Curs Geogr Turismului I PDF 2017

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE GEOGRAFIE
AUREL GHEORGHILAŞ
GEOGRAFIA TURISMULUI
CUPRINS
INTRODUCERE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4
Modulul 1. ASPECTE GENERALE, CONŢINUT, TERMINOLOGIE
Unitatea de învăţare 1.1.

Geografia turismului – obiect interdisciplinar de studiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6
Concepte şi definiri în Geografia turismului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8
Organizaţii internaţionale cu responsabilităţi în domeniul turismului . . . . . . . . 14
Recapitulare
Exerciţii de verificare / Surse de documentare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17
Modulul 2. FONDUL TURISTIC

Fondul turistic natural . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19
2.1.1. Fondul morfoturistic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19
2.1.2. Fondul climato-turistic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22
2.1.3. Fondul turistic hidrogeografic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23
2.1.4. Fondul turistic biogeografic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25
Fondul turistic antropic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26
2.2.1. Obiective turistice cu funcţie culturală propriu-zisă . . . . . . . . . . . . . . 26
2.2.2. Obiectivele turistice de factură religioasă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30
2.2.3. Obiectivele istorice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34
2.2.4. Obiective economice cu funcţie turistică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 36
2.2.5. Manifestările culturale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 36
Recapitulare
Modulul 3. EVOLUŢIA FENOMENULUI TURISTIC

Scurt istoric al apariţiei şi evoluţiei călătoriilor cu scop recreativ . . . . . . . . . . . 39
3.1.1. Perioada antică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 39
3.1.2. Perioada evului mediu până în secolul al XVII-lea . . . . . . . . . . . . . . . 42
3.1.3. Perioada engleză – secolele XVII-XVIII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44
3.1.4. Perioada modernă – secolul XIX - începutul secolului XX . . . . . . . . . 45
2
Dimensiunea fenomenului turistic în perioada contemporană . . . . . . . . . . . . . . 47
3.2.1. Consolidarea turismului ca fenomen de masă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 47
3.2.2. Dimensiunea actuală a circulaţiei turistice internaţionale . . . . . . . . . . 50
3.2.3. Turismul şi dezvoltarea durabilă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 56
Tipuri şi forme de turism . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60
3.3.1. Criterii de clasificare şi particularităţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60
3.3.2. Noi tipuri şi forme de turism . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69
Recapitulare
Modulul 4. MODELE ŞI STRATEGII DE

VALORIFICARE TURISTICĂ

Organizarea şi valorificarea turistică a zonelor de litoral . . . . . . . . . . . . . . . . . . 79
4.1.1. Criterii privind amenajarea turistică a litoralului . . . . . . . . . . . . . . . . . 79
4.1.2. Studiu de caz – Litoralul mediteranean . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 80
Organizarea şi valorificarea turistică a zonelor montane . . . . . . . . . . . . . . . . . . 87
4.2.1. Echiparea turistică a spaţiului montan alpin. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 87
4.2.2. Studiu de caz – Munţii Alpi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 88
Recapitulare
BIBLIOGRAFIE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 99
3
INTRODUCERE
Începând cu a doua jumătate a secolului XX, turismul a devenit una dintre cele mai
complexe ramuri economice din lume, în derularea sa fiind implicată întreaga societate. În
acelaşi timp, turismul reflectă întreaga societate şi poate fi considerat un adevărat barometru
al acesteia. Turismul valorifică superior potenţialul natural şi antropic al unei ţări,
îmbogăţindu-le continuu, satisfăcând multiple motivaţii umane. Are un efect multiplicator,
introducând în circuitul economic laturi inedite cum sunt: peisajul (pentru „consumarea”
căruia este necesară deplasarea la faţa locului), ospitalitatea, solicitudinea şi informaţia
(geografică, cultural-istorică, gastronomică, artistică etc).
Ca domeniu relativ nou de cercetare, turismul prezintă o complexitate în continuă

creştere, în plan economic sintetizând rezultatele unui mare număr de activităţi, iar în plan
psiho-social constituindu-se ca modalitate superioară de organizare a timpului liber. Terapia
turistică, după cum afirmă Toffler, mişcarea ca valoare pozitivă în sine, transformă turismul
din „produs” în „proces” şi acesta devine cea mai tulburătoare universitate a
contemporaneităţii, a spiritului ecologic, de respect şi protecţie a naturii care poate asigura
echilibrul în cele cinci raporturi fundamentale: om-om, om-societate, om-natură, om-univers,
om-sine.
Cercetarea fenomenului turistic a captat atenţia unui volum impresionant de instituţii şi

specialişti din cele mai diferite domenii (geografi, economişti, psihologi, arhitecţi, istorici
etc). Geografii, având la bază o disciplină cu un caracter extrem de dinamic şi complex, în
speţă Geografia, au fost cei care au reuşit să analizeze fenomenul turistic prin prisma
complexităţii potenţialului turistic şi a fenomenelor social-economice condiţionate de
valorificarea acestuia. S-a născut astfel un obiect indispensabil în facultăţile de profil –
Geografia Turismului - disciplină integratoare ce consolidează relaţii cu principalele ştiinţe
geografice: Geografia Fizică prin intermediul potenţialului natural de atractivitate şi
Geografia Umană, turismul fiind o activitate specific umană.
Subiectele propuse în prezenta lucrare mobilizează studenţii în jurul unor probleme de

real interes care configurează varietatea spaţiului turistic mondial. Sunt abordate atât
probleme teoretice cât şi aspecte specifice pentru diferite regiuni ale Terrei din punct de
vedere turistic. Astfel, considerăm că lucrarea reprezintă un util instrument de lucru, dedicat
atât studenţilor ce frecventează orele de curs şi seminar la disciplina Geografia Turismului,
cât şi altor categorii de cercetători, doctoranzi, cadre didactice etc.
4
Modulul 1 ASPECTE GENERALE
CONŢINUT
TERMINOLOGIE

Geografia turismului – obiect interdisciplinar de studiu
Concepte şi definiri în Geografia turismului
Conţinut Organizaţii internaţionale cu responsabilităţi în
domeniul turismului
Recapitulare
Exerciţii de verificare / Surse de documentare
Însuşirea definiţiei şi al obiectului de studiu al Geografiei

Turismului
Înţelegerea caracterului interdisciplinar al Geografiei
Turismului şi a legăturilor pe care această disciplină le are cu
celelalte ramuri ale geografiei
Cunoaşterea conceptelor de bază utilizate în
Obiective Geografia Turismului
Cunoaşterea principalelor organizaţii internaţionale cu
responsabilităţi în domeniul turismului
turism / turist / spaţiu turistic / circulaţie turistică

geografia turismului / interdisciplinaritate
organizaţii turistice / OMT
Cuvinte cheie
5
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1.1.
GEOGRAFIA TURISMULUI – OBIECT INTERDISCIPLINAR DE STUDIU
Obiectul de studiu al geografiei turismului este reprezentat de fenomenul turistic cu

toată complexitatea sa, respectiv deplasarea persoanelor către obiectivele cu funcţie atractivă,
din zona emitentă către zona receptoare, acolo unde are loc consumul produsului turistic şi
valorificarea elementelor de infrastructură.
Fenomenul turistic este condiţionat de trei mari categorii de premise care influenţează
circulaţia turistică:
a) fondul turistic – format din totalitatea factorilor de atracţie dintr-un teritoriu,
respectiv: obiective ale fondului turistic natural care aparţin reliefului, climei, apelor,
învelişului biogeografic şi obiective ale fondului turistic antropic, care pot fi cultural –
istorice, obiective economice, vestigii arheologice, monumente istorice sau arhitectonice,
colecţii de artă, colecţii ştiinţifice, valori etnografice şi folclorice, obiective ştiinţifice şi
religioase etc.
b) factorul uman – care îşi exprimă cerinţa pentru o formă de turism în funcţie de
nevoile socio-culturale şi posibilităţile materiale individuale. De exemplu, populaţia urbană îşi
manifestă nevoia de echilibru, de refacere fizică şi nervoasă la care se asociază nevoia de
divertisment şi de lărgire a orizontului spiritual. Toate aceste nevoi sunt rodul modului de
viaţă urban în care ritmurile cotidiene au creat o nouă psihologie şi noi necesităţi de
valorificare a timpului liber.
c) baza tehnico - materială – care vine în întâmpinarea doleanţelor turistice, atât ale
rezidenţilor cât şi ale non-rezidenţilor – reprezintă totalitatea amenajărilor realizate, aici fiind
incluse dotările şi serviciile turistice pentru cazare, alimentaţie publică, sport, distracţie,
recreere, dotările comerciale şi alte servicii publice, precum şi transporturile ce fac legătura
între zona rezidenţială şi zona de agrement. Prin acest ansamblul de amenajări este valorificat,
la parametrii optimi, fondul turistic natural şi antropic.
Ca efect al tendinţei generale de evoluţie a societăţii omeneşti, fenomenul turistic a
intrat într-o fază accelerată de creştere, producând o interacţiune complexă, specifică, la
nivelul mediului geografic. În acest context, geografia turismului trebuie să beneficieze de o
informaţie conformă cu stadiul atins de fenomenul turistic, precum şi cu tendinţa sa de
evoluţie, fapt pentru care subliniem legăturile acestei discipline cu celelalte ramuri ale
geografiei.
De altfel, geografia turismului are un caracter puternic integrator, fiind considerată pe
bună dreptate o disciplină de sinteză geografică. Acest lucru este subliniat şi de către dl.
Pompei Cocean (Geografia Turismului, 1996) care arată că domeniul său de studiu – mediu
geografic – prin prisma activităţii sale şi a fenomenelor social – economice condiţionate de
valorificarea acestuia, se suprapune tuturor celor trei ramuri ale geografiei –fizică, umană şi
economică.
Funcţionalitatea fenomenului turistic este de neconceput fără aportul factorului uman.
Turismul, în ansamblu, este o activitate specific umană, fapt pentru care este bine de ştiut şi
înţeles toate mecanismele care generează această activitate. În clarificarea acestor probleme
un rol hotărâtor îl are: geografia populaţiei (diferenţierea populaţiei pe grupe de vârste şi
condiţii sociale), geografia aşezărilor (diferenţierea localităţilor turistice după structură şi
funcţionalitate) şi geografia culturală (definirea potenţialului antropic al turismului).
Totodată, subliniem relaţiile geografiei turismului cu principalele ramuri ale Geografiei
Economice, în special cu geografia transporturilor (căile şi mijloacele de transport turistic),
geografia schimburilor internaţionale (schimbul internaţional de valori materiale şi spirituale)
sau geografia agriculturii (produsele agro-alimentare specifice oferite în procesul consumului
turistic) etc.
6
Geomorfologia
G. Aşezărilor
G. Populaţiei
Climatologia
Biogeografia
G. Culturală
Hidrologia
G. Socială
Geografia Fizică Geografia Umană
Cadrul natural Res. turistice FOND Res. turistice Omul

naturale TURISTIC antropice
GEOGRAFIA
TURISMULUI
studiul
fenomenului
turistic
Infra - Mobilităţi RENTABILITATE Profit Venit

structură ECONOMICĂ
G. Economică Economie
G. Transporturilor
G. Schimburilor
Ec. Turismului
G. Agriculturii
Management
G. Industriei
Marketing
Statistica
Fig. 1. Geografia turismului – obiect interdisciplinar de studiu (schema concept)
Legătura cu geografia fizică se realizează prin intermediul resurselor turistice naturale

oferite de cadrul natural (relieful, clima, apele, vegetaţia şi fauna). Deşi, teoretic, aceste
elemente oferă un potenţial turistic inepuizabil, trebuie bine cunoscută limita optimă până la
care exploatarea turistică nu afectează trăsăturile şi structura peisajului geografic (atenţia fiind
concentrată asupra elementelor de vegetaţie şi faună – componente epuizabile în decursul
timpului).
Deloc de neglijat este caracterul interdisciplinar al geografiei turismului, menţionând în
acest sens legăturile sale cu istoria, biologia sau geologia care, prin domeniul lor de studiu,
întregesc potenţialul de atractivitate a unor regiuni. De exemplu, în criteriile de identificare a
potenţialului cultural – istoric de mare relevanţă este poziţia etnologică (porneşte de la origini,
7
până în contemporaneitate), precum şi subiectul sau tema culturală (se referă la sursele de
inspiraţie care au stat la baza multor bunuri culturale şi care poate caracteriza o anumită
cultură, în anumite perioade de evoluţie istorică).
Pe de altă parte, fiind o ramură economică de prim rang, valorificând o serie de resurse
şi comercializând pe piaţă produse turistice foarte diverse, turismul este de neconceput în
afara limitelor de rentabilitate economică. Astfel, devine clară legătura între geografia
turismului, care studiază întreaga dimensiune a fenomenului turistic, şi disciplinele economice
care dictează normele unei bune funcţionări economice, respectiv: economia turismului,
statistica, marketingul şi managementul turistic.

CONCEPTE ŞI DEFINIRI ÎN GEOGRAFIA TURISMULUI
Treptat, pentru a definii întreaga complexitate a fenomenului turistic, s-a definitivat o

terminologie specifică. Dintre aceşti termeni specifici amintim:
a) turism - fenomen social-economic definitoriu pentru societatea umană actuală, în
continuă creştere, care satisface nevoia umană de cunoaştere, de recreere şi recuperare fizico-
psihică în condiţiile unei civilizaţii solicitante, dar cu posibilităţi materiale superioare pentru
majoritatea populaţiei. Prin relaţiile generate de satisfacerea nevoilor de consum ale
călătorilor, turismul prezintă trăsăturile unui domeniu distinct de activitate, constituindu-se,
aşa cum apreciază unii autori, într-o ramură a economiei naţionale, care prin specificul ei se
integrează în sfera sectorului terţiar. Pe de altă parte, turismul cuprinde în sfera sa de acţiune o
serie de activităţi de natura serviciilor şi anume: furnizarea de informaţii, comercializarea de
vacanţe, efectuarea unor prestaţii de transport, cazare, tratament, agrement etc.
Marile concentrări de populaţie pe areale restrânse, obligativitatea unei părţi a
populaţiei de a muncii şi trăi într-o interdependenţă continuă, lipsa mişcării, stresul cotidian şi
efectele negative ale poluării chimice şi sonore, au contribuit la creşterea dorinţei de exod
temporar, într-un mediu, de regulă natural. În acest fel se departajează locul de reşedinţă cu
funcţia sa emitentă şi locul de destinaţie, cu funcţia sa de primire, de receptare cu caracter
temporar. Legătura între cei doi poli se face printr-o deplasare într-un teritoriu de tranzit
turistic. Acest proces se repetă la intervale mai mult sau mai puţin regulate, materializându-se
prin sosiri şi plecări. Geografic, se constată îmbinarea a trei elemente: 1) deplasarea în scop
turistic (componenta dinamică); 2) concentrarea în zonele de destinaţie, cu deplasări de mică
anvergură în orizontul local (componenta statică); 3) modificarea peisajului geografic ca
urmare a activităţilor turistice, prin dotările turistice cu caracter infrastructural.
Ştiaţi că ?
Una dintre cele mai vechi şi cuprinzătoare definiţii date turismului şi

acceptată pe plan mondial a fost formulată în anul 1942 de către
profesorul elveţian W. Hunziker:
„Turismul este ansamblul de relaţii şi fenomene care rezultă din deplasarea
şi sejurul persoanelor în afara domiciliului lor, atât timp cât sejurul şi
deplasarea nu sunt motivate printr-o stabilire permanentă şi activitate
lucrativă oarecare”,
în lucrarea: Allgemeine Fremdenverkehrslehre (Manual general de turism),
Poligraphischer Verlang A.G. Zurich
8
În ansamblu, noţiunea de turism exprimă acţiunea de a vizita diferite locuri şi
obiective turistice pentru plăcerea proprie, această călătorie implicând atât deplasarea, cât şi
staţionarea temporară în locurile alese ca destinaţie pentru petrecerea timpului liber. Însă, în
turism se disting două categorii de relaţii: relaţii materiale, care apar atunci când turiştii recurg
la anumite servicii plătite, şi relaţii imateriale (intangibile), rezultate din contactul cu
populaţia locală, cu civilizaţia, cultura, tradiţiile, instituţiile publice etc. din ţara vizitată.
Pornind de la aceste considerente, devine clar că turismul trebuie să fie definit în
strânsă legătură cu relaţiile complexe ce se sudează între turist şi zona de destinaţie (ţară,
regiune, localitate etc) precum şi între turist şi diferitele dimensiuni ale vieţii publice
(culturale, sociale, politice, economice). De necontestat este rolul social şi cultural al
turismului, fapt pentru care subliniem importanţa democratizării accesului la turism,
antrenarea maselor largi de oameni ai muncii la activităţile turistice, promovarea constantă a
unor forme de turism în masă. Legislaţia multor state din lume recunoaşte dreptul la folosirea
timpului liber în scop turistic, în mod similar cu dreptul la muncă. Libertatea călătoriei şi a
turismului este un stimul ce trebuie conceput în armonie cu priorităţile, instituţiile sociale şi
tradiţiile fiecărui stat în parte.
Turismul este un fenomen cultural, deoarece cultura unei ţări, a unei naţiuni reprezintă
tot ce omul a creat până acum. Legătura dintre turism şi cultură poate fi exprimată în diferite
feluri: turismul este o funcţie, o manifestare a culturii, ceea ce înseamnă că nu putem înţelege
turismul contemporan fără a fi conştienţi de ceea ce se petrece în cultura contemporană;
turismul este un element permanent de cultură sau, altfel spus, o cultură contemporană poate
fi înţeleasă numai dacă este cunoscută prin intermediul acţiunilor turistice. Practic, turismul se
transpune într-un act de cunoaştere, de cultură, deoarece turistul acumulează, în timpul
deplasărilor sale dintr-un loc în altul, o apreciabilă cantitate de cunoştinţe din cele mai variate
domenii.
Putem deci concluziona că, turismul este un fenomen social, cultural şi economic care se
manifestă sub forma unei circulaţii de masă cu caracter continuu, repetat sau periodic, la
diferite intervale de timp, din zona de provenienţă către cea de destinaţie turistică.
b) călător / turist / călătorie turistică. În ansamblu identificăm ca turist orice persoană

care se deplasează în afara domiciliului său pentru un interval de timp nedefinit, cu scopul
principal al destinderii şi refacerii fizico-psihice. Etimologic, termenul de turist este extrem de
disputat, atât în limba engleză cât şi în limba franceză, el având aproape aceeaşi semnificaţie:
plimbare, călătorie, circuit. Practic, termenul englez derivă din limba franceză, iar utilizarea se
datorează tinerilor britanici care, în procesul de instruire trebuiau să efectueze călătorii pe
continent (grand tour)1.
Experţii Ligii Naţiunilor consideră turist orice persoană care călătoreşte timp de 24 de
ore sau mai multe într-o ţară care nu este ţara domiciliului său stabil. Uniunea Internaţională a
Organismelor Oficiale de Turism (UIOOT) arată că – orice persoană care vizitează un loc,
altul decât acela de reşedinţă, pentru orice altfel de motiv, altul decât acela de a exercita o
activitate remunerată şi efectuând un sejur de cel puţin o noapte (sau de 24 ore) poate fi
1
TO TOUR (a călători, a colinda) – termen apărut în anglia în secolul al XVIII-lea ce desemna iniţial acţiunea
de a voiaja în Europa, derivă la rândul său din cuvântul francez TOUR (călătorie, mişcare în aer liber, plimbare,
drumeţie) şi a fost preluat treptat de majoritatea limbilor moderne, pentru a exprima forme de călătorie care
urmăresc cu preponderenţă un scop de agrement sau recreere.
Interesant este faptul că, şi în vechime funcţionau termeni similari – cuvântul tur în ebraica antică, cel grecesc
tournos şi respectiv cel latin turnus, păstrând semnificaţia de circuit, în sensul de călătorie, descoperire,
recunoaştere sau explorare.
după: Luis Fernandez Fuster – Teoria y tehnica del turismo – volumul I, Madrid, 1967
9
considerat ca turist naţional; iar orice persoană care se deplasează într-o altă ţară decât aceea
în care îşi are reşedinţa obişnuită, pentru orice alt scop, altul decât acela de a exercita o
profesiune remunerată în ţara în care pleacă este turist internaţional.
C Ă L Ă T O R I
VIZITATORI ALŢI CĂLĂTORI

în scop de relaxare, recreere, persoanele care au scop lucrativ
vacanţe, vizite la prieteni, rude, remunerat; persoanele care îşi
afaceri, religioase, tratament, schimbă domiciliul; lucrătorii din
pelerinaje etc zonele de frontieră; nomazii;
imigranţii; refugiaţii; apatrizii;
diplomaţii şi familiile acestora;
detaşaţii de toate categoriile şi
familiile acestora (militari,
TURIŞTI EXCURSIONIŞTI
culturali etc.)
Fig. 2. Clasificarea călătorilor (schema concept)
Literatura de specialitate mondială cunoaşte o bogată nuanţare a noţiunii de turist:

excursionist, vizitator sau călător2:
- călătorul este reprezentat de totalitatea persoanelor care se deplasează între două sau
mai multe locaţii în orice scop;
- vizitatorul reprezintă orice persoană care călătoreşte într-un loc altul decât cel obişnuit
pentru mai puţin de 12 luni consecutive şi al cărei scop principal nu este acela de
prestare a unei activităţi lucrative la locul vizitat;
- turistul (overnight visitor - vizitatorul „de peste noapte”) este vizitatorul care rămâne
cel puţin o noapte în mijloacele de cazare colective sau private la locul vizitat;
- excursionistul (same day visitor - vizitatorul „de aceeaşi zi”) este vizitatorul care nu-şi
petrece noaptea în mijloace de cazare colective sau private la locul vizitat;
- vacanţierul reprezintă vizitatorul care se deplasează pentru propria plăcere în afara
reşedinţei obişnuite pe o perioadă de timp de cel puţin patru zile, făcându-se în acest
fel o diferenţiere între turismul de week-end (1-3 zile) şi turismul de vacanţă (peste
patru zile).
c) fond turistic / potenţial turistic / patrimoniu turistic. Totalitatea componentelor
mediului natural sau cele ale mediului antropizat, prin valoarea lor calitativă sau cantitativă,
estetică sau cognitivă, se constituie în „materia primă” necesară apariţiei, funcţionării şi
dezvoltării industriei turistice. Această resursă fundamentală este sintetizată de către unii
cercetători în termenul de fond turistic - definit de către C. Zwizewski (1978) ca: totalitatea
resurselor naturale, socio-culturale şi istorice de valorificare turistică, ce alcătuiesc baza
ofertei primare a unui teritoriu. Fondul turistic grupează totalitatea resurselor turistice,
respectiv toate elementele de atracţie turistică ce se pot diferenţia după mai multe aspecte cum
ar fi: originalitatea, unicitatea sau caracterul reprezentativ pentru o categorie mai largă de
situaţii. Prezenţa fondului turistic permite valorificarea economică a teritoriului respectiv însă,
atracţia este maximă acolo unde fondul turistic se remarcă prin complexitate, atât din punct de
2
International Tourism: A Global Perspective, OMT, Madrid, 1997, pag. 5.
10
vedere natural, cât şi din punct de vedere antropic. Din punct de vedere genetic, fondul turistic
se divide în două componente, şi anume:
a) fondul turistic natural - obiectivele turistice aparţinând cadrului natural
caracterizându-se printr-o mare diversitate genetică, dimensională şi fizionomică, în
sfera atractivităţii turistice fiind cuprinse toate componentele fizico geografice ale
mediului (structuri litologice, forme şi microforme de relief, elemente de hidrografie,
compoziţia asociaţiilor vegetale etc.) dar şi anumite însuşiri ale acestuia (clima, starea
vremii etc.);
b) fondul turistic antropic - reuneşte o gamă foarte largă şi variată de componente, care
pot fi grupate în: 1. edificii şi elemente cu funcţie turistică (obiective culturale,
religioase, istorice); 2. manifestări antropice cu funcţie turistică (târguri, expoziţii,
carnavaluri etc).
Punerea în valoare a resurselor turistice (a ofertei primare) şi a resurselor create (oferta
secundară) într-o anumită zonă turistică depinde, în mare parte, de dinamica dezvoltării
economiei naţionale a unei ţări, de politica de ansamblu pe care o promovează ţara respectivă,
de facilităţile oferite pentru atragerea vizitatorilor etc. Astfel, dincolo de noţiunea simplă de
fond turistic, putem percepe o noţiune mai complexă – potenţialul turistic – care însumează
totalitatea valorilor naturale, culturale, economice ş.a., care, în urma unor activităţi umane, pot
deveni obiective de atracţie turistică. Dincolo de prezenţa resurselor care compun fondul
turistic sunt necesare lucrări de amenajare şi echipare, investiţii de capital şi un volum
considerabil de muncă. Acest fapt este subliniat şi de către O.M.T., în viziunea căreia,
potenţialul turistic al unei ţări sau zone este dat de ansamblul componentelor naturale, cultural
istorice şi socio-economice care exprimă posibilităţi de valorificare în plan turistic, oferă sau
dau o anumită funcţionalitate teritoriului şi constituie premise pentru dezvoltarea activităţilor
de turism.
Totodată, noţiunea de potenţial turistic este intim legată de conţinutul prestaţiilor
turistice3. Practic, nu se poate vorbi despre potenţial turistic fără a se face referire în mod
concret la prestaţiile de servicii turistice, oferite într-o gamă tot mai diversă şi la nivelul
calitativ al preferinţelor şi exigenţelor turiştilor şi vizitatorilor potenţiali.
În literatura de specialitate există o mare diversitate de opinii şi controverse în
delimitarea clară a noţiunilor de fond / potenţial / patrimoniu turistic. Astfel, mulţi autori
includ în potenţialul turistic şi infrastructura turistică, structurile de primire şi serviciile
complementare, punând semnul egalităţii între potenţialul turistic şi patrimoniu turistic. Cea
mai mare parte a specialiştilor admite însă că, patrimoniu turistic reprezintă oferta efectivă a
unui teritoriu însumând elementele de potenţial turistic cu structurile de primire şi de
infrastructură specifice. Totodată sunt incluse în sfera patrimoniului turistic şi factorii generali
ai existenţei umane: ospitalitatea, obiceiurile, varietatea şi calitatea serviciilor prestate pentru
buna desfăşurare a activităţilor turistice.
d) baza tehnico – materială turistică / infrastructura turistică. Exigenţele

contemporane au impus un standard ridicat desfăşurării activităţilor turistice. Este de
neconceput un turism de calitate în lipsa unei baze materiale turistice pe măsură. Această bază
materială este compusă din totalitatea dotărilor tehnice şi edilitare necesare asigurării
serviciilor reclamate de buna desfăşurare a actului turistic. În cadrul bazei tehnico-materiale
se includ: structurile de primire - capacităţile de cazare şi alimentaţie publică, structurile de
agrement, structurile de tratament (în cazul turismului balnear), precum şi reţeaua de servicii
aferente turismului (transporturi turistice, servicii speciale). Unii autori includ în cadrul bazei
tehnico-materiale şi elemente ale infrastructurii generale: căile de comunicaţie, reţelele de
3
Snak O., Baron P., Neacşu N., (2001) Economia Turismului, Ed. Expert, Bucureşti, p. 28.
11
energie electrică şi termică, apă potabilă, canalizare, serviciile poştale, bancare, medico-
sanitare etc.
Prezenţa acestei baze materiale constituie premisa pentru asigurarea unor facilităţi
turistice. Acestea pot fi percepute ca elemente materiale care întregesc oferta turistică şi
asigură condiţiile necesare pentru prestarea serviciilor turistice. În literatura de specialitate,
facilităţile turistice sunt împărţite în două mari categorii, şi anume:
1. facilităţile de bază – ansamblul mijloacelor materiale şi umane necesare pentru
constituirea produsului turistic; în această categorie sunt incluse dotările de bază –
transporturile, cazarea, alimentaţia, agrementul, divertismentul etc;
2. facilităţile complementare - cuprinde acele servicii care nu sunt aservite în
exclusivitate turismului, respectiv acele servicii cu caracter general de care pot
beneficia într-o măsură determinată şi turiştii.
e) amenajare turistică / staţiune turistică. Ca efect al tendinţei generale de evoluţie a

societăţii omeneşti, fenomenul turistic a intrat într-o fază accelerată de creştere, producând o
interacţiune complexă, specifică, la nivelul mediului geografic. În funcţie de natura spaţiului
geografic, factorii implicaţi în amenajarea teritoriului manifestă interes pentru dezvoltarea
zonelor turistice prin aplicarea unor principii care încearcă să îmbine atât solicitările turiştilor,
cât şi cele legate de protecţia mediului înconjurător. Astfel, amenajarea turistică se dovedeşte
a fi un proces continuu de proiectare a noilor dotări turistice, de recondiţionare a celor
existente, de redimensionare a acestora în funcţie de oscilaţiile cererii şi ofertei turistice, de
rentabilizare economică a activităţii turistice.
Într-o accepţiune modernă, amenajarea turistică se cere a fi coordonată într-o viziune
sistemică, unitatea taxonomică de amenajat (de regulă zona sau regiunea turistică) fiind
considerată ca sistem recreativ socio – spaţial. La conturarea sa concură atât propriile structuri
- poziţia în teritoriu, căile de acces valoarea resurselor turistice, dotările de bază materială
etc., cât şi elementele definitorii ale cererii turistice din zonele emitente: populaţie, venituri,
structuri socio-economice. Obiectivele principale ale strategiei de amenajare turistică sunt
următoarele: valorificarea superioară a potenţialului turistic; diminuarea sezonalităţii,
respectiv, extinderea sezonului turistic prin echiparea teritoriului cu dotări exploatabile şi
funcţionale tot timpul anului; atragerea, pe această bază, a unui număr sporit de turişti;
lărgirea ariei geografice de provenienţă a turiştilor străini; sporirea eficienţei economice şi
sociale a activităţii de turism; dezvoltarea tuturor formelor de turism posibile şi pretabile în
teritoriul amenajat; păstrarea şi conservare mediului înconjurător şi a obiectivelor turistice.
Acţiunea de amenajare turistică se materializează în teritoriu (în foarte multe cazuri)
prin apariţia staţiunilor turistice. Atestarea staţiunilor turistice are ca scop crearea cadrului
necesar pentru valorificarea, protejarea şi conservarea potenţialului turistic şi satisfacerea, la
nivel optim, a necesităţilor de odihnă şi de recreere ale populaţiei. În taxonomia utilizată pe
plan mondial, termenul care s-a impus este cel de staţiune turistică – localitate care întruneşte
toate atributele legate de potenţial turistic, organizare, cadru natural şi ambiental, echipare şi
dotare, forţă de muncă etc., menite să confere o activitate turistică dominantă. Staţiunile
turistice pot fi grupate, pe baza mai multor criterii – funcţia turistică, aşezarea geografică,
mărimea, importanţa, locul unde s-a dezvoltat staţiunea, caracterul activităţii turistice,
calitatea peisajului, importanţa şi nivelul de organizare etc. – în categorii diverse, ce vin să
fundamenteze ştiinţific dezvoltarea şi echiparea lor turistică în perspectivă, să justifice
atragerea unor investiţii în modernizarea şi extinderea bazei materiale, în infrastructura urban
- edilitară etc.
În România, referitor la staţiunile turistice, se operează cu următoarea terminologie:
12
Staţiuni balneare – localităţile care dispun de factori naturali terapeutici, exploataţi, protejaţi
şi utilizaţi pe baza normelor de specialitate, beneficiind totodată de organizare, construcţii,
dotări şi amenajări urban – edilitare adecvate activităţii balneare.
Staţiuni climatice – localităţi sau zone care dispun de factori ambientali cu efecte benefice
asupra organismului, având organizare, construcţii şi dotări pentru odihnă şi agrement şi
amenajări urban – edilitare adecvate acestei activităţi.
Staţiuni balneoclimaterice – localităţi sau zone care dispun de factori naturali şi ambientali
utilizabili în tratament şi odihnă activă, beneficiind de organizare, construcţii, dotări şi
amenajări specifice, precum şi urban-edilitare adecvate activităţii balneoturistice.
f) flux turistic / circulaţie turistică. Fluxul turistic este dat de mişcarea în teritoriu a
vizitatorilor dinspre ariile de provenienţă spre cele receptoare. Această mişcare în teritoriu
(componentă dinamică) este determinată de factorul uman, fiind nuanţată de către: volumul
de participanţi, posibilităţile materiale sau opţiunile psihologice ale acestora. Aceste însuşiri
creionează particularităţile generale ale fluxului turistic, respectiv: direcţia, ritmul şi
intensitatea.
Turismul poate fi cuantificat şi analizat pe cele trei fluxuri turistice majore respectiv
circulaţia turistică internă, turismul emiţător şi turismul receptor. De asemenea, o serie de
indicatori pot fi utilizaţi în aprecierea circulaţiei turistice, şi anume: numărul de turişti străini
sosiţi în ţara luată în considerare (turism receptor); numărul de turişti rezidenţi în afara
graniţelor ţării de reşedinţă (turism emiţător); numărul de turişti interni care se deplasează în
interiorul graniţelor ţării de reşedinţă (circulaţie turistică internă); indicele evoluţiei numărului
total de turişti (interni şi străini) din unităţile de cazare; indicele evoluţiei numărului de turişti
străini sosiţi la frontieră; ponderea numărului de turişti străini cazaţi în unităţile de cazare în
totalul turiştilor cazaţi; ponderea numărului de turişti interni cazaţi în unităţile de cazare în
totalul turiştilor cazaţi; indicele evoluţiei înnoptărilor totale (ale turiştilor interni şi străini) etc.
Circulaţia turistică la nivelul unui teritoriu sau an de referinţă mai poate fi interpretată
prin intermediul a doi indicatori sintetici de analiză, şi anume:
- densitatea circulaţiei turistice – indicator turistic ce se calculează ca raport între numărul

total de sosiri şi populaţia ţării respective (sau ca raport între numărul total de sosiri şi
suprafaţa ţării respective). Acest indicator aduce informaţii cu privire la frecventarea
zonelor turistice şi ce măsuri se impun pentru satisfacerea turiştilor fără a suprasolicita o
anumită zonă.
St
DCT  x100
P
unde: DCT = densitatea circulaţiei turistice; St = numărul total de sosiri turistice;
P = populaţia ţării respective.
- indicatorul general al deplasărilor turistice – indicator turistic ce se calculează ca
raport între numărul total de plecări şi populaţia ţării respective. Acest indicator oferă
informaţii referitoare la intensitatea plecărilor în vacanţă.
Pt
IGDT  x100
P
unde: IGDT = indicatorul general al plecărilor în vacanţă;
Pt = Numărul total al plecărilor turistice; P = populaţia ţării respective.
g) produs turistic / piaţă turistică. Produsul turistic însumează totalitatea bunurilor şi

serviciilor indispensabile bunei desfăşurări a activităţilor turistice. Produsul turistic îşi găseşte
un corespondent financiar, preţul acestui produs fiind dat de pachetul de servicii oferite spre
13
consum în desfăşurarea actului turistic. Produsele turistice se diferenţiază prin originalitate şi
specificitate, acest fapt atrăgând după sine o dezvoltare a unei clientele specifice.
Produsul turistic reprezintă materializarea ofertei turistice care include, pe lângă
elementele de potenţial natural şi antropic, şi acele elemente care definesc producţia turistică,
respectiv ansamblul de servicii şi bunuri materiale care mobilizează forţa de muncă din
turism. Se conturează totodată, un spaţiu al ofertei turistice definit atât în plan cantitativ, prin
atractivitatea sa naturală sau antropică, cât şi în plan calitativ, prin capacitatea sa de primire.
Piaţa turistică – reprezintă aria de interferenţă a ofertei turistice cu cererea, respectiv, a
produsului turistic cu consumatorii săi. Ea se suprapune, în general, zonelor receptoare, dar nu
lipseşte nici în zonele de tranzit sau chiar în zonele emiţătoare (îndeosebi în mediul urban).
Componentele de bază ale pieţei turistice sunt:
1. oferta turistică – exprimată în acest caz prin produsul turistic, ce include atât fondul
turistic cât şi serviciile turistice (transport, cazare, agrement etc);
2. cererea turistică – ce include un volum potenţial de turişti modelat de o largă varietate
de factori de ordin demografic, socio-economic, psihologic (motivaţional) etc.

ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE CU RESPONSABILITĂŢI ÎN
DOMENIUL TURISMULUI
Organismul interguvernamental major care creează cadrul general de desfăşurare a

activităţii turistice în lume este Organizaţia Mondială a Turismului (O.M.T.) – cu sediul la
Madrid. Această organizaţie numără 138 de ţări şi teritorii şi peste 350 de membrii afiliaţi
reprezentaţi de administraţii locale, întreprinderi ale sectorului privat (grupuri hoteliere,
companii aeriene, touroperatori etc.) şi alte asociaţii turistice.
Înainte de înfiinţarea acestui for superior, la nivel mondial au funcţionat şi alte
organizaţii de profil, între care amintim: Uniunea Internaţională a Organismelor Oficiale de
Propagandă Turistică, creată în anul 1925, iar după cel de-al doilea război mondial, Uniunea
Internaţională a Organismelor Oficiale de Turism4 (U.I.O.O.T.) cu sediul la Geneva. Un pas
important în evoluţia acestei organizaţii a fost făcut în anul 1967 când membrii U.I.O.O.T. au
adoptat o rezoluţie de transformare în organizaţie interguvernamentală abilitată să se ocupe de
problemele referitoare la turism şi la cooperarea cu alte instituţii competente, cum ar fi:
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.), Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Învăţământ,
Ştiinţă şi Cultură (U.N.E.S.C.O.), Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (I.C.A.O.) etc.
Transformarea U.I.O.O.T. s-a produs în 1974 prin ratificarea rezoluţiei de către 51 de
naţiuni membre, acesta fiind, de altfel, şi momentul apariţiei Organizaţiei Mondiale a
Turismului (O.M.T.). Prima sesiune a Adunării Generale a O.M.T. s-a ţinut la Madrid în anul
1975. În anul următor, tot aici s-a instalat secretariatul organizaţiei, într-un imobil pus la
dispoziţie de către guvernul spaniol. Ulterior, O.M.T. a devenit agent de execuţie al
Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (P.N.U.D.).
O.M.T. este finanţată în special prin intermediul contribuţiilor membrilor. Acestea
reprezintă în jur de 90 %, restul provenind din cheltuielile de sprijin al P.N.U.D., veniturile
din plasamente, din vânzările publicaţiilor şi a produselor electronice.
O.M.T. funcţionează prin intermediul mai multor organisme interne, între care:
4
U.I.O.O.T. a funcţionat ca un organism tehnic, nonguvernamental care număra 109 organizaţii naţionale de
turism şi 88 de membri asociaţi, respectiv grupuri publice şi private.
14
o Adunarea Generală5 – organul suprem al O.M.T., care se reuneşte la fiecare doi ani
pentru a aproba programul de lucru şi bugetul. În cadrul acestui for sunt discutate subiecte
de importanţă capitală pentru sectorul turistic;
o Consiliul executiv – este compus din 26 de membri aleşi de Adunarea Generală cu
aprobarea a 51% din membri efectivi. Acest Consiliu se reuneşte de două ori pe an, fiind
însărcinat să vegheze asupra a ceea ce organizaţia pune în practică;
o Comisiile regionale – în număr de şase, câte una pentru fiecare dintre regiunile: Africa,
America de Nord, Centrală şi de Sud, Asia de Est şi Pacific, Asia de Sud, Europa şi
Orientul Mijlociu, sunt compuse din ansamblul membrilor efectivi şi al membrilor asociaţi
ai regiunii respective. Aceste comisii se reunesc câte o săptămână, o dată pe an;
o Comitetele specializate6 – dau avizul asupra gestiunii şi conţinutului programului său;
o Secretariatul – funcţionează în cadrul sediului central din Madrid, are în subordine cca.
80 de funcţionari permanenţi, însărcinaţi cu punerea în practică a programului de lucru al
organizaţiei şi cu satisfacerea nevoilor membrilor.
O.M.T. îşi ajută membri în nenumărate moduri. Prin turism, O.M.T. urmăreşte
stimularea creşterii economice şi crearea de noi locuri de muncă, încurajează protecţia
mediului şi a patrimoniului destinaţiilor turistice, ajută la favorizarea păcii şi înţelegerii între
toate popoarele lumii. Programul său de lucru se împarte în şase domenii: 1. Cooperarea în
vederea dezvoltării; 2. Statistici, observare economică şi studii de piaţă; 3. Mediu
înconjurător, planificare şi finanţare; 4. Calitatea dezvoltării turistice; 5. Dezvoltarea
resurselor umane; 6. Comunicare şi documentare.
Ca agent de execuţie a Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, O.M.T.
contribuie cu specialişti şi experienţă în turismul ţărilor din lumea întreagă care au ca scop
dezvoltarea durabilă. Organizaţia obţine finanţări şi execută toate tipurile de proiecte de
dezvoltare turistică7. De asemenea, O.M.T. administrează o bază de date interactive ce conţine
statistici ale turismului şi ediţia electronică a „Tendinţelor pieţelor turistice” pe diferite
regiuni ale globului (www.world-tourism.org). De altfel, organizaţia asigură editarea anuală,
în şase volume, a „Tendinţelor pieţelor turistice” care studiază evoluţia turismului şi factorii
care îl influenţează în fiecare din cele şase regiuni ale lumii: Africa, America, Asia de Est şi
Pacific, Asia de Sud, Europa şi Orientul Mijlociu.
În ceea ce priveşte calitatea dezvoltării turistice, serviciile oferite de O.M.T. sunt
sintetizate într-o bază de date cu privire la comerţul serviciilor turistice, un centru de schimb
de informaţii necesar oferirii de sfaturi referitoare la simplificarea şi securitatea activităţii
turistice. Totodată, membrii sunt informaţi cu privire la toate componentele care determină
calitatea unei destinaţii turistice prin intermediul seminariilor regionale şi a publicaţiilor
periodice (între care amintim, „Protecţia şi securitatea turiştilor”).
O.M.T. ajută statele membre şi întreprinderile turistice la evaluarea propriilor nevoi şi la
punerea în practică a programelor de formare a noilor efective necesare (metoda TEDQUAL
– calitatea educaţiei turistice). Totodată, O.M.T. propune un mijloc de încurajare a
armonizării programelor de studiu şi de creştere a compatibilităţii internaţionale a diplomelor
în turism - Proba universitară de aptitudine turistică (GTAT). Toate aceste acţiuni au ca scop
5
Adunarea Generală este compusă din delegaţi care reprezintă membrii efectivi şi membri asociaţi care au drept
de vot. Membri afiliaţi şi reprezentanţii altor organizaţii internaţionale participă în calitate de observatori.
6
Componenţa Comitetelor specializate: Comitetul de programe, Comitetul bugetului şi finanţelor, Comitetul de
urmărire a statisticilor, Comitetul mediului înconjurător, Comitetul de sprijin a calităţii, Comitetul reţelei de
centre de educaţie.
7
Exemple de proiecte de dezvoltare turistică iniţiate de O.M.T.: Planul de reconstrucţie şi dezvoltare a
Libanului; Strategia de dezvoltare ecologică durabilă a insulelor Andaman; Amenajarea şi gestionarea staţiunilor
din Maldive; Proiect pilot de dezvoltare a ecoturismului în Congo; Comercializarea staţiunilor din China;
Analiza transportului aerian în Costa Rica; Protecţia siturilor istorice din Filipine; Formarea sistemului de
legislaţie turistică în Nicaragua ş.a.
15
dezvoltarea unei educaţii şi formarea lucrătorilor în turism astfel încât ei să poată răspundă
nevoilor viitoarelor profesii din turism şi angajaţilor sectorului.
Ştiaţi că ?
În anul 1994, O.M.T. împreună cu U.N.E.S.C.O. a coordonat
proiectul special „DRUMUL MĂTĂSII” în scopul revitalizării a căilor de
odinioară pe care a mers călătorul Marco Polo şi suita sa, urmat de
caravanele sale ?
De-a lungul a 16 ţări şi 12 000 km, vechiul drum al mătăsii a stârnit
interesul statelor implicate, acestea desfăşurând activităţi comune de
promovare şi manifestări speciale în cadrul saloanelor de turism.
O.M.T. colaborează cu alte instituţii similare sub egida O.N.U. în domeniul protejării
mediului înconjurător – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Învăţământ, Ştiinţă şi Cultură
(U.N.E.S.C.O.), Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (I.U.C.N.), Federaţia
Naturii şi a Parcurilor Naţionale din Europa (F.N.N.P.E.), Centrul Mondial de Monitorizare a
Conservării (W.C.M.C.), Bird Life International etc.
Pentru a asigura conservarea unor importante monumente naturale sau antropice a fost
aprobată Convenţia pentru protejarea patrimoniului natural şi cultural al omenirii (1972) sub
egida U.N.E.S.C.O., prin care statele participante desemnează „moştenirile cu valoare
extraordinară şi universală” obligându-se să asigure protecţia lor sub toate aspectele. În sfera
patrimoniului cultural U.N.E.S.C.O. sunt incluse: monumente – opere ale arhitecturii şi
pictura monumentelor, obiecte sau resturi arheologice, inscripţii, forme de expresie, care din
motive istorice, artistice sau ale ştiinţei sunt de o valoare universală; ansamble – grupe de
clădiri singulare sau legate între ele care datorită arhitecturii lor, a unităţii sau a poziţiei lor în
cadrul peisajului sunt din motive istorice, artistice sau ştiinţifice de o valoare universală;
lăcaşuri – opere făurite de mâinile oamenilor sau opere comune ale omului şi naturii cât şi
regiuni incluzând lăcaşurile arheologice care din motive istorice, estetice, etnologice sau
antropologice sunt de o deosebită valoare universală. Comitetul Patrimoniului Mondial a
elaborat şi o listă a Rezervaţiilor Biosferei care cuprinde 75 de rezervaţii distribuite în 44 de
ţări ale lumii.
Organizaţii şi societăţi turistice în România.
În România, la sfârşitul secolului al XIX-lea au apărut primele societăţi turistice care se
ocupau cu promovarea şi cunoaşterea ţării. Între acestea amintim: „Societatea Carpatină
Sinaia” (1895), „Societatea turiştilor români” (1903), „Frăţia Munteană” (1925), „Prietenii
Mării” (1925) etc. Însă, cea mai însemnată organizaţie de profil a vremii a fost „Touring –
Clubul României” înfiinţat în 1925, sub egida căruia s-au editat numeroase hărţi turistice ale
mai multor masive muntoase de interes turistic: Făgăraş, Bucegi, Retezat, Ceahlău şi Cheile
Bicazului etc.
În aceeaşi perioadă (1924) s-a înfiinţat şi Oficiul Naţional de Turism (O.N.T.)
organizaţie oficială patronată de guvernul României. În perioada interbelică (din 1936),
O.N.T. este subordonat Ministerului de Interne având ca principale atribuţii: informarea
publicului asupra programului de organizare turistică printr-o vie propagandă8, prin
8
în anul 1937, propaganda turistică internaţională s-a efectuat de către birourile permanente O.N.T. din Paris,
Berlin, Praga, Varşovia, oficiul având 19 vitrine de propagandă turistică în 19 oraşe europene precum şi standuri
turistice la expoziţiile mondiale şi specializate ale vremii;
O.N.T. publică diverse reviste de propagandă turistică - „România”, „Bucureştii Vechi”, „Bucharest et ses
environs”, „Bucureştiul pitoresc”, „Mănăstirile din Bucovina” etc.;
16
publicarea şi difuzarea unor materiale audio – vizuale; dezvoltarea turismului prin cooperarea
între instituţiile statului, centrale şi locale, şi cele particulare; organizarea modernizării
mijloacelor de transport, a infrastructurii transporturilor şi a unităţilor de cazare etc.
Şi în prezent, Oficiul Naţional de Turism şi Autoritatea Naţională pentru Turism
(funcţională în unele perioade ca minister de sine stătător) organizează activitatea turistică,
fiind afiliate la O.M.T. şi alte mari organizaţii turistice internaţionale.
RECAPITULARE
EXERCIŢII DE VERIFICARE:
I. Încercuieşte litera corespunzătoare răspunsului corect:

1. Organismul interguvernamental major care creează cadrul general de desfăşurare a activităţii
turistice în lume este:
a. U.N.E.S.C.O.; b. U.I.O.O.T.; c. O.M.T.; d. P.N.U.D.
2. Sediul general al Organizaţiei Mondiale a Turismului (O.M.T.) se găseşte în oraşul:
a. Madrid; b. Bruxelles; c. Geneva; d. Barcelona.
3. Organizaţia Mondială a Turismului (O.M.T.) a luat fiinţă în anul:
a. 1924; b. 1974; c. 1925; d. 1995.
4. U.I.O.O.T. reprezintă:
a. Organizaţia Mondială a Sănătăţii; b. Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale; c.
Uniunea Internaţională a Organismelor Oficiale de Propagandă Turistică;
d. Uniunea Internaţională a Organismelor Oficiale de Turism.
5. Oficiul Naţional de Turism (O.N.T.) a luat fiinţă în anul:
a. 1924; b. 1944; c. 1975; d. 1995.
6. Cea mai însemnată organizaţie de profil turistic, apărută în anul 1925, a fost:
a. „Societatea turiştilor români”; b. „Prietenii Mării”; c. „Frăţia Munteană”;
d. „Touring – Clubul României”.
7. Primele hărţi turistice ale unor masive muntoase de interes turistic: Făgăraş, Bucegi,
Retezat, Ceahlău etc., au fost publicate sub egida societăţii turistice:
a. „Societatea Carpatină Sinaia”; b. „Touring – Clubul României”;
c. Oficiul Naţional de Turism; d. „Frăţia Munteană”.
II. Explicaţi, pe scurt:

1. rolul social şi cultural al turismului. 2. caracterul interdisciplinar al geografiei turismului.
3. relaţia geografiei turismului cu disciplinele geografiei fizice. 4. relaţia geografiei turismului cu
disciplinele geografiei umane.
SURSE DE DOCUMENTARE:
Cocean P., Vlăsceanu Gh., Negoiescu B., 2012, Geografia generală a turismului, Edit. Meteor Press,
Bucureşti
Gheorghilaş A., 2014, Geografia Turismului. Metode de analiză în turism, Edit. Universitară,
Bucureşti
Gheorghilaş A., 2005, Geografia turismului internaţional, Edit. Universitară, Bucureşti
Glăvan V., 2010, Resursele turistice pe Terra, Edit. Economică, Bucureşti
În urma acestor activităţi susţinute de propagandă, în perioada respectivă România a fost vizitată de 104 000
turişti străini, iar 55 000 de români au plecat în străinătate. De asemenea, în ţară, mişcarea turistică internă a
antrenat peste 0,6 milioane persoane. (Păcurar Al. 1999)
17
Modulul 2 FONDUL TURISTIC

Fondul turistic natural
Fondul turistic antropic
Recapitulare
Conţinut Exerciţii de verificare / Surse de documentare
Evidenţierea principalelor categorii care compun fondul

turistic
Prezentarea relaţiilor şi interacţiunilor dintre resursele
turistice şi modalităţile de valorificare ale acestora
Evidenţierea diferenţierilor teritoriale, din punct de vedere
structural, al cantităţii şi calităţii fondului turistic
Obiective Înţelegerea aspectelor legate de echilibru în valorificare şi a
efectelor secundare generate de exploatarea abuzivă a unei
componente a fondului turistic
atracţie turistică / resursă turistică / fond turistic

potenţial turistic / patrimoniu turistic
valorificare turistică
Cuvinte cheie
18
FONDUL TURISTIC NATURAL
Fondul turistic grupează totalitatea resurselor turistice, respectiv toate elementele de

atracţie turistică ce se pot diferenţia după mai multe aspecte cum ar fi: originalitatea,
unicitatea sau caracterul reprezentativ pentru o categorie mai largă de situaţii. Prezenţa
fondului turistic permite valorificarea economică a teritoriului respectiv însă, atracţia este
maximă acolo unde fondul turistic se remarcă prin complexitate. Includerea obiectivelor în
circuitul turistic depinde însă de gradul de amenajare al teritoriului. Astfel, nivelul de
dezvoltare a căilor de comunicaţie şi cel de dotare a bazei de primire turistică sunt elemente
esenţiale în formarea unor fluxuri semnificative cantitativ şi cu o manifestare regulată în timp.
Cadrul natural îndeplineşte un dublu rol în susţinerea fenomenului turistic. Pe de o parte,
el susţine activitatea turistică, constituindu-se ca suport al acesteia, iar, pe de altă parte,
reprezintă o motivaţie esenţială atunci când frumuseţea peisajelor determină formarea
fluxurilor turistice. În acest al doilea aspect, este de subliniat faptul că, obiectivele turistice
aparţinând cadrului natural se caracterizează printr-o mare diversitate genetică, dimensională
şi fizionomică. Astfel, în sfera atractivităţii turistice sunt cuprinse toate componentele fizico
geografice ale mediului (structuri litologice, forme şi microforme de relief, elemente de
hidrografie, compoziţia asociaţiilor vegetale etc) dar şi anumite însuşiri ale acestuia (clima,
starea vremii etc.).
2.1.1. Fondul morfoturistic

Relieful reprezintă o componentă de bază a cadrului natural, atractivitatea fondului
morfoturistic fiind în strânsă legătură cu formele sale de diferenţiere dintre care menţionăm:
vârfurile, crestele, craterele şi conurile vulcanice, cheile, canioanele, văile, ţărmurile etc.
Contemplând spectaculoasele forme montane de relief din întreaga lume realizăm că
forţele care au contribuit la crearea acestora nu pot fi egalate de nici o activitate omenească.
Înţelegem astfel de ce, secole de-a rândul, aceste edificii ale naturii au fost venerate de către
locuitorii din proxima vecinătate a acestora şi considerate sfinte.
Un clasic exemplu în acest sens ne este oferit de muntele sacru – Fuji, cel mai înalt
munte japonez fiind un loc de pelerinaj cu o bogată tradiţie. Muntele este sfânt pentru cea mai
importantă dintre religiile japoneze, şintoismul, care îmbină cultul străbunilor şi al naturii,
drept pentru care pelerinii practică încă vechea tradiţie a urcării muntelui în sandale de paie şi
purtând mânuşi albe. Muntele Fuji este motivul cel mai des întâlnit în pictura peisagistă
japoneză iar frumuseţea lui a fost redată în versuri care descriu fabuloasa siluetă a muntelui
reflectată în cele cinci lacuri montane de la poalele sale. Pentru japonezi, tradiţia spune că este
necesar de a urca măcar o dată în timpul vieţii miticul munte. În zilele noastre se apreciază că
nu mai puţin de jumătate de milion de turişti îl vizitează anual, în unele week-end-uri aproape
30 000 de persoane luând cu asalt muntele.
Asemănător muntelui sacru Fuji, imaginea purităţii este reflectată şi de Olimpul grecilor
antici. Şi unde oare ar fi putut găsi zeii un loc mai bun de sălaş decât pe acest tron puternic?
Pentru grecii de azi (cu o populaţie majoritar creştin ortodoxă) muntele sfânt (Haghion - Oros)
este reprezentat de Muntele Athos, singurul stat integral monahal din Europa, cele 20 de
mânăstiri pe care le deţine, constituite în fortăreţe, fiind deţinătoarele a numeroase manuscrise
şi obiecte de artă bizantină de o valoare inestimabilă.
În Africa, muntele Kilimandjaro cu cei 5 895 de metri ai săi stă parcă suspendat
deasupra peisajului neted al savanei africane. Însăşi numele său (în limba băştinaşă
Kilimandjaro însemnând „strălucitorul munte alb”, iar vârful cel mai înalt Uhuru –
„libertate”) îl îmbracă într-o aură de misticism. În prezent, turiştii conduşi de ghizi locali pot
escalada muntele Kilimandjaro pe diferite trasee. Majoritatea caută aşa numitul punct
19
Gillman, situat la 5 685 m altitudine, pe marginea craterului Kibo. De aici, „stăpâni” peste
savana triburilor Masai, turiştii retrăiesc poezia experienţei unor scriitori celebrii (Ernest
Hemingway – „Green Hills of Africa”; Tania Blixen – „Aut of Africa” ş.a.), inspiraţi de
aventura lor pe continentul negru.
În inima Australiei, la sud de oraşul Alice Springs, există de asemenea un edificiu
natural sacru. Este vorba de Ayers Rock (sau Uluru pentru aborigeni) cea mai mare stâncă
izolată din lume, cu o lungime de 3,5 km, o lăţime de 2,5 km şi o înălţime de 350 m. Muntele
sacru al Australiei impresionează prin culoarea sa roşie intensă ce radiază în lumina
asfinţitului. La doar 30 km mai spre sud se află şi masivul Olga (sau Tjuta pentru aborigeni),
cu 36 de vârfuri în formă de conuri, ce radiază o culoare albăstrui - violet. În tradiţia orală a
băştinaşilor australieni, Uluru („locul care aruncă umbre”) şi Kata Tjuta („cel cu multe
capete”) sunt locurile cele mai sacre de pe continent, în prezent protejate în Rezervaţia Uluru.
Între guvernul australian şi aborigeni a existat un lung conflict juridic, privind interzicerea
accesului turiştilor în zonă. Băştinaşii care se consideră de drept paznici ai acestor locuri sacre
(aici este domeniul zeităţii Ungud – şarpele curcubeu – considerat creatorul tuturor fiinţelor
vii, cel care aduce ploaia şi dă rod pântecului femeilor) nu au permis construirea de hoteluri
sau alte spaţii de cazare în vecinătatea muntelui roşu, până în 1985, când guvernul le-a
recunoscut dreptul de proprietate, semnând un acord pe 99 de ani de concesionare a acestei
zone.
Dincolo de latura spirituală, panoramele unice oferite de abrupturile şi vârfurile
munţilor din întreaga lume, devin obiective turistice de mare importanţă în psihologia
turiştilor, singurul „inconvenient” fiind acela că ele reprezintă o categorie care se adresează
doar celor bine pregătiţi pentru ascensiunile montane. Puterea de atracţie creşte direct
proporţional cu înălţimea, cunoscute pentru dificultăţile lor fiind ascensiunile pe vârfurile din
Munţii Himalaya, cu 14 vârfuri la peste 8 000 m (cu cele mai cunoscute: Chomolungma –
Everest - 8 848 m, Chogori, Lotse, Anapurna, Daulaghiri), Karakorum (K2, Nanga Parbat),
Munţii Stâncoşi (Mount Mac Kinley - 6 193 m, Mount Logan - 6 050 m), Munţii Anzi
(Huascarán - 6 768 m, Ojos del Salado - 6 880 m), Munţii Alpi (Mont Blanc - 4 807 m,
Matterhorn - 4 478 m, Jungfrau - 4 158 m), Munţii Pirinei (Pic de Aneto - 3 404 m, Pic du
Midi d’Ossau - 2 885 m), Munţii Caucaz (Kazbec - 5 047 m) Munţi Abruzzi (Gran Sasso
d’Italia - 2 915 m), Muntele Olimp (2 917 m) etc.
Cu o valoare peisagistică deosebită se înscriu însă şi formele de relief de vale, între care
canioanele reprezintă expresia supremă a unei evoluţii morfologice de amploare, râurile care
le-au format traversând regiuni muntoase vechi cu o structură tabulară şi formate din roci
rezistente la eroziune. De-a dreptul impresionant prin „arhitectura lui nepământeană” este
Marele Canion (cu o lungime de cca. 450 km, cuprinzând sectoarele Grand Canyon şi Black
Canyon), în care râul Colorado a tăiat ca un bisturiu o secţiune prin scoarţa terestră,
permiţându-ne să aruncăm o privire în istoria veche de milioane de ani a Terrei.
Mărginit de versanţi cu o adâncime maximă de 2 500 m, râul Colorado curge prin acest
canion cu 19 kilometri pe oră prin nu mai puţin de 160 de cataracte. Circa 30 000 de vizitatori
trec zilnic prin locurile amenajate pentru a admira acest mirific peisaj (locul de belvedere cel
mai bun fiind Desert View, iar unul dintre locurile cele mai căutate pentru a face poze fiind
Hopi Point, o platformă suspendată care oferă o largă deschidere panoramică atât spre est cât
şi spre vest) cu stânci colorate în nuanţe de roşu care contrastează cu pădurile de pin reflectate
în unda argintie a neobositului Colorado.
Deşi nu la fel de impresionante, în America de Nord se mai întâlnesc canioane pe râurile
Yosemite şi Yellowstone, iar în Asia, adânci şi foarte spectaculoase, canioanele de pe fluviile
Irrawadi, Salween sau Brahmaputra, acestea din urmă mai puţin cunoscute şi vizitate de
turişti, datorată unei slabe reprezentări a circulaţiei turistice în zonă.
20
O categorie aparte care se impune în peisajul geografic este reprezentată de cascade –
elemente morfo - hidrografice prezente în sectoarele cu rupturi de pantă, partea atractivă a
acestora fiind creionată de căderile impresionante de apă, fie cu un volum mare de ape
deversate - Niagara (SUA / Canada), Victoria, Murchinson, Cataractele Nilului ş.a. (Africa),
fie cu înălţimi foarte mari, de exemplu, Angel (Venezuela), 979 m (după alte surse 1 005 m).
Un exemplu de valorificare turistică a acestui tip de elemente ne este oferit de cascada
Niagara, situată pe râul omonim care uneşte lacurile Erie şi Ontario, la graniţa dintre SUA şi
Canada. Volumul de apă care cade de la o înălţime de 50 m este de-a dreptul impresionant –
169 milioane litri de apă / minut, fapt care face din această cascadă unul dintre cele mai
atractive obiective turistice din lume. În fiecare an, 13 milioane de oameni vizitează cascada,
într-un ritm mediu de 35 000 de turişti zilnic. Pentru vizitatori se organizează tururi ale zonei
cu vasul „Zâna ceţurilor” (de la bordul căruia, turiştii îmbrăcaţi în mantale de ploaie strident
colorate urmăresc magnificul spectacol al naturii) sau cu un vehicul pe pernă de aer
(hovercraft) pe râul Niagara, precum şi zboruri cu elicopterul deasupra cascadei.
Amenajări turistice, însă de o mai mică amploare, s-au făcut şi în sprijinul vizitării
cascadei Victoria. La frontiera dintre Zambia şi Zimbabwe, apele fluviului Zambezi se
prăvălesc, pe o lăţime de 1,7 km, de la o înălţime de 110 m, într-o prăpastie de bazalt, un
defileu îngust, legat în aval de nouă canioane. Cascada Victoria este formată din mai multe
cascade: Cataracta de Est, Cascada Curcubeului, Cascada Potcoavă şi Cascada Diavolului.
Încă din 1904, un pod traversează Zambezi într-un loc mai îngust, legând cele două state
africane, iar un drum pitoresc, prin junglă, duce către locul numit Knife Edge („Muchia de
Cuţit”), o cărare îngustă între primul şi al doilea canion al cascadei. În ultimii ani, în zonă au
apărut şi câteva hoteluri luxoase (cel mai cunoscut fiind Mosi oa Tunya Intercontinental) şi o
şosea ce duce până aproape de buza cascadei.
Printre cele mai spectaculoase forme de relief se înscriu cele carstice, atât cele de
exocarstice (de suprafaţă) reprezentate de: chei, doline, ponoare, lapiezuri ş.a., cât şi cele
endocarstice (peşterile). Acestea din urmă îmbracă numeroase atribute de ordin atractiv,
imensul potenţial turistic al peşterilor materializându-se prin forme foarte diverse, dimensiuni
(uneori impresionante), urme preistorice de viaţă ş.a. De asemenea, prin condiţiile
topoclimatice şi hidrologice specifice, unele peşteri adăpostesc gheţari fosili (peştera
Eisrienswelt din Alpii Austriei sau peşterile Scărişoara şi Focul Viu din Munţii Apuseni -
România).
În interiorul peşterilor, spectaculozitatea este dată de formele specifice create de apa
încărcată cu minerale care de-a lungul secolelor a creat diverse coloane, stalactite, stalagmite,
care cresc pe măsură ce apa picură şi se evaporă, lăsând în urmă depuneri minerale cu aspect
ciudat. Prin dimensiune se remarcă peşterile Carlsbad din munţii Guadalupe – New Mexico,
renumită pentru „marea cameră” care are 610 m în lungime şi 335 m în lăţime. Asemănător,
săli cu dimensiuni impresionante sunt prezente în peşterile: Mammoth Cave (SUA), Holloch,
Eisrienswelt (carstul alpin), Av. Pierre St. Martin (carstul pireneean), Peştera din Valea Firei,
Peştera Vântului, Topolniţa, Tăuşoare, Şura Mare (carstul carpatic românesc) ş.a.
Omenii preistorici, în condiţiile unei clime aspre ce s-a instalat după ultima glaciaţiune,
au folosit peşterile ca locuinţă. Unele dintre acestea au fost destinate activităţilor rituale şi în
acestea din urmă se află uimitoarele picturi rupestre. Cele mai cunoscute peşteri cultice sunt:
El Castillo, Altamira, Niaux, Lascaux, Montespan, Tuc d’Audoubert, Les Trois Frères,
Cabrerets, Cougnac, Font de Gaume, Les Combarelles, Rouffignac, înşirate de-a lungul
Munţilor Pirinei şi Cantabrici. Picturile rupestre nu folosesc decât culori minerale (ocru, maro
şi roşu), seve vegetale, cărbune, praf de minerale, funingine, iar ca liant, sânge, sacâz, miere,
ouă sau grăsime. Motivul apariţiei picturilor se află cu siguranţă în magia vânătorii care joacă
un rol important şi în societatea tribală de astăzi. Popoarele atribuie reprezentărilor grafice
21
puteri supranaturale şi văd în ele asigurarea puterii lor asupra animalelor şi a succesului la
vânătoare.
Alături de spaţiul montan, cu variatele sale forme de atracţie, fondul morfoturistic este
completat de relieful litoral, în componenţa căruia intră falezele şi plajele. Acestea din urmă,
în asociere cu prezenţa apelor litorale calde, puţin adânci şi a unui climat marin cald, au dat
naştere celor mai mari bazine turistice pentru turismul estival ale lumii, respectiv: bazinul
Mării Mediterane, bazinul Mării Caraibilor şi bazinul Asiei de Sud - Est - Pacific. Plaja şi
condiţiile climatice favorabile sunt elementele indispensabile desfăşurării celui mai răspândit
şi mai intens mod de recreere şi refacere cunoscut în prezent – cura heliomarină. La edificarea
infrastructurii din zonele litorale sunt vizaţi prioritar parametrii morfostructurali ai plajelor,
respectiv lungimea, lăţimea, orientarea şi calitatea nisipului etc. Favorabilă este orientarea
estică, fapt ce duce la expunerea plajei la soare peste 10 ore / zi, în sezonul de vară (situaţie
întâlnită pe litoralul adriatic italian sau pe litoralul românesc al Mării Negre).
În ansamblul reliefului litoral, prezenţa falezelor are un rol bine definit, printre care şi
creşterea valorii peisagistice a acestuia. Un exemplu în acest sens ne este oferit de prezenţa
falezelor de cretă din Stubbenkammer de pe insula Rügen, din Marea Baltică. „Tronul
Regelui” este cea mai cunoscută stâncă de aici, care are 117 m înălţime. Anual, peste 300 000
de vizitatori urcă scările înguste până la o platformă de 200 de metri pătraţi, amenajată cu mai
bine de 300 de ani în urmă, efortul lor fiind răsplătit de priveliştea unică a falezelor de cretă şi
a mării. De asemenea, turiştii au ca opţiune de cazare hotelul Panorama Lohme, situat la nord
– est de Stubbenkammer.
Mult mai interesante sub aspect atractiv, sunt ecosistemele litorale specifice zonelor
intertropicale ale lumii – recifurile de corali – ce adăpostesc o lume cu totul aparte. Între
acestea se detaşează net Marea Barieră de Corali, poziţionată în faţa coastei nord – estice a
Australiei. Cu forme extrem de neregulate, Marea Barieră de Corali se întinde pe cca. 2 000
de km (lungime aproximativ egală cu Marea Britanie). Reciful nu este doar cea mai mare
structură biogenă, dar şi cea mai colorată. Aici, biologii marini au identificat 300 de specii de
corali, 4 000 de scoici şi mai mult de 1 500 specii de peşti. La suprafaţă, reciful include cca.
600 de insule şi insuliţe, porţiuni de ţărm inundate parţial, pe care cresc cocotieri şi alte
plante tropicale. Pe unele dintre aceste insule se pot face plimbări prin adevărate păduri
tropicale, iar organizatorii de sejururi oferă cazare atât în camping-uri, cât şi în hoteluri
luxoase. Reciful reprezintă locul ideal atât pentru scufundătorii amatori (turism subacvatic),
cât şi pentru cercetătorii lumii subacvatice.
În concluzie, putem înţelege că, potenţialul de atractivitate al reliefului este legat de
marea varietate a peisajelor. Zona montană se distinge prin diversitatea formelor specifice
reliefului glaciar, carstic, vulcanic, dar nu omitem faptul că şi în celelalte zone sunt prezente
resurse valoroase care dau personalitate fiecărei unităţi fizico – geografice. În procesul de
amenajare turistică este necesar să se analizeze în prealabil stadiul de evoluţie a reliefului.
Astfel, este indicat de a se include în circuitul turistic numai acele zone în care dinamica
proceselor geomorfologice indică o stare de echilibru, de relativă stabilitate. În schimb,
arealele puternic degradate sau în curs de degradare trebuie evitate şi supuse altor acţiuni de
protejare a mediului.
2.1.2. Fondul climato – turistic

Clima, prin componentele sale specifice, poate constitui un factor favorizant sau,
dimpotrivă, să determine o suprasolicitare a organismului, generând aşa numitul stres
bioclimatic. Elementele climatice (temperatura, precipitaţiile, vântul, nebulozitatea, presiunea
atmosferică, grosimea stratului de zăpadă ş.a.) constituie pentru turism (fiecare în parte, sau ca
un ansamblu unitar) ambianţa necesară desfăşurării lui, dar şi o resursă importantă în procesul
22
recreerii, tratamentelor balneoclimaterice şi climaterice mai ales, o resursă care oferă
posibilităţi multiple şi variate de practicare a turismului.
Temperaturile situate în afara intervalului de valori cuprinse între – 100 C şi + 270 C,
ploile abundente, vânturile puternice sau reducerea presiunii atmosferice în raport cu
altitudinea creează condiţii mai puţin atractive pentru turism. Se apreciază că, zona
mediteraneană este cea mai favorabilă sub aspectul parametrilor climatici. Această situaţie
este confirmată şi de orientarea fluxurilor turistice care antrenează spre zonele litorale între 50
– 70 % din volumul deplasărilor turistice naţionale şi internaţionale.
Clima este unul din principalii factori ce imprimă mişcării turistice caracterul de
sezonalitate şi o diferenţiere pe regiuni şi tipuri de turism. Astfel, se disting ţări cu
sezonalitate accentuată, cu o mare concentrare a fluxurilor turistice în sezonul de vară (este
specific ţărilor mediteraneene cu turism predominant litoral din Europa Sudică). În ţările cu
turism montan (Elveţia, Austria) este caracteristică prezenţa a două sezoane turistice, de vară
şi de iarnă, cel de vară atrăgând şi cel mai mare număr de turişti. De asemenea, se distinge şi o
categorie de ţări ce înregistrează o tendinţă de echilibru în evoluţia anuală a mişcării turistice,
diferenţierea pe sezoane fiind mai puţin accentuată (Egipt, Tunisia, Germania, SUA).
În evaluarea parametrilor climatici cu rezonanţă în individualizarea bioclimatelor, se pot
aplica o serie de modele matematice, între care indicele climato – turistic pentru zona
temperată (Fărcaş şi colab., 1968), care se poate calcula pentru localităţi, staţiuni balneo –
climaterice etc., după formula:
S  T  5D
Ict 
5
unde:
Ict = indicele climato – turistic;
T = temperatura medie lunară exprimată în zecimi de grad;
S = durata de strălucire a soarelui (în ore);
D = durata precipitaţiilor (exceptându-le pe cele din timpul nopţii).
Informaţiile obţinute prin prelucrarea matematică a acestor parametrii, la diferite nivele

de detaliere (regiuni turistice, staţiuni turistice, obiective turistice etc.) diferenţiază:
- un climat specific de munte – la peste 700 m altitudine, cu o durată a sezonului estival
de 200 de zile (lunile V - X) pentru munţii cu altitudini mici şi mijlocii şi cca. 120 de
zile (lunile VI - IX) pentru munţii înalţi; iarna cu un sezon turistic cuprins între 80 –
160 de zile (lunile XII - IV);
- un climat de dealuri şi podiş – cu durata sezonului de 240 de zile (în sezonul cald şi de
tranziţie, lunile III - XI); iar iarna 60 – 80 de zile;
- un climat de câmpie şi de litoral marin – cu un climat cald de peste 240 de zile, iar
iarna sub 20 de zile, în funcţie de durata stratului de zăpadă care uneori poate lipsi. De
altfel, în lipsa denivelărilor morfologice, importanţa zăpezii are un caracter limitat.
2.1.3. Fondul turistic hidrogeografic

Elementele de ordin hidrografic alcătuiesc o importantă sursă de atracţie turistică, atât
prin diversificarea peisagistică, cât şi prin constituirea unora dintre ele în materie primă (sursă
terapeutică) pentru turismul balnear. Un interes peisagistic deosebit prezintă râurile şi fluviile
(mai ales acelea care străbat marile metropole şi capitale ale lumii) precum şi elementele
lacustre (o importanţă peisagistică deosebită prezentând lacurile glaciare).
Dincolo de participarea efectivă la definirea estetică a spaţiilor urbane pe care le
străbate, fluviile imprimă acestora o anumită personalitate şi specificitate. S-ar mai putea oare
vorbi despre „oraşul îndrăgostiţilor” (Paris) fără a pomeni de plimbările romantice pe malurile
Senei ? Am putea oare vorbi de Cairo fără a asocia numele său de cel mai lung fluviu din
23
lume, care-l traversează – Nilul ? Şi exemplele ar putea continua la nesfârşit, legătura cu
elementul hidrografic fiind mai mult decât pregnantă (Dunărea cu cele patru capitale pe care
le străbate – Viena, Bratislava, Budapesta, Belgrad; Sf. Laurenţiu cu Montreal; Rhinul cu
Rotterdam, Strassbourg sau Zurich etc).
Ca elemente de maximă atracţie se înscriu şi lacurile, valoarea turistică a acestora fiind
în strânsă legătură cu geneza lor. În peisaj se impun lacurile glaciare (de exemplu: Como,
Garda şi Maggiore în munţii Alpi - Italia, Lacul Sclavilor şi Lacul Urşilor în Canada),
vulcanice (Crater din SUA, Tazawa sau Mashu din Japonia, ) sau carstice (Muttensee din
masivul Glarus – Elveţia, Deep Lake sau Alachua din Florida – SUA, Scutari în Peninsula
Balcanică etc.). Apreciate sunt şi lacurile din ţările fără ieşire la mare, atât pentru
diversificarea peisagistică, cât mai ales pentru facilităţile pentru turism pe care le oferă (lacul
Balaton pentru Ungaria, lacurile Leman sau Baden pentru Elveţia etc.).
Diversitate peisagistică oferă şi prezenţa izvoarelor fierbinţi (gheizerele) care ţâşnesc cu
intermitenţă la înălţimi apreciabile (cel mai celebru este gheizerul Old Faithful din Parcul
Naţional Yelowstone, SUA, ale cărui ape aruncate cu o regularitate maximă depăşesc 80 m
înălţime). În Islanda, zona termală de la Haukadalur constituie una dintre principalele atracţii
turistice. Aici, gheizerul Strokkur aruncă la fiecare 10 minute aburi şi apă la 25 de metri
înălţime, după care apa se linişteşte, pentru ca apoi, dintr-o dată să înceapă să fiarbă. O sferă
de vapori creşte treptat, până când se sparge, şi apa, având 970 C, ţâşneşte din nou. Tot în
Islanda, foarte interesantă este „câmpia izvoarelor fierbinţi” care cuprinde aşa zisele „izvoare
albastre” de la Hveravellir, situate între gheţarii Hofs şi Langiökul, la altitudine de 150 m.
În Turcia, izvoarele termale au creat o adevărată operă de artă. Este vorba despre
„frumuseţea albă” de la Pamukkale, în provincia Denizli. Fenomenul se datorează izvoarelor
termale care curg la vale prin nenumărate canale, pe o diferenţă de nivel de cca. 90 m. Apa
fierbinte a izvoarelor, concentrată în calciu şi dioxid de carbon, se răceşte treptat lăsând în
urmă un precipitat asemănător fulgilor de zăpadă, alcătuit din carbonat de calciu şi calcar. De-
a lungul miilor de ani, straturile groase de calcar au format o serie de terase în trepte pe o
lungime de aproape trei kilometri. Turiştilor care doresc un sejur în această zonă le stau la
dispoziţie hoteluri confortabile, cu piscine proprii, medicii recomandând aceste izvoare în
tratarea reumatismului. Alarmant este însă numărul mare de hoteluri care, prin prezenţa
piscinelor proprii ce se alimentează cu apă termală de la izvoarele respective, limitează
depunerile de calcar pe faimoasele terase şi, totodată schimbă culoarea acestora din alb în
pământiu.
Dincolo de aspectul strict peisagistic, sursele hidrominerale se remarcă prin puterea lor
de atracţie datorată utilizării lor în scopuri terapeutice. Astfel, în dezvoltarea şi localizarea
staţiunilor balneare acţionează o serie de factori şi anume:
- lacurile – care au atras prin efectele lor terapeutice şi prin poziţia lor deosebită în peisaj.
Între primele staţiuni turistice care s-au dezvoltat pe malul lacurilor renumite sunt: Evian
şi Thonon – les – Bains (apărute în secolul al XIX-lea pe malurile Lacului Leman), Vichy
(pe malul Lacului Albèr), Aix – les – Bains (Lacul Bourges) etc.;
- izvoarele minerale – răspândirea acestora fiind foarte inegală, unele ţări dispunând de
numeroase astfel de izvoare – România peste 3000, Ungaria 450, Italia 264, Elveţia 250,
Germania 165, Franţa 116 etc. Staţiunile turistice balneare, pe plan mondial, se grupează
după prezenţa acestora precum şi după principalele tipuri hidrochimice, dintre care, cele
mai cunoscute sunt:
- ape oligominerale complexe, prezente în: Franţa (Evian), Italia (Boveno, Fiuggi),
Germania (Badenweiler), Austria (Horgastein), Bulgaria (Bania), SUA (White
Sulphur Springs, Bedford Springs), Brazilia (Teresopolis) ş.a.;
24
- ape carbogazoase: Franţa (Vicky), Italia (Agnano), Belgia (Spa), Elveţia (Montreux),
Cehia (Marianske Lazné), SUA (Manitou Springs), Australia (Heploourn), Argentina
(Copelina) ş.a.;
- ape alcaline: Italia (Montecatini Terme), Croaţia (Split), Grecia (Loutraki), SUA
(Espirito Santo) ş.a.;
- ape sulfuroase: Franţa (Aix - les - Bains), Italia (Tabiano), Germania (Aachen), Cehia
(Piestany), ş.a.;
- ape iodurate: Italia (Albano Terme, Livorno), Germania (Wiesse), Austria (Bad Hal),
SUA (Saragota Springs) ş.a.;
- ape radioactive: Rusia (Pitiagorsk), Ungaria (Heviz), Germania (Baden Baden),
Bulgaria (Dervent) ş.a.
Aşadar, observăm că hidrosfera este domeniul unor importante resurse, unele dintre ele
generând cele mai vechi tipuri de turism, legate de valorificarea lacurilor şi a izvoarelor termo
– minerale. Ca direcţii mai recente se pot menţiona: amenajarea lacurilor de acumulare pentru
sporturi nautice şi dezvoltarea unor mari complexe turistice (cum este cazul celui din zona
lacului Phoenix din Arizona – care dispune de cea mai mare plajă artificială din lume),
modernizarea unor staţiuni balneare, apariţia staţiunilor specializate în talasoterapie, bazate pe
utilizarea forţei valurilor, în tratamentele de recuperare fizică, precum şi dezvoltarea
turismului de croazieră.
2.1.4. Fondul turistic biogeografic

Învelişul biogeografic ocupă, de asemenea, un rol foarte important în sistemul factorilor
fizico-geografici şi implicit în crearea unui mediu atractiv pentru turism. Ecosistemul forestier
prezintă mari diferenţieri legate de zonalitatea climatică, respectiv: pădurile ecuatoriale,
tropicale, musonice, subtropicale şi temperate, acestea din urmă fiind şi cel mai bine
valorificate din punct de vedere turistic.
Elementele vegetaţiei forestiere se impun în peisaj prin mai multe variabile, dintre care
cele mai importante pentru materializarea lor în resurse turistice sunt: dimensiunile şi vârsta
anumitor plante (de exemplu: Sequoia gigantea – considerat pe bună dreptate „cel mai mare
lucru viu” de pe planetă. Exemplare din această specie sunt protejate în prezent în câteva
parcuri şi rezervaţii americane – Parcul Naţional Sequoia, Kings Canyon National Park sau
Yosemite National Park. Un astfel de exemplar, numit „General Sherman” după faimosul
conducător militar din timpul războiului civil, are în jur de 3000 de ani vechime, o înălţime de
83,3 m, diametrul trunchiului măsurând la bază 31,3 m, iar în partea superioară 11,1 m. Din
acest copac s-ar putea scoate 1486 m3 de cherestea, cu o greutate totală de 1256 de tone),
ritmurile evoluţiei anuale (perioada de înflorire a diverselor specii. Admiratorii culorilor vii
nu concep să lipsească de la un asemenea spectacol al naturii, situaţie întâlnită, de exemplu, în
deşertul Arizona, cu ocazia înfloririi cactuşilor), prezenţa unor plante endemice şi relicte (de
exemplu: floarea de colţ, strugurii ursului sau garofiţa Pietrei Craiului – câteva dintre speciile
de plante endemice din Carpaţi), conexiunea cu latura spirituală (încărcătura emoţională pe
care o primesc anumite elemente de vegetaţie în asociere cu personaje celebre, de exemplu:
Stejarul din Borzeşti, gorunul lui Horea de la Ţebea sau Teiul lui Eminescu din Parcul
Copou).
De asemenea elementele faunistice susţin turismul de recreere, în special prin două
forme specifice - turismul cinegetic şi pescuitul sportiv. Dată fiind vulnerabilitatea majorităţii
speciilor animale la impactul antropic se impune protejarea şi monitorizarea acestora în
mediul lor natural. În acest sens, un loc important îl deţin marile parcuri şi rezervaţii naţionale
care, în funcţie de localizare, accesibilitate şi amenajare pot atrage de la câteva zeci sau sute
de vizitatori, ca în cazul parcurilor africane, până la 200 de milioane de vizitatori în SUA.
25
Marile rezervaţii africane constituie obiective pentru un turism de factură aparte – safari,
dintre cele mai cunoscute menţionând: Meru, Masai Mara şi Tsavo în Kenya, Serengeti şi
Ngorongoro în Tanzania, Upemba şi Virunga în R.D. Congo, Ruwenzori în Uganda, Krüger
în R.S. Africană etc.

FONDUL TURISTIC ANTROPIC
Zestrea turistică a umanităţii este întregită prin prezenţa obiectivelor turistice de

provenienţă antropică. Edificii cultural-istorice sau minuni ale tehnicii (poduri, turnuri de
televiziune, cartiere cu arhitectură futuristă) contribuie împreună la desfăşurarea fenomenului
turistic mondial. Pe măsură ce avansăm pe scara civilizaţiei, aportul uman la îmbogăţirea
zestrei turistice se multiplică şi se diversifică ajungând să fie, pentru anumite regiuni terestre,
hotărâtoare. Zestrea turistică de provenienţă antropică este una de mare complexitate şi poate
fi structurată în:
a) edificii şi elemente cu funcţie turistică (obiective culturale, religioase, istorice);
b) manifestări antropice cu funcţie turistică (târguri, expoziţii, carnavaluri etc).
2.2.1. Obiectivele turistice cu funcţie culturală propriu-zisă

Atributele atractive ale edificiilor culturale provin din arhitectura lor, adesea insolită, cât
şi din exercitarea funcţiei lor iniţiale. (Cocean P., Vlăşceanu Gh., Negoescu B., 2002). Din
această grupă fac parte următoarele grupe de obiective: muzeele, casele memoriale, teatrele şi
operele.
Muzeele
Prin funcţia lor, aceste instituţii care se ocupă cu strângerea, păstrarea şi expunerea
obiectelor care prezintă un interes istoric, ştiinţific, artistic etc, se încadrează în grupa
edificiilor culturale. Valoarea şi mărimea muzeului este strâns corelată cu posibilităţile de
colectare, sistematizare şi conservare ale organizatorilor. Astfel se pot diferenţia a) muzeele
naţionale ce grupează obiecte de patrimoniu naţional precum şi anumite piese din exterior
intrate în patrimoniul ţărilor respective; b) muzeele regionale (sau judeţene – aşa cum sunt
cele din municipiile reşedinţă de judeţ ale ţării noastre) ce dispun de exponate adunate dintr-o
regiune dată (provincie istorică sau judeţ); c) muzeele locale, de dimensiuni mult mai mici, ce
concentrează exponate colectate îndeosebi din perimetrul aşezării gazdă.
Indiscutabil că, în orice lucrare care promovează valorile culturale universale, figurează
muzeele de renume mondial. Lucrările de specialitate, şi ghidurile turistice fac prezentări
ample ale acestor obiective de maximă importanţă care atrag anual milioane de turişti. În
multe dintre produsele turistice lansate de marii turoperatori se regăsesc inserate în
programele turistice, vizite la aceste inedite obiective. Şi cum ar arată oare un program turistic
la Paris din care să lipsească Muzeul Louvre?, iar tiparul s-ar putea repeta la nesfârşit în cazul
Galeriilor Tretiakov (Moscova), British Museum (Londra), Metropolitan (New York), Prado
(Madrid), Ermitage (St. Petersburg), Rijks (Amsterdam) etc.
Aceste „nume grele” ale instituţiilor de profil se remarcă prin multitudinea şi varietatea
secţiilor, precum şi valoarea exponatelor. British Museum, de exemplu, cuprinde nu mai puţin
de 12 secţii (paleontologie, antichităţi, manuscrise, etnografie, monezi, medalii, istorie
orientală, greacă, romană etc). Muzeul Ermitage din St. Petersburg se desfăşoară pe o
suprafaţă de cca. 9 ha, ocupată de 1057 de săli expoziţionale. Exponatele celebre, adăpostite
de aceste muzee de renume mondial, sunt greu de înscris chiar şi pe cea mai sumară listă
(numai la St. Petersburg, numărul total al exponatelor Muzeului Ermitage depăşeşte 2,7
milioane). Spre exemplificare ne putem axa pe exponate cunoscute în toată lumea, cum ar fi:
26
piatra de la Rosette (pe baza căreia francezul Champollion a descifrat heroglifele egiptene)
sau colecţia de mumii egiptene de la British Museum, statuia Venus din Millo sau celebra
pictură Mona Lisa a lui Leonardo da Vinci, adăpostite de Muzeul Louvre din Paris etc.
Tipologia muzeelor este deosebit de complexă. Astfel, întâlnim muzee istorice,
etnografice, de artă etc. Specializarea muzeelor poate însă merge şi mai mult în profunzimea
lucrurilor fiind dedicate unor anume obiecte sau ocupaţii. De exemplu, muzeele istorice se
axează îndeosebi pe prezentarea obiectelor descoperite prin săpături arheologice sau a
documentelor şi obiectelor legate de anumite evenimente sau personalităţi politice.
Putem exemplifica Muzeul Romano-Germanic din Köln care adună vestigii ale
prosperei epoci a oraşului de la începutul primului mileniu, cum ar fi: mozaicul lui Dionysos,
descoperit în 1941, sau Mausoleul lui Lucius Publicus. Dintre muzeele de arheologie
remarcăm Muzeul Arheologic Naţional din Atena care expune pentru vizitatorii săi piese
ceramice sau fresce celebre descoperite pe şantierele arheologice greceşti: statuia din bronz a
lui Poseidon, masca de aur a lui Agamemnon ş.a. Celebru este şi Muzeul Arheologic din
Istambul format din trei secţii: Muzeul Antichităţii ce expune numeroase piese antice greceşti
şi romane, sarcofage (celebrul sarcofag al lui Alexandru cel Mare), basoreliefuri; Muzeul
Vechiului Orient care deţine printre numeroasele sale exponate, tăbliţele hitite ale Tratatului
de la Kadesh; Muzeul Ceramicii care expune elemente de ceramică turcă.
Din categoria muzeelor istorice care sunt axate pe prezentarea unui anume eveniment
remarcăm pe cele dedicate celui de-al doilea război mondial. Astfel, Muzeul Marelui Război
pentru Apărarea Patriei din Minsk este organizat în 28 de săli în care sunt expuse hărţi, arme,
uniforme militare etc. Una dintre săli este dedicată lagărelor de concentrare naziste. Muzeul
din Salaspils (Letonia) dedicat victimelor lagărelor naziste, este ridicat pe locul unde, între
1941 şi 1945, au fost ucişi peste 55 000 de evrei şi prizonieri de război. Asemănător, Fortul al
Nouălea (Kaunas - Lituania), este dedicat victimelor celui de-al doilea război mondial (aici au
fost ucişi peste 80 000 de evrei).
Într-o altă categorie intră muzeele profilate pe expunerea unor anumite valori artistice
(muzeele şi galeriile de artă). Astfel, Muzeul de Arte Frumoase din Viena cuprinde o vastă
colecţie de pictură flamandă, olandeză şi germană (Rembrandt, Rubens, Dűrer, Bruegel cel
Bătrân, Van Eyck), italiană, spaniolă şi franceză (Rafael, Velázquez), sculpturi, antichităţi
egiptene etc. Muzeul Naţional de Arte Frumoase din Budapesta este deţinătorul unei
impresionante colecţii de stampe şi desene realizate de către Leonardo da Vinci, Rembrand,
Rubens, Picasso etc. Galleria degli Uffizi din Florenţa este unul dintre cele mai frumoase şi
bogate muzee de pictură din lume adunată de membri familiei Medici (Botticeli, Leonardo da
Vinci, Dűrer, Michelangelo, Caravaggio, Rafael etc). National Gallery din Londra este una
dintre cele mai bogate colecţii de pictură şi sculptură a lumii. Aici sunt expuse spre vizitare
numeroase lucrări de Botticelli, Rafael, Michelangelo, Leonardo da Vinci, Caravaggio,
Velázquez, Rembrandt ş.a. Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti cuprinde cca. 70 000 de
picturi şi sculpturi ale artiştilor români (N. Grigorescu, Th. Aman, Th. Pallady, I. Jalea, C.
Brâncuşi etc) dar şi opere ale artiştilor străini printre care El Greco, Rembrandt, Rubens, Van
Eyck, ş.a.
Tot în această categorie putem include şi muzeele figurilor de ceară ce au proliferat în
toată lumea graţie măiestriei artiştilor creatori, ineditului materialelor utilizate şi fidelităţii
imaginii personajelor modelate. Cel mai celebru este Muzeul Figurilor de Ceară din Londra
(fondat de către Madame Tussaud) ce cuprinde trei secţii dedicate personalităţilor politice,
celor din domeniul artei, culturii şi sportului şi o secţie ce oglindeşte personalităţile nefaste
ale istoriei umanităţii.
O altă categorie este reprezentată de muzeele etnografice ce pun în valoare fondul
tradiţional al fiecărui popor. Am putea exemplifica, în această categorie, primul muzeu în aer
liber din lume – Skansen din Stockholm, ce cuprinde 150 de case originale din diferite regiuni
27
ale Suediei. Interesant este şi Muzeul Etnografic din Ankara a cărui clădire a adăpostit vreme
de 15 ani sarcofagul preşedintelui Atatürk, în prezent fiind expuse numeroase obiecte de artă
populară, costume, textile, broderii etc. Pentru ţara noastră remarcabile sunt muzeele cu
specific etnografic din Bucureşti (Muzeul Satului şi Muzeul Ţăranului Român), Muzeul
Tehnicii Populare din Sibiu şi Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj Napoca.
Dintre muzeele cu tematică diversă remarcăm pe cele dedicate unor activităţi cum ar fi
Muzeul Petrolului Norvegian din Stavanger sau Muzeul Naţional al Minelor din Esch-sur-
Alzette (al doilea oraş al Luxemburgului). Interesant este Muzeul Ştiinţei şi Industriei din
Birmingham ce prezintă etapele dezvoltării industriale: locomotiva Hall, maşina cu aburi
construită de Watt şi Boulton, etc. „Locul de naştere al revoluţiei industriale” este marcat de
un important muzeu – Ironbride Gorge Museum – situat la 58 km NV de Birmingham, cu
secţiuni situate în lungul cheilor bogate în minereuri de fier ale râului Severn.
Din categoria muzeelor dedicate unor ocupaţii evidenţiem pe cele dedicate fabricării
ceasornicelor: Muzeul Internaţional al Orologeriei din Elveţia (localitatea La Chaux-de-
Fonds, situată la 25 km NV de Neuchâtel), Muzeul Ceasurilor şi al Pendulelor din Klaipeda
(Lituania), Muzeul Orologiilor din Bratislava, Muzeul Ceasului de-a lungul timpului din
Ploieşti etc.
Foarte multe sunt şi muzeele dedicate anumitor obiecte, în această categorie
evidenţiindu-se muzeele automobilelor: Muzeul Internaţional al Automobilului din Geneva
care expune peste 400 de automobile, pe mărci şi ţări de origine, între care unele au aparţinut
unor personaje celebre: Cadillac-ul lui Elvis Presley, jeep-ul generalului Patton, ZIS-ul
dictatorului Stalin; Muzeul Henri Malarte din apropierea oraşului Lyon; Muzeul
Automobilelor (Carlo Biscaretti di Ruffia) din Torino; Muzeul Maşinilor de Epocă din San
Marino etc.
Interesante sunt şi muzeele trăsurilor între acestea remarcându-se cele din Peninsula
Iberică: Muzeul Trăsurilor din Belém, instalat în vechea sală a palatului regal, ce posedă o
impresionantă colecţie de trăsuri de epocă, cea mai veche (sec. XVI) fiind cea a regelui Filip
al II-lea al Spaniei. Asemănător, Muzeul Trăsurilor Regale din Madrid, situat în incinta
palatului regal, adăposteşte fostele vehicule regale, cele mai numeroase fiind din secolul al
XVIII-lea.
Originale sunt muzeele dedicate produselor alimentare sau băuturilor, dintre acestea
exemplificând: Muzeul Spaghetelor din Imperia, Muzeul Jambonului de Ardeni, Muzeul
Wiskey-ului din Dublin, Muzeul Tokaj (Ungaria) ce prezintă istoria locală a vinurilor şi
instrumentele necesare producţiei viticole. Dintre muzeele dedicate articolelor de
îmbrăcăminte amintim: Muzeul Costumului din Bath (Anglia) ale cărui exponate acoperă
moda ultimelor patru secole, Muzeul Textilelor şi al Costumului din Barcelona etc, iar dintre
cele dedicate articolelor de încălţăminte: Muzeul Pantofilor din Gottwaldow (Cehia).
Nu am putea încheia periplul printre muzeele lumii fără a aminti de unele dintre cele
mai bizare. Am putea vorbi despre Muzeul Haşişului şi al Marihuanei din Amsterdam sau
despre Muzeul Dracilor din Kaunas (Lituania) ce expune imagini şi statuete reprezentând în
diferite ipostaze diavolul. Dar poate mai interesant ar fi Muzeul Umorului şi Satirei din
Gabrovo (Bulgaria) instalat într-o veche tăbăcărie. V-ar surprinde să întâlniţi aici statuia
fondatorului oraşului (fierarul Racho) amplasată în mijlocul râului Iantra? Nu ar trebui, pentru
că proverbialul spirit comic al locuitorilor din Gabrovo i-a învăţat câte ceva despre regulile
„economiei de spaţiu”!
Casele memoriale
Aceste edificii culturale pot înmagazina referinţe (obiecte şi mărturii) privind personaje
artistice, culturale, politice etc. Valenţele turistice ale acestui tip de obiective se
28
materializează în fluxurile de vizitatori, dornici să cunoască mărturii despre viaţa şi
personalitatea celui care s-a născut sau a locuit în acel loc.
Dintre casele memoriale vizitate anual de un număr foarte mare de turişti amintim:
Casa în care s-a născut Mozart (Mozarts Geburtshaus), din oraşul austriac Salzburg, situată pe
Getreidegasse (stradă comercială îngustă, cu numeroase clădiri în stil tradiţional), la numărul
9. În acest imobil, la etajul al treilea, a fost organizată o expoziţie cu obiecte personale ale
artistului. Tot legat de numele lui Mozart, amintim Casa în care a locuit marele compozitor
(între 1784 şi 1787) din Viena, numită şi „Figarohaus” deoarece aici a fost compusă „Nunta
lui Figaro”.
Numeroase imobile amintesc de locurile unde s-au născut sau au creat o parte dintre
operele lor marii pictori ai lumii. Putem aminti de Casa lui Rubens (Rubenshuis) din Anvers
sau Casa lui El Greco din Toledo (locuită de artist după 1585) care expune numeroase opere
ale pictorului, însă exemplele ar putea continua la nesfârşit.
În mod asemănător, în multe dintre oraşele lumii întâlnim „urme materiale” ale
existenţei marilor personalităţi ale literaturii universale. Amintim aici: Casa lui Goethe din
oraşul german Frankfurt pe Main; Casa natală a marelui dramaturg englez William
Shakespeare din Stratfort – Upon – Avon; Casa lui Victor Hugo din oraşul Vianden
(Luxemburg) alături de bustul scriitorului (realizat de Rodin); Casa şi Muzeul dedicat
scriitorului grec Nikos Kazantzakis (autor al celebrelor romane „Zorba Grecul” şi „Alexis
Zorba”) din Myrtia (i-la Creta); Casa poetului naţional bulgar, Hristo Botev, din Kalofer;
Casa şi Muzeul Karen Blixten (autoare a romanului „Din inima Africii”) organizat în oraşul
danez Helsingor, etc. Pentru ţara noastră importante sunt: Casa Memorială a poetului naţional
Mihai Eminescu de la Ipoteşti, Casa Memorială Liviu Rebreanu din Prislop, Bojdeuca din
Ţicău – Iaşi; Casa Memorială George Topârceanu din Nămăieşti (5 km NE de municipiul
Câmpulung Muscel), etc.
Interesante sunt şi locurile care păstrează mărturii despre viaţa unor valoroşi oameni de
ştiinţă (cum ar fi, de exemplu, Casa lui Nikolaus Copernic din oraşul polonez Torun sau Casa
lui Albert Einstein din Berna), precum şi a marilor exploratori (celebră fiind Casa lui
Cristofor Columb din Genova - Italia).
Teatrele şi Operele
Aceste instituţii păstrează funcţia culturală iniţială care, prin ea însăşi, devine o sursă
pentru desfăşurarea actului turistic. În unele cazuri, valoarea turistică a acestor obiective
sporeşte prin însuşirile arhitecturii lor.
De-a dreptul impresionantă este clădirea Operei din Paris, a cărei construcţie a început
în 1861, la dorinţa suveranului Napoleon al III-lea. Construcţia se impune prin cele 7 arcade
de pe faţadă, decorate cu statui. Cea mai reprezentativă parte a Operei este scara fastuoasă de
marmură albă şi galeria coloanelor ionice. Un element aparte îl constituie prezenţa în
subteran, a unei „camere seif” (amenajată de americanul Alfred Clark în 1907), sigilată până
în 2007, în care se păstrează înregistrări ale unor cântăreţi de valoare mondială.
Inedită ca stil constructiv este şi „Reduta” din Budapesta, construită pentru a găzdui
concertele şi ceremoniile oficiale, în stilul romanic ungar. Pe latura dinspre Dunăre, clădirea
este decorată cu figuri alegorice ce evocă muzica şi dansul. Tot în Budapesta remarcăm
clădirea Operei, construită în stilul Operei din Viena. Către extremităţile faţadei au fost
amplasate statuile celor doi mari compozitori maghiari, Franz Liszt şi Ferenc Erkel
(compozitorul imnului Ungariei).
Originalitatea este atributul atractiv forte în cazul sălii de concerte (Finlandiatalo) din
Helsinki construită pe malul Golfului Töölönlahti, precum şi în cazul Filarmonicii din Berlin,
o clădire asimetrică ce prezintă o organizare interioară diferită de cea a altor instituţii similare,
orchestra aflându-se în mijlocul sălii.
29
Foarte apreciat de către amatorii de teatru este Teatrul Globe al lui Shakespeare,
reinventat practic de către regizorul american Sam Wanamaker care a venit cu ideea de a
construi o copie a teatrului iniţial, folosind materiale tradiţionale (se remarcă acoperişul din
paie). Noua clădire s-a deschis în 1997 şi are o capacitate de 1600 de locuri plus spaţiu pentru
700 de oameni cunoscuţi în timpul lui Shakespeare sub numele de „groundlings”, care stau în
picioare lângă scenă. Istoria Teatrului Globe este destul de interesantă. Primul Teatru Globe,
în care s-au jucat piesele lui Shakespeare, a fost construit pe malul fluviului Tamisa din
Londra, în 1599. A fost demolat în anul 1644, în urma unui incendiu care i-a distrus
acoperişul făcut din paie.
Vechimea este alt element ce transformă aceste instituţii în obiective turistice de
maximă atractivitate. În Antichitate, întâlnim amenajări specifice practicării actului cultural în
aer liber, cu o formă impusă de topografia terenului (liniare sau curbate). Teatrele se impun ca
element de cultură şi civilizaţie în majoritatea polisurilor greceşti, şi, ulterior, în oraşele antice
romane.
Impresionante sunt ruinele Teatrului din Delfi, care ne demonstrează monumentalitatea
edificiului iniţial. Amfiteatrul semicircular a fost construit în trepte şi avea cca. 5 000 de
locuri de stat. Concavitatea naturală a pantei muntoase a Parnasului oferă o rezolvare acustică
perfectă. La alegerea locului de construire a teatrului s-a avut în vedere fundalul oferit de
priveliştea din jur, în faţă aflându-se un grup statuar care îl înfăţişa pe Alexandru cel Mare la
vânătoare.
Roma Antică se mândrea cu impozanta clădire a Colosseumului (astăzi ruine), a cărei
construcţie a demarat în timpul împăraţilor Vespasian şi Titus (75 – 80 d.Hr.). Are o formă
eliptică (188/156 m), o înălţime de 55 m şi o capacitate de 55 000 locuri. Culisele erau plasate
sub tribună sau arenă, fiind destinate luptătorilor sau cuştilor pentru animale sălbatice. La
sărbătorile mai importante arena putea fi transformată într-un mare bazin cu apă pentru
spectacolele navale.
Această tradiţie culturală s-a transmis peste veacuri generaţie de generaţie. Poate că nu
întâmplător, aceste lăcaşuri de cultură mondială tronează încă, la începutul Mileniului III, în
sfera de interes a fenomenului turistic, nume celebre ca Opera din Paris, Teatrul Scala din
Milano, Teatrul din Berlin, Opera din Sydnei sau Opera din Viena reprezentând adevărate
simboluri ale patrimoniului cultural al umanităţii.
2.2.2. Obiectivele turistice de factură religioasă

Valoarea turistică a edificiilor religioase este dată de arhitectura proprie cultelor
religioase universale (catedrale şi biserici pentru creştini; moschei pentru musulmani;
sinagogi pentru mozaici) şi stilul constructiv (romanic, gotic, baroc, rococo, clasic, neogotic).
Catedralele
Adevărate simboluri ale lumii creştine, catedralele, însumează întreg geniul constructiv
al umanităţii, încă din faza iniţială a creştinizării. Astfel, în anul 324, primul împărat roman
creştin – Constantin, construieşte Catedrala Sf. Petru pe locul unde a fost înmormântat
apostolul Petru după martiriul său din Circul lui Nero. Ulterior, edificiul a suferit modificări
substanţiale, fiind reconstruit şi mărit în secolul al XV-lea.
Un alt edificiu de acest tip, cu o vechime considerabilă, este Catedrala Sf. Sofia din
Istambul care a fost construită de împăratul roman Iustinian între anii 532 şi 537. Până în anul
1453, când a fost transformată în moschee, era cel mai mare monument al creştinătăţii. Legat
de momentul căderii Constantinopolului, legenda susţine faptul că sultanul cuceritor Mehmet
al II-lea a profanat bazilica Sf. Sofia, intrând în ea călare.
30
În secolul X, se ridică bazilica San Marco din Veneţia, ce ocroteşte relicvele Sf. Marcu.
Edificiul uimeşte şi astăzi prin originalitatea elementelor decorative: coloane egiptene de
marmură albă, cai de bronz aurit, etc.
Între secolele XI – XII, marile catedrale îşi fac simţită prezenţa în multe dintre oraşele
Europei, fascinând prin măreţia lor. Putem exemplifica: Catedrala din Zürich (Grossmünster)
a cărei faţadă este încadrată de două turnuri înalte (pe turnul sudic se află o statuie a lui Carol
cel Mare). Această catedrală este considerată simbolul Reformei în Elveţia germanică. În
aceeaşi perioadă a fost construită şi Catedrala Sf. Sofia din Kiev, considerată cel mai vechi
edificiu religios al ţării. În interior se află sarcofagul sculptat din marmură al ctitorului său
(Iaroslav cel Mare).
Un secol mai târziu (secolul XIII) mari catedrale construite în stil gotic împânzesc
oraşele europene, îndeosebi la nord de munţii Alpi. Am putea exemplifica: Westminster
Abbey din Londra, de sute de ani teatrul marilor ceremonii monarhice şi totodată necropolă a
suveranilor englezi; Catedrala din Edinburgh (Scoţia) construită pe locul primei biserici
ridicată de Sf. Mungo; Catedrala Sf. Patrick din Dublin (Irlanda) etc. Apogeul stilului gotic
este atins în secolul al XIV-lea, reprezentativ, în acest sens, fiind Domul din Milano al cărui
exterior împodobit cu numeroase turnuri şi statuete contrastează puternic cu interiorul auster.
Pentru Europa de Est, în secolele XV- XVI, se impun catedralele construite de ţarii ruşi
din Moscova: Catedrala Binecuvântării (Blagovescenskij sobor), Catedrala Adormirii Maicii
Domnului (Uspenskij sobor), Catedrala Arhanghelului Mihail (Arhanghelskij sobor) În fostele
state sovietice apar catedrale impozante începând cu secolul XVIII: Catedrala Mariinski din
Minsk (Belarus) - cea mai mare catedrală ortodoxă a ţării şi Catedrala din Vilnius (Lituania)
considerată un simbol al creştinizării ţării.
După stilul constructiv, remarcăm catedralele construite în stil romanic, cum ar fi în
Italia (San Vitale şi Sant Apollianaire Nouvo din Ravena sau Catedrala San Minato al Monte
din Florenţa), în Germania (catedralele din Mainz, Worms, Limburg sau Speyer), în Marea
Britanie (catedralelele Durham şi Ely), în Spania (Catedrala Santiago de Compostela) etc.
Mult mai numeroase sunt însă catedralele construite în stil gotic, cum ar fi de exemplu:
în Franţa (Notre Dame din Paris, Reims, Amiens, Chartres), în Germania (Ulm, Köln,
Freiburg), în Regatul Unit (Salisbury, Cantebury, York), în Spania (Sevilla, Burgos, Leon)
etc. În stilul baroc au fost ridicate catedrale în: Spania (Salamanca, Madrid), Germania,
Austria, Rusia etc, iar în stilul clasic îndeosebi în Marea Britanie şi Franţa. Reprezentativă
pentru stilul clasic este Catedrala Sf. Paul din Londra care se evidenţiază prin cupola sa de
mari dimensiuni şi numeroasele coloane corintice.
Stilul constructiv, elementele decorative, precum şi geniul creatorilor, îşi aduc aportul în
creşterea potenţialului atractiv al acestor edificii. Este cazul Catedralei Notre Dame din Paris,
simbol al stilului gotic francez, ce se remarcă prin faţadele bogat ornate cu sculpturi şi scene
biblice, Catedralei din Chartres, celebră în întreaga lume prin cele două turnuri ale sale
diferite ca arhitectură şi înălţime, ca şi prin numărul apreciabil de figuri sculptate, între care
nu lipsesc întruchipările celor şapte arte liberale (gramatica, retorica, dialectica, aritmetica,
geometria, astronomia şi muzica), Catedrala din Cantebury, ce dă impresia unui edificiu
compus din două biserici datorită faptului că partea vestică a fost ridicată mai târziu, în altă
manieră, precum şi celebra Sagrada Familia din Barcelona al cărui proiect prevedea un plan în
formă de cruce latină, cu cinci nave, la exterior, trei faţete erau dominate de câte patru turnuri
reprezentându-l pe Mântuitor şi pe cei patru apostoli (datorită decesului arhitectului ei,
Antonio Gaudi, edificiul a rămas neterminat, construcţia continuând şi în zilele noastre dar
într-un ritm scăzut; în 1981 a fost finalizată faţada Pasiunii).
Interesante sunt şi edificiile care reproduc cu fidelitate liniile constructive ale unor
catedrale celebre. Catedrala Sf. Sofia din Novgorod este o copie fidelă a celei bizantine din
Istambul (Constantinopol), Domul din York pare o copie fidelă a Catedralei Notre Dame din
31
Paris, Catedrala din Köln seamănă mult cu cea din Amiens datorită originii franceze a
primului său arhitect, iar Catedrala din Leon (La Pulcra Leonina) se aseamănă cu cea din
Chartres prin arhitectura celor două turle şi prin mulţimea vitraliilor.
În unele cazuri construcţia catedralelor a durat un timp îndelungat, acest amănunt
amplificând funcţia atractivă a unora dintre ele. Este cazul Catedralei Sf. Vit din Praga, a cărei
construcţie a început în anul 1344 şi a fost terminată la sfârşitul secolului al XIX-lea,
Catedralei Sf. Petru şi Sf. Pavel din Nantes, construită între 1434 şi 1893, Domului din Köln,
construit între 1248 şi 1880, Catedralei Sf. Ion din Torino, construită între secolele XVI –
XVIII, Catedralei din Chester, construită între 1250 şi 1540, Catedrala din Burgos a fost
construită de-a lungul a trei secole, după planurile a nu mai puţin de 65 de arhitecţi.
Materialele utilizate în construcţie, aduc un plus de originalitate catedralelor şi sporesc
funcţia atractivă a acestora. În acest context, am putea exemplifica: Catedrala Sf. Ştefan din
Viena (Stephansdom) cu acoperişul său multicolor şi lăcuit, Catedrala de „gheaţă” din
Tromso construită în a doua jumătate a secolului XX, ce se remarcă prin mărimea vitraliilor
sale (cele mai mari din Norvegia), Catedrala din Riga (Letonia), construită din cărămidă într-
un amestec de stiluri arhitecturale, Catedrala din Chester, construită din gresie roşie, Catedrala
din Vilnius (Lituania) construită iniţial din lemn pe un vechi lăcaş păgân (în sec. XVIII a fost
reconstruită în stil gotic), Catedralele germane din Ulm şi Köln, construite din piatră,
Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Moscova cu cele cinci cupole aurite, etc.
Unul din atributele atractive ale acestor edificii este şi dimensiunea. Cele mai mari
catedrale (primele trei, în această ordine) din Europa sunt: Catedrala Sf. Petru de la Vatican,
Catedrala Sf. Paul din Londra şi Catedrala din Sevilla. De-a dreptul copleşitoare, prin
înălţimea turlelor lor, sunt Catedralele din Ulm (161 m) şi Köln (156 m), Catedrala Notre
Dame (142 m), Stephansdom din Viena (137 m) sau Catedrala din Anvers (123 m).
În afară de elementele de atractivitate oarecum comune (mărimea sau stilul constructiv),
multe dintre catedralele lumii sunt cunoscute ca importante centre de pelerinaj, numele lor
fiind asociate cu figuri sau fapte biblice. Catedrala Santiago de Compostela, cunoscută pentru
că adăposteşte mormântul Sf. Iacob, a devenit „Ierusalimul Occidentului”, Catedrala Sf. Petru
de la Vatican a fost construită pe locul unde a fost înmormântat apostolul Petru, Catedrala Sf.
Ion (San Giovanni) din Torino adăposteşte „Santa Sindone”, aşa numitul „Giulgiu a lui Iisus”,
respectiv pânza cu care a fost acoperit acesta după coborârea de pe cruce, catedrala Sf. Petru
din Geneva păstrează în interiorul săi sediul lui Calvin, iar urmele Sf. Kelvin (bine conservată
fiind crucea sfântului) sunt întâlnite în vechea Catedrală din Glendalough (Irlanda), astăzi
ruine.
Deloc de neglijat este rolul istoric pe care l-au jucat catedralele, multe dintre acestea
fiind asociate cu importante personalităţi ale istoriei. De exemplu, în catedrala Sf. Paul din
Londra s-au desfăşurat funerariile amiralului Nelson şi ale fostului prim-ministru Winston
Churchill, Catedrala Sf. Petru şi Sf. Pavel din Nantes este locul unde regele Henri IV a semnat
„Edictul de la Nantes” (13 aprilie 1598) care asigura drepturi egale catolicilor şi protestanţilor
din regatul său, Catedrala Sf. Vit din Praga adăposteşte mormântul împăratului Ferdinand I de
Habsburg, Catedrala Arhanghelui Mihail din Moscova este locul de înmormântare a numeroşi
prinţi şi ţari, printre care Petru al II-lea şi Ivan cel Groaznic, Catedrala Sf. Ioan din Varşovia
adăposteşte mormintele ducilor de Mazovia, precum şi a lui Gabriel Narutowicz (primul
preşedinte polonez asasinat în 1922), Catedrala Sf. Alexandr Nevski din Sofia este dedicată
marelui duce de Novgorod, învingător al suedezilor în bătălia din 1240, etc.
Bisericile şi Mânăstirile
Bisericile atrag vizitatorii printr-o serie de atribute comune şi altor edificii antropice
(vechime, grandoare), dar şi prin însuşiri particulare, specifice, cum ar fi stilul arhitectonic,
decoraţiile interioare, funcţia îndeplinită etc (Cocean P., Vlăsceanu Gh., Negoescu B. 2002).
32
Printre cele mai vechi edificii de acest gen remarcăm bisericile bizantine din Grecia
(Salonic): Sf Gheorghe de formă rotundă (fapt pentru care mai este numită şi Rotonda),
biserică destinată iniţial a fi mausoleul împăratului roman Galeriu şi Biserica Sf. Dimitrie,
refăcută după marele incendiu din 1917, după planurile bazilicii din secolul al VII-lea. Este
cunoscută datorită faptului că adăposteşte moaştele Sf. Dimitrie, patronul oraşului. În stil
bizantin a fost construită şi Bazilica San Marco din Veneţia ce adăposteşte mormântul
sfântului omonim. Edificiu se remarcă prin elementele sale decorative: ansamblul de aur,
argint şi pietre preţioase (Pala d’Oro), precum şi sculptura „Calea de bronz”, un mozaic de
marmure rare şi porfire.
În evul mediu se remarcă bisericile construite în stil romanic şi gotic. Astfel, în stilul
romano-gotic a fost ridicată Bazilica di Sant’Antonio din Padova care adăposteşte mormântul
Sf. Anton. Dintre numeroasele biserici edificate în stil gotic putem aminti: Biserica Sf. Iacob
din Levoca (Slovacia) – care are cel mai înalt altar gotic din Europa (18,62 m), Biserica
Mathias din Budapesta, locul de încoronare a împăratului Franz Josef ca rege al Ungariei -
transformată în moschee în timpul ocupaţiei otomane. În România, stilul gotic a stat la baza
edificării Bisericii Negre din Braşov (cea mai impunătoare construcţie gotică din ţară), şi
Bisericii Sf. Mihail din Cluj Napoca.
Ca şi în cazul catedralelor, dimensiunea este unul dintre atributele care sporesc cu mult
gradul de atractivitate al bisericilor. Putem aminti, în acest context, Biserica Sf. Petru din Riga
(Letonia) a cărei clopotniţă se înalţă la 137 m, Biserica Sf. Olaf din Tallin (Estonia) ce
domină oraşul prin turnul său înalt de 124 m, Biserica San Marco din Veneţia a cărei
Clopotniţă (Campanilla) are o înălţime de 99 m, Biserica Islandeză din Reykjavik (73 m
înălţime), Biserica Neagră din Braşov cu 65 m înălţime etc.
Originalitatea este dată de forma sau materialul utilizat în construcţia bisericilor. Am
putea aminti aici: Temppeliaukion kirkko din Helsinki, de formă circulară, construită din
piatră, având cupola din cupru, Biserica Sf. Mihail din Hamburg construită în întregime din
cărămidă, Urnes Stavkirke din Lustrafjord (Norvegia), una dintre cele mai frumoase biserici
de lemn din lume, înscrisă în patrimoniul UNESO, Biserica San Francisco el Grande din
Madrid, ce are un plan circular, cu şase capele dispuse radial şi o cupolă grandioasă (33 m
înălţime), Biserica Vasilii Blajenii, cel mai original monument religios din Rusia, format dint-
un turn central, înconjurat de alte opt, toate acoperite de cupole diferit colorate, în formă de
bulbi de ceapă, deasupra cărora se înalţă câte o cruce aurită.
Dintre ansamblurile monastice merită a fi amintite aici: Mânăstirea Jerónimos din
Lisabona, locul unde îşi are mormântul Vasco da Gama, construită de regele Manuel I în
1502. Remarcabilă este curtea interioară, mărginită de coloane frumos decorate. Interesantă
este şi Mânăstirea Convento de San Esteban din Salamanca, construită în secolul XIII, pe a
cărei faţadă se află un basorelief ce ilustrează uciderea cu pietre a Sf. Ştefan. Interesant, prin
colecţia de fresce ce ilustrează viaţa Sf. Francisc, fondatorul ordinului franciscanilor, este
ansamblul monastic din Assisi (Italia).
În Europa de Est, remarcabile sunt mânăstirile Petcherskaia Lavra din Kiev, ansamblu
construit pe două coline apropiate, loc de găzduire în secolele trecute a pelerinilor sau a
victimelor molimelor şi războaielor şi Mânăstirea Novodevicij (Moscova), ansamblu monastic
construit pentru a celebra realipirea Smolenskului la Rusia de către Vasilii III, întărit cu ziduri
de cărămidă şi 12 turnuri de apărare. În România, deosebit de căutată de către turişti este
Mânăstirea Argeşului, din cadrul complexului medieval de la Curtea de Argeş, ctitorie a
voievodului Neagoe Basarab, în anul 1517. Interesant este stilul constructiv, cu influenţe
orientale şi motivul decorativ al turlelor şi al coloanelor interioare.
33
Moscheile
Aceste edificii religioase sunt reprezentative pentru lumea islamică, fiind prezente însă
şi în vechile teritorii cucerite de musulmani în Europa sau Africa. Principalele elemente
atractive sunt mozaicurile şi minaretele. În Africa de Nord sunt remarcabile moscheile Al-
Azhar şi Ibn Tulun din Cairo, El Mansur din Marachech în Orientul Mijlociu şi Apropiat,
Moscheia Omeiazilor din Damasc, Moscheia lui Mahomed de la Medina etc.
În Turcia, impresionează: Moscheea Albastră din Istambul, celebră datorită elementelor
de decor predominant albastre, Moscheia lui Suleiman Magnificul construită în secolul XVI,
Moscheia Verde din Bursa considerată cea mai frumoasă moscheie a Turciei, Moscheia Haci
Bayram din Ankara, construită în secolul al XV-lea, pe ruinele templului lui Augustus, în
cinstea protectorului oraşului (Haci Bayram Veli).
În peninsula Iberică, impresionează Catedrala Moscheie din Cordoba, construită în mai
multe etape, pe locul unei vechi biserici vizigote. Catedrala a fost construită începând din
secolul al XVI-lea, când părţi ale moscheei au fost modificate pentru a face loc arcadelor
gotice şi turnurilor sale. Minaretul, a fost înglobat, în secolul al XVII-lea în turnul catedralei.
În Peninsula Balcanică, comunităţile musulmane au edificat edificii religioase
reprezentative. Putem aminti Moscheia Sultanului şi Moscheia lui Beg din Sarajevo – cea mai
mare moscheie a oraşului, Moscheia Bey Karadoz din Mostar (Bosnia Herţegovina),
Moscheia Haxhi Ethem din Tirana (Albania) etc. În România întâlnim moschei în Constanţa,
Negru Vodă, Babadag, Bucureşti. Marea Moscheie din Constanţa a fost construită în 1912 şi
are un minaret cu o înălţime de 50 m.
Sinagogile
Acestea reprezintă edificii religioase iudaice, având o largă răspândire în toată lumea,
datorită diasporei evreieşti. În Israel remarcăm mari edificii de acest tip în Ierusalim, Haifa şi
Tel Aviv. Marea Sinagogă din Ierusalim este cea mai modernă şi mai mare din Israel, fiind
construită în 1983. Are un spaţiu interior bogat ornamentat şi luxos. La mică distanţă de
Sinagogă se află Rabinatul (autoritatea supremă religioasă).
În Europa, cea mai veche sinagogă a luat naştere în cartierul praghez numit Oraşul
Evreiesc. Dintre cele şapte sinagogi ale cartierului, sinagoga numită Nouă este cea mai veche
rămasă în picioare din Europa şi care încă mai funcţionează şi astăzi ca biserică evreiască.
Este o construcţie în stil gotic timpuriu, cu două nave şi boltă cu grinzi ce uneşte cele cinci
săli ale sale. Construcţia a fost edificată în jurul anului 1270.
În România, datorită faptului că diaspora evreiască a fost destul de numeroasă, întâlnim
sinagogi în Bucureşti precum şi în oraşele din nordul Moldovei şi Transilvania.
2.2.3. Obiectivele istorice

Edificiile istorice însumează o gamă variată de construcţii aparţinând mileniilor şi
secolelor demult apuse, răspândite cu predilecţie în regiunile de afirmare a marilor civilizaţii
(Cocean P., Vlăşceanu Gh., Negoescu B. 2002). Veritabile urme ale civilizaţiilor pierdute în
negura timpului, aceste edificii devin astăzi poli de atracţie, transpuşi în sfera de interes a
fenomenului turistic.
Deosebit de interesante sunt vestigiile antice. Am amintit anterior de Acropola Atenei cu
vestigiile sale (Parthenonul, Propileele, Erechteionul, Teatrul lui Dyonisios etc), însă aprope
fiecare oraş elen păstrează asemenea vestigii. Putem exemplifica: Templul doric din Pireu
(care păstrează încă 16 coloane din marmură albă), Templul lui Apollo din Delfi, Templul lui
Zeus din Olimpia (ce a adăpostit statuia din aur şi din fildeş a lui Zeus considerată una dintre
cele şapte minuni ale lumii antice), etc. Insula Rodos este cunoscută datorită Colosului (astăzi
dispărut), una din cele şapte minuni ale lumii, iar Knossos (i-la Creta) pentru palatul antic
34
(avea un plan de labirint şi se întindea pe 22 000 m2) construit de arhitectul Dedal, la ordinul
regelui Minos, pentru al închide pe monstrul corp de om şi cap de taur (Minotaurul).
Vestigiile romane se înscriu printre cele mai interesante obiective, fiind prezente în
spaţiul ocupat odinioară de Imperiul Roman. Geniul constructiv al romanilor a supravieţuit
peste veacuri, prin ingenioasele soluţii edilitar-urbanistice (apeductele, termele etc), prezente
şi astăzi în unele locuri. Am putea exemplifica, Apeductul roman din Segovia (ridicat în
timpul împăratului Traian), funcţional şi astăzi, cu o lungime de 728 m şi având o înălţime
maximă de 28 m, compus din două etaje de arcade. Interesant este şi oraşul croat Zadar, care
prezintă o tramă stradală regulată, păstrată din perioada romană, precum şi numeroase clădiri
din perioada romană (vestigiile Capitoliului, Forumul etc).
Fortăreţele şi castrele romane apar ca puncte întărite la graniţele imperiului, construcţia
lor datând din perioada de expansiune a Imperiului Roman. Din păcate, cel mai mare castru
roman construit în Dacia (Apullum) a fost în întregime distrus de fortificaţiile construite
ulterior, în evul mediu, păstrându-se doar scurte sectoare de ziduri, înglobate în construcţiile
ulterioare. Există însă şi situaţii când aceste fortificaţii s-au conservat destul de bine. Astfel, la
York, zidurile şi porţile de intrare sunt conservate aproape în întregime, împrejmuind centrul
oraşului actual, iar Fortăreaţa romană de la Elbasan (Albania) adăposteşte astăzi Muzeul de
istorie al oraşului.
De-a lungul evului mediu se impun castelele fortificate, reşedinţe ale seniorilor feudali,
care exercitau asupra regiunilor din jur o autoritate politică şi administrativă. Elementele de
fortificaţie: zidurile, turnurile de apărare, crenelurile, contraforturile, etc, fac ca, în zilele
noastre, potenţialul atractiv să fie foarte ridicat. Din această categorie de edificii amintim
castelele: Hohensalzburg (vechiul castel-fort al principilor arhiepiscopi din Salzburg) ce se
înalţă pe un bloc dolomitic la aproximativ 120 m deasupra oraşului; Pafos din Cipru (inclus
pe lista oficială a UNESCO), ridicat de bizantini pentru a apăra portul şi reconstruit de lusitani
în secolul XIII; Gradec din Zagreb (sec XIII), legat de oraşul de jos printr-un funicular; Vaduz
(Lichtenstein) amplasat pe una dintre cele trei coline ale munţilor Drei Schwester; Castelul
din Vilnius (Lituania), construit în secolul XIV, ce reprezintă nucleul istoric al oraşului, etc.
Deosebit de interesante sunt, sub aspect turistic, palatele şi castelele regale care
înnobilează multe din marile metropole ale lumii. Reprezentative sunt: Palatul Buckingham
din Londra, (reşedinţă regală şi în prezent), construit în 1703 de ducele de Buckingham şi
modificat ulterior de regina Victoria; Palatul Regal din Praga, reşedinţă a seniorilor Boemiei
în secolele XI – XVI; Palatul Regal din Madrid, reşedinţă regală până în 1931, construit de
Bourboni; Palatul Topkapî din Istambul, construit pe locul Acropolei bizantine, pe un
promontoriu de la extremitatea „Cornului de Aur”, a fost vreme de patru secole, până în 1839,
sediul guvernului şi reşedinţa sultanului; Castelul Regal din Budapesta, construit în secolul al
XIV-lea de regele Sigismund de Luxemburg, pe locul unui vechi castel – fort al regelui Bela
IV, domină oraşul de pe Colina Varhegy, la cca. 60 m înălţime faţă de nivelul Dunării.
În categoria obiectivelor istorice încadrăm şi monumentele, mausoleele, statuile,
coloanele, ridicate în cinstea unor importante figuri istorice. Aproape că nu există oraş în care
să nu fie cinstită memoria unei personalităţi sau anumite evenimente istorice, fie că este vorba
de mari voievozi, ctitori, eroi ai neamului, etc.
Din multitudinea de obiective de acest tip ne limităm a exemplifica: Monumentul şi
statuia ecvestră a Mariei Theresa din Viena; Monumentul Girondinilor din Bordeaux, simbol
al triumfului Republicii; Monumentul Reformei din Geneva, ansamblu ce cuprinde statuile a
patru reformatori: Guillame Farel, Calvin, Theodore de Bèze şi John Knox; Monumentul
comemorativ „Titanic” dedicat victimelor naufragiului celebrului transatlantic, din Belfast
(Irlanda de Nord); Coloana lui Alexandru situată în centrul Pieţii Palatului din Sankt
Petersburg, ridicată în 1834 pentru a comemora victoria ţarului Alexandru I în războiul
antinapoleonian; Monumentul Mileniului din Budapesta, o coloană de 38 m înălţime, ce
35
simbolizează 1000 de ani de istorie a Ungariei; Coloana Infinitului din Târgu Jiu, operă a
marelui sculptor român Constantin Brâncuşi, simbol al etnogenezei poporului român; Statuia
ecvestră a lui Mihai Viteazu din Alba Iulia, etc.
2.2.4. Obiective economice cu funcţie turistică

Ingeniozitatea omenească, dublată de noile materiale şi metode tehnice, a stat la baza
apariţiei unor clădiri spectaculoase care merită să-şi ocupe locul între marile minuni ale
umanităţii. De exemplu, stilul constructiv dar mai ales materialele utilizate au făcut din
Muzeul Guggenheim din Bilbao una dintre cele mai vizitate instituţii de acest tip. Clădirea a
fost construită în 1997, din blocuri de calcar acoperite cu titaniu, pereţii fiind făcuţi din sticlă.
Cea mai înaltă clădire din lume, recunoscută în mod oficial, este turnul Burj Khalifa din
Dubai (828 m). Construcţia turnului a început la 21 septembrie 2004, exteriorul fiind finalizat
la 1 octombrie 2009. Clădirea a fost inaugurată oficial la data de 4 ianuarie 2010, costul
întregului proiect ridicându-se la 1,4 miliarde de dolari. Burj Khalifa, cu cele 160 de etaje ale
sale, deţine şi recordul de construcţie cu cele mai multe etaje din lume. Totodată, este şi
deţinătoarea lifturilor cu cea mai mare viteză din lume (64 km/h sau 18 m/s).
Această construcţie a detronat din clasament alte construcţii celebre care s-au luptat
de-a lungul timpului pentru titlul de cea mai înaltă structură arhitectonică din lume, respectiv:
Shanghai Tower (632 m), cea mai înaltă clădire din China, proiect demarat în anul 2008,
Mkkah Royal Clock Tower din Arabia Saudita (601 m), turnul Taipei 101 din Taiwan (508
m), Centrului Financiar Mondial din Shanghai (492 m), Turnurile Petronas, Kuala Lumpur -
Malaysia (451,9 m) şi turnul Sears din Chicago (442,1 m) care a deţinut cea mai lungă
perioadă de timp recordul de înălţime.
În timpurile noastre, la începutul Milemiului III, marile metropole ale lumii se mândresc
cu clădirile lor impresionante, care atrag atenţia prin arhitectură şi grandoare. Sediile unor
firme (BMW din München, General Motors din Detroit etc), marile complexe expoziţionale
(Hanovra, Osaka, Montreal, Torino, Bucureşti etc), instituţiile financiare (Paris, New York,
Londra Amsterdam etc) dezvăluie admiratorilor din toată lumea geniul creatorilor lor, liniile
îndrăzneţe ale arhitecturii, precum şi soluţiile ingenioase în amplasarea lor spaţială.
2.2.5. Manifestările culturale

Pe lângă obiectivele turistice analizate anterior, concretizate în peisaj printr-o
materializare certă – ceea ce le conferă şi atributul permanenţei – potenţialul atractiv de
origine antropică înglobează şi o serie de activităţi şi manifestări nematerializate spaţial. În
consecinţă, ele vor deveni o sursă a interesului turistic doar în anumite intervale ale anului.
(Cocean P. 1996). Astfel de activităţi şi manifestări umane, specifice marilor centre urbane,
sunt: carnavalurile, festivalurile artistice, târgurile şi expoziţiile.
Dintre manifestările culturale cu funcţie turistică am ales spre exemplificare pe cele din
Belgia, unde folclorul este mult mai prezent decât în alte ţări din Europa Occidentală. Dintre
principalele evenimente amintim: Giganţii – defilare a personajelor biblice şi a celor născute
din tradiţia orală, a legendelor, ce se desfăşoară în ultimul week-end din august; Procesiunile -
fiecare oraş avându-şi propriul patron spiritual care este celebrat într-o anume zi a anului;
Carnavalul – ultima serbare înaintea postului Paştelui, cu majorete şi dansuri tradiţionale cu
saboţi de lemn.
Interesante sub acest aspect sunt şi Jocurile din Highlands (Scoţia), o veritabilă versiune
modernă a celor 12 munci ale lui Hercule. Îmbrăcaţi în kilt-ul tradiţional, concurenţii se întrec
în trasul de frânghie, aruncarea cu pietre uriaşe sau trunchiuri de arbori, atletism, lupte,
precum şi dansul tradiţional Highland. Aceste manifestări atrag anual mii de turişti, locurile
de cazare fiind rezervate cu mult timp înainte.
36
Oraşul Tromso din Norvegia este locul de desfăşurare a numeroase festivaluri:
Festivalul Aurorelor Boreale, Maratonul Soarelui de la Miezul Zilei Polare, Festivalul Berii,
Festivalul Pescuitului, Festivalul Filmului, etc. San Remo este locul de desfăşurare al
celebrului Festival de Muzică Uşoară, Kazanlâk (Bulgaria) locul de desfăşurare a Festivalului
Trandafirului (oraşul fiind cunoscut şi sub numele de capitala trandafirilor), iar Pamplona este
un oraş devenit celebru în toată lumea în urma imaginii taurilor lăsaţi liberi în mulţimea
extaziată cu ocazia Sărbătorilor de San Fermin.
Un număr mare de vizitatori se înregistrează la târgurile şi expoziţiile internaţionale.
Marile metropole ale lumii găzduiesc anual asemenea manifestări, un motiv în plus pentru
turiştii avizaţi de a alege ca destinaţie turistică aceste locuri. Interesante sunt şi expoziţiile
internaţionale cu specific, cum sunt celebrele Saloane Auto (Paris, Detroit, Bucureşti, etc) sau
Târgul Internaţional de Carte de la Frankfurt, cel mai important de acest fel din lume, care are
loc anual în prima parte a lunii octombrie, începând din 1949.
RECAPITULARE
1. Nominalizaţi principalele categorii care compun fondul turistic.

2. Explicaţi potenţialul de atractivitate al fondului morfoturistic.
3. Subliniaţi elementele de favorabilitate şi, respectiv, restrictive datorate manifestărilor
elementelor climatice în desfăşurarea actului turistic.
4. Evidenţiaţi importanţa elementelor hidrologice ca suport în desfăşurarea activităţii
turistice.
5. Explicaţi rolul turistic al elementelor de vegetaţie şi faună.
6. Nominalizaţi principalele categorii de elemente care compun fondul turistic antropic.
7. Prezentaţi relaţiile şi interacţiunile dintre resursele turistice şi modalităţile de valorificare a
acestora.
8. Diferenţiaţi principalele categorii de peisaje turistice.
Cândea Melinda, Erdeli G., Simion Tamara, 2000, România, potenţial turistic şi turism, Edit.
Universităţii din Bucureşti.
Cocean P., Vlăsceanu Gh., Negoiescu B., 2002, Geografia generală a turismului, Edit.
Meteor Press, Bucureşti.
Meteor Press, Bucureşti
Erdeli G., Istrate I., 1996, Potenţialul turistic al României, Edit. Universităţii din Bucureşti.
Glăvan V., 2010, Resursele turistice pe Terra, Edit. Economică, Bucureşti.
Neguţ S., Suditu B., 2003, Europa. Ghid de călătorie, Edit. Ziua, Bucureşti.
Snak O., Baron P., Neacşu N., 2011, Economia turismului, Edit. Expert, Bucureşti.
37
Modulul 3 EVOLUŢIA
FENOMENULUI
TURISTIC

Scurt istoric al apariţiei şi evoluţie călătoriilor cu
scop recreativ
Dimensiunea fenomenului turistic în perioada contemporană
Conţinut Unitatea de învăţare 3.3.
Tipuri şi forme de turism
Recapitulare
Exerciţii de verificare / Surse de documentare
Transmiterea unor cunoştinţe de bază privind evoluţia

fenomenul turistic mondial
Evidenţierea principalelor etape de evoluţie ale fenomenului
turistic
Prezentarea relaţiilor şi interacţiunilor dintre elementele
componente ale spaţiului turistic în perioada contemporană
Obiective Cunoaşterea principalelor criterii de clasificare şi
particularităţi privind tipologia turistică
călătorie / călătorie turistică

călătorie cu scop recreativ / turismul contemporan
circulaţia turistică internaţională / dezvoltarea turistică
durabilă / tipuri şi forme de turism
Cuvinte cheie
38
SCURT ISTORIC AL APARIŢIEI ŞI EVOLUŢIEI
CĂLĂTORIILOR CU SCOP RECREATIV
Turismul s-a constituit ca fenomen complex şi bine conturat abia în ultima jumătate de
secol. El a căpătat o amploare deosebită în contextul dezvoltării generale a economiei şi
societăţii la nivel mondial, remarcându-se atât prin ritmurile înalte de creştere, cât şi prin
prezenţa sa în spaţii geografice tot mai extinse. În acelaşi timp, în special în ţările dezvoltate,
condiţiile social – economice au determinat schimbări importante ale comportamentului
social. În acest context, una dintre caracteristicile lumii contemporane este şi faptul că
turismul a devenit o nevoie socială.
„Scara timpului” urcată de omenire pe calea progresului reprezintă un drum continuu al
cunoaşterii spaţiului înconjurător. Exploratorii şi comercianţii, oamenii de ştiinţă sau cei de
cultură, au deschis noi porţi spre calea cunoaşterii şi, practic, au oferit contemporanilor lor
posibilitatea de a călătorii. Nevoia de recreere, de îmbogăţire a cunoştinţelor culturale sau a
vieţii spirituale etc. sunt numai câteva dintre motivaţiile ce contribuie la generarea
fenomenului turistic. Asemenea aspiraţii sunt specifice oricărei colectivităţi umane. Ca
urmare, fenomenul turistic s-a manifestat în forme incipiente din cele mai vechi timpuri având
o dimensiune şi mod de manifestare specifice de la o etapă la alta.
3.1.1. Perioada antică

Primii care au contribuit substanţial la dezvoltarea călătoriilor au fost vechii greci. Prin
aceste călătorii ei au reuşit diseminarea culturii Greciei antice în întreaga zonă mediteraneană.
În vederea asigurării unei siguranţe a călătoriei, vechii greci încheiau un gen de contracte de
vizită9 reciproce între oamenii de aceeaşi ocupaţie. Contractul de vizite prieteneşti reprezenta
o posibilitate prin care călătorul îşi asigura în „străinătatea îndepărtată” locuinţa (în absenţa
hanurilor cazarea făcându-se la prieteni), întreţinerea precum şi integritatea fizică, dar şi a
bunurilor din posesie. Semnul vizibil al vizitei prieteneşti era un obiect simbolic (sumbolon)
care se împărţea pe jumătate (cel care pleca în străinătate se legitima cu partea sa din
sumbolon, ceea ce echivala, în oarecare măsură, cu paşaportul şi cu viza de astăzi).
Astfel, în spaţiul mediteranean se poate vorbi despre apariţia călătoriei turistice într-o
formă incipientă. Această călătorie, deşi menţinea o parte a vechilor determinări (schimburi
comerciale, campanii militare etc.), putea fi motivată şi de căutarea anumitor forme de
plăcere. De altfel, primele informaţii cu privire la existenţa unor activităţi ce pot fi considerate
ca forme arhaice de turism apar în operele marilor călători, istorici şi deopotrivă geografi ca:
Herodot, Strabon, Xenophon ş.a.
Într-o primă fază turismul a fost de factură religioasă şi medicală, aceste două atribute
fiind strâns legate. Băile erau considerate ca având efect purificator ceea ce s-a manifestat
printr-un interes deosebit pentru utilizarea apelor termale.
Este bine cunoscută atracţia pentru întrecerile şi spectacolele teatrale care se desfăşurau
după un calendar precis. Astfel, în Grecia Antică un număr mare de pelerini se îndreptau spre
locurile sacre precum: Delfi, Dodona, Epidaur sau Kos. Pentru întrecerile sportive erau
renumite cele organizate la Delfi, în cinstea zeului Apollo, Corinth, Nemeea, şi nu în ultimul
rând cele de la Olimpia dedicate lui Zeus10.
9
Cristureanu Cristiana (2006) Strategii şi tranzacţii în turismul internaţional, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
pag.2.
10
Jocurile Olimpice s-au desfăşurat fără întrerupere între anii 776 î.Hr. şi 393 d. Hr. când apar şi primele forme
de organizare a călătoriilor. Prin regulamentul Jocurilor Olimpice toţi participanţii beneficiau de inviolabilitate la
trecerea prin diferite teritorii.
39
În prezent, în întreaga Grecie întâlnim vestigii ale civilizaţiei din perioada antică, alături
de acropola Atenei, mari situri arheologice fiind deschise publicului spre vizitare la: Delfi,
Epidaur, Micene, Tirint, Olympia, Samos, Vassai etc. De exemplu, din vechea Olympia se
păstrează Templul lui Zeus, care a adăpostit statuia din aur şi fildeş a lui Zeus (considerată
una dintre cele şapte minuni ale lumii antice), palestre (sala de sport), stadionul (cu o
capacitate de 20000 de spectatori, din care astăzi se pot vedea liniile de plecare şi, respectiv,
de sosire, aflate la 192 m depărtare una de alta). Pe acest stadion s-au desfăşurat în antichitate
Jocurile Olimpice, începând cu secolul 8 î.Hr., sărbătoare ce se celebra la fiecare 4 ani, timp
de o săptămână.
Situl arheologic de la Delfi este foarte căutat şi în prezent de turişti, printre numeroasele
vestigii evidenţiindu-se Templul lui Apollo care adăpostea celebrul Oracol, în care a oficiat
Pythia (funcţional până în anul 381 d.Hr., când a fost închis de împăratul bizantin Theodosie
cel Mare). Dintre celelalte vestigii amintim: Sanctuarul Atenei Pronoia, Marele Altar, Porticul
lui Lysander ş.a. Situl arheologic Epidaur este renumit datorită celui mai bine păstrat teatru al
Antichităţii greceşti, ce putea găzdui 14000 de spectatori, construit în secolul 4 î.Hr., de
arhitectul Policlet cel Tânăr, pe versantul unei coline, cu forme perfect armonioase şi o
acustică excelentă. De asemenea, tot aici se găsesc vestigiile Templului lui Esculap
(Asklepios), zeul grec al medicinii şi luminii, realizat de arhitectul Theodotos, care adăpostea
o statuie a zeului omonim din aur şi fildeş. În Pelopones se află ruinele a două oraşe din
perioada antică, Micene (capitala legendarului rege Agamemnon) şi Tirint, cu masive ziduri
de apărare, palate şi alte edificii, a căror construcţie a început cu cca 2000 de ani î. Hr.
În Roma antică, interesul deosebit pentru activităţi de recreere a fost favorizat de
prosperitatea economică şi un anume echilibru în viaţa politică şi socială (renumita pax
romana), chiar dacă războaiele erau încă frecvente, dar cu tendinţa de localizare la periferia
imperiului. De asemenea, civilizaţia romană s-a remarcat şi printr-o efervescenţă deosebită a
vieţii urbane şi intensificarea schimburilor comerciale. Dezvoltarea fără precedent a
construcţiei de drumuri, creşterea gradului de siguranţă a călătorilor, apariţia a numeroase
hanuri şi locuri de popas au făcut posibilă deplasarea până în cele mai îndepărtate zone ale
imperiului.
Interesul romanilor pentru băile curative şi prezenţa lor în cele mai diferite regiuni au
dus la apariţia unor adevărate staţiuni termale, unele dintre ele renumite până în zilele noastre:
Vicky, Royat, Néris – les – Bains în Franţa; Aachen în Germania, Bath (Acque Sulis) în
Anglia; Herculane (Ad aquas Herculis Sacris) sau Băile Geoagiu (Germisara, apoi Thermae
Dodone) în România. În jurul Romei, patricienii bogaţi vizitau frecvent Ostia şi Insula Capri,
iar în Campania a funcţionat o adevărată reţea de băi termale.
Urbanismul roman s-a bazat pe reguli şi principii foarte evoluate, dată fiind prezenţa
unor regulamente de construcţii, servicii edilitare, cât şi evidente zonificări urbane pe criteriul
funcţional. Îmbogăţirea şi creşterea nivelului de trai a dus la sporirea numărului de locuitori,
motiv pentru care romanii au început o puternică activitate de urbanizare. Clădirile lor aveau
funcţii administrative sau serveau ca loc de distracţie, de petrecere a timpului liber. Romanii
aveau o mare consideraţie pentru forum (considerat urmaşul „agorei” greceşti) care era piaţa
centrală a oraşului. În for se aflau prăvăli, clădiri publice, temple şi bazilici. În sălile cu
coloane impunătoare, circulabile de jur împrejur, se derula viaţa publică a oraşului. La Roma
au fost construite numeroase forumuri, de către împăraţii romani care le-au dat numele: Cezar,
Augustus, Traian, Vespasian etc., între care, cel mai important dintre acestea este Forumul lui
Traian, construit la începutul sec. II., compus din două pieţe cu arc de triumf, cu statuia lui
Traian, cu templul de cult al împăratului, cu bazilica Ulpia şi Columna lui Traian.
Casele romanilor se deosebeau de cele ale grecilor, în primul rând prin acel element
tipic roman care este atriumul, curtea interioară, de formă rectangulară sau pătrată, cu un
bazin sau un puţ în centru, iar de jur-împrejur cu camerele de locuit. Luxul patricienilor
40
romani era etalat în numeroase palate şi vile. Cele mai relevante exemple ale luxului roman
sunt păstrate de vilele şi palatele din oraşul Pompei, distrus de erupţia vulcanului Vezuviu
(oraşul păstrându-se relativ intact sub stratul gros de cenuşă). Vilele erau situate în afara
zonelor de locuit, garnisite cu stâlpi albi de marmură, fântâni arteziene, sanctuare, umbrare şi
lacuri artificiale.
Inventarea încălzirii cu aer cald la Roma (anul 80 î.Hr.) dă impuls construcţiei termelor
de mari dimensiuni. Faimoasele terme romane nu erau doar nişte enorme şi luxoase băi
publice, ci şi locuri de recreaţie şi centre de activităţi sportive şi culturale. Dintre cele
existente la Roma cele mai renumite erau cele din Agripa, Termele lui Diocletian (construite
între 298-305) şi Termele lui Caracalla a căror construcţie datează de la începutul sec III. Se
consideră că aceste băi aveau capacitatea de servire simultană a 60000 de cetăţeni. De altfel,
numai în termele lui Caracalla curgeau zilnic aproximativ 70 000 m3, adică tot cam cât se
consuma în anul 1920 pentru toate trebuinţele oraşului Bucureşti.
În cinstea zeilor romanii au construit numeroase temple şi bazilici. Panteonul, cel mai
impozant edificiu de acest gen, a fost un templu ridicat de Agripa în cinstea tuturor zeilor
(anul 27 e.n.). El avea zidul de formă rotundă, cilindrică, acoperit de o cupola foarte bogat
decorată în interiorul său şi nu avea ferestre. În Panteon lumina intra printr-o deschidere
rotundă - de nouă metri diametru - din centrul cupolei. La intrare Panteonul avea un portic (un
sir de coloane) care-i dădea un aspect triumfal. Bazilicile din timpul Imperiului Roman erau
edificii dreptunghiulare, împărţite deseori, la interior, prin două rânduri de coloane, în trei
părţi, numite nave. Cele două părţi laterale (navele laterale) erau de multe ori etajate pe o
înălţime egală cu cea a navei centrale sau erau mai scunde decât etajul unic al acesteia.
Bazilica era precedată mai totdeauna de o curte înconjurată de ziduri şi cu coloane spre
interior. În mijlocul curţii se găsea un bazin cu apă sau o fântână. După planul bazilicii
romane, mai târziu s-au construit bisericile creştine de tip apusean (numele de biserică vine de
la denumirea romană – basilica).
Ştiaţi că ?
În epoca romană statul s-a implicat în asigurarea confortului pe

timpul călătoriilor ?
- călătorii erau transportaţi, la cerere, spre destinaţia aleasă de poştalioane
imperiale care circulau după un orar regulat;
- în oraşe stăteau la dispoziţia călătorilor hanuri şi prăvălii cu alimente
care ofereau găzduire;
- în anul 61 d.Hr., împăratul Nero a dat dispoziţii procuratorului Traciei
pentru construirea de hanuri, iar în 136 d.Hr., împăratul Adrian a dispus
ca, de-a lungul drumurilor de pe coasta Mării Roşii, să se construiască
hanuri;
- oraşele încheiau contracte de prietenie ospitalieră cu alte oraşe, de
avantajele oferite de aceste contracte profitând toţi cetăţenii oraşelor
respective.
41
În antichitatea romană, renumite sunt şi amfiteatrele din Roma (Coloseumul), Verona,
Arles, Nîmes, Pola ş.a. unde jocurile sportive şi spectacolele grandioase atrăgeau zeci de mii
de participanţi. Totodată, nu poate fi omisă prezenţa unor astfel de manifestări în marile cetăţi
ale civilizaţiei din Asia Mică – Efes, Pergam, Smirna sau Milet.
În prezent, mari situri arheologice sunt deschise publicului larg din toate colţurile
fostului Imperiu Roman, atât în Europa (Italia – Agrigento, Casale, Siracuza, Pompei; Spania
– Las Médulas, Lugo, Mérida, Salamanca; Franţa – Orange, Pont du Gard; Marea Britanie –
Hadrian’s Wall etc.) cât şi în Asia Mică (Iordania – Petra, Um al Raas; Siria – Alep, Palmyra;
Turcia – Hierapolis / Pamukkale etc.) sau Africa de Nord (Algeria – Djemilla, Timgad,
Tipasa; Libia – Cyrene, Leptis Magna; Tunisia – El Djem, Dougga etc.).
Asemănător civilizaţiilor elene şi romane, civilizaţiile asiatice au dezvoltat călătoriile de
plăcere cu motivaţii diverse. Astfel, clasa nobilă din Japonia şi China călătorea în timpul verii,
împreună cu oaspeţii lor, în numeroase regiuni pitoreşti (Suzhou, Hanzhou etc.), având la
dispoziţie vile şi pavilioane de odihnă. Nu lipseau nici mijloacele de recreere, agrement sau
chiar tratament, prin masaje terapeutice de mare rafinament.
3.1.2. Perioada evului mediu până în secolul al XVII-lea

După căderea imperiului roman, călătoriile de plăcere aproape că au dispărut, iar ceea ce
ulterior numeam ca formă de turism incipient a renăscut cu dificultate pe parcursul evului
mediu. O serie de condiţii contradictorii au determinat evoluţia lentă a fenomenului turistic.
Pe de-o parte obscurantismul religios, ruralizarea accentuată a societăţii specifică
feudalismului, războaiele numeroase şi epidemiile frecvente au frânat procesul de dezvoltare
generală şi implicit desfăşurarea călătoriilor de plăcere.
În acelaşi timp, interesele politice şi economice se îndreaptă spre regiuni tot mai diverse
şi mai îndepărtate. O contribuţie importantă la cunoaşterea a noi teritorii au avut-o marii
călători renumiţi în epocă, începând cu cei arabi şi continuând cu cei ale căror nume au rămas
înscrise în epopeea Marilor Descoperiri Geografice. Este o perioadă în care se acumulează
informaţii şi creşte interesul pentru lărgirea orizontului de cunoaştere. Jurnalele de călătorie
ale lui Marco Polo, Pigafetta ş.a. vorbesc despre o lume fascinantă şi cu totul nouă.
Dezvoltarea unor puternice centre meşteşugăreşti şi a comerţului au favorizat extinderea
drumurilor şi creşterea numărului de călători11. Aceştia din urmă erau cu precădere negustori,
mesageri, curieri regali, misionari sau ambasadori. Deplasările cu caracter turistic erau
nesemnificative şi antrenau persoane din păturile avute ale societăţii, învăţaţi renumiţi,
scriitori, artişti. Personalităţi marcante precum Montaigne, Ronsard, Erasmus, Thomas More
sau Francis Bacon au descris în operele lor plăcerea de a călători, de a vedea şi de a câştiga
noi experienţe.
Din cauza decăderii civilizaţiei antice şi a nesiguranţei drumurilor, călătoriile celor
bolnavi spre zonele cu izvoare curative au scăzut şi chiar dispărut, pe alocuri. Acestora li s-au
substituit pelerinajele spre locurile pe care credinţa oamenilor le-a investit cu puteri
vindecătoare, chiar miraculoase. Dealtfel, este de subliniat că singura manifestare care se
înscrie în ceea ce înţelegem azi prin turism este legată de deplasările în scop religios către
marile centre de pelerinaj din lumea creştină (Ierusalim, Santiago de Compostela, Roma),
musulmană (Mecca) sau a altor culte din spaţiul asiatic – Lhasa sau sanctuarele din India şi
Indochina pentru budişti, muntele Fuji pentru japonezi etc.
Santiago de Compostela (numele spaniol al Sfântului Apostol Iacob) este capitala
istorică a provinciei spaniole Galicia. Tradiţia populară privind numele de „Compostela”
11
ca urmare a dezvoltării economice a societăţii feudale din secolele IX şi X, circulaţia mărfurilor şi a
comercianţilor se desfăşura de-a lungul drumurilor comerciale care legau Estul cu Vestul; printre cele mai
importante centre ale comerţului evului mediu amintim: centrele mediteraneene Veneţia, Genova, Pisa, oraşele
comerciale franceze, oraşe puternice de pe coasta Mării Nordului din Flandra, oraşele comerciale germane etc.
42
afirmă provenienţa acestuia din cuvintele latine „campus stelae” însemnând „câmpuri de
stele”. Acest nume se trage din credinţa conform căreia moaştele Sfântului Iacob au fost aduse
în Spania din Orientul Mijlociu. Aceste moaşte ar fi fost îngropate în locul în care un păstor ar
fi zărit o stea, iar mai apoi a ridicat o biserică deasupra lor. Mai târziu, mica bisericuţă a ajuns
să fie înlocuită cu actuala Catedrală din Santiago de Compostela. Conform unei alte tradiţii,
moaştele ar fi fost găsite în anul 835 de către Theodomir, episcop din Iria Flavia. Theodomir
ar fi fost ghidat la locul unde erau moaştele de către o stea. Astfel se întăreşte traducerea
numelui de Compostela cu expresia „câmp de stele”.
Pelerinajul ce se face la mormântul Sfântului Iacob din Catedrala din Santiago de
Compostela (cunoscut în limba spaniolă ca „Camino de Santiago”) este vechi de 1000 de ani.
Pelerinajul spre Santiago de Compostela a fost şi rămâne unul dintre cele mai importante din
lume ca trăiri spirituale, probe particulare fizice şi sufleteşti. A fost declarat Drum Cultural
European, iar din 1993 este acreditat pe lista moştenirilor culturale U.N.E.S.C.O. În Spania,
drumul străbătut de pelerini urmează traseul localităţilor: Pampeluna – Puente de la Reina –
Logrono – Burgos – San Juan de Ortega – Castrojeriz – Astorga – Sarria – Santiago de
Compostela. El Camino de Santiago include cca 1800 clădiri civile şi religioase de mare
interes istoric.
Centrul sacru al Islamului - Kaaba se află în centrul moscheii construite de califul Omar
la Mecca. Tradiţia spune că sanctuarul ar fi construit de Avraam şi fiul său nelegitim Ismael,
după un plan divin. În cadrul ei se află şi piatra neagră, un meteorit, care ar fi fost adus de
arhanghelul Gavril, de un alb strălucitor la început, dar devenită neagră în urma unei atingeri
impure. Kaaba este punctul de orientare a rugăciunii încă de pe vremea profetului, loc de
pelerinaj cel puţin odată în viaţă, şi reprezentare artistică nelipsită de obicei în casa
credinciosului musulman.
Kaaba se află şi în prezent în incinta Marii Moschei a oraşului Mecca, cunoscut
musulmanilor drept Umm al Qura (mama oraşelor) şi, totodată, cel mai venerat loc din lumea
islamică. Aici s-a născut profetul Mahomed (570-632), trimisul Domnului şi fondatorul
credinţei musulmane. Oraşul este locul obligatoriu de pelerinaj al musulmanilor care sosesc
aici anual, într-un număr de milioane. Kaaba, este o construcţie de formă cubică, fără ferestre,
îmbrăcată în pânză neagră, cu o fâşie brodată în fir de aur şi argint cu versete sacre. Ea era
sacră pentru locuitorii din Mecca încă înainte de epoca Profetului, iar de la naşterea credinţei
islamice, în secolul al VII-lea, a devenit centrul aşa-numitului Hadji, în prezent cel mai
important pelerinaj anual din lume. Unul din cei „cinci stâlpi ai credinţei” – hagialâc-ul
durează mai multe zile, în care pelerinii trebuie să îndeplinească mai multe ritualuri în Mecca
şi în locuri sacre din împrejurimi.
Cu toate că, aşa cum am mai arătat, călătoriile în evul mediu nu se desfăşurau cu
uşurinţă, mai găsim încă urme ale dreptului cutumier din antichitate de primire a oaspeţilor.
Astfel, marea majoritate a călătorilor se adăposteau la mănăstiri, iar în locurile mai frecventate
şi la intersecţia principalelor drumuri s-au înfiinţat hanuri. Totodată, în această perioadă,
remarcăm apariţia unor lucrări ce evidenţiază faptul că începe să se cristalizeze o concepţie
nouă legată de scopul şi motivaţia de a călători. Astfel, în 1130 apare o lucrare scrisă de
călugărul Aimeri Picaud considerată şi primul ghid turistic şi care indică pelerinajele pe cele
mai sigure drumuri spre Santiago de Compostela. La Roma, lucrarea „Mirabilia Urbis
Romae” care prezenta vestigiile antichităţii a apărut în 70 de ediţii în perioada dintre anii 1475
– 1600. De asemenea, se poate menţiona şi ghidul „Le guide des chemins de France” publicat
în 1552.
Un alt gen de manifestare al călătoriilor de plăcere este legată de prezenţa micilor
feudali, nobili de curte pe lângă reşedinţele regale, care se deplasau spre latifundiile
personale, primăvara şi toamna, pentru a-şi încasa veniturile. Aceste călătorii spre zonele de
provincie rurale au dat naştere la voiajurile „vilegiaturiste” (la ţară) care s-au generalizat şi la
43
care participa alături de nobili şi burghezia timpului. Spre sfârşitul perioadei, lumea
aristocrată devine tot mai interesată de vilegiatură şi de petrecerea timpului liber în alte locuri
decât reşedinţa permanentă. În acelaşi timp, reînvie gustul pentru staţiunile termale al căror
număr începe să crească şi devin tot mai frecventate.
3.1.3. Perioada engleză – secolele XVII – XVIII

În urma victoriei maritime a Angliei asupra „invincibilei” armada spaniole, aceasta şi-a
consolidat poziţia de putere maritimă de prim rang, dezvoltându-se astfel posibilitatea
contactului nelimitat cu coloniile sale transoceanice şi, totodată, dezvoltarea circulaţiei de
călători. Ţintind către o expansiune economică continuă, Anglia formează treptat o generaţie
nouă, cu vederi largi şi experienţă de viaţă, educaţia prin călătorie fiind considerată cea mai
bună metodă în acest sens. Cronicile istorice menţionează faptul că, Regina Elisabeta a
Angliei a aprobat organizarea unor călătorii destinate educării viitorilor diplomaţi. În paralel,
universităţi de prestigiu ca Oxford sau Cambridge au pus la dispoziţia tinerilor studioşi burse
de călătorie.
Această perioadă poate fi considerată perioada de naştere a turismului modern. Ea este
legată de creşterea deosebită a călătoriilor efectuate pe continent de către tinerii aristocraţi
englezi pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele şi a-şi desăvârşi educaţia. „Faire le tour” devine o
expresie consacrată, fie că este vorba de un „petit tour” care cuprindea regiunea pariziană, fie
un „grand tour”12 care se putea extinde pe valea Loirei, zona Alpilor, Italia sau sudul Franţei.
De altfel, aşa cum am subliniat anterior, cuvântul francez „tour” a dat naştere verbului englez
„to tour” cu sensul de a călători de plăcere, iar mai târziu termenilor de „turism” şi „turist”.
Aceşti termeni se vor impune în limbajul curent abia la jumătatea secolului următor, o
influenţă deosebită în acest sens având-o romanul lui Stendhal „Les memoires d’un touriste”
publicat în 1841.
Ştiaţi că ?
Viteza de deplasare a mijloacelor de transport existente în perioada

respectivă era cuprinsă între 50 – 80 km zilnic ?
Ca atare, distanţele se parcurgeau într-un interval foarte mare de timp, ca
de exemplu:
- Paris – Marsilia în 13zile;
- Paris – Bordeaux în 6 zile;
- Londra – Manchester în 4,5 zile;
- Calais – Paris în 34 ore. (Păcurar Al. 1999)
Englezii s-au distins printr-o dorinţă remarcabilă de a călători şi de a descoperi noi

locuri, noi peisaje şi privelişti13. Ei pot fi consideraţi adevăraţi exploratori ai Alpilor a căror
imagine turistică au promovat-o cu entuziasm. De exemplu, în anul 1783, din cei 1500 de
vizitatori înregistraţi în staţiunea Chamonix, trei sferturi erau englezi. O atracţie deosebită au
12
primul itinerar turistic educativ major care s-a format în jurul anului 1700 şi era parcurs atât de tinerii englezi
cât şi de alţi călători din diferite state europene dezvoltate; itinerariul cuprindea oraşele: Paris, Torino; Florenţa,
Roma, Neapole, Veneţia, Viena, precum şi regiunea Rhinului în Germania; durata călătoriei era de trei ani.
13
în Anglia au fost emise autorizaţi de călătorie cu valabilitate pentru doi sau trei ani, însoţite de instrucţiuni
referitoare la suma de bani necesară pentru o călătorie, diferitele restricţii şi reglementări de călătorie, diverse
sfaturi practice etc; călătorii aveau asupra lor sume mici de bani, dar puteau folosi o linie de credit asemănătoare
cecurilor de călătorie de mai târziu; călătorilor li se eliberau paşapoarte care trebuiau predate la punctele de ieşire
unde primeau paşapoarte noi pentru fiecare dintre ţările dezvoltate.
44
exercitat-o Alpii elveţieni unde prezenţa turiştilor englezi este consemnată tot mai frecvent în
localităţi ce aveau să devină importante staţiuni turistice (Grindelwald, Lautterbrunn, Loèche)
ş.a. Totodată, ei au fost pionierii turismului pe Coasta de Azur.
În sprijinul călătorilor englezi, în Franţa a apărut încă din anul 1672 o lucrare în care se
prezintă cele mai atractive trasee şi include un prim ghid de conversaţie francez – englez.
Asemenea preocupări se întâlnesc şi în Elveţia reprezentativă fiind lucrarea „instrucţiuni
pentru călătorii care vizitează gheţarii şi Alpii din cantonul Berna” de Wyttenbach.
Cu toate că iniţiativele de călătorie erau multiple, în perioada respectivă s-au manifestat
o serie de factori restrictivi care au reuşit să stopeze, într-o oarecare măsură explozia
fenomenului turistic. Un factor major restrictiv era legat de slaba infrastructură de comunicaţii
şi mijloace de transport. În Anglia, construcţia drumurilor a început de-abia în 1663, iar în
Franţa şi Germania după anul 1700. Construcţia de drumuri în cele mai importante state
europene a durat până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când cele mai importante puncte ale
Europei au fost legate între ele prin şosele construite. Şi în Principatele Române s-au luat
măsuri pentru executarea sau ridicarea calităţii drumurilor, cele mai importante fiind
considerate: drumul Lemburgului, pe vale Siretului (între Lvov şi Bucureşti), drumul Lipscăi
între Leipzig şi Bucureşti, prin Sibiu şi Braşov, prin pasul Bran, drumul comercial dintre
Bistriţa şi Suceava, peste pasul Tihuţa etc.
O dată cu dezvoltarea traficului de călători a primit un impuls şi „industria ospitalităţii”.
Deşi multe dintre hanuri se aflau în aceeaşi stare ca în evul mediu, cu camere murdare şi
mobilier rudimentar, călătorii timpului au găsit şi forme alternative de cazare. Astfel, deşi
pare curios pentru timpurile noastre, cei care călătoreau pe distanţe mari îşi luau patul cu ei şi
alte „bunuri de echipament” pentru călătorii14. O altă alternativă era cazarea la particulari care
închiriau camere pentru străini în condiţii mult mai bune decât hanurile. De exemplu, pentru
străinii care vizitau Viena, acesta era modul de găzduire recomandat de „Mersul
Poştalioanelor” din 1775.
Un alt episod important îl constituie construirea în Anglia a primelor staţiuni moderne
ce aveau să devină modele de referinţă pentru cele ce se vor dezvolta pe continent.
Reprezentative în acest sunt staţiunile Brighton şi Bath, aceasta din urmă transformându-se
dintr-o aşezare medievală insalubră într-o staţiune termală de lux. Situat într-o zonă
depresionară, oraşul s-a dezvoltat iniţial în jurul băilor termale extinzându-se rapid şi pe
versanţi. Conceput şi realizat într-un stil arhitectural specific epocii (stilul georgian), cu
construcţii de anvergură dispuse în amfiteatru, Bath este considerat şi în prezent ca unul dintre
cele mai importante monumente de arhitectură urbană din Marea Britanie.
3.1.4. Perioada modernă (secolul XIX – începutul secolului al XX)

Secolul al XIX-lea s-a derulat sub impactul revoluţiei industriale care a generat mutaţii
deosebite în cele mai diverse compartimente ale vieţii social – economice. Evoluţia
transporturilor15, creşterea gradului de urbanizare şi emergenţa unei noi clase înstărite au
constituit doar câteva din condiţiile favorabile dezvoltării turismului.
14
astfel a călătorit , în secolul al XVII-lea, scriitoarea franceză Mme de Sevigné (1626 - 1669) sau marele poet
german Goethe, în călătoria pe care a întreprins-o în Italia (patul său de călătorie se poate vedea şi astăzi în fosta
sa casă din Weimar).
15
prima locomotivă cu aburi construită de tehnicianul englez Stephenson şi denumită „Rocket” (Racheta) şi-a
demonstrat performanţele în cadrul concursului de la Rainhill, unde, pe terasamentul de 3 200 de metri, a dus o
încărcătură de cca. 20 de tone, cu o viteză de 22 de km pe oră; prima linie ferată a fost inaugurată în Anglia în
anul 1830, între Liverpool şi Manchester. Distanţa dintre cele două oraşe (51 km) era parcursă de tren în cca. 2
ore; în ceea ce priveşte transportul pe apă, motoarele cu aburi şi capacitatea din ce în ce mai mare de transport a
favorizat dezvoltarea circulaţiei turistice pe această cale. Astfel, vaporul „Clermont” al inventatorului american
Fulton Robert a făcut în 1807 drumul de probă cu pasageri pe râul Hudson, iar vaporul „Savanah” a traversat în
1818 Oceanul Atlantic.
45
Transportul pe rutele comerciale tradiţionale evoluează prin refacerea drumurilor şi
îmbunătăţirea mijloacelor de transport. Creşte viteza de deplasare şi se reduce durata
călătoriilor. Se construiesc noi drumuri, unele dintre ele foarte importante pentru deschiderea
pe care o oferă către regiuni cu potenţial turistic deosebit. Astfel, în Elveţia şi Austria numărul
turiştilor a crescut spectaculos după construirea drumurilor peste trecătoarea Simplon (1801 -
1805), peste Saint Bernard cel Mic (1824) sau drumul Gotthard şi Alpenzellerstrasse (1830).
Este perioada dezvoltării explozive a transporturilor feroviare care cunosc o dinamică
deosebită în special către anii 1840 – 1860. Transportul este de zeci de ori mai rapid decât pe
căile rutiere şi apar primele trenuri de lux, de exemplu Köln – Salzburg şi mai târziu Orient
Expresul. De asemenea, perfecţionarea navigaţiei şi constituirea marilor transatlantice au
oferit, la începutul secolului XX, noi posibilităţi de recreere.
În secolul al XIX-lea funcţionau în Europa 160 de staţiuni turistice axate pe turismul
litoral şi balnear. De turismul litoral este legat numele unor staţiuni ca: Brighton (Anglia),
Ostende (Belgia), Trawemünde şi Warnemünde (Germania), Dieppe, Deauville, Biarritz,
staţiunile de pe coasta de Azur (Franţa), cele de pe riviera italiană (San Remo, Portofino) sau
cele situate pe litoralul rusesc al Mării Negre (Ialta, Soci). De asemenea, se dezvoltă
numeroase staţiuni balneare: Baden – Baden şi Wiesbaden (Germania), Vichy şi Luchon
(Franţa), Karlsbad şi Marienbad (Cehia), Bad Ischl şi Badgastein (Austria), Spa (Belgia),
Ramlösa şi San Sebastian (Spania) ş.a. În Elveţia, în staţiunile climaterice deja renumite,
încep să se practice şi sporturile de iarnă (Davos, Saint – Moritz, Montana).
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX se dezvoltă turismul sportiv
care se impune ca o formă ce atrage un număr tot mai mare de peroane interesate. În 1896 se
desfăşoară la Atena prima ediţie, din epoca modernă, a Jocurilor Olimpice, iar în 1924 are loc
la Chamonix prima Olimpiadă a Sporturilor de Iarnă. Este şi epoca raliurilor automobilistice
(1920 este anul primului raliu de la Monte Carlo) şi a concursurilor aviatice.
Creşterea numărului de turişti determină dezvoltarea fără precedent a reţelei hoteliere.
Se poate vorbi astfel despre dezvoltarea unei noi ramuri industriale – industria hotelieră,
precum şi noi activităţi cum ar fi profesia de ghid, cea de restaurator, de crupier pentru
cazinouri etc. În majoritate apar hoteluri de lux pregătite să satisfacă la cele mai înalte
standarde gusturile protipendadei. Hotelul Ritz deschis la Paris în 1898 devine prototipul
hotelului de lux. Acest tip se extinde în primul rând în marile capitale: Ritz din Londra şi
Madrid, Grand Hotel şi Hotel de Louvre la Paris, Charing Cross Hotel la Londra, Hotel
Gellert la Budapesta, Waldorf Astoria la New York, Athenée Palace la Bucureşti ş.a.
Hotelurile de lux devin o adevărată emblemă şi carte de vizită pentru numeroase staţiuni:
Villa Eugenie şi Palais la Biarritz, Palatele Dandolo şi Danieli la Veneţia, Negresco la Nisa
etc.
Semnificativ pentru evoluţia fenomenului turistic este şi faptul că în această perioadă se
constituie şi se dezvoltă primele forme de organizare a activităţii turistice. Iniţiatorul primei
agenţii de voiaj a fost englezul Thomas Cook a cărui activitate începe prin organizarea unor
călătorii scurte pe calea ferată pentru participarea la unele manifestări cu caracter religios. În
1845 organizează primele călătorii de agrement spre Scoţia după care activitatea se extinde
continuu prin asigurarea transportului pentru vizitatorii Expoziţiei Universale de la Londra
(1851) şi a celei de la Paris (1855) care este şi prima călătorie pe continent. Organizează
primele croaziere în Egipt şi India şi primul voiaj în jurul lumii (1871 - 1872). La moartea sa,
în 1892, societatea care începuse cu 5 angajaţi, dispunea de 1700 de persoane care lucrau în
cele 160 de birouri şi agenţii răspândite în întreaga lume.
46
Modelul lui Thomas Cook a fost preluat în numeroase ţări unde se vor dezvolta agenţii
ce vor deveni nucleele unor prestigioase firme de turism. Este cazul Franţei, Germaniei,
Elveţiei, Suediei dar şi al SUA unde în 1872 se înfiinţează American Express, birou de voiaj
ce introduce cecurile de călătorie şi organizează deplasarea primului grup de turişti americani
în Europa.
O caracteristică a acestei perioade este legată de înmulţirea mijloacelor de informare
turistică. O lucrare de referinţă este ghidul germanului Baedecker „Călătorie de-a lungul
Rhinului, de la Strasbourg la Rotterdam” (1836). Apariţia acestuia poate fi considerată actul
de naştere a prestigioasei edituri „Baedecker” ale cărei lucrări se înscriu şi în prezent în rândul
celor mai apreciate şi căutate ghiduri turistice. De asemenea, s-au impus prin calitatea lor
ghidul englez „Murray” (1836) şi cel francez „Joanne” (1865) care avea să fie difuzat mai
târziu de editura Hachette, devenind renumitul „Guide Bleu”.
La formele de organizare menţionate se adaugă înfiinţarea a numeroase asociaţii şi
societăţi ce au contribuit la promovarea turismului. Astfel, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
în prima jumătate a secolului al XX-lea se constituie asociaţii de alpinism în numeroase ţări
europene, creşte numărul şi activitatea firmelor de turism care încep să-şi coordoneze
activitatea dând naştere oficiilor naţionale de turism, primul organism de acest fel fiind creat
în Franţa în 1914.
În concluzie, cu toate progresele înregistrate în domeniul infrastructurii şi al organizării,
numărul participanţilor la mişcarea turistică se menţine redus. Aria de manifestare este relativ
restrânsă predominând deplasările pe distanţă scurte şi medii fiind utilizate mijloacele de
transport colective. Clientela turistică este alcătuită preponderent din persoane aparţinând
claselor sociale cu venituri mari ceea ce conferă turismului din această perioadă un pregnant
caracter elitist. Motivaţia principală este de recreere, chiar şi în cazul staţiunilor specializate
(litorale, termale), un rol important în atragerea turiştilor avându-l prezenţa cazinourilor, a
organizării de manifestări sportive sau culturale.

DIMENSIUNEA FENOMENULUI TURISTIC ÎN
PERIOADA CONTEMPORANĂ
3.2.1. Consolidarea turismului ca fenomen de masă
După încheierea celui de-al doilea război mondial au avut loc o serie de modificări
fundamentale care a antrenat activitatea turistică spre o dimensiune superioară. Componentele
pieţei turistice mondiale au înregistrat modificări substanţiale faţă de perioadele anterioare,
astfel că, oferta turistică a intrat într-o fază de restructurare16, în timp ce, cererea turistică s-a
amplificat, atât prin includerea unor noi motivaţii de călătorie, cât şi a unor noi mase de
călători. Ca urmare a modificărilor tehnice ale structurilor materiale, mai ales a mijloacelor de
transport, au apărut noi destinaţii turistice şi au fost adoptate noi obiceiuri de călătorie, ceea ce
a creionat un nou tablou al circulaţiei turistice internaţionale.
În ceea ce priveşte evoluţia fără precedent a mijloacelor de transport, o dată cu
dezvoltarea transportului automobilistic şi aerian, şoselele şi aeroporturile au preluat cea mai
mare parte a fluxurilor de turişti. Astfel, s-au înregistrat schimbări şi în ceea ce priveşte
16
oferta turistică internaţională a devenit mai largă şi mai diferenţiată – pe lângă ţările clasice, tradiţional
turistice, au fost incluse noi ţări de destinaţie a căror propagandă penetrantă le-a propulsat în conştiinţa noilor
consumatori de turism. Astfel, în Europa, Cehoslovacia, Iugoslavia şi România au intrat pe piaţa mondială a
turismului, iar exemplul lor a fost urmat de Polonia, Ungaria şi Bulgaria. (Cristureanu Cristiana, 2006, Strategii
şi tranzacţii în turismul internaţional, Editura C.H. Beck, Bucureşti, pag. 16.)
47
obiceiurile de călătorie, manifestându-se noi preferinţe privind consumul turistic (destinaţii,
forme de transport, cazare sau agrement). Totodată, motivaţiile de călătorie s-au multiplicat şi
diversificat continuu, iar efectul acestui fenomen s-a materializat în lărgirea considerabilă a
paletei destinaţiilor turistice.
Organizarea din ce în ce mai complexă a turismului pe plan internaţional a determinat
un avânt continuu al acestuia şi a făcut ca, prin ritmurile de dezvoltare atinse, să devină unul
dintre cele mai spectaculoase fenomene ale perioadei contemporane, cu consecinţe
economice, sociale şi umane deosebit de importante, respectiv, o activitate economico –
socială distinctă. La nivel mondial, perioada postbelică se remarcă în primul rând prin
creşterea explozivă a volumului deplasărilor turistice. În numai 30 de ani volumul circulaţiei
turistice internaţionale a crescut de cca. 11 ori (numărul sosirilor turistice internaţionale în
1950 se cifrau la cca. 25 milioane, iar în 1980 au ajuns la 285 milioane). Creşterea numărului
de turişti s-a realizat prin lărgirea considerabilă a sferei de atracţie. Turismul a devenit
accesibil tuturor categoriilor socio-profesionale indiferent de nivelul veniturilor şi s-a
diversificat participarea diferitelor categorii de vârstă, prin implicarea tot mai largă a
persoanelor tinere şi de vârsta a treia. Această creştere fără precedent ne arată clar că turismul
contemporan a devenit un fenomen de masă şi a cunoscut un proces de democratizare în toate
structurile sale.
În perioada 1960 – 1980 se dezvoltă şi se consolidează şi alte elemente. Astfel, se
elaborează şi se pun în practică programele naţionale de susţinere şi stimulare a turismului, se
dezvoltă şi se diversifică formele de turism, ia o mare amploare turismul organizat. În acelaşi
timp, se intensifică procesul investiţional atât la nivel guvernamental cât şi din partea firmelor
de profil iar, în paralel, cresc cheltuielile individuale pentru turism. În special în ţările cu o
economie dezvoltată, turismul a căpătat un loc tot mai important în sistemul de valori socio-
culturale ale comunităţilor devenind o adevărată nevoie socială.
În perioada contemporană, turismul are un impact considerabil asupra economiilor,
societăţilor, culturilor şi mediului ambiant al destinaţiilor turistice. El reprezintă, în primul
rând, o cale de diversificare a structurii economiei. Existenţa industriei turistice într-o anumită
zonă, ţară, regiune determină apariţia unor noi ramuri precum industria agrementului, a
artizanatului, a transportului pe cablu, a agenţiilor de voiaj etc. Totodată, poate determina şi
dezvoltarea economiilor la scară mică (producţie şi consum mic) prin antrenarea şi
valorificarea prin turism a unor resurse de interes local precum gastronomia unei zone,
meşteşugurile locale.
Turismul în perioada contemporană a devenit un factor de echilibru şi un instrument tot
mai eficace în realizarea programelor de dezvoltare regională. Astfel, prin dezvoltarea
activităţilor turistice se creează noi locuri de muncă atât directe cât şi în alte activităţi, astfel
că la un nou loc de muncă în turism apar încă 2 – 3 locuri în ramuri auxiliare, crearea de noi
locuri de muncă determinând reducerea şomajului17, mai ales la nivel local. Totodată, se
apreciază că, la nivel internaţional, turismul este prima industrie creatoare de locuri de muncă
- turismul creează la nivel internaţional 234 milioane de locuri de muncă ceea ce reprezintă
8,7% din totalul acestora.
Deloc de neglijat este şi creşterea rolului turismului în economiile naţionale. Ponderea
sa în valoarea exporturilor mondiale a crescut de la cca. 5 % în 1988 la cca. 9 % în 1998. Este
un important creator de venituri – din turismul intern şi de aport valutar din turismul
17
se apreciază că, în România, ocuparea în industria turismului şi călătoriilor va creşte în 2016 ajungând în jur de
315 000 locuri de muncă faţă de cele 265 000 de locuri de muncă în 2006. Ca procent din totalul locurilor de
muncă din economie acestea vor reprezenta 3,83% în 2016 faţă de 3,15% în 2006. Ocuparea în economia
turismului şi călătoriilor va atinge în 2016 aproape 570 000 de locuri muncă faţă de 485 000 din 2006 rezultând
un surplus de 85 000 de locuri de muncă. Ponderea acestora în totalul locurilor de muncă din economie va fi de
6,92% în 2016 faţă de 5,75% în 2006. (Strategia Autorităţii Naţionale pentru Turism, 1.08.2006, pag. 31.).
48
internaţional – având o contribuţie importantă la formarea produsului intern brut. Aportul
turismului la realizarea PIB diferă sensibil între statele lumii în funcţie de nivelul de
dezvoltare şi structura economiei respective, de exemplu: Insulele Virgine Britanice: 95,2%,
Insulele Maldive 74,1%, Bahamas 56%. În ţările cu tradiţie în turism procentele variază între
4 - 20 %, de exemplu: Spania 19,9 %, Italia: 14,7, Franţa 12,6%. Turismul este una dintre
principalele cinci activităţi de export pentru 83% dintre ţările lumii şi o sursă principală de
încasări valutare pentru cel puţin 38% dintre statele lumii. Astfel, turismul reprezintă 11,8%
din exporturile mondiale (1,754 mld. US$), 9,3% din investiţiile de capital (1,010 mld. US$)
şi 3,8% din cheltuielile guvernamentale (300,2 mld. US$).
Ca urmare, majoritatea statelor lumii fac eforturi pentru a dezvolta activitatea turistică
şi, totodată, pentru a atinge un stadiu de eficienţă economică maximă a acestei activităţi. Se
acordă o largă atenţie pentru asigurarea unui management competent, capabil să
îmbunătăţească activitatea operatorilor de turism pentru creşterea profitabilităţii în condiţii de
concurenţă din ce în ce mai acerbă. Totodată, eficienţa economică presupune gospodărirea
raţională a materiilor prime, combustibilului şi energiei, forţei de muncă şi atracţiilor naturale,
ca şi folosirea integrală a capacităţilor de cazare, transport, alimentaţie etc. sau a fondurilor
financiare. Modalităţile de creştere a eficienţei din turism presupun, în primul rând, valori
superioare în ceea ce priveşte: rata profitului, productivitatea muncii, încasările turistice
totale, încasarea pe turist etc.
Sporirea valorii acestor indicatori se poate realiza prin luarea unor măsuri precum:
crearea unor produse turistice competitive atât la nivel naţional cât şi internaţional;
diversificarea ofertei turistice, respectiv a componentelor acesteia precum bază tehnico-
materială, servicii etc.; creşterea calităţii serviciilor; diversificarea serviciilor şi mijloacelor de
agrement; dezvoltarea şi modernizarea bazei tehnico-materiale deoarece niciodată nu se
construieşte la capacitate maximă sau se intensifică sau reduce cererea pentru o anumită
destinaţie turistică; atenuarea sezonalităţii prin organizarea diverselor evenimente sportive,
culturale sau prin promovarea unor pachete turistice destinate persoanelor cu venituri medii în
extrasezon; diversificarea sejururilor; pregătirea superioară a personalului din turism; crearea
unor programe turistice atractive; intensificarea eforturilor de promovare; îmbunătăţirea
raportului calitate-preţ etc.
În analiza fenomenului turistic din perioada contemporană, un aspect important este
legat de calitatea activităţii turistice (laturile calitative ale ofertei, efectele sociale, cultural-
educative şi politice ale industriei turistice). Indicatorii calităţii ofertei pot fi evaluaţi prin
creşterea sau scăderea cererii ca urmare a îmbunătăţirii sau înrăutăţirii şi diversificării,
respectiv, nediversificării serviciilor turistice. Pentru aceasta, se iau în calcul: nivelul calităţii
prestaţiilor şi diversificării serviciilor, gradul de confort şi de dotare al unităţilor turistice,
indicatorii de competitivitate şi indicatorii păstrării echilibrului ecologic al mediului
înconjurător.
După anul 1980 s-a manifestat tot mai profund tendinţa de internaţionalizare şi
globalizare a activităţii turistice. Acest proces a fost determinat în principal de două aspecte:
pe de-o parte, s-a produs consolidarea şi maturizarea pieţei turistice, cererea şi consumul
turistic au cunoscut o dinamică continuă, oferta turistică, exprimată prin produsul turistic, a
căpătat tot mai mult caracterele unui bun de larg consum inclus în circuitul schimburilor
economice, iar pe de altă parte, a crescut rolul marilor companii de turism cu mare capacitate
financiară şi putere de decizie.
49
De altfel, primele forme de globalizare a sectorului terţiar18, şi implicit al turismului,
au apărut ca urmare a extinderii procesului de privatizare, proces care a cuprins treptat toate
sectoarele economiilor ţărilor industrializate.
Globalizarea serviciilor turistice a determinat atât o creştere cantitativă dar şi un salt
calitativ, în evoluţia turismului. Procesul globalizării în cadrul turismului a debutat cu
dereglementarea sectorului serviciilor şi liberalizarea preţurilor serviciilor turistice. Totodată,
prin utilizarea tehnologiilor moderne, s-au încheiat acorduri de cooperare între marile lanţuri
hoteliere şi companiile aeriene internaţionale în domeniul rezervării locurilor în mijloacele de
transport şi de cazare. În acest sens, semnalăm apariţia sistemului de rezervări prin computer
C.R.S. (Computer rezervation systems), dezvoltat, ulterior, prin apariţia sistemului G.D.S.
(Global distribution system). Noua configuraţie a distribuţiei transporturilor aeriene, cuprind
mai multe sisteme complexe, între care, cele mai cunoscute sunt: Amadeus, Sabre, Galileo
International, Worldspan, Abacus, Help Fox System etc.
Progrese similare s-au făcut şi în domeniul promovării turistice şi a comercializării
produselor turistice. Marile grupuri touroperatoare, companiile aeriene şi lanţurile hoteliere şi-
au creat treptat filiale în întreaga lume acoperind aspectele majore ale cererii turistice
internaţionale prin sisteme proprii de distribuţie. Practic, mondializarea sistemelor
informatizate de rezervare au antrenat o importantă şi bruscă lărgire a pieţei turistice
internaţionale.
3.2.2. Dimensiunea actuală a circulaţiei turistice internaţionale
Deşi la începutul noului mileniu acţiunile teroriste, dezastrele naturale, creşterea preţului
petrolului, fluctuaţiile ratei de schimb valutar sau incertitudinile economice şi politice au
ameninţat serios industria turistică mondială, circulaţia turistică internaţională a continuat
ritmul pozitiv de creştere, depăşind estimările chiar şi celor mai optimişti specialişti. În anul
2004, după o perioadă de relativă stagnare, curba evoluţiei circulaţiei turistice internaţionale
s-a aflat constant în creştere astfel că, în anul 2007 s-a atins cifra de 897,7 milioane sosiri la
nivel mondial (peste previziunile specialiştilor). Această creştere este rezultatul direct al
intensificării concurenţei şi a accentuării politicii de diversificare a ofertei turistice care au
contrabalansat efectele dezastrelor şi a evenimentelor politice de la începutul noului mileniu.
Criza economică declanşată la nivel mondial a afectat serios industria turistică,
circulaţia turistică înregistrând la niveul anului 2009 o scădere de -3,8% (aprox. 35 milioane
de turişti) comparat cu anul 2008. Cele mai afectate regiuni au fost Europa şi America (-4,9%
în ambele cazuri, însemnând o scădere 23,7 milioane turişti în cazul Europei şi respectiv 7,2
milioane în cazul Americilor), urmate de Orientul Mijlociu (-4,3%; 2,3 milioane turişti) şi
Asia şi Pacific (-1,7%; 3,2 milioane turişti). Singura regiune care şi-a menţinu trendul
ascendent a fost Africa, cu o creştere de 3,7% (1,6 milioane turişti).
Totuşi, în anul 2010, turismul mondial şi-a revenit peste aşteptări în urma şocului produs
de criza economică şi recesiunea mondială, atingându-se cifra record de 940 milioane de
sosiri la nivel internaţional ceea ce reprezintă un plus de 58 de milioane (+6,6%) faţă de anul
precedent. Acestea sunt repartizate pe zone după cum urmează: Europa (+15,1 milioane de
sosiri, reprezentând o creştere de 3,3%), Asia şi Pacific (+22,9 milioane de sosiri; +12,7%),
18
Liberalizarea comerţului internaţional cu servicii a culminat cu încheierea, în anul 1986, a Acordului General
asupra Taxelor Vamale şi Comerţ (G.A.T.T.) cu consecinţe majore asupra reducerii obstacolelor în comerţul
internaţional. Ulterior, semnarea Acordului de Liber Schimb Nord – American (A.L.S.N.A.) a contribuit la
stimularea schimburilor internaţionale, cu influenţe benefice asupra activităţii turistice. Aceste condiţii externe
au pus bazele mondializării economiei şi, nu întâmplător, Marashal McLuhan sugera, încă din anul 1965, că
progresele în transporturi şi comunicaţii vor transforma lumea într-un „sat global”. (Snak O., Baron P., Neacşu
N., 2001, Economia Turismului, Editura Expert, Bucureşti, pag. 554.).
50
America (+9,2 milioane de sosiri; +6,4%), Orientul Mijlociu (+7,4 milioane de sosiri;
+14,1%), Africa (+3,4 milioane de sosiri; +7,3%).
Potrivit UNWTO (Tourism Highlights, 2011 edition) la nivelul întregii lumi, repartiţia
procentuală a sosirilor turistice internaţionale pe mari regiuni geografice s-a făcut în anul
2010, după cum urmează: Europa 50,7 %, Asia şi Pacific 21,7 %, America 15,9 %, Orientul
Mijlociu 6,4 %, Africa 5,2 %.
Aşadar în 2010, Europa păstrează supremaţia mondială (depăşind 50 % din totalul
mondial) în ceea ce priveşte volumul sosirilor turistice, cu 476,6 milioane sosiri. Cele mai
multe dintre acestea s-au înregistrat în Europa Mediteraneană, respectiv 169,7 milioane sosiri
şi Europa Occidentală, respectiv 153,7 milioane sosiri. Interesantă este dinamica înregistrată
de Europa Centrală şi de Est care a înregistrat o creştere semnificativă de la începutul noului
mileniu şi până în prezent, de la 69,4 milioane în anul 2000, la 100 de milioane în anul 2008
şi 95,1 milioane în anul 2010. Această creştere a fost puternic influenţată de Uniunea
Europeană care şi-a deschis porţile pentru zece noi membri, şapte dintre aceştia aparţinând
acestei sub-regiuni. Totodată, pătrunderea pe piaţă a companiilor low-cost şi multiplicarea
zborurilor economice a reprezentat un alt factor în dinamica turismului din Europa Centrală şi
de Est. Partea de nord a continentului se păstrează în aceleaşi limite înregistrate şi la începutul
noului mileniu, în anul 2010, sosirile turistice în Europa Nordică cifrându-se la 58 milioane.
Asia şi zona Pacificului este a doua mare regiune turistică a Terrei, în anul 2010
volumul sosirilor turistice cifrându-se la 203,8 milioane, respectiv 21,7 % din totalul mondial.
La nivel de sub-regiuni se detaşează Asia de Nord-Est cu 111,6 milioane turişti. Această sub-
regiune a cunoscut şi cea mai mare dinamică, faţă de anul 2000, când numărul sosirilor a fost
de 58,3 milioane, adăugându-se, în numai 10 ani, alte 53,3 milioane. O altă sub-regiune care a
cunoscut o dinamică deosebită este Asia de Sud-Est, a doua ca importanţă la nivelul întregului
continent, care a înregistrat 69,6 milioane sosiri, în 2010. Această cifră este impresionantă
dacă avem în vedere că această sub-regiune a suferit impactul devastator al tsunami-ului şi
cutremurului de pământ din decembrie 2004 din Oceanul Indian, care a condus la o cădere
dramatică a turismului în Maldive şi, de asemenea, a afectat şi alte destinaţii implicate – Sri
Lanka, Tailanda sau Indonezia. Cu contribuţii mai mici la volumul sosirilor turistice
internaţionale în anul 2007, se înscriu sub-regiunile: Oceania, cu 11,6 milioane şi Asia de
Sud, cu 11,1 milioane.
A treia mare destinaţie turistică internaţională este America, aceasta totalizând în anul
2010, la nivelul sosirilor turistice, 149,8 milioane, respectiv 15,9 % din totalul mondial.
La nivel de sub-regiuni, se detaşează clar America de Nord, cu 98,2 milioane sosiri,
urmată la mare distanţă de America de Sud, cu 23,5 milioane sosiri şi bazinul Caraibelor, cu
20,1 milioane sosiri. Ţările din America Centrală au însumat doar 7,9 milioane sosiri. Deşi
tulburate de acţiunea fără precedent a uraganelor, sosirile în Caraibe au depăşit estimările de
creştere ale specialiştilor, printre cei mai buni performeri numărându-se Insulele Virgine
Britanice şi Santa Lucia. De asemenea, sosirile în Republica Dominicană au crescut cu un
semnificativ 7%, datorat în foarte mare măsură boom-ului din piaţa SUA, care a depăşit un
milion de sosiri. Cuba a reuşit de asemenea creşteri semnificative prin deschiderea pieţei
turistice, atrăgând turişti atât din ţările vecine, cât şi din Europa, Rusia sau China.
Datorită frământărilor politice şi militare, Orientul Mijlociu rămâne o regiune oarecum
periferică în peisajul turistic mondial, cu mult sub valoarea resurselor sale turistice, la nivelul
anului 2010 înregistrându-se 60,3 milioane sosiri, ceea ce reprezintă doar 6,4 % din totalul
mondial. Se detaşează totuşi unele state: Egipt şi Israel – cu o bogată tradiţie turistică, precum
şi Arabia Saudită, Siria şi Iordania, ferite de conflictele armate din regiune, state care au
înregistrat creşteri la nivelul volumului circulaţiei turistice internaţionale cu valori cuprinse
între 5 şi 15 %.
51
Africa, deşi pe ultimul loc în ceea ce priveşte repartiţia sosirilor turistice internaţionale
(5,2 % în totalul mondial) a înregistrat creşteri importante de la începutul noului mileniu.
Astfel, dacă în anul 2000 volumul sosirilor turistice a fost de 26,5 milioane, în decurs de zece
ani s-au mai adăugat cca. 22,9 milioane, în anul 2010 numărul de sosiri cifrându-se la 49,4
milioane. Îmbunătăţirea produsului şi diversificarea au fost doi dintre factorii principali care
au ridicat cererea turistică pentru destinaţiile africane. În unele cazuri, investiţiile în
infrastructură au fost de asemenea hotărâtoare.
Fig. 3. Sosiri turistice internaţionale la nivel de state (mii turişti - 2010)
52
Pentru măsurarea fenomenului turistic la nivel mondial trebuie să avem în vedere şi
indicatorii încasărilor din turism, respectiv volumul încasărilor şi mărimea medie a încasării /
turist. Aceste valori se raportează la nivel internaţional atât în dolari americani, cât şi în euro.
Pentru multe destinaţii, cheltuielile vizitatorilor cu cazarea, masa, transportul local,
divertismentul, cumpărăturile etc. reprezintă un pilon important al economiei acestora,
implicând oportunităţi pentru dezvoltare. Pentru multe ţări de destinaţie, în special ţări în curs
de dezvoltare şi insule, turismul contează drept cea mai importantă categorie a câştigurilor din
export. Astfel, mai mult de 70 de ţări ale lumii au câştigat peste 1 miliard USD din turismul
internaţional in 2005.
Având ca an de referinţă 2010, specialiştii UNWTO au estimat că, în lumea întreagă
încasările din turismul internaţional s-au ridicat la 693 miliarde euro, iar valoarea medie a
încasării / turist a fost de 740 euro. La nivel mondial, creşterea în venituri a lăsat in urmă
creşterea din sosirile turismului internaţional. Aceasta poate fi pusă pe seama mai multor
factori, cum ar fi încă oarecum fragila acoperire a turismului de afaceri foarte flexibil, o
puternică creştere comparativă în excursiile scurte, foarte mult stimulate de atractivele costuri
de călătorie ale liniilor aeriene cu costuri scăzute (low-cost) şi deplasarea către destinaţii care
oferă o valoare bună a banilor.
350 900
încasări
800
300 încasare / turist
700
250
600
miliarde euro
euro / turist
200 500
150 400
300
100
200
50
100
0 0
Europa Asia şi America Africa Orientul
Pacific Mijlociu
Fig. 4. Volumul încasărilor turistice şi încasarea medie pe turist

pe mari regiuni geografice
În Europa volumul încasărilor s-a ridicat la 306,4 miliarde euro (raportat în dolari
americani 406,2 USD). În directă proporţionalitate cu sosirile turistice, cele mai mari încasări
s-au înregistrat în Europa Mediteraneană (118,7 miliarde euro) şi Europa Occidentală (107,1
miliarde euro). Cel mai puţin au încasat din turism ţările din Europa Centrală şi de Est (36
miliarde euro) acest fapt datorându-se în parte şi preţului mai scăzut al serviciilor turistice. La
polul opus se află Europa Nordică unde preţurile relativ ridicate pentru achiziţionarea de
pachete turistice au susţinut un volum ridicat al încasărilor turistice, respectiv 44,6 miliarde
euro. În ceea ce priveşte încasarea pe turist, media europeană s-a poziţionat la 650 euro /
turist, însă la nivel de sub-regiuni înregistrăm oscilaţii mari la nivelul acestui indicator. Astfel,
pentru Europa Occidentală şi Mediteraneană, valoarea încasării / turist oscilează în jurul a 700
euro / turist, în Europa Nordică această valoare se apropie de 760 euro / turist, iar în Europa
Centrală şi de Est se înregistrează cea mai mică valoare, 380 euro / turist.
53
Fig. 5. Volumul încasărilor din turism la nivel de state (mii euro - 2010)
Regiunea Asia şi Pacific a realizat în anul 2006 încasări din turism în valoare totală de
187,6 miliarde euro (respectiv 157,4 miliarde USD). Ca şi la numărul de sosiri, în frunte se
detaşează Asia de Nord-Est, puternic susţinută de China, cu încasări de 92,3 miliarde euro
(aproape dublu, comparat cu anul 2005).
Încasări semnificative au totalizat şi ţările care compun Asia de Sud-Est, acestea
depăşind 51,3 miliarde euro. Cele mai puţine încasări din turism s-au înregistrat în Asia de
Sud (14,2 miliarde euro), această sub-regiune fiind net depăşită la nivelul acestui indicator şi
54
de Oceania (29,7 miliarde euro). În ceea ce priveşte încasarea / turist, în Asia şi zona
Pacificului se înregistrează diferenţe foarte mari de la o sub-regiune la alta. Astfel, Oceania
înregistrează cea mai mare valoare (2570 euro / turist), urmată de Asia de Sud (1290 euro /
turist). Pentru Asia de Sud-Est şi, respectiv, Nord-Est, încasarea medie / turist coboară la cote
mai rezonabile, oscilând în jurul valorii de 700-800 euro / turist.
Pe continentul american se detaşează clar America de Nord, motorul principal fiind
SUA, încasarea medie / turist cifrându-se în medie la 1010 euro / turist. Aceasta a făcut ca
volumul total al încasărilor în America de Nord la nivelul anului 2010 să se apropie de
valoare de 100 miliarde euro (cca. 131 miliarde USD). În zona Caraibelor de asemenea,
încasarea / turist s-a ridicat la cote înalte (890 euro / turist) însă volumul total al încasărilor a
fost unul relativ modest (17,8 miliarde euro) datorită numărului sensibil mai mic de sosiri
turistice. America de Sud prezintă de asemenea un volum modest al încasărilor din turism de
15,5 miliarde euro, iar America Centrală doar 5,1 miliarde euro.
Orientul Mijlociu cu 37,9 miliarde euro (respectiv 50,3 miliarde USD) şi Africa cu 23,9
miliarde euro (respectiv 31,6 miliarde USD) înregistrează cel mai mic număr în ceea ce
priveşte încasările din turismul mondial. De asemenea, mărimea încasării medii / turist
oscilează în jurul valorii de 4-500 euro / turist pentru Africa şi de 620 euro / turist pentru
Orientul Mijlociu.
Clasamentul pe ţări după cei doi indicatori-cheie de analiză a circulaţiei turistice
internaţionale (sosirile şi veniturile din turismul internaţional) relevă faptul că, opt dintre
destinaţiile din top ten apar în ambele liste, deşi în ordine diferită. Primele patru locuri sunt
ocupate de SUA, Spania şi Franţa şi China SUA ocupă primul loc în ceea ce priveşte
veniturile, dar al doilea loc în privinţa sosirilor, în timp ce Franţa ocupă primul loc în sosiri,
dar al treilea în venituri, în timp ce Spania este a patra în topul sosirilor şi a doua în cel al
încasărilor. China a cunoscut o creştere remarcabilă, ajungând să deţină poziţia a treia în ceea
ce priveşte sosirile turistice şi a patra în clasamentul încasărilor din turism.
Fig.6. „Top 10” după volumul sosirilor şi încasărilor din turism (2010)
55
Italia ocupă locul cinci în ambele topuri, in timp ce Marea Britanie ocupă locul şase la
sosiri şi şapte în clasamentul încasărilor. Turcia se regăseşte pe locul al şaptelea în ceea ce
priveşte sosirile, întrând şi în clasamentul încasărilor pe locul al zecelea. Clasamentul sosirilor
turistice este completat de Germania, Malaezia şi Mexic, Germania regăsindu-se şi în
clasamentul încasărilor pe locul al şaselea. În clasamentul încasărilor mai apar Australia şi
Hong Kong pe locurile opt şi respectiv nouă.
Diferenţele dintre cele două clasificări sunt explicate prin aceea că fiecare destinaţie îşi
are propriile caracteristici privind durata de şedere, profilul vizitatorului, nivelul cheltuielilor,
costul vieţii, împărţirea veniturilor provenite de la vizitatori etc. Franţa, de exemplu, o
destinaţie înconjurată de un număr de mari pieţe sursă europene, atrage o mare parte a
turiştilor cu o durată de şedere scurtă, în timp ce şederea medie a vizitatorilor internaţionali în
Statele Unite ale Americii, un teritoriu mult mai extins, tinde să fie comparativ mult mai
mare. Pe de altă parte, atât China, cât şi Turcia sunt exemple de destinaţii care au prezentat o
creştere foarte dinamică în ultima decadă. China conduce în Asia şi Pacific printr-o largă
acoperire. Turcia şi-a consolidat poziţia în ultimii ani ca fiind a patra importantă destinaţie în
regiunea Mării Mediterane şi a şasea din Europa, după giganţii turismului Franţa, Spania,
Italia, Anglia şi Germania.
Deşi evoluţia turismului din ultimii ani a fost neregulată, experţii UNWTO îşi menţin
previziunea pe termen lung pentru moment, subliniind că nu se vor produce schimbări
semnificative în tendinţele structurale subliniate. Viziunea 2020 a experţilor UNWTO asupra
turismului prevede ca sosirile internaţionale să atingă 1,6 miliarde în anul 2020. Dintre aceste
sosiri din lumea întreagă în 2020, se apreciază că 1,2 miliarde vor fi intra-regionale şi 378
milioane vor fi călătorii cu destinaţie îndepărtată. Totalul sosirilor turiştilor pe regiune arată
că în 2020, cele trei regiuni de top în domeniul primirilor vor fi Europa (717 milioane turişti),
Asia de Est şi Pacificul (397 milioane) şi Americile (282 milioane), urmate de Africa, Estul
Mijlociu şi Asia de Sud. Totodată se întrevede că, Asia de Est şi Pacificul, Asia de Sud, Estul
Mijlociu şi Africa ar putea înregistra creşteri de peste 5 % pe an, comparabile cu media
mondială de 4,1 %. Regiunile mai mature, Europa şi America, se anticipează să prezinte
viteze de creştere mai mici decât media. Europa îşi va menţine cea mai înaltă cotă a sosirilor
mondiale, deşi va exista un declin până la 46 % în 2020. Turismul pe lungă distanţă din lumea
întreagă va creşte mai rapid, cu 5,4 % pe fiecare an peste perioada 1995-2000, decât
călătoriile intra-regionale, cu 3,8 %. În consecinţă, raportul dintre călătoriile intra-regionale şi
cele cu destinaţie îndepărtată se va schimba de la 82:18 în 1995, la aproape 76:24 în 2020.
3.2.3. Turismul şi dezvoltarea durabilă
Turismul, prin structura sa extrem de complexă, are implicaţii în numeroase domenii şi

activităţi cum sunt cele economice, sociale, culturale, sportive, de mediu etc., încât –
exceptând dimensiunea economică – semnificaţia sa reală, pe ansamblu, rămâne aproape
imposibil de cuantificat şi deci greu de apreciat prin termeni comparabili. Dezvoltarea şi,
totodată, eficienţa turismului în teritoriu sunt dependente de calitatea mediului şi implicit a
resurselor sale, degradările de orice natură produse acestora putând diminua sau chiar anula
valenţele turistice.
Valorificarea resurselor turistice şi dezvoltarea turismului trebuie să fie organic corelate
cu prevederile generale ale sistematizării complexe a teritoriului care să asigure o dezvoltare
armonioasă a tuturor sectoarelor economice şi o îmbinare a criteriilor de eficienţă economică
cu cele de ordin social. În acest context, asigurarea cadrului optim de desfăşurare a activităţii
turistice este condiţionată de ocrotirea tuturor componentelor peisajului geografic,
56
conservarea monumentelor istorice, de artă şi arhitectură, păstrarea şi revitalizarea unor vechi
tradiţii etnofolclorice etc.
În general, calitatea mediului este afectată de două grupe de factori esenţiali – factori cu
caracter obiectiv, rezultaţi prin manifestarea unor fenomene naturale nefavorabile şi factori
subiectivi, cauzaţi de activităţi umane19. Din păcate, activităţile turistice se înscriu pe lista
multiplelor activităţi umane care contribuie la degradarea mediului înconjurător. Acţiunile
distructive ale unor activităţi turistice se manifestă, în principal, prin intervenţii necugetate ale
oamenilor asupra resurselor naturale şi peisajului. Totodată, circulaţia turistică necontrolată
poate provoca distrugerea iremediabilă a unora dintre elementele care au consacrat unele
locuri ca atracţii turistice. Degradarea locurilor şi monumentelor istorice, prin acţiuni de
vandalizare (însuşirea ca „suveniruri” a unor fragmente, inscripţionare etc), suprasolicitarea
infrastructurii, distrugerea spaţiilor de cazare, alimentaţie publică sau de agrement, reprezintă
numai câteva elemente cu efecte negative în valorificarea turistică a spaţiului. De asemenea,
în multe locuri se manifestă o subminare a valorilor culturale, care poate da naştere unor
efecte reprobabile: deprecierea valorilor colective, religioase şi morale, dezvoltarea conduitei
servile şi venale - parazitismul, cerşetoria, prostituţia ambelor sexe, ca şi diverse forme
derivate ale delicvenţei.
Însă, prin adoptarea unor reglementări specifice20 şi eficiente, turismul poate deveni un
factor de stabilitate în ceea ce priveşte protejarea şi conservarea mediului înconjurător. De
altfel, relaţia turism – mediu ambiant are o importanţă deosebită, ocrotirea şi conservarea
mediului ambiant reprezentând condiţia primordială de desfăşurare şi dezvoltare a turismului.
În absenţa unor reglementări specifice, însoţite de o monitorizare permanentă a zonelor
expuse degradării prin utilizare turistică necontrolată, pot fi puse în pericol obiectivele
turistice atât în ceea ce priveşte integritatea, cât şi conservarea lor.
Practicarea turismului în toate formele sale aduce în prim plan probleme de impact,
respectiv capacitatea de suport pentru turism care, reprezintă gradul de rezistenţă al unei
destinaţii turistice faţă de tipul de turism în funcţie de calităţile mediului fizic, social şi
cultural ca şi de beneficiile dezvoltării infrastructurii şi economiei. La baza capacităţii de
suport a mediului stau o serie de obiective, între care: păstrarea diversităţii naturale şi
culturale; exploatarea durabilă a patrimoniului turistic; planificarea activităţilor turistice;
consultarea specialiştilor în domeniu şi utilizarea numai a personalului pregătit; implicarea
comunităţilor la propria lor dezvoltare etc. Cu prilejul Conferinţei Mondiale a Turismului din
Indonezia (Bali, 1992) a fost pusă în discuţie (pentru prima oară) capacitatea de suport a
mediului, având la bază recomandările OMT potrivit cărora cerinţele privind satisfacţia
turistului nu trebuie să aducă prejudicii intereselor sociale şi economice ale populaţiei din
arealele turistice sau mediului, respectiv, resurselor naturale.
Indicatorii capacităţilor de suport pentru turism au fost încadraţi de către unii
specialişti21 în cinci categorii: capacitatea ecologică, capacitatea fizică, capacitatea social-
receptivă, capacitatea economică, capacitatea psihologică.
În ultimii ani turismul se asociază tot mai frecvent cu conceptul de „dezvoltare
durabilă”, utilizat deja în multe sectoare de activitate. Conceptul de dezvoltare durabilă în
turism a fost consolidat în cadrul Conferinţei Uniunii Internaţionale de Conservare a Naturii
(U.I.C.N.), în accepţiunea specialiştilor afiliaţi la acest for mondial, dezvoltarea durabilă
19
Snak O., Baron P., Neacşu N., 2001, Economia Turismului, Editura Expert, Bucureşti, pag. 468.
20
numeroase reglementări privind relaţia turism – mediu au fost trasate în cadrul unor reuniuni internaţionale
consacrate ocrotirii şi conservării mediului ca, de exemplu: Conferinţa Uniunii Internaţionale de Conservare a
Naturii (U.I.C.N.) din 1967 de la Spindlesy Mlyn – Cehoslovacia; Conferinţa Naţiunilor Unite pentru mediul
înconjurător de la Stockholm (1972); simpozioanele internaţionale având ca temă ocrotirea naturii, organizate la
Cluj Napoca (1968), Arles (1971) şi Copenhaga (1973); Conferinţa Mondială a turismului de la Manila (1986);
activitatea Comisiei Mondiale pentru Mediu înconjurător şi Dezvoltare, înfiinţată în 1987, etc.
21
Snak O., Baron P., Neacşu N., 2001, Economia Turismului, Editura Expert, Bucureşti, pag. 475.
57
reprezentând „un proces care se desfăşoară fără a distruge sau a epuiza resursele, asigurând
dezvoltarea; resursele trebuie valorificate într-un ritm identic cu cel de reînnoire a lor,
renunţându-se la exploatare atunci când resursa se regenerează foarte lent, pentru a o înlocui
cu alta, cu mai mare putere de regenerare”. De asemenea, dezvoltarea turistică durabilă este
definită de Theobald F. William22 ca acţiunea care reprezintă „dirijarea managementului
tuturor resurselor în aşa fel încât să satisfacă nevoile economice, sociale şi estetice menţinând
în acelaşi timp integritatea culturală, procesele ecologice esenţiale, diversitatea biologică şi
sistemele de susţinere a vieţii”.
Tabel nr. 1. Indicatorii capacităţilor de suport pentru turism
1. Capacitatea - presupune stabilirea unui nivel de dezvoltare a structurilor de

ecologică primire şi activităţilor turistice fără a afecta puternic mediul
înconjurător;
- o parte din banii cheltuiţi de turişti pentru vizitarea unei regiuni
turistice pot fi folosiţi pentru conservarea şi protejarea mediului
natural.
2. Capacitatea - presupune stabilirea unui nivel de saturaţie pe care îl pot atinge
fizică activităţile turistice, dincolo de care încep să apară probleme;
- protejarea componentelor fizice ale teritoriului se poate face prin
investiţii în tehnologie performantă şi printr-o prestare la un nivel
calitativ superior al serviciilor turistice.
3. Capacitatea - dezvoltarea unei zone turistice trebuie să ţină cont de modul
social – receptivă tradiţional de viaţă al locuitorilor săi;
- creşterea numărului de turişti într-o zonă poate determina
creşterea nemulţumirilor populaţiei locale;
- nu puţine sunt situaţiile în care apar reacţii de inacceptare şi chiar
animozităţi între turişti şi localnici.
4. Capacitatea - reprezintă capacitatea de menţinere a funcţiei turistice pentru o
economică zonă turistică prin evidenţierea resurselor şi valorificarea
acestora;
- eficienţa exploatării se poate măsura raportând nivelul costurilor
la cel al beneficiilor, ponderea acestora din urmă putând fi mărită
prin utilizarea unor tehnologii performante.
5. Capacitatea - în urma unor experienţe negative, legate de degradarea mediului

psihologică sau conflictele apărute cu populaţia locală, se accentuează o
percepţie negativă a turiştilor faţă de o anume destinaţie turistică.
În accepţiunea OMT, scopurile majore ale turismului durabil sunt următoarele23:

îmbunătăţirea calităţii vieţii comunităţilor gazdă; protejarea calităţii mediului prin menţinerea
diversităţii biologice şi a sistemelor ecologice; asigurarea integrităţii culturale şi a coeziunii
sociale a comunităţii. Aceste scopuri pot fi atinse prin respectarea a trei principii de dezvoltare
durabilă: 1) durabilitatea ecologică – care să asigure o dezvoltare suportabilă la nivelul
proceselor ecologice esenţiale şi mai ales a diversităţii resurselor biologice; 2) durabilitatea
economică – care presupune o optimă gestionare a resurselor astfel încât acestea să existe şi în
viitor; 3) durabilitatea socială şi culturală – care garantează păstrarea identităţilor comunitare
şi o dezvoltare economică favorabilă membrilor societăţii, compatibilă cu valorile culturale şi
22
Theobald F. William, 1998, Global Tourism, Butterworzh Heinemann, Great Britain, pag. 179.
23
International Tourism: A Global Perspective, OMT, Madrid, 1997, pag. 255.
58
de civilizaţie existente. Aşadar, dezvoltarea durabilă vizează atingerea unui înalt nivel de
calitate a vieţii, respectiv o funcţionare optimă a sistemelor economice, sociale şi de mediu
care alcătuiesc societatea şi care asigură sănătatea, productivitatea şi un mediu curat pentru
toţi rezidenţii comunităţii, în prezent şi în perspectivă.
Protecţia şi conservarea potenţialului turistic şi a mediului se conturează ca o activitate
distinctă, cu probleme specifice care solicită colaborarea specialiştilor din domenii variate.
Această acţiune poate avea o eficienţă satisfăcătoare, numai în condiţiile asigurării unui cadru
de desfăşurare juridico-administrativ adecvat care impune un suport legislativ eficient şi o
susţinută activitate de educaţie cetăţenească24. „Programul de acţiune 21 pentru sectorul
voiajelor şi turismului spre o dezvoltare durabilă” elaborat de OMT, defineşte acţiunile şi
domeniile prioritare în vederea creării unui turism durabil25. În ceea ce priveşte planificarea, o
largă responsabilitate revine autorităţilor locale în materie de planificare şi dezvoltare a
atracţiilor, instalaţiilor şi infrastructurii turistice în regiunile ce intră în competenţa lor. O
planificare optimă trebuie să favorizeze beneficiile pe care călătoriile şi turismul le pot aduce
mediului ambiant şi economiei, reducând în acelaşi timp pagubele care pot fi aduse mediului
sau culturii. Toate aceste acţiuni au ca scop final transformarea turismului într-un instrument
de dezvoltare economico-socială şi de protejare a mediului în multe dintre zonele sensibile,
cum ar fi cele de litoral, regiunile montane sau cele care cuprind o mare diversitate biologică.
Şi în România au fost creionate diferite scenarii de revitalizare şi dezvoltare durabilă a
unor zone defavorizate prin intensificarea activităţilor turistice. Perspectiva dezvoltării unor
aşezări rurale din ţara noastră prin turism este fără doar şi poate o alternativă, dat fiind faptul
că, turismul rural nu necesită investiţii mari pentru amenajările de infrastructură şi
suprastructură sau pentru alte dotări şi nu produce aglomerări cu caracter urban, ca în cazul
staţiunilor turistice. Pornind de la aceste considerente, evidenţiem faptul că, turismul rural
poate deveni un factor esenţial şi determinant în amenajarea şi reamenajarea spaţiului rural.
Această formă de turism trebuie să se dezvolte în aşa fel încât agricultura să nu fie neglijată,
turismul intrând în sfera activităţilor complementare aducătoare de venit. Turismul rural
reprezintă terenul propice pentru încurajarea activităţilor tradiţionale (cu precădere
artizanatul), dar şi acelora care pot determina dezvoltarea unui comerţ specific. Ca factor
dinamizator al procesului de creştere a calităţii vieţii în mediul rural, turismul rural asigură
posibilitatea unor noi afaceri şi locuri de muncă şi, totodată, creşterea veniturilor locuitorilor
din aşezările rurale prin valorificarea resurselor locale (produse agroalimentare ecologice
pentru consumul turiştilor sau vânzare).
Aceasta presupune realizarea unor strategii de dezvoltare şi promovare a turismului rural
pe termen mediu şi lung, care să cuprindă următoarele: asigurarea unei exploatări durabile a
tuturor resurselor existente şi a protecţiei acestora şi a mediului înconjurător; stimularea
activităţilor non-agricole complementare prin crearea de noi unităţi economice şi valorificarea
potenţialului turistic şi agricol; ameliorarea infrastructurii generale de care depinde
revitalizarea economiei rurale, inclusiv turismul (drumuri, reţea de apă, canalizare,
telecomunicaţii, energie); finanţarea unor programe de formare şi educaţie a viitorilor
lucrători din turismul rural, specialişti în meşteşuguri şi activităţi artizanale sau în alte
activităţi conexe ş.a.. În ceea ce priveşte dezvoltarea în ansamblu a turismului românesc,
prioritare sunt: orientarea investitorilor români sau străini pentru realizarea de noi obiective
turistice, avându-se în vedere întreaga gamă de unităţi şi dotări specifice; modernizarea
întregii infrastructuri, acţionând pentru ridicarea gradului de confort, corelarea şi completarea
capacităţilor şi funcţiunilor; alinierea la nivelul standardelor internaţionale, având drept scop
intensificarea circulaţiei turistice, atragerea în zonă a turiştilor străini şi creşterea încasărilor.
24
Glăvan V., Turismul şi calitatea mediului înconjurător, Revista Română de Turism, nr. 2 / 1995, pag. 20.
25
Băltăreţu Andreea, 2006, Evoluţii şi tendinţe în turismul internaţional. Aspecte teoretice şi practice, Editura
PRO Universitaria, Bucureşti, pag. 67.
59
TIPURI ŞI FORME DE TURISM
3.3.1. Criterii de clasificare şi particularităţi
O dată cu înţelegerea importanţei turismului pentru societatea contemporană, tot mai

mulţi cercetători, din variate domenii (economişti, geografi, sociologi etc.) au căutat să
analizeze acest fenomen, diferenţiind tipurile caracteristice şi formele sale de manifestare.
Astfel, literatura de specialitate consemnează numeroase încercări de tipizare a turismului şi a
desfăşurării activităţii turistice. Amintim, în acest sens, cercetătorii: Poser (1939), Hunziker şi
Krapf (1941), Julg (1965), C. Swijewski şi D. Oancea (1977), A. Susan (1980), I. Velcea şi
Al. Ungureanu (1993), Pompei Cocean (1996), I. Muntele şi C. Iaţu (2003) etc.
Poser a încercat o diferenţiere a tipurilor de turism în 5 categorii: de tratament, recreere
de vară, sporturi de iarnă, recreere la distanţă scurtă şi turism de tranzit. Hunziker şi Krapf
adaugă în procesul de diferenţiere a tipurilor de turism o serie de forme specifice. C.
Swijewski şi D. Oancea diferenţiază alte criterii – structurale, dinamice şi staţionare, aratând
practic multitudinea modalităţilor de desfăşurare a activităţilor recreativ - curative. I. Velcea
şi Al. Ungureanu (1993) propun o clasificare mai simplă, care ţine cont mai ales de motivaţia
deplasărilor turistice: turism balnear maritim, turism montan şi pentru practicarea sporturilor
de iarnă, turism de cură balneară, turism de vânătoare sau safari, turism cultural, turism
festivalier, turism sportiv, turism de reuniuni şi congrese, turism de afaceri.
Mult mai complexă este clasificarea propusă de geograful clujean Pompei Cocean
(1996) care reuşeşte o diferenţiere clară între tipurile majore de turism şi formele de turism -
tipul apare descris ca un cumul de însuşiri şi inter-relaţii, desfăşurate spaţial într-o perioadă de
timp determinată, iar formele de practicare se metamorfozează, schimbându-se şi adaptându-
se unor cerinţe şi posibilităţi noi. Astfel, autorul distinge patru tipuri majore de turism – de
recreere şi agrement; de îngrijire a sănătăţii (curativ); cultural; polivalent, evidenţiind
caracteristicile fiecărui tip în parte26. Interesantă este introducerea turismului polivalent ca tip
aparte, autorul demonstrând prin acest fapt că între tipurile majore de turism nu există limite
rigide şi nici unul dintre tipurile clasificate anterior nu este pur, în fiecare dintre ele existând
posibilitatea pătrunderii unor valenţe ale celorlalte tipuri. De altfel, ele îmbracă forme diferite
de manifestare, diferenţierea acestora făcându-se după următoarele criterii: A) după criteriul
distanţei: turism de distanţă mică; turism de distanţă mare; turism de distanţă foarte mare; B)
după criteriul duratei călătoriei: turism de scurtă durată (1-3 zile); turism de durată medie
(suprapuse concediilor); turism de lungă durată (peste 30 zile); C) după criteriul provenienţei:
turism intern; turism internaţional; D) după criteriul numărului de participanţi: turism
individual; turism de grup; E) după criteriul organizării: turism organizat; turism
semiorganizat; turism neorganizat; F) după criteriul modului de desfăşurare în timp (definit
prin luarea în considerare a particularităţilor de funcţionare a infrastructurii şi nu a opţiunii
participanţilor): turism continuu; turism sezonier; turism de circumstanţă; G) după criteriul
mijloacelor de transport utilizate: turism pedestru; turism rutier; turism feroviar; turism
aerian; turism naval; H) după criteriul vârstei participanţilor: turismul grupei tinere; turismul
grupei mature; turismul grupei vârstnice; I) după criteriul economico-social: turism social, de
masă; turism particular; J) după criteriul particularităţilor regiunii de destinaţie: turismul la
obiective turistice; turismul în localităţi turistice; turismul în staţiuni turistice.
26
pentru o documentare mai completă se recomandă lucrarea: Cocean P., Vlăsceanu Gh., Negoescu B., 2002,
Geografia generală a turismului, Editura Meteor Press, Bucureşti
60
Una dintre clasificările recent apărută în literatura geografică românească aparţine
geografilor ieşeni I. Muntele şi C. Iaţu (2003) care propun următoarele tipuri şi criterii de
clasificare a turismului27:
1. criteriul temporal: week-end, sejur, tranzit, croazieră;
2. criteriul localizării şi al motivaţiei: turism litoral, turism alpin, turism lacustru, turism
fluvial, turism citadin, turism rural-etnografic, turism cultural, turism frontalier;
3. criteriul agregativ: turism solitar, turism familial, turism de masă, turism expediţionar,
turism cinegetic, pelerinajul, turism cultural-sportiv;
4. criteriul geografic: tipuri de turism specifice climatului temperat, polar sau tropical.
În ansamblu, fiecare dintre aceste clasificări încearcă parcurgerea unui fir logic în
evoluţia şi desfăşurarea activităţilor turistice. O relaţie simplă ne arată că, cu cât numărul
locuitorilor creşte la nivel internaţional cu atât numărul celor care participă la activităţi
turistice sporeşte, de unde şi o diversificare a preferinţelor, respectiv o înmulţire a formelor de
turism.
ANALIZĂ
SPAŢIALĂ
N1
Turism de recreere Turism tehnic şi
şi agrement ştiinţific
ANALIZĂ
MOTIVAŢIONALĂ
Turism de sănătate Turism de afaceri
N2
Turism cultural şi Vizite la rude şi
religios prieteni
ANALIZĂ
DINAMICĂ
N3
Fig. 7. Dimensiunile analizei tipurilor majore de turism (schema concept)
Astfel, delimitarea unor criterii care urmăresc o grupare omogenă a tipurilor de turism,
în condiţiile manifestării unor forme28 din ce în ce mai diverse, devine o sarcină dificilă.
Analiza trebuie să se desfăşoare la un nivel multidimensional, care să cuprindă atât sistemul
complex al motivaţiei turistice, cât şi nuanţarea formelor în funcţie de spaţiu şi timp.
27
pentru o documentare mai completă se recomandă lucrarea: Muntele I., Iaţu C., Geografia turismului -
concepte, metode şi forme de manifestare spaţio-temporală, Editura Sedcom Libris, Iaşi.
28
forma de turism poate fi definită prin aspectul concret pe care îl îmbracă asocierea / combinarea serviciilor
(transport, cazare, alimentaţie, agrement) ce alcătuiesc produsul turistic, precum şi modalitatea de comercializare
a acestora (Minciu Rodica, 2000, Economia turismului, Editura Uranus, Bucureşti, pag. 71.).
61
N 1. Nivelul de analiză spaţial. Spaţiul turistic poate fi divizat în funcţie de anumite
caracteristici. În alcătuirea ofertei turistice a spaţiului geografic diferenţiem o ofertă turistică
potenţială, alcătuită din totalitatea resurselor turistice (valori istorice, arhitecturale, culturale
etc), care poate deveni ofertă turistică efectivă, în condiţiile în care se vor face eforturi pentru
stimularea consumului turistic prin dezvoltarea condiţiilor de primire a turiştilor, şi de
petrecere a sejurului lor în ambianţa caracteristică regiunii respective.
Astfel, în limitele unei regiuni geografice, pot fi identificate o serie de favorabilităţi
pentru desfăşurarea actului turistic. Regiunile reprezintă subdiviziuni geografice ale unui areal
de mari dimensiuni caracterizat prin elemente distincte. În turism, sunt utilizate trei tipuri de
regiuni clasificate în funcţie de următoarele criterii29:
- din punctul de vedere al localizării geografice (regiune nordică, sudică, estică, vestică etc.);
- din punct de vedere administrativ (provincia x, judeţul y, cantonul z etc.);
- din punctul de vedere al localizării şi resurselor naturale (Bazinul Pacificului, Coasta
Mediteranei, zona munţilor Bucegi etc.).
În funcţie de distribuţia spaţială a fenomenului turistic, la nivel internaţional, putem
vorbi de următoarele forme de turism: a. forme principale clasificate din punct de vedere
geografic: turism intern (domestic) care cuprinde rezidenţii în interiorul ţării de referinţă
(circulaţia turistică internă); turism receptor (inbound) care cuprinde străinii care călătoresc
în ţara de referinţă; turism emiţător (outbound) care cuprinde rezidenţii ţării de referinţă în
afara graniţelor; sau b. formele secundare clasificate din punct de vedere regional: turism
interregional care cuprinde călătoriile în mai multe regiuni aflate în aceeaşi provincie sau stat,
sau în ţări diferite; turism intraregional care cuprinde călătoriile desfăşurate în interiorul unei
regiuni. Termenii prezentaţi se aplică în egală măsură şi unor entităţi teritoriale mai mici
(zone, teritorii insulare etc.).
Desfăşurarea activităţii turistice la nivel de regiuni turistice poate fi nuanţată în funcţie
de sezonalitate, fenomen cu impact major în ceea ce priveşte periodicitatea sau frecvenţa de
manifestare a cererii turistice. Clima este unul din principalii factori ce imprimă mişcării
turistice caracterul de sezonalitate şi o diferenţiere pe regiuni şi tipuri de turism. Astfel, se
disting ţări cu sezonalitate accentuată, cu o mare concentrare a fluxurilor turistice în sezonul
de vară (este specific ţărilor mediteraneene cu turism predominant litoral din Europa Sudică).
În ţările cu turism montan (Elveţia, Austria) este caracteristică prezenţa a două sezoane
turistice, de vară şi de iarnă, cel de vară atrăgând şi cel mai mare număr de turişti. De
asemenea, se distinge şi o categorie de ţări ce înregistrează o tendinţă de echilibru în evoluţia
anuală a mişcării turistice, diferenţierea pe sezoane fiind mai puţin accentuată (Egipt, Tunisia,
Germania, SUA).
În funcţie de sezonalitate putem diferenţia: a) zone unde se poate desfăşura un turism
continuu (permanent) - pe întreaga durată a anului calendaristic (precum turismul cultural, de
afaceri, de tratament); b) zone unde activitatea turistică se desfăşoară în regim sezonier -
turismul sezonier fiind influenţat de anumite evenimente precum festivaluri, competiţii
sportive sau de condiţiile naturale. Astfel, putem vorbi de existenţa unui turism de iarnă, a
unuia de vară şi a celui ocazional.
N 2. Nivelul de analiză motivaţional. Unul dintre cele mai importante criterii de

departajare a formelor de turism are la bază motivaţia ce stă la baza deplasării în scop turistic.
Modul actual viaţă în care stresul cotidian se manifestă din ce în ce mai activ, induce
indivizilor dorinţa de a-şi satisface diferite nevoi (recreere, odihnă, distracţie, cunoaştere etc)
care stau la baza formării diferitelor categorii de motivaţii turistice. Urbanizarea actuală, care
se sprijină pe o anumită structură a dezvoltării economice şi generează disponibilităţi
29
International Tourism: A Global Perspective, OMT, Madrid, 1997, pag. 7
62
materiale şi impulsuri motivaţionale, induce o cerere turistică sporită. Marile concentrări de
populaţie, prezente în multe colţuri ale lumii se confruntă cu efecte negative, generate de
creşterea solicitării nervoase a oamenilor prin deteriorarea mediului natural şi social. Se
creionează astfel nevoia de „evadare” din marile aglomeraţii urbane spre zone liniştite,
nepoluate, pentru odihnă, recreere, distracţie etc. Pe de altă parte, creşterea nivelului de
instruire a populaţiei, impune o altă categorie de necesităţi, de ordin spiritual - setea de
cultură, dorinţa de cunoaştere sau lărgirea orizontului cultural devin astfel motive bine
întemeiate ce stau la baza desăvârşirii actului turistic.
În funcţie de motivul principal al călătoriei putem diferenţia mai multe tipuri de turism,
şi anume: turismul de recreere şi agrement, turismul de sănătate, turismul cultural şi religios,
turismul tehnic şi ştiinţific, turismul de afaceri, vizitele la rude şi prieteni.
1. Turismul de recreere şi agrement. În cadrul acestui tip major se diferenţiază mai
multe subtipuri şi anume: turismul de agrement, turismul de odihnă şi recreere şi turismul
sportiv. Dacă turismul de odihnă şi recreere presupune petrecerea timpului liber în condiţii cât
mai agreabile, turismul de agrement cuprinde valenţe legate de deplasările în mijlocul naturii,
vizitarea ariilor naturale protejate sau contactul cu populaţia şi cultura destinaţiei gazdă.
Ca formă particulară, aceste variabile care satisfac atât nevoia de odihnă şi recreere, cât
şi cea de agrement, se por regăsi în cuprinsul unui tip complex de turism – turismul rural.
Conceptul de turism rural cuprinde un număr de elemente constitutive, în centrul cărora se
află comunitatea turistică rurală. Producţia turistică rurală30 rezultă dintr-un ansamblu de
prestaţii de natură să răspundă nevoilor şi aşteptărilor vizitatorilor şi turiştilor în ceea ce
priveşte: cazarea (în locuinţele sătenilor, la fermă sau în unităţi ale hotelăriei rurale, terenuri şi
campinguri, sate de vacanţă etc. şi alimentaţia (masa la săteni, hanuri rurale etc.); activităţi de
relaxare în natură (plimbări, vânătoare, pescuit, echitaţie, tenis, golf, nataţie, delta-planorism,
schi fond etc.); animaţie locală cu caracter cultural (ecomuzee, tradiţii populare, itinerarii
culturale, situri şi monumente, vizite la ferme şi la întreprinderi artizanale, spirituale sau
ludice (sărbători şi pelerinaje, spectacole folclorice); comoditatea sejurului la ţară (servicii în
apropiere); informaţii turistice (oficii de turism, asociaţii şi agenţii locale).
De asemenea, spaţiul urban oferă alternative în ceea ce priveşte odihna, recreerea sau
agrementul. În limitele spaţiului urban, turismul de recreere se caracterizează prin sejururi
medii relativ reduse, limitându-se adesea la turismul de sfârşit de săptămână, turismul
preorăşenesc, turismul orăşenesc din zonele special amenajate. Aşa cum am mai arătat, în
condiţiile unui stres cotidian din ce în ce mai accentuat locuitorii oraşelor resimt nevoia de
recreere şi refacere fizico-psihică. În întâmpinarea acestei doleanţe a locuitorilor săi oraşul
„îşi dezvoltă” o infrastructură de profil care se vrea cât mai atractivă şi care să răspundă
cerinţelor cele mai diverse. Aproape că nu există oraş care să nu dispună de spaţii de recreere
şi distracţie iar numărul şi profilul acestora este direct proporţională cu cererea.
Punerea la punct a zonelor de agrement în interiorul oraşului a fost favorizată, alături de
nevoia umană, de bugetul de timp liber şi nivelul veniturilor. În afara concediilor de odihnă,
în care pot fi efectuate deplasări pe distanţe mai lungi, singura alternativă pentru satisfacerea
nevoii de recreere şi refacere fizico-psihică rămâne zona de agrement din interiorul spaţiului
urban sau din zona periurbană (utilizată de obicei la sfârşitul săptămânii – turism de week-
end). Nivelul veniturilor este şi el un factor important în desfăşurarea agrementului turistic.
Nu puţine sunt situaţiile în care nevoia pentru recreere şi agrement, chiar în timpul
concediilor, nu este satisfăcută în una din zonele turistice tradiţionale (de exemplu - litoral), ci
în zonele de agrement urbane (de exemplu - ştandul oraşului). Prezenţa zonelor de agrement
în interiorul spaţiului urban sau în zona periurbană a acestuia este o variantă a spaţiilor
30
Le tourisme rural: Une solution pour l'emploi, le développement local et l'environment, OMT, Madrid, 1997,
pag. 26
63
turistice din ariile receptoare, manifestându-şi atracţia atât pentru rezidenţii spaţiului urban
respectiv cât şi pentru cei din afara localităţii.
Turismul sportiv este, de asemenea, o formă particulară care poate satisface nevoia de
turism. Acest tip particular de turism decurge din dorinţa de a practica diverse sporturi sau de
învăţa acest lucru. Este o formă activă de turism care se află în opoziţie cu sedentarismul care
domină viaţa cotidiană. Printre principalele activităţi menţionăm: vânătoare şi pescuit sportiv,
sporturi nautice de vară, tenis, golf, schi, patinaj etc.
2. Turismul de sănătate. În ansamblu, turismul de sănătate reprezintă o formă dinamică
de turism care se referă la acele facilităţi oferite turiştilor în scopul îmbunătăţirii stării lor de
sănătate sau obţinerii de beneficii vizând de starea fizică şi psihică generală. Se referă şi la o
serie de servicii sau elemente naturale care să ofere turistului o stare de bine, de reconfortare
generală sau revitalizare. Turismul de sănătate cuprinde la rândul său mai multe forme de
manifestare, şi anume: turismul de tratament medical, care presupune călătoria spre o altă
localitate sau centru medical în care turistul poate obţine acea îngrijire medicală pe care nu o
poate primi la locul de reşedinţă; turismul de întreţinere şi revitalizare - cuprinde toate acele
facilităţi, servicii şi produse destinate întreţinerii şi menţinerii unui echilibru fizic al celor care
călătoresc spre destinaţiile respective; turismul de reabilitare şi recuperare - se referă la acele
tratamente şi facilităţi destinate estompării sau dispariţiei consecinţelor unor traume fizice sau
psihice suferite de oameni. Aşadar, turismul de sănătate este un segment strict specializat şi
presupune tehnici medicale de o înaltă complexitate. El se bazează, în majoritatea cazurilor,
pe calitatea şcolii medicale dintr-o ţară, pe calitatea serviciilor pe care le oferă o instituţie
medicală sau chiar pe calitatea prestaţiilor unei personalităţi din lumea medicală.
3. Turismul cultural şi religios. Definit în anul 1993 de către Organizaţia Mondială a
Turismului ca forma de turism „al cărei scop principal este lărgirea orizontului de cunoştinţe
prin descoperirea patrimoniului cultural - artistic sau arhitectural şi al teritoriilor în care
acesta se înserează”, turismul cultural se evidenţiază ca tip aparte de turism. El reprezintă o
formă de valorificare a resurselor antropice şi tocmai de aceea în sfera sa de cuprindere se
poate include şi turismul citadin şi turismul rural-etnografic.
Ştiaţi că ?
În anul 1983, s-a lansat ideea de a desemna în fiecare an un oraş diferit în

calitate de „Capitală culturală” a Europei?
- originile acestui eveniment au fost pur culturale. Evenimentul urmărea

aducerea laolaltă a cetăţenilor statelor membre prin intermediul culturii,
urmărind astfel să creeze imaginea unei culturi europene ca întreg.
- din anul 2007, programul a cuplat câte două oraşe din regiuni diferite ale
continentului; în anul 2007, oraşul Sibiu a fost timp de un an, "Capitala
Europeană a Culturii", împreună cu oraşul Luxembourg.
Descoperirea prin cultură a unor ţări, regiuni sau oraşe poate îmbrăca forme diferite,
materializate în mai multe teme specifice – temă istorică, religioasă, artistică, etnică,
gastronomică, lingvistică etc. Astfel, fluxurile turistice specifice turismului cultural se
caracterizează prin alcătuirea dintr-o clientelă proprie care este specializată într-o anumită
tematică, capabilă să parcurgă distanţe impresionante pentru a surprinde încă o faţetă a
pasiunii lor. Cei care participă la acţiuni turistice de factură culturală aparţin, de obicei,
64
categoriilor socio-profesionale superioare31 sau cu un nivel de educate mediu şi ridicat (elevi,
studenţi, intelectuali) fapt pentru care, caracterul sau de masă este incert.
Îmbogăţirea ofertei turismului cultural se realizează sub presiunea a doi factori: cererea
publicului, tot mai curios şi exigent şi atitudinea comunităţilor locale care doresc să obţină
beneficii de pe urma activităţilor culturale pe care le finanţează. Motivele „culturale” ale
turismului includ de asemenea căutarea „noutăţii” şi a „educaţiei”. În ultimii ani formele de
practicare a turismului cultural s-au diversificat foarte mult, îmbrăcând forme noi - sejururile
lingvistice, turismul gastronomic etc.
În ceea ce priveşte raportul între turismul urban şi turismul cultural sesizăm o strânsă
legătură între cele două tipuri de turism. Oraşele deţin cele mai numeroase şi interesante
obiective turistice de factură culturală – edificii istorice, mari muzee, edificii religioase etc.
Metropolele lumii (aşa zisele „oraşe mondiale”) precum şi centrele urbane vechi atrag un
număr impresionant de turişti cum este cazul oraşelor: Londra, Roma, Paris, Veneţia,
Moscova, Beijing, Tokyo, New York etc.
În majoritatea cazurilor obiectivele turistice de factură culturală sunt grupate în partea
centrală a oraşelor. Des întâlnit este termenul de centru istoric care în ansamblu reprezintă
partea cu cea mai mare vechime dintr-un oraş, locul iniţial din care a început să se dezvolte
oraşul (exemplu, Bucureştiul ar cărui centru istoric are ca punct central Curtea Veche, în jurul
căreia s-au dezvoltat străzile meseriaşilor din perioada medievală: Lipscani, Şelari, Blănari
etc). Indiferent de mărimea demografică a oraşului centru istoric reprezintă principala atracţie
pentru turiştii care au ca motivaţie turistică vizita sau instruirea prin îmbogăţirea cunoaşterii.
Evident că există situaţii (vezi cazul oraşului Braşov) în care obiectivele turistice de factură
culturală nu sunt grupate doar în partea centrală a oraşului. Alături de centru istoric există
importante obiective şi în alte cartiere (cum ar fi de exemplu la Braşov - Biserica Sf. Nicolae
din Cartierul Schei) însă în cele mai multe din cazuri partea cea mai vizitată va fi cea centrală
(exemplu: în Braşov: Piaţa Sfatului şi Biserica Neagră).
Dat fiind caracterul de tranzit al turismului cultural, problema accesului spre centrul
istoric şi a locurilor de parcare este deosebit de importantă. În cele mai multe cazuri edilii
oraşului se străduiesc să asigure fluiditatea traficului spre centru, precum şi „punerea în
lumină” a principalelor obiective turistice, prin asigurarea întreţinerii, conservării, a locurilor
de parcare din vecinătate care să sporească în final gradul de atractivitate. Deşi aparent banală
problema locurilor de parcare din vecinătatea obiectivelor turistice se dovedeşte a fii una de
maximă importanţă. Exemplificăm cazul Muzeului Naţional Cotroceni din Bucureşti, unde
lipsa locurilor de parcare în imediata vecinătate a intrării face ca numărul de turişti să fie
simţitor mai redus comparativ cu alte muzee considerate ca valoare expoziţională mai redusă,
dar care au beneficiat de organizare superioară a accesibilităţii şi staţionării autocarelor pe
durata vizitei. Aşadar, prezenţa obiectivelor turistice de factură culturală, grupate de cele mai
multe ori în nucleul central al oraşelor devine astfel sursă de atracţie pentru numeroşi turişti.
Trebuie menţionat că aria de provenienţă a turiştilor este deosebit de variată, obiectivele fiind
vizitate atât de rezidenţi cât şi de cei din afara localităţii, iar volumul fluxului turistic este
direct proporţional cu valoarea obiectivului sau a grupului de obiective solicitate pentru
vizitare.
O formă particulară a turismului cultural este dată de turismul religios şi de pelerinaje.
În general, acesta constă în deplasarea persoanelor către lăcaşurile de cult sau în zonele
specifice, cu prilejul diverselor sărbători de cult, a hramurilor bisericilor şi mânăstirilor etc.
31
Cercetătorul francez Bourdieu P. susţine ca pentru a înţelege şi a aprecia produsele culturale, oamenii trebuie
sa deţină o competentă / un capital cultural, care să le permită să recunoască şi să interpreteze aceste produse.
Aceasta competenţă este dobândită prin intermediul creşterii, educaţiei şi a altor forme de socializare. (Bourdieu,
P., 1984, Distinction: a Social Critique of the Judgment of Taste, Routledge & Kegan Paul, London, pag.33)
65
Ca tipuri specializate se detaşează centrele de pelerinaj care atrag în fiecare an milioane de
pelerini din lumea întreagă - Lourdes, Fatima, Ierusalim, Mecca etc.
Oraşele cunoscute ca centre de pelerinaj sunt situate în diverse zone ale lumii şi atrag
fluxuri mari de persoane, anual sau periodic, cu prilejul unor sărbători religioase, dintre
acestea putând da spre exemplificare: Mecca, Medina sau Fatima pentru lumea islamică,
Vaticanul, Santiago de Compostella sau celebra Grotă a Miracolelor de la Lourdes pentru
lumea creştină, Templul Meenakshi de la Madurai (India) pentru credincioşii hindu, etc.
Pentru România cele mai importante fluxuri de pelerini se orientează către Bucureşti de Sf.
Dumitru, spre Iaşi de Sf. Paraschiva şi spre Mânăstirea Curtea de Argeş de Sf. Filofteia.
La Bazilica San Pietro din Roma, pelerinii sunt fascinaţi de Pietà, celebra statuie a
Fecioarei Maria cu trupul fără de viaţă a lui Iisus în braţe, excepţională operă de artă,
sculptată în anul 1499, dintr-un bloc mare de marmură albă de Toscana, de către
Michelangelo, la doar 25 de ani.
Cel mai sfânt oraş al întregii lumi islamice este Mecca (Arabia Saudită) – locul în care
aproximativ în anul 570 d.Hr. s-a născut profetul Mahomed. În credinţa islamică, datoria
fiecărui musulman este să meargă în pelerinaj (Hagialâc) la Mecca cel puţin o dată în viaţă. În
mijlocul Marii Moschei se află o criptă în formă de cub, numită „Kaaba” ce adăposteşte piatra
neagră care, conform scripturilor Coranului, a fost dată de către Dumnezeu lui Adam.
Cel mai important loc sfânt al budismului se află la Rangoon, capitala Birmaniei
(Myanmar). Este vorba despre Pagoda Shwe Dagon care, potrivit legendei, a fost construită
de către regele Oklalapak, pe locul unde doi fraţi au adus opt fire de păr din capul lui Buddha.
Cel mai important loc de pelerinaj pentru credincioşii sikh este Templul de Aur de la Amritsar
(India), construit din marmură şi aramă, precum şi 400 de kg de folie de aur în partea
superioară a templului (de unde şi numele clădirii). Oraşul este locul în care a trăit guru
Nanak, întemeietorul religiei sikh.
4. Turismul tehnic şi ştiinţific. Acest tip se referă la vizitarea cu caracter documentar
sau în schimb de experienţă a unor arii naturale protejate, a unor obiective de factură
economică - pentru domeniul tehnic, sau institute de cercetare, observatoare astronomice etc -
pentru domeniul ştiinţific. În ceea ce priveşte valorificarea potenţialului natural prin turism
ştiinţific, se detaşează o formă particulară – turismul speologic - explorarea şi studiul complex
al peşterilor. Această acţiune asupra peşterilor a început să fie desfăşurată în mod serios în
secolul al XIX-lea, în timp ce primele cluburi de speologie au luat fiinţă în Marea Britanie în
jurul anului 1900. Vechiul echipament de explorare, extrem de greu şi de incomod din anii
’50 a început să fie înlocuit în prezent de o îmbrăcăminte impermeabilă.
Pe de altă parte, la nivelul potenţialului de provenienţă antropică, multe dintre
elementele infrastructurii de transport reprezintă adevărate atracţii turistice care şi-au câştigat
admiraţia a mii de vizitatori datorită atributelor lor atractive (vechimea, dimensiunea, detaliul
constructiv etc). De asemenea, barajele şi lacurile de acumulare32 au o largă răspândire
îndeosebi în regiunile muntoase străbătute de reţele fluviale cu debite mari, atracţia exercitată
asupra turiştilor datorându-se, pe de o parte, formei, dimensiunilor şi poziţiei spaţiale a
barajului, iar pe de altă parte, configuraţiei şi pitorescului lacului de acumulare din amontele
32
de exemplu, în America de Sud, pe fluviul Paraná, la graniţa dintre Brazilia şi Paraguay a fost construită
hidrocentrala Itaipú - cea mai mare hidrocentrală din lume, cu o putere instalată de 12 600 MW. Complexul de
baraje şi diguri are o lungime de 8 km, barajul principal având 1,4 km şi 196 m înălţime. Amenajarea
complexului a necesitat dislocarea a 50 mil. m3 de rocă, precum şi folosirea a 12 mil. t beton şi 230 mii t oţel.
Centrala este compusă din 18 agregate fiecare cu o putere instalată de 700 MW, ce produc anual 75 miliarde
KWh energie electrică. Degradarea puternică a mediului din timpul construirii barajului a fost contracarată prin
elaborarea unei strategii de mediu pe termen lung care a inclus un impresionant program de reîmpădurire. De
asemenea, au fost create şase refugii biologice cu plante şi animale specifice zonei salvate în timpul construirii
obiectivului.
66
acestuia. Turismul găseşte în zona lacurilor de acumulare un loc ideal pentru practicarea
pescuitului sportiv, a sporturilor nautice sau a altor activităţi de agrement.
5. Turismul de afaceri. Această formă de turism s-a dezvoltat considerabil în ultimele
decenii, specialiştii apreciind că numărul participanţilor va continua să crească în ritmuri
susţinute şi în perioadele viitoare. Turismul de afaceri necesită facilităţi adecvate specificului
activităţilor de acest gen, combinate cu cerinţe pentru serviciile turistice. Legătura dintre
afaceri şi turism se realizează în momentul în care participanţii uzează de o gamă largă de
servicii turistice, oferite de unităţile hoteliere şi de alimentaţie publică şi folosesc mijloace de
distracţie şi agrement, de care profită, direct sau indirect, industria turistică.
Din punctul de vedere al conţinutului, formele turismului de afaceri se structurează în33:
turismul general de afaceri - reprezintă deplasarea persoanelor în scopul executării unei
activităţi lucrative, în afara locului de muncă obişnuit, pentru o perioadă de timp relativ
scurtă; turismul de reuniuni (întruniri) - este determinat de participarea la un eveniment de
tipul întâlnirilor, conferinţelor, simpozioanelor, colocviilor, congreselor; târgurile şi
expoziţiile - se definesc prin „prezentări de produse şi servicii, destinate unui public invitat, cu
scopul de a determina o vânzare sau a informa vizitatorul”. Cu această ocazie se deplasează
două categorii de persoane: 1. expozanţii reprezentaţi de persoanele fizice sau juridice care
expun la manifestările de acest gen (agenţi economici, lucrători ai diverselor instituţii de stat,
particulare etc., în funcţie de profilul târgului sau expoziţiei); 2. publicul vizitator reprezentat,
pe de o parte, de persoanele interesate direct de aceste manifestări datorită muncii pe care o
desfăşoară, fiind vorba de interese profesionale (aşa numiţii „specialişti”), iar pe de altă parte,
de persoanele ce vizitează asemenea locuri pentru informare sau din simplă curiozitate.
6. Vizita la rude şi prieteni - constituie o formă aparte de turism, în care nu are loc o
aranjare prealabilă a serviciilor de cazare sau masă, acestea fiind asigurate de către gazde.
Cererile suplimentare pentru servicii turistice se formează printr-un apel direct al turismului la
unităţile prestatoare de servicii din zona vizitată. Această formă de turism se manifestă ca
efect al preferinţelor multor turişti pentru a călătorii individual, cu mijloace proprii.
De menţionat este faptul că, în anul 2006, motivaţiile de călătorie ale turiştilor sosiţi la
nivel internaţional au fost dominate de cele pentru relaxare şi vacanţe cu peste jumătate dintre
opţiuni (51%) ceea ce a reprezentat un total de 430 de milioane de turişti care au avut la baza
deplasării un asemenea resort. Călătoriile de afaceri au reprezentat 16% (131 de milioane de
turişti) iar 27% a revenit altor motivaţii precum vizite la rude şi prieteni, pelerinaje,
tratamente medicale etc. (225 de milioane).
N 3. Nivelul de analiză dinamic. Acest nivel vizează analiza fluxurilor turistice în

funcţie de două criterii generale:
1. Criteriul orientării şi desfăşurării în timp. În funcţie de orientarea fluxurilor turistice
putem diferenţia mai multe forme:
turism interior - care cuprinde turismul intern (domestic) şi pe cel receptor; turism naţional -
format din turismul intern (domestic) şi cel emiţător; turismul internaţional - care cuprinde
turismul emiţător şi pe cel receptor. O altă structurare a fluxurilor turistice se face după gradul
de mobilitate a turistului şi perioada de timp în care se desfăşoară actul turistic. După aceste
coordonate, putem diferenţia:
a) turismul de sejur – în care, turistul îşi petrece vacanţa în acelaşi loc, gradul său de
mobilitate fiind redus. El îmbracă următoarele forme: turismul de sejur lung (practicat în
general de cei cu venituri ridicate şi disponibilităţi mari de timp liber; foarte des în scop
balneoclimateric) - cuprinde acei turişti a căror durată de şedere la locul de destinaţie turistică
depăşeşte 30 de zile; turismul de sejur mediu - presupune o deplasare ce nu depăşeşte 30 de
33
Minciu Rodica, 2000, Economia turismului, Editura Uranus, Bucureşti, pag. 79.
67
zile; turismul de sejur scurt - cuprinde turiştii care se deplasează pe o durată de timp de
maxim o săptămână cu ocazia unor evenimente speciale de genul celor culturale, sportive etc.;
b) turismul itinerant (de circulaţie) – presupune un grad de mobilitate ridicat din partea
turistului, acesta deplasându-se dintr-un loc în altul pe durata vacanţei, şederile fiind de scurtă
durată în aceeaşi zonă, staţiune sau localitate. Ca formă de turism, este des asociată turismului
cultural, aceasta presupunând o largă mobilitate în vederea vizitării mai multor obiective
turistice de pe traseu;
c) turismul de tranzit – este practicat de către cei care traversează mai multe staţiuni, zone,
localităţi, ţări până ajung la locul de destinaţie turistică.
2. Criteriul organizatoric. Nivelul organizatoric, în vederea diferenţierii formelor de
turism, presupune o analiză de detaliu care vizează atât modalitatea de aranjare a vacanţei
(sejurului), cât şi variantele de punere în practică, respectiv mijloacele de transport utilizate.
Astfel, în funcţie de gradul de organizare, putem diferenţia:
a) turismul organizat – presupune contractarea anticipată a principalelor servicii turistice
(cazare, alimentaţie, transport) prin contactul cu diverse agenţii de voiaj sau alţi organizatori
de vacanţe (unităţi de cazare, companii de transport, unităţi de alimentaţie etc.). În acest scop
este utilizat ca instrument de acţiune voucher-ul pe care trebuie să fie specificate: destinaţia
turistică, categoriile de servicii contractate, perioada de sejur, categoria de confort etc.;
b) turismul pe cont propriu – este opusul primei categorii, acesta nu presupune contractarea
anticipată a serviciilor turistice, satisfacerea necesităţilor turistice realizându-se pe măsura
deplasării şi apelării directe la unităţile prestatoare de diverse servicii turistice. Se apreciază
că turismul pe cont propriu va înregistra o evoluţie ascendentă datorită faptului că este forma
de turism care conferă turistului independenţă în alegerea destinaţiilor turistice, a perioadei de
deplasare, a modalităţilor de cazare, a mijloacelor de transport utilizate etc.. Dezavantajele
sunt legate însă de costul mai mare deoarece turistul care alege deplasarea pe cont propriu nu
beneficiază de anumite reduceri specifice grupurilor organizate prin relaţiile contractuale
dintre agenţia de voiaj şi diversele structuri de primire turistică, firme de transport etc.;
c) turismul semiorganizat – reprezintă forma care îmbină caracteristicile celor două prezentate
anterior. În acest caz, turistul contractează în prealabil un număr limitat de servicii precum
cele de cazare, multe dintre ele fiind însă apelate pe măsura derulării călătoriei (în special,
serviciile de alimentaţie, agrement, tratament).
În funcţie mijlocul de transport utilizat putem diferenţia mai multe forme de organizare
a prestaţiilor turistice, şi anume:
a) drumeţia – cuprinde deplasările pedestre în scop recreativ sau de îngrijire a sănătăţii. În
funcţie de scop, drumeţiile se pot desfăşura ca deplasări în zone montane, vizitarea unor
parcuri naţionale, birdwatching etc. Uneori drumeţia reprezintă o parte a tratamentului
prescris însănătoşirii unor persoane;
b) turismul rutier – este forma de turism care se poate face cu bicicleta (cicloturism),
motocicleta, autoturismul, autocarul, microbuzul etc.. Această formă de deplasare a înregistrat
o creştere spectaculoasă în ultima perioadă de timp datorită sporirii gradului de dotare cu
automobile a populaţiei dar şi modernizării şi multiplicării căilor de deplasare şi acces către
diverse destinaţii;
c) turismul feroviar – este una dintre cele mai vechi forme de călătorie însă, în prezent,
această modalitate de transport este mai puţin solicitată datorită concurenţei automobilului şi
avionului. Turiştii care preferă ca mijloc de locomoţie trenul sunt în general tinerii care
beneficiază de anumite facilităţi. Alţi turişti preferă călătoria cu trenul datorită: regularităţii
călătoriei (trenul nedepinzând de starea vremii decât în condiţii extreme), avantajelor oferite
(vagoane de dormit, restaurant, business etc.) şi a gradului scăzut de risc privind accidentele;
d) turismul aerian – este cea mai dinamică formă, călătoriile cu avionul crescând constant în
volum în special în a doua jumătate a secolului XX, prin dezvoltarea acestor mijloace rapide
68
de transport. În ceea ce priveşte costurile, deplasarea cu avionul este foarte selectivă
adresându-se în special persoanelor cu venituri mari. Datorită faptului că acest mijloc este
foarte util în parcurgerea unor distanţe foarte mari într-un timp relativ scurt, alături de
companiile consacrate funcţionează aşa zisele companii low cost care încearcă să spargă
barierele impuse de preţ prin limitarea serviciilor oferite pasagerilor la bord.
e) turismul naval – este o modalitate de transport cu vechi tradiţii fiind, însă, mai puţin
utilizată datorită caracteristicilor sale (mijloc de deplasare lent ceea ce implică o durată foarte
lungă a călătoriei). De asemenea, călătoria pe apă este una costisitoare (datorită consumului
mare de combustibil), fapt pentru care se impune o diversificare majoră a serviciilor oferite la
bord şi a unor condiţii pentru relaxare şi distracţie, aşa cum se întâmplă în cazul croazierelor.
3.3.2. Noi tipuri şi forme de turism
Diversificarea fără precedent a formelor de agrement şi a serviciilor din ce în ce mai

complexe a condus inevitabil la delimitarea unor noi tipuri de turism care se manifestă cu o
intensitate mai mare sau mai mică în funcţie de preferinţele de moment ale practicanţilor. În
multe dintre cazuri, snobismul joacă rolul cel mai important, turiştii, mai ales cei tineri şi cu
posibilităţi materiale, preferând a fi „la modă” sau a consuma „de fiţe”. De asemenea,
prestatorii de servicii au avut un rol important prin lansarea pe piaţă a unor oferte care să
satisfacă gusturile din ce în ce mai sofisticate ale acestei cereri selective. Astfel noi nume se
afişează pe paleta largă a posibilităţilor de a practica turismul îmbrăcând forme de o
complexitate oarecum aparte.
Între tipurile de turism „la modă” se detaşează turismul de cumpărături (shopping
tourism-ul) care constă în deplasări ocazionale în alte localităţi sau ţări în vederea
achiziţionării unor produse „de firmă” în condiţii mai avantajoase. Dată fiind amploarea pe
care această formă de turism a luat-o în ultimele decenii, considerăm ca oarecum firească
introducerea arterelor comerciale tradiţionale în rândul punctelor de real interes în procesul de
valorificare turistică a spaţiului. De exemplu, principala stradă comercială (Stroget) a capitalei
Danemarcei, Copenhaga, traversează vechiul oraş pe o lungime de cca. 1 km, de-a lungul ei
înşiruindu-se numeroase magazine de lux dar şi magazine de suveniruri, terase, cafenele etc.;
la Berna, foarte cunoscută pentru magazinele sale de lux şi splendidele pieţe de flori, este
artera comercială Marktgasse, iar la Zürich, Spiegelgasse; la Budapesta, principala stradă
comercială este Váci utca, de-a lungul căreia se înşiruie magazine de bijuterii şi de modă,
numeroase cafenele şi terase, anticariate şi vânzători ambulanţi; cea mai animată arteră
stradală a Barcelonei este La Rambla, ce se întinde între Piaţa Portal de la Pau şi Piaţa
Catalunia; la Sankt Petersburg, artera comercială Nevskij Prospeckt, ce se întinde între
Amiralitate şi Mânăstirea Alexandr Nevski, pe o lungime de cca. 4,5 km.
În multe dintre capitalele lumii există zone sau chiar cartiere întregi cunoscute pentru
profilul lor strict comercial. Astfel, putem exemplifica: Baixa, cartierul comercial al
Lisabonei, cu numeroase străzi pietonale ce poartă numele corporaţiilor ce desfăşoară
activităţi în zonă, sau Padol, cartierul comercial al oraşului Kiev, capitala Ucrainei.
Asemănător, Marele Bazar din Istanbul (Kapali Carşi) creat în 1898 pe locul altuia mai vechi
(1461) se prezintă sub forma unui adevărat labirint de străduţe acoperite, pline până la refuz
de mici magazine (peste 4 000) ce comercializează haine, bijuterii, ceramică etc.
Dincolo de plăcerea de a cumpăra, manifestare oarecum comună multor oameni,
turismul poate îmbrăca diferite teme cu o semnificaţie aparte. De exemplu, un număr tot mai
mare de touroperatori oferă programe care sunt specializate în valorificarea unor elemente de
metafizică sau a unui anumit tip de spiritualitate cu semnificaţie filosofică sau idealistă
turismul de tip new-age, care cuprinde elemente de turism cultural, ecoturism, turism de
sănătate etc. Acest curent filosofic numit “new-age” dispune de adevărate lăcaşuri de cult în
69
întreaga lume, respectiv locuri în care se practică anumite ritualuri de tip metafizic sau care
aparţin unor culturi extraeuropene (vracii care operează cu mâinile goale în Filipine, de
exemplu). Turiştii adepţi ai acestui curent preferă spaţiile ocupate cu construcţii a căror
origine nu este explicată prin argumente şi dovezi ştiinţifice certe, cum ar fi: piramidele din
Egipt, monumentele din Insula Paştelui etc.
În alte cazuri, noile tipuri de turism se manifestă ca forme particulare ale tipurilor deja
consacrate. Putem exemplifica în acest sens, călătoriile stimulent şi călătoriile de tip
teambuilding ca forme particulare ale turismului de afaceri, combinat cu turismul de recreere
şi agrement, sau turismul extrem care nu este altceva decât forma „îmbunătăţită” a turismului
sportiv.
Călătoriile stimulent, de exemplu, reprezintă o tehnică de management utilizată de către
patronii unor firme pentru a stimula şi recompensa obţinerea unor rezultate bune în activitatea
angajaţilor. În ţările dezvoltate, firmele care practică acest sistem sunt stimulate de către stat
prin faptul că aceste cheltuieli sunt deduse din impozitul pe profit. La această metodă s-a
ajuns la recomandarea unor specialişti în management care consideră că, recompensa
materială acordată angajaţilor nu reprezintă un stimulent suficient de activ, astfel încât ea a
fost însoţită, pentru cei cu rezultate deosebite, de recompensa oferirii unei călătorii.
Mult mai complexă este însă călătoria de tip teambuilding, care reprezintă un program
de dezvoltare şi învăţare în management şi lucrul în echipă care reuşesc să combine învăţarea
cu relaxarea şi distracţia participanţilor. Un program „teambuilding” poate cuprinde şi jocuri
sau sporturi extreme, considerate ca deconectante: alpinism, orientare, echitaţie, speologie,
supravieţuire, paintball, parapantă etc. Această formă de turism, apărută la iniţiativa
managerilor firmelor de top, conduce la eficientizarea procesului de comunicare între membrii
unei echipe, motivarea echipelor, creşterea nivelului de încredere, construirea unei identităţi
puternice a echipelor, identificarea şi consolidarea punctelor forte precum şi depistarea şi
eliminarea punctelor slabe ale echipei.
Sporturile extreme reprezintă forme care se practică cu intensitate în ultima perioadă de
timp atât în lume cât şi în România. Acestea pot fi clasificate, în funcţie de suprafaţa pe care
desfăşoară, după cum urmează - sporturi extreme nautice (surfing, windsurfing,
wakeboarding, scubadiving, canioning, rafting, kayaking, cave diving); sporturi extreme
aeriene (bungee – jumping, base jumping, planorismul, paraşutismul, parapantismul, kiting-
ul); sporturi extreme terestre (mountain-biking, skateboarding, schiul extrem, alpinismul
paintball-ul)34.
Tabel nr. 2. Clasificarea sporturilor extreme pe tipuri şi activităţi

TIPUL Sporturi Nautice
ACTIVITĂŢI, MIJLOACE şi ZONE CONSACRATE
1. SURFING se practică cu ajutorul unei plăci de surf pe valurile de înălţime medie spre mare
aflate în formare, în timp ce acestea se deplasează spre ţărm. Acest sport se
practică masiv la ţărmurile mărilor tropicale (SUA, Australia, Africa de Sud etc.).
2. WIND- constă într-o plimbare relaxată ce include executarea unor salturi pe o mare fără
SURFING valuri cu ajutorul unei plăci de surf. Echipamentul necesar este format dintr-o
placă, o velă si un harness (un soi de ham). Windsurf-ul este de fapt un termen
general care cuprinde ca forme particulare: freeride, slalom, super X, speed
racing, freestyle şi wave . În România, practicanţii windsurf-ului sunt axati mai
mult pe freeride si freestyle, stiluri care nu se desfăşoară pe un traseu prestabilit.
34
pentru o documentare mai completă se recomandă vizitarea site-ului http://www.xtrem.ro/
70
3.WAKE- este o disciplină nouă, creată din combinarea waterski-ului, snowboarding-ului şi
BOARDING surf-ului. Rider-ul este tractat de o barcă la viteze de 30-40 km/h. Pentru
realizarea săriturilor, rider-ul se foloseşte de valul provocat de ambarcaţiunea care
îl tractează. Este o disciplină care implică preţuri ridicate, fapt pentru care în
România este mai puţin dezvoltat.
4. SCUBA- disciplină care presupune scufundări la mare adâncime cu un echipament special -

DIVING mască, tub de respirat, labele care pot fi de tip papuc sau cu cataramă, costumul de
neopren. O formă particulară a scubadiving-ului se numeşte snorkeling şi
presupune scufundări cu tub de respirat la adâncimi mici. În România se fac
scufundări în Marea Neagră la Mamaia, în lacul Snagov, în lacul Sfânta Ana, la
Beliş la biserica scufundată, în peştera Isverna etc.
5.CANIONING acest sport grupează mai multe activităţi sportive precum speologia, escalada,
nataţia, plimbarea acvatică. Obiectul de acţiune îl reprezintă traversarea
canioanelor utilizând o gamă variată de tehnici de căţărare, rapel, înot, mers şi
sărituri. Constă în parcurgerea cursurilor superioare ale râurilor de munte în
zonele în care acestea prezintă o pantă deosebit de accidentată, cu porţiuni de chei,
înguste, presărate cu numeroase cascade. Echipamentul necesar cuprinde
combinezonul de neopren, bocanci, cască de protecţie, hamul, dispozitivul de
coborâre (blocatorul). În România, acest sport se poate practica în Cheile
Olteţului, Cheile Corcoaiei şi Cheile Nerei din Parcul Naţional Domogled -Valea
Cernei, în judeţul Gorj, Cheile Râmeţului şi peştera Huda lui Papară din munţii
Trascău, Cheile Sighiştelului din munţii Bihor, Cheile Dâmboviţei şi
Dâmovicioarei, Defileul Jiului, Cheile Buţii din munţii Retezat, Cheile Topolniţei
din Mehedinţi, Padiş din munţii Apuseni etc.
6. RAFTING se referă la coborârea într-o barcă a unor râuri cu grade diferite de dificultate şi
presupune, în primul rând, condiţii naturale propice de desfăşurare - râuri de
munte repezi, cu cascade, praguri, denivelări ale albiei. Echipamentul de rafting
trebuie să fie compus din costum de neopren impermeabil, vestă de salvare şi
cască. Raftingul în Romania se practică de aproximativ 20 de ani, însa la scară
destul de redusă. Cele mai potrivite şi cunoscute râuri pentru un traseu de rafting
sunt Bistriţa şi Mureşul, mai ales pentru începători, Defileul Jiului pentru nivel
mediu şi avansat, iar Crişul Pietros, Nera sau Cerna, având ape repezi şi albii
accidentate, sunt recomandat, de regulă, pentru cei foarte antrenaţi.
7. KAYAKING se practică pe ape repezi, de regulă râuri dar se poate face şi pe mare, folosindu-se
o ambarcaţiune specială, numită kayak. Whitewater kayaking se împarte în creek
kayaking şi rodeo kayaking. Creek kayaking se referă la parcurgerea unor râuri de
munte cu debite mari, pe distanţe relative mari (50 km până la câteva sute). Rodeo
kayaking se face aproape static, adică pe porţiuni mici de râu, cu vârtejuri, valuri
mari pe care se fac figuri acrobatice.
În România, Kayak whitewater se poate practica pe Crişul Repede, Crişul Pietros,
se practică pe ape repezi, de regulă râuri dar se poate face şi pe mare, folosindu-se
o ambarcaţiune specială, numită kayak. Whitewater kayaking se împarte în creek
kayaking şi rodeo kayaking. Creek kayaking se referă la parcurgerea unor râuri de
munte cu debite mari, pe distanţe relative mari (50 km până la câteva sute). Rodeo
kayaking se face aproape static, adică pe porţiuni mici de râu, cu vârtejuri, valuri
mari pe care se fac figuri acrobatice. Kayak whitewater se poate face pe Crişul
Repede, Crişul Pietros, Arieş în partea superioară, Repedea (Maramureş), Cerna,
Mureş (Topliţa-Deda), Cheile Nerei, Arieş în partea superioară, Repedea
(Maramureş), Cerna, Mureş (Topliţa-Deda), Cheile Nerei.
71
8. CAVE presupune scufundarea şi explorarea apelor din peşteri şi avene. În România,
DIVING peştera Isverna din munţii Mehedinţi este una dintre destinaţiile predilecte pentru
practicarea acestui sport.
TIPUL Sporturi Aeriene

1. BUNGEE - Acest sport extrem constă în săritura cu frânghia elastică de la zeci de metri
JUMPING înălţime. A apărut pentru prima dată în Noua Zeelandă când a fost brevetat de
neozeelandezul Alan John Hackett Bungy. Prima ţară din Europa în care s-a
practicat acest sport a fost Franţa unde prestigioasa firmă Vertige Adventures din
Grenoble a amplasat instalaţii bungee pe două poduri: Ponsonnas şi Sautet. Din
punct de vedere medical, bungee - jumpingul este interzis persoanelor care suferă
de cardiopatii de orice natură, hipertensiune arterială, afecţiuni ale oaselor,
întinderi musculare şi ale articulaţiilor, boli ale sistemului nervos, paralizii,
pareze, epilepsii, psihoze etc. În ţara noastră acest sport se poate practica la barajul
Vidraru care reprezintă cel mai înalt punct de lansare cu coarda elastică din
Europa - 166 metri.
2. BASE - această formă de sport extrem constă în aruncarea din vârful unor clădiri foarte
JUMPING înalte – megastructuri. Practicantul savurează o bună bucată de aruncare liberă
după care se paraşutează şi ating pământul sau apa. În cazul bungee SCAD,
participanţii urcă până la nivelul de 50 de metri deasupra solului, nivel de unde
începe coborârea. Aici folosesc o plasă în care vor sta pe durata căderii libere. Un
membru antrenat al echipajului activează un sistem descendent şi eliberează plasa
cu pasagerul după o scurtă numărătoare. Lunga cădere se face fără nici un fel de
dispozitiv de care să fie prins sportivul. După aterizare, întreg dispozitivul va fi
pus pe sol pentru ca participantul sa poată ieşi. Sportivul va cădea în gol, el fiind
în interiorul acelui dispozitiv, numit SCAD. Tuburile cu aer şi suspensiile de
frânare ce se află în jurul aparatului, îl opresc foarte uşor în momentul în care se
apropie de sol. Ca formă specială, Bungee Racheta este una dintre cele mai
încântătoare călătorii, pentru cei ce iubesc viteza. Cu centuri de siguranţă şi în
interiorul unei capsule de metal, doritorii sunt aruncaţi 50 de metri în aer,
accelerând de la 0 la 100 km/oră în doar o secundă. O capsulă de metal este legată,
prin intermediul unor corzi, de două turnuri identice. Sportivul intră în capsula
staţionară după care se întind corzile în timp ce capsula este ancorată la sol.
Următoarea fază este aceea în care se roteşte un dispozitiv, eliberând capsula în
aer. Capsula nu se va opri decât în momentul în care energia celor două corzi
legate de turnuri se va termina.
3. PLANO- acest sport se practică prin intermediul deltaplanului - un aparat de zbor foarte
RISMUL uşor (de forma literei greceşti delta) care poate plana în curentul dinamic de pantă
sau pluti în curentul termic ascensional. Pilotul atârnă suspendat sub voalura
aparatului, legat de un ham şi controlează direcţia prin schimbarea poziţiei
corpului (modificarea centrului de greutate). În România există numeroase zone
care se pretează la efectuarea zborurilor cu deltaplanul.
4. PARAŞU- este un gen de sport constând din probe de salt cu paraşuta. În ţara noastră există
TISMUL câteva aerodromuri de pe care se poate face paraşutism precum cele de la Craiova,
Oradea, Ploieşti, Târgu Mureş, Braşov, Sibiu, Arad, Galaţi.
5.PARAPAN- acest sport se practică prin intermediul parapantei - o paraşută aripă care se
TISMUL compune din două suprafeţe construite dintr-un material special (cu porozitate
redusă). Primul campionat de parapantă a avut loc la Verbier în Elveţia, în anul
72
1987. Această reuniune a avut mai mult un caracter demonstrativ, dorind să facă
cunoscută disciplina. Acest sport a fost dezvoltat de alpinişti şi oamenii iubitori de
munte, atraşi de “avioanele” împachetate în rucsaci. Ei au răspândit acest sport
care a câştigat tot mai mulţi adepţi. În România există numeroase zone care se
pretează la efectuarea zborurilor cu parapanta.
6. KITING este sportul care foloseşte un zmeu ca mijloc de propulsie. Se poate practica pe
iarbă, pe zăpadă, pe plajă sau pe apă. Astfel putem vorbi de snowkiting adică
turistul aflat pe o placă de snowboard este tras de un zmeu, sau surfer-ul aflat pe
placă de surf este tras de un zmeu care trage placa după el, având între ele omul
care cu mâinile conduce zmeul de la capătul frânghiilor iar cu picioarele conduce
placa. Kite buggy-ul este un sport prin intermediul căruia un vehicul cu un singur
loc, cu o roată mobilă în faţă şi două fixe în spate este acţionat de un zmeu
puternic.
TIPUL Sporturi Terestre

1. SPORTURI 1.1. MOUNTAIN – BIKING sau ciclismul montan - este o formă consacrată a
EXTREME PE curselor cicliste utilizând o bicicletă special construită (anvelope şi suspensii
ROŢI speciale ce rezistă la impactul cu terenul accidentat, un număr superior de viteze).
Ele sunt folosite pentru circuite ce străbat orice tip de teren, expediţii în zone
sălbatice, curse de coborâre a unor pante dificile, a unor pante muntoase (când
bicicleta poate atinge viteze de peste 100 km/oră) ca şi pentru curse cu obstacole
(de curând inventate). Rapiditatea cu care mountain - bikingul a fost adoptat ca
un sport olimpic demonstrativ (în 1996, la Olimpiada de la Atlanta) arată creşterea
rapidă a popularităţii acestui sport în întreaga lume.
1.2. SKATEBOARDING - a devenit un sport din ce în ce mai popular în SUA, spre
sfârşitul anilor ´50. Primul concurs de skateboarding a avut loc în 1963 la "Pier
Avenue Junior School" din Hermosa, California. Skateboardingul de slalom,
downhill şi freestyle este practicat acum de milioane de entuziaşti. Primul
skatepark în aer liber este construit în 1976 în Florida. În curând, se deschid sute
de skateparkuri în toată America de Nord. Skateboardingul se dezvoltă foarte
mult şi astfel skateboardingul de slalom şi freestyle devine din ce în ce mai puţin
popular. În anul 1984, şi-a făcut apariţia skateboardingul în rampă (half-pipe)
urmat îndeaproape de stilul “street” (pe stradă). În prezent acest sport este
practicat de mulţi adepţi de pe toate continentele lumii.
2. SPORTURI 2.1. SKIUL EXTREM În funcţie de tipul de schiat practicat putem vorbi de
EXTREME PE următoarele forme particulare ale schiului:
ZĂPADĂ - Alpin freestyle este cel mai acrobatic dintre stiluri, dezvoltat la începutul anilor
'60. În prezent, el se desfăşoară pe un tunel cu aruncătoare şi bare drepte sau curbe
pe care se fac figuri asemănătoare skateboarding-ului;
- Cross-country racing. În acest caz, o treime din traseu constă în coborâre, o altă
treime se desfăşoară pe teren plat, o treime în urcare. Schiurile folosite sunt
adaptate pentru acest tip de întreceri;
- Kite skiing şi para-skiing este schiatul tras/împins de o parapantă, de pânză de
parasailing sau de un zmeu;
- Nordic jumping este reprezentat de zborul sau săritura cu schiurile, folosindu-se
schiuri de tip nordic, cu vârful şi călcâiul dezlegate de punte. Schiurile sunt mai
lungi şi mai late decât cele utilizate în mod obişnuit;
- Randonnée skiing sau off-piste (schi mountainneering, alpine touring) este
schiatul în zone nemarcate, nepatrulate, în afara terenurilor întreţinute de hoteluri,
cabane, deseori prin pădure (glade skiing), în căutarea de zăpadă proaspăt cazută
73
apreciată de cei împătimiţi. Datorită virajelor bruşte şi, deseori, strânse, este
nevoie de schiuri ultraperformante. Off-piste este interzis în multe zone turistice
din Statele Unite ale Americii;
- Skijøring (euro-style mushing) este schiatul tractat de animale (câini sau cai, de
obicei) sau de snowmobil. Necesită clăpari flexibili sau chiar bocanci de piele,
fără călcâi ancorat.
2.2. ALTE FORME
- Snowboarding adică o coborâre cu placa de snowboard pe zăpadă;
- Snowkayaking-ul se referă la coborârea pe zăpadă cu kayakul;
- Snowkiting-ul adică turistul aflat pe o placă de snowboard este tras de un zmeu;
- Skiboarding-ul - combină patinajul, schiatul şi snowboardul.
3. ALPINISM presupune drumeţii montane (în zone alpine) în care pot fi combinate plimbările
cu formele de căţărare în funcţie de obstacolele întâlnite. Este o ramură sportivă
care cuprinde ascensiunile în munţi, în special escaladarea părţilor greu accesibile
ale acestora. Căţărarea ca şi sport a început să se evidenţieze în secolul al XVIII-
lea în Europa, atenţia fiind îndreptată, cum era şi firesc, spre Mont Blanc (4807
m). Astfel, alpinismul s-a născut oficial în anul 1786 când, doi oameni modeşti, un
medic şi un căutător de cristale, şi-au unit forţele pentru a cuceri acest pisc,
câştigând, astfel, o faimă nepieritoare şi au deschis drumul noului sport numit
„alpinism”. În secolul al XX-lea, alpiniştii de pretutindeni şi-au îndreptat atenţia
spre cele mai mari înălţimi ale lumii aflate în Himalaya şi Karakorum. Ca urmare,
Everestul, cel mai înalt vârf din lume, a fost cucerit pentru prima dată în anul 1953
de către neozeelandezul Edmund Hillary şi de şerpaşul Tenzing Norkay din Nepal.
Primul român care a cucerit vârful Everest a fost Constantin Lăcătuşu, la data de
17 mai 1995. În anul 2003, cu ocazia sărbătoririi a 50 de ani de la prima cucerire,
a avut loc prima expediţie integral românească pe Everest, condusă de David
Neacşu, când patru români au ajuns pe vârf: Marius Gane, Florin Tulpan, Lucian
Bogdan şi Gheorghe Dijmărescu.
4. PAINTBALL este un sport în care participanţii folosesc pistoale cu aer comprimat pentru a trage
cu bile cu vopsea în ceilalţi jucători. În comparaţie cu alte jocuri, paintball-ul a
devenit popular in ultimii 20 de ani. Poate fi jucat atât înăuntru cât şi afară, în mai
multe stiluri. Nu există un set de reguli specifice pentru paintball. Obiectivele,
strategia şi scenariile sunt limitate doar de imaginaţia jucătorilor.
În categoria formelor de turism extrem putem introduce şi călătoria spaţială.

Extinderea dincolo de limitele planei noastre a spaţiului turistic a fost posibilă datorită unei
cereri excentrice venită la 28 aprilie 2001 din partea miliardarului american Dennis Tito care
a plătit o taxă de 20 milioane dolari în acest scop, în momentul în care a vizitat Staţia Spaţială
Internaţională timp de şapte zile. Exemplul său a fost urmat şi de alţi temerari astfel că,
următorul turist în spaţiu a fost sud-africanul Mark Shuttleworth, iar în anul 2006, o femeie de
afaceri iraniană, Anousheh Ansari, a fost primul pasager femeie care a călătorit în afara
planetei cu Space Adventurers.
Turismul spaţial a început astfel să prindă contur iar ofertele au început să se diversifice,
ruşii lansând o ofertă de zbor cosmic în valoare de 15 milioane euro, iar pe viitor se aşteaptă
ca cererea să fie în continuă creştere iar preţurile pentru o astfel de călătorie să scadă simţitor
prin dezvoltarea unei tehnologii de profil. Se apreciază că, vehiculul Space Ship Two,
construit în întregime din materiale compozite pe bază de fibră de carbon, lung de 18 metri,
va fi capabil să zboare la o altitudine de 100 de kilometri şi să revină în siguranţă pe pământ.
El va putea transporta opt persoane, dintre care şase vor fi pasageri. Zborul suborbital va dura
aproximativ două ore şi jumătate, iar timp de cinci minute, călătorii aflaţi la bord vor
experimenta imponderabilitatea.
74
Turismul spaţial reprezintă un fenomen recent, unic prin unicitatea experienţei (senzaţia
impresionantă şi emoţionantă de a privi Pământul din spaţiu), prin intermediul căreia unele
persoane călătoresc în spaţiu în scopul plăcerii personale. Este de subliniat faptul că, el se
păstrează în limite reduse deoarece doar persoanele cu venituri extrem de ridicate îşi pot
permite să călătorească în spaţiu. Pentru aceştia, opţiunea pentru o astfel de călătorie ar putea
reprezenta un simbol al statutului social superior.
RECAPITULARE

1. Lucrarea scrisă de călugărul Aimeri Picaud considerată şi primul ghid turistic care indică
pelerinajele pe cele mai sigure drumuri spre Santiago de Compostela a apărut în anul:
a. 80 î.Hr.; b. 80 d.Hr.; c. 1130; d. 1600.
2. Lucrarea „Mirabilia Urbis Romae” care prezenta vestigiile antichităţii a apărut în 70 de
ediţii în perioada dintre anii:
a. 1475 – 1600; b. 1130 – 1310;
c. 1875 – 1900; d. 570 – 632.
3. Impozanta clădire a Romei Antice - Colosseumul (astăzi ruine) a fost edificată între anii 75
– 80 d.Hr., în timpul împăraţilor:
a. Titus şi Nero; b. Nero şi Vespasian; c. Vespasian şi Titus; d. Titus şi Caracalla.
4. Panteonul reprezintă un templu ridicat în Roma Antică (anul 27 e.n.) în cinstea tuturor
zeilor, de către împăratul:
a. Agripa; b. Caracalla; c. Traian; d. Nero.
5. În perioada romană funcţionau numeroase staţiuni termale, dintre care, pe teritoriul actual
al României:
a. Slănic Moldova şi Olăneşti; b. Băile Herculane şi Băile Geoagiu; c. Slănic Moldova şi
Băile Geoagiu; d. Băile Herculane şi Olăneşti.
6. Printre numeroasele vestigii ale sitului arheologic de la Delfi se evidenţiază:
a. Stadionul Olimpic; b. Amfiteatrul; c. Statuia lui Zeus; d. Templul lui Apollo care adăpostea
celebrul Oracol.
7. Încheierea contractelor de vizite prieteneşti era un obicei încetăţenit la vechii:
a. egipteni; b. greci; c. romani; d. arabi.
8. În Grecia antică, semnul vizibil al vizitei prieteneşti era reprezentat de:
a. un obiect simbolic (sumbolon); b. un contract scris; c. un gest simbolic;
d. un dar pentru casa gazdei.
9. „Faire le tour” devine o expresie consacrată în:
a. perioada modernă; b. evul mediu; c. perioada engleză; d. antichitate.
10. Englezii sunt consideraţi pionierii turismului:
a. în Munţii Alpi şi pe Coasta de Azur; b. în Munţii Pirinei şi Costa Brava;
c. în Munţii Alpi şi Costa Brava; d. în Munţii Pirinei şi Coasta de Azur.
11. Prima ediţie din epoca modernă a Jocurilor Olimpice (1896) s-a desfăşurat în oraşul:
a. Paris; b. Chamonix; c. Monte Carlo; d. Atena.
12. În secolul XIX, au apărut pe riviera italiană, staţiunile:
75
a. San Remo şi San Sebastian; b. Vichy şi San Sebastian; c. Vichy şi Portofino; d. San Remo
şi Portofino.
13. Printre staţiunile montane din Elveţia în care s-au practicat pentru prima oară sporturi de
iarnă se numără:
a. Karlsbad şi Saint-Moritz; b. Davos şi Badgastein; c. Davos şi Saint-Moritz; d. Karlsbad şi
Badgastein.
14. Iniţiatorul primei agenţii de voiaj a fost:
a. Thomas Cook; b. Francis Bacon; c. Thomas More; d. Aimeri Picaud.
15. Primul hotel Ritz – prototipul hotelului de lux – a fost deschis în anul 1898 la:
a. Bruxelles; b. Paris; c. Madrid; d. Monte Carlo.
16. Gradul de rezistenţă al unei destinaţii turistice faţă de tipul de turism reprezintă:
a. capacitatea ecologică; b. capacitatea fizică; c. capacitatea social – receptivă; d. capacitatea
de suport pentru turism.
17. Între principiile dezvoltării durabile a turismului se regăseşte şi:
a. principiul durabilităţii ecologice; b. principiul compensaţiei; c. principiul câştigului
imediat; d. principiul exploatării maxime.
18. Oferta turistică potenţială cuprinde:
a. toate structurile de cazare existente pe un teritoriu; b. totalitatea resurselor turistice; c.
întregul efectiv al forţei de muncă din turism; d. totalitatea investiţiilor din turism.
19. Termenul de INBOUND cuprinde:
a. localnicii care călătoresc în ţara de referinţă; b. rezidenţii ţării de referinţă în afara
graniţelor; c. străinii care călătoresc în ţara de referinţă; d. rezidenţii ţării de referinţă în
interiorul şi în afara graniţelor.
20. Termenul de OUTBOUND cuprinde:
a. localnicii care călătoresc în ţara de referinţă; b. rezidenţii ţării de referinţă în afara
graniţelor; c. străinii care călătoresc în ţara de referinţă; d. rezidenţii ţării de referinţă în
interiorul şi în afara graniţelor.
21. Turism intraregional cuprinde:
a. călătoriile desfăşurate în interiorul unei regiuni; b. călătoriile desfăşurate în mai multe
regiuni; c. călătoriile desfăşurate în minim două regiuni; d. călătoriile desfăşurate în interiorul
unei regiuni din străinătate.
22. Tipuri de turism care se pot desfăşura pe întreaga durată a anului calendaristic fără
restricţii sunt:
a. turismul litoral, de afaceri, montan; b. turismul cultural, de afaceri, de tratament; c. turismul
litoral, de afaceri, de tratament; d. turismul montan, de afaceri, cultural.
23. Ca subtipuri ale turismului de recreere şi agrement diferenţiem:
a. turismul cultural, de odihnă şi recreere, sportiv; b. turismul cultural, de odihnă şi recreere,
balnear; c. turismul de agrement, de odihnă şi recreere, balnear; d. turismul de agrement, de
odihnă şi recreere, sportiv.
24. În sfera sa de cuprindere a turismului cultural menţionăm:
a. turismul de afaceri şi turismul rural etnografic; b. turismul citadin şi turismul balnear; c.
turismul citadin şi turismul rural-etnografic; d. turismul de afaceri şi turismul balnear.
25. Oraşul Sibiu a deţinut funcţia de „Capitală Europeană a Culturii” în:
a. 1997; b. 2007; c. 2001; d. 2010.
26. Turismul speologic reprezintă:
76
a. explorarea şi studiul complex al peşterilor; b. o formă a turismului rural; c. o formă a
turismului cultural; d. explorarea şi studiul complex al zonelor deltaice.
27. Turismul de sejur lung cuprinde acei turişti a căror durată de şedere la locul de destinaţie
turistică:
a. depăşeşte 30 de zile; b. se încadrează între 1 – 7 zile; c. se încadrează între 7 – 15 zile; d. nu
depăşeşte 30 de zile.
28. Voucher-ul reprezintă instrumentul utilizat în cadrul turismului:
a. neorganizat; b. de tranzit; c. de circulaţie; d. organizat.
29. Turismul de tip new-age cuprinde elemente de:
a. turism cultural, ecoturism, turism de sănătate; b. turism cultural, turism de afaceri, turism
de sănătate; c. turism litoral, turism de afaceri, turism de cumpărături; d. turism litoral,
ecoturism, turism de cumpărături.
30. Prima călătorie turistică în spaţiul cosmic a fost efectuată la 28.04. 2001 de către:
a. Mark Shuttleworth; b. Iuri Alexeevici Gagarin; c. Neil Armstrong; d. Dennis Tito.
II. Explicaţi, pe scurt:

1. importanţa turismului în ansamblul economic al perioadei contemporane
2. importanţa globalizării serviciilor turistice în evoluţia fenomenului turistic
3. structurarea fluxurilor turistice după criteriul orientării şi desfăşurării în timp
4. structurarea fluxurilor turistice după criteriul organizatoric
Băltăreţu Andreea, 2006, Evoluţii şi tendinţe în turismul internaţional. Aspecte teoretice şi

practice, Editura PRO Universitaria, Bucureşti
Cocean P., Vlăsceanu Gh., Negoescu B., 2002, Geografia generală a turismului, Editura
Cristureanu Cristiana, 2006, Strategii şi tranzacţii în turismul internaţional, Editura C.H.
Beck, Bucureşti
Glăvan V., Turismul şi calitatea mediului înconjurător, Revista Română de Turism, nr. 2/
1995
International Tourism: A Global Perspective, OMT, Madrid, 1997
Minciu Rodica, 2000, Economia turismului, Editura Uranus, Bucureşti
Snak O., Baron P., Neacşu N., 2001, Economia Turismului, Editura Expert, Bucureşti
Theobald F. William, 1998, Global Tourism, Butterworzh Heinemann, Great Britain
77
Modulul 4 MODELE ŞI STRATEGII
DE VALORIFICARE
TURISTICĂ

Organizarea şi valorificarea turistică a zonelor de litoral
Organizarea şi valorificarea turistică a zonelor montane
Recapitulare
Conţinut Exerciţii de verificare / Surse de documentare
Transmiterea unor cunoştinţe de bază privind organizarea şi

amenajarea turistică a spaţiului geografic
Detalierea unor situaţii referitoare la organizarea turistică în
spaţiile majore destinate turismului de recreere şi agrement
Prezentarea relaţiilor şi interacţiunilor dintre amenajare şi
valorificare turistică a spaţiului
Obiective Cunoaşterea principalelor staţiuni turistice, la nivelul
studiilor de caz propuse
spaţiu geografic / spaţiu turistic

organizarea spaţiului / staţiune turistică
regionare turistică / valorificare turistică
Cuvinte cheie
78
ORGANIZAREA ŞI VALORIFICAREA TURISTICĂ A
ZONELOR DE LITORAL
Turismul litoral a cunoscut o creştere continuă în toate ţările care dispun de condiţii
naturale specifice. Zonele de litoral prezintă astăzi o mare forţă de atracţie - nu mai puţin de
50 % din numărul total al vacanţelor. Însă, consacrarea curei helio-marine în practica turistică
internă şi internaţională a cunoscut mai multe faze, fiecare cu un specific propriu ca
amenajare şi modalitate de valorificare turistică. Astfel, până în 1930, amenajarea zonelor de
litoral a trecut printr-o fază de pionierat prin construcţia de locuinţe individuale izolate care
mai târziu s-au constituit în mici societăţi – nucleul primelor staţiuni litorale destinate
exclusiv elitei societăţii (clientelă cu posibilităţi financiare mari, dar redusă numeric).
A urmat faza de urbanizare a litoralului, extinsă pe o durată de cca. 30 – 40 de ani, în
care au apărut amenajări similare cu cele ale spaţiilor urbane, respectiv o distribuţie liniară a
construcţiilor de-a lungul coastelor. Această creştere puternică a spaţiului amenajat se
datorează expansiunii fenomenului turistic peste barierele sociale (turismul de masă) şi a
interesului manifestat de turişti faţă de zonele de litoral care au stimulat investiţiile turistice.
Ca efect al acestor investiţii în creştere, în anii `60 - `70, s-a declanşat faza amenajărilor de
mare amploare concretizată prin crearea unor staţiuni integrate, complexe, cu capacităţi de
cazare cuprinse între 10 – 50 mii paturi şi echipamente aferente necesare populaţiei
permanente a staţiunilor respective. Referitor la aceste amenajări complexe, în literatura de
specialitate se vorbeşte despre „marile ziduri litorale” (Spania, i-le Canare, Thailanda, Mexic
etc.), ţărmul mării fiind dublat de un lanţ de piscine, incluse în oferta hotelierilor.
4.1.1. Criterii privind amenajarea turistică a litoralului
În funcţie de caracteristicile naturale ale plajei şi mării se stabilesc soluţiile şi

concepţia de organizare, respectiv tipologia implantărilor şi localizarea amplasamentelor.
Mărimea unei staţiuni litorale este dictată de capacitatea de suport a plajelor, avându-se în
vedere următorii parametrii (Erdeli G., Istrate I., 1996):
1) suprafaţa exploatabilă sau amenajabilă;
2) numărul de vizitatori pe ml. sau mp. de ţărm;
3) simultaneitatea prezenţei pe plajă a vizitatorilor potenţiali.
În ceea ce priveşte suprafaţa exploatabilă a plajelor, există un optim de exploatare la o

lăţime de minim 50 m, gradul confort sporind în cazul plajelor cu lăţimi de peste 100 m.
Pentru stabilirea capacităţii plajei (şi implicit a staţiunii) numărul de vizitatori este un
indicator determinant, atât în plan cantitativ, cât şi calitativ (pentru fixarea nivelului de
conform în zona de plajă). Pentru determinarea acestui indicator, este utilizat în practica
amenajării turistice un model matematic de forma:
S/L
Cp 
N
unde: Cp = capacitatea optimă de primire / vizitatori;
S = suprafaţa plajei (m.p.);
L = lungimea ţărmului cu plaje;
N = norma de spaţiu afectat unui vizitator.
Norma de spaţiu este dată de mp. de plajă ce revin unui vizitator. În funcţie de acest
parametru putem deosebi: o utilizare intensivă (4 – 6 m.p. pentru fiecare vizitator), o utilizare
medie (6 – 8 m.p./vizitator), o utilizare largă (8 – 12 m.p./vizitator).
79
Simultaneitatea prezenţei vizitatorilor pe plajă este redată de un indicator specific -
Indicele de simultaneitate (Is) - care este egal cu 1/3 din numărul de vizitatori potenţiali în
funcţie de condiţiile specifice locale, în urma cercetărilor constatându-se că Is poate să varieze
între 1,25 şi 1,35, uneori chiar 1,40 (Erdeli G., Istrate I., 1996). Capacitatea de primire zilnică
a plajei este un alt parametru important calculat pe baza formulei:
Cz = Is x Cn
unde: Is = indicele de simultaneitate;

Cn = capacitatea optimă potenţială a plajei, stabilită pe baza normei
de suprafaţă oferită unui vizitator, sau a normei de lungime de
ţărm necesare unui turist.
Ţinând cont de toţi aceşti parametrii, plajele cu destinaţie turistică se clasifică conform
prevederilor legale (pentru România, conform Ghidului de legislaţie turistică, 1999) în:
- plajă de calitate superioară (categoria „3 delfini”) – cu o grosime medie a stratului de nisip
de 0,5 m, cu o granulaţie uniformă, fără să conţină corpuri străine;
- plajă de calitate medie (categoria „2 delfini”) – cu o grosime medie a stratului de nisip de
0,4 m, care să nu conţină corpuri străine;
- plajă cu dotări minime (categoria „1 delfin”) – cu o grosime medie a stratului de nisip de
0,25 m, care să nu conţină corpuri străine periculoase.
4.1.2. Studiu de caz – Litoralul mediteranean
Litoralul mediteranean constituie cea mai extinsă zonă turistică pentru turismul estival,
remarcându-se printr-un potenţial natural şi antropic de excepţie (valorificat aproape în
totalitate), printr-o dotare turistică impresionantă (aproximativ 5 milioane de locuri de cazare
numai în hoteluri), prin numărul de turişti internaţionali sosiţi şi prin valoarea veniturilor
realizate. Amenajările turistice specifice se desfăşoară aproape fără întrerupere între Gibraltar
şi Bosfor, pe câteva mii de kilometri.
Litoralul mediteranean spaniol. În Spania, linia ţărmului mediteranean a început să fie

amenajată masiv după 1950, turismul litoral dezvoltându-se în mai multe sectoare denumite
local „costa”. Cea mai mare extensiune, între Gibraltar şi Capo de Gata, o are Costa del Sol
care prezintă un aspect puternic urbanizat (fenomenul de marbellizare), spaţiul natural fiind
complet transformat, până la dispariţia elementului natural. Lanţul munţilor Sierra Nevada
însoţeşte acest sector de litoral şi constituie un paravan pentru masele de aer şi ca urmare aici
climatul este mult mai plăcut. În profil teritorial, zona a fost amenajată printr-un lanţ continuu
de staţiuni destinate în general turismului de masă (este o zonă în care s-au produs o serie de
efecte necontrolate în domeniul construcţiilor – spaţiu aglomerat şi multe clădiri de 10 etaje
care se succed pe litoral). Dintre cele mai cunoscute staţiuni de pa Costa del Sol amintim:
Estepona, Marbella, Fuengirola, Benalmádena, Torremolinos, Torre del Mar, Nerja,
Almunécar, Torrenueva, Castell de Ferro, Almerimar, Roquetas de Mar etc.
În staţiunea Estepona sectoarele de plajă însumează cca. 23 km, între acestea
remarcându-se: plaja La Rada, plaja El Cristo, plaja Marina – împărţită în două, pe de o parte
se află portul pentru nave de pescuit, iar în cealaltă parte portul pentru ambarcaţiuni de
agrement. Hotelurile sunt numeroase, predominând cele mari, cu un număr mare de paturi
(Gran Hotel Playabella, Los Duna Beach Hotel & Spa etc). Staţiunea Marbella prezintă
sectoare înguste de plajă din cauza densităţii mari a clădirilor de peste 10 nivele care formează
adevărate ziduri de beton paralele cu marea. În şirul al doilea s-au dezvoltat şi proprietăţi
80
private (case de vacanţă) ale unor miliardari, mulţi dintre ei din lumea arabă, cu terenuri de
sport, piscine, terenuri de golf etc.
COSTA DEL SOL
1. Estepona; 2. Marbella; 3. Fuengirola; 4. Benalmádena; 5. Torremolinos; 6. Torre del Mar;

7. Nerja; 8. Almunécar; 9. Torrenueva; 10. Castell de Ferro; 11. Adra; 12. Almerimar;
13. Roquetas de Mar; 14. Cabo de Gata.
Între Cabo de Palos şi Cabo de la Nao se desfăşoară Costa Blanca, având ca centru
urban important oraşul Alicante, cu staţiuni renumite ca: Benidorm, Calpe, Altea,
Villajoyossa, Santa Pola, Torrevieja, La Manga de Mar Menor etc. În această zonă predomină
clientela stăină şi de vârsta a treia, capacitatea de primire fiind una deosebită. De exemplu,
staţiunea Benidorm poate găzdui până la 300 000 turişti / serie, primind anual peste 3
milioane de turişti. Facilităţile deosebite oferite pentru congrese, întâlniri de afaceri sau
sportive, posibilităţile de cazare pe termen lung (pentru pensionari care au avantajul de a se
bucura de iernile blânde) fac din Benidorm o staţiune privilegiată. Una dintre cele mai
moderne staţiuni din zonă este însă şi La Manga de Mar Menor, creată pe un cordon litoral, de
22 km lungime şi 300 m lăţime, ce închide parţial o lagună. Condiţiile naturale şi amenajările
specifice sunt favorabile practicării sporturilor nautice.
Mai spre nord, în zona golfului Valenciei, între Cabo de la Nao şi Cap de Tartosa, se
desfăşoară Costa del Azahar. Este o zonă care se adresează prioritar turiştilor interni întrucât
nu dispune de dotări complexe (numeroase case de vacanţă cu proprietari spanioli). Dintre
cele mai importante staţiuni din zonă amintim: Vinaròs, Benicarló, Benicasim, Sagunto,
Meliana, Denia, Cullera, Gandia, etc. Pe lângă atracţiile specifice (cură heliomarină, sporturi
nautice, scufundări acvatice) în staţiunea Denia, la începutul lunii iulie, se desfăşoară un
interesant festival când în apropierea mării sunt eliberaţi câţiva tauri.
81
COSTA BLANCA
1. Calpe; 2. Altea; 3. Benidorm; 4. Villajoyossa; 5. Santa Pola; 6. Guardamar del Segura;

7. Torrelamata; 8. Torrevieja; 9. La Manga de Mar Menor.
COSTA DEL AZAHAR
1. Vinaròs; 2. Benicarló; 3. Benicásim; 4. Sagunto; 5. Meliana; 6. Cullera; 7. Gandia;8. Denia.
82
Între Cap de Tartosa şi Barcelona se desfăşoară Costa Doráda, cu centrul urban
Tarragona şi staţiunile maritime mai importante: Vilanova i la Geltrú, Calafell,
Torredembarra, Salou, L’Ametlla de Mar etc. Zona este puţin intrată în circuitul internaţional
prezentând importanţă pentru turismul intern. Amenajările turistice sunt relativ puţine
predominând, ca spaţii de cazare, campingurile (14 %).
La nord de Barcelona, până la Cap de Creus şi graniţa cu Franţa, se desfăşoară Costa
Brava, o zonă cu relief foarte variat şi atrăgător, respectiv un ţărm foarte dantelat cu
promontorii muntoase ce alternează cu mici golfuri şi zone de plajă. Este o regiune de tradiţie
a coastei mediteraneene, cu staţiuni cunoscute încă din secolul XIX. În prezent, regiunea este
bine acoperită cu căi de comunicaţie, preţul este accesibil, fapt pentru care este preferată de
turiştii francezi. Dintre cele mai cunoscute staţiuni amintim: Tossa de Mar, Lloret de Mar,
Blanes, Roses, Mataró, Callela etc. Unele au apărut fie pe locul unor vechi localităţi
pescăreşti, fie „ex-nihilo” (ex: Callela).
COSTA BRAVA şi COSTA DORADA
Turismul litoral spaniol este bine reprezentat şi în zona insulară – arhipelagul Balearelor
(i-le: Mallorca, Menorca, Ibiza). Se remarcă atât centrele urbane de interes turistic: Palma de
Mallorca şi Ciutadella, cât şi staţiunile maritime: Camp de Mar, Mahón, Santa Eulalia del
Rio, Cala Millor, Port de San Miguel etc. În zona insulară, se remarcă numărul foarte mare al
caselor de vacanţă (peste 2 milioane).
Litoralul mediteranean francez (riviera franceză) este cea mai veche în ordinea intrării
în circuitul turistic internaţional şi a amenajării. Cea mai cunoscută, ce cuprinde staţiuni
turistice de talie internaţională este Coasta de Azur (Côte d’Azur), unde anual sosesc cca. 10
milioane turişti (dintre care, mai mult de jumătate la Nice). Pe o lungime a ţărmului de cca.
83
150 km se desfăşoară mai multe staţiuni, între care: Saint Tropez, Sain Raphaël, Cannes,
Antibes, Nice, Menton, Grasse Ville Franche, Monte Carlo etc.
Oraşul Nice s-a dezvoltat pe locul unei vechi aşezări din perioada romană, evoluând ca
aşezare pescărească, iar din secolul XIX se consacră ca staţiune turistică (o contribuţie
deosebită la dezvoltarea aşezării ca staţiune turistică au avut englezii care au construit aici
primele stabilimente turistice, respectiv, renumita „Promenade des anglais” care la sfârşitul
secolului XIX totaliza 1 km lungime). Oraşul s-a extins teritorial după cel de-al doilea război
mondial, iar „promenade des anglais” s-a extins cu încă 9 km spre vest, însoţită de un front de
construcţii noi (apartamente semirezidenţiale).
COSTA DE AZUR
Coasta de Azur este o regiune care înregistrează una dintre cele mai intense activităţi
turistice la nivel mondial şi, totodată, cea mai solicitată zonă turistică din lume (un raport de
100 de turişti / 1 locuitor). Densitatea mare a amenajărilor turistice a creat, în timp, o serie de
probleme între care: aglomeraţia, suprasaturaţia, degradarea mediului geografic. Între soluţiile
găsite pentru estomparea acestor efecte negative a fost şi aceea de prelungire a amenajărilor
litorale dincolo de St. Tropez, până la Toulon, unde câmpia litorală se lărgeşte foarte mult,
prin lucrări de amenajare turistică de tip „ex-nihilo”, pe coasta litorală a provinciilor
Rousillon şi Languedoc.
Astfel, spre sud (dincolo de Cap Camarat) au apărut noi sectoare de coastă: Côte du
Maure, cu staţiunile Hyéres, Le Lavandou, Le Canadel etc.; Côte d’Azur – Varois, între gurile
Rhônului şi Toulon, cu staţiunile: Cassis, La Ciotat, Bandol, Sanary – sur – Mer, precum şi
marele centru urban – portuar Marsilia; Côte d’Ametist, cuprinzând mari complexe turistice
în Delta Rhônului, cu staţiunile: Port Camargue, La Grande Motte, Sète, Le Cap d’Agde,
Gruissan, Narbone; Côte Vermeille, care continuă amenajările turistice până la graniţa cu
Spania, prin staţiunile: Port Barcarès, Canet, Banyuls, Callioure etc.
84
Litoralul italian a intrat în circuitul turistic de timpuriu, amenajările pentru turismul
litoral reprezentând un model pentru multe dintre ţările mediteraneene. Primele eforturi de
amenajare a litoralului în scop turistic s-au materializat în zona Golfului Genova, respectiv în
două sectoare (riviere): Riviera di Ponente, ce se desfăşoară de la graniţa cu Franţa şi până la
oraşul Genova, cu staţiuni cunoscute ca: Bordighera, San Remo, Albenga, Savona, Imperia
etc., şi, dincolo de oraşul Genova, Riviera di Levante, cu staţiunile: Portofino, Sestri Levante,
Nervi, Rapallo, Chiavari etc.
Riviera Ligurică se continuă de la La Spezia, spre sud, până la Viarreggio în Toscana,
printr-o serie de staţiuni litorale moderne. Aici peisajul este unul deosebit, munţii se termină
foarte abrupt în zona litorală, dând naştere unui ţărm abrupt, cu mici golfuri în care s-au făcut
amenajări de tip „marinas”, de unde şi numele staţiunilor din această zonă: Marina di Carrara,
Marina di Massa, Marina di Pietra Santa etc.
LITORALUL ITALIAN - MAREA LIGURICĂ
Spre sud, prezintă importanţă pentru turismul litoral zona Golfului Napoli, cu staţiuni
maritime importante ca: Torre del Greco, Castellamare, Sorento etc. Amenajări importante
sunt şi în insulele din zonă: Capri (Anacapri) şi Ischia (Ischia Porto). În provincia Calabria, în
partea sudică a Italiei, în planul de revigorare economică a regiunii s-a considerat necesară
amenajarea unor staţiuni turistice, funcţionând în prezent: Lido di Copanello, Gioia Tauro,
Leuca, ş.a.
Pe coasta Mării Adriatice, o reţea mai densă de staţiuni funcţionează între Trieste şi
Rimini, dintre cele mai importante amintind: Jesolo, Chiogia, Marina di Ravenna, Cervia,
Cesenatico, Igea Marina, Bibione, Milano Maritima etc.
85
LITORALUL ITALIAN - MAREA ADRIATICĂ
Litoralul croat - cuprins între paralele de 420 60’ şi 450 40’ latitudine nordică, zona
litoralului croat se găseşte pe aceleaşi coordonate geografice ca Rimini, San Rémo, Monaco,
Nisa, Avignion. Turismul balnear maritim este practicat intens pe litoralul estic al Mării
Adriatice căruia relieful calcaros şi numeroasele insule ce însoţesc ţărmul croat îi conferă un
pitoresc deosebit, completat de numeroase vestigii istorice. Staţiunile se ţin lanţ, din nord
(Pen. Istria) până în sud: Opatija, Split, Makarska, Dubrovnik.
Istria este cea mai mare peninsulă a coastei croate şi datorită reţelei de transport, ce
asigură legătura cu ţările vecine, Italia şi Austria, a devenit principala destinaţie turistică a
ţării. Pe coasta vestică a Istriei se întinde cea mai vizitată staţiune climaterică – Poreč – ce
beneficiază de mari complexe hoteliere: Plava Laguna şi Zelena Laguna, situate în apropierea
oraşului de-a lungul coastei, păstrând centrul istoric intact. O a doua staţiune ca importanţă a
Istriei este Rovinj care iniţial a fost construită pe o insuliţă. Strâmtoarea îngustă care
despărţea insuliţa de continent a fost construită şi amenajată în secolul al XIII-lea. Chiar în
afara oraşului se întinde Zlatni, un minunat parc ce permite accesul în câteva golfuri izolate
pentru înot. La jumătatea distanţei dintre Poreč şi Rovinj se întinde Vrsar (lângă Koversada)
cea mai mare plajă de nudism din Europa.
Golful Kvarner reprezintă cea de-a doua mare zonă turistică a litoralului croat cu staţiuni
importante ca Opatija, Crikveniča şi Novi Vinodolski – care au mai fost numite şi cele trei
riviere. La acestea se adaugă şi staţiunile Lovran şi Kraljeviča. Toate aceste staţiuni
beneficiază de plaje extinse cu pietricele, completate de condiţii bune de cazare şi facilităţi de
recreere şi odihnă. Opatija este cea mai veche staţiune turistică a Croaţiei şi se află la 14 km
vest de Rijeka, fiind perla litoralului croat. În prezent numără o populaţie de peste 10 000
locuitori. Opatija era staţiunea cel mai mult căutată în timpul dominaţiei austro-ungare, fapt
pentru care multe hoteluri frumoase şi case rezidenţiale au fost construite atunci.
Dalmaţia este reprezentată de staţiunile de pe Riviera Makarska. Aceasta se întinde pe o
distanţă de 60 km între oraşele Brela şi Gradač, cu principala staţiune Makarska ce reprezintă
nucleul turismului în Dalmaţia. Lângă Dubrovnik, cel mai important centru al regiunii sudice
a Croaţiei, un grup de insuliţe cu liber trafic (cunoscute sub numele de Elaphites) oferă plaje
86
izolate şi condiţii excepţionale de cazare pentru turişti. La sud de Dubrovnik se află Cavtat o
frumoasă staţiune destinată petrecerii de vacanţe, ce dispune de numeroase plaje şi hoteluri.
Zona staţiunii Cavtat este cea mai atractivă din cauza vegetaţiei mediteraneene care acoperă
toată regiunea. Un alt avantaj îl constituie apa nepoluată a mării dar şi mixtura de stiluri de
arhitectură, noi şi vechi.
Litoralul estic mediteranean (ţărmul Mării Egee). Printre statele din bazinul Mării Egee
care atrag anual un volum impresionant de turişti se remarcă Grecia şi Turcia. Litoralul
continental al Greciei şi arhipelagurile sale din Marea Egee sunt vizitate anual de peste 10
milioane turişti. În zona continentală se remarcă staţiuni de tradiţie: Platamonas, Kalamata,
Nafptio, Loutra, Stamio etc., dublate de o generaţie mai nouă de staţiuni în zona Muntelui
Olimp: Paralia Katerini, Nei Pori, Olimpic Beach, Calidea etc. În zona insulară, cunoscute
sunt staţiunile: Lindos, Hios, Rodos (i-la Creta), Kerkira (i-la Corfu), Thermi, Thassos,
Zakinthos (i-la Lesvos) etc. Din a doua jumătate al deceniului al nouălea al secolului XX,
Turcia se apropie, ca volum de sosiri turistice internaţionale de Grecia (9 milioane turişti
străini în 1998). Turismul litoral este întreţinut de staţiuni moderne, bine amenajate, între
care: Kuşadasi, Marmaris, Antalya, Gönen, Çanakkale, Cesme etc.
Litoralul sudic mediteranean (ţărmul african). Ţările Magrebului reprezintă

principala arie receptoare de turişti din Africa (peste 70 % din volumul sosirilor turistice),
aceasta datorându-se în bună parte plajelor însorite iarna, deşertului şi vestigiilor antice.
Pentru turismul litoral, importantă este Coasta de Cristal din Tunisia, cu staţiuni turistice ca:
Jebel Oust, Zaghouan sau Sidi Bou Said. Potenţialului natural din această zonă i se adaugă cel
antropic, respectiv numeroase monumente islamice, ruine feniciene şi romane la Cartagina şi
Tunis. În Maroc, coasta mediteraneană este mai puţin valorificată decât cea atlantică
(cunoscute fiind aici staţiunile maritime: Agadir, Dar Bonazza, Bon Knadel ş.a.), amenajări
turistice pentru turismul litoral dezvoltându-se în împrejurimile oraşului Tanger.

ORGANIZAREA ŞI VALORIFICAREA TURISTICĂ A
ZONELOR MONTANE
Creşterea ca importanţă a spaţiului montan în ansamblul general al cererii de vacanţe

turistice, a generat o serie de preocupări ale specialiştilor în scopul exploatării pentru turism a
acestei destinaţii, într-un mod eficient, şi pentru valorificarea imensului potenţial natural şi
socio – cultural. De altfel, exploatarea în scop turistic a zonelor montane de pe piaţa
internaţională, evidenţiază faptul că, investiţiile în acest segment s-au îndreptat spre acele
locuri care îmbinau într-un mod armonios condiţiile naturale cu cele sociale şi economice (în
special în state dezvoltate economic), cum ar fi: ţările alpine europene, Japonia, SUA sau
Canada.
4.2.1. Echiparea turistică a spaţiului montan alpin
În amenajarea staţiunilor montane o atenţie deosebită s-a acordat structurilor de cazare

(care îmbracă forme diverse – hoteluri, pensiuni, case de vacanţă), structurilor de alimentaţie
publică (restaurante cu specific, specializate în gastronomie locală, şi unităţi situate în
apropierea pârtiilor – „aux pieds”), precum şi dotărilor specifice practicării schiului
(amenajarea pârtiilor de schi, instalaţii de transport pe cablu ş.a.).
87
Amenajarea domeniului schiabil, în procesul mai larg de amenajare a spaţiului montan,
reprezintă punctul de plecare în realizarea unei staţiuni turistice pentru sporturi de iarnă. În
acest sens, se are în vedere o serie de parametrii între care: numărul pârtiilor de schi, lungimea
pârtiilor de schi, în total şi pe categorii (schi alpin, schi fond), transportul turiştilor către
pârtiile de schi prin intermediul instalaţiilor de transport pe cablu (teleferice, telecabine,
telescaune, teleschi), precum şi alte echipamente auxiliare (tancuri pentru fabricarea zăpezii
artificiale, tancuri de bătut zăpada etc.).
În profil teritorial, Franţa deţine primul loc în ceea ce priveşte lungimea domeniului
schiabil (1900 km), urmată de Elveţia (1800 km), Italia (1350 km) şi Austria (1050 km). Ca
tendinţă specifică pieţei turistice internaţionale, se remarcă crearea unor domenii schiabile
comune (Ţigu Gabriela, 2001), care permit asigurarea accesului din două sau mai multe
staţiuni, prin instalaţii de transport pe cablu, către domeniile schiabile amenajate, ca de
exemplu: zona Courmayeur (Italia), cu aproape 800 km de pârtii; Les Trois Vallées (Franţa -
Italia), incluzând staţiunile Meribel, Courchevel, Les Menuires, Le Praz, Val Thorens ş.a.;
Mont Blanc (Franţa), cu 700 km de pârtii şi Les Portes du Soleil (Elveţia - Franţa), cu 650 km
de pârtii; zona Salzburg (Austria) cu 770 km pârtii de schi alpin etc.
Asociat schiului – ca formă majoră de recreere în staţiunile pentru sporturi de iarnă – se
dezvoltă o serie de echipamente şi servicii auxiliare, respectiv: şcoli de schi pentru fiecare
categorie de vârstă, echipamente de agrement sau întreţinere a formei fizice - „après-ski”- săli
de sport, piscine, saune, patinoare artificiale, centre de echitaţie, diverse, etc. Pe de altă parte,
un interes deosebit se acordă diversificării ofertei pentru sejururile din perioada caldă a anului
prin promovarea schiului pe iarbă sau pe gheţari (vara), prin amenajarea unor trasee montane
şi de alpinism, organizarea de manifestări cultural artistice (spectacole, festivaluri, concursuri
etc.), organizarea stagiilor de cantonament pentru sportivii de performanţă, amenajarea de
terenuri de sport, golf, sporturi nautice, deltaplanorism, turism speologic (amenajarea
peşterilor), programe de vânătoare şi pescuit etc.
4.2.2. Studiu de caz – Munţii Alpi
Regiunea turistică alpină reprezintă un etalon în turismul montan european şi mondial,

fiind axată, în principal, pe practicarea sporturilor de iarnă şi, secundar, pe turismul balnear,
prin valorificarea izvoarelor minerale. Amenajările turistice completează şi valorifică superior
un peisaj natural deosebit, Alpii impunându-se prin altitudini relativ mari (frecvent peste 2500
m), cu relief alpin marcat de prezenţa a numeroşi gheţari şi lacuri glaciare. Cele mai
importante forme de organizare turistică a staţiunilor montane pentru sporturi de iarnă sunt
prezente în Franţa, Italia Elveţia şi Austria.
Turismul în Alpii Francezi. În această regiune sosesc anual cca. 7 milioane turişti (în
cea mai mare parte din ţările vecine). Turismul a beneficiat de mai multe elemente de
favorabilitate între care:
a) configuraţia specifică a reliefului cu un grad ridicat de accesibilitate dat de prezenţa văilor
largi orientate de la vest la est, care au permis accesul relativ uşor în părţile cele mai înalte ale
munţilor (ex: valea râului Isére);
b) gradul ridicat de umanizare, respectiv existenţa unei reţele de aşezări umane foarte vechi,
cu activităţi economice complexe, acestea constituindu-se într-un fond favorabil dezvoltării
turismului.
Cele mai vechi forme de turism din zona Alpilor Francezi au fost legate de turismul
lacustru şi balnear. Printre staţiunile de renume se înscriu cele de pe malul Lacului Geneva,
respectiv Evian-les-Bains şi Thononne-les-Bains. Pe malul Lacului Annecy, în Alpii de Nord,
se dezvoltă staţiunea balneo-climaterică Annecy, în prezent un oraş cunoscut printr-o
88
economie bazată pe producţia de articole sportive şi industrie de lux (ceasuri, bijuterii etc.). Pe
malul lacului Bourget s-a dezvoltat staţiunea Aix-les-Bains, sărurile medicinale extrase din
apele lacului fiind utilizate de foarte multă vreme. Alte staţiuni pentru turismul balnear sunt:
Vichy (pe malul lacului Albèr), Bride-les-Bains (specializată în tratarea obezităţii), Molit-les-
Bains (pentru recuperare şi întreţinerea condiţiei fizice), Divonne-les-Bains, Briançon etc.
Însă, cele mai importante planuri de amenajare turistică a Alpilor s-au materializat în
apariţia staţiunilor climaterice, orientate pentru sporturi de iarnă. O primă generaţie a unor
astfel de staţiuni s-a dezvoltat în secolul XIX şi prima jumătate a secolului XX, oarecum
spontan, având ca centru o localitate agro – pastorală preexistentă. Sunt localizate la cca 1000
m, pe terase sau pe un fund de vale, cu un spaţiu schiabil de până la 1500 m. Cea mai veche
staţiune este Chamonix (prima gazdă a Jocurilor Olimpice de iarnă, în 1924), în prezent,
beneficiară a peste 35 000 de locuri de cazare şi numeroase instalaţii mecanice, care asigură o
frecvenţă de peste 1600 schiori / oră, un patinoar acoperit, 3 piste pentru bob, trambuline de
sărituri cu schiurile etc. Zona a cunoscut o dezvoltare explozivă după 1964 când, pe sub
masivul Mont Blanc, a fost construit un tunel (11,6 km lungime), astfel că, în aval şi în
amonte s-au dezvoltat şi alte staţiuni.
ALPII FRANCEZI – REGIUNEA RHONE-ALPES
1. Thonon – les – Bains; 2. Evian – les – Bains; 3. Chamonix – Mont – Blanc; 4. Saint – Gervais – les
– Bains; 5. Combloux; 6. Megève; 7. Praz – sur – Arly; 8. La Chapelle d’Abondance; 9. Morzine;
10. Passy; 11. La Clusaz; 12. Annecy.
După 1960, încep să apară şi alte staţiuni, create oarecum pe loc gol, însă localizate în
imediata vecinătate a unei localităţi permanente, cu un spaţiu schiabil până la 2000 m. Dintre
cele mai cunoscute aşezări din această generaţie amintim: Alpes d’Huez, Meribel, Val d’Isère,
Courchevel, Les Deux Alpes etc. A urmat generaţia staţiunilor de mare altitudine, create pe
loc gol („ex - nihilo”) sau construite „din toate piesele” (integral), până la 1800 – 2000 m. S-a
89
urmărit extinderea spaţiului schiabil până la 3000 – 3500 m şi chiar mai mult. Dintre acestea
amintim staţiunile: La Plagne, Tignes, Super Tignes, Morzin - Avoriaz, Les Arcs, Flain, Isola,
Isola 2000 etc.
În topul staţiunilor după numărul de pârtii de schi alpin se află: La Plagne (107 pârtii),
urmată de Alpe d’Huez (102), Les Arcs (97), Meribel şi Courchevel (fiecare cu câte 91),
Flaine şi Morzine – Avoriaz (fiecare cu câte 80), Les Deux Alpes şi La Clusaz (cu câte 75),
Val d’Isère (67) etc. De asemenea, după numărul total al instalaţiilor de transport pe cablu,
remarcăm domeniile schiabile: Les Trois Valees (455), Chamonix (307), Mégève (180) etc.
Multe dintre aceste staţiuni se remarcă printr-o mare capacitate de cazare, cum ar fi, de
exemplu: Meribel (39 330 locuri de cazare în 1997), Chamonix (37 000), Courchevel (32
500), sau La Plagne şi Alpe d’Huez (fiecare cu câte 30 000). Apariţia unor astfel de staţiuni,
de mare capacitate, a dus la o intervenţie aproape brutală în mediul geografic, ceea ce ridică
probleme de protecţie a mediului, mai ales în sezonul de vârf.
Turismul în Alpii Italieni. Aici turismul montan s-a dezvoltat mai târziu şi nu cunoaşte
aceiaşi amploare ca în Franţa. Un punct forte în amenajarea acestui spaţiu montan îl constituie
accesibilitatea (numeroase căi rutiere care fac legătura, peste Alpi, cu ţările vecine).
ALPII ITALIENI
1. Cortina d’Ampezzo; 2. Brunico; 3. Gardena; 4. Bolzana; 5. Merano; 6. Madonna di Campiglio;

7. Varese; 8. Verbania; 9. Courmayeur; 10. Bardonecchia.
În profil teritorial, se remarcă regiunea Alpilor Dolomitici, cu altitudini de maxim 3400

m, străbătuţi de râul Piave şi afluenţii săi. Masivele montane din această regiune prezintă o
structură geologică sedimentară (calcare), fiind atractive pentru un segment specializat –
pentru alpinism. Din punct de vedere al sporturilor de iarnă, staţiunile s-au dezvoltat mai
târziu, după 1956 – când a avut loc Olimpiada sporturilor de iarnă la Cortina D’Ampezzo. În
90
ansamblu, zona cuprinde cca. 25 staţiuni turistice, dintre care, mai cunoscute sunt:
Valgardena, Ortisei, Misurina etc. Aici funcţionează un sistem complex şi foarte modern de
utilizare a domeniului schiabil (sistemul dolomitic – super schi), unde se desfăşoară instalaţii
de transport pe cablu ce uneşte cele 25 de staţiuni, pe o lungime de 500 km. Dincolo de Valea
Adigelui, Alpii Dolomitici se prelungesc printr-un mic masiv carstic, unde se află localizate
alte două staţiuni importante: Madonna di Campiglio şi Passotonale, la o altitudine de 1700
metri.
În zona Alpilor Lombardiei cea mai importantă staţiune este Bormio, cu o capacitate de
cazare mare şi un număr ridicat de şcoli de schi de toate categoriile. Tot aici, alte staţiuni
importante sunt Merano şi Trento. În zonă s-a desfăşurat un amplu program de amenajare în
urma căruia s-au dezvoltat câteva staţiuni noi, moderne, între care Recoaro 1000 şi Recoaro
2000. Spre vest, în regiunea administrativă Vale d’Aosta, s-au făcut amenajări foarte multe pe
versanţii sudici ai masivelor Materhorn şi Monte Rosa. Aici, cea mai mare este staţiunea
Cervinia, situată la 2000 m altitudine, care a cunoscut o dezvoltare deosebită în perioada
interbelică şi după cel de-al doilea război mondial.
Spre vest, ajungem în zona masivului Mont Blanc, una dintre cele mai vechi staţiuni de
aici fiind Courmayeur, la ieşirea din tunel, prin care se realizează legătura cu staţiunea
franceză Chamonix. La sud de Mont Blanc se află rezervaţia Grand Paradiso, iar mai la sud,
în zona Alpilor Cotici se află o modernă staţiune – Sestrière – într-o zonă foarte circulată, cu
legătură spre Franţa (tunelul Frejus). Tot aici întâlnim staţiunea Bardonecchia – staţiune de
mare altitudine (2000 m) construită în 1934 pe loc gol de către firma de autoturisme Fiat,
pentru lucrătorii firmei. Multe dintre staţiunile de aici utilizează în comun domeniul schiabil
(numit Calea Lactee – „Voie Lactee”), cu unele staţiuni de la graniţa cu Franţa, un exemplu în
acest sens fiind dat de staţiunile Montgenevre (Franţa) şi Bardonecchia (Italia).
După numărul de pârtii de schi se detaşează staţiunea Valgardena (80) urmată de
Cortina D’Ampezzo şi Madonna di Campiglio (fiecare cu câte 62). În ceea ce priveşte
lungimea pârtiilor de schi alpin, supremaţia este deţinută de staţiunea Cervinia (180 km în
total) iar pentru schi – fond, staţiunile Cortina D’Ampezzo (74 km) şi Valgardena (70 km).
După numărul total al instalaţiilor de transport pe cablu se detaşează domeniile schiabile: Alta
Badia (560), Cortina D’Ampezzo (520), Monte Rosa (256), Courmayeur (213) ş.a.
Turismul în Alpii Elveţiei. Aici, peisajul alpin oferă, prin altitudini şi forme specifice,
un mare potenţial de atractivitate turistică. Datorită altitudinilor mari, sectoarele montane
înalte prezintă zăpezi permanente, ceea ce favorizează dezvoltarea schiului şi vara (pe
gheţari). Pe de altă parte, numeroase văi glaciare în formă de „U”, dintre care unele foarte
largi, au favorizat penetrarea în anumite masive (ex: Valea Rhonului) permiţând amenajarea
turistică a spaţiului montan.
Primele tipuri de turism au fost legate de turismul climateric şi balnear. Astfel, pe ţărmul
nordic al Lacului Geneva au apărut amenajări şi staţiuni turistice cum ar fi: Leysin (primul
sanatoriu complex), Montreux, Lausanne, Nyon, morges ş.a. De asemenea, numeroasele
lacuri glaciare au constituit puncte de atracţie şi acolo au apărut staţiuni balneoclimaterice, cu
ape minerale curative: Yverdon les Bains pe lacul Neuchâtel, Bad Ragaz, Baden Rheinfelden,
Leukerbad ş.a.
În ceea ce priveşte staţiunile pentru sporturi de iarnă se disting, în profil teritorial, mai
multe regiuni. O primă regiune este Valais care cuprinde marele masiv al Maternhornului şi
masivul Monte Rosa. Este o zonă foarte masivă unde staţiunile se află pe văile ce străbat
versantul de nord şi se îndreaptă spre Valea Rhonului. Cele mai importante sunt staţiunile din
Alpii Pennini: Zermat, Crans Montana, Saas Fee şi Verbier, situate la peste 1000 m altitudine.
Spre Lacul Maggiore se desfăşoară regiunea Ticino (Tessin) unde amenajările pentru sporturi
de iarnă sunt puţine (mai cunoscute fiind staţiunile Lugano şi Locarno), predominant fiind
91
turismul de tranzit. În Alpii Retici s-au dezvoltat staţiuni importante, între care Davos (cu cea
mai mare capacitate de cazare – 24 000 locuri, renumită pentru desfăşurarea unor forumuri
politice sau economice), Saint Moritz, Arosa şi Silvoplana, iar în zona Alpilor Berner:
Interlaken, Grinderwald, Jungfraujoch ş.a.
ALPII ELVEŢIENI
1. Nyon; 2. Morges; 3. Montreux; 4. Yverdon les Bains; 5. Interlaken; 6. Grindelwald; 7. Locarno;

8. Lugano; 9. Davos; 10. St. Moritz; 11. Zermatt; 12. Verbier.
Pe primul loc ca număr total al pârtiilor de schi se situează staţiunea Davos (88 pârtii),
ca lungime a pârtiilor de schi alpin – Saint Moritz (350 km) urmată de Davos (300 km) şi
Grindenwald (165 km), iar ca lungime a pârtiilor de schi fond – Saint Moritz (150 km),
secondată de Davos (75 km). În ceea ce priveşte numărul total al instalaţiilor de transport pe
cablu evidenţiem domeniul schiabil Portes du Soleil, ce deserveşte staţiuni din Elveţia şi
Franţa (263), şi Verbier (189).
Turismul în Alpii Austriei. În Austria complexul turistic alpin, puternic dezvoltat,

participă cu peste 1/3 la veniturile totale din turism, ce reprezintă 14 % din PIB. De altfel,
Austria este o ţară turistică alpină prin excelenţă, turismul montan reprezentând un exemplu
de turism foarte bine integrat în viaţa şi activitatea populaţiei locale. Austria e prima ţară din
Europa la turismul de schi – cca. 30 % din turiştii care preferă acest sport vin aici, iar numărul
străinilor reprezintă mai mult de 70 %.
Dintre cele mai importante regiuni turistice remarcăm – Regiunea Voralberg, în partea
de vest, cu câteva staţiuni mai importante ca Bregenz sau Galtür. La graniţa cu Germania, la
nord de valea Innului, se întinde masivul Allgau – masiv calcaros renumit pentru alpinism, cu
câteva staţiuni populare între care: St. Antoine, St. Cristof. La sud de Valea Innului se întind
cele mai importante masive ale Tirolului străbătute de văi ce le însoţesc şi care le dau numele
92
– Otztall, Stubaital, Zillertal – cu un număr impresionant de staţiuni ca: Obergurgl, Solden,
Mayrhoten, Hintertux etc.
ALPII AUSTRIECI
1. Zeel am See; 2. Kitzbühel; 3. Mayrhofen; 4. Zeel am Ziller; 5. Hintertux; 6. Obergurgl; 7. Solden;

8. Bad Hofgastein; 9. Badgastein.
În Tirolul de Est se remarcă masivul Hohertauern (cu o altitudine de 3800 m) unde se

află o veche şi cunoscută staţiune balneară – Badgastein. Pe latură vestică a acestui masiv se
află staţiunea Zell am See, cu cele mai multe pârtii de schi alpin din Europa (125), prima
dintre staţiunile montane ale Austriei în ceea ce priveşte lungimea pârtiilor de schi alpin (282
km) şi schi fond (300 km). De asemenea, în masivul Kitzbühel există staţiunea cu acelaşi
nume, una dintre cele mai importante pentru sporturile de iarnă din lume. Aici lungimea
pârtiilor de schi alpin totalizează 200 km, fapt pentru care staţiunea este căutată pentru
antrenamente şi, totodată, aici se organizează etape de Cupă Mondială la schi alpin. Oraşul
Innsbruck este un important centru economic din Tirol, renumit pentru legătura sa cu viaţa
montană, (din punct de vedere productiv remarcându-se în domeniul materialelor sportive), cu
numeroase şcoli de ghizi etc. Oraşul a fost gazda Jocurilor Olimpice de iarnă din 1964 şi
1976.
Turismul în Alpii Bavariei. Aceştia se întind de la Lacul Constanţa până la graniţa cu

Austria însă staţiunile montane pentru sporturi de iarnă sunt relativ puţine. Remarcăm totuşi
staţiunile din zona vârfului Zugspitze: Obersdorf (cu 80 km, lungimea totală a pârtiilor de schi
fond), Garmisch Partenkirchen (cu 191 de instalaţii de transport pe cablu), Berchtesgaden (cu
cea mai mare capacitate de cazare, 25 400 locuri), Mittenwald etc. În zona Alpilor Bavariei
funcţionează şi câteva staţiuni balneare, cu ape termominerale: Bad Aibling, Bad Reichenhall,
Bad Wörishofen, Bad Tölz.
93
RECAPITULARE

1. Pe litoralul mediteranean spaniol, Costa del Sol are cea mai mare extensiune, desfăşurându-
se între: a. Gibraltat şi Cabo de la Nao; b. Cabo de Palos şi Cabo de la Nao;
c. Gibraltar şi Capo de Gata; d. Cabo de Palos şi Capo de Gata.
2. Costa Blanca are ca centru urban important oraşul:
a. Malaga; b. Alicante; c. Valencia; d. Barcelona.
3. La nord de Barcelona, până la Cap de Creus şi graniţa cu Franţa, se desfăşoară:
a. Côte d’Azur; b. Costa del Sol; c. Costa Doráda; d. Costa Brava.
4. Staţiunile Saint Tropez, Sain Raphaël, Cannes, Nice şi Monte Carlo se găsesc pe:
a. Costa del Sol; b. Côte d’Ametist; c. Côte d’Azur; d. Riviera di Ponente.
5. Renumita „Promenade des anglais” aparţine centrului turistic:
a. Toulon; b. Nice; c. Marseille; d. Monaco.
6. Prima gazdă a Jocurilor Olimpice de Iarnă a fost staţiunea:
a. Evian-les-Bains; b. Cortina D’Ampezzo; c. Alpe d’Huez; d. Chamonix.
7. Cele mai importante staţiuni de schi din Elveţia sunt:
a. Davos şi Saint Moritz; b. Davos şi Zell am See; c. Morzine - Avoriaz şi Zell am See; d.
Morzine - Avoriaz şi Saint Moritz.
8. Renumită pentru desfăşurarea unor forumuri politice sau economice este staţiunea turistică
elveţiană:
a. Davos; b. Interlaken; c. Grinderwald; d. Jungfraujoch.
9. O importantă staţiune de schi din Alpii Bavariei este:
a. Zell am See; b. Garmisch Partenkirchen; c. Kitzbühel; d. Saint Moritz.
10. La nivelul Europei, axa mediană de circulaţie turistică:
a. se desfăşoară pe traseul: Franţa – Germania – Polonia – Rusia;
b. se canalizează în bazinul superior al Dunării; c. se desfăşoară pe traseul: Rin - Ron – Marea
Mediterană; d. se conturează în Europa de Est şi bazinul Mării Negre.
II. Selectaţi câte trei staţiuni ce revin fiecărei zone indicate în tabelul:
1. Altea, Albenga, Lloret de Mar, Mataró, Benidorm, Marbella, Sestri Levante, Torremolinos,
Portofino, San Remo, Villajoyossa, Rapallo, Savona, Roquetas de Mar, Blanes.
a. Costa Blanca b. Costa Brava c. Riviera di Ponente d. Riviera di Levante
2. La Manga de Mar Menor, Antibes, Platamonas, Thassos, Crikveniča, Novi Vinodolski,

Paralia Katerini, Altea, Menton, Zakinthos, Kalamata, Benidorm, Opatija, Kerkira, Saint
Tropez.
a. Costa Blanca b. Côte d’Azur c. Golful Kvarner d. Zona insulară a
Greciei
94
3. Torre del Greco, Torredembarra, Antalya, Kalamata, Salou, Sorento, Marina di Ravenna,
Çanakkale, L’Ametlla de Mar, Paralia Katerini, Castellamare, Platamonas, Cesenatico,
Milano Maritima, Marmaris.
a. Litoralul b. Zona Golfului c. Litoralul d. Coasta italiană a
turcesc Napoli continental al Greciei Mării Adriatice
4. Crans Montana, Sestri Levante, Les Deux Alpes, Bardonecchia, Zell am See, Badgastein,
Rapallo, Misurina, Chamonix, Madonna di Campiglio, Portofino, La Plagne, Interlaken,
Davos, Kitzbühel.
a. Alpii austrieci b. Alpii italieni c. Alpii elveţieni d. Alpii francezi
5. Chamonix, Montreux, Sestrière, Briançon, Les Deux Alpes, Cortina D’Ampezzo,

Interlaken, Vichy, Saas Fee, Madonna di Campiglio, Nyon, Tignes, Zermat, Leysin, Evian-
les-Bains.
a. Staţiuni pentru b. Staţiuni pentru c. Staţiuni pentru d. Staţiuni pentru
tratament balnear din sporturi de iarnă din tratament balnear din sporturi de iarnă din
Alpii francezi Alpii francezi Alpii elveţieni Alpii elveţieni
III. Studiaţi cu atenţie hărţile de mai jos şi încercuiţi litera corespunzătoare

răspunsului corect:
1. Staţiunea turistică MARBELLA este situată în zona de coastă marcată pe

hartă cu litera:
a. A.; b. B.; c. C.; d. D.
95
2. Staţiunea turistică LLORET DE MAR este situată în zona de coastă
marcată pe hartă cu litera: a. A.; b. B.; c. C.; d. D.
3. Staţiunea turistică SAN REMO este situată în zona de coastă marcată pe

hartă cu litera: a. A.; b. B.; c. C.; d. D.
96
4. a. A. Costa del Sol; B. Cote d’Azure; C. Riviera di Levante; D. Arhipelagul Baleare;
b. A. Costa del Sol; B. Arhipelagul Baleare; C. Riviera di Levante; D. Litoralul Croat;
c. A. Costa Brava; B. Cote d’Azure; C. Riviera di Levante; D. Arhipelagul Baleare;
d. A. Costa Brava; B. Arhipelagul Baleare; C. Riviera di Levante; D. Litoralul Croat.
5. a. A. Costa Brava; B. Cote d’Azure; C. Zona Golfului Napoli; D. Arhipelagul Baleare;

b. A. Costa Blanca; B. Cote d’Azure; C. Zona Golfului Napoli; D. Arhipelagul Baleare;
c. A. Costa Brava; B. Cote d’Azure; C. Zona Golfului Napoli; D. Insula Sicilia;
d. A. Costa Blanca; B. Cote d’Azure; C. Zona Golfului Napoli; D. Insula Sicilia.
97
6. a. A. Costa Blanca; B. Cote d’Azure; C. Litoralul Croat; D. Litoralul grecesc;
b. A. Costa Brava; B. Cote d’Azure; C. Litoralul Croat; D. Litoralul grecesc;
c. A. Costa Blanca; B. Cote d’Azure; C. Riviera di Levante; D. Litoralul grecesc;
d. A. Costa Brava; B. Cote d’Azure; C. Riviera di Levante; D. Litoralul grecesc.
Ciangă N., 2002, Geografia turismului, Editura Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

Erdeli G., Gheorghilaş A., 2006, Amenajări turistice, Editura Universitară, Bucureşti
Gheorghilaş A., 2014, Geografia Turismului. Metode de analiză în turism, Edit. Universitară,
Bucureşti
Gheorghilaş A., 2005, Geografia turismului internaţional, Edit. Universitară, Bucureşti
Glăvan V., 2010, Resursele turistice pe Terra, Edit. Economică, Bucureşti
Mac I., 1992, Geografie turistică generală, Universitatea „Dimitrie Cantemir”, Sibiu
Muntele I., Iaţu C., 2005, Geografia turismului - concepte, metode şi forme de manifestare
spaţio-temporală, Editura Sedcom Libris, Iaşi.
Neguţ S., 2003, Geografia Turismului, Editura Meteor Press, Bucureşti
Ţigu Gabriela, 2001, Turismul montan, Editura Uranus, Bucureşti
98
BIBLIOGRAFIE
1. Alexandru D., Neguţ S., Istrate I., 1991, Geografia economică mondială, partea a ll-a,
Geografia turismului, Universitatea „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti.
2. Băltăreţu Andreea, 2006, Evoluţii şi tendinţe în turismul internaţional. Aspecte teoretice şi
practice, Editura PRO Universitaria, Bucureşti.
3. Bǎltǎreţu, Andreea, 2011, Arii protejate: Ecoturism: Dezvoltare durabilă, Editura Pro
Universitaria, Bucureşti.
4. Becet J.M., 1991, L’aménagement du littoral, Editura PUF, Paris.
5. Bennett, J., 2002, Natural Heritage Valuation Methods: Applications to Cultural
Heritage; Australian Heritage Commission, Canberra.
6. Bethemont J., 1988, Les richesses naturelles du globe, Editura Masson, Paris.
7. Bonnet J., 1994, Les grandes métropoles mondiale, Editura Nathan, Paris.
8. Brigand L., 1991, Les îles en Mediteranée, Fascicule de Plan Bleu, Editura Economica,
Paris.
9. Cazes G., 1992, Le tourisme dans le monde, în Enciclopédie de géographie, Editura
Economica, Paris.
10. Cazes G., 1995, Les foundaments de la geographie du tourisme, Editura Masson, Paris.
11. Cândea Melinda, Erdeli G., Simion Tamara, 2000, România, potenţial turistic şi turism,
Editura Universităţii din Bucureşti.
12. Ciangă N., 2002, Geografia turismului, Editura Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
13. Cocean P., Vlăsceanu Gh., Negoiescu B., 2012, Geografia generală a turismului, Editura
Meteor Press, Bucureşti.
14. Cristureanu Cristina, 1996, Economia şi politica turismului internaţional, Editura Abeona,
Bucureşti.
15. Cristureanu Cristina, Neacşu N., Băltăreţu Andreea, 1999, Turism internaţional, studii de
caz, legislaţie, Editura Oscar Print, Bucureşti.
16. Cristureanu Cristiana, 2006, Strategii şi tranzacţii în turismul internaţional, Editura C.H.
Beck, Bucureşti.
17. Davidson R., 1995, Tourisme en Europe, Editura Economica, Paris.
18. Draica C., 1999, Ghid practic de turism intern şi internaţional, Editura All Beck,
Bucureşti.
19. Drâmbă O., 1990, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, II, III, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
20. Dumbrăveanu, Daniela, 2008, Politici promoţionale în turism, Editura Universitară,
Bucureşti.
21. Erdeli G., Istrate I., 1996, Amenajări turistice, Editura Universităţii din Bucureşti.
22. Erdeli G., Istrate I., 1996, Potenţialul turistic al României, Editura Universităţii din
Bucureşti.
23. Erdeli G., Cândea Melinda, Braghină C., Costachie S., Zamfir Daniela,1999, Dicţionar de
geografie umană, Editura Corint, Bucureşti.
24. Erdeli G., Gheorghilaş A., 2008, Amenajări turistice, Editura Universitară, Bucureşti.
25. Firoiu Daniela, 2002, Economia turismului şi amenajarea turistică a teritoriului, Editura
Sylvi, Bucureşti.
26. Gheorghilaş A., 2006, Geografia turismului internaţional, Editura Universitară, Bucureşti.
27. Gheorghilaş A., 2014, Geografia Turismului. Metode de analiză în turism (ediţia a III-a),
Editura Universitară, Bucureşti.
99
28. Glăvan V., 2000, Resursele turistice pe Terra, Editura Economică, Bucureşti.
29. Glăvan, V., 2000, Turismul în România, Editura Economică, Bucureşti.
30. Ielenicz M., Comănescu Laura, 2006, România - potenţial turistic, Editura Universitară,
Bucureşti.
31. Istrate I., 1987, Turismul – un fenomen în mişcare, Editura Sport – Turism, Bucureşti.
32. Mac I., 1992, Geografie turistică generală, Universitatea „Dimitrie Cantemir”, Sibiu.
33. Matei Elena, 2004, Ecoturism, Editura Top Form, Bucureşti.
34. Michaud J.L., 1992, Tourisme, chance pour l’économie, risque pour les sociétés, Editura
PUF, Paris.
35. Minciu Rodica, Baron P., Neacşu N., 1991, Economia Turismului, Edit. ASE, Bucureşti.
36. Minciu Rodica, 2000, Economia turismului, Editura Uranus, Bucureşti.
37. Muntele I., Iaţu C., 2005, Geografia turismului - concepte, metode şi forme de
manifestare spaţio-temporală, Editura Sedcom Libris, Iaşi.
38. Neacşu N., 2000, Turismul şi dezvoltarea durabilă, Editura Expert, Bucureşti.
39. Neacşu N., Cernescu Andreea, 2002, Economia turismului, studii de caz, reglementări,
Editura Uranus. Bucureşti.
40. Neguţ S., 1997, Modelarea matematică în Geografia Umană, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti.
41. Neguţ S., 2003, Geografia Turismului, Editura Meteor Press, Bucureşti.
42. Neguţ S., 2011, Geografie Umană, Editura Academiei Române, Bucureşti.
43. Postelnicu Gh., 1997, Introducere în teoria şi practica turismului, Editura Dacia, Cluj
Napoca.
44. Snak O., Baron P., Neacşu N., 2001, Economia turismului, Editura Expert, Bucureşti.
45. Stănciulescu Gabriela, 2000, Managementul operaţiunilor de turism, Edit. All Beck,
Bucureşti.
46. Stănciulescu Gabriela, Lupu N., Ţigu Gabriela, 1998, Dicţionar poliglot de termeni
utilizaţi în turism, Edit. All, Bucureşti.
47. Theobald F. William, 1998, Global Tourism, Butterworzh Heinemann, Great Britain.
48. Ţigu Gabriela, 2001, Turismul montan, Editura Uranus, Bucureşti.
49. *** OCDE, Politique du tourisme et tourisme international dans les pays membres de
l’OCDE, Paris, 1992.
50. *** International Tourism: A Global Perspective, OMT, Madrid, 2011.
51. *** Tendences des Marches Touristiques, O.M.T., Madrid, 2011.
52. *** World Tourism Organization, 1990, Tourism to Year 2000 – Qualitative Aspects
Affecting Global Growth, Madrid.
53. *** OMT, Annuaire des statistiques du tourisme, 2002 - 2013.
54. *** Turismul României – Breviar statistic, Institutul Naţional de Statistică, 2002 - 2011.
55. *** The Travel & Tourism Competitiveness Report, 2016.
100

Curs Geogr Turismului I PDF 2017

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Geogr Turismului I PDF 2017

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

Modulul 1. ASPECTE GENERALE, CONŢINUT, TERMINOLOGIE

Unitatea de învăţare 1.1.

Modulul 2. FONDUL TURISTIC

Unitatea de învăţare 2.1.

Modulul 3. EVOLUŢIA FENOMENULUI TURISTIC

Unitatea de învăţare 3.1.

Modulul 4. MODELE ŞI STRATEGII DE

Unitatea de învăţare 4.1.

Ca domeniu relativ nou de cercetare, turismul prezintă o complexitate în continuă

Cercetarea fenomenului turistic a captat atenţia unui volum impresionant de instituţii şi

Subiectele propuse în prezenta lucrare mobilizează studenţii în jurul unor probleme de

Unitatea de învăţare 1.1.

Însuşirea definiţiei şi al obiectului de studiu al Geografiei

turism / turist / spaţiu turistic / circulaţie turistică

Obiectul de studiu al geografiei turismului este reprezentat de fenomenul turistic cu

Cadrul natural Res. turistice FOND Res. turistice Omul

Infra - Mobilităţi RENTABILITATE Profit Venit

Fig. 1. Geografia turismului – obiect interdisciplinar de studiu (schema concept)

Legătura cu geografia fizică se realizează prin intermediul resurselor turistice naturale

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1.2.

Treptat, pentru a definii întreaga complexitate a fenomenului turistic, s-a definitivat o

Una dintre cele mai vechi şi cuprinzătoare definiţii date turismului şi

b) călător / turist / călătorie turistică. În ansamblu identificăm ca turist orice persoană

VIZITATORI ALŢI CĂLĂTORI

Fig. 2. Clasificarea călătorilor (schema concept)

Literatura de specialitate mondială cunoaşte o bogată nuanţare a noţiunii de turist:

d) baza tehnico – materială turistică / infrastructura turistică. Exigenţele

e) amenajare turistică / staţiune turistică. Ca efect al tendinţei generale de evoluţie a

- densitatea circulaţiei turistice – indicator turistic ce se calculează ca raport între numărul

g) produs turistic / piaţă turistică. Produsul turistic însumează totalitatea bunurilor şi

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1.3.

Organismul interguvernamental major care creează cadrul general de desfăşurare a

I. Încercuieşte litera corespunzătoare răspunsului corect:

II. Explicaţi, pe scurt:

Unitatea de învăţare 2.1.

Evidenţierea principalelor categorii care compun fondul

atracţie turistică / resursă turistică / fond turistic

Fondul turistic grupează totalitatea resurselor turistice, respectiv toate elementele de

2.1.1. Fondul morfoturistic

2.1.2. Fondul climato – turistic

Informaţiile obţinute prin prelucrarea matematică a acestor parametrii, la diferite nivele

2.1.3. Fondul turistic hidrogeografic

2.1.4. Fondul turistic biogeografic

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2.2.

Zestrea turistică a umanităţii este întregită prin prezenţa obiectivelor turistice de

2.2.1. Obiectivele turistice cu funcţie culturală propriu-zisă

2.2.2. Obiectivele turistice de factură religioasă

2.2.3. Obiectivele istorice

2.2.4. Obiective economice cu funcţie turistică

2.2.5. Manifestările culturale

1. Nominalizaţi principalele categorii care compun fondul turistic.

Unitatea de învăţare 3.1.

Transmiterea unor cunoştinţe de bază privind evoluţia

călătorie / călătorie turistică

3.1.1. Perioada antică

În epoca romană statul s-a implicat în asigurarea confortului pe

3.1.2. Perioada evului mediu până în secolul al XVII-lea

3.1.3. Perioada engleză – secolele XVII – XVIII

Viteza de deplasare a mijloacelor de transport existente în perioada

Englezii s-au distins printr-o dorinţă remarcabilă de a călători şi de a descoperi noi

3.1.4. Perioada modernă (secolul XIX – începutul secolului al XX)

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3.2.

3.2.1. Consolidarea turismului ca fenomen de masă