Procesul civil este un proces multi-aspectual, reglementat de către principala lege procesual civilă, şi

anume Codul Procesual Civil al R. M.

Pe lîngă faptul că procesul civil soluţionează o serie întreagă de cauze civile, acesta are şi rolul de a
ocroti legea dreptului privat.
Vorbind de cauzele civile, legiuitorul nostru, din motive neîntemeiate, foloseşte sintagma de „pricină”
civilă, sintagmă care, în opinia noastră, este incorectă, fapt pentru care, ne alăturăm la sintagma
folosită în dreptul procesual civil român – „cauză civilă”, aderînd în sensul acesta şi la bunele
principii guvernatoare ale procesului civil.
Vorbind de hotărîrea judecătorească, prof. univ. dr. GHEORGHE DURAC, menţionează în unul
dintre cursurile sale universitare de drept procesual civil, faptul că „hotărîrea judecătorească este
actul cel mai important al judecăţii, în cuprinsul ei concretizîndu-se întreaga activitate procesuală a
tuturor participanţilor la proces”.
Analizînd opinia expusă mai sus, putem opina faptul că hotărîrea judecătorească reprezintă unul
dintre cele mai importante acte procesuale, care, definesc şi explică soarta pe viitor a subiecţilor
procesului civil, stabilindu-se conduitele acestora.
Prin hotărîrea judecătorească instanţa de judecată dispune soarta cauzei civile, sau, cu alte cuvinte,
îşi exercită puterea sa în numele legii, pronunţîndu-se asupra raporturilor juridice civile supuse
judecăţii sale.
Deliberarea reprezintă, alături de hotărîre, un alt act procesual civil, importanţa căreia nu poate fi
omisă, dar care poate fi uşor dedusă din însăşi denumirea ei. Anume în această fază a procesului
civil, judecătorul ia cele mai importante decizii, gîndeşte „cu mintea la rece” asupra cauzei civile
puse în judecare, urmînd ca, spre final, să adopte o hotărîre în acest sens.
Nu în ultimul rînd, menţionăm că atît deliberarea, cît şi pronunţarea hotărîrii, sunt reglementate de
către legea procesual civilă în domeniu, în condiţiile actuale ale sistemului justiţionar, impunîndu-se
o astfel de necesitate, în vederea înlăturării eventualelor lacune legislative, sau în vederea excluderii
oricărui fel de amestec a terţilor, în procesul de înfăptuire a justiţiei.
 
CAPITOLUL I.DELIBERAREA CA ELEMENT INERENT AL PROCESULUI CIVIL
1. NOŢIUNEA DE DELIBERARE
Conform DEX-ului (ca sursă primară de noţiuni generale), „a delibera” reprezintă nu altceva decît
procesul de chibzuire (în comun, după caz) și a discuta (în secret) asupra luării unei hotărîri[1].
Deliberarea reprezintă operaţia în cadrul căreia judecătorii stabilesc soluţia ce urmează să fie
pronunţată cu privire la litigiul dintre părţi[2].
Deliberarea constituie o operaţiune complexă în cadrul căreia trebuie stabilite faptele pricinii şi
normele legale aplicabile litigiului. Legea nu conţine referiri privitoare la ordinea în care trebuie
stabilite aspectele esenţiale ale cauzei. De aceea se consideră că această ordine este lăsată la
libera apreciere a judecătorilor. De altfel, Codul de procedură civilă nici nu ar putea prevedea vreo
sancţiune pentru nerespectarea unei ordini stabilite, devreme ce deliberarea se realizează în secret.
Totuşi, în mod natural mai întâi trebuie stabilită starea de fapt, întrucât numai după aceea se pune
problema determinării legii aplicabile raportului juridic astfel statornicit[3].
Analizînd cele menţionate mai sus, dar şi doctrina de specialitate, „deliberarea” reprezintă un act
component al procesului civil, reglementat de Codul Procesual Civil, în urma căreia, judecătorul, sau
după caz, judecătorii, chibzuiesc şi i-au o decizie finală, asupra cauzei civile care se judecă.
La o analiză a literaturii de specialitate, prin noţiunea de hotărîre judecătorească se înţelege actul
final şi de dispoziţie al instanţei de judecată prin care soluţionează conflictul dintre părţile litigante[4].
Prin intermediul deliberării se realizează, după părerea noastră, dubla sarcină a instanţelor de
judecată:
a)      de a da o apreciere corectă a situaţiei de fapt supuse judecăţii
b)      de a rezolva pricinile concrete supuse judecăţii lor;
Deliberarea mai poate fi definită şi ca operaţiunea de stabilire a faptelor cauzei şi de aplicare corectă
a normelor de drept, într-un termen destul de rezonabil, contribuind astfel, la menţinerea ordinii de
drept şi la o perfecţionare continuă a organelor de drept.
Deşi literatura procesual civilă nu prea „abundă” la capitolul definire a sintagmei de „deliberare”,
pentru că în fond, oricîte noţiuni şi explicaţii nu am da, într-un final, am ajunge la acelaşi numitor
comun.
Dezbaterile judiciare au scopul de a forma un punct de vedere a judecătorului cu privire la hotărîrea
ce urmează să fie pronunţată.
Dintr-un alt unghi de vedere, procesul de deliberare şi deliberare ar reprezenta două lucruri puţin
diferite. În opinia noastră, procesul de deliberare reprezintă nemijlocit desfășurarea în timp şi în
spaţiu a fenomenului deliberatoriu. Deliberarea la rîndul ei, reprezintă acea stare psihologică,
volitivă, de ordin intelectual, în urma căreia judecătorul, analizează şi cugetă asupra unei stări de
fapt puse spre judecare, fiind pus în faţa faptului de a lua o decizie finală asupra acesteia.
Deşi nu suntem în poziţia de a da definţii şi a ne îndoctrina cu definiţii complexe asupra sintagmei
„deliberare”, suntem însă ferm convinşi de faptul că efortul va fi apreciat de către cei ce vor citi
această lucrare, fiecare încercare de a defini ceva cu ideile proprii fiind un pas important în
înţelegerea pe mai departe a întregului proces civil.
Procesul de deliberare, poate fi împărţit în mai multe etape:
a)      retragerea completului de judecată;
b)      analiza materialelor şi reflecţiile pe marginea acestora;
c)      formarea unei decizii finale.
1.2. RETRAGEREA COMPLETULUI DE JUDECATĂ ÎN CAMERA DE DELIBERARE PENTRU
ADOPTAREA HOTĂRÎRII
Retragerea completului de judecată nu reprezintă altceva decît o primă etapă în procesul de
deliberare, acest pas fiind inerent din punct de vedere procedural, avînd în vedere importanţa şi
natura juridică a acestei acţiuni.
În procesul deliberării, judecătorul va pleca de la raţionamentul şi mijloacele propuse de reclamant,
pe care îl va confrunta cu raţionamentul şi mijloacele propuse de pîrît, pentru ca apoi să le raporteze
la textele legale, principii, uzanţe şi avînd în vedere comentariile şi analizele doctrinei, ca şi
jurisprudenţa în materie îşi va forma un punct de vedere asupra meritelor construcţiei propuse de
părţi, apreciind pertinenţa şi concludenţa mijloacelor şi raţionamentelor acestora.
În ceea ce priveşte deliberarea, ne putem pronunţa asupra următoarelor opinii, susţinute şi de
doctrina procesual – civilă. Astfel, deliberarea este înfăptuită întocmai de completul de judecată ce a
judecat cauza propriu-zisă, fiind interzisă deliberarea asupra unei cauze civile de către un complet
de judecată străin.
În adaos la cele spuse, mai putem adăuga şi faptul că în cazul deliberării, completul de judecată
reflectează pe marginea cauzei judecate în secret. Aceasta îi apără pe judecători de orice influenţă
sau intervenţie din partea altor persoane[5].
Secretul deliberării este destinat să asigure condiţii corespunzătoare pentru ca judecătorii să fie feriţi
de orice ingerinţe exterioare.
Aşa cum se obişnuieşte, procesul de deliberare se desfăşoară în camera de deliberare. Excepţie de
la această regulă generală o constituie cauzele civile simple, atunci cînd, împrejurările de fapt şi
aplicarea legii sunt cunoscute şi nu sunt necesare discuţii mai ample asupra cauzei, judecătorul
putînd să delibereze chiar şi în şedinţa de judecată. În ambele cazuri, deliberarea este secretă.
Un fapt asupra căreia se face mai puţină lumină este cel a camerei de deliberare. La o consultare
mai atentă a legislaţiei R. M., observăm că legiuitorul nu ilustrează nici o definiţie asupra acestei
sintagme, nu face nici o descriere asupra ei şi nici nu o reglementează din punct de vedere juridic.
Nu se face nici o trimitere asupra faptului cum trebuie să arate o cameră de deliberare, unde să fie
amplasată (deşi la acest capitol, putem deduce că aceasta se află în interiorul clădirii judecătoriei),
etc.
Problema este că legiuitorul lasă pe seama interpretului toate cele expuse mai sus, ori din
prevederile legii, ne putem închipui că această cameră de deliberare, poate fi orice loc din sediul
instanţei de judecată, unde judecătorul, chibzuieşte asupra cauzei civile judecate.
Din punctul meu de vedere, este necesar a se face o precizare clară asupra a ceea ce se numeşte
cameră de deliberare, pentru a se evita eventualele divergenţe de interpretare, dar şi pentru a se
evita în acest mod, eventualele influenţări asupra judecătorului din partea terţilor sau părţilor la
proces. De asemenea, ar trebui să se facă şi o precizare asupra echipării acestei camere de
deliberare. În practica judiciară, judecătorul procesul de deliberare se înfăptuieşte în cabinetul său
personal, ori aici întîlnim anumite elemente prin care se poate influenţa opinia judecătorului, ca de
exemplu telefonul de birou, fax, etc.
Deliberarea se face de regulă în camera de consiliu. În cauzele mai simple, deliberarea se poate
face chiar în cadrul şedinţei de judecată. Judecătorii trebuie să aibă grijă ca şi de data aceasta să fie
asigurat secretul deliberării. Deliberarea în şedinţă priveşte cel mai adesea soluţionarea unor
incidente de procedură sau a unor cereri privitoare la instrucţia propriu-zisă a procesului.
Divulgarea deliberărilor este interzisă. Chiar şi Legea privind statutul judecătorilor interzice acest
fapt[6].
Înainte de a parcurge la etapa deliberării, preşedintele instanţei de judecată îi anunţă  pe cei prezenţi
în sala de şedinţe despre acest fapt[7]. Din prevederile normei procesual civile, putem deduce faptul
că informarea celor prezenţi în sala de judecată despre faptul deliberării, se face în mod absolut
inerent, aceasta constituind una dintre multiplele obligaţii ale judecătorului.
Legea procesual civilă stabileşte şi faptul că deliberarea se poate amîna de către judecător cu cel
mult 10 zile, acesta trebuind să aibă motive întemeiate pentru a face acest lucru[8]. Aşa cum o
spune alin. 2 al art. 236, în acest caz, instanţa informează părţile despre locul, data şi ora pronunţării
ei.
O lacună legislativă asupra acestui conţinut al normei îl reprezintă formularea logică. Din prevederile
acesteia, instanţa “informează părţile informează părţile despre locul, data şi ora pronunţării ei”. Cum
putem vorbi despre pronunţarea deliberării, în condiţiile în care, deliberarea este una strict secretă,
judecătorul fiind obligat în puterea legii, să nu divulge secretul deliberării?
Ar fi fost mult mai rezonabil ca legiuitorul să instituie această normă numai pentru cazurile de
pronunţare a hotărîrii, întrucît doar aceasta se pronunţă, nu şi deliberarea, care reprezintă, aşa cum
am mai spus anterior, un act secret, înfăptuit de către judecător.
Şi de data aceasta, opinăm în favoarea reformulării normei procesual civile, în evitarea apariţiei unor
astfel de divergenţe de interpretare.
Procesul deliberării nu ridică probleme deosebite în cazul judecătorului unic, căci un atare proces se
produce doar în conştiinţa acestuia, fără să fie necesară consultarea altor magistraţi.
Dacă completul este format din mai mulţi judecători, după deliberare, preşedintele adună opiniile
judecătorilor, începînd cu cel mai nou în funcţie, el pronunţîndu-se ultimul. Nici unul dintre judecători
nu are dreptul să se abţină de la vot. Judecătorul rămas în minoritate, are dreptul să-şi expună în
scris opinia separată, care se alătură la dosar, dar nu se citeşte în şedinţă.
Cu ocazia deliberării, instanţa poate să pronunţe următoarele soluţii: respingerea cererii, admiterea
cererii, admiterea în parte a cererii. Hotărîrea instanţei se expune în scris de către preşedintele
şedinţei sau de unul din judecători şi se semnează de toţi judecătorii care participă la darea hotărîrii.
Dacă unul dintre judecătorii completului de judecată nu are posibilitatea de a semna hotărîrea
redactată, în locul lui semnează preşedintele şedinţei, iar dacă şi acesta este în imposibilitatea de a
semna, în locul lui semnează preşedintele instanţei, în hotărîre menţionîndu-se cauza imposibilităţii
de a semna. Hotărîrea nesemnată de judecător sau semnată de un judecător nemenționat în
hotărîre este pasibilă de casare.
1.3. PROCEDURA DELIBERĂRII
La deliberare iau parte numai judecătorii în faţa cărora a avut loc judecarea cauzei. Completul de
judecată deliberează în secret. Divulgarea deliberărilor este interzisă[9].
La art. 238 alin. 2 Cod Procesual Civil al R. M., legiuitorul prevede următoarele: „completul de
judecată deliberează, sub conducerea preşedintelui şedinţei, toate problemele prevăzute de lege
care urmează să fie soluţionate, apreciază probele, determină circumstanţele şi caracterul raportului
juridic dintre părţi, legea aplicabilă soluţionării pricinii şi admiterea acţiunii. Fiecare problemă
urmează să fie pusă astfel încît să se poată da un răspuns afirmativ sau negativ”.
De menţionat faptul că această normă s-ar referi mai mult la un complet de judecată constituit din
mai mulţi judecători (3 sau 5), şi nicidecum la un complet unipersonal. Desigur, norma dată este
aplicabilă şi pentru completele unipersonale, aceasta reprezentînd esenţa în fapt şi în drept a
procedurii de deliberare. Considerăm a fi necesar şi o normă care ar prezenta şi cazul completului
unipersonal de judecată.
Alin. 4 al aceluiaşi articol, menţionează faptul că „rezultatul deliberării se consemnează în hotărîrea
integrală sau în dispozitivul ei, semnat de toţi judecătorii care au participat la deliberare, inclusiv de
judecătorul care are opinie separată. Modificările operate în cuprinsul hotărîrii se consemnează mai
sus de semnăturile judecătorilor”.
După cum putem deduce, norma dată face şi ea trimitere la un complet de judecată constituit din
mai mulţi judecători. Însăşi sintagma de „toţi judecătorii… inclusiv de judecătorul care are opinie
separată” ne face a deduce un astfel de opinie. Considerăm că legiuitorul ar trebuie să facă lumină
şi asupra completului unipersonal de judecată, întru evitarea divergenţelor de interpretare, precum şi
a altor nelămuriri ce pot apărea cu ocazia interpretării acestei norme.
Alin. 5 al aceluiaşi articol menţionează expres faptul că după semnarea hotărîrii, nici un judecător nu
poate reveni asupra opiniei sale. Deducem de aici o obligaţie a judecătorului de a nu interveni
ulterior apropo de schimbarea opiniei şi modificarea hotărîrii.
În cazul deliberării trebuie rezolvate toate cererile formulate de părţi, indiferent de caracterul lor:
principal, accesoriu, incidental[10].
Aşa cum prevede legiuitorul în Codul Procesual Civil, în procesul de deliberare, în faţa judecătorului
se pun anumite probleme ce urmează a fi soluţionate[11]. Astfel, problemele ce urmează a fi
soluţionate sunt:
a)      Aprecierea probelor;
b)      Determinarea şi ilustrarea circumstanţelor ce prezintă importanţă pentru soluţionarea cauzei
civile;
c)      Caracterul juridic dintre părţile cauzei civile;
d)     Legea aplicabilă soluţionării pricinii şi admisibilitatea acţiunii.
Cu toate că putem deduce cu uşurinţă problemele ce urmează a fi soluţionate de către judecător în
faza deliberării, consider totuşi că legiuitorul vine cu o novaţie destul de „sănătoasă” în domeniu,
clarificînd astfel anumite elemente la capitolul dat.
Dacă, în timpul deliberărilor, consideră necesară clarificarea unor noi circumstanţe importante pentru
soluţionarea pricinii sau cercetarea suplimentară a unor probe, instanţa judecătorească emite o
încheiere de reluare a dezbaterilor judiciare. După examinarea pricinii în fond, instanţa audiază din
nou susţinerile orale ale participanţilor la proces[12]