă tip bigwall / artificială
În aceasta forma de practicare dezvoltată la origine în Yosemite
Valley, practicanţii escaladează pereţi ce nu pot fi abordaţi în căţărare
liberă, folosind un instrumentar special conceput pentru astfel de
ascensiuni. Pentru a reduce la minim urmele realizării ascensiunii, se
evită pe cat posibil folosirea ancorelor şi a celorlalte mijloace fixe pentru
înaintare si protecţie.

82
 Foto 12. Escaladă pe structuri artificiale în sală, la Grenoble

Speologie sportivă (speosport)

România are o suprafaţă ocupată cu calcare de 4500 kmp, ceea ce

permite existenţa a numeroase peşteri, care de la an la an îşi sporesc
numărul, prin noi descoperiri. De exemplu, în anul 1976 se cunoşteau
aproape 2000 de peşteri şi avene, iar în anul 1990 erau inventariate circa
11300, având o medie de descoperire pe an de 800 de cavităţi (Povară, I.,
Goran, C., Gutt, W.F., 1990). După aprecierile lui Glăvan, V., (2000),
România se situează pe locul trei în Europa, după Franţa şi ţările din
fosta Iugoslavie, având un numărde peste 12000 de peșteri.
Este o disciplină sportivă în care scopul principal îl reprezintă
descoperirea şi explorarea a noi cavităţi, peşteri sau avene.
Echipamentul este special şi indispensabil pentru reuşita unei
acţiuni. Chiar dacă unele piese de echipament sunt preluate din alpinism,

83
(centurile, dispozitivele de coborâre sau urcare pe coardă, scăriţele,
carabiniere, bucle, corzi, cordeline, pitoane, etc.) altele sunt specifice
speologiei. Consemnăm aici combinezonul speologic, costumul de
neopren, cizmele, casca de protecţie şi sursa de lumină frontală, pe bază
de acetilenă.

Foto 13. Echipament de speologie (http://www.speozet.ro)

Practicanţii sunt destul de puţini numeroşi, fiind grupaţi în

anumite cluburi cu specific, situate în oraşe cu tradiţie în explorarea
speologică.
Zbor liber - Sporturi aeriene

Unele activităţi noi din spaţiul montan au un impact mai redus în

ceea ce priveşte practica, cum ar fi zborul liber, care atinge un public
84
relativ restrâns. Aceştia se interesează în special de parapantă (trei
sferturi dintre adepţi), în detrimentul deltaplanului, sport mai vechi, ale
cărui condiţii de învăţare precum şi costurile sunt mai puţin favorabile.
Deltaplanul şi parapanta cuprind aproximativ 40000 de practicanţi în
Franţa, unde s-au format circa 200 de cluburi de zbor liber. Dintre
practicanţii „licenţiaţi” în zbor liber, 79% sunt parapantişti (Dienot, J.,
Theiller, D., 1999, citând-o pe Jorand, D.).
După peste 20 de ani de existenţă, timp în care materialul de zbor
a evoluat, se zboară mai uşor, crescând libertatea individuală şi
autonomia.
Sentimentul zborului liber nu poate fi descris în cuvinte el trebuie
încercat de fiecare. Vechiul vis uman se realizează printr-un compromis
referitor la relaţiile resurse-constrângeri, avantaje-inconveniente, mai
avantajos decât în alte discipline. Greutatea mică a rucsacului, uşurinţa
punerii în practică a celor învăţate, suprafaţa redusă de decolare şi
aterizare, performanţele în zbor şi preţul relativ mic, permit toate
îndrăznelile. Condiţiile „aerologice” sunt singurele limite care trebuie
respectate (Dienot, J., Theiller, D., 1999).
Totuşi, această activitate se dezvoltă lent, pentru că trebuie să
depăşească barierele impuse de risc, cost, timp şi mai ales de spaţiul de
practicare. În comparaţie cu celelalte activităţi sportive în aer liber,
spaţiul său de joc, cerul, pare să fie imens. Însă zonele cu adevărat
favorabile acestei discipline sunt destul de reduse.
Pentru o practicare regulată este necesară prezenţa într-o zonă
apropiată a unui loc „aerologic” interesant, care să asigure o decolare
facilă (curenţi ascendenţi) şi o aterizare sigură (terenuri plate, solide,
neîmpădurite).

85
 În România a apărut după revoluţie, când a devenit posibil accesul
la materialele specifice acestei discipline, ca şi la informaţiile necesare
practicării ei.
S-au înfiinţat şcoli de zbor cluburi exclusive pentru practicarea
parapantei sau au fost constituite secţii de parapantă în cadrul cluburilor
cu specific montan sau al cluburilor aeronautice.
Numărul de practicanţi a sporit rapid, cei tineri fiind atraşi de
senzaţiile oferite de acest tip de zbor.

Zborul cu parapanta
Parapanta este un aparat de zbor din pânză suplă, asemănătoare
paraşutelor moderne, cu compartimente gonflabile de vânt, care îi dau
caracteristicile unei aripi, având capacitate de portanţă. Progresul
considerabil al fiabilităţii şi al uşurinţei de punere în practică, explică
succesul spectaculos al acestui vehicul, care a depăşit rapid deltaplanul,
în ce priveşte numărul de participanţi.
Zborul cu parapanta (foto 14) a apărut la începutul anilor 1980,
când pionierii paraşutismului care zburau si cu deltaplanul au încercat să
experimenteze lansarea cu paraşuta de pe coastele abrupte ale dealurilor,
născându-se astfel acest sport. De la acele zile ale pionieratului îndrăzneţ
şi până astăzi acest sport a evoluat până la a fi acum cea mai uşoara
forma de zbor.
Bagajul zburătorului încape într-un rucsac si cântăreşte între 4-7
kg, până la aproximativ 10 kg, iar anvergura unei parapante este de 8-12
metri. Decolarea se face de obicei prin alergare, mai rar prin tractare sau
lansare, iar viteza de croazieră este de regulă între 20 şi 50 km/h.

86
Aceasta, ca şi direcţia de deplasare se controlează prin două fire
(suspante) folosite de cel ce zboară pentru o evoluţie lină şi sigură.
Parapantiştii din ziua de azi sunt acum în siguranţă, iar
performanțele lor sunt excelente. Un pilot priceput poate atinge înălţimi
de peste 1300 m și poate zbura mai mulţi kilometri utilizând numai
curenţi calzi pentru a sta în aer.

Foto14. Parapante în Alpii francezi (http://www.flyeo.com)

Pentru practicarea în deplină siguranţă acest sport, este necesar
un curs de pregătire cu instructori specializaţi. Cursurile sunt teoretice şi
practice, predându-se lecţii de aerodinamica, meteorologie, tehnica de
pilotaj, echipamentul de zbor, zborul și manevrele din timpul zborului.
Cursurile practice cuprind in mod obligatoriu zboruri și sărituri cu
parapanta, la început de la înălţimi mai mici, continuând cu sărituri de la
înălţimi din ce în ce mai mari.

87
 Zborul cu deltaplanul
Deltaplanul este primul vehicul de zbor liber. Este un aparat de
zbor foarte uşor, având forma literei greceşti delta, cu o greutate medie
de 27 kg şi o anvergură de aproximativ 10 metri (foto 15).
Decolarea se face prin tractare sau prin lansare de pe pantă.
Aparatul poate plana în curentul dinamic de pantă sau poate pluti în
curentul ascensional. Distanţele parcurse sunt mai lungi, având viteze
mai mari, în condiţiile unei senzaţii mai apropiate de zbor faţă de
parapantă
Pilotul, legat de un ham special, atârnă suspendat sub aparat,
controlând direcţia prin schimbarea poziţiei corpului şi implicit prin
schimbarea de greutate.

Foto 15. Deltaplan în zbor (http://pro.wanadoo.fr)

Acest sport s-a născut la începutul anilor 1970, ca urmare a

studiilor realizate în anul 1948 pentru NASA şi a celor despre paraşutele
dirijabile. Aripile delta nu au încetat să câştige în siguranţă de-a lungul

88
anilor, corectând prin aceasta imaginea de sport periculos pe care o avea,
rezervat sportivilor acrobaţi (CEDAET, 1996). Piloţii poartă echipament
de protecţie, au o paraşută de rezervă şi instrumente ajutătoare: aparat
GPS, vario-altimetru, cuţit, frânghii, etc.

Mountain bike - VTT (cicloturism montan)

Este o activitate turistică, sportivă şi de loisir, în care se foloseşte

o bicicletă construită anume pentru condiţiile din zona montană, apărută
în anul 1985 în Europa şi importată apoi de Statele Unite.
În zona munţilor Alpi este o activitate fără întoarcere, născută din
preocupările de a descoperi noi spaţii de recreere.
Cu toată robusteţea sa şi în pofida unor transformări, acest
vehicul presupune anumite calităţi fizice şi coordinative: rezistenţă, forţă-
anduranţă, echilibru, etc.
Este folosită de majoritatea practicanţilor pe drumuri forestiere şi
rurale, pe piste de schi-fond, pe unele drumuri de munte care permit acest
lucru sau pur şi simplu pe şosea.
Din punct de vedere tehnic, o bicicletă de mountain bike posedă
în medie 3 plăci şi şapte pinioane, ceea ce înseamnă 21 de raporturi.
Acestea, împreună cu furca telescopică şi frânele supradimensionate,
permit o mai bună reglare a efortului precum şi accesul aproape peste tot.
Echipamentul mai presupune, pe lângă bicicletă, o cască
specifică, mănuşi, cu sau fără degete, pantofi de sport cu talpa tare, bidon
de apă şi cauciucuri de rezervă (opţional).

89
 Foto 16. Mountain-bike, ascensiune (https://sportsregras.com/)

Dexteritatea în timpul deplasării şi anticiparea înlocuiesc adesea

forţa fizică şi măresc limitele eforturilor necesare ascensiunii. Spre
deosebire de ciclo-cross, echilibrul este mai important decât forţa şi de
asemenea, nu se penalizează punerea piciorului pe sol (Dienot, J,
Theiller, D., 1999).
Corpul trebuie folosit ca un absorbant al şocurilor, iar poziţia sa
trebuie să contrabalanseze tendinţele de înclinare sau ridicare ale
bicicletei, în funcţie de profilul pantei.
Mountain bike-ul, disciplină sportivă şi activitate turistică în
acelaşi timp, care în România se află încă la început, are o pondere foarte
mare în ţările europene cu zone de munte, ca şi în Statele Unite.
În Franţa, de exemplu, 28% din populaţie practică VTT (velo tout
terrain), adică 13,2 milioane de persoane, dintre care 40000 sunt
legitimaţi la Federaţia Franceză de Cicloturism (Bouchet, E., 2000). În
zona montană, VTT-ul este prezent în 99% din staţiuni, iar lungimea
circuitelor măsoară deja 10000 km.

90
 Această activitate sportivă şi de loisir este, după drumeţia
montană, activitatea de bază la munte în sezonul estival, cele două
activităţi întrepătrunzându-se astfel încât 74% dintre VTT-işti practică şi
drumeţia, iar 50% dintre turiştii pedeştri practică şi VTT-ul (Bouchet, E.,
2000).

Rafting

Acest termen, care în engleză se poate traduce „plută”, a apărut în

SUA, după anul 1950, fiind o extrapolare a plutelor pneumatice, de tip
militar (CEDAET, 1996). Aceste ambarcaţiuni, dirijate prin rame, permit
coborârea râurilor mari, cu un curent rapid, putând îmbarca între 5 şi 12
persoane (foto 17). După anul 1970 rafting-ul a apărut în Franţa, în
provincia Ardeche, dar începând cu anii ’80 cunoaşte succesul pe
cursurile de apă montane. În anul 1992 se estima la circa 300000 numărul
de practicanţi ai rafting-ului, cu o posibilitate de creştere, estimată de
specialişti la 500000 de practicanţi (CEDAET, 1996).
România are un bun potenţial pentru practicarea rafting-ului,
datorită existenţei unor ape repezi de munte, cu un debit bogat.
Din păcate, acesta nu este fructificat la un nivel superior, doar
unele râuri fiind coborâte cu ambarcaţiuni specifice acestui sport.
Amintim aici râul Bistriţa, în mod deosebit între Vatra Dornei şi Poiana
Teiului, râul Buzău în zona superioară, râul Arieş, între Câmpeni şi
Turda, râul Mureş, între Topliţa şi Deda, râul Jiu, în zona de defileu, râul
Nera, râul Someşul Mare, în zona montană.

91
 Foto 17. Rafting pe Buzău (https://romanianadventure.com/)

Aceste acţiuni sunt coordonate de instructori specializaţi, care

folosesc bărci omologate şi echipamente de protecţie speciale, căşti şi
mai ales veste de salvare.

Canyoning

Reprezintă o practică sportivă şi de loisir, pe care unii autori o

includ în cadrul sporturilor acvatice, în timp ce alţii o tratează separat.
Este o nouă disciplină, apărută în anii 1980, inventată se pare de un grup
de speologi francezi. La început era, din punct de vedere tehnic,
împărţită între escaladă şi speologie, constând în parcurgerea, coborârea
canioanelor, adică a cursurilor de apă de munte mărginite de pereţi
abrupţi (foto 18).

92
 Spre deosebire de speologie, unde coborârea în peşteră presupune
şi urcarea ulterioară la suprafaţă, parcurgerea unui canion se face într-un
singur sens, în aval.
Pentru a reuşi aceasta, sunt necesare anumite cunoştinţe de
escaladă, de rapel, precum şi un echipament minim necesar. Enumerăm
aici: costum de neopren, cască de protecţie, ham de căţărare, „8”-ul de
rapel, , o pereche de blocatoare, coardă.

Foto 18. Canyoning =coborâre de cascade şi praguri

(http://www.purple-rocket.com)

Canyoning-ul s-a constituit rapid în activitate autonomă, prin

înfiinţarea unor cluburi, a unor federaţii, precum şi prin acordarea de
către acestea a unor diplome de atestare.

93
 Această nouă disciplină, care adună senzaţiile proprii celor trei
elemente (apă, aer, pământ), cere asigurarea unei importanţe crescânde
măsurilor de siguranţă, astfel că din motive de securitate este justificată
restrângerea libertăţii de a improviza (Dienot, J., Theiller, D., 1999).
Este o activitate care se va dezvolta din ce în ce mai mult, pe
măsură ce accesul rutier în zonele de canioane se va ameliora.
Puţin cunoscută în ţara noastră, această activitate sportivă este
uneori confundată cu coborârea în rapel. Ea nu se poate reduce doar la
atât, fiind o coborâre a cursurilor de apă abrupte, folosind materiale
specifice, dintre care costumul de neopren are o mare importanţă.
Locurile unde se poate practica sunt mai puţin spectaculoase şi
implicit de mai mică amploare ca în alte ţări europene, dar ele există şi
sunt fructificate de pasionaţii canyoning-ului (de exemplu, canioanele din
zona carstică a Padişului, din munţii Apuseni).
În România nu există federaţie de specialitate şi după ştiinţa
noastră nici cluburi specializate de canyoning. Practicanţii acestei
activităţi fac parte din cluburi de escaladă sau nautice sau sunt
independenţi.

Turism ecvestru

Calul a fost vehiculul bun la toate pentru lumea satelor şi maşina

elementară a societăţii preindustriale. Puţin câte puţin tractorul şi
automobilul l-au redus la o folosire de paradă, de competiţie şi de
„loisir”. În lumea rurală, calul face parte din practica şi cultura satelor;
nimic nu opri întoarcerea sa ca element de dezvoltare economică şi de
noi activităţi sportiv-turistice.

94
 Astăzi, în ţările dezvoltate din vestul Europei, sunt cinci utilizări
principale ale calului în activităţi sportive şi anume :
 Cursele de cai;
 Sporturile ecvestre;
 Cluburile ecvestre şi poney-cluburile;
 Turismul ecvestru;
 Pentru vânătoare.
Turismul ecvestru este ansamblul de activităţi ecvestre de
agrement practicate de turişti . Aceste activităţi sunt diversificate după
modul în care calul este utilizat (ca purtător de atelaj sau călărit), şi după
caracteristicile sale: ieşiri de o zi – de exemplu sau itinerante (mai multe
zile).
Turismul ecvestru este un atu pentru zonele rurale. El participă la
reconstrucţia economică a acestui teritoriu, reînviind o veche practică pe
care a adaptat-o.
În România turismul ecvestru este prea puţin practicat, deşi calul
face parte integrantă din lumea satelor, mai ales în zona montană. Din
păcate el este folosit aproape exclusiv ca mijloc de tracţiune şi în
lucrările agricole sau silvice.
Există totuşi unele încercări ale unor centre de echitaţie (de
exemplu în Poiana Braşov), sau la unele herghelii (Lucina din Obcinile
Bucovinei, Sâmbăta din M. Făgăraş), de a prezenta turiştilor oferte de
plimbări călare prin zone pitoreşti, pe cai de rasă.
Opinia personală este că această formă de turism sportiv-recreativ
se pretează foarte bine spaţiului montan românesc, care păstrează încă o
mare doză de arhaism, mult apreciat de turiştii străini (un vehicul arhaic,

95
într-un spaţiu similar, reprezintă o tentaţie greu de refuzat de individul
erei industriale).

VI.2. Activităţi de turism sportiv de iarnă

Schi alpin (de pistă)

Reprezintă principala formă de turism sportiv montan în sezonul

hibernal din România. Atât turiştii români cât şi cei străini practică
această disciplină sportivă pe pârtiile amenajate din staţiunile montane
sau de lângă cabane şi hoteluri de altitudine, care oferă condiţii propice
schiului.
Aceste pârtii au o semnalizare corespunzătoare, sunt securizate şi
asistate de formaţii de salvatori montani.
Zonele amenajate sunt relativ restrânse ca suprafaţă, faţă de
potenţialul existent, situate în general la altitudini cuprinse între 1000-
1800 metri. Totuși, în ultimii 15 ani s-a observat o creștere a numărului
de pârtii și implicit a lungimii domeniului schiabil. Astfel, cele 16 judeţe
care au pe teritoriul lor zonă montană, dispuneau de aproximativ 380 ha
domeniu schiabil alpin, cu circa 80 pârtii de schi cu o lungime de peste
91000 metri (Glăvan, V., 2000). În momentul de față, după datele oferite
de Ministerul Turismului există 189 de pârtii omologate, cu o lungime
totală de 164 kilometri, ceea ce înseamnă că practic s-a dublat suprafața
schiabilă. Din păcate, pârtiile sunt scurte, doar 55 au o lungime de peste
un kilometru și doar 2 au peste trei kilometri.
Aceste zone se găsesc mai ales în masivele montane Postăvaru,
Bucegi, Baiului-Gârbova, având echiparea tehnică cea mai complexă,

96
concentrând aproximativ 80% din capacitatea de cazare şi aproape 90%
din totalul mijloacelor de transport pe cablu, la mijlocul anilor 1990
(Uscatu, T., Becea, L., Preda, L., 1997). După Glăvan, V., (2000), care
citează surse INCDT (1998), suprafaţa schiabilă din aceste masive este
de 235 ha, adică la nivelul anului 2000 reprezenta 62,9% din cea totală,
iar mijloacele de transport pe cablu reprezintă circa 50% din numărul
instalaţiilor din întreaga ţară.
În afara acestor zone, situate lângă staţiunile de sporturi de iarnă
Poiana Braşov, Sinaia, Predeal, Azuga, mai nou Buşteni, în România mai
există domenii schiabile amenajate în masivele muntoase Rodnei, Gutâi,
Călimani, Suhard, Harghitei, Cindrel, Parâng, Vâlcan, Muntele Mic,
Semenic, Bihor şi Muntele Mare şi mai nou Şureanu, Nemira, Latoriței şi
Rarău.
Remarcăm în aceste zone, dar şi în altele, dezvoltarea unor pârtii
amenajate noi, pe lângă cele deja existente şi afluenţa din ce în ce mai
mare de turişti amatori de schi. Consemnăm aici mini-staţiunile Harghita-
Băi şi Mădăraşi din munţii Harghitei, situate la o altitudine de 1350
metri, respectiv 1650 metri, Straja, din munţii Vâlcan, situată la o
altitudine de 1450 metri, cu partii spre cota 1700, Cavnic, Suior şi
Mogoşa din Maramureş, toate acestea cu un bogat şi prelungit strat de
zăpadă.
În ultimul deceniu au apărut domenii schiabile noi, cum ar fi
Șureanu, Vidra-Transalpina, Mărișel și s-au modernizat altele, sporindu-
și oferta turistică prin amenajarea de noi pârtii și dotarea lor cu instalații
moderne de transport pe cablu și de producere a zăpezii.

97
 Turiştii amatori de schi în România găsesc aici pârtii de toate
gradele de dificultate, pentru începători şi avansaţi, precum şi şcoli de
schi cu monitori calificaţi, de cele mai multe ori.
Un alt aspect mai puţin apreciat îl reprezintă instalaţiile vechi de
transport pe cablu, cu capacitate mică de transport și neconfortabile ceea
ce creează cozi agasante şi îndepărtează mai ales turiştii străini.
Modernizarea mijloacelor de transport pe cablu, precum şi
dotarea pârtiilor cu tunuri de zăpadă, maşini de bătut şi instalaţii de
nocturnă, reprezintă un deziderat de a cărui înfăptuire depinde evoluţia
acestui îndrăgit sport de sezon în ţara noastră.

Schi de tură (schi alpinism)

Conform declaraţiei din Tirol (2002), adepţii acestei forme clasice

de alpinism folosesc schiurile de tura sau telemark pentru a face drumeţii
in mediul hibernal, a urca vârfuri sau pentru a traversa regiuni întregi
(foto 19).

Foto 19. Schi de tură în echipă (https://freerider.ro/)

98
 Schiul de tură este o formă de ski ”off-piste” în care schiorul se
deplasează folosind schiurile atât în urcare cât și în coborâre, prin propria
sa forță. Este probabil sportul de iarnă cu cea mai mare creştere (ca
număr de participanți) în ultimii ani.
Schiul de tură necesită un echipament adecvat. Acesta este
compus din schiuri, legături, clăpari și piei de focă. Ascensiunea pe o
pantă înclinată necesită mobilitatea călcâiului și aderența schiului la
zăpadă.
În momentul de față, schiurile de tură folosesc ”piei de focă”
artificiale, care sunt practic fâșii de material textil ale cărui fibre au o
inserție oblică, care permit alunecarea unidirecțională (foto 20). Acestea
sunt puțin mai înguste decât schiurile, se aplică pe talpa acestora folosind
un sistem de prindere și un adeziv special pentru a nu permite alunecarea
spre înapoi. Pe partea care ia contact cu zăpada, peri sunt orientați
înclinat din faţă înspre spate pentru a asigura alunecarea doar către
înainte și aderenţa necesară mersului pe pantă (foto 21).

Foto 20. ”Piei de focă” actuale (https://www.himalaya.ro/)

99
 .
Foto 21. Structura unei piei sintetice (https://freerider.ro)
Schiul de tură presupune aşadar urcarea pantelor înzăpezite cu
schiurile în picioare, înaintarea pe locurile plate şi coborârea pantelor cu
grade diferite de dificultate, la alegerea turistului. Poate fi de asemenea şi
o înlănţuire de urcări şi coborâri, traversări de masive muntoase, etc.
Având drept criterii tipurile de schiuri și legături folosite, precum
și evoluția lor de-a lungul timpului, în schiul de tură putem delimita mai
multe clase: (http://skvsibiu.ro)
Schiul nordic – are ca specific libertatea relative a călcâielor,
neavând posibilitatea de comutare a legăturilor în urcare și coborâre. În
această clasă, funcție de echipament sunt trei tipuri de schi nordic:
tradițional, backcountry și telemark.
Schiul de tură alpin – are ca specific posibilitatea de blocare a
clăparului în legătură, în funcție de profilul și gradul pantei, fapt ce
asigură un suport ferm al piciorului în cazul coborârilor. Este clasa cu cea
mai mare popularitate.
Schi-alpinismul – are ca specific combinarea tehnicii schiului de
tură cu cea a alpinismului. În acest caz se folosesc atât echipamentul de
schi de tură cât și cel de alpinismului clasic (colțari, pioleți, corzi) -
pentru a escalada un vârf pe o anumită rută (tehnică).

100
 În afara ”pieilor de focă”, un alt element caracteristic acestei
activități sportive montane este reprezentat de legăturile specifice.
Caracteristica definitorie a tuturor legăturilor de tură este că
acestea trebuie să aibă două moduri de funcţionare și anume
(https://freerider.ro):
1. având călcâiul fixat pe schi, folosit la coborârea pantelor;
2. cu călcâiul liber, folosit la urcare sau mers pe plat.
O altă caracteristică este că cele mai multe tipuri de legături au un
sistem de înălţăre a călcâiului (pe 2-3 trepte), utilizat pentru obținerea
unei poziţii cât mai orizontale a tălpii clăparului în tipul urcării pantelor
abrupte.
Privind sistemul de funcţionare, legăturile de tură se clasifică în
două mari categorii (https://freerider.ro):
1. legăturile cu prindere clasică (foto 22)
Este un sistem mai vechi de legături şi până de curând cel mai
popular. Legătura se aseamănă ca sistem de prindere cu cea de la schiul
alpin, vârful clăparului se introduce în partea din faţă a legăturii, iar
călcâiul declanşează partea din spate, care îl fixează prin compresie.

Foto 22. Legătură cu prindere clasică (https://ski-outdoor.ro)

101
 Diferenţa vizibilă faţă de legăturile de schi alpin este că tot
sistemul este montat ori pe o placă, ori pe o tijă care se mișcă în jurul
unei articulații în faţă pentru a ușura mersul, dar care se blochează în
spate la coborâre (https://freerider.ro).
2. legăturile cu prindere în puncte (foto 23).
Și acestea se pot împărţi în trei mari categorii: cele clasice, cele
ultra-uşoare de competiţie şi cele complexe de freeride
(https://freerider.ro).

Foto 23. Legătură cu prindere în puncte și clăpar de tură

(https://freerider.ro)

Cele clasice sunt formate din două piese, o piesă pentru vârf şi
una pentru călcâi. Clăparul de tură este prins de aceste legături prin
intermediul unor pini care intră în nişte inserţii speciale aflate pe clăparul
specific.
Faţă de legăturile clasice au avantajul că părţile componente ale
legăturii rămân fixate pe schi, culisează doar clăparul! Așadar, greutatea

102
ridicată la fiecare pas este mai mică, dar se solicit o deschidere mai lungă
a pasului.
În încheierea scurtei descrieri a acestei activități foarte atractive
pentru sezonul hibernal, să menționăm faptul că munții dar și zonele
submontane ale României oferă numeroase locuri propice pentru
practicarea schiului de tură, în aproape toate masivele cu suprafeţe mari
descoperite. Această activitate se poate practica atât în zone amenajate,
dar mai ales în zone neamenajate, sălbatice, căutate mai ales de iubitorii
de liniște și solitudine. În cazul din urmă, trebuie acordată o atenţie
deosebită pericolului producerii de avalanşe, de epuizare, îngheț cât şi
problemelor de orientare.

Schi fond

Plimbările pe schiuri de fond sunt întâlnite mult mai rar în ţara

noastră, comparativ cu ţările europene cu masive montane, unde aşa-zisul
„spaţiu nordic”, ocupă un loc important în opţiunea turiştilor de munte.
Este cazul să diferenţiem aici plimbările pe schiurile uşoare de
fond, cu scop de relaxare şi odihnă activă, prin zone cu mici diferenţe de
nivel, de practicarea sportului de performanţă schi fond, care presupune
un efort crescut, de lungă durată, aerob, cu probe care pot ajunge la 50
km şi unde aproximativ 50% din durata timpului de concurs se parcurge
în urcuşuri de diferite lungimi şi înclinaţii (Pelin, F., 2001).
Deşi locurile în care se poate practica schi fond sunt destul de
numeroase în România, totuşi această activitate este practicată în scop
turistic în special în zonele cu tradiţie la această disciplină: Vatra Dornei,
Predeal, Miercurea-Ciuc, etc.

103
 Schi extrem

Este o activitate spectaculoasă, desfăşurată în special în zonele de

abrupt ale masivelor montane înalte (foto 24).
Echipamentul folosit este cel de schi alpin, la care se adaugă
casca de protecţie, iar schiurile sunt mai scurte.

Foto 24. Schi extrem (https://www.thetimes.co.uk)

Tehnica este diferită oarecum faţă de cea de la „alpin”, prin faptul

că înclinaţia foarte mare a pantelor implică de cele mai multe ori
desprinderi ale schiurilor de pe zăpadă, spre noua direcţie, ceea ce
francezii numesc „conversie dinamică”.
În România sunt destule asemenea locuri de schi extrem, în
masivele Rodnei, Călimani, Bucegi, Făgăraş, Parâng, Retezat, Piatra
Craiului şi nu numai. Numărul celor ce practică această activitate de

104
turism sportiv este redus, fiind vorba mai ales de alpinişti sau schiori
experimentaţi, aflaţi în căutare de noi senzaţii.

Drumeţii în „rachete”

Amploarea acestei activităţi se confirmă tot mai mult de la un an

la altul. Succesul său popular este determinat de interesul individului
pentru libertate vis-a-vis de un traseu acoperit de zăpadă. Plimbarea „în
rachete” reprezintă de asemenea o concurenţă directă pentru schiul de
fond în raportul agrement – facilitate, cost. Ea nu necesită anumite
aptitudini sau o tehnică particulară pentru înaintare şi, deci puţină
învăţare sau chiar deloc.

Foto 25. Ascensiune în „rachete”( https://www.forbes.com)

105
 Cu mare succes în ţările alpine, la noi această activitate este abia
la început. În special alpiniştii sunt cei care folosesc aceste „rachete”,
atunci când se găsesc în zone cu zăpadă mare, pentru uşurarea mersului.
De fapt, la noi în ţară vânătorii, pădurarii sau oamenii din satele
de munte foloseau „vârzobii” de lemn, pentru deplasare iarna în zăpada
mare, pentru a nu li se înfunda picioarele şi a economisi efort. Aceşti
„vârzobi” sunt precursorii actualelor „rachete”, care se numesc aşa
datorită asemănării lor iniţiale cu rachetele de tenis, cu o coadă foarte
scurtă însă. „Rachetele” moderne însă prezintă o formă modificată şi
permite ridicarea călcâiului.

Foto 26. „Rachete” tradiţionale şi moderne

(http://www.raquettesgv.com)

Plimbările în „rachete” sunt varianta de iarnă pentru drumeţiile

montane în masivele cu un bogat strat de zăpadă. Considerăm că în viitor
această activitate va lua o amploare asemănătoare cu drumeţiile de vară.

Alpinism clasic (de iarnă)

Conform declaraţiei din Tirol (2002), un alpinist din această

categorie va parcurge trasee de până la gradul 3 UIAA, va traversa
gheţari şi va urca vârfuri pe pante de până la 50 grade cu zăpadă şi

106
gheaţă. Obiectivele tipice ale acestei categorii de alpinism sunt traseele
normale spre vârfuri din zonele alpine de mare şi foarte mare altitudine.
Această activitate reprezintă principala ilustrare a alpinismului
tradiţional practicat în România. Este mai puţin accesibilă turiştilor
fiindcă implică un echipament adecvat şi materiale specifice precum şi
cunoştinţe temeinice de specialitate. Specificăm ca materiale absolut
necesare colţarii şi pioletul.
Pe lângă acestea este necesară o foarte bună pregătire fizică, o
sănătate de fier, calităţi psihice deosebite şi o mare rezistenţă la
temperaturi scăzute. Experienţa are un rol decisiv, mai ales în momentele
de risc, a cărui gestiune trebuie făcută cu maximum de responsabilitate.
Locurile prielnice alpinismului de iarnă în ţara noastră sunt cele
din zonele înalte de abrupt. Amintim aici munţii Făgăraş, Retezat, Piatra
Craiului, Parâng, Iezer, Bucegi, Ciucaş, Rodnei.
Este o activitate periculoasă, îndeosebi datorită posibilităţii
producerii de avalanşe, dar şi a posibilităţilor de rătăciri sau îngheţ.
De multe ori, alpinismul de iarnă se combină cu schiul extrem sau
schiul de tură, devenind o activitate atractivă pentru cei experimentaţi.

107
 Foto 27. Alpinism clasic (https://www.petzl.com/)

Escaladă în gheaţă

Este tot o activitate apropiată de alpinism. Căţărarea în gheaţă

cuprinde atât ascensiuni pe flancuri clasice de gheaţă cât şi ascensiuni
tehnice extrem de dificile. O formă de căţărare în gheaţă care a devenit
populară în ultima vreme presupune ascensiuni pe cascade îngheţate,
stalactite de gheaţă şi stâncă acoperită cu gheaţă. Traseele moderne mixte
de stâncă şi gheaţă implică uneori mişcări deosebit de dificile pe stâncă
utilizând colţari şi ustensile de gheaţă. Jocul se desfăşoară după regulile
căţărării libere. Traseele de gheaţă şi cele mixte pot cuprinde rute de o
lungime de coardă cât şi acţiuni îndrăzneţe în cele mai înalte zone care
pot dura câteva săptămâni (declaraţia din Tirol, 2002).
Echipamentul şi materialele specifice căţărării se regăsesc şi aici,
adăugând acum aşadar colţarii, pioletul şi ciocanul de gheaţă, necesare
pentru a stabili prize, precum şi pitoane de gheaţă, pentru asigurare.

108
 Deşi este practicată mai ales de căţărători şi alpinişti, sunt destui
tineri care încearcă să se iniţieze în „ABC”-ul acestui tip aparte de
escaladă.
Locurile propice acestei activităţi sunt suficiente, în locurile cu
căderi de apă având un debit corespunzător şi care pe timpul iernii pot
îngheţa, datorită temperaturii scăzute, aşadar în zonele montane peste o
anumită altitudine, sau în alte zone reci ale ţării.

Foto 28. Cățărare în perete de gheaţă (https://active-road.com)

109
110
CAPITOLUL VII. NOI PRACTICI SPORTIVE ÎN SPAŢIUL
MONTAN EUROPEAN

Aspiraţiile şi comportamentul vis-a-vis de timpul liber şi de

modul de utilizare a spaţiului în acest timp liber, s-au schimbat profund
în ultimii ani în ţările din vestul Europei.
Anii ’80 au fost marcaţi de un dublu fenomen: apariţia şi
dezvoltarea rapidă a unor noi practici sportive în natură şi conştientizarea
faptului că spaţiul natural este generator de noi emoţii şi totodată un
„bun” fragil. Astăzi, foarte multe persoane (în Franţa de exemplu peste
un milion) „invadează” natura cu practici sportive variate: VTT,
escaladă, sporturi de ape repezi, zbor liber, etc. Se pot număra peste 20
de activităţi cu caracter turistico-sportiv, desfăşurate în cadrul montan
(Dienot, J., Theiller, D., 1999).
Aceste practici sportive naturale s-au născut din dorinţa
oamenilor de a căuta şi găsi activităţi mai puţin banale decât activităţile
tradiţionale, de a le da o notă de spectaculozitate celor vechi, dar şi din
dorinţa practicării sportului de plăcere, în locul celui de efort.
Practicanţii fac din aceste activităţi de loisir şi mai ales din
turismul montan, un câmp de experimentare.
În momentul de faţă, muntele nu mai este un spaţiu privilegiat,
rezervat unei minorităţi. El devine un vast teren de joc, prin multitudinea
noilor activităţi.
Practicile sportive legate de natură şi munte se sprijină pe o
puternică şi lungă tradiţie pentru activităţile fizice în plină natură. În timp
ce practicile sportive vechi (turism pedestru, caiac-canoe,etc) tind să
evolueze, apar şi se dezvoltă practici mult mai recente cum ar fi rafting-

111
ul, VTT-ul, parapanta, snowboard-ul etc. Unul din punctele comune ale
noilor practici sportive este acela că majoritatea sunt sporturi în plină
natură, individuale, implică riscuri mai mult sau mai puţin importante cu
un grad mai mic sau mai mare de aventură.
Cultul efortului a lăsat loc cultului plăcerii. Ceea ce caută mai
întâi majoritatea acestor practicanţi este „inconciliabilul” şi anume:
„frisonul fără risc, schimbarea obişnuinţelor, aventura în paturi
confortabile şi mâncare abundentă, dacă ar fi posibil” (Dienot, J.,
Theiller, D., 1999).
În cele ce urmează, încercăm o prezentare generală a celor mai
populare dintre activităţile sportive montane din noul val (Drăgoi, C-C,
2006).

VII.1. Via Ferrata

Via ferrata (foto 29) este un termen italian care defineşte un

traseu sportiv ce permite trecerea pereţilor stâncoşi de o anumită lărgime,
graţie unor amenajări speciale şi folosind materiale tehnice specifice. Nu
includem aici pasajele simple echipate cu cabluri sau scări, unde trecerea
se face rapid în cadrul drumeţiilor pe trasee destul de uşoare. Este vorba
de un traseu echipat cu diverse mijloace artificiale fixe (trepte, agăţători,
scări metalice, etc.), vizând uşurarea înaintării (uneori unicul mijloc de
trecere), completat de cabluri de oţel, care permit „ferratistului” să se
asigure pe tot parcursul traseului.
Construcţia instalaţiilor fixe specifice pentru via ferrata necesită
intervenţia specialiştilor, a profesioniştilor, la fel ca la echiparea unui
perete de escaladă artificială. Acestea trebuie să corespundă

112
reglementărilor tehnice în vigoare, reprezentând o investiţie financiară de
viitor.
Acest sport este situat la graniţa dintre escaladă şi drumeţie
montană, unde se descoperă verticalitatea, putând duce, urmând o linie
ascendentă, la practicarea alpinismului clasic sau a escaladei.
Practicarea acestei ramuri a alpinismului a devenit repede
populară de o parte şi de alta a munţilor Alpi, unde au şi apărut publicaţii
de specialitate care se adresează unui larg public.
Via ferrata însumează treceri pe poduri suspendate, escaladă şi
coborâre, rapeluri de toate genurile, traversări ameţitoare pe margini
înguste, mers în echilibru pe bârne aeriene înguste, căţărare pe plafoane
cu ajutorul scărilor şi a punctelor de ancorare, etc. Toţi amatorii de
înălţimi, începători sau specialişti, vor putea descoperi plăcerile evoluţiei
aeriene cu o relativă uşurinţă.

Foto 29. Via ferrata, aventură pentru toate vârstele

(https://www.proalpin.ro)

113
 În ceea ce priveşte tehnica de asigurare, ea este extrem de simplă.
„Ferratistul” este echipat cu un ham de escaladă, cu o lonjă dublă din
coardă dinamică de 9 mm diametru şi lungime de un metru pentru fiecare
fir, două carabiniere cu ţeavă scurtă, automate, având o deschidere de cel
puţin 21 mm şi o cască cu curea (jugulară). Un atenuator de şoc este
binevenit.
Individul înaintează asigurându-se pe treptele unei scări mobile,
prin intermediul lonjei echipate cu carabinieră. Când întâlneşte un punct
de sprijin, el se asigură cu cea de-a doua lonjă prevăzută cu carabinieră
pe secţiunea următoare, înainte de a se desprinde de pe prima, , astfel
încât el să fie în permanenţă asigurat.

VII.2. Tiroliană

Tiroliana, cunoscută și sub denumirile de ”tyrolean traverse”,

”tirolesa” sau aerial ”ropeslide”, este o tehnică de traversare folosită în
alpinism, care constă în traversarea cu ajutorul unor cabluri sau corzi a
unor văi, zone de abrupt, chei, ape, etc.
Această tehnică este folosită nu doar pentru a transporta persoane,
ci și pentru materiale și animale. Denumirea provine probabil de la Alpii
Tirolezi, unde alpiniștii foloseau acest sistem de traversare la sfârșitul
secolului XIX și începutul secolului XX (Bâca, I., Ștefănescu, H., 2014).
Practic, tiroliana reprezintă un sistem de cabluri din oțel sau de
corzi statice, ancorate de stânci, copaci sau stâlpi de o parte și de alta a
abrupturilor unor văi. Glisarea se face cu ajutorul unei carabiniere (pe
coardă), a unor scripeți (pe coardă, pe cablu) sau a unor dispozitive cu
scripeți și mânere (pe coardă).

114
 Foto 30. Tiroliana de la Palma, jud. Suceava
(https://www.punctul.ro)
Sistemul de glisare poate fi amenajt în mai multe variante: cu o
singură coardă sau cablu; cu două corzi sau cabluri dispuse unul sub altul
la o anumită distanță, etc. Pentru traversare, este necesar următorul
echipament: un ham; o buclă sau lonjă cu rol de disipator de energie; o
buclă din chingă sau coardă pentru legarea de ham; buclă de contra-
asigurare; carabiniere auto-blocante și cu filet; cască de protecție, mănuși
(Bâca, I., Ștefănescu, H., 2014).
Tehnica de traversare prezintă mai multe variante, în funcție de
dotarea tehnică a sistemului:
 Alpinistul, echipat cu ham își prinde bucla atașată de
acesta de coardă sau cablu prin intermediul carabinierei;
 Alpinistul, echipat cu ham își prinde bucla de dispozitivul
de alunecare (cu scripeți), după care se asigură prinzându-
și altă buclă cu carabiniera de coardă sau cablu, în spatele
scripeților;

115
  Alpinistul echipat cu ham își prinde bucla cu carabiniera
de dispozitivul prevăzut cu mânere și scripeți, apoi se
asigură cu altă buclă pe care o prinde cu carabiniera de
scripete;
După ce s-a realizat această procedură, urmează lansarea în
traversare. În varianta ”rigging” se stă în poziție verticală, cu picioarele
îndreptate în față sau cu genunchi ușor ridicați, cu o mână pe buclă și
cealalată mână fixată pe coardă în spatele carabinierei sau scripetelui,
pentru echilibrare. În varianta ”spartană”, folosită în cazul în care panta
este mică și nu se alunecă până la punctul terminus sau atunci când
traversarea este în pantă, alpinistul se prinde cu picioarele de coardă sau
cablu și înaintează prin forța brațelor (Bâca, I., Ștefănescu, H., 2014).
Pe parcursul traversării, se vor purta mănuși pentru a
preîntâmpina unele neajunsuri legate de fricțiunea cu coarda sau cablul
de oțel (rănirea palmelor).
Folosită ca agrement, tiroliana se poate instala între două puncte
naturale având o diferență de nivel corespunzătoare pentru a obține o
viteză de deplasare optimă sau între două platforme construite special (de
plecare și de sosire). Panta între cele două puncte trebuie sa fie de minim
7- 8%, forța de întindere a cablului trebuie să fie de minim 500 kg, iar
viteza de coborare a utilizatorului nu trebuie sa fie mai mare de 7 m/s
(Bâca, I., Ștefănescu, H., 2014).

VII.3. Sporturile în ape repezi

Sunt cuprinse aici caiac-canoe, rafting, înot în ape curgătoare,

„hot-dog” (un fel de canoe gonflabil cu două locuri), iar unii autori includ

116
şi canyoning-ul, tratat de noi mai înainte. Aceste sporturi atrag din ce în
ce mai mult, prin aventura, acţiunea şi emoţia pe care le oferă.
Cele mai vechi şi cele mai cunoscute în ţările din zona munţilor
Alpi, sunt caiacul şi canoea. Ele s-au dezvoltat în zona montană
începând cu anii ’70. Materialele noi de construcţie, cum ar fi polietilena,
au permis apariţia unor construcţii solide şi fiabile, care „acoperă”
greşelile debutanţilor şi oferă specialiştilor mijloacele pentru a se lansa în
coborâri pe care nici nu ar fi putut să şi le închipuie. Timpul necesar
învăţării tehnicii este destul de redus. Caiacul şi canoea a profitat de
relansarea sporturilor de „apă curgătoare”, datorită invenţiei vehiculelor
noi, cu un puternic impact spectacular. În Franţa, de exemplu, erau în
anul 1994, 25000 de practicanţi asidui, 1000000 de practicanţi
ocazionali şi 800000 de practicanţi potenţiali (Dienot, J., Theiller, D.,
1999).
Rafting-ul, despre care am vorbit într-un capitol precedent, constă
în coborârea unor cursuri de apă destul de mari, folosind ambarcaţiuni
conduse cu ajutorul ramelor. În zona montană din ţările Europei de vest
şi centrale, începând cu anii ’80 această disciplină se dezvoltă
semnificativ.
Hot-dog-ul este derivat din rafting şi reprezintă o ambarcaţiune
concepută pentru 1-2 persoane, fiind mai exigent din punct de vedere
tehnic decât rafting-ul (foto 31).

117
 Foto 31. Coborâre cu hot-dog (https://an-rafting.com)

Înotul în ape repezi, se practică cu ajutorul unui flotor individual,

numit „hydrospeed” (foto 32). Acest sport, apărut în anul 1980,
generează nişte senzaţii deosebite prin imersia în apă. Înotătorul protejat
de flotorul său este echipat cu un combinezon şi se propulsează cu
ajutorul unor „labe”.

Foto 32. Hydrospeed (https://www.trekhunt.com)

118
 În momentul de faţă, aceste discipline nu se mai pot asocia, ca la
începutul anilor 1980, ca sporturi extreme rezervate câtorva îndrăzneţi.
Aceste sporturi de aventură-loisir sunt astăzi, sub anumite condiţii, la
îndemâna tuturor.
În anul 1993 erau 585 de stabilimente prestatoare de servicii în
domeniul sporturilor de ape repezi de loisir. Aici nu au fost incluse
cluburile federale şi asociaţiile de practicare regulată a sporturilor cu
regim competiţional (Dienot, J., Theiller, D., 1999).
Aceeaşi autori specifică faptul că practicarea sporturilor în ape
repezi se repartiza astfel procentual: Caiac-canoe reprezintă 64% din
activitate, rafting-ul 29,5%, iar înotul în ape repezi 6%.
Monitorii care prestau servicii, erau la început solicitaţi de
aventurieri în căutare de senzaţii tari. Ei s-au adaptat mai târziu cererilor
unui public din ce în ce mai larg: tineri sau mai vârstnici, sportivi sau nu,
ale căror motivaţii şi cerinţe sunt diferite de cele ale „deschizătorilor de
drumuri”.
Aventura, emoţiile şi acţiunea sunt principalele motivaţii ale
practicanţilor de rafting (pentru 36% dintre ei), ale înotătorilor în ape
repezi (37%), în timp ce amatorii de caiac-canoe se arată interesaţi mai
ales de descoperirea naturii (Dienot, J., Theiller, D., 1999, citând un
studiu guvernamental francez).

VII.4. Snowboard

Sport inventat în anii 1970 pe coasta de vest a SUA, a ajuns în

Europa pe la mijlocul anilor 1980, datorită pasiunii unor deschizători de

119
drumuri, reprezentând o alternativă la alunecarea pe schiuri. Mono-
schiul, mai apoi snowboard-ul au cucerit puţin câte puţin tineretul,
aceştia considerându-l mai atractiv decât schiul, devenit pentru ei „de
modă veche”.
Numărul de practicanţi variază de la o ţară la alta, în Franţa de
exemplu, în anul 1996 erau 450-600000, număr care reprezenta o optime
din numărul de schiori la acea dată. Dintre aceştia 20% erau practicanţi
asidui, iar 80% ocazionali (Dienot, J., Theiller, D., 1999).
Aceşti snowboarderi, în general tineri cu o îmbrăcăminte şi o
înfăţişare voit rebelă, au adus în atenţia publicului o disciplină care apoi a
devenit din ce în ce mai serioasă, chiar sport olimpic din 1998, la
Olimpiada de la Nagano. Fără îndoială că în momentul de faţă
snowboard-ul este un fenomen social cu importante implicaţii
economice.
În cele mai multe staţiuni de iarnă din Europa sunt amenajate aşa-
zisele „snowpark-uri”, spaţii rezervate doritorilor de senzaţii tari,
cuprinzând piste special amenajate pentru cei care practică „freestyle”,
dar şi schi acrobatic.
În acest mod se reglează, spre satisfacţia tuturor, riscurile de
neînţelegeri şi chiar de coliziuni între cele două populaţii de utilizatori ai
spaţiului staţiunilor montane: schiori şi snowboaderi.
Bouchet, E. (2000), afirmă că snowboarderii au re-inventat schiul
original, prin redescoperirea practicilor de schi din anii 1960. Autorul
susţine că redescoperirea salturilor şi a senzaţiilor de ameţeală şi anti-
gravitaţie se face astăzi în aşa-numitul „freestyle”. În acelaşi timp se
reînvie gustul pentru evadare, plăcerea jocului pe un teren neamenajat,

120
improvizaţia permanentă a traiectoriilor, ceea ce acum poartă numele de
„freeride”.
 Freestyle
Această practică a fost mult timp combătută de profesioniştii
muntelui, care stricau terenul de joc al tinerilor „freestyleri”. Cu toate
acestea, salturile reprezentau principala motivaţie a acestora. Cu timpul,
monitorii de schi şi antrenorii de cluburi sportive au înţeles că nu era o
problemă dacă tinerii amatori de salturi aveau spaţiul lor undeva unde nu
deranjau, spre exemplu în faţa unui hotel sau restaurant alpin.

Astăzi, această activitate cunoaşte o dezvoltare cu adevărat

spectaculară, având în centrul ei latura acrobatică. Freestylerii folosesc
pentru săriturile lor diferite forme de teren construite, care poartă tot felul
de denumiri: cocoaşe, cornişe, „half-pipe” etc.
Cele mai multe spaţii create sunt în momentul de faţă adaptate
practicanţilor cei mai fervenţi. Pentru viitor se are în vedere declinarea
lor şi către populaţia mai puţin specializată, îndeosebi către copiii pentru
care saltul reprezintă o atracţie principală.
 Freeride
Este o practică ce ocupă un loc important în alegerea celor
pasionaţi de snowboard. Pentru ei, este o încântare să aluneci pe un teren
cu zăpadă proaspătă, nebătută, cu variaţii mari ale profilului terenului,
improvizând şi schimbând ritmul ocolirilor. Alunecarea se face de cele
mai multe ori în viteză mare, pe spaţii largi sau dimpotrivă pe culoare sau
vâlcele înguste sau chiar prin pădure.

În momentul de faţă, în staţiunile europene din zona munţilor Alpi,

se întâlnesc două domenii care coabitează: pistele amenajate şi zonele din
afara pistelor. Una este uşoară, adaptată unui mai mare număr de oameni,
121
identificabile uşor şi perfect securizate, dar fără prea multe provocări şi
alta, lipsită de orice amenajări, riscantă, dificilă de parcurs din punct de
vedere tehnic, dar cu toate acestea exercitând o atracţie permanentă
asupra majorităţii practicanţilor. Între cele două domenii nu există unul
intermediar, oamenii trebuind să aleagă între securitatea plictisitoare şi
plăcerea riscantă (Bouchet, E., 2000). Autorul consideră că este necesară
crearea încă a unui spaţiu, care să prezinte variaţii de teren, cu gropi,
domuri, canioane, şi zăpadă „pulver”, atunci când condiţiile meteo
permit, ca un intermediar între cele două mai sus amintite.

VII.5. Kitesurf

Este un concept care cuprinde în înţelesul său mai multe

discipline înfrăţite care utilizează pentru alunecarea pe diferite suprafeţe
(apă, zăpadă, gheaţă, iarbă, asfalt) o aripă de zbor tip parapantă.
Vorbind de kitesurf pe zăpadă, acesta se traduce mai concret prin
termenii de „snowKite” şi „paraski” sau în literatura francofonă „ski cerf-
volant” , adică în traducere liberă „schi zmeu” (foto 33).
Acesta este un nou sport de alunecare pe zăpadă, apărut după anul
1991, aerotractat, fiind o activitate în aer liber importantă în ţările din
„grupul alpin”.
Pe scurt, este vorba de folosirea unei perechi de schiuri sau a unei
plăci de snowboard , dar şi a unei aripe volante purtate de vânt şi mânuită
de practicant, pentru alunecare pe plat, pentru urcare pe pante, dar şi
pentru efectuarea de salturi acrobatice.

122
 Practicanţii acestui sport trăiesc plăcerea navigării, utilizând
puterea vântului, traversând terenuri cu profiluri şi zăpezi diferite, dar şi
lacuri îngheţate.
Echipamentul, pe lângă aripa de tracţiune (împreună cu suspantele
şi bara de direcţie) şi elementul de alunecare (schiurile sau placa),
amintite anterior, mai cuprinde un ham specific dotat cu o carabinieră de
urgenţă, care permite eliberarea instantanee în caz de necesitate. Pentru o
mai bună securitate se foloseşte şi o cască.
Este necesară învăţarea câtorva reguli de bază, înainte de lansarea
în teren, familiarizarea cu kitesurful, pentru că acesta poate deveni
periculos atunci când nu se ştie a se struni puterea vântului. Mai puţin de
o oră este necesar pentru a deprinde regulile de bază. Este suficient a
întoarce bara în direcţia aleasă pentru a te deplasa. Odată învăţat însă, el
poate deveni un mijloc excelent de creştere a autonomiei snowboarder-
ului sau schiorului.
Pentru amatorii de freestyle se consideră că singura limită este
cerul. Astfel, sute de figuri pot fi făcute utilizând tracţiunea ascensională
a aripei, schiurile sau snowboard-ul, corpul şi imaginaţia fiecăruia.

123
 Foto 33. Kitesurf (paraski, snowkite, ski cerf-volant) în Canada
(https://www.aventurequebec.ca)

VII.6. Snowfunboarding

Este una dintre cele mai noi practici sportive din Europa de vest şi
America de nord, care câştigă rapid teren şi în alte ţări cu spaţii largi,
înzăpezite, cum ar fi Finlanda, Suedia, Norvegia, Rusia. Este invenţia
familiei Lecomte, acum circa 10 ani, în munţii Vosgi din Franţa.
Încercând o descriere simplă, este un fel de amestec între
windsurfing şi snowboard. Dacă aripa este standard, cam la fel cu cea de
la windsurfing, planşa este oarecum diferită. Ea este compusă din două
schiuri largi, lungi şi înclinate, ceea ce oferă o mai bună manevrabilitate
şi direcţie, acoperite de o platformă pe care se găsesc legăturile. Acestea
sunt reglabile la tipul de încălţăminte şi au trei poziţii pentru picioare
(foto 34).
124
 Contrar a ceea ce s-ar putea crede, acesta nu este un sport de
coborâre. El se practică pe teren plat, pe platouri înzăpezite, lacuri
îngheţate, etc. Se poate practica la toate nivelurile pentru că este un
mijloc stabil, deci accesibil şi începătorilor.
Progresul, ca şi primele senzaţii vin rapid. Navigarea creează o
bună senzaţie de alunecare, fiind necesar doar puţin vânt pentru lansare.
Acest vehicul urcă rapid în viteză, nefiind greu să atingă 60 km/oră pe
zăpadă şi 120 km/oră pe gheaţă neacoperită. Cei mai experimentaţi şi
înzestraţi dintre practicanţi, pot apoi să încerce realizarea unor anumite
figuri.

Foto 34. Snowfunboard (https://www.ffcv.org/)

125
126
BIBLIOGRAFIE
BATICU, N., (1981) Amintirile unui alpinist. Bucureşti, Editura Sport–
Turism;
BÂCA, I., ȘTEFĂNESCU, H., (2014) Turism și agrement sportiv.
Editura Napoca Star, Cluj-Napoca;
COSMESCU, I., (1998) Turismul – fenomen complex contemporan.
Bucureşti, Editura Economică;
DIENOT, J., THEILLER, D., (1999) Les nouveaux loisir en montagne
„Les aventuriers du quotidien”, Maison des sciences de L’ Homme
d’ Aquitaine imprimerie „Laplante”;
DRĂGOI, C-C., (1998) Turismul montan – mijloc eficient de
recreere şi odihnă activă, în volumul Sesiunii anuale de comunicări
ştiinţifice „Actualităţi şi perspective în educaţie fizică, sport şi
kinetoterapie, ANEFS, Bucureşti;
DRĂGOI, C-C., (2006) Turism şi activităţi sportive în spaţiul
montan. Bacău, Editura Edusoft;
DRĂGOI, C-C., (2010) Turism. Bacău, Editura Alma Mater;
ELZIERE, C.,(1997) La randonnée en montagne. Paris, Editions de
Seuil;
FRAZZEI, F., (1998) Pledoarie pentru munte. Bucureşti, Editura
Medicală;
GLĂVAN,V.,(2000) Turismul în România. Bucureşti, Editura
Economică;
JANIN, C., (1997) Guide de la randonnée en montagne. Paris,
Editions Edictis KARGEL, W., (1981) Alpinism. Bucureşti, Editura
Sport – Turism;

127
LE BRUN, D., (2000) Randonnée et Treking. Paris, Editions
Solar;
MAFTEI, I., (2003) A B –ul turismului montan. Iaşi, Editura Polirom;
MITRUŢ, D., (2004) Meteorologie aplicată. Bacău, Editura Media;
MUNTER, W., (1992) Le risque d’avalanches: nouveau guide
pratique. Berna, Club Alpin Suisse;
PERCEK, A., (1987) Terapeutica naturistă. Bucureşti, Editura Ceres;
POVARĂ, I., GORAN, C., GUTT, F. W., (1990) Speologie. Bucureşti,
Editura Sport – Turism;
PREDA, I., (1990) Muntele–frumuseţe şi educaţie. Bucureşti, Editura
pentru Turism;
SUMAN, GH., (1990) Muntele – Spaţiu de viaţă şi luptă. Bucureşti,
Editura Militară;
TERRAY, L., (1961) Les Conquerants de l’inutile. Paris, Editions
Gallimard;
USCATU, T., BECEA, L., PREDA, L., (1997) Orientare, Sport,
Turism – în Carpaţii României. Bucureşti, Editura Doris;
*** Tourisme et loisir sportifs – Le guide de gestion pratique (1997). La
Colade Aix, Edisud;
SURSE ONLINE:
https://www.attasport.eu/;
http://www.xtrem.ro;
http://pro.wanadoo.fr;
http://www.raftingaventure.com;
http://www.vaud-raquettes.ch;
http://crocogrimpe.fr;
http://www.ffme.fr;

128
http://www.nautikaventure.com;
http://snowfunboard.fr;
http://www.paraskiflex.homestead.com;
http://www.zoo.ro;
http://www.pc.gc.ca;
http://www.worldstravelblog.blogspot.com;
http://www.posturi.wordpress.com;
http://www.dianthus2rt.wordpress.com;
http://www.traseeromania.ro;
https://www.travelguideromania.com;
http://www.flyeo.com;
https://sportsregras.com;
https://romanianadventure.com;
http://www.purple-rocket.com;
https://freerider.ro/;
https://www.thetimes.co.uk;
https://www.petzl.com;
https://www.proalpin.ro;
https://an-rafting.com;
https://www.trekhunt.com;
https://www.aventurequebec.ca;
https://www.ffcv.org;
https://www.himalaya.ro/;
https://ski-outdoor.ro;
https://www.punctul.ro;
https://www.sport-passion.fr/;
https://www.heraldextra.com;

129
 https://www.ro.wikipedia.org;
https://outdoors.stackexchange.com;
https://www.cpnt.ro/manual-de-alpinism-si-escalada.

130

View publication stats