INSTITUTUL NAŢIONAL AL JUSTIŢIEI

REFERAT

APLICAREA
ALTERNATIVELOR
ÎN JUSTIŢIA JUVENILĂ

Executor:
Audient, candidat la
funcţia de procuror
Aliona Laşcu

Formator:
Marcel Burlacu

Chişinău, 2013
0
 CUPRINS

Considerente generale privind alternativele în justiţia juvenilă..................................................2

Motivarea criminologică a alternativelor în justiţia juvenilă.......................................................4

Justiţia restaurativă........................................................................................................................6

Măsuri alternative tradiţionale sau care nu vizează aplicarea tehnicilor justiţiei

restaurative.....................................................................................................................................9

Rezultatele implementării instituţiei medierii în Republica Moldova.......................................11

Bibliografie...................................................................................................................................14

Anexe............................................................................................................................................16

1
 1.Considerente generale privind alternativele în justiţia juvenilă

Procesul de instrumentare a unei cauze în cadrul procesului penal formal poate avea un
impact negativ asupra copiilor. Convenţia pentru drepturile copilului şi alte standarde
internaţionale care alcătuiesc cadrul pentru administrarea justiţiei juvenile stabilesc că trebuie
întreprins orice efort pentru a ţine copiii în afara sistemului tradiţional şi alternative să fie
aplicate oricînd este posibil.
De fapt elementul principal al unui sistem eficient de justiţie juvenilă constă în faptul ca
acesta să adopte o abordare de intervenţie minimă la oricare din etapele în care copii intră în
atenţia autorităţilor din acest sistem, folosind căi extrajudiciare sau altfel spus alternative justiţiei
tradiţionale.
Aplicarea alternativelor este unul din elementele de bază promovate de CRC în domeniul
justiţiei juvenile.
Astfel art. 40.3 (b) al Convenţiei stabileşte ca statele să ia măsuri, de fiecare dată cînd
este posibil şi de dorit, pentru a trata copii în conflict cu legea fără a recurge la procedura
judiciara, fiind totuşi înţeles că drepturile omului şi garanţiile legale trebuie respectate în mod
deplin. Mai detaliat această normă se regăseşte în Regulile de la Beijing secţiunea 11 care printre
altele stabileşte cerinţa de a încerca, pe cît posibil, ca cazurile copiilor în conflict cu legea să fie
tratate în aşa fel încît să se evite recurgerea la o procedură judiciară. La fel poliţia, procuratura
sau alte organe însărcinate cu abordarea problemelor ce ţin de delicvenţa juvenilă trebuie să fie
împuternicite de a soluţiona cazurile după cum consideră, fără a aplica procedura penală oficială,
conform unor criterii fixate în acest scop în sistemele juridice respective şi, de asemenea,
conform unor principii conţinute în Regulile de la Beijing.

Alternativele pot fi aplicate atît în ce priveşte procedura urmată, cît şi sancţiunile aplicate.
Atunci cînd este vorba de procedură, aplicarea alternativelor presupune suspendarea sau
încetarea procesului penal obişnuit şi implicarea copilului în proceduri extrajudiciare (implicarea
în diferite programe comunitare, participarea le diferite activităţi din cadrul justiţiei restaurative,
examinarea cauzei de către un organ administrativ sau comunitar, supraveghere, îndeplinirea
unor planuri de reparare a prejudiciului cauzat etc.).
Aplicarea alternativelor la nivel de proceduri înseamnă aproape automat şi aplicarea unor
sancţiuni alternative. Totodată sancţiunile alternative pot fi aplicate şi în urma unui proces
judiciar tradiţional şi aproape întotdeauna aceasta înseamnă aplicarea unor alternative detenţiei.
Astfel, sancţiuni alternative bine cunoscute sunt avertismentul, cererea de scuze, munca în
folosul comunităţii etc. Totodată sunt cunoscute şi sancţiuni alternative care sunt individualizate
pentru un caz concret (participarea în campanii anti - drog în caz că copilul a fost implicat în
infracţiuni legate de trafic de droguri etc.).

În mod ideal folosirea alternativelor trebuie să fie posibilă la orice etapă a procesului
penal. Aceasta înseamnă oferirea unei discreţii ofiţerului de urmărire penală, procurorului,
judecătorului şi dacă este cazul altor profesionişti care instrumentează un caz începînd cu
sesizarea organului şi terminînd cu condamnarea copilului ( Regulile de la Beijing art. 12, 22,
Regulile de la Havana art. 81087 şi Liniile directoare de la Riyadh art. 58). Scopul ideal stabilit
în cadrul standardelor este aplicarea unui tratament integral alternativ pentru copii.

Instrumentele internaţionale promovează aplicarea alternativelor mai ales atunci cînd:

 Fapta comisă nu este de o gravitate mare.

2
  Există circumstanţe care oferă temei pentru aplicarea alternativelor chiar dacă fapta
comisă este de o gravitate mare(prima infracţiune, infracţiune comisă sub influenţa
adulţilor sau sub ameninţare etc.).
 Există acordul sau perspectiva unui acord a familiei, şcolii sau altor actori sociali de a
exercita un control social asupra copilului.
 Există şansa că aplicarea alternativei va preveni comportamentul delicvent pe viitor.

Argumentul cheie pentru aplicarea alternativelor este faptul că contactul cu sistemul

tradiţional poate influienţa negativ tinerii. Odată ce un tînăr a fost etichetat criminal prin
implicarea lui în sistemul de justitie tradiţional, există o probabilitate mai mare ca ei să rămînă
criminali. Studii arată că tinerii în conflict cu legea care au evitat sistemul formal de justiţie
penală, au o rată de recidivare mult mai mică, mai ales în ce priveşte tinerii care au comis o
infracţiunie pentru prima dată. Cu alte cuvinte copiii care au comis repetat o infracţiune, ar fi
putut de altfel să nu le comită dacă nu ar fi fost implicaţi în acest sistem.

Aplicarea alternativelor urmăreşte deci prevenirea apariţiei efectelor negative din cadrul
unui proces penal obişnuit, cum ar fi stigmatizarea asociată cu pornirea unui proces penal, dar şi
prevenirea învăţării comportamentului nedorit. Aplicarea alternativelor la fel oferă posibilitatea
pentru a identifica şi aborda problemele care contribuie la delincvenţa juvenilă. Unul din
scopurile principale ale alternativelor este reeducarea şi resocializarea copilului în conflict cu
legea. Obţinînd un tratament alternativ copilul are posibilitatea de a vedea că ceea ce a comis nu
este bine, dar cu toate acestea societatea nu vrea izolarea lui sau pedepsirea cruntă ci îl doreşte ca
un membru activ al ei.
Prin menţinerea maximă a copiilor în comunitatea lor ei sunt în stare să păstreze relaţiile
sociale familiale şi au posibilitatea într-un fel de a relua totul de la început.

Principii

1. O regulă de aplicare a alternativelor este ca acestea să prezinte o alternativă reală procedurilor

obişnuite. De exemplu aplicarea eliberării condiţionate nu ar fi o alternativă reală în condi’iile în
care nu există nici o supravehgere eficientă în ceea ce prive;te comportamentul ulterior al
copilului.
În aceeaşi ordine de idei, alternativele existente trebuie să ofere rezultate şi procese de
durată cu implicarea societăţii civile. Din nou aici este vorba despre oferirea resurselor necesare
pentru ca alternativa propusă să poată fi aplicată. Dacă alternativa nu este suficient susţinută
financiar ea ar putea să nu aibă credibilitate la judecători şi alte persoane care iau decizii în acest
sens şi ca urmare ar duce la neaplicarea acestora. Pentru aplicarea eficientă a alternativelor şi
oferirea unui spectru larg de alternative este vital să existe un parteneriat între stat şi ong-uri cu
implicarea comunităţii şi familiei copilului în conflict cu legea.
Alternative eficiente la fel mai înseamnă faptul că copilul nu rămîne cu impresia că a rămas
nepedepsit şi astfel să nu existe nici un efect preventiv a acestora.

2. Accesul la sistemul tradiţional sau de bază trebuie să rămînă o opţiune înainte, în timpul şi
după aplicarea alternativelor.
Accesul la sistemul tradiţional este după cum menţionează Henkel ceea ce separă
programele extra-judiciare de programele educaţionale sau de protecţie socială. Copilul în
conflict cu legea are posibilitatea pe parcursul întregului program posibilitatea adresării la
sistemul de justiţie formal dacă consideră că drepturile sale sunt încălcate prin programul de
alternativă. În sistemul de protecţie socială astfel de posibilităţi sunt puţin probabile.

3. Orice decizie care este luată în urma aplicării alternativelor trebuie să fie conformă în ceea ce
priveşte procesul şi rezultatul cu standardele internaţionale privind drepturile omului. De
3
exemplu în RM pînă nu demult comisiile pentru minori aveau posibilitatea de a trimite în locuri
de detenţie. În plus nu erau oferite unele garanţii copilului de care el beneficia dacă cazul mergea
în instanţă.
Atunci cînd sunt aplicate alternativele copii trebuie să reţină drepturile lor în ceea ce
priveşte existenţa garanţiilor care să asigure că sancţiunile aplicate sunt echitabile şi că
făptuitorul are posibilitatea să facă plîngere atunci cînd consideră că drepturile sale au fost
încălcate.
La acest principiu trebuie de atras o atenţie sporită, deoarece una din criticele aduse
alternativelor ţine de faptul că în cadrul acestora copilul beneficiază de mai puţine drepturi. În
general copilul trebuie să recunoască vinovăţia şi în încercarea de a evita procedurile tradiţionale
ar putea să nu fie conştient de posibilităţile de apărare pe care acesta i-ar oferi. De aceea este şi
importantă regula din principiul anterior care oferă acces la sistemul formal oricînd aceasta se
doreşte, deoarece în aşa fel s-ar minimaliza riscurile indicate.

4. Standardele internaţionale subliniază faptul că oricare decizie referitoare la aplicarea unui

program comunitar sau altui serviciu necesită acordul copilului şi în majoritatea cazurilor
recunoaşterea din partea copilului că a comis fapta. Aceasta deoarece programele alternative au
drept scop acceptarea responsabilităţii din partea copilului şi întreprinderea unor paşi concreţi
pentru a repara dauna adusă.
Regulile de la Beijing subliniază că trebuie făcute eforturi de minimalizare a
posibilităţilor de constrîngere şi de intimidare la toate nivelele, în procesul de recurgere la
mijloacele extra-judiciare. Minorii nu trebuie să simtă presiunea (de exemplu, pentru a evita să
compară în faţa tribunalului) sau să fie constrânşi să-şi dea consimţământul. Astfel, este bine a
se face o evaluare obiectivă a caracterului judicios al dispoziţiilor referitoare la delicvenţa
juvenilă de către o autoritate competentă, dacă aceasta este cerută. (Autoritatea competentă
poate fi diferită de cea vizată la art. 14).

Există numeroase abordări (măsuri) alternative care după cum am arătat se aplică la
diferite faze ale procesului penal. În mare măsură aceste abordări pot fi clasificate în două grupe
mari: abordări ce ţin de justiţia restaurativă şi măsuri alternative ce nu ţin de justiţia restaurativă.
În afară de aceasta decizia de a nu interveni tot este o formă a abordării alternative atunci cînd
este determinată de faptul că alte instituţii sociale (şcoala, familia etc.) au întreprins anumite
măsuri ca reacţie la fapta comisă şi se consideră că acestea au fost suficiente.
Oricare abordare se adoptă este important de a asigura prin aceasta că copilul sau tînărul
este ajutat să nu mai comită încălcări şi susţinut să se reabiliteze şi reintegreze în comunitatea sa.
Regulile de la Beijing subliniază că copilul sau părintele (tutorele) trebuie să-si dea acordul
pentru serviciile comunitare, fără de acest consimţământ hotărârea ar fi contrară Convenţiei de
abolire a muncii forţate.

2. Motivarea criminologică a alternativelor în justiţia juvenilă

În general motivele aplicării alternativelor în justiţia juvenilă sunt în mare măsură

determinate de motivele elaborării unui sistem separat al justiţiei pentru copiii în conflict cu
legea. În afară de aceasta a fost spus că detenţia nu este cel mai bun lucru pentru toate persoanele
şi aceasta poate avea un şir de efecte negative asupra copiluliu. Mai mult ca atît alternativele
oferă mai mult suport pentru reintegrare şi sunt mai puţin costisitoare în comparaţie cu metodele
tradiţionale.

4
 Din punct de vedere criminologic stabilirea alternativelor pentru sistemul tradiţional al
justiţiei juvenile se bazează pe perspectiva de etichetare şi pe teoria asocierii diferenţiate a lui
Edwin Sutherland.
Pe parcursul anilor 1960 şi 1970 perspectiva de etichetare era una din cele mai importante
teorii în explicarea fenomenului criminalităţii şi delincvenţei. Perspecitva de etichetare , uneori
denumită şi teoria interacţională (interactional) a devianţei sau perspectiva reacţiei sociale, se
bazează pe premisa că societatea crează devieri de comportament prin etichetarea celor care sunt
prinşi în diferite acţiuni ca fiind diferiţi de alţi indivizi, în timp ce aceştia sunt diferiţi numai din
cauza că sunt etichetaţi ca fiind devianţi. Savanții care susţin această teorie se focusează pe
procesele prin care indivizii devin implicaţi în comportament deviant şi pun accentul pe partea
pe care o are societatea şi în particular reacţia acesteia la încălcarea normelor. Ideea de bază este
că comportamentul delincvent şi atitudinile delincventului sunt influenţate de reacţiile sociale
formale şi informale în ceea ce priveşte criminalitatea.
Unul dintre iniţiatorii teoriei de etichetare, Frank Tannenbaum, a examinat în anii 1930
procesul prin care copiii, membri ai bandelor din Chicago, erau aduşi în atenţia autorităţilor şi
apoi etichetaţi ca fiind diferiţi de alţi copii. Tannenbaum a teroitizat că acest proces a produs o
schimbare atît în aceea cum aceşti copii erau mai apoi trecuţi prin sistem atît şi modul în care ei
se vedeau pe ei îşişi:
Procesul de producere a criminalului, în aşa fel este un proces de etichetare, definire,
identificare, segregare, descriere, accentuare care devine o modalitate de stimulare, sugerare,
accentuare şi evocare a acelor trăsături de care se societatea se plînge.
Tannenbaum a denumit acest proces dramatizarea răului. El a scris că procesul de
etichetarea a minorului rezultă în faptul că acesta se apropie de alţi delincvenţi şi că aceste
asocieri/prietenii reprezintă o încercare de a scăpa de societatea care este responsabilă de
etichetarea negativă. Tannenbaum a concluzionat că cu cît mai puţin răul se dramatizează cu atît
mai puţin probabil este ca tinerii să devină implicaţi în comportamente deviante.

Această versiune mai timpurie a teoriei etichetării a fost aspru criticată şi pusă la îndoială
în anii 80 ai secolului trecut. Două cele mai mari critici au fost că ea neglijează alţi factori ai
delincvenţei şi că aceasta sugerează că etichetarea totdeauna creşte probabilitateea încălcării
ulterioare a legii.
În anii recenţi teoria etichetării a reapărut în vogă, datorită unei aplicări mai sofisticate.
Ruth Ann Triplett şi G. Roger Jarjoura au elaborat noi modalităţi de explorare a teoriei
etichetării. Ei au divizat etichetarea în formală şi informală. Etichetarea formală are loc în urma
reacţiilor oficialităţilor din sistemul de justiţie, iar cea neformală în urma reacţiilor părinţilor,
vecinilor etc. În al doilea rînd ei au împărţit etichetarea în inclusivă şi de excludere. Reacţii
inclusive sunt reacţiile carea desemnează acele încercări de c ontrol social care se bazează pe
presupunerea că cel care a încălcat legea este şi va continua să fie un membru obişnuit al
comunităţi. Reacţiile exclusive sunt acele încercări de control social care tind să înlăture
cplcptorlui de lege din grupă şi să revoce priviliegiile sale şi statutul de membru obişnuit al
comuntiăţii.

Descrierea din Juvenile Delinquency de Clemens Bartollas, 2000, pag.170-173

Teoria asocierii diferenţiate a lui Edwin Sutherland. Teoria a fost finisată de S. În 1947.

Ideea principală a teoriei asocierii diferenţiate a lui Edwin Sutherland este că delincvenţii
învaţă de la alţii. Premisa de bază este că delincvenţa, ca şi oricare altă formă de comportament
este un produs a interacţiunii sociale. Indivizii sunt constant schimbaţi în timp ce ei se ciconesc
cu aşteptările şi punctele de vedere a oamenilor cu care ei interacţionează în grupe mici, intime.
Copii, vin în contact cu persoane care definesc reguli ce trebuie urmate în susţinerea legii şi alţii

5
ale căror definiţiii ale realităţiii favorizează încălcările regulilor. O persoană devine delincventă
din cauza excesului definiţiiilor care sunt favorabile încălcării legilor în comparaţie cu celelalte.
De exemplu, în cayul implicării mai mari a acesteia cu semeni, grupuri sau evenimente
delincvente decît cu semeni, grupuri sau evenimente nedelincvente. În aşa fel atît contactele
excesive cu definiţiile delinvente cît şi izolarea de modele antidelincvente sunt importante în
formarea delincvenţei. Impactul pe care grupa sau semenii delincvenţi îl au asupra persoanei
tinere depinde de frecvenţa contactelor sociale, durata de timp în care au loc, vîrsta la care au loc
aceste contacte şi intensitatea interacţiunilor sociale. Procesul de învăţare a comportamentului
criminal prin asociere cu modele criminale sau anticriminale implică toate mecannismele
implicate în oricarea altă învăţare.

Descrierea din Juvenile Delinquency de Clemens Bartollas, 2000, pag.136-137

3. Justiţia restaurativă

Conceptul justiţiei restaurative descris pe scurt în acest modul a fost cîndva o provocare
pentru gîndirea juridică tradiţională. În prezent justiţia restaurativă capătă tot mai mult teren, iar
în ultimul timp au fost făcute multe lucruri în această direcţie şi în Republica Moldova.

După cum a fost menţionat de numeroşi cercetători ai acestui concept, în general, răspunsul
societăţii la o infracţiune poate fi distribuit între trei posibilităţi:
1. Răzbunarea, atunci cînd se urmăreşte pedepsirea infractorului numai pentru faptul că a
făcut să sufere cineva din cadrul societăţii. Răzbunarea era pe larg practicată în trecut şi
azi nu poate fi concepută drept compatibilă cu valorile social-umane moderne.
2. Retribuirea care urmăreşte impunerea unei pedepse privită ca o răsplată pentru încălcarea
legii, dar care, totodată, are menirea să îndeplinească şi funcţii cum ar fi reabilitarea,
prevenirea etc. De cele mai multe ori procesul este privit ca o problemă a statului,
victimele în anumite circumstanţe fiind ignorate. Rezultatul final de multe ori nu convine
nici unei părţi, astfel că se ajunge nu la ceea ce ar fi mai bine, dar la simpla aplicare
punitivă a legii. Justiţia retributivă nu are ca scop tratarea rănilor comise de infractor. Mai
mult ca atît, de multe ori în justiţia retributivă accentul se pune pe aplicarea unor
privaţiuni de libertate care au foarte multe consecinţe colaterale negative pe lîngă efectele
pozitive care se doresc (a se vedea de asemenea în materialul suplimentar Fişa Efectele
închisorii).
3. Restaurarea care are ca scop principal restabilirea acelui climat şi a acelor relaţii care au
fost vătămate prin infracţiune. Justiţia restaurativă porneşte de la premisa că soluţionarea
unui litigiu penal poate şi trebuie să aibă ca scop vindecarea rănilor produse societăţii şi
victimei nemijlocit. Din această perspectivă, o mai mare atenţie se acordă intereselor şi
dorinţelor victimei, iar infractorii sînt încurajaţi să înţeleagă daunele care au fost comise
prin infracţiune şi să îşi asume responsabilitatea pentru a le lichida.
Dacă ne gîndim la aspectul retributiv şi restaurativ ca două poluri opuse, atunci am putea spune
că sistemele penale moderne se află între aceşti poli, balansînd între aceştia.

La baza justiţiei restaurative stau trei principii:

1. Justiţia are drept scop restabilirea morală şi materială a persoanelor care au avut de suferit.
Ceea ce este mult mai important este nu atît faptul că s-a încălcat o lege, dar că au fost
aduse anumite vătămări şi acestea din urmă trebuie să fie lichidate. În aşa fel victima are un
rol important.

6
 2. Acele persoane care sînt direct implicate şi afectate (victimele, comunitatea, făptuitorii)
trebuie să aibă posibilitatea să participe la formularea soluţiei în cazul unei infracţiuni. Cu
toate că nu tot timpul decizia lor poate fi hotărîtoare, totuşi aceste persoane nu trebuie să se
simtă străine în procesul justiţiei.
3. Rolul statului este a păstra o ordine publică echitabilă, iar a comunităţii este a menţine
relaţii paşnice.
H. Zehr menţionează că diferenţa între justiţia retributivă şi cea restaurativă poate fi văzută din
întrebările care sînt principale în unul sau alt sistem.
Astfel, justiţia retributivă întreabă: Ce lege a fost încălcată? Cine a comis infracţiunea? Ce merită
pentru ceea ce a comis?
Cele trei întrebări centrale ale justiţiei restaurative pot fi formulate: Cine a fost vătămat? Care
sînt nevoile persoanelor ce au suferit? Care sînt responsabilităţile şi ale cui sînt ele?
Tabelul elaborat de Zehr demonstrează mai în detaliu deosebirile între cele două abordări.

Justiţia retributivă Justiţia restaurativă

Problema Este definită îngust, abstract, Este definită relaţional ca

ca o infracţiune. Numai încălcare comisă în dreptul
factorii legali sînt relevanţi. unor persoane. Este relevant în
Statul este victima. contextul general. Persoanele
sînt victime.
Participanţii Statul (activ), făptuitorul Victima şi făptuitorul
(pasiv). (principali) împreună cu statul
şi comunitatea.
Procesul Adversativ, autoritar, Participativ, include
tehnicizat şi impersonal. Se informarea, dialogul şi acordul
concentrează pe vinovăţie. comun. Se concentrează pe
Încurajează strategiile de nevoi şi obligaţii. Încurajează
neutralizare. empatia şi responsabilitatea.
Rezultatele Durere, suferinţă. Dauna Restabilirea lucrurilor prin
adusă de făptuitor este identificarea nevoilor şi
compensată prin dauna adusă obligaţiilor, soluţionarea
făptuitorului. Orientată spre problemelor. Dauna adusă de
trecut. făptuitor este echilibrată prin
compensarea prejudiciului.

Justiţia restaurativă oferă victimei şi făptuitorului (iar uneori şi reprezentanţilor

comunităţii) să comunice despre infracţiunea comisă şi modalitatea de a repara dauna produsă.
Aceasta poate să conducă la faptul că infractorul repară prejudiciul cauzat fie victimei sau, după
caz, comunităţii. Comunicarea poate fi indirectă cînd făptuitorul nu se întîlneşte cu victima, ci
comunică prin intermediul unui facilitator care transmite mesajele de la unul la altul. De cele mai
multe ori însă comunicarea este directă. Şi în acest caz este prezentă o persoană care facilitează
comunicarea şi care, de obicei, are o instruire specială în domeniu.
Comunicarea directă poate avea mai multe forme. De exemplu:

1. Medierea între victimă şi făptuitor

În esenţă medierea este o negociere sau discuţie facilitată de o persoană special instruită
numită mediator. Cu ajutorul mediatorului, victima şi făptuitorul încearcă să soluţioneze
7
conflictul apărut. Mediatorul nu are autoritatea de a lua decizii. Un mediator experimentat poate
ajuta părţile să genereze soluţii optime în cadrul sesiunii de negociere şi pe care, de altfel, nu le-
ar fi obţinut în cadrul unui proces de judecată.
Ambele părţi au oportunitatea să-şi exprime percepţiile lor în privinţa infracţiunii care a avut loc
şi să clarifice în aşa fel neînţelegerile care ar putea fi apărut. Medierea se termină cu încercarea
ca părţile să ajungă la un acord în care sînt stipulate obligaţiile făptuitorului, dar, după caz, şi ale
victimei, a căror îndeplinire ar duce la repararea situaţiei produsă prin infracţiunie.
Medierea decurge după anumite principii. Cele mai importante sînt:
 Caracterul voluntar al medierii

Caracterul voluntar este un principiu fundamental al medierii. Părţile trebuie să fie de acord,
fără a fi presate să intre într-o sesiune de mediere şi pe parcursul acesteia să o întrerupă în orice
moment doresc. Nimeni nu poate fi impus ca să încheie un acord dacă nu doreşte aceasta. Pentru
unele legislaţii este discutabil caracterul voluntar în cazurile penale, deoarece făptuitorul într-un
fel are de ales între a merge la mediere sau de a fi supus unei pedepse, deseori mai aspră din
partea instanţei de judecată.

 Caracterul imparţial şi neutru al mediatorului

Conceptul imparţialităţii şi neutralităţii mediatorului este central şi serveşte drept

caracteristică de bază a procesului de mediere. Mediatorul trebuie să medieze numai acele cazuri
în care este şi poate rămîne imparţial. În oricare alt caz contrar, mediatorul are obligaţia a se
retrage.

Prin comportamentul său mediatorul trebuie să sublinieze imparţialitatea sa. Mediatorul

trebuie să expună părţilor toate cazurile posibile de conflict de interese sau alte circumstanţe care
ar pune la îndoială neutralitatea şi imparţialitatea sa (de exemplu, presiuni administrative de a
încheia cu un acord procesul de mediere).

Este de dorit ca mediatorul să nu comunice nici cu o parte în afara sesiunilor de mediere.

 Caracterul confidenţial al procesului de mediere

În procesul de mediere părţile pot să conteze pe o confidenţialitate rezonabilă din partea

mediatorului. Mediatorul nu poate să divulge nici o informaţie pe care a aflat-o în cadrul
medierii cu excepţia cazurilor cînd partea îi permite expres acest lucru sau legea stabileşte o
obligaţie în acest sens. Mediatorul este obligat să anunţe părţile despre caracterul confidenţial şi
să discute esenţa acestuia.
Părţile pot să stabilească reguli proprii de confidenţialitate, iar mediatorul este obligat să le
respecte dacă acestea nu contravin legii. Pentru a păstra încrederea părţilor în mediere,
mediatorul trebuie să se abţină să comunice despre felul cum a mers medierea, cum s-au
comportat părţile etc. Ceea ce poate raporta este dacă o parte sau alta s-a prezentat la mediere sau
nu.

 Medierea poate fi efectuată numai de persoane competente şi care pot asigura calitatea
procesului

Oricine poate fi mediator, dacă părţile sînt satisfăcute de prestaţia persoanei date. Cu toate
acestea, pentru o mediere eficientă, de cele mai multe ori, este nevoie ca mediatorul să fi trecut
cursuri speciale de pregătire. Orice mediator este obligat să îmbunătăţească constant abilităţile

8
sale şi calitatea medierilor pe care le conduce. La sfîrşitul medierii, mediatorul ar trebui să ofere
părţilor posibilitatea de a evalua performanţa acestuia.

Codul de procedură penală al Republicii Moldova prevede că împăcarea părţilor într-un

proces penal poate avea loc şi prin intermediul medierii. Deşi această prevedere încă nu oferă
posibilitatea unei aplicări eficiente a justiţiei restaurative, ea constituie un prim pas în acest sens.
În prezent deja a fost elaborată o lege cu privire la mediere şi au avut loc mai multe seminare
organizate de Institutul de Reforme Penale pentru iniţierea diferitor categorii de specialişti în
domeniul medierii penale.

2. Întîlniri de familie

Întîlnirile de familie sînt similare medierii, cu excepţia faptului că procesul de facilitare se

sprijină pe familie ca entitate de susţinere a făptuitorului. În afară de victimă şi făptuitor,
întîlnirile de familie includ familiile şi alte persoane care ar putea fi atrase în procesul dat
(lucrători sociali, reprezentanţi ai ONG-urilor etc.). Aceste întîlniri se practică, în mod special, în
cazul copiilor aflaţi în conflict cu legea.

Întîlnirile de familie îşi au originea în Noua Zeelandă, în 1989. O lege adoptată în acel an a
stabilit un mijloc nou de instrumentare a cazurilor privind copiii în conflict cu legea. În loc de a
fi instrumentat prin intermediul instanţelor judecătoreşti, împreună cu poliţia şi cu alte servicii
sociale, legea a oferit autoritatea de a adopta o decizie în ceea ce priveşte sancţiunea potrivită
familiei făptuitorului împreună cu victima.

Astfel de întîlniri sînt foarte eficiente în cazul copiilor în conflict cu legea deoarece ei văd că
familiei şi comunităţii în ansamblu le pasă de soarta lor. Aceste întîlniri, în aşa fel, nu numai fac
ca copiii să fie priviţi altfel de maturi, dar, pe de altă parte, fac ca şi familia şi comunitatea să fie
privite cu alţi ochi de către copil. Totodată, un angajament luat la astfel de întîlniri este mult mai
mult respectat şi, deci, are un potenţial mai mare de resocializare a copiilor şi de prevenire a
recidivei.

3. Cercurile comunitare

În mare măsură sînt similare întîlnirilor de familie, însă spectrul persoanelor participante
poate include orice persoană dintr-o comunitate care este interesată într-un caz anume.

În concluzie, justiţia restaurativă poate oferi un rol mai important victimelor în procesul
penal acordîndu-le posibilitatea să demonstreze făptuitorului impactul acţiunilor lui. Justiţia
restaurativă poate să facă capabilă comunitatea să găsească soluţii locale la problemele locale.
Justiţia restaurativă la fel trage la răspundere făptuitorii, oferindu-le posibilitatea să-şi asume
responsabilitatea şi să participe la procesul de găsire a soluţiilor.

4. Măsuri alternative tradiţionale sau care nu vizează aplicarea tehnicilor justiţiei

restaurative.

Faptul că aceste măsuri sunt numite tradiţionale este destul de convenţional. Unele din ele
sunt recente şi novatoare.
În afară de aceasta ele conţin şi elemente commune cu tehnicile justiţiei restaurative.

9
 Din ultimele de exemplu fac parte avertismentul pre-trial community service.

Regulile de la Tokyo listează următoarele sancţiuni nonprivative de libertate:

8.2. - Autorităţile competente pot lua următoarele măsuri:
a. Sancţiuni orale, cum sunt: admonestarea, mustrarea, avertismentul;
b. Menţinerea în libertate înaintea hotărârii tribunalului;
c. Pedepse ce privează de drepturi;
d. Pedepse economice şi pecuniare, cum sunt amenda şi amenda pentru 24 de ore;
e. Confiscare şi expropriere;
f. Restituire către victimă sau indemnizarea acesteia;
g. Condamnarea cu amânarea sau suspendarea pedepsei;
h. Probaţiune şi supraveghere judiciară;
i. Pedepse cu muncă în interes general;
j. Consemnare într-un aşezământ deschis;
k. Consemnare la reşedinţă;
l. Orice altă formă de tratament în mediul liber;
m. O combinaţie din aceste măsuri.

Regulile de la Beijing (art.18) specifică şi ele nu număr de opţiuni de pedepsire printre care:

a) Ordinile de îngrijire, ghidare şi supraveghere;

b) Probaţiunea;
c) Serviciul în folosul comunităţii;
d) Amenzi, compensaţii şi restituire;
e) Ordonarea unui tratament;
f) Ordonarea participării la activităţi de consiliere în grup şi la alte activităţi analoage;
g) Ordonarea plasării într-o familie sau într-un centru comunitar sau într-un alt mediu
educaţional;
h) Alte hotărâri pertinente.

Descrierea succintă a unor alternative traditionale.

Avertismentul
Avertismentul este unul dintre cele mai simple exemple de aplicare a alternativelor. El
presupune faptul că organele competente se limitează la preîntîmpinarea copiilor în conflict cu
legea sau cei care sunt pe cale de a încălca legea despre consecinţele încălcării legii penale cu
cerinţa de a se abţine de la un comportament negativ pe viitor. Avertismentul de obicei se
foloseşte în cazuri mai puţin serioase.

Munca în folosul comunităţii

Serviciul în folosul comunităţii prevede faptul că copilul în conflict cu legea este de acord
să muncească în şi pentru comunitatea sa pentru un număr anumit de ore fie ca sancţiune ori ca
alternativă instrumentării cazului lui de către instanţă. În acest ultim caz odată cu îndeplinirea
numărului de ore cerut, învinuirile de obicei sunt retrase.
Scopul muncii în folosul comunităţii este de a reintegra în comunitate făptuitorul prin
intermediul disciplinei impuse de efectuare a unei munci care oferă o reparare comunităţii. Mai
mult ca atît aceasta oferă posibilitatea formării unei atitudini pozitive a comunităţii faţă de copii
în conflict cu legea.
Această măsură nu necesită cheltuieli mari şi oferă în acelaşi timp numeroase avantaje.

10
Aceată alternativă are rezultate bune atunci cînd munca prestată are legătură directă cu
comunitatea. Îndeplinirea unei munci care este departe de lumea imediată a copilului poate
induce un simţămînt de înstrăinare.
De regulă munca în folosul comunității ar trebui aplicată atunci cînd alte măsuri
neprivative nu sunt disponibile sau potrivite şi în lipsa acestora copilul ar merge în detenţie. Este
foart important ca copilul să nu fie expus la munci în public, iar munca impusă să fie pe
posiblitatea sa fizică.

Garanţia
Garanţia constă plasarea copilului în custodia unei alte persoane care răspunde pentru
comportamentul acestuia. Această persoană poate fi părintele sau oricine care este potrivit pentru
aşa ceva. Garanţia poate să se exprime şi în formă monetară cînd o anumită sumă de bani este
depusă ca garanţie pentru comportamentul adecvat. Garanţia de obicei este însoţită de un şir de
condiţii pe care copilul trebuie să le îndeplinească.
Este foarte importantă folosirea pe cît posibil a primului tip de garanţie, ţinînd cont de faptul că
multe familii nu au de unde depune o cauţiune.

Probaţiunea şi supravegherea

Probaţiunea constă în eliberarea copilului pentru o perioadă de probă în care el trebuie să

respecte anumite condiţii. Aceasta are loc de multe ori prin participarea ofiţerilor de probaţiune
care sunt lucrători sociali instruiţi în acest sens. Supravegherea în cadrul probaţiunii ar putea
însemna întîlniri periodice cu ofiţerul de probaţiune, găsirea diferitor soluţii pentru problemele
cu care se conrfruntă copilul etc.
Rolul serviciului de probaţiune poate fi diferit de la ţară la ţară. De exemplu în Marea
Britanie acesta este baza pentru alegerea pedepsei copilului. Ofiţerul de probaţiune este acela
care pregăteşte rapoarte, lucrează cu făptuitorii în cadrul diferitor programe pentru ca aceştia să
depăşească diferite probleme (mangementul furiei, probleme de alcool etc.).

Fregventarea unui centru comunitar sau participarea în vreo altă programă

Un centru comunitar este un loc unde copiii în conflict cu legea trebuie să meargă pentru a
participa în diferite activităţi şi programe. Participarea la astfel de centre pe de o parte îi oferă o
ocupaţie pozitivă, iar pe de altă parte în calitate de pedeapsă îl lipsesc de timpul liber.
Exemple de programe la care poate fi supus copilul pot depinde de cazul concret. De
exemplu, el poate fi obligat să tracă un curs care l-ar face conştient de pericolele focurilor de
artificii, educaţie sexuală pentru copii ce au comis infracţiuni din acest domeniu, un curs care l-ar
face conştient de consecinţele unui comportament criminal, inclusiv vizita într-un penitenciar
pentru copiii etc.

V. Rezultatele implementării instituţiei medierii în Republica Moldova

Primele activităţi practice în domeniul medierii în cauze penale au fost iniţiate în

februarie 2005 odată cu crearea Centrului de Mediere în cadrul Institutului de Reforme Penale.
Opt mediatori care au urmat programul de instruire în domeniul justiţiei restaurative desfăşoară
activităţi de mediere în mun. Chişinău. Activităţile desfăşurate de către mediatori sunt:
• desfaşurarea activităţilor periodice de informare a organelor de urmărire penală şi instanţelor
judecătoreşti privind instituţia medierii;

11
• preluarea cazurilor pasibile de mediere de la organele de urmărire penală, sau instanţele
judecătoreşti;
• organizarea procesului de mediere;
• transmiterea acordului de împăcare şi a rezultatelor procesului de mediere solicitantului
serviciului de mediere;
• desfăşurarea activităţilor de evaluare şi monitorizare a activităţilor desfăşurate;
• desfăşurarea activităţilor de informare a opiniei publice privind instituţia medierii.
Experienţa obţinută în rezultatul desfăşurării activităţilor de pilotăre a instituţiei medierii
în cauze penale, cît şi interesul organelor de urmărire penală din oraşelor Ungheni, Cahul,
Făleşti, mun. Bălţi şi Teleneşti privind aplicarea instituţiei medierii au favorizat extinderea
activităţilor de pilotare a medierii în sectoarele sus - enumerate.
Activităţile de extindere a pilotării medierii în cauze penale în oraşele Ungheni, Cahul,
Făleşti, Bălţi şi Teleneşti au fost iniţiate începînd cu noiembrie 2006. În fiecare sector de pilotare
activităţile de mediere au fost precedate de desfăşurarea atelierelor de lucru cu participarea
colaboratorilor organelor de drept care au avut drept scop informarea acestora privind aplicarea
medierii în justiţia penală, rezultatele implementări instituţiei medierii şi intenţia extinderii
implementării acestei instituţii.
În perioada 2005-2008 către sectoarele de pilotare a serviciului de mediere au fost referite
254 cauze penale, dintre care au fost preluate 22 cazuri şi în 224 de cazuri au fost organizate
şedinţe de mediere. În tabelul de mai jos este prezentată analiza comparativă a cazurilor mediate.

Distribuţia cazurilor mediate pe sectoare de pilotare este prezentată în graficul de mai jos.
Aceasta s-ar modifica în rezultatul intensificării activităţilor de informare atît a colaboratorilor
organelor de drept, cît şi a populaţiei privind instituţia medierii şi beneficiile soluţionării
conflictului prin mediere.

12
 Beneficiari ai serviciului de mediere sunt victime şi faptuitori atît minori, cît şi adulţi. În
perioada sus-numită, 48% dintre beneficiari au fost minori. Indiferent de faptul că în Codul Penal
şi Codul de Procedură Penală au fost realizate un şir de modificări care vizau infracţiunile
săvîrşite de către minori, în rezultatul cărora s-a mărit numărul de articole pasibile de mediere,
numărul de cazuri referite către Centrul de Mediere cu implicarea minorilor nu s-a mărit.

Scopul şedinţelor de mediere este de a întîlni părţile implicate într-un conflict penal
pentru a discuta despre infracţiunea comisă şi de a crea oportunitatea pentru victimă şi infractor
să găsească o soluţie aceptată de către ambele părţi. 27% dintre cazurile mediate s-au finisat cu
nesemnarea acordului de împăcare, însă aceasta nu înseamnă că părţile participante la şedinţa de
mediere nu au ajuns la un numitor comun, ci doar că făptuitorii nu au îndeplinit condiţiile
pretinse de către victime. De cele mai dese ori făptuitorii provin din familii social – vulnerabile
şi nu au resurse financiare pentru a restitui paguba pricinuită.

13
 Procentajul cel mai înalt - 63% - îl înregistrează art.186 al.2. O tendinţă înregistrată în
anul 2006-2007 este referirea cazurilor grave, unde semnarea acordului de împăcare ar fi o
circumstanţă atenuată.

14
 Principalul solicitatant al servicului de mediere este Procuratura, 69 % dintre cazurile
mediate au parvenit de la această instituţie.

Bibliografie:

1. Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului 1989

2. Ansamblul de reguli minime ale ONU privind administrarea justiţiei pentru minori
(Regulile de la Beijing) (1985)
3. Liniile directoare ONU pentru prevenirea delicvenţei juvenile (Liniile directoare de la
Riyadh) (1990)
4. Regulile ONU privind protecţia minorilor privaţi de libertate (Regulile de la Havana)
(1990)
5. Recomandarea R (2003)20 ale comitetului de miniştri al statelor membre referitoare la
noile moduri de abordare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile (adoptate de
comitetul de miniştri la 24 septembrie 2003)
6. Recomandarea nr. R (92) 16 a Comitetului de miniştri către statele membre referitoare
la regulile europene asupra sancţiunilor aplicate în comunitate (19 octombrie 1992)
7. Recomandarea nr. R (87)20 referitoare la reacţiile sociale faţă de delincvenţa
juvenilă(17.09.1987)
8. Recomandarea nr. R (88) 6 referitoare la reacţiile sociale faţă de delincvenţa în rândul
tinerilor din familiile de emigranţi (18 aprilie 1988)
9. Regulile minime ONU privind măsurile neprivative de libertate (Regulile de la
Tokyo)
10. Principiile de bază ONU privind utilizarea programelor de justiţie restaurativă în
materie penală
11. Recomandărea 99 (19) referitoare la medierea în cazurile penale
12. Recomandarea (2002) 22 privind îmbunătăţirea aplicării normelor europene cu privire
la sancţiunile şi măsurile comunitare(adoptată de comitetul de miniştri pe 29 noiembrie
2000) etc.
13. Dolea Igor, Un nou concept în procedura penală, Revista naţională de drept, Nr. 4,
2003
14. Manualul formatorului în domeniul justiţiei juvenile, Chişinău 2006
15. Manual de mediere, Chisinau 2006
16. Justiţia Juvenilă, ghid de buzunar pentru procurori, ofiţeri de urmărire penală şi
judecători, 2006, UNICEF Chisinau,
17. Clemens Bartollas, Juvenile Delinquency, Fifth Edition Ed.Allyn and Bacon 2000
18. Larry Siegel, Joseph Senna, Juvenile Delinquency Theory, practice and lawv7th
edition, Wadsworth Thomson Learning
19. Максудов Р., Фаямер М. Примирение в уголовном правосудии России. М., 1999.
20. Максудов Р. и др. Институт примирения в уголовном процессе: необходимость и
условия развития // Уголовное право. 1998. № 1. С. 67-76.
21. Вопросы ювенальной юстиции. Альманах № 2, 2002, Российский
благотворительный фонд « Нет Алкоголизму и Наркомании» М.: 2002, - С. 356.
22. Вопросы ювенальной юстиции. Альманах № 3, 2002, Российский
благотворительный фонд «НАН». М.:2002. - С. 100.
23. http://irp.md/files/1243928121_ro.pdf
24. www.statistica.md

15
Anexa 1

16
Anexa 2

17
Anexa 3

18