UNIVERSITATEA AGRARĂ DE STAT DIN MOLDOVA

Maria GRIGORAŞ

TEORIE ECONOMICĂ ŞI DOCTRINE ECONOMICE

(Curs de prelegeri)

Chişinău 2014
CZU: 330.1+330.8] (075.8)

Autor: Maria GRIGORAŞ, doctor, lector superior universitar

Recenzenţi:

Ion SÂRBU, doctor habilitat, profesor universitar, ASEM

Ala TABARCEA, doctor în ştiinţe economice, conferenţiar universitar, USM

Se editează conform hotărârii comisiei

metodico-didactice a UASM procces
verbal nr. 1 din 29.12.13
 CUPRINS
Tema 1. Teoria economică şi doctrinele economice în sistemul ştiinţelor economice ................ 7
1.1. Geneza ştiinţei economice şi etapele distinctive evolutive ...................................................... 7
1.2. Obiectul de studiu al teoriei economice – prin prisma diverselor doctrine economice .......... 14
1.3. Metodologia ştiinţei economice. Legile economice .............................................................. 14
1.4. Nivelele de cercetare ale ştiinţei economice. Teoria economică şi doctrinele economice în
sistemul ştiinţelor economice ............................................................................................... 15
1.5. Aportul teoriei economice la dimensiunea progresului social actual şi de perspectivă .......... 16

Tema 2. Activitatea economică: aspectele dimensionale şi componentele fundamentale ........ 17

2.1. Activitatea economică: esenţă şi clasificări .......................................................................... 17
2.2. Nevoile, necesităţile, aspiraţiile şi interesele umane – impactul lor asupra
activităţii economice ............................................................................................................ 18
2.3. Resursele: caracterul şi diversitatea lor. Dilema nevoi-resurse. Problema rarităţii ................ 19
2.4. Bunurile economice – produs al activităţii economice ......................................................... 21
2.5. Agenţii economici – subiecţi sau componente fundamentale ale activităţii economice ......... 22

Tema 3. Alegerea raţională în baza posibilităţilor de producţie şi a costului alternativ ......... 23

3.1. Dilema alegerii economice. Modelul „celor 4 C” ................................................................. 23
3.2. Costul de oportunitate. Curba posibilităţilor de producţie .................................................... 23
3.3. Combinarea şi utilizarea factorilor de producţie după criteriile de
raţionalitate şi optimalitate ................................................................................................... 25

Tema 4. Mediul extern al întreprinderii sau economia instituţională.

Sistemele de organizare ale activităţii economice ..................................................................... 29
4.1. Mediul extern al întreprinderii: diversitatea componentelor fundamentale şi legăturile
interinstituţionale ................................................................................................................. 29
4.2. Relaţiile şi tipurile de proprietate. Importanţa definirii atributelor şi
drepturilor de proprietate ..................................................................................................... 32
4.3. Formele de organizare a activităţii economice ..................................................................... 34
4.4. Sistemele economice şi diversitatea modelelor contemporane ale economiei mixte .............. 37

Tema 5. Piaţa şi mecanismul funcţionării ei ............................................................................. 39

5.1. Geneza, esenţa şi tipologia pieţei ......................................................................................... 39
5.2. Determinativele pieţei: cererea, oferta şi legităţile acestora. Echilibrul pieţei ....................... 40
5.3. Esenţa, tipologia, metodologia de calcul şi metode „tactice” de comunicare a preţurilor ...... 46

Tema 6. Concurenţa şi rolul ei în diversitatea structurilor de piaţă ........................................ 49

6.1. Esenţa, tipurile şi funcţiile concurenţei ................................................................................ 49
6.2. Concurenţa pură şi perfectă: esenţa şi aplicabilitatea acesteia ............................................... 50
6.3. Concurenţa imperfectă: esenţa, aplicabilitatea şi raportarea ei la
diversitatea structurilor de piaţă ........................................................................................... 51

Tema 7. Întreprinderea şi întreprinzătorul .............................................................................. 54

7.1. Întreprinderea – celula activităţii economice. Scopul şi funcţiile întreprinderii ..................... 54
7.2. Clasificarea întreprinderilor ................................................................................................. 55
7.3. Întreprinzătorul şi rolul lui în activitatea economică ............................................................ 56
7.4. Difuziunea proprietăţii: avantaje şi dezavantaje. Concentrarea întreprinderilor .................... 58

Tema 8. Comportamentul consumatorului sub aspect microeconomic ................................... 59

8.1. Preferinţele consumatorului şi curbele de indiferenţă caracteristice lor ................................ 59
8.2. Linia bugetară şi modificările ei. Echilibrul consumatorului în abordarea ordinalistă ........... 63

3
Tema 9. Teoria comportamentului producătorului .................................................................. 64
9.1. Factorii de producţie tradiţionali. Funcţia de producţie ........................................................ 64
9.2. Analiza activităţii firmei pe termen scurt ............................................................................. 67
9.3. Manifestările legii randamentelor neproporţionale ............................................................... 68
9.4. Analiza activităţii firmei pe termen lung .............................................................................. 68

Tema 10. Teoria costului de producţie şi a rentabilităţii .......................................................... 69

10.1. Conceptul, tipologia şi funcţiile costului de producţie .......................................................... 69
10.2. Evoluţia costului de producţie pe termen lung. Economii şi dezeconomii de scară ............... 70
10.3. Productivitatea factorilor de producţie. Legea randamentelor neproporţionale ..................... 72
10.4. Rentabilitatea. Pragul de rentabilitate .................................................................................. 73

Tema 11. Teoria repartiţiei veniturilor ..................................................................................... 74

11.1. Teorii şi modele cu privire la repartiţia veniturilor ............................................................... 74
11.2. Salariul: origine, tipologie şi forme de salarizare. Metode de corectare a salariului .............. 75
11.3. Dobânda şi rata dobânzii ..................................................................................................... 78
11.4. Renta: conceptul, tipurile şi mecanismul de formare. Preţul pământului ............................... 79
11.5. Profitul ca formă a venitului ................................................................................................ 82

Tema 12. Macroeconomia şi indicatorii macroeconomici ........................................................ 84

12.1. Macroeconomia ca ştiinţă .................................................................................................... 84
12.2. Sisteme de evaluare a rezultatelor macroeconomice: SPM şi SCN ....................................... 84

Tema 13. Teoria instabilităţii macroeconomice ........................................................................ 87

13.1. Echilibrul şi dezechilibrul economic .................................................................................... 87
13.2. Creşterea şi dezvoltarea economică. Tipuri şi modele de creştere economică.
Factorii creşterii economice. Dezvoltarea economică sustenabilă (durabilă) ......................... 89
13.3. Ciclurile economice: fazele şi tipologia lor .......................................................................... 92
13.4. Criza economică. Politici anticriză ....................................................................................... 95

Tema 14. Piaţa muncii şi şomajul .............................................................................................. 96

14.1. Piaţa muncii: conţinutul şi determinativele pieţei ................................................................. 96
14.2. Şomajul: conţinut, forme şi cauze ........................................................................................ 98
14.3. Consecinţele şomajului şi politica anti-şomaj ..................................................................... 100

Tema 15. Inflaţia şi procesele inflaţioniste .............................................................................. 101

15.1. Inflaţia: conţinut, forme şi cauze ........................................................................................ 101
15.2. Indicatorii de măsurare a inflaţiei ....................................................................................... 103
15.3. Politica antiinflaţionistă ..................................................................................................... 104

Tema 16. Teoria finanţelor publice ......................................................................................... 106

16.1. Bugetul de stat: conţinutul şi stările bugetare ..................................................................... 106
16.2. Veniturile bugetare: conţinutul şi sursele ........................................................................... 107
16.3. Cheltuielile publice. Datoria publică .................................................................................. 109
16.4. Politica bugetar-fiscală ...................................................................................................... 110

Tema 17. Piaţa capitalului ....................................................................................................... 111

17.1. Piaţa capitalului: conţinut şi instituţii ................................................................................. 111
17.2. Bursa de valori şi piaţa extra-bursieră ................................................................................ 113

Tema 18. Economia mondială ................................................................................................. 116

18.1. Economia mondială şi trăsăturile ei ................................................................................... 116

4
18.2. Diviziunea internaţională a muncii .................................................................................... 118
18.3. Comerţul exterior. Balanţa de plăţi .................................................................................... 118

Bibliografie ................................................................................................................................ 121

ANEXA 1. Sistemul categorial al obiectului de studiu al teoriei economice ............................... 123

ANEXA 2. Abordările metodologice ale ştiinţei economice ....................................................... 124
ANEXA 3. Direcţiile sistemului ştiinţelor economice ................................................................. 125
ANEXA 4. Clasificarea întreprinderilor după forma organizatorico-juridică în
Republica Moldova .................................................................................................................... 126
ANEXA 5. Manifestarea procesului de difuziune a proprietăţii .................................................. 129
ANEXA 6 .................................................................................................................................. 131
ANEXA 7 .................................................................................................................................. 132
ANEXA 8. Metodele de gestionare a costurilor .......................................................................... 134
ANEXA 9. Tipurile pieţei muncii ............................................................................................... 135
ANEXA 10. Diversitatea tipurilor de rentă ................................................................................. 136
ANEXA 11. Indicatori ai profitului şi rentabilităţii ..................................................................... 137
ANEXA 12. Indicatorii sintetici ai Sistemului Producţiei Materiale (SPM) ................................ 137
ANEXA 13. Tipologia impozitelor în practica fiscal-internaţională ............................................ 138
ANEXA 14. Tipologia impozitelor în practica fiscal-internaţională ............................................ 139
ANEXA 15. Clasificarea ONU a cheltuielilor publice ................................................................ 140
ANEXA 16. Datoria publică a Republicii Moldova .................................................................... 141
ANEXA 17. Teoriile aferente specializării în funcţie de criteriile abordate ................................. 142
ANEXA 18. Aportul economiei Republicii Moldova la economia mondială ............................... 145
ANEXA 19. Măsuri ale politicii protecţioniste ........................................................................... 147

5
 PREFAŢĂ
Ştiinţa economică este relativ tânără în comparaţie cu celelalte domenii:
filozofie, artă, politică. Însă încă din cele mai vechi timpuri ideile economice au
suscitat interesele filosofilor, medicilor, juriştilor, care au rămas în memoria
omenirii nu prin meseria practicată de-a lungul vieţii şi, prin faptul că, au
abordat diverse probleme economice ale societăţii. Exemple notorii au fost:
juristul Pierre Le Pesant de Boisguilbert, medicul la curtea ducesei Pompadour
– François Quesnay, preotul Thomas Malthus, profesorul de logică şi filozofie
morală din Glasgow –Adam Smith etc.
Importanţa ştiinţei economice decurge din faptul că ea a dat soluţii la
problema globală a umanităţii, şi anume a introdus noţiunea de preţ pentru
rezolvarea dilemei nevoi-resurse. A sporit devotamentul soldaţilor romani prin
utilizarea banilor ca metodă de recompensă a factorului muncă, chiar dacă
soldaţii romani primeau salariul în sare, care era necesară pentru conservarea
raţiei de carne. Pe baza ştiinţei economice s-au construit state hegemonice
Olanda, Anglia, apoi SUA.
Deci, motivul esenţial pentru a studia teoria economică şi doctrinele
economice este faptul că această teorie se referă la problemele care ne privesc
pe noi toţi, fără excepţie. Incursiunea în trecut pe care ne o permite studierea
doctrinelor economice, ne dă posibilitatea să găsim soluţii la problemele
economice actuale, deoarece problemele economice nu dispar, ci reapar la
intervale prestabilite de timp: fenomenul escaladării preţului la aceeaşi marfă a
fost analizat încă de vechii indieni, care asemuiau preţurile cu coada câinelui:
„cât nu te-i strădui să o dai în jos, oricum ea se ridică”; mercantiliştii, în special
Jean B. Colbert, interzicea exportul materiei prime peste hotare; naţionaliştii
menţionau despre prăbuşirea industriilor tinere, în curs de dezvoltare dacă se
liberalizează integral şi brusc economia etc.
Astfel, studierea teoriei economice şi doctrinelor economice devine
necesară pentru formarea viziunii ştiinţifice, a gândirii economice adecvate
epocii contemporane. Spre deosebire de opiniile subiective, empirice venite din
activitatea practică, teoria economică oferă cunoştinţe ştiinţifice care sunt
rezultatul analizei teoretice şi al generalizării faptelor şi proceselor reale.
Lucrarea reprezintă un curs sistematizat, dotat cu exemple din istoria
gândirii economice şi din realitatea actuală ce va familiariza studenţii de la
specialitatea „Evaluarea imobilului” cu bazele funcţionării şi dezvoltării
economiei. De asemenea, lucrarea are ca scop formarea deprinderilor la studenţi
în vederea anticipării problemelor economice şi găsirea soluţiilor adecvate,
pentru că: de faptul cum noi o să gestionăm, azi problemele economice, o să
rezistăm mâine ca naţiune. Viitorul de mâine este rezultatul deciziilor de azi.

6
 Tema 1. Teoria economică şi doctrinele economice în sistemul
ştiinţelor economice
1.1 Geneza ştiinţei economice şi etapele distinctive evolutive
Marea majoritate a specialiştilor din domeniu susţin că se pot distinge patru
etape distincte, în formarea şi dezvoltarea ştiinţei economice: faza preştiinţifică,
care începe din antichitate şi durează până în secolul al XVIII-lea; faza
constituirii propriu-zise a ştiinţei economice, care începe în 1750 şi durează
până la „revoluţia” marginalistă din 1870; faza concretizării principiilor
fundamentale, care durează din 1870 până în 1930 şi faza contemporană, de
extindere şi popularizare a teoriei economice, care durează din 1930 până în
prezent.
Contribuţiile primei faze la dezvoltarea ştiinţei economice. Ştiinţa
economică îşi are originea în cele mai vechi timpuri. Încă din antichitate s-au
observat consecinţele unor legităţi economice, pe care filosofii vremurilor
respective le-au tratat empiric. De exemplu, societatea veche indiană, pentru a
fi mai bine administrată după invazia ariană din anul 1500 î.e.n., introduce o
nouă orânduire socială, bazată pe castă. Casta era o comunitate închisă de
oameni, care aveau aceeaşi origine, aceeaşi ocupaţie, drepturi şi datorii definite
strict [19]. Astfel, în India antică s-au concretizat următoarele caste: brahma;
kşatrya; vaişya şi şudra.
Trecerea dintr-o castă în alta era interzisă. Acest sacrificiu va fi răscumpărat
de existenţele viitoare de după moarte când se va naşte în altă castă. S-ar putea
conchide că, această imposibilitate de migrare pe parcursul vieţii a individului
dintr-o castă în altă, poate fi o metodă bună de monitorizare a şomajului.
Vechii indieni sunt primii care, pe cale deductivă, leagă ştiinţa economică
firavă pe atunci de factorul demografic. Ei ajung la concluzia că: cu cât
populaţia unui stat este mai mare, cu atât statul devine mai puternic: prin
creşterea numărului războinicilor, adică fortificarea armatei, creşterea
numărului contribuabililor, creşterea cererii pentru produsele agricole şi, în
sfârşit, creşterea bunăstării sociale. Astfel, ei contribuie la formarea unui tratat
cu caracter etic între secolele I şi IV e.n., consemnat de înţeleptul Shari
Vatsyayana, KamaSutra, (regulament de viaţa care se bazează pe patru
principii: dharma- viaţa virtuoasă, artha – prosperitatea materială, kama –
plăcerea estetică şi erotică, moksha – eliberarea din ciclul moarte-renaştere).
Un alt tratat vechi indian a fost Arthashastra, operă cu caracter politic,
economic şi strategico-militar, scrisă de Kautilya prin sec. IV î.e.n. „Călăuză
pentru regi la întocmirea decretelor” sau Arthashastra cuprinde şi o serie de
reflecţii cu caracter economic. Spre exemplu, „bogăţia” este considerată a-şi
avea izvorul în munca umană, dar pământul, carierele de piatră, pădurile şi alte
obiecte materiale, deoarece nu sunt rezultatul direct al muncii omului, sunt
„sterpe” şi, prin urmare, nu pot fi considerate o „bogăţie”. Statul era cel care
7
trebuia să aibă grijă de braţele de muncă şi să formeze depozite tampon de
material lemnos, cu scopul de a-l pune ulterior în vânzare, atunci când preţurile
ar fi crescut prea mult. Totodată, statului îi revenea şi sarcina asigurării
propriilor venituri şi efectuarea cheltuielilor de „interes public”. Astfel, se poate
întrevedea o posibilă schemă de funcţionare a bugetului de stat.
În China antică, primele idei economice se conţin în cele mai vechi
monumente literare ca “Cartea schimbărilor”, „Cartea despre armonia
întunericului”, „Canonul poeziilor”.
În China antică au existat aproape o sută de şcoli printre care se
evidenţiază: daoismul, confucianismul, moiştilor, legiştilor, numelor etc.
Daoismul (taoismul) apare în sec. VI î.e.n. Fondatorul şcolii este Lao-dzi.
Totul se supune legii DAO şi Dao este izvorul tuturor lucrurilor. Dao este
alcătuit din două părţi componente: yang şi yin. Yang este de esenţă masculină
şi reprezintă activitatea. Iar yin este de esenţă feminină şi reprezintă pasivitatea.
Diversitatea lucrurilor din univers este dată de varietatea combinaţiilor
componentelor yang şi yin.
O altă şcoală a fost cea a lui Confucius (551 – 479), creatorul unui sistem
original filozofic, etic şi social-politic. El afirma că, cerul ca realitate supremă
dictează omului voinţa sa, că viaţa oamenilor depinde de soartă, iar bogăţia şi
nobilitatea depind de cer. În centrul filosofiei lui Confucius stă problema
educaţiei. El afirmă că oamenii sunt apropriaţi şi seamănă unii cu alţii după
natura sa, dar se deosebesc după educaţie.
Şcoala legistă propaga superioritatea statului de drept asupra celui real,
primul fiind bazat pe instituţii şi legi care ar proteja dezvoltarea liberă a
individului. Contribuţii substanţiale au fost aduse la dezvoltarea teoriei
monetare. Moneda era considerată nu doar un instrument de efectuare a
tranzacţiilor, ci şi un instrument de politică economică utilizat pentru controlul
evoluţiei nivelului preţurilor.
O filă importantă în istoria gândirii economice chineze a fost apariţia în
sec. IV-III î.e.n. a tratatului ştiinţific colectiv „Huan-Tze”. Guvernatorul
dinastiei Ţi a fondat o academie, denumită „Palatul ştiintelor”, în care erau
preocupaţi de activitate creativă mii de savanţi. Rodul muncii lor au fost peste
500 de lucrări reunite sub titlul de „Huan-Tze”. Până în zilele noastre au ajuns
doar 76 de capitole ale acestei lucrari enciclopedice, care conţin urmatoarele
idei: condiţie primordială a dezvoltării este asigurarea stabilităţii economice. Iar
stabilitatea poate fi asigurată doar prin reglementarea preţurilor la pâine şi
metale. Însă pentru preîntâmpinarea efectelor negative ale cataclismelor
naturale şi menţinerea stabilităţii preţurilor, este necesară formarea rezervelor
publice de pâine şi alte produse strategice.
Informaţii referitoare la problematica economică în afară de Orientul
Îndepărtat s-au mai depistat şi-n Orientul Apropiat.

8
 În Babilonul antic, obiect al reglementărilor relaţiilor sociale devine
„Codul lui Hammurabi” cu 280 (282) de articole. În „Codul lui Hammurabi”
sunt tratate problemele dreptului de proprietate mobiliară şi imobiliară, ale
dreptului comercial, dreptului muncii, ale scaviei. În Cod, era reglementat
fenomenul „muncii salariate”. Angajarea trebuia să se facă pe o perioadă scurtă
de timp şi în baza unei anumite sume, ce era stabililă şi reglementată legal.
Egiptul antic a fost una din primele ţări pe teritoriul căreia s-a constituit
statul, ceea ce a adus şi la formarea a trei compartimente de bază: financiar,
militar şi al lucrărilor publice. Lucrările publice erau necesare pentru reglarea
apelor Nilului şi pentru construirea obiectelor de cult. Cantitatea de cereale
cuvenită fiecărui ţăran se percepea sub o cotă care era asigurată de scribi şi
funcţionarii fiscului. Pentru a atenua impactul intemperiilor, lucrările de asanare
a zonelor mlăştinoase, de construcţie şi întreţinere a canalelor şi digurilor, de
săpare a bazinelor-rezervoare erau dirijate şi controlate de stat.
În structura societăţii egiptene, elementele de bază erau ţăranii,
meşteşugarii, negustorii şi sclavii. Categoriile suprapuse le constituiau scribii,
preoţii, nobilii, militarii. Iar în vârful piramidei sociale stătea regele. Ţăranii din
Deltă erau mai puţin supuşi corvezilor, obligaţiilor şi abuzurilor administraţiei
decât cei din valea Nilului. Deşi ţăranii aveau grădini unde cultivau zarzavaturi
şi fructe, ei nu aveau voie să taie nici un pom din livada lor, fără aprobarea
vizirului. Tot pământul Egiptului aparţinea de drept faraonului.
În practică, proprietatea privată era recunoscută. Dar respectarea
principiului conform căruia tot teritoriul Egiptului aparţinea faraonului, îi
permitea oricând acestuia să confişte terenul. Norma fundamentală era: „Nici o
posesiune, oricine ar fi fost posesorul, nu se justifica dacă nu era însoţită de
îndeplinirea de către posesor a unei funcţii în stat”.
Proprietăţile templelor însumau cel puţin 20% din suprafaţa cultivată a
ţării. De asemenea, scribii făceau deseori recensământul animalelor ţăranilor,
pentru care se percepea un anumit impozit. Ca urmare, apar şi diverse
instrucţiuni pentru colectivitatea egipteană sincronizate sub
forma „Învăţămintelor” la diferite nivele ierarhice. La nivelul faraonului:
„Învăţămintele regelui Heracleopol către fiul său Meriacr” (sec. XXII î.e.n.), la
nivelul funcţionarilor se destingeau: „Învăţămintele lui Ipuver”şi „Învăţămintele
lui Ahtoi, fiul lui Duaf, către feciorul său Piopi” (sec. XVIII î.e.n.).
Deci, civilizaţia antică orientală nu s-a bazat pe analiza fenomenelor şi
proceselor economice, dar şi-a fundamentat un set de măsuri de politică
economică în domeniile: agrar, fiscal, creditar şi cel al cultelor.
Contribuţiile Occidentului antic, la dezvoltarea gândirii economice, s-au
accentuat în Grecia şi Roma antică.
În Grecia antică, s-au confruntat două curente: sofiştii – comercianţii
lipsiţi de drepturi politice, care pledau pentru liberalizarea economiei şi
lichidarea sclaviei prin introducerea muncii salariate şi reprezentanţii şcolii
9
socratice: Socrate, Xenofon, Platon şi Aristotel. Toţi aceşti „revoluţionari” ai
timpurilor lor, prin problemele filosofice tratate, au atins şi aspecte economice.
Xenofon scrie „Oeconomicus”- un dialog despre agricultură şi
gospodărire. Pentru prima dată introduce termenul de „economie politică”, care
provine de la cuvintele greceşti „Oikos”, ceea ce înseamnă casă; „nomos” ceea
ce înseamnă lege şi „polis”, ceea ce desemnează oraşul-cetate. Astfel,
„economia politică” este ştiinţa care propune administrarea corectă a oraşului-
cetate, a polisului. De asemenea, el consideră că agricultura este principala
ramură în economia unui stat, fiindcă asigură ţăranul cu mijloacele necesare de
trai, asigură ţăranul cu cal pentru război şi îl deprinde pe acesta cu justiţia
socială (cu cât mai sârguincios munceşti pământul, cu atât recolta va fi mai
mare).
Alt merit deosebit al lui Xenofon constă în analiza proporţiilor pieţii şi
rolul diviziunii muncii. De unde şi descoperă o legitate, care mai târziu va sta la
fundamentarea mecanismului economic smithian, şi anume: „diviziunea muncii
este direct proporţională cu volumul pieţei”.
În lucrarea „Despre venituri”, Xenofon analizează potenţialul economic
al Atenei şi posibilităţile de majorare a acestuia, cercetările fiind efectuate sub
forma fluxurilor economice.
Discipolul lui Socrate, Platon (numele de naştere al său fiind Aristocles;
Platon fiind o poreclă primită datorită pieptului său lat) are nişte reflecţii cu
caracter profund filosofic şi se orientează asupra imortalităţii sufletului. În
dialogurile sale, el împarte sufletul omului în trei părţi: raţiunea, afectele şi
sentimentele şi poftele. Cu această tipologie, Platon merge până şi la divizarea
ţărilor lumii: astfel încât, la greci predomină raţiunea, la traci predomină
onoarea, iar la asiatici predomină câştigul.
În lucrarea sa „Republica”, Platon defineşte teoria „statului ideal”, care
trebuie să fie condus de filosofi, apărat de soldaţi şi susţinut de agriculturi,
meseriaşi şi comercianţii liberi. Divizarea în clase nu trebuie să depindă de
dreptul naşterii, ci şi de calităţile personale ale individului. Pentru a reduce
corupţia la nivelul conducătorilor, el propune interzicerea acestora de a avea
bunuri în proprietate privată.
O altă idee a lui Platon constă în faptul că, ordinea într-o societate este
asigurată de acţiunea legii diviziunii naturale a muncii. De la natură, omul are
capacitatea de a efectua doar un anumit tip de activitate. Astfel, în dialogul
„Menon” [36] el descrie activităţile virtuoase ale bărbaţilor şi femeilor: „la
bărbat virtutea stă în capacitatea de a călăuzi bine treburile statului şi a face
bine prietenilor prigonind duşmanii, iar la femei virtutea constă în a-şi
administra bine casa, păstrându-i avutul interior şi fiind ascultătoare
bărbatului”.
Conform opiniilor lui Platon, statul trebuie să posede un caracter agrar,
închis şi staţionar. Caracterul agrar era preferabil pe motivul că meşteşugăritul
10
şi comerţul favorizau diferenţierile sociale. Caracterul închis – pentru evitarea
influenţei negative a popoarelor străine, în special a celor asiatice, care puteau
să prejudicieze morala cetăţenilor atenieni. Caracterul staţionar presupunea
păstrarea numărului gospodăriilor şi a suprafeţelor posedate.
Înţelegând imposibilitatea autarhiei „statului ideal”, Platon încearcă să
apropie statul ideal de realitatea economică, permiţând realizarea comerţului de
către străini care se vor numi „gelepi”. În lucrarea sa „Legile”, el stipulează
următoatele măsuri: interzicerea înstrăinării terenurilor şi a împrumuturilor cu o
rată a dobânzii mare; introducerea unei monede eline unice, reglementarea
strictă a volumurilor importurilor şi exporturilor, reglementarea preţurilor.
Cel mai raţionalist filosof al antichităţii, discipolul lui Platon şi profesorul
lui Alexandru Macedon, Aristotel, în mare parte, critică ideile platoniene. El nu
este de acord cu proprietatea comună asupra lucrurilor, argumentând că în urma
posesiunii comune, lucrurile sunt utilizate iraţional, iar în cazul deteriorării,
nimeni nu îşi asumă responsabilitatea reparaţiei sau înlocuirii acestora (un
proverb italian spune: „Câinele care are mulţi stăpâni nu are nici unul”). De
altfel, şi diviziunea naturală a muncii este înlocuită prin diviziunea socială a
muncii. Astfel, ordinea în statul aristotelian se baza pe „legea dominaţiei şi
supunerii”: supunerii din partea sclavilor şi dominaţia din partea conducătorilor.
Meritul lui Aristotel constă în descoperirea celor două laturi ale valorii
(idee preluată ulterior de Karl Marx): valoarea de schimb şi valoarea de
întrebuinţare.
Asupra caracterului agrar al statului, idee promovată de Platon, Aristotel
este de acord, dar îşi dă şi el seama de imposibilitatea autarhiei, drept pentru
care permite schimbul atât sub formă de troc, cât şi sub formă monetară.
Aristotel mai defineşte şi sursele bogăţiei: economia domestică şi
chrematistica. Prima fiind cantitatea de bunuri şi servicii care satisface
necesităţile vitale ale individului şi familiei sale, iar cea de a două fiind
cantitatea de bunuri şi servicii care satisfac nevoile de diferenţiere socială, de
lux. Economia domestică este generatoare de „bogăţie veritabilă” şi rezultă din
activităţile de bază ale polisului, iar chrematistica generează „bogăţie falsă” şi
rezultă din comerţul mare şi cămată. Aşa cum extinderea chrematisticii este
direct proporţională cu creşterea şi răspândirea imoralităţii cetăţenilor, Aristotel
propune ţinerea sub control al limetelor acesteia.
Prima încercare de a defini moneda aparţine tot lui Aristotel, care în
„Politica” [41] prezintă moneda ca o materie utilă prin ea însăşi, uşor de a o
folosi în diferite nevoi ale vieţii. Moneda nu are nici o valoare, nici o utilitate şi
serveşte numai pentru procurarea bunurilor necesare.
Roma Antică îşi are meritul la crearea a două instituţii fundamentale:
contractul şi drepturile de proprietate.
În Legea celor XII Table, între dispoziţiile de drept privat, un loc central
revine celor privitoare la proprietate, la succesiuni şi la organizarea familiei. Se
11
pune accent pe regimul proprietăţii quiritare, forma juridică de organizare a
proprietăţii private [33].
În „Institutiones”, Gaius defineşte drepturile de proprietate: jus
possidendi (posesia) – dreptul de a stăpâni bunul, jus utendi şi jus fruendi
cuprinde atât utilizarea bunului, cât şi culegerea fructelor acestuia, jus abutendi
care are două elemente: dispoziţia materială asupra bunului (posibilitatea de a
modifica forma lucrurilor, a le transforma, distruge sau consuma) şi dispoziţia
juridică (posibilitatea înstrăinării total sau parţial a dreptului de proprietate.
Un merit deosebit la dezvoltarea agriculturii l-a avut Lucius Columella,
care a scris un tratat în 12 volume referitor la agricultura şi viticultura romană
numit „De la rustica”.
De exploatarea pământului s-a ocupat şi Cato. El considera că sporirea
producţiei agricole depinde de stricta disciplină a lucrătorilor. Principala
preocupare a lui Cato era dezvoltarea viţei-de-vie, ameliorarea speciilor,
altoirea pomilor fructiferi. Celelalte culturi erau neglijate pentru că aduceau
câştiguri mai mici. Astfel Cato miza pe o agricultură universală, dependentă de
cerinţele pieţii. Varro recomanda, însă, crearea unor crescătorii de lux: păuni,
cocori, fazani, marmote, mistreţi care se consumau la Roma însăşi de către
aristocraţia din municipii. Astfel, Varro miza pe dezvoltarea unei agriculturi
îngust specializate, dar profitabile. Despre limitele agriculturii intensive
vorbeşte şi Pliniu cel Bătrân în lucrarea sa „Istoria naturală”, enciclopedie din
37 de capitole cu indicaţii despre antropologie, artă, prelucrarea metalelor,
mineralogie etc.
Gândirea scolastică medievală a fost reprezentată de curentul tomist
(secolele X-XIII) şi nominalist (secolele XIII-XV). Adeptul tomismului a fost
Toma d’Aquino cu „teoria preţului şi salariului just”. Iar adepţii nominalismului
au fost Nicolae Oresme, care a explicat deviaţiile monetare şi teoria nominalistă
a banilor şi Jean Buridan, cu fabula care-i poartă numele.
Prima fază a evoluţiei teoriei economice cuprinde şi perioada
mercantilismului economic care apare în anii 1450 şi durează până în 1750. Tot
în această perioadă apare şi Tratat de economie politică (anul 1615) de Antoine
de Montchrestien.
Contribuţiile fazei a doua la dezvoltarea ştiinţei economice. În această
perioadă apare un nou curent de gândire care mută centrul de greutate din sfera
circulaţiei mărfurilor în cea a producţiei de bunuri. Această nouă orientare s-a
referit mai întâi la agricultură, apoi la industrie. Cele mai influente contribuţii
au fost: „Tabloul economic” (anul 1758) şi teoria avansurilor ale lui François
Quesnay; teoria creării produsului net; teoria valoare-muncă a lui Adam Smith
şi David Ricardo; teoria rentei a lui David Ricardo; teoria comerţului bazat pe
avantajul absolut (A. Smith) şi pe cel relativ (D. Ricardo); legea randamentelor
descrescânde şi Legea populaţie ale lui Thomas Malthus; legea „debuşeelor” a
lui Jean Baptiste Say; teoria dualităţii legilor economice a lui John Stuart-Mill.
12
 Tot în această perioadă naţiunile mai firave se răzvrătesc împotriva
economiei politice cosmopolite şi apar noi doctrine care pun accentul nu pe
dezvoltarea individului, ci şi pe dezvoltarea naţiunii. Cele mai importante
doctrine au fost: naţionalismul şi socialismul.
Contribuţiile fazei a treia la dezvoltarea ştiinţei economice. În această
perioadă ştiinţa economică îşi fundamentează poziţiile. Accentul se schimbă de
la sporirea avuţiei la metodele de repartizare a acesteia. Apare o nouă
„revoluţie” numită revoluţia marginalistă cu trei şcoli: austriacă, de la Lausanne
şi şcoala anglo-americană. Principalele contribuţii ale acestor şcoli au fost:
teoria utilităţii marginale a lui Karl Menger; teoria capitalului şi a dobânzii a lui
Eugen von Bohn Bawerk; teoria costului alternativ a lui Friedrich von Vieser;
teoria echilibrului general şi modelul concurenţei perfecte a lui Leon Walras;
teoria echilibrului parţial a lui Alfred Marshall; teoria optimului economic a lui
Vilfredo Pareto.
Contribuţiile fazei a patra la dezvoltarea ştiinţei economice. Una din
cele mai importante direcţii de dezvoltare ale ştiinţei economice este trecerea de
la analiza microeconomică la analiza macroeconomică şi cea mondoeconomică.
Evoluţia economiei mondiale în primul deceniu interbelic a fost determinată, în
mod decisiv, de consecinţele războiului mondial. Pierderile materiale,
distrugerile de război şi uriaşul consum neproductiv au dus la diminuarea
substanţială a avuţiei ţărilor beligerante, potenţialul industrial şi agricol al
Europei reducându-se cu 40% şi, respectiv 30%. Iar SUA, fiind mai puţin
afectate de război, au devenit creditor pentru marile puteri din Europa, în
special pentru Marea Britanie şi Franţa. Însă boom-ul economic al SUA nu a
durat foarte mult. La 24 octombrie 1924 are loc căderea Bursei de pe Wall
Street, New York, iar multe întreprinderi dau faliment, ceea ce a dus la scăderea
puterii de cumpărare şi la criza de supraproducţie din 1929-1933.
În condiţiile în care economiile diverselor state erau interconectate, iar
SUA erau principalul creditor, criza s-a extins rapid în restul lumii. Oficiul
internaţional al muncii a calculat că, în 1933, în jur de 30 de milioane de
persoane din lumea întreagă erau şomeri [4]. Cota şomajului foarte ridicată în
Marea Britanie a impulsionat economiştii timpurilor să găsească soluţii. Iar
soluţia apare în anul 1936 odată cu „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru,
a dobânzii şi banilor” de John Keynes.
O altă direcţie importantă a evoluţiei ştiinţei economice contemporane o
constituie concurenţa imperfectă. Stângiştii de la Cambrige, şi-n special, Joan
Robinson au dezvoltat ideea că monopolul, mai mult decât concurenţa,
constituie ipoteza pentru studiul pieţelor şi preţurilor. Faza a patra este foarte
bogată în evenimente cu contribuţii la evoluţia ştiinţei economice: al doilea
război mondial, criza Sistemului Monetar Internaţional, cele două şocuri
petroliere, tratatul de la Maastricht etc.

13
 Concluziile şi referinţele degajate din evoluţia gîndirii economice, precum
şi rezultatele notorii obţinute de către ţările avansate, încurajează ţările
emergente să adopte un şir de reforme care le-ar permite atingerea „miracolelor
economice”. Însă trebuie să se ţină cont de faptul că fiecare model este expresia
condiţiilor şi a unei istorii naţionale unice, care sunt departe de a fi generale.
1.2. Obiectul de studiu al teoriei economice – prin prisma diverselor
doctrine economice
În secolul al XVII-XIX-lea, în lipsa unor cunoştinţe profunde, ştiinţa
economică este identificată cu „economia politică”, termen utilizat de Antoine
de Montchrestien în lucrarea sa „Tratat de economie politică” din 1615.
Economia politică desemna pe atunci ştiinţa producţiei şi distribuţia bogăţiei la
nivel de ţară.
Astfel, perceperea obiectului de studiu al cunoaşterii economice a fost
destul de controversat: de la economie politică (Antoine de Montchrestien), la
economics (Alfred Marshall) până chiar la analiză economică (G. Abraham-
Frois). De la o perioadă la alta, economia politică viza ştiinţa care:
v Se ocupa de îmbogăţirea monarhului, perioadă specifică mercantilismului
economic cu o durată de aproximativ trei secole (1450-1750);
v Se ocupa cu producţia şi repartiţia bunurilor materiale, perioadă specifică
liberalismului clasic (1775-1848);
v Se ocupa de relaţiile de producţie şi legităţile de dezvoltare a activităţii
umane. Acest sistem a fost numit de către Karl Marx – suprastructură;
v Se ocupa de gestiunea economiei naţionale, perioadă specifică
naţionalismului economic.
Obiectul de studiu al economiei politice a fost supus unei „curăţiri” la
începutul secolului XIX–XX-lea, când apare o nouă ştiinţă, şi anume
economicsul, iar mai apoi, L. Walras, considera că ştiinţa economică trebuie să
se dividă în trei părţi: ştiinţa economică pură, ştiinţa economică aplicativă şi
ştiinţa economică socială.
Sintetizând majoritatea interpretărilor cu privire la obiectul de studiu al
teoriei economice, acesta reprezintă selecţia sistemelor de abordări aferente
problemelor centrale ale dezvoltării şi practicii economice (Anexa 1).
Studierea teoriei economice şi a doctrinelor economice se realizează
ţinând cont de următoarele principii metodologice: principiul istoricului, care
permite studierea doctrinelor economice în contextul lor istoric; principiul
logic, care permite rezolvarea problemelor prezente cu ajutorul metodelor
vechi; principiul comparaţiei, care permite studierea legăturilor de
continuitate şi rupturile dintre diferite doctrine economice şi principiul
sintezei, care permite găsirea afinităţilor dintre diverse doctrine.
1.3. Metodologia ştiinţei economice. Legile economice
Etimologic, cuvântul metodă provine din grecescul „methodos” („meta” –
către şi „odos” – cale) şi desemnează o cale, un mijloc, un drum, o cercetare.
14
Sensul latin al acestui cuvânt este un procedeu de urmat sau o regulă. O metodă
universală care ar putea fi folosită în teoria economică nu există. Însă sunt
predominante trei abordări (Anexa 2).
Reieşind din aceste trei abordări, se disting următoarele metode de
cercetare economică:
§ Analiza constă în divizarea fenomenului şi/sau procesului economic în
părţile sale componente şi cercetarea acestora în particular; Se deosebesc
următoarele tipuri de analiză: analiza calitativă, cantitativă, statică,
dinamică, microeconomică, macroeconomică, mondoeconomică.
§ Sinteza constă în unirea părţilor anterior divizate ale fenomenului şi/sau
procesului economic şi facerea concluziilor de rigoare;
§ Inducţia presupune trecerea de la cercetarea faptelor unice la concluzii
generale (de la particular la general, de la fapte la generalizări teoretice);
§ Deducţia presupune trecerea de la generalizări comune la concluzii
particulare (de la general la particular, de la teorie – la fapte);
§ Abstracţia ştiinţifică reflectă cercetarea unei laturi a fenomenului
economic, determinarea esenţialului acestuia;
§ Metoda dialectică contribuie la descoperirea cauzelor şi consecinţelor
dezvoltării vieţii economice. Ea reflectă examinarea fenomenelor,
categoriilor şi legilor economice în procesul apariţiei, dezvoltării,
modificării şi dispariţiei lor istorice;
§ Metoda logico-istorică presupune reflectarea, descrierea şi fixarea acelor
premise care au contribuit la apariţia fenomenului în practică şi, ulterior,
în teorie de-a lungul timpului;
§ Modelarea matematică constă în reproducerea schematică a unui proces
economic sub forma unui sistem liniar sau analog, în scopul studierii
modului de desfăşurare a procesului şi fenomenului real;
§ Caeteris paribus constă în preluarea a unui punct de referinţă care este
stabil sau a cărui variaţie poate fi cuantificată.
1.4. Nivelele de cercetare ale ştiinţei economice. Teoria economică şi
doctrinele economice în sistemul ştiinţelor economice
Ca urmare a adâncirii diviziunii muncii, a creşterii interdependenţelor
dintre activităţile economice, economia se structurează pe plan vertical astfel:
nivelul microeconomic, mezoeconomic, macroeconomic şi mondoeconomic. În
fond, este una şi aceeaşi economie, dar este abordată diferit.
§ Nivelul microeconomic constă din procesele, faptele, actele şi
comportamentele participanţilor individuali la activitatea economică
(firme, gospodării familiale etc.);
§ Nivelul mezoeconomic constă din procesele, faptele, actele şi
comportamentele care se referă la sectoarele de activitate economică
(primar, secundar, terţiar, cuaternar), la ramurile activităţii economice:

15
 agricultură, industrie, servicii), la nivelul zonelor economice: nord,
sud, centru, sud-est;
§ Nivelul macroeconomic reprezintă procesele, faptele, actele şi
comportamentele economice referitoare la întreaga economie privită ca
agregat sau ca sistem;
§ Nivelul mondoeconomic constă din procesele, faptele, actele şi
comportamentul agenţilor economici şi ale comunităţii internaţionale
privite prin prisma legăturilor economice dintre economiile naţionale.
Actualmente, reieşind din complexitatea ştiinţei economice ea este studiată
sub diferite aspecte (Anexa 3). Astfel, teoria economică este o disciplină
fundamentală care explică desfăşurarea întregului mecanism economic şi stabileşte
previziuni despre cazurile ipotetice sau turnurile acestui mecanism în viitor.
1.5.Aportul teoriei economice la dimensiunea progresului social actual şi
de perspectivă
Aportul teoriei economice la favorizarea progresului social este caracterizat
de funcţiile:
Funcţia cognitivă – de cunoaştere a fenomenelor şi proceselor economice.
Teoria economică, prin intermediul arsenalului metodologic de care dispune
cercetează fenomenele economiei reale şi elaborează măsuri de atenuare a
dezechilibrelor economice;
Funcţia metodologică. Teoria economică este baza celorlalte discipline
economice îngust specializate, cărora le împrumută metodologia şi aparatul
categorial de cercetare.
Funcţia aplicativă. Teoria economică dă posibilitate oricărei ţări, bloc de ţări,
regiuni să-şi rezolve problemele: ridicarea nivelului de trai al populaţiei;
sporirea productivităţii factorilor de producţie; atenuarea tensiunii nevoi-
resurse; ridicarea ratei ocupării forţei de muncă; asigurarea stabilităţii preţurilor;
asigurarea unei balanţe comerciale echilibrate sau active etc.
Teoria economică contribuie în mod indirect şi la rezolvarea problemelor
sociale: creşterea demografică; reducerea malnutriţiei în ţările Lumii a treia;
creşterea speranţei medii de viaţă.

16
 Tema 2. Activitatea economică: aspectele dimensionale şi
componentele fundamentale
2.1. Activitatea economică: esenţă şi clasificări
Efortul de a alege resursele şi de a ierarhiza utilizarea lor pentru o cât mai
bună satisfacere a nevoilor umane a preocupat ştiinţa economică din cele mai
vechi timpuri.
Paul Samuelsson a stabilit patru puncte specifice oricărui gen de activitate
economică: Ce să se producă?, Cum să se producă?, Cât să se producă? şi
Pentru cine să se producă? Din acest punct de vedere, ştiinţa economică se divide
în economie pozitivă, care evidenţiază ceea ce este în economie şi ceea ce se
poate întâmpla, dacă se vor produce anumite acte şi procese economice şi econo-
mie normativă, care arată cum ar fi bine să se desfăşoare activităţile economice şi
ce ar trebui de făcut pentru ca procesele să se încadreze în normalitate.
La efortul de a minimiza tensiunea nevoi-resurse răspunde activitatea
economică.
Activitatea economică reprezintă un proces complex care constă din
totalitatea deciziilor, actelor, faptelor unui individ sau grup de indivizi în
vederea atragerii, combinării şi utilizării resurselor cu scopul producerii,
circulaţiei, repartiţiei şi consumului de bunuri şi servicii care satisfac nevoile
umane. Activitatea economică este o decizie benevolă.
Activitatea economică cuprinde componentele:
Cercetarea pieţii presupune totalitatea studiilor ce ţin de determinativele
pieţei: volumul cererii potenţiale, perioada optimă de lansare a produsului,
studierea concurenţilor etc.
Aprovizionarea constă în accesul la resursele necesare care vor garanta
buna desfăşurare a activităţii economice.
Producerea reprezintă transformarea input-urilor (totalitatea resurselor
materiale şi umane) în output-uri (totalitatea bunurilor şi serviciilor care vor
satisface nevoile umane) de către întreprinderi în scopul obţinerii de profit sau
alte avantaje.
Din punct de vedere a output-urilor care pot fi bunuri corporale şi
acorporale, producţia se divide în producţie materială, care constă în totalitatea
proceselor fizico-chimice, biologice, structurale etc., care au ca scop majorarea
utilităţii produselor finale faţă de cele iniţiale şi prestările de servicii, care
reprezintă acele activităţi care au ca rezultate finale bunuri intangibile, care nu
pot fi văzute, gustate, simţite, auzite, mirosite înainte de a fi cumpărate.
Circulaţia (schimbul sau distribuţia) constă din acele activităţi economice ce
asigură deplasarea în spaţiu a bunurilor, trecerea dreptului de proprietate de la o
persoană la alta prin actul de vânzare-cumpărare, păstrarea şi depozitarea bunurilor.
Repartiţia constă din acele activităţi economice prin care bunurile şi
serviciile sunt orientate spre destinaţiile lor, prin care se distribuie şi redistribuie
veniturile către participanţii la viaţa economică şi între membrii societăţii: plata
17
salariului, repartizarea profitului net, plătirea impozitelor, formarea resurselor
investiţionale.
Consumul constă în folosirea efectivă a bunurilor. Consumul depinde de o
mulţime de factori: economici, psihologici, sociali etc. Se deosebeşte consum
intermediar – folosirea unor bunuri pentru a produce alte bunuri (materiile
prime, utilajele) şi consumul final – utilizarea bunurilor pentru consumul
personal sau colectiv.
Post-consumul reprezintă totalitatea reacţiilor pe care le-a generat
consumul de bunuri şi/sau servicii. Astfel, reacţiile post-consum pot fi pozitive,
care vor caracteriza o atitudine benefică a consumatorului faţă de produsele în
cauză şi reacţiile post-consum negative, care vor caracteriza o atitudine
maliţioasă faţă de produsele în cauză.
Protejarea mediului natural cuprinde ansamblul de măsuri cu privire la
păstrarea şi îmbunătăţirea parametrilor calitativi ai mediului: păstrarea
monumentelor naturii, reducerea emisiilor de gaze toxice, reducerea efectelor
de seră, producerea bunurilor prietenoase cu mediul.
2.2. Nevoile, necesităţile, aspiraţiile şi interesele umane – impactul lor
asupra activităţii economice
Existenţa şi dezvoltarea omului au presupus dintotdeauna satisfacerea
nevoilor umane.
Nevoia umană reprezintă o stare de conştientizare a disconfortului dintre
starea dorită şi cea existentă. De exemplu: nevoia de a mânca, de a bea, de a
socializa etc.
Aspiraţiile umane sunt orientarea către anumite bunuri care ar satisface
necesităţile. De exemplu: nevoia de sete poate fi stinsă printr-un pahar cu apă,
ceai, cafea etc.
Cerinţe reprezintă acele necesităţi sau aspiraţii care sunt dublate de
capacitatea de plată.
Se deosebesc următoarele tipologii ale nevoilor:
a. Nevoi fiziologice sau somatice sunt primele resimţite şi sunt inerente
oricărui individ: nevoia de hrană, nevoia de a avea un adăpost.
b. Nevoi psihologice apar pe măsura progresului general: nevoi afective.
c. Nevoi de grup, care sunt resimţite de oameni ca participanţi la un anumit
socio-grup şi pot fi satisfăcute numai prin acţiunea colectivităţii: nevoile
de alegere a demnitarilor etc.
Nevoile au următoarele caracteristici:
Ø Sunt nelimitate ca număr şi diverse;
Ø Sunt limitate ca volum. Satisfacerea unei nevoi - doar o anumită cantitate
dintr-un bun;
Ø Sunt concurente sau substituibile, unele din ele se dezvoltă în cadrul altora;
Ø Sunt complementare. Ele se generează în lanţ: satisfacerea uneia atrage
după sine satisfacerea alteia;
18
 Ø Se sting prin saturaţie.
2.3. Resursele: caracterul şi diversitatea lor. Dilema nevoi-resurse.
Problema rarităţii
„Ritmul istoriei se accelerează pe măsură ce limitele naturale ale Pământului
se ciocnesc cu cerinţele umane mereu în creştere. Din ce în ce mai des
exploatarea umană intră în conflict cu capacitatea regenerare”[8].
Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor, premiselor directe
şi indirecte, reale şi potenţiale care sunt utilizabile şi pot fi atrase în
producerea de bunuri economice necesare satisfacerii cerinţelor umane.
Structura resurselor economice constă din:
ü Resursele materiale care cuprind atât resursele primare, cât şi pe cele
derivate (bogăţiile solului, echipamentele de producţie);
ü Resursele umane care includ resursele umane primare, adică populaţia
sub aspectul ei cantitativ, structural şi pe cele derivate (totalitatea
cunoştinţelor, talentelor populaţiei).
Deşi omenirea a progresat mult pe linia căutării, cunoaşterii, substituirii
resurselor deficitare, creşterea şi diversitatea nevoilor fac ca resursele să rămână
relativ limitate.
Din punct de vedere al posibilităţii multiplicării resurselor, ele se divid în:
resurse regenerabile şi resurse neregenerabile.
Din punct de vedere al cunoaşterii, resursele se împart în: comensurabile şi
ipotetice.
Din punct de vedere al componenţei, resursele se divid în: resurse naturale:
fondul forestier, fondul funciar, apa, clima; resurse de timp; resurse materiale
destinate pentru sfera producţiei şi consumului; resurse umane; resurse
informaţionale; resurse financiare.
Din punct de vedere al raportului lor cu cererea pieţei: resurse abundente
şi deficitare.
Din punct de vedere al apartenenţei: resurse proprii şi resurse atrase.
Tensiunea nevoi-resurse, dintotdeauna a preocupat întreaga umanitate.
Cercetătorii au căutat soluţii atât pentru reducerea nevoilor, cât şi pentru
majorarea resurselor. Mai puţin „ortodoxă” a fost soluţia propusă de Thomas
Malthus, în „Eseu asupra populaţiei”, unde se explică două tipuri de măsuri: ex-
ante, care constau în reducerea natalităţii şi ex-post, care constau în creşterea
mortalităţii. Deşi progresul tehnico-ştiinţific a căutat soluţii şi pentru înlocuirea
celor mai deficitare resurse, tensiunea nevoi-resurse s-a retrogradat şi acutizat.

19
2.4. Bunurile economice – produs al activităţii economice
Nevoile umane transformă produsele în „bunuri”, categorie introdusă de
Karl Menger, până la el fiind utilizate noţiunile de „produs” şi „marfă”.
Bunul reprezintă ansamblul elementelor materiale identificabile şi
măsurabile luate din natură, prelucrate sau produse, ca şi al serviciilor de orice
fel care pot satisface o nevoie umană.
Deci, ca un produs să se transforme într-un bun este necesară prezenţa a 4
condiţii: să existe o anumită nevoie; să fie prezent un produs care ar putea
satisface această nevoie; omul să cunoască capacitatea produsului dat de a
satisface nevoia respectivă; omul să poată dispune de produsul dat pentru
satisfacerea nevoii sale.
Din punct de vedere al disponibilităţii, bunurile se împart în:
a. Bunuri libere (non-economice) care există în natură în cantităţi relativ
nelimitate, iar pentru dobândirea şi utilizarea lor nu se presupune nici un
cost: aerul, căldura solară, apa;
b. Bunuri economice, care reprezintă rezultatul activităţii economice şi sunt
limitate: energie electrică, utilajele şi tehnologiile de producere.
Dezvoltarea în proporţii a industriei, sferei serviciilor în ultimele patru
decenii, precum şi multitudinea şi diversitatea nevoilor realizează micşorarea
cantităţii şi numărului bunurilor libere, care se transformă în bunuri economice.
Din punct de vedere al formei de manifestare, bunurile se împart în:
corporale (materiale) şi acorporale (servicii).
Din punct de vedere al gradului de prelucrare, se deosebesc bunuri:
primare – preluate direct din natură: fructe, legume; intermediare – aflate în
diferite faze de prelucrare: laptele la fabricile de procesare; finale – care nu mai
sunt supuse prelucrării, fiind destinate consumului personal şi/sau colectiv etc.:
cafea, lapte degresat, mobilier, casă de locuit.
Din punct de vedere al destinaţiei lor finale:
a. Satisfactori: bunurile destinate consumului neproductiv: hrană,
îmbrăcăminte;
b. Prodfactori: bunurile destinate consumului productiv.
Simultan, unul şi acelaşi bun poate fi atât satisfactor, cât şi prodfactor, şi
anume piersicile pot servi ca desert, consumate în mod liber din natură, dar pot
servi ca materie primă pentru producerea sucurilor, gemurilor, şamponului etc.
Din punct de vedere al consumului, se disting bunuri: curente: pâine, zahăr,
lapte şi bunuri de folosinţă îndelungată: frigidere, televizoare, autoturisme.
Din punct de vedere al relaţiilor existente între bunuri, acestea se împart în:
a. Bunuri substituibile (concurente sau alternative): uleiul de floarea
soarelui şi uleiul de măsline, orezul şi cartoful, zahărul din floarea
soarelui şi zahărul din trestie de zahăr;
b. Bunuri complementare, care se utilizează împreună pentru a satisface o
nevoie: autoturismul şi combustibilul; telefonul mobil şi cartela;
20
 c. Bunuri derivate, care sunt obţinute ca rezultat al unei filiere: pâinea este
rezultată din făină, făina rezultă din cereale, iaurtul rezultă din lapte,
laptele - de la efectivul bovin.
Din punct de vedere al accederii la schimb, se disting: bunuri marfare –
produsele destinate schimbului; bunuri non-marfare – produsele consumate
gratis: unele servicii din învăţământ.
Din punct de vedere al compoziţiei obiectului (de fixare a bunurilor în
spaţiu): bunuri mobiliare: unitatea de transport şi bunuri imobiliare: clădiri,
suprafeţe de teren.
Din punct de vedere al subiectului consumului:
a. Bunuri private – se consumă individual sau de membrii familiei, de
regulă se procură;
b. Bunuri publice – de care se folosesc în comun o mare parte din societate:
parcurile, zonele publice de agrement, instituţiile de învăţământ superior
de stat.
Creşterea tensiunii dintre nevoi şi resurse a făcut că preţul bunurilor să
crească. Acest fapt a impus consumatorul să-şi modifice programele de consum
în direcţia raţionalităţii şi responsabilităţii.

2.5. Agenţii economici – subiecţi sau componente fundamentale ale

activităţii economice
Activitatea economică este mobilizată doar de subiecţii economici, actorii
economici numiţi, de fapt, agenţii economici. Ei efectuează diverse operaţii
pentru a atrage şi combina resursele în procesul productiv, a finanţa şi a
asigura procesul productiv, a distribui şi redistribui rezultatele procesului
productiv şi a consuma output-urile filierei de producere.
Potrivit criteriului instituţional, în economia de piaţă se întâlnesc
următoarele categorii de agenţi economici:
Întreprinderile grupează toate unităţile instituţionale a căror funcţie constă
în producerea de bunuri corporale şi acorporale destinate schimbului (pieţei);
Menajele grupează toate instituţiile care au funcţia de a consuma bunuri
personale;
Instituţiile financiar-creditare şi de asigurări grupează toate unităţile
instituţionale a căror funcţii sunt: colectarea, transformarea, redistribuirea
disponibilităţilor băneşti şi de transformare a riscurilor individuale în riscuri
colective în baza unor prime de asigurări;
Administraţiile publice cuprinde acel agent, care exercită funcţia de
redistribuire a venitului şi a avuţiei pe baza serviciilor non-marfare prestate, în
cazul în care sectorul real al economiei nu oferă astfel de servicii sau oferta lor
este insuficientă;

21
 Administraţiile private cuprinde acel agent economic care grupează
organismele private fără scop lucrativ care au ca funcţie principală prestarea de
servicii non-marfare pentru grupurile respective sau colectivităţi de menaje.
Restul lumii (străinătatea) - agentul economic care desemnează celelalte
economii naţionale şi unităţile lor autonome, cu care agenţii economici interni
desfăşoară tranzacţii economice.
Astfel, de comportamentul agenţilor depinde funcţionarea mecanismului
economiei de piaţă şi volumul sectorului real al economiei.

22
 Tema 3. Alegerea raţională în baza posibilităţilor de producţie şi a
costului alternativ
3.1. Dilema alegerii economice. Modelul „celor 4 C”
Activitatea economică în ansamblul său, precum şi fiecare componentă a
acesteia trebuie să se caracterizeze prin raţionalitate şi eficienţă. Principiul
esenţial de care trebuie să se ţină cont este unul hedonist: maximum de
avantaje cu minimum de resurse utilizate. Deci, raţionalitatea trebuie să
presupună maximizarea satisfacerii nevoilor umane, obţinerea unui surplus de
utilitate din opţiunea pe care oamenii au făcut-o, pornind de la alternativele
posibile existente.
Prin urmare, problema generală a economiei este cea a alegerii economice.
Dilema „resurse limitate-nevoi nelimitate” determină găsirea soluţiilor
eficiente, alegerea celei mai bune variante din toate alternativele posibile.
Astfel, problema alegerii economice se poate soluţiona prin găsirea soluţiilor
optime la componentele „modelului celor 4 C” , şi anume:
1. Ce să producem? – ce bunuri, de ce calitate şi în ce cantitate trebuie să se
producă pentru satisfacerea nevoilor umane.
2. Cum să producem? – care sunt resursele şi combinaţiile acestora care ar
permite obţinerea cantităţii maximale de bunuri. Care sunt tehnicile şi
tehnologiile de producţie care permit combinarea optimă a resurselor şi
obţinerea cantităţii maximale de bunuri.
3. Cine sunt destinatarii bunurilor produse? – cine şi în ce cantitate va
consuma produsele. Găsirea modurilor şi criteriilor celor mai profitabile,
dar şi echitabile de distribuire a bunurilor în societate.
4. Când să se producă? – presupune găsirea timpului optim de producere a
bunurilor care trebuie să ţină cont de caracterul resurselor, de micşorarea
stocurilor, care ar majora cheltuielile de întreţinere şi de caracterul
bunurilor finite. O soluţie la această variabilă a sistemului a fost găsită de
japonezi prin metoda „just in time” (exact la timp).
Deşi problema alegerii este unică pentru toate societăţile şi toate timpurile,
soluţionarea acesteia se face diferit. Specificitatea soluţionării dilemei „resurse
deficitare, nevoi excedentare” depinde de aşezările geografice a statelor, de
disponibilitatea şi accesibilitatea resurselor, de dezvoltarea tehnicilor şi
tehnologiilor de producţie, de structurile de piaţă, de psihologia naţiunii etc.
Astfel, în lume s-au format următoarele tipuri de economii: anglo-saxonă
(capitalism texan), vest-europeană, paternalist de piaţă, social-de piaţă, nordic-
european, orientată spre exterior.

3.2. Costul de oportunitate. Curba posibilităţilor de producţie

Agricultorul, utilizând terenurile sale pentru plantaţii multianuale, nu are
posibilitatea să cultive sfeclă de zahăr.

23
 A alege înseamnă a prefera un bun în detrimentul altuia. Deci, sacrificarea ce-
lorlalte alternative pentru producerea sau consumarea unui bun anume, este cu-
noscută sub denumirea de cost de oportunitate sau costurile şanselor sacrificate.
Iniţiatorul costului alternativ (de oportunitate) a fost exponentul şcolii
austriece – Friedrich von Vieser, care a formulat legea care îi poartă numele.
Legea lui Vieser: valoarea bunului reprezintă utilităţile neprimite de la
consumul altor bunuri, care ar fi putut fi produse (cumpărate) cu resursele
utilizate la producerea (cumpărarea) bunului dat.
F. Vieser sublinia că ceea ce există în exces nu este apreciat de oameni.
De aceea noţiunea de cost alternativ are sens doar în cazul în care resursele
economice sunt deficitare.
Deci, varianta optimală a alegerii economice este maximizarea utilităţii
obţinute sau minimizarea „preţului pierderilor” – a costurilor alternative.
În cercetarea posibilităţilor alternative de producţie, se utilizează
instrumentul curba posibilităţilor de producţie. Prin aceasta sunt puse în
evidenţă toate combinaţiile posibile de producere a bunurilor care ar putea fi
obţinute de o firmă, ţară, perioadă dată, condiţii tehnologice, prin folosirea
integrală, eficientă şi raţională a resurselor sale.
Să analizăm un caz ipotetic al unei firme, utilizând metoda abstracţiei
pentru a sesiza logica şi legităţile procesului de alegere. Să presupunem că
firma X la momentul dat dispune de un volum concret de resurse y care pot fi
folosite pentru producerea bunurilor a şi b în următoarele cantităţi (tabelul 3.1).
Tabelul 3.1
Combinaţiile posibile de producţie ale firmei X
Variante Bunul a, bucăţi Bunul b, bucăţi
I 0 100
II 10 90
III 20 70
IV 30 50
V 40 0
Dacă pe axa ordonatelor se înscriu unităţile de bun a, iar pe cea a
absciselor unităţile bunului b, atunci modelul posibilităţilor de producţie se va
reprezenta astfel: (figura 3.1)

Figura 3.1. Modelul (curba) posibilităţilor de producţie al întreprinderii X

24
 Graficul curbei posibilităţilor de producţie pune în evidenţă repartiţia
resurselor firmei X într-o perioadă scurtă (statică) de timp. Orice punct pe curba
dată reprezintă o posibilă combinaţie a volumelor de producţie maximale a
mărfurilor alternative în condiţiile utilizării absolute a resurselor. Punctele care
se află în partea stângă a curbei frontierei de producţie (de exemplu, punctul
*M) indică o producţie inferioară posibilităţilor, care poate fi cauzată de:
utilizarea insuficientă a capacităţilor de producţie, managementul defectuos al
aprovizionării cu resurse, organizarea ineficientă a muncii etc. Punctele din
dreapta curbei posibilităţilor de producere (de exemplu, punctul *N) reprezintă
o perspectivă pe termen îndelungat al firmei.
În condiţiile utilizării depline a capacităţilor de producţie, pentru a mări
volumele de producţie a unor mărfuri se sacrifică producţia altor mărfuri. Istoria
doctrinelor economice demonstrează modele de dezvoltare a unor naţiuni care
au neglijat Legea creşterii costurilor alternative, fiind mai târziu sancţionate:
bullionismul spaniol, colbertismul (dezvoltarea manufacturilor regale şi private
în detrimentul agriculturii, în timp ce în acea perioadă în Franţa, 60% din PIB –
ul ţării le formau produsele agricole). Actualmente, datorită necesităţii
crescânde de bioetanol, SUA folosesc 50% din producţia de porumb pentru
combustibil, ceea ce a adus ca în ultimii ani, preţul porumbului şi a celorlalte
cereale alternative să crească substanţial.

3.3. Combinarea şi utilizarea factorilor de producţie după criteriile de

raţionalitate şi optimalitate
Alegerile posibile de combinări ale factorilor de producţie depind de
posibilităţile şi de restricţiile interne ale întreprinderii, precum şi de restricţiile
pieţei. În goana după reducerea costului unitar al produsului, întreprinderile
externalizează anumite etape ale procesului de producţie, substituie resursele
deficitare prin cele abundente, iau măsuri cu privire la calificarea forţei de
muncă, majorează productivitatea muncii etc.
Astfel, factorii de producţie cuprind totalitatea resurselor disponibile şi
susceptibile de a fi valorificate în producerea de bunuri şi prestarea de servicii.
Diversitatea factorilor de producţie a evoluat de-a lungul timpului:
După origine: primari (natura, munca) şi derivaţi (capitalul);
În raport cu teoria economică: factori tradiţionali (munca, natura, capita-
lul) şi netradiţionali (abilităţile antreprenorilor, inovaţia, bănci de date etc.);
După acţiune: direcţi, care contribuie nemijlocit la obţinerea de rezultate
(materia primă, munca lucrătorilor productivi) şi indirecţi, care influenţează
asupra modificării altor factori de producţie (progresul tehnic, noile metode de
selecţie artificială a plantelor);
După capacitatea de a se împărţi în unităţi componente: divizibili, care se
pot împărţi în părţi componente fără a se afecta calitatea factorului de producţie
(o tonă de cereale, 1000 m3 de apă, 1 ha de teren arabil) şi indivizibili, care nu
25
se pot diviza în părţi componente (o vacă pentru lapte, o combină de recoltare a
cerealelor);
După posibilitatea de înlocuire: factori substituibili, care pot fi înlocuiţi
fără a afecta calitatea bunului şi/sau serviciului ulterior produs (munca prin
capital, combustibilii prin biocombustibili) şi nesubstituibili, care nu pot fi
înlocuiţi (energia electrică în cadrul aparaturii);
După participarea şi consumul lor în ciclurile de producţie: factori integral
consumabili, care se consumă total în procesul de producţie, participă la un
singur ciclu de producţie şi îşi transmit integral valoarea lor asupra valorii
noului produs (combustibilul, îngrăşămintele chimice şi organice, materia
primă) şi factori parţial consumabili, care se consumă parţial în procesul de
producţie, participă la mai multe cicluri de producţie şi îşi transmit parţial
valoarea lor asupra valorii noului produs (maşini şi utilaje, edificii de producţie,
animale gestante).
Desfăşurarea oricărei activităţi presupune utilizarea şi combinarea factorilor
de producţie.
Combinarea factorilor de producţie reprezintă modul de unire al acestora
în vedere producerii de bunuri şi prestării de servicii în condiţii profitabile.
Combinarea factorilor de producţie depinde de divizibilitatea şi adaptabilitatea
factorilor de producţie.
Adaptabilitatea se defineşte ca proprietatea unui factor de producţie de a
se asocia cu una sau mai multe unităţi din alt factor de producţie.
Înlocuirea unui factor de producţie printr-o cantitate determinată din alt
factor, încât volumul şi cantitatea producţiei rămân neschimbate, se numeşte
substituibilitate.
Combinarea şi substituibilitatea factorilor de producţie, în condiţiile
economiei de piaţă, se realizează după criterii economice şi tehnologice.
Tabelul 3.2
Combinarea şi substituirea factorului muncă şi capital în baza criteriilor
economice şi tehnologice
Indicatorii factoriali (iniţiali) Indicatorii rezultativi (finali)
Numărul de
Numărul de Costul Costul Consumul
Volumul ore de Costul Costul total
alternativei

utilaje unei total al total de

de produse muncă unui al consu-
Nr.

folosit la ore- utilajelor factori de

obţinut utilizat la utilaj, murilor de
obţinerea Q, muncă, folosite, producţie,
(Q), kg obţinerea Q, u.m. muncă
unităţi u.m. u.m. u.m.
ore
I 1000 3 12000 10000 1 30000 12000 42000
II 1000 5 7000 10000 1 50000 7000 57000

Din tabelul 3.2, se conchide că întreprinderea trebuie să opteze pentru

acea alternativă care costă mai puţin (de exemplu, alternativa I). Dar dacă creşte
costul unei ore-muncă până la 10 u.m., atunci antreprenorul alege alternativa II,

26
care devine mai economicoasă. Alternativa I: (3×10000)+(12000×10) = 150000
u.m; Alternativa II: (5×10000)+(7000×10) = 120000 u.m.
În ţările în curs de tranziţie, capitalul este înlocuit prin muncă, care este
mai economicoaă. Însă odată cu dezvoltarea societăţii, munca este substituită
prin capital.
Curba izocuantei desemnează ansamblul combinaţiilor posibile între
doi sau mai mulţi factori, fiecare din ele garantând obţinerea aceluiaşi volum
de producţie.
Rata marginală de substituire evidenţiază numărul de unităţi din
factorul de producţie y, care poate înlocui o unitate din factorul x, în

condiţiile obţinerii aceluiaşi volum de producţie. , unde: Δx -

scăderea factorului x, Δy – creşterea factorului y,
fx,fy – producţiile marginale ale
factorilor x şi y.
Din cazul de mai sus, se conchide că un utilaj adiţional poate substitui 2500 de
ore-muncă.
Substituirea imperfectă constă în folosirea mai multor resurse din cele
abundente pentru a înlocui resursa deficitară, respectiv are loc creşterea
progresivă a volumului dintr-o resursă abundentă pentru a substitui o unitate
din resursa rară.
De imperfecţiunea substituirii factorilor de producţie depinde şi Legea
randamentelor neproporţionale:
Tabelul 3.3
Dinamica raportului volumul de producţie la consumurile de muncă
(productivitatea marginală)
Consumurile de Consumurile de Volumul Productivitatea
muncă (L) capital (K) producţiei marginală
globale (Q)
0 1 0 -
1 1 45 45
2 1 92 47
3 1 165 73
4 1 195 30
5 1 215 20
Se observă că volumul producţiei globale are tentă crescătoare la sporirea
factorului muncă. Însă randamentul fiecărui lucrător adiţional este diferit: la
început creşte de la 45 unităţi de producţie până la 73 unităţi, apoi scade.
Numărul optimal de lucrători în acest caz e de trei oameni. Se observă că
prezenţa celui de al patrulea, respectiv al cincilea lucrător contribuie foarte
puţin la sporirea producţiei. Graficul productivităţii marginale este o parabolă

27
convexă (având un punct maxim, de exemplu: volumul de producţie obţinut de
3 lucrători).
Substituirea perfectă arată că volumul factorilor adiţionali necesari
compensării reducerii cu o unitate a altui factor rămâne constant.
Pe termen scurt, întreprinzătorul alege factorii de producţie după costuri, iar pe
termen lung, el ţine seama de eficienţa acestora (sporirii productivităţii
marginale ale acestora).

28
 Tema 4. Mediul extern al întreprinderii sau economia instituţională.
Sistemele de organizare ale activităţii economice
4.1. Mediul extern al întreprinderii: diversitatea componentelor
fundamentale şi legăturile interinstituţionale
„Dacă vrei să faci business, înainte de toate trebuie să te gândeşti la
interesele statului tău şi ale cetăţenilor lui, şi numai apoi la câştigul personal.
Aceasta e însuşirea principală a unui întreprinzător” (Li Ton Hun) [20].
Activitatea întreprinderii se desfăşoară într-un mediu plin de instituţii, legi şi
procese. Firmele care desfăşoară activitate economică trebuie să ţină cont de
factorii macroeconomici diverşi care nu pot fi controlaţi, dar care exercită o
influenţă puternică asupra activităţii lor:
Situaţia economică generală. Avântul sau declinul, creşterea sau stagnarea
economiei, toate acestea influenţează asupra desfăşurării activităţii economice a
întreprinderii. Bunăoară, depresiunea economică din 1991, cauzată de războiul
din Golful Persic, a generat declinul în businessul hotelier al Marii Britanii.
Asupra activităţii întreprinderii acţionează: mărimea PIB-ului şi ritmurile lui de
creştere, modificările structurale din economie, volumul comerţului exterior şi
dinamica lui, starea balanţei comerciale şi a balanţei de plăţi, raportul dintre
ritmurile de creştere a PIB – ului şi preţurile produselor proprii şi importate,
asigurarea cu resurse energetice, solvabilitatea întreprinderilor, ritmul de
creştere al investiţiilor, caracterul concurenţei, politica monetar-creditară,
veniturile populaţiei, politica tarifară.
Procesele macroeconomice sunt interdependente. Astfel, seceta din
agricultură a generat scăderea producţiei agricole, care a avut ca consecinţă
scăderea preţurilor la animale şi păsări, scăderea cererii pentru utilaje şi maşini
agricole, precum şi reducerea materiei prime pentru industriile de prelucrare.
Comportamentele consumatorilor. Asupra comportamentului
consumatorului influenţează o serie de factori: apartenenţa la un socio-grup,
nivelul veniturilor, vârsta, stilul şi modul de viaţă, componenţa familiei, factorii
psihologici etc. Activitatea întreprinderii depinde primordial de necesităţile
consumatorilor, dar şi de gradul de solvabilitate al acestora (cererea efectivă).
Concurenţa. Rivalitatea sănătoasă dintre agenţii economici contribuie la
dezvoltarea pieţei, la implementarea progresului tehnic şi tehnologic, la
reducerea consumurilor de producţie, la satisfacerea necesităţilor
consumatorilor în condiţii profitabile.
Structura tehnologică a economiei naţionale pune în evidenţă genurile de
tehnici şi de tehnologii de producţie folosite într-o anumită ţară şi raporturile
dintre ele. Sub aspectul nivelului tehnologic, unităţile economice pot fi:
manufacturiere, mecanizate, automatizate, semirobotizate sau robotizate.
Succesul companiilor aflate în statele protecţioniste (Suedia, Norvegia,
Finlanda) este explicat de Michel Porter prin „factorii selectivi de dezavantaje”
[14], cum ar fi salariile şi ajutoarele sociale înalte, care au forţat companiile să
29
se implice în inovaţii. Printre acestea el include: iernile lungi, clima rece, care a
dus la dezvoltarea tehnologiilor performante de conservare a energiei; distanţele
mari dintre resurse şi oraşe, care au condus la complexificarea transportului şi
industriilor legate de logistică; clima nefavorabilă şi condiţiile geografice
dificile care au impus condiţii neobişnuit de grele pentru industriile suedeze de
minerit, transport şi producţie.
Legislaţia şi situaţia politică. Ele reprezintă o pârghie importantă de
reglementare statală a activităţii economice. Starea legislaţiei condiţionează în
mare măsură comportamentul şi eficienţa subiecţilor economici. De caracterul
situaţiei politice depinde volumul investiţiilor, volumul şi direcţionarea
comerţului exterior (relaţiile cu străinătatea), eficienţa mediului de afaceri
autohton, asigurarea consumatorilor individuali şi industriali cu resurse
energetice etc. De obicei, legislaţia şi situaţia politică trebuie să favorizeze
dezvoltarea sectorului real al economiei, atât în prezent, cât şi în viitor. În
Japonia [14, p.123], acest lucru poate fi observat foarte clar în procesul numit
amakuari, când funcţionarii pensionaţi acceptă funcţii de conducere în
companiile japoneze. Această practică creează o curea de transmisie foarte
importantă de idei şi strategii între lumea de afaceri şi stat. Astfel, prin Legea
Republicii Moldova cu privire la comerţul interior nr.749-XIII din 23.02.96, s-a
asigurat liberalizarea preţurilor şi comerţului interior ca, mai apoi, să se
liberalizeze şi cel exterior (în special la 8 mai 2001, când Moldova a semnat
Protocolul de aderare la OMC). Pe de o parte, liberalizarea a creat premise
pentru fabricarea produselor competitive pentru export, iar pe de altă parte,
legile nu au protejat producătorul autohton, piaţa fiind inundată de mărfuri
străine necalitative.
Situaţia demografică. Încă Xenofon a nominalizat că „diviziunea muncii
este direct proporţională cu volumul pieţei”. Cu cât o ţară are mai mulţi
locuitori, asta presupunând şi mai mulţi consumatori, cu atât ţara este mai
dezvoltată (modelul Keynesist de reducere a şomajului prin cererea solvabilă).
Un exemplu tipic este Italia, care în afară de populaţia sa de peste 60 mln. (anul
2008) mai găzduieşte 4,279 mln. de străini rezidenţi. Piaţa este alcătuită din
oameni care joacă rolul de subiecţi economici: cumpărători şi vânzători.
Astfel, numărul populaţiei ţării, ritmurile creşterii ei şi structura după vârstă
şi sex constituie indicatori principali pentru activitatea oricărei întreprinderi.
Tendinţele demografice în unele regiuni şi ţări, nivelul natalităţii şi speranţa
medie de viaţă, rata ocupării populaţiei şi orientarea proceselor migratoare
influenţează asupra activităţilor unor întreprinderi care satisfac necesităţile de
nişă. Înafară de indicatorii demografici cantitativi şi structurali, o importanţă
esenţială îl au şi cei calitativi (stocul de cunoştinţe şi abilităţi ale populaţiei).
Orice ţară trebuie să-şi valorifice şi păstreze talentele, însă pentru unele ţări
în curs de dezvoltare, în special pentru Republica Moldova, fenomenul
„scurgerii de creieri” are cote înalte.
30
 Resursele naturale determină specializarea şi orientarea agenţilor
economici. Dar existenţa resurselor nu presupune şi utilizarea acestora, şi
drepturile de usufruct. Istoria doctrinelor economice ne furnizează exemple din
diverse perioade de timp: potrivit datelor oficiale, 18 mii de tone de argint şi
200 tone de aur au fost transferate din America în Spania între 1521 şi 1660 [4,
p.25], iar din aprilie 1888 când a fost fondată compania De Beers în timpul
goanei sud-africane după diamante până în prezent, minele din Botswana,
Namibia, Africa de Sud, Tanzania etc. se află la discreţia americanilor, iar
posesorii resurselor trăiesc sub pragul sărăciei [43].
Factorii socio-culturali sunt condiţionaţi de particularităţile psihologice şi
de structură socială, de tradiţii, de valorile culturale. Un rol deosebit în
desfăşurarea activităţii întreprinderilor îl are religia, mass-media, accesibilitatea
învăţământului etc. După Milner [14, p. 67], bunăstarea economică a Suediei e
fost generată de existenţa unui program solid de învăţământ superior şi lipsei
unui sector dezvoltat al televiziunii comerciale. Factorul religios este unul din
factorii care a contribuit la bunăstarea Nordului faţă de Sud. Unul din motivele
neacceptării aderării Turciei la UE este faptul că Franţa se opune datorită
numărului masiv de imigranţi musulmani 4% din 63 de mln. cât constituie
populaţia ţării. Creşterea numărului de musulmani atrage şi o modificare a
comportamentului de consum a catolicilor (51% din populaţia ţării) care pun în
impas industria cărnii de porc din Bretagne şi industria vinului.
Teoria economică, de-a lungul evoluţiei sale, a conceput o mulţime de
instituţii care reglementau într-un fel sau altul viaţa economică, de exemplu:
„homo economicus” şi „mâna invizibilă” la liberaliştii clasici, „naţiunea
normală” la naţionalişti, „omul social” la adepţii Şcolii Istorice Germane,
„catalaxia” la Hayek etc.
De evoluţia sistemelor economice sub influenţa structurii instituţionale este
legată apariţia în anii ’90 ai sec.XIX, a instituţionalismului.
Instituţionaliştii introduc un nou tip de restricţie – structura instituţională a
societăţii, care limitează spaţiul alegerii economice. În opinia lor, agenţii
economici activează în lumea unor costuri de tranzacţie sporite, a unor drepturi
de proprietate insuficient definite, a unor riscuri şi incertitudini.
Astfel, instituţiile sunt concepute ca totalitatea regulilor şi normelor de
comportament care asigură şi controlează interacţiunea agenţilor economici
pe teritoriul dat, într-o perioadă de timp determinată.
Se deosebesc două tipuri de instituţii: formale (regulile scrise, impuse în
mod centralizat de către stat: regulile iniţierii şi finisării activităţii economice,
regulile drepturilor de proprietate, regulile relaţiilor contractuale, regulile de
protecţie a concurenţei etc.) şi informale (regulile nescrise, auto-impuse sau
impuse de comunitatea locală: obiceiuri, tradiţii).
Totalitatea instituţiilor formale şi informale formează mediul
instituţional al întreprinderii. De faptul cum agenţii economici ţin cont de
31
interesele „stakeholderilor” (grupurilor de interese), depinde şi eficienţa
activităţilor lor.

4.2. Relaţiile şi tipurile de proprietate. Importanţa definirii atributelor

şi drepturilor de proprietate
Una din problemele-cheie în teoria economică este problema proprietăţii.
Proprietatea reprezintă un ansamblu de relaţii umane în legătură cu
însuşirea bunurilor existente în societate, relaţii guvernate de norme sociale,
specifice diferitor perioade istorice.
Cea mai uzuală definiţie a proprietăţii e că reprezintă relaţiile dintre
obiectul şi subiectul proprietăţii.
Obiectul proprietăţii reprezintă totalitatea bunurilor identificabile şi
cuantificabile economic: pământul, clădirile, utilajul, patrimoniul cultural,
banii, hârtiile de valoare.
Subiectul proprietăţii sunt persoane fizice sau juridice care deţin anumite bunuri
în proprietatea lor exclusivă şi care îşi exercită direct sau indirect drepturile asupra
acestora. Printre subiecţii proprietăţii se înscrie şi statul, care prin intermediul ad-
ministraţiilor publice deţine şi gestionează o anumită parte a obiectului proprietăţii.
Categoria „proprietate” poate fi examinată în trei aspecte: juridic, economic,
filosofic.
Optica juridică presupune că proprietatea reprezintă un bun economic, ce
aparţine cuiva şi care se exprimă în trei forme de drept: de a poseda, de a folosi,
de a administra bunurile.
Optica economică caracterizează proprietatea ca fiind ansamblul de relaţii
economice de gospodărire, care apar între oameni în procesul de producţie.
În aspect filosofic - în relaţiile de proprietate omul se implică şi se
realizează ca fiinţă totală.
Dreptul de proprietate apare pe următoarele căi: pe baza activităţii de
muncă şi de producţie; pe calea moştenirii (vezi reformarea instituţională şi
socială a lui J.S. Mill!); pe calea restabilirii dreptului de proprietate, pe alte căi
ce nu contravin legislaţiei în vigoare.
Relaţiile economice de proprietate au fost cercetate încă din antichitate (vezi
Roma antică!). În dreptul roman, erau reglementate dreptul de utilizare, de a
culege roadele şi dreptul de a nu abuza. Treptat, atributele raportului de
proprietate s-au diversificat:
- Apropierea, ca drept de dispoziţie al proprietarului asupra bunului aflat în
posesia lui;
- Dreptul de posesiune, ca dominaţie directă asupra obiectului;
- Utilizarea obiectului proprietăţii prin combinare factorilor de producţie;
- Dreptul de uzufruct, extinderea raportului de proprietate şi asupra
rezultatelor economice;

32
 - Apropierea, ca drept de gospodărire, administrare şi gestionare a
obiectului proprietăţii.
Exercitarea acestor atribute reprezintă un drept exclusiv al proprietarului. În
condiţii de eficienţă economică, unele atribute ale proprietăţii pot fi înstrăinate.
Înstrăinarea tuturor atributelor proprietăţii, pe bază de contra-echivalent se
numeşte actul de vânzare-cumpărare a bunului. Dacă înstrăinarea tuturor
atributelor de proprietate se realizează fără contra-echivalent, actul dat se
numeşte donaţie, moştenire.
Transferarea separată a anumitor atribute ale proprietăţii generează relaţii
specifice între oameni. De exemplu, transmiterea atributelor de posesiune, pe
diferite durate, generează relaţii de închiriere, locaţie, concesionare, arendare, de
credit. Dacă proprietarul cedează temporar, unui specialist, atributul de
administrare a obiectului proprietăţii, relaţiile sunt de tip managerial. Transmiterea
atributului de culegere a roadelor unui bun generează raporturi de uzufruct.
În ţările cu economie de piaţă, există două tipuri de proprietate: privată şi
publică, dar şi o combinare a acestora: proprietatea mixtă.
Principala formă de proprietate în economia de piaţă este proprietatea
privată, care se manifestă prin formele: proprietate particulară prezentată de
micii producători (gospodării ţărăneşti, unităţi familiale etc.); proprietate
privată întemeiată pe utilizarea muncii străine, pe angajarea salariaţilor;
proprietate privată asociativă (societăţile pe acţiuni, corporaţii).
Avantajele proprietăţii private: asigură autonomie deplină unităţilor
economice; generează rivalitate reală între agenţii economici; asigură o
cointeresare şi motivare superioară în utilizare eficientă; permite o mai bună
adaptare la cerinţele pieţei; ea constituie fundamentul libertăţii individului şi ale
democraţiei economice.
Dezavantajele proprietăţii private: ea conţine tendinţe de concentrare a
capitalului, prin formare de monopoluri; accentuează concurenţa acerbă între
producătorii giganţi şi micii producători; contribuie la polarizarea societăţii.
Proprietatea publică este prezentă în toate ţările, în ponderi diferite şi se
caracterizează prin faptul că o parte considerabilă de bunuri se află în
proprietatea statului şi diferitor administraţii publice locale.
Avantajele proprietăţii publice: ea permite organizarea unor activităţi cu
riscuri mari pe care agenţii privaţi nu le pot suporta; ea cuprinde unele domenii
de activitate care presupun investiţii mari de capital (sectorul energetic, sectorul
atomo-nuclear, sectorul transportului public); asigură satisfacerea multor nevoi
sociale; ea oferă o stabilitate mai durabilă a locurilor de muncă.
Dezavantajele proprietăţii publice cuprind: insuficienţa stimulării liberei iniţia-
tive, admiterea nerentabilităţii unor întreprinderi; frânare, în unele cazuri, a concu-
renţei; aplicarea preţurilor de monopol; favorizarea elementelor de birocratism.
Proprietatea mixtă, care prezintă o combinaţie a proprietăţii private cu cele
publice, se manifestă în următoarele forme: proprietate mixtă cu participarea
33
capitalului public naţional şi străin; proprietate mixtă cu participarea
capitalului privat naţional şi străin; proprietate mixtă cu participarea
capitalului naţional public şi privat.
Trecerea proprietăţii din sectorul public în cel privat se numeşte de-etatizare
şi are loc prin privatizare, însă trecerea proprietăţii din sectorul privat în cel
public, se numeşte naţionalizare.

4.3. Formele de organizare a activităţii economice

Satisfacerea necesităţilor umane se realizează fie din producţia proprie, prin
autoconsum, fie prin apelarea la produsele altora obţinute prin intermediul
schimbului.
Autoconsumul reprezintă procesul de utilizare a propriilor rezultate pentru
satisfacerea nevoilor. Autoconsumul poate fi de două tipuri: final (care permite
satisfacerea directă a nevoilor umane) şi intermediar (destinat producerii altor
bunuri de către întreprinzător). Un producător de struguri realizează
autoconsum final atunci când consumă direct strugurii şi realizează autoconsum
intermediar, atunci când va produce vin destinat propriului consum.
Schimbul înseamnă înstrăinarea rezultatelor propriei activităţi, primind în
contraprestaţie alte bunuri. Acestor două modalităţi de satisfacere a nevoilor le
corespund două forme de organizare a economiei: autoconsumul generează
economia naturală (autarhică) şi schimbul caracterizează economia de schimb.
Tabelul 4.3.1
Trăsăturile specifice formelor de organizare a activităţii economice
Trăsăturile specifice Economia naturală Economia de schimb
Satisfacerea nevoilor umane se Propriile rezultate Rezultatele altora
realizează din:
Destinaţia bunurilor obţinute: Autoconsumul Piaţa
Volumul trebuinţelor satisfăcute Limitat Nelimitat
Caracterul nevoilor satisfăcute Biologic De orice natură
Caracterul diviziunii muncii Simplu, natural Complex, social
Factorul de producţie cel mai Pământul Factorii tradiţionali şi neo-
important factorii
Folosirea resurselor Puţin eficientă Foarte eficientă
Caracterul mijloacelor de muncă Lent performant Puternic performant
Diversitatea sortimentală Îngustă Largă
Costurile unitare ale produselor Majore Reduse
Specializarea agenţilor economici „Universală” Îngustă
Numărul agenţilor economici Limitat Nelimitat
Starea producătorului din punct de Izolat Neizolat
vedere economic
Sursa: elaborat de autor
Economia autarhică reprezintă acea formă de organizare şi funcţionare
a economiei în care nevoile individuale sau colective se satisfac prin
autoconsum, fără a fi nevoie de schimb.

34
 Economia de schimb reprezintă acea formă de organizare a activităţii
economice în care agenţii economici specializaţi şi autonomi produc bunuri
destinate vânzării.
Economia de schimb are următoarele trăsături:
a. Specializarea agenţilor economici, care constă în acţiunile agenţilor
economici de a combina şi utiliza resursele de care dispun pentru a obţine
o gamă limitată de produse, în cantităţi cât mai mari şi costuri unitare cât
mai mici.
Scopul specializării agenţilor economici este de a obţine profit, dar şi în urma
specializării produsele devin mai calitative datorită creşterii abilităţilor
antreprenorilor, precum şi se dezvoltă maşinismul care poate uşura şi mări
productivitatea muncii. În afară de motivaţia financiară, specializarea agenţilor
economici mai decurge şi din structura economiei naţionale, din obiceiuri şi
tradiţii, din întâmplare, din experienţă etc.
Deciziile de specializare, fie conştient, fie inconştient decurg din două
avantaje: avantajul absolut şi relativ. Iniţiatorul avantajului absolut a fost A.
Smith, iar a celui relativ – D. Ricardo.
Un agent economic dispune de un avantaj absolut atunci când cu
aceeaşi cantitate de resurse ca şi a concurenţilor săi va produce o mai mare
cantitate de bunuri.
Un agent economic realizează un avantaj comparativ cu alţii dacă
obţine un anumit bun cu un cost de oportunitate mai mic în raport cu al
celorlalţi.
Să analizăm mai jos avantajele specializării agenţilor economici printr-un
exemplu ipotetic. Să presupunem că într-o economie funcţionează 4 agenţi
economici: A, B, C, D, care având acelaşi volum de resurse produc următoarele
combinaţii de bunuri x şi y.
Producătorul A: 20x şi 15y;
Producătorul B: 10x şi 10y;
Producătorul C: 15x şi 7y;
Producătorul D: 5x şi 20y.
Neglijând specializarea agenţilor economici, la sfârşitul perioadei de
gestiune volumul producţiei globale obţinute de economia ipotetică va fi:
; .
După concepţia lui Smith despre teoria avantajului absolut, producătorii
ar trebui să se specializeze astfel: Producătorul A – în obţinerea bunului x;
producătorul B – în oricare doreşte; producătorul C – în obţinerea bunului x şi
producătorul D în obţinerea bunului y. Astfel, funcţia producţiei ia următoarele
valori: ;
După concepţia lui Ricardo despre teoria avantajului relativ, producătorii
ar trebui să se specializeze după costul de oportunitate cel mai redus:

35
 Tabelul 4.3.2
Costurile de oportunitate ale agenţilor economici ipotetici
Producătorul Costul de oportunitate Costul de oportunitate
Co(x) Co(y)
A 15/20 20/15
(0,75) (1,33)
B 10/10 10/10
(1) (1)
C 7/15 15/7
(0,47) (2,14)
D 20/4 5/20
(5) (0,25)
Din tabelul de mai sus, se observă că cel mai mic cost de oportunitate la
producerea bunului x îl are producătorul C, iar cel mai mic cost de oportunitate
la producerea bunului y, îl are producătorul D. Atunci specializarea se va face
în felul următor: Producătorul D îşi va aloca toate resursele la obţinea bunului
y, producătorul C – la obţinerea bunului x, producătorul B având acelaşi cost de
oportunitate pentru ambele bunuri, el va ceda o jumătate din resursele sale
producătorul C (pentru producerea bunului x) şi cealaltă jumătate
producătorului D (pentru producerea bunului y) şi producătorul A, având costul
de oportunitate mai mic pentru producerea bunului x va aloca întregul volum de
resurse producătorului C. Astfel, funcţia producţiei ia următoarele valori:
.
Sistematizând rezultatele:
economie nespecializată: .
economie specializată după avantajul absolut:
economie specializată după avantajul relativ: .
Economia specializată după avantajul absolut aportă un surplus faţă de
economia nespecializată de: . Iar cea specializată după avantajul
relativ faţă de cea după avantajul absolut aportă un surplus de .
Exemplul ipotetic de mai sus a demonstrat teoretic că în cazul specializării,
resursele sunt utilizate mai eficient decât în cazul ne-specializării.
b. Autonomia şi independenţa agenţilor economici presupune că agenţii
economici au dreptul exclusiv asupra luării deciziilor cu privire la
desfăşurarea propriilor activităţi, dar ţinând cont şi de legislaţia în vigoare.
c. Activitatea economică gravitează în jurul pieţei. Datorită insufi-
cienţelor resurselor, fiecare om este dependent de bunurile furnizate de
alţii, iar majoritatea covârşitoare a bunurilor sunt destinate schimbului. Iar
schimbul presupune existenţa pieţei.
Nici un agent economic, fie el producător şi/sau consumator, nu se poate izola

36
de piaţă. Piaţa oferă informaţiile necesare despre ce să se producă, când, cum şi
pentru cine să se producă. În cadrul pieţei se realizează schimbul. În funcţie de
natura contraechivalentului schimbului, acesta poate fi troc sau barter, când un
bun se schimbă pe un altul şi monetar, când bunul se schimbă pe bani.
d. Tranzacţiile între agenţii economici. Tranzacţiile economice sunt nişte
acorduri (convenţii) între două sau mai multe părţi prin care se transmit
anumite drepturi, în special cele de proprietate, se face un schimb comercial.
Astfel, tranzacţiile reprezintă actele de vânzare-cumpărare a bunurilor şi/sau
serviciilor. Permanent între agenţii economici se realizează tranzacţii. Se
deosebesc tranzacţii unilaterale (cel ce iniţiază tranzacţia unilaterală nu obţine
beneficii directe şi/sau imediate: donaţiile, subvenţiile, impozitele, naţionali-
zările fără despăgubiri) şi bilaterale, care constau în mişcări reciproce între
agenţii economici. Tranzacţiile bilaterale pot fi: coercitive (de constrângere):
naţionalizarea cu despăgubiri şi de piaţă generate de raportul cerere-ofertă.
e. Bunurile devin marfă. Relaţia dintre producţia globală şi marfă tinde să
se egaleze. În industrie faţă de agricultură raportul dintre marfă şi
producţia obţinută este mai mare, datorită numărului mai mic de rebuturi.

4.4. Sistemele economice şi diversitatea modelelor contemporane

ale economiei mixte
Încă din perioada clasică, teoria economică s-a preocupat de fundamentarea
unor modele de organizare şi funcţionare a economiei apte să rezolve problema
rarităţii. În baza acestor modele au fost ideatizate sisteme economice, ca tipuri
specifice de organizare şi desfăşurare a vieţii economice. Se disting două
sisteme teoretice de organizare a economiei de schimb: sistemul economiei de
piaţă şi sistemul economiei de comandă.
Trăsăturile definitorii ale sistemului economiei de piaţă au fost stabilite încă
de liberalişti prin principiul „Laissez faire, laissez passer, le monde va de lui-
même”. Apoi, şcoala de la Lausanne, prin aportul lui Leon Walras, care
stabileşte modelul concurenţei pure şi perfecte.
Sistemul economiei de piaţă reprezintă acel tip de organizare a economiei
în care raportul cerere-ofertă determină principiile de prioritate în
producerea bunurilor, metodelor de organizare şi combinare a factorilor de
producţie, persoanele şi categoriile de persoane care au acces la aceste
bunuri prin mijlocirea nivelului şi dinamicii preţurilor.
Modelul teoretic al economiei de piaţă cuprinde următoarele elemente:
Ø Individul este o fiinţă inteligentă şi raţională, care se ghidează de interesul
personal şi principiul hedonist; este liber în acţiuni; dreptul de proprietate
este inalienabil;
Ø Atomicitatea agenţilor economici;
Ø Asigurarea contopirii perfecte între cerere şi ofertă după volum, structură,
calitate, factorul timp şi criteriul naţional.
37
 Modelul teoretic al economiei de comandă a fost fundamentat ca o reacţie
ideologică la unele disfuncţionalităţi ivite în funcţionarea reală a sistemului
economiei de piaţă. În cadrul acestui model, orientarea acţiunii agenţilor
economici se face în mod centralizat şi obligatoriu, folosindu-se în acest scop
aparatul de stat. Principalele decizii economice sunt concentrate într-un
centru unic centralizat.
Modelul teoretic al economiei de comandă cuprinde următoarele elemente:
Ø Proprietate publică reprezintă pilonul sistemului;
Ø Dezvoltarea intereselor generale şi colective;
Ø Deciziile economice au un statut centralizat.
Economia de comandă este întâlnită în ţări precum Cuba, China, Coreea de Nord.
În viaţa reală, nici unul din modelele teoretice de organizare a economiei de
schimb nu a funcţionat în formă pură. În orice economie contemporană se
găsesc în diferite proporţii elementele economiei de piaţă şi economiei dirijate.
Sistemul economic real este un sistem mixt.
O economie contemporană poate fi considerată ca economie de piaţă pe baza
a mai multor elemente structurale: pluralismul formelor de proprietate, dar
ponderea principală o deţine proprietatea privată; interesul personal şi
raporturile de piaţă bilaterale; piaţa este centrul de gravitate al activităţii
economice; formarea liberă a preţurilor pentru majoritatea bunurilor; prezenţa
concurenţei loiale şi a unui sistem bancar solid şi transparent; existenţa unei
structuri tehnico-economice moderne; prezenţa statului democratic care
veghează asupra respectării regulilor pieţei, completează decalajele pieţei prin
pârghiile legislative şi economico-financiare.
O descriere mai delailată a formelor economiei de piaţă cuprinde urmă-
toarea divizare:
1. Modelul anglo-saxon – cu cea mai mare reticenţă faţă de intervenţia
statului în economie (de exemplu: economia SUA, Angliei, Canadei);
2. Vest-european cu pronunţată tentă dirijistă (economia Franţei, Italiei,
Spaniei);
3. Paternalist de piaţă, cu puternice elemente tradiţionale şi naţionale
(economia Japoniei);
4. Social - de piaţă, care îmbină exigenţele pieţei cu armonia socială
(economia Germaniei, Olandei şi parţial economia Austriei);
5. Nordic-european, care realizează o cooperare puternică între sectorul
privat – productiv şi cel public, prestator de servicii sociale (Suedia,
Norvegia, Danemarca şi Finlanda);
6. Orientată spre exterior, dependentă de valorificarea resurselor interne pe
pieţe externe (economiile Quatarului, Iranului, Irakului, Afganistanului etc).
Economia Republicii Moldova este încă în perioada de tranziţie spre economia
de piaţă, dar care necesită reforme majore în sistemul de învăţământ, în
elaborarea strategiilor pe termen lung de dezvoltare economică.
38
 Tema 5. Piaţa şi mecanismul funcţionării ei
1.1. Geneza, esenţa şi tipologia pieţei
Economia de schimb constituie baza apariţiei, existenţei şi funcţionării
pieţei care a avut o evoluţie continuă. Funcţionarea corectă a pieţei nu se poate
realiza decât în economia concurenţială, care permite agenţilor economici să se
confrunte liber pe piaţă, deciziile lor să interacţioneze, ea devenind instituţia
care mediază aceste legături.
Piaţa poate fi definită ca fiind:
· Locul de întâlnire a ofertei vânzătorului cu cererea consumatorului;
· Gama de acţiuni prin care cumpărătorii şi vânzătorii intră în contact şi
schimbă bunuri şi servicii, indiferent de locul unde se desfăşoară.
Piaţa poate fi înţeleasă prin prismă spaţială şi economică.
Sub aspect spaţial, piaţa este locul de întâlnire al agenţilor economici:
vânzători, cumpărători, care schimbă între ei bunuri şi servicii.
Sub aspect economic, piaţa apare ca o reţea de comunicaţii între agenţii
economici, care se informează reciproc despre ceea ce au sau doresc să
cumpere, despre preţurile cerute sau propuse pentru încheierea tranzacţiilor.
Există două funcţii esenţiale pe care piaţa le îndeplineşte:
1. Piaţa asigură contactul permanent dintre producătorii şi consumatorii de
mărfuri, dintre ofertă şi cerere, dintre producţie şi consum atât la nivel
microeconomic, cât şi macroeconomic, având următoarele semnificaţii:
v Dinamica pieţei reflectă schimbările care se produc în sistemul nevoilor
economice ale societăţii, orientând activităţile de producere spre
satisfacerea acestor necesităţi;
v Jocul liber al cererii şi ofertei determină modul în care agenţii economici
îşi procură şi utilizează resursele naturale, materiale, financiare şi umane
în cadrul pieţei;
v Sistemul propriu de pârghii economice creat de piaţă duce la reglarea
acesteia şi a economiei naţionale în ansamblu.
2. Piaţa are rolul de sistem de comunicaţie a informaţiilor necesare agenţilor
economici, în calitatea lor de producători şi consumatori.
Piaţa contemporană se prezintă ca o realitate complexă, formată dintr-un
sistem de pieţe distincte, dar interdependente. Clasificarea formelor de piaţă se
poate realiza după criteriile:
v După natura economică a bunurilor care constituie obiectul tranzacţiilor:
piaţa satisfactorilor (piaţa bunurilor şi serviciilor destinate consumului
final); piaţa prodfactorilor (piaţa factorilor de producţie care cuprinde:
piaţa muncii, piaţa funciară, piaţa capitalului, a informaţiei, a resurselor
naturale, piaţa monetară) şi piaţa financiar-valutară, care cuprinde piaţa
financiară şi cea a schimburilor valutare;
v După prezenţa sau absenţa obiectelor în momentul tranzacţiei: piaţă
reală – se tranzacţionează bunurile reale existente pe piaţă în momentul
39
 tranzacţionării şi piaţă fictivă unde se tranzacţionează titlurile de
proprietate asupra bunurilor (bursele de mărfuri şi de valori mobiliare).
v După momentul încheierii şi finalizării tranzacţiilor se disting: piaţa la
vedere – tranzacţia se încheie şi se finalizează în acelaşi moment; piaţa
la termen – tranzacţia se finalizează ulterior, după un termen convenit în
momentul încheierii acesteia şi piaţa disponibilă să livreze la dorinţa
cumpărătorului.
v După gradul de diversificare a bunurilor tranzacţionate, se cunosc: piaţa bu-
nurilor omogene (uniforme) şi piaţa bunurilor eterogene (diversificate).
v După spaţiul geografic, se cunosc: pieţe locale, regionale, naţională,
mondială.
v După modul în care se realizează raportul cerere-ofertă, se cunosc. Piaţa
vânzătorului (absorbţia), când cererea este mai mare decât oferta şi piaţa
cumpărătorului (presiunea), când oferta este mai mare decât cererea.
v După tipul de concurenţă: piaţa cu concurenţă perfectă şi piaţa cu
concurenţă imperfectă (piaţa cu concurenţă de monopol, cu concurenţă
de oligopol, piaţă cu concurenţă de monopson versus oligopson şi paiaţa
cu concurenţă monopolistă).
v După puterea agenţilor economici, se distinge: atomicitatea pieţei –
când agenţii economici au aceeaşi putere şi nu por influenţa asupra
preţurilor şi cerinţelor consumatorilor şi molecularitatea pieţei, când
participanţii economici au puteri economice diferite.
v După numărul agenţilor economici: monopol (un singur vânzător);
monopson (un singur cumpărător), monopol bilateral (un singur vân-
zător – un singur cumpărător), duopol (doi vânzători), duopson (doi
cumpărători), oligopol (trei şi mai mulţi vânzători) şi oligopson (trei şi
mai mulţi cumpărători).
v După gradul de cunoaştere a pieţei şi determinativelor acesteia: piaţă
transparentă şi piaţă opacă.

5.2. Determinativele pieţei: cererea, oferta şi legităţile acestora. Echilibrul

pieţei
Nevoile sociale existente la un moment dat se manifestă pe piaţă sub
forma cererii de bunuri şi servicii, dar nu trebuie confundate nevoile umane cu
cererea, deoarece cererea reflectă acele necesităţi care sunt susţinute de
capacitatea de plată ale omului.
Cererea poate fi definită ca fiind cantitatea totală dintr-o marfă la care
aspiră o persoană, care poate fi achiziţionată într-o anumită perioadă de
timp, la un preţ unitar dat.
În funcţie de cine exprimă cererea, aceasta poate fi:
v Individuală – cererea manifestată din partea unui individ, întreprindere
sau instituţie pentru un anumit produs sau serviciu;
40
 v Agregată (totală), care cuprinde însumarea tuturor cerilor individuale de
pe piaţa unui produs sau serviciu într-o anumită perioadă; sau ansamblul
cheltuielilor realizate în cadrul unei economii naţionale pentru procurarea
de bunuri şi servicii.
Legea generală a cererii reprezintă raportul de condiţionare dintre
schimbarea preţului unitar al unui bun şi modificarea cantităţii cerute:
a. Când preţul unui bun scade, cantitatea cerută pentru acel bun creşte;
b. Când preţul unui bun creşte, cantitatea cerută pentru acel bun scade.
Tabelul 5.2.1
Relaţia dintre cerere şi preţ
Preţul unitar (P) al bunul x, u.m. Cantitatea cerută (C), unităţi
1000 10
900 15
850 20
700 30
650 50
500 70

Figura 5.2.1 Manifestarea Legii cererii

Din figura 5.2.1 se observă că curba cererii are tentă crescătoare la scăderea
preţului. Legea generală a cererii se verifică în cazul bunurilor normale, precum şi
în cazul majorităţii bunurilor inferioare. În cazul bunurilor de lux, curba cererii se
modifică datorită snob-efectului (efectul lui Veblen). Curba cererii sub acţiunea
snob-efectului are tentă crescătoare la creşterea preţului (figura 5.2.2).

Figura 5.2.2 Manifestarea Legii cererii sub acţiunea „efectului Veblian”

41
 Curba cererii pentru bunurile normale poate să se deplaseze spre dreapta,
fenomen numit extinderea cererii şi poate să se deplaseze spre stânga, feno-
men numit contracţia cererii. Factorii care stau la baza explicării legii generale
a cererii sunt:
De natură economică:
v Veniturile consumatorilor. Între veniturile consumatorilor şi cerere este o
relaţie directă.
v Modificarea preţurilor altor bunuri economice care pot fi:
o Substituibile – adică două sau mai multe produse satisfac nevoi
similare. Dacă preţul la unul dintre produse creşte are loc sporirea
cererii la bunul substituibil;
o Complementare – sunt bunurile consumate împreună, iar creşterea
preţului la unul din produse diminuează consumul la ambele produse.
De natură extraeconomică:
v Numărul de cumpărători – când numărul cumpărătorilor creşte, creşte şi
cererea totală a bunului respectiv. Creşterea cererii totale a unui bun mai
depinde direct şi de cantitatea cumpărată dintr-un bun (cererea
individuală) şi de frecvenţa de cumpărare. În ştiinţa economică există
legea lui Pareto: 20 la 80, când 20% din consumatori achiziţionează 80%
din bunuri. În acest caz pentru majorarea cererii se impune identificarea
celor 20% de consumatori şi susţinerea lor prin diferite strategii care i-ar
fideliza şi depistarea celor 80% din clienţii ocazionali şi elaborarea
strategiilor de creştere a cererii.
v Preferinţele consumatorilor pentru un anumit bun. Dacă preferinţele cresc,
cererea pentru bunul în cauză tot va creşte;
v Previziunea privind evoluţia preţurilor şi a veniturilor – dacă se prevede o
creştere a preţului unui anumit bun, cererea pentru bunul respectiv va
creşte şi se reduce, dacă se prevede o scădere a preţului. Un rol important
în stabilirea previziunilor îl au şi zvonurile;
v Utilitatea economică. Cu cât utilitatea unui produs e mai înaltă, cu atât
mai mult va spori cererea pentru produsul în cauză;
v Factorii psihologici, sociali şi religioşi: publicitatea (publicitatea poate
mări cererea pentru un produs, dar poate şi să o micşoreze sau stopeze:
reclama antitabacistă); moda; mass-media; statutul social; aderarea la
socio-grupuri; experienţa de consum etc., care influenţează opiniile
individului manifestându-se astfel cererea stimulată.
Gradul de sensibilitate a cererii faţă de anumiţi factori de influenţă se
numeşte elasticitatea cererii.
Cei mai uzuali factori de influenţă asupra cererii sunt: preţul, venitul şi
factorul demografic datorită. Elasticitatea cererii se măsoară cu ajutorul coefi-
cientului de elasticitate (ε).

42
 După elasticitatea cererii faţă de preţ (εcp) există următoarele categorii de
bunuri:
a. bunuri cu cerere elastică (supraunitară) (εcp >1), la care modificarea
preţului cu un anumit procent va determina modificarea cererii cu o
mărime mai mare;
b. bunuri cu cerere elastică unitară (εcp =1), la care modificarea preţului cu un
anumit procent determină schimbarea cu aceeaşi mărime a cantităţii cerute;
c. bunuri cu cerere inelastică (subunitară) ((εcp <1) – schimbarea preţului
cu un anumit procent determină o modificare a cererii mai mică;
d. bunuri cu cerere perfect elastică (εcp →∞) – la un preţ constant cererea
va creşte continuu la acel bun;
e. bunuri cu cerere perfect inelastică (εcp =0) – indiferent de modificarea
preţului cererea pentru acel bun va rămâne constantă.
Coeficientul de elasticitate în funcţie de preţ se calculează după formula:

, unde:
ΔQ(%) – modificarea procentuală a cererii; ΔP(%) – modificarea procentuală a
preţului.
După elasticitatea cererii faţă de venit (Ec/v) există următoarele categorii
de bunuri (curba Engels):
a. bunuri normale (Ec/v <1) – cererea lor creşte odată cu creşterea
veniturilor şi scade odată cu reducerea acestora;
b. bunuri inferioare (Ec/v<0) – cererea lor scade la creşterea veniturilor;
c. bunuri superioare (Ec/v >1) – sunt acele bunuri pentru care cererea creşte
relativ mai repede în raport cu creşterea venitului.
Coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de venit (Ec/v) se calculează
după formula:

unde: ΔV – variaţia venitului; Vo, V1– venitul din perioada iniţială şi din
perioada de gestiune;
Coeficientul de elasticitate, în general, este pozitiv deoarece atunci când
veniturile cresc şi cererea se majorează.
Importanţa şi factorii care determină elasticitatea cererii sunt:
· ponderea venitului cheltuit pentru un anumit bun în bugetul total al unei
familii;
· gradul de substituire a bunurilor;
· gradul necesităţii de consum (bunuri de strictă necesitate sau de lux);
· durata perioadei de timp de la modificarea preţului.

43
 O altă componentă a pieţei este oferta care constă în cantitatea maximă
dintr-un anumit bun sau serviciu pe care un vânzător intenţionează să o
vândă pe piaţă într-o perioadă determinată de timp, la un anumit preţ unitar.
Ca şi cererea, oferta se formează în contextul unor investiţii, reflectate în
mărimea şi dinamica preţului. Factorii care stau la baza explicării legii generale
ale ofertei sunt următorii:
· în funcţie de cine exprimă oferta, aceasta poate fi: individuală şi agregată.
· în funcţie de caracteristicile bunurilor oferite pieţei, se disting: oferta de
bunuri independente; ofertă complementară – când din producţia unor
bunuri principale rezultă bunuri secundare; oferta mixtă – bunurile
oferite satisfac aceeaşi cerere şi pot fi substituite.
· în funcţie de influenţa factorilor de producţie asupra dimensiunilor ofertei:
ofertă fixă – în cazul rarităţii absolute a factorilor de producţie, care impune
o cantitate limitată de bunuri, imposibil de majorat şi ofertă flexibilă – can-
titatea de resurse disponibile permit majorarea cantităţii de bunuri oferite.
· în funcţie de factorul timp: ofertă instantanee (subită); ofertă pe termen
scurt; ofertă pe termen lung.
Raporturile de cauzalitate dintre schimbarea preţului şi cantitatea oferită
reprezintă Legea generală a ofertei. Potrivit acestei legi: creşterea preţului
determină o sporire a ofertei şi scăderea acestuia duce la o micşorare a
ofertei (figura 5.2.3).

Figura 5.2.3 Manifestarea Legii ofertei

Factorii care influenţează asupra funcţiei ofertei sunt:
v costul producţiei – reducerea costului de producţie a unui bun determină
creşterea cantităţii oferite, iar creşterea costului determină o scădere a
nivelului ofertei;
v preţul altor bunuri;
v numărul producătorilor din branşa respectivă;
v taxele şi subsidiile. Reducerea impozitelor şi taxelor va genera o creştere
a volumului ofertei, pe când majorarea lor vor determina o reducere a
cantităţii de bunuri oferite. Creşterea volumului subsidiilor contribuie la
creşterea volumului ofertei, micşorarea acestora determină scăderea
volumului ofertei;

44
 v previziunile (zvonurile) privind evoluţia preţurilor. Dacă preţul bunului se
prognozează în scădere în viitorul apropiat, atunci oferta instantanee şi pe
termen scurt se va mări;
v evenimentele social-politice (războaie etc.) şi naturale (inundaţii, incendii etc.).
Pe piaţă oferta nu este decât în cazuri rare inflexibilă, tendinţa ei fiind de a
se modifica în funcţie de preţ. Modificarea ofertei în funcţie de factorii care o
determină se numeşte elasticitate.
Cei mai importanţi factori de care depinde elasticitatea ofertei sunt
preţurile şi veniturile.
Elasticitatea ofertei faţă de preţ poate fi:
a. bunuri cu ofertă elastică (Eo/p>1), atunci când modificarea preţului cu un
anumit procent determină o modificare mai mare a cantităţii oferite;
b. bunuri cu elasticitate unitară (Eo/p=1) – modificarea preţului cu un anumit
procent determină o modificare în aceeaşi măsură a cantităţii oferite;
c. bunuri cu ofertă inelastică (Eo/p<1), când preţul se modifică cu o anumită
mărime, oferta se modifică cu o mărime mai mică;
d. bunuri cu ofertă perfect elastică (Eo/p→∞), este un caz extrem care nu
există în realitate;
e. bunuri cu ofertă perfect inelastică (Eo/p=0), indiferent de modificarea
preţului oferta rămâne constantă.
Corelaţia dintre variaţia ofertei unui bun şi evoluţia preţului se exprimă prin
coeficientul de elasticitate al ofertei în funcţie de preţ.
,
unde: Δp – variaţia preţului; P1 – preţul în perioada curentă; P0 – preţul în
perioada iniţială;
Q1 – volumul ofertei din perioada de gestiune; Q0 – volumul ofertei din
perioada iniţială.
Elasticitatea ofertei depinde de următorii factori obiectivi: costul unitar al
bunului; posibilităţile de stocare a bunurilor şi costul stocării acestora; numărul
de ofertanţi; evenimentele social-politice şi condiţiile naturale.
Atunci când pe piaţă, volumul şi structura cererii se contopeşte exact cu
volumul şi structura ofertei se înregistrează echilibrul pieţei.
Piaţa are tendinţa mereu de a se echilibra la un anumit nivel al preţurilor.
Nivelul preţurilor care asigură starea de echilibru se numeşte preţ de
echilibru (figura 5.2.4). Orice deplasare a curbei cererii spre dreapta va
determina majorarea preţului de echilibru, iar spre stânga o reducere a acestuia
(în condiţiile când curba ofertei rămâne neschimbată). Iar deplasarea spre
dreapta a curbei ofertei determină o scădere a preţului de echilibru, pe când
deplasarea spre stânga presupune o creştere a acestuia (în condiţiile când curba
cererii rămâne constantă).

45
 Figura 5.2.4 Echilibru parţial al pieţei

5.3.Esenţa, tipologia, metodologia de calcul şi metode „tactice” de

comunicare a preţurilor
În sens general, preţul exprimă cantitatea de monedă ce trebuie plătită
pentru cumpărarea unor bunuri materiale şi servicii în cadrul tranzacţiilor
bilaterale pe piaţă.
Experienţa istorică reliefează existenţa unor trăsături general-valabile ale
formării şi funcţionării preţurilor, astfel încât în practica economică se întâlnesc
trei categorii de preţuri:
1) Preţuri libere, care se formează reieşind din raportul cerere-ofertă
în condiţii de concurenţă loială;
2) Preţuri administrative, care sunt impuse de firme mari dominante
pe piaţă şi/sau stabilite de organele administraţiei de stat;
3) Preţuri mixte - care se formează prin congruenţa mecanismului
pieţei cu firmele dominante sau administraţia publică centrală.
Cele mai cunoscute categorii de preţuri sunt:
v Cotaţia (preţul-bursă) – determinat de mecanismul concurenţei pentru
mărfurile standardizate şi fungibile la dispoziţie sau la termen pe bază de
mostre sau titluri de proprietate.
v Preţul de licitaţie – stabilit pentru vânzarea mărfurilor specificate cantitativ
sau calitativ la licitaţiile publice. În cadrul licitaţiilor preţul de pornire poate
fi unul minimal, care se măreşte în etapele succesive (à la hasse) şi poate fi
preţul maxim de pornire (à la basse), care re reduce în etapele succesive.
v Preţul de listă sau de catalog – stabilit de exportatori pe baza cheltuielilor
de producţie la care se adaugă profitul caracteristic pieţei şi apoi difuzat
firmelor importatoare pentru negocierea contractului de vânzare-cumpărare.
v Preţul de tranzacţie – cel efectiv realizat în momentul vânzării-cumpărării.
v Preţul indexat (corectat) – la preţul de tranzacţie se adaugă riscurile con-
juncturale.
v Preţul director – cel care se formează pe piaţa principală a unui produs
sau pe piaţa cu cel mai mare număr de tranzacţii.

46
 v Preţurile stabilite pe baza reglementărilor internaţionale – în limitele
unor regiuni, grupuri de state pentru mărfurile de mare importanţă (petrol,
porumb, grâu etc.).
Funcţiile preţurilor sunt: de comensurare a consumurilor şi cheltuielilor,
precum şi a rezultatelor economice; de informare a agenţilor economici; de
stimulare a producătorilor; de recuperare a costurilor şi de distribuire a veniturilor.
Asupra preţului influenţează o mulţime de factori: atât din partea ofertei,
cât şi din partea cererii. Aceste cerinţe sunt contradictorii: pe de o parte
producătorul/vânzătorul vrea să obţină un preţ cât mai ridicat, iar cumpărătorul
este dispus să plătească un preţ cât mai redus.
Astfel, la congruenţa acestor două situaţii se formează preţul. Formarea
preţurilor este legată de analiza structurii cheltuielilor şi de constituirea
profitului. Cea mai uzuală metodă de calcul a preţului rămâne metoda formării
preţului în funcţie de costul total.
Formarea preţului în funcţie de costul total. Preţul se stabileşte în baza
tuturor cheltuielilor de producţie prin ajustarea adaosului pentru cheltuielile
comerciale şi cele administrative, a cheltuielilor pentru publicitate, precum şi a
adaosului planificat al procentului de rentabilitate a vânzărilor;
Formarea preţurilor în baza costului de producţie total. Această
abordare se bazează pe concepţia distribuirii complete a cheltuielilor între
produsele firmei. Adaosul este destinat recuperării cheltuielilor comerciale şi
administrative şi obţinerii profitului net;
Metoda de formare a preţurilor în funcţie de cheltuielile de conver-
siune se bazează pe includerea cheltuielilor directe de salarizare în cheltuielile
de regie de producţie pentru determinarea cheltuielilor totale de conversiune;
Metoda de formare a preţurilor în funcţie de preţul de cost total, unde
drept bază pentru adaos sunt cheltuielile directe pentru materiale şi cele de
salarizare.
Metoda de formare a preţurilor în baza cheltuielilor variabile sau pe
baza valorii limită. Adaosul se calculează faţă de cheltuielile variabile.
Metoda de formare a preţurilor în funcţie de mărimea veniturilor
prin investiţii sau în funcţie de rentabilitatea alocaţiilor. Calculul preţului va
reflecta obţinerea ratei profitului pentru capitalul activ. Sunt două direcţii:
v Capitalul activ este egal cu capitalul de bază.

unde:
v Capitalul activ este egal cu capitalul de bază şi cu cel circulant.

47
 unde:
Metoda de determinare a preţurilor în funcţie de volumul vânzărilor.
În cazul dat se va ţine cont de împărţirea cheltuielilor în constante şi variabile
pe unitate de produs. Dacă costul unitar al unui produs este mai mare decât
preţul de vânzare, atunci producerea lui este nerentabilă. Întreprinderea poate să
continue producerea bunurilor nerentabile dacă acestea sunt strategice şi statul
acoperă deficitul prin subvenţionare sau dacă bunurile nerentabile sunt intrate în
cultura întreprinderii şi acestea consumă profiturile altor bunuri profitabile.
Odată stabilită metoda de formare a preţului, un rol important îi revine metodei
tactice de comunicare a preţului.
Metodele tactice de comunicare a preţului includ o serie de acte şi fapte
cu un efect controlat din partea comerciantului, asupra consumatorului, în
vederea luării deciziei de cumpărare şi atenuării disonanţei cognitive. Printre
cele mai uzuale metode tactice de comunicare a preţului sunt: metoda avantaj-
preţ-avantaj, divizării preţului în părţi convenabile clientului, metoda
„bumerangului”, „terapiei de şoc”, metoda solvabilităţii clientului etc.
Reieşind din importanţa şi rolul preţului asupra societăţii, statul sau altă
instituţie abilitată urmăreşte prin metodele sale formarea acestuia şi a profitului
cu scopul de a reduce abuzurile monopoliştilor sau altor agenţi economici.
Printre politicile de control ale preţurilor sunt: îngheţarea preţului, plafonarea
preţului (stabilirea limitelor de oscilare a nivelului acestuia: cursul valutar,
tarifele la serviciile de transport etc.) şi curăţirea preţului.
În Republica Moldova există o mulţime de agenţii care reglementează
preţurile în sferele lor de activitate: ANRE (Agenţia Naţională pentru
Reglementare în Energetică) – pentru tarifele de energie electrică, Agenţia
Medicamentului – ghidează preţul medicamentelor etc.

48
 Tema 6. Concurenţa şi rolul ei în diversitatea structurilor de piaţă

6.1. Esenţa, tipurile şi funcţiile concurenţei

Concurenţa reprezintă calea de satisfacere a intereselor tuturor participanţilor
la viaţa economică, fiind considerată „mâna invizibilă” care îi determină pe
agenţii economici: să producă şi să vândă ceea ce este cerut de consumatori în
condiţiile cele mai favorabile şi la costuri cât mai reduse; să satisfacă interesele
tuturor participanţilor la activitatea economică; să obţină profituri legitime şi
loiale; să obţină poziţii avantajoase pe piaţă (cote de piaţă); să-şi manifeste
libera iniţiativă printr-o serie de acţiuni şi strategii.
Concurenţa reprezintă rivalitatea ce se naşte pe piaţă, între agenţii
economici producători de bunuri şi servicii pentru atragerea clienţilor prin
calitatea mai bună a produselor, prin preţuri atractive, prin vânzarea de
produse dorite de consumatori.
În funcţie de instrumentele luptei de concurenţă, care pot fi de natură
economică şi extraeconomică, concurenţa poate fi:
v Loială sau corectă care se desfăşoară conform reglementărilor legale prin
folosirea fără discriminare de către vânzător a instrumentelor economice de
luptă concurenţială, care sunt: menţinerea sau reducerea costurilor şi
ridicarea calităţii produselor; scăderea preţurilor de vânzare; lansarea pe
piaţă a produselor noi care să atragă clienţii; acordarea de avantaje supli-
mentare clienţilor (servicii post-vânzare, garanţii, posibilităţi de creditare
etc.); informarea consumatorilor despre caracteristicile produselor etc.
v Neloială care se bazează pe utilizarea unor practici şi metode de vânzare
aflate în discordanţă cu normele şi reglementările comerciale în vigoare
utilizând instrumente extraeconomice incorecte, ilegale pentru a pătrunde pe
piaţă şi a obţine avantaje suplimentare în raport cu ceilalţi concurenţi. Cele
mai uzuale forme de concurenţă neloială sunt: denigrarea concurenţilor –
răspândirea informaţiilor false despre concurenţi; concurenţa parazitară –
folosirea în folosul personal al avantajelor unui concurent fără ca acesta să
primească vreun contraechivalent: (imitaţia vizuală: „Nuts” şi „Nuss”,
auditivă: „Florena” şi „Florina” şi intelectuală: „Carte Noire” şi „Soire
Noire”); evaziunea fiscală – eschivarea de la plata impozitelor şi taxelor;
dumpingul – vânzarea produselor sub costul lor de producţie.
Din punct de vedere al numărului şi puterii agenţilor economici,
concurenţa poate fi: pură sau perfectă – când se exercită între un număr
teoretic nelimitat de producători şi consumatori, cumpărătorul având o mare
libertate de alegere şi imperfectă – apare în situaţia când pe piaţă numărul
agenţilor economici este limitat sau foarte limitat, ceea ce reduce
posibilitatea satisfacerii echitabile a intereselor agenţilor economici.
În economia de piaţă, concurenţa prin funcţiile ei generale, îndeplineşte un
rol important, stimulând progresul economic astfel:
49
 - Oferă tuturor participanţilor şanse egale de a obţine profituri convenabile;
- Prin intermediul pieţei şi al pârghiilor economice ale acesteia se pune în
mişcare întregul sistem de legături dintre agenţii economici impunând
acestora şi consumatorilor legile obiective ale producţiei, circulaţiei,
repartiţiei şi consumului de bunuri economice;
- Reducerea costurilor de producţie;
- Stimularea introducerii inovaţiilor, a tehnicilor şi tehnologiilor eficiente în
producere şi filiera acesteia;
- Sporirea calităţii producţiei, precum şi creşterea capacităţilor de producţie
ale întreprinderilor;
- Determină satisfacerea mai bună a nevoilor de consum ale populaţiei.
Concurenţa poate genera şi unele efecte negative: confruntări neloiale
între competitori; sacrificarea intereselor unor consumatori, producţia orien-
tându-se spre cei care îşi permit să cumpere, nefiind luate în calcul nevoile de
consum ale populaţiei cu venituri reduse sau chiar fenomenul invers:
marginalizarea consumatorilor cu venituri foarte mari în locurile unde marea
majoritate a populaţiei are venituri mici; reducerea costurilor se poate face
sacrificând calitatea produselor sau cheltuielile pentru mediul înconjurător.
Friedrich Engels susţinea că [7, p.123] concurenţa generează concentrarea
producţiei, iar această concentrare, pe o anumită treaptă a dezvoltării sale, duce la
monopol care stopează concurenţa. Altfel spus, concurenţa este propriul ei duşman.
Pentru a nu genera apariţia monopolurilor s-au stabilit legi clare. De
exemplu, Legea antitrust este orice lege care limitează concurenţa neloială sau
tendinţele monopoliste în afaceri. În legislaţia Statelor Unite, cea mai cunoscută
lege de acest tip este Legea antitrust Sherman, din 1890, prin care se declara
ilegal „orice contract, înţelegere sau conspiraţie dăunătoare comerţului”. Legea
antitrust Clayton, din 1914, amendată în 1936 prin legea Robinson-Patman,
interzice discriminarea clienţilor prin preţuri sau alte mijloace. În mod general,
în condiţiile Uniunii Europene, nu se mai vorbeşte de legi antitrust, ci legi sau
legislaţie de protecţie a concurenţei. O asemenea lege există şi în România din
1996, iar în Republica Moldova din anul 2000 (Legea cu privire la protecţia
concurenţei nr. 1103-XIV din 30.06.2000).

6.2. Concurenţa pură şi perfectă: esenţa şi aplicabilitatea acesteia

Concurenţa pură şi perfectă a generat interesul din cele mai vechi timpuri, însă
anume exponentul şcolii de la Lausanne, Leon Walras a stabilit criteriile acesteia:
v Atomicitatea pieţei care constă în faptul că pe piaţă există un număr mare
de vânzători şi cumpărători cu aceeaşi putere economică, astfel încât nici
unul din ei nu poate exercita o oarecare influenţă asupra preţului.
v Omogenitatea bunurilor. Această condiţie presupune că pe piaţă bunurile
sunt aproape identice, perfect substituibile, iar consumatorul indiferent de
la care vânzător procură, oricum bunurile au aceeaşi calitate.
50
 v Fluiditatea cererii şi a ofertei presupune că volumul, structura şi calitatea ce-
rerii coincide exact cu volumul, structura şi calitatea ofertei în timp şi spaţiu.
v Mobilitatea factorilor de producţie presupune posibilitatea acestora de a
se deplasa liber şi în orice moment de pe piaţa unui produs pe piaţa altuia,
iar producătorii pot găsi liber şi nelimitat orice factor de producţie de care
are nevoie.
v Transparenţa pieţei, care presupune că agenţii economici dispun de toată
informaţia despre determinativele pieţei.
Modelul concurenţei pure (perfecte) este unul ideal, care pentru sectorul real
este o tendinţă, deoarece în realitate domină concurenţa imperfectă. Pieţele care
se apropie de o concurenţă perfectă sunt bursele şi pieţele ţărăneşti.

6.3. Concurenţa imperfectă: esenţa, aplicabilitatea şi raportarea ei la

diversitatea structurilor de piaţă
Analiza economică de după anul 1930 este consacrată situaţiilor de concu-
renţă imperfectă. În anul 1933, Joan Robinson a publicat lucrarea „Economics of
Imperfect Competition”, în care a fost dezvoltată ideea că monopolul, mai mult
decât concurenţa perfectă constituie ipoteza pentru studiul pieţelor şi a preţurilor.
O combinaţie între modelul concurenţei pure şi celei imperfecte este
concurenţa monopolistă. Această formă de piaţă păstrează toate premizele
concurenţei perfecte, cu excepţia omogenităţii produselor care se transformă
în produse diferenţiate. Într-o atare situaţie, cumpărătorii au posibilitatea să
aleagă produsul pe care şi-l doresc, iar vânzătorii pot să-şi impună preţul şi
chiar cantitatea prin politica noilor sortimente de produse.
Concurenţa imperfectă se manifestă în acea situaţie de piaţă în care
agenţii economici pot să influenţeze, prin acţiunile lor unilaterale, raportul
dintre cerere şi oferta de mărfuri, ca şi prin nivelurile preţurilor, în intenţia
de a obţine profituri mari şi stabile.
Acest tip de piaţă se prezintă în numeroase forme, ele diferenţiindu-se în
funcţie de categoria agenţilor economici de piaţă.
Atunci când piaţa este dominată de un singur vânzător (producător),
care îşi impune condiţiile de preţ sau de calitate faţă de consumatori, piaţa se
numeşte monopol.
La polul opus se află monopsonul, care este acea formă de concurenţă
imperfectă în care un singur cumpărător vizează volumul producţiei, şi preţul
acesteia. De obicei, situaţia de monopson se întâlneşte pe piaţa armamentului,
unde statul este singurul care achiziţionează produsele date.
Situaţia când pe piaţă se întâlnesc: un vânzător şi un cumpărător piaţa
se numeşte monopol bilateral. Un exemplu tipic de monopol bilateral se
întâlneşte pe piaţa muncii, unde un patronat se întâlneşte cu un sindicat.
Economia de scară realizată în anumite domenii contribuie la scăderea
costurilor de producţie într-o măsură atât de mare încât alte firme cu un
51
volum mai redus de activitate nu ar putea ajunge la o atare performanţă. În
acelaşi timp, în anumite domenii, nici tehnologic şi nici economic nu ar fi
posibilă existenţa mai multor întreprinderi concurente, deoarece aceasta ar
însemna cheltuieli de investiţii prea mari. Exemplele clasice sunt reţelele de
distribuţie a electricităţii, a gazelor şi a apei, reţelele de termoficare, sistemele
de irigaţii, reţeaua de căi ferate. Această situaţie se numeşte monopol natural.
În R.M. monopolul natural se întâlneşte în sectorul viti-vinicol, al apelor
minerale etc.
Situaţia când piaţa este dominată de doi vânzători, piaţa se numeşte
duopol, iar când e dominată de doi consumatori, se numeşte duopson.
Oligopolul este o piaţă caracterizată prin prezenţa unui număr mare de
cumpărători şi a unui număr restrâns de producători care, deţinând un
segment important de piaţă o pot influenţa în scopul maximizării profitului,
bunurile oferite fiind solicitate de numeroşi consumatori. Oligopolurile îşi
bazează existenţa pe realizarea unor costuri joase.
Când costurile firmelor individuale scad substanţial şi pe termen lung,
în aşa fel încât un număr restrâns de firme poate produce cantitatea totală la
costurile medii cele mai joase, situaţia dată se numeşte oligopol natural.
Clasificarea oligopolurilor se face pe baza a două criterii importante:
v După obiectul de activitate sau caracteristicile principale ale producţiei şi
serviciilor în care acţionează, oligopolurile sunt de două tipuri: primul tip
cuprinde acele firme mari care domină piaţa în cadrul unor produse
omogene sau aproape omogene cum sunt oţelul, aluminiul, unele
produse chimice, iar al doilea tip de oligopol cuprinde acele firme mari
care stăpânesc piaţa unui produs eterogen.
v După gradul de coordonare la care convin oligopolurile conform
diferitelor politici şi conform cu legislaţiile în vigoare. Se disting:
oligopoluri fără coordonare (nici formală, nici tacită), la care apar trei tipuri
de relaţii concurenţiale:
- Relaţii de concurenţă agresive în domeniul stabilirii preţurilor (războiul
preţurilor;
- Relaţii hiperconcurenţiale cu accent pe calitate, noutatea produsului şi
reclamă, ce au loc în oligopolurile cu produse şi servicii uşor diferenţiate;
- Relaţii concurenţiale legate (înlănţuite) în cadrul industriilor cu multe
firme, în care un vânzător A este oligopol în raport cu B şi C, iar C este
oligopol în raport cu D şi E;
oligopoluri cu coordonare parţială (fără vreun acord formal) la care apar
două tipuri de relaţii concurenţiale:
- Relaţii de concurenţă în cadrul cărora apare o firmă lider a cărei influenţă
este dominantă;

52
 - Relaţii de cooperare voluntară (fără organizaţie, acord sau firma lider)
formate între firmele oligopoliste realizate pe baza unor interese comune,
pe etica în afaceri şi toleranţa reciprocă;
oligopoluri complet coordonate prin înţelegeri scrise sau secrete între
firmele oligopoliste la nivel naţional sau internaţional cu sau fără acordul
guvernelor.
În funcţie de tipul bunurilor produse, firmele de oligopol practică strategii
concurenţiale specifice astfel:
v pentru bunuri omogene (petrolul, oţelul, mineralele, energie electrică etc.)
se aplică o strategie concurenţială bazată pe preţ, pe baza sporirii
productivităţii şi reducerii costului;
v pentru bunuri diferenţiate sub aspect funcţional (autovehicule, tehnică de
calcul) concurenţa este bazată pe existenţa unor performanţe superioare
(tehnice, funcţionale, constructive).
Firma de oligopol îşi stabileşte preţul în funcţie de cerere şi de cantitatea
produsă, plecând de la costul total mediu. Producţia este optimă când sporul de
cost antrenat de producerea ultimului bun este acoperit de sporul de venit
obţinut prin vânzarea acelui bun.
De regulă, pe o piaţă în care există puţine firme, dar dominante, intrarea
unor noi întreprinderi este foarte dificilă, mai ales dacă acestea nu deţin brevete
şi licenţe de fabricaţie.
O forma principală de piaţă cu concurenţă imperfectă, opusă oligopolului,
este oligopsonul. Oligopsonul este acea piaţă pe care câţiva cumpărători
solicită o mare cantitate dintr-o marfă în condiţiile de atomicitate a ofertei. Ei
au o putere economică destul de mare astfel încât pot influenţa condiţiile de
vânzare-cumpărare pe piaţă.
În practica economică, se găsesc o mulţime de oligopoluri: OPEC
(Organizaţia ţărilor exportatoare de petrol); cartelul: Procter and Gamble,
Unilever, Colgate-Palmolive în domeniul produselor cosmetice etc.

53
 Tema 7. Întreprinderea şi întreprinzătorul

7.1. Întreprinderea – celula activităţii economice. Scopul şi funcţiile

întreprinderii
Întreprinderea este o unitate instituţională de bază a economiei naţionale
care se caracterizează printr-un gen specific de activitate, funcţionalitate,
organizare tehnologică, prin capacitatea de a produce bunuri, de a se
conduce şi gestiona raţional, precum şi prin autonomia sa financiară.
Întreprinderea, ca celulă de bază a economiei, este un rezultat al diviziunii
sociale a muncii şi al autonomizării proprietăţii. Asupra gradului de dezvoltare
a întreprinderii influenţează următorii factori: nivelul înzestrării tehnice; nivelul
şi gradul de calificare a angajaţilor; gradul de autonomie; gradul de integrare a
întreprinderii în sistemul pieţei interne şi internaţionale; competenţa şi
flexibilitatea conducerii firmei; modul de obţinere a factorilor de producţie.
Întreprinderea ca unitate economică răspunde la întrebările fundamentale: Ce
să producă? cum şi cât să se producă? Pentru cine să se producă?, determinând
astfel volumul de factori de producţie care pot fi atraşi în procesul de producţie.
Întreprinderea ca unitate economico-juridică îndeplineşte următoarele funcţii:
1. Funcţia de cercetare-dezvoltare, care prevede: cercetarea şi proiectarea
produselor; elaborarea programelor de investiţii; perfecţionarea sistemului
informaţional;
2. Funcţia de producţie, care prevede: combinarea raţională a factorilor de
producţie; producerea de bunuri şi servicii; efectuarea controlului calităţii
produselor fabricate şi a serviciilor prestate; obţinerea profitului;
3. Funcţia comercială, care prevede: aprovizionarea întreprinderii cu
materii prime; comercializarea produselor fabricate;stabilirea bugetului
politicii de comunicare;
4. Funcţia financiar-contabilă, care prevede comensurarea cheltuielilor şi
a veniturilor întreprinderii; exercitarea controlului financiar; folosirea
raţională a resurselor financiare ale firmei;
5. Funcţia de personal, care prevede: angajarea şi asigurarea cu forţă de
muncă calificată a diviziunilor şi subdiviziunilor întreprinderii; selectarea şi
promovarea în funcţii de activitate a angajaţilor; efectuarea schimbului de
experienţe; lichidarea abuzurilor de orice natură atât la angajare, cât şi pe
durata timpului de muncă; concilierea vieţii personale cu celei profesionale;
6. Funcţia de prelucrare a datelor şi activitate juridică, care prevede:
elaborarea informaţiei statistice referitor la activitatea întreprinderii;
argumentarea juridică a contractelor şi deciziilor întreprinderii;
7. Funcţia strategică de previziune a pieţei, care prevede: cercetarea
tendinţelor de evoluţie a mecanismelor pieţei; elaborarea programelor de
lansare a noilor produse pe piaţă; cercetarea evoluţiilor conjuncturale
externe de care depinde activitatea întreprinderii;
54
 8. Funcţia strategică a activităţii de marketing, care prevede: cercetarea
nevoilor de consum; căutarea noilor pieţe de comercializare a produselor
fabricate ţinându-se cont de ciclul de viaţă al acestora; cercetarea în consum
a bunurilor fabricate; studierea gradului de satisfacere a consumatorilor.
Între funcţiile întreprinderii există relaţii reciproce de susţinere şi cooperare.
Orice întreprindere pentru a-şi atinge scopul trebuie să dispună de mijloace de
producţie, forţă de muncă calificată şi educată, astfel încât să se racordeze instanta-
neu la mişcările conjuncturale interne şi externe. Racordarea corectă a întreprinderii
la mediul concurenţial permite rezultate profitabile, care se întorc în întreprindere
pentru motivarea abilităţilor salariaţilor, dezvoltarea infrastructurii firmei et. Acest
proces se repetă continuu şi e numit circuit al capitalului întreprinderii.

7.2. Clasificarea întreprinderilor

În economia de piaţă contemporană există o mare diversitate tipologică de
întreprinderi, care pot fi grupate după anumite criterii:
Sub aspectul profilului, unităţile economice pot fi: agricole, industriale, de
construcţii, comerciale, bancare, ateliere de reparaţii, birouri de consulting,
institute de proiectare etc. în condiţiile adâncirii diviziunii sociale a muncii, s-a
accentuat caracterul eterogena al profilului unităţilor economice. De pildă,
unităţile agricole s-au diversificat în unităţi fitotehnice şi zootehnice, care la
rândul lor s-au specializat cele fitotehnice în: unităţi cerealiere, unităţi
producătoare de culturi tehnice, unităţi producătoare de leguminoase etc. şi cele
zootehnice s-au diversificat în: unităţi de creştere a bovinelor, a caprinelor, a
suinelor, unităţi avicole, unităţi bazate pe sericicultură etc.
Din punct de vedere al dimensiunilor [9, p.105] (numărul mediu anual al
angajaţilor şi volumul anual al vânzărilor), întreprinderile se clasifică în:
- Microîntreprinderi – întreprinderi al căror număr mediu anual de salariaţi
nu depăşeşte 9 persoane, iar suma anuală a vânzărilor nete este de până la
3 milioane lei;
- Întreprinderi mici – întreprinderi al căror număr mediu anual de salariaţi
este cuprins între 10 şi 50 de persoane inclusiv, iar suma anuală a
vânzărilor nete este de până la 10 milioane lei;
- Întreprinderi mijlocii şi mari – au un număr de salariaţi mai mare de 50 de
persoane, iar după volumul afacerilor nu ocupă o situaţie dominantă pe piaţă;
- Întreprinderi care deţin o situaţie dominantă pe piaţă. Ele produc şi
comercializează sau importă şi comercializează mai mult de 35% din
piaţa unui produs a Republicii Moldova;
- Întreprinderi monopoliste.
Sub aspectul tehnologic, al dotării cu factori de producţie, unităţile economice
pot fi: manufacturiere, mecanizate, automatizate, semirobotizate sau robotizate.
După obiectul asocierii se disting: întreprinderi – asociaţii de persoane
(societatea în nume colectiv, societatea în comandită, cooperativele) şi între-
55
prinderile – asociaţii de capital (societatea pe acţiuni, societatea cu răspundere
limitată).
După sursa de provenienţă a capitalului social, se pot distinge: întreprinderi
cu capital integral de stat (întreprinderi de stat şi municipale); întreprinderi cu
capital integral privat (societăţile comerciale, cooperativele); întreprinderi cu
capital mixt, de stat şi privat (societăţile cu răspundere limitată şi societăţile pe
acţiuni).
După structura capitalului social, se disting trei grupe de întreprinderi:
întreprinderi al căror capital social nu se divide (întreprinderi de stat şi
municipale, întreprinderea individuală); întreprinderi al căror capital se divide
în cote părţi (societatea cu răspundere limitată, cooperativele de producţie,
societăţile în nume colectiv şi în comandită); întreprinderi al căror capital social
se divide în acţiuni (societăţile pe acţiuni).
După numărul fondatorilor, întreprinderile pot fi: unipersonale şi colective;
După posibilitatea emiterii titlurilor de valoare: societăţi comerciale care
emit valori mobiliare şi societăţi comerciale care nu emit valori mobiliare.
După întinderea răspunderii asociaţiilor, întreprinderile pot fi clasificate în:
întreprinderi ai căror asociaţi răspund solidar şi nelimitat, cu întreg patrimoniul,
pentru datoriile sociale (societatea în nume colectiv, societatea în comandită);
întreprinderi a căror asociaţi răspund subsidiar pentru datoriile sociale (coope-
rativele); întreprinderi ai căror asociaţi nu răspund pentru obligaţiile acesteia
decât în limita aportului adus la capital (societăţile pe acţiuni, societăţile cu
răspundere limitată, întreprinderile de stat şi municipale) (Anexa 4).

7.3. Întreprinzătorul şi rolul lui în activitatea economică

Joseph Schumpeter afirma că fiecare om este constrâns într-o anumită
măsură să practice o activitate economică. Prin urmare, omul practică activitate
economică şi atunci când culege fructele naturii, extrage bunuri din pământ şi le
prelucrează fie pentru propria folosinţă, fie pentru folosinţa altuia [16, p.44].
Noţiunea de întreprinzător are cele mai adânci rădăcini încă în dreptul
roman, unde desemna o activitate comercială. Antreprenor era considerat
arendaşul şi persoana care gestiona vreo construcţie. În Egiptul Antic, scribii şi
funcţionarii fiscului au fost cei dintâi antreprenori care calculau cota de cereale
ce revenea fiecărui ţăran; calculau rentele reieşind din bonităţile solului; dirijau
orientarea resurselor financiare, materiale şi umane la asanarea terenurilor
mlăştinoase, construcţia de canaluri şi diguri, construcţia piramidelor.
În Evul Mediu noţiunea de antreprenor cuprindea: persoanele care se ocupau
cu comerţul exterior; organizatorii de spectacole şi responsabilii de obiectele
industriale, şantiere. Aceştia nu îşi asumau nici un risc, ci doar conduceau toate
activităţile, utilizând resursele financiare, umane etc. care li se alocau.
Noţiunea „antreprenoriat de risc” în forma precoce apare în secolul XVII-
lea, însă manifestarea acestuia are origini mult mai vechi, şi anume în
56
activităţile piraţilor şi corsarilor. Pirateria era acţiunea prin care membrii
echipajului unui vas, prin ameninţări şi violenţă preluau controlul unui alt vas,
ori răpeau bunurile şi persoanele. Piraţii nu erau afiliaţi nici unui guvern şi
acţionau pe riscul propriu. Odată prinşi erau trimişi la spânzurătoare. Pe când
activitatea de corsar presupunea existenţa unui velier înarmat, aflat în proprietatea
particulară a unei persoane, care cu învoirea guvernului, ataca şi jefuia vasele
inamice. Costurile unor asemenea expediţii erau suportate de investitori privaţi
care sperau astfel să obţină profituri fabuloase. Activitatea de corsar a avut statut
juridic până către sfârşitul secolului XIX, consacrat printr-o împuternicire dată de
stat, denumită „autorizaţie” sau „patentă de corsar”, ori „autorizaţie de represalii”.
Navele sau încărcăturile capturate de către navele corsar erau aduse într-un port de
control al statului beligerant, unde captura se împărţea între rege şi nava-corsar.
Declaraţia de la Paris, din 16 aprilie 1856, Convenţia de la Haga din 18 octombrie
1907 şi Conferinţa navală de la Londra din 1909 care reglementează războiul
maritim, au interzis acţiunea navelor-corsar. Totuşi în cele două războaie
mondiale navele-corsar şi-au făcut simţită prezenţa.
Totuşi, în secolul XVII – lea prin „antreprenor” se înţelegea persoana care a
încheiat cu statul un contract de îndeplinire a anumitor lucrări sau de desfacere a
anumitor produse. Deoarece valoarea contractului era prestabilită, mărimea
profitului sau a pierderilor se ţinea pe riscul antreprenorului [5, p.11-12].
Noţiunea de „antreprenor” apare pentru prima dată în Dicţionarul
Universal de Comerţ, editat la Paris în anul 1723, desemnând „persoana care îşi
asumă obligaţii în vederea gestionării construcţiei unui obiect”. Tot în această
perioadă, Richard Cantillon a asociat asumarea de riscuri în economie cu
activitatea de antreprenoriat. Anglia, în acea perioadă fiind în febra primei
revoluţii industriale, accentuează activitatea de antreprenoriat pe transformarea
şi combinarea resurselor, a factorilor de producţie.
Sincronizând orientările activităţii de antreprenoriat din ţările dezvoltate,
Joseph Schumpeter stabileşte trei elemente definitorii ale acesteia: iniţiativa;
organizarea şi reorganizarea mecanismului socioeconomic şi asumarea
riscurilor, incertitudinilor şi eşecurilor.
Activitatea de antreprenoriat este o activitate independentă, desfăşurată
pe propriul risc şi orientată spre obţinerea profitului ca urmare a utilizării
bunurilor, vinderii mărfurilor, executării lucrărilor sau prestării serviciilor de
către persoanele înregistrate în această calitate, în modul stabilit de lege.
Activitate de antreprenoriat pot desfăşura atât persoanele juridice, cât şi
persoanele fizice.
Potrivit legislaţiei R. Moldova, „antreprenoriatul este activitatea de
fabricare a producţiei, executare a lucrărilor şi prestare a serviciilor, desfăşurată
de cetăţeni şi de asociaţiile acestora în mod independent, din proprie iniţiativă,
în numele lor, pe riscul propriu şi sub răspunderea lor patrimonială în scopul de
a-şi asigura o sursă permanentă de venituri” [26, art. 1].
57
 Calităţile unui antreprenor sunt stipulate astfel: să aibă studii economice
şi/sau juridice; să aibă capacitate de exerciţiu deplină; să nu aibă antecedente
penale; să nu fi condus în ultimii 5 ani o întreprindere ce a fost lichidată; să nu
exercite vreo funcţie în sistemul aparatului de stat: miniştri, parlamentari,
consilieri; să poată combina factorii de producţie; să-şi poată asuma riscul; să-şi
poată exercita funcţia de autoritate; să fie un inovator; să aibă capacitate
managerială şi dorinţă de autonomie.

7.4. Difuziunea proprietăţii: avantaje şi dezavantaje. Concentrarea

întreprinderilor
În perioada capitalistă cu unele mici excepţii, singura formă de proprietate
era cea individuală. Proprietarul firmei era şi fondatorul şi managerul acesteia.
Însă odată cu dezvoltarea diviziunii muncii, a necesităţilor consumatorilor, a
concurenţei, întreprinderea îşi lărgeşte capacităţile de producţie, iar odată cu
acestea apare şi necesitatea cuceririi de noi pieţe. Diversificarea activităţii
întreprinderii presupune majorarea capitalului social al acestora precum şi
accesul tehnocraţilor la conducerea întreprinderii.
Începând cu anii 50 ai sec. XX, în cele mai dezvoltate ţări ale lumii au loc
schimbări radicale în structura proprietăţii. Proprietatea privată individuală trece
în mâinile tehnocraţilor devenind proprietate privată asociativă. Astfel, apar
corporaţiile, iar forma organizatorico-juridică cea mai răspândită devine
societatea pe acţiuni. În afară de acţionarii majoritari, apar şi cei minoritari din
rândul salariaţilor. Procesul de difuziune a proprietăţii are ca scop asigurarea
păstrării şi majorării cotei de piaţă a întreprinderii, respectiv majorarea
veniturilor şi asigurarea bunăstării sociale a angajaţilor, majorarea contribuţiilor
la bugetele de stat etc. (Anexa 5).

58
Tema 8. Comportamentul consumatorului sub aspect microeconomic

8.1. Preferinţele consumatorului şi curbele de indiferenţă caracteristice lor

Cheia reuşitei în orice afacere este cunoaşterea preferinţelor consuma-
torilor, a evoluţiei şi diversificării acestora. Dacă până în anii 1870 obiectul
teoriei economice era axat pe acumularea de avuţie şi repartizarea acesteia,
începând din acest an, centrul de greutate al activităţii economice devine
consumatorul cu preferinţele sale.
Atunci când se vorbeşte despre comportamentul consumatorului se are
în vedere totalitatea acţiunilor, atitudinilor, deciziilor individului cu privire la
utilizarea veniturilor sale pentru procurarea bunurilor şi serviciilor de care
are nevoie.
Oamenii consumă bunurile economice pentru a beneficia de utilitatea
acestora.
Utilitatea este un concept generic caracterizând posibilitatea de a
satisface o necesitate umană.
Teorii despre utilitatea ordinalistă a bunurilor au existat încă în Evul
Mediu, la nominalistul: Jean Buridan prin fabula: „Măgarul lui Buridan” [7,
p.29]: un măgar flămând şi însetat în egală măsură, fiind plasat la distanţă egală
de grămada de ovăz şi găleata de apă, a murit de foame şi de sete, nefiind în
stare a alege între cele două alternative.
Morala acestei fabule e că valoarea produselor nu depinde doar de
raritatea lor, ci de o noţiune mai subiectivă – de utilitate.
Clasicii însă considerau că orice unitate dintr-un bun oarecare, indiferent
de intensitatea nevoilor şi de cantitatea consumată, are aceeaşi utilitate. Deci,
utilitatea totală a unui bun se prezintă ca suma utilităţilor individuale.
Bunurile identice au aceeaşi utilitate pentru toţi consumatorii.

Figura 8.1.1. Utilitatea economică individuală în concepţie clasică

Din figura 8.1.1 se observă că utilităţile individuale sunt echivalente

, deci utilitatea totală va fi suma utilităţilor

individuale ; unde: U – utilitatea

unei unităţi de bun;
(1,2,3,4…n) – unităţile bunului n; Qn – cantitatea limitată (oferta) bunului n.

59
 În concepţia marginaliştilor însă, utilităţile individuale sunt în scădere pe
măsura creşterii cantităţii consumate dintr-un bun (prima lege a lui Gossen).

Figura 8.1.2. Utilitatea economică individuală în concepţie neoclasică

Din figura 8.1.2 se observă că utilităţile individuale nu sunt echivalente

, deci utilitatea totală va fi suma utilităţilor

individuale ; unde: U – utilitatea

unei unităţi de bun;
(1,2,3,4…n) – unităţile bunului n; Qn – cantitatea limitată (oferta) bunului n.
Teoria marginalistă evidenţiază două sisteme în abordarea problemei utili-
tăţii sau două sisteme de măsurare a utilităţii: sistemul cardinal sau cantitativ,
care analizează tradiţional teoria alegerii consumatorului şi sistemul ordinal.
Sistemul cardinal a fost analizat de exponenţii şcolii austriece (Karl Menger)
şi de la Lausanne (Leon Walras), care presupuneau că individul este capabil să
măsoare cantitativ utilitatea unui bun consumat, printr-un număr precis (cardinal)
de unităţi psihologice de utilitate. Unităţile de măsură pentru utilitate erau „utiliti”,
„utils”. De exemplu, casa cumpărată de familia Teodorescu le produce 20 de
unităţi de utilitate, iar familiei Câmpeanu - 45 de unităţi de utilitate.
La începutul secolului XX, economistul italian Vilfredo Pareto a negat
posibilitatea realizării sistemului cardinal şi a reconstruit teoria consumului şi
cererii pe baza conceptului ordinal al utilităţii. Conceptul ordinal permite să
afirmăm că pentru un individ determinat important nu e măsurarea utilităţii
unui bun, ci şi stabilirea unei ordini de preferinţă (o ierarhizare) a bunurilor.
Utilitatea nu poate fi practic măsurată, ci doar ierarhizată.
Astfel, utilitatea unei unităţi adiţionale dintr-un bun, obţinută în urma spori-
rii cu o unitate a consumului din bunul respectiv, se numeşte utilitatea marginală.
Legea utilităţii marginale descrescânde presupune: cu cât consumul
dint-un bun oarecare creşte, cu atât utilitatea unităţilor adiţionale de bun
consumate se află în descreştere.
Din cele menţionate mai sus, putem constata că utilitatea poate fi:
1. Utilitate individuală – utilitatea unei doze precise dintr-un bun;
2. Utilitate totală – satisfacţia obţinută de un individ în urma
consumului succesiv al mai multor unităţi dintr-un bun;
3. Utilitatea marginală – surplusul de satisfacţie cauzat de o sporire cu
o unitate a consumului dintr-un bun.
60
 , unde:

.
Tabelul 8.1.1
Exemplu de utilitate totală şi marginală
Portocale Utilitatea totală Utilitatea marginală
consumate
1 20 -
2 25 5
3 33 8
4 44 11
5 48 4
6 51 3
7 45 -6
8 30 -15
Din tabelul 8.1.1 se observă că odată cu creşterea cantităţii consumate
dintr-un bun, utilitatea totală creşte până la un punct, apoi începe să scadă,
graficul ei fiind o parabolă convexă, pe când utilitatea marginală reprezintă o
curbă cu tentă descrescătoare, chiar negativă (figura 8.1.3).

Figura 8.1.3. Curbele utilităţii totale şi celei marginale

Cea mai mare satisfacţie consumatorul o atinge la consumul celei 4
portocală, chiar dacă utilitatea totală creşte, satisfacţia adiţională scade la fie-
care creştere cu o unitate a produsului consumat. Din graficul 8.1.3. se observă
că utilitatea, începând cu consumul celei de-a 5 portocale, scade şi treptat se
transformă în dezutilitate (insatisfacţie).
Ca fiinţă raţională, consumatorul îşi stabileşte unul sau mai multe
programe de consum, ordonându-şi astfel preferinţele. Însă ordonarea
preferinţelor ţine cont de o serie de axiome:
v Axioma comparaţiei constă în alegerea alternativei astfel: fie două
bunuri A şi B. Variantele alegerii sunt: consumatorul preferă bunul A în
detrimentul bunului B; preferă bunul B în detrimentul bunul A; este
indiferent faţă de bunuri, alegerea efectuându-se după alte criterii:
intuiţie, nimereală etc.
61
 v Axioma tranzitivităţii (sau comparaţia încrucişată) când consumatorul
din două bunuri A şi B, îl preferă pe A, iar dintre bunurile A şi C, îl
preferă pe C. Deci, alegerea consumatorului va fi alternativa bunului C.
v Axioma cantităţii sau lăcomiei (insaturaţiei). Dintre două bunuri care au
aceeaşi utilitate, consumatorul îl va alege pe cel care se găseşte într-o
cantitate mai mare.
v Axioma convexităţii constă în faptul că consumatorul preferă combinaţii
echilibrate de bunuri în detrimentul celor extreme.
v Axioma obligativităţii arată că stilul de viaţă impune un anume
comportament consumatorului, care trebuie să fie cât mai real.
v Axioma integrării, axioma nivelului aspiraţiilor, axioma plasticităţii
comportamentului şi axioma normării constau în faptul că
consumatorul adoptă programe de consum conforme cu ceilalţi indivizi ai
grupului de apartenenţă şi îşi poate modifica nivelul de consum reieşind
din aspiraţiile sale.
Programul de consum reprezintă determinarea cantităţilor de bunuri
diferite care îi vor asigura consumatorului o anumită satisfacţie (utilitate).
Programele de consum care oferă consumatorului aceeaşi utilitate se
numesc programe de consum echivalente.
Tabelul 8.1.2
Programe de consum echivalente stabilite pe baza bunurilor X şi Y
Cantităţile bunului X, Cantităţile bunului Y, Programe de consum
unităţi unităţi echivalente
1 10 X+10Y
3 6 3X+6Y
4 4 4X+4Y
7 0,5 7X+0,5Y

Figura 8.1.4. Programe de consum echivalente

Curba AB (din fig.8.1.4) care uneşte toate combinaţiile posibile din

bunurile X şi Y, fiecare având aceeaşi utilitate agregată, se numeşte curbă de
indiferenţă (isophelimă – aceeaşi satisfacţie). Deplasarea curbei AB spre
stânga presupune un nivel de utilitate mai redus şi, invers, deplasarea spre
dreapta sus presupune o creştere a nivelului utilităţii.
62
 Pe curba AB există programe de consum echivalente şi se observă că
nivelul utilităţii agregate se menţine prin creşterea cantităţii consumate din
bunul X şi reducerea cantităţii consumate din bunul Y. Această relaţie se
numeşte rata marginală de substituţie.
Rata marginală de substituţie constă în raportul dintre cantitatea dintr-
un bun la care consumatorul renunţă (Y) în schimbul unei cantităţi
suplimentare din alt bun (X), asigurându-şi acelaşi nivel de utilitate agregată.
.

Figura 8.1.5. Harta curbelor de indiferenţă

Harta curbelor de indiferenţă reprezintă totalitatea curbelor de indife-
renţă ce conţin programe de consum concurente imaginate de către consumator.

8.2. Linia bugetară şi modificările ei. Echilibrul consumatorului în

abordarea ordinalistă
Dorinţele şi preferinţele consumatorului de obicei ar fi axate pe atingerea
satisfacţiei (utilităţii) maximale din programele de consum echivalente situate
pe curba CD (figura 8.1.5). Însă dorinţele şi preferinţele consumatorului sunt
limitate de următorii factori: venitul disponibil, care este destinat consumului şi
nivelul preţurilor bunurilor şi serviciilor.
Restricţiile economice impuse alegerii consumatorului de către mărimea veni-
tului disponibil, precum şi de nivelul preţurilor reprezintă constrângerea bugetară.
Instrumentul cu care se analizează combinaţiile de bunuri care i-ar aduce
consumatorului cea mai mare satisfacţie în limita resurselor disponibile se
numeşte linie bugetară.
Esenţa liniei bugetare constă în faptul găsirii acelei combinaţii de bunuri
care i-ar aduce consumatorului satisfacţia maximală reieşind din restricţiile
economice. Matematic, varianta aleasă de consumator se prezintă astfel
, unde:
x – bunul x; y – bunul y; Px şi Py – preţul bunului x, respectiv preţul bunului y;
Umax – utilitatea maximală; Vd – venitul disponibil destinat consumului.
Astfel, echilibrul consumatorului se stabileşte în punctul în care curba de
indiferenţă este tangentă cu dreapta bugetară.
Ecuaţia echilibrului consumatorului în abordarea ordinalistă se prezintă astfel:

, unde: MRS – panta curbei de indiferenţă; Px/Py – panta liniei

bugetului.
63
 Tema 9. Teoria comportamentului producătorului

9.1. Factorii de producţie tradiţionali. Funcţia de producţie.

Orice activitate economică, în special procesul de producţie presupune
existenţa şi disponibilitatea unor resurse, care datorită abilităţilor antrepreno-
rului fiind atrase, combinate şi utilizate să producă maximum de bunuri şi
servicii utile consumatorului.
Factorii primari care stau la originea procesului de producţie sunt: munca şi
natura, iar mai apoi şi capitalul – ca factor derivat. De disponibilitatea şi multiplica-
rea acestor factori depinde şi lărgirea capacităţilor de producţie a întreprinderilor.
Munca – o activitate specific umană, fizică şi/sau intelectuală prin care
oamenii îşi folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa pentru a obţine
bunurile şi serviciile de care au nevoie.
Munca poate fi analizată sub aspect cantitativ, structural şi calitativ.
Din punct de vedere cantitativ, munca depinde de factorul demografic.
Astfel sub aspect cantitativ, munca depinde de următorii factori luaţi în cumul:
rata natalităţii; rata mortalităţii; piramida de vârstă într-o ţară; rata migraţiilor;
speranţa medie de viaţă, nivelul de trai; nivelul ocrotirii sănătăţii, statutul social
al femeii, reglementarea vârstei de pensionare etc.
Din acest punct de vedere prezintă interes următorii indicatori:
Populaţia totală (Pt) reprezintă ansamblul locuitorilor unei ţări la un
moment dat.
Populaţia totală – copiii şi pensionarii = populaţia adultă; populaţia adultă
– invalizii adulţi = populaţia activă;
Populaţia activă (Pa) cuprinde toţi membrii apţi de muncă ai societăţii
care au vârsta cuprinsă între limitele legale de muncă. Vârsta de pensionare în
Republica Moldova e de 62 de ani pentru bărbaţi şi 57 de ani pentru femei [28,
art.41, punct.1], iar numărul populaţiei active cuprinde 1288,4 mii (semestrul II
al anului 2013), adică 36,19% din populaţia ţării (3559,5 mii locuitori la
01.01.2013) [46].
Populaţia activă – casnicele, studenţii, elevii care au vârsta legală de
muncă = populaţia activă disponibilă; populaţia activă disponibilă – şomerii =
populaţia ocupată.
Populaţia ocupată (Po) cuprinde toate persoanele care au un loc de
muncă. Dinamica populaţiei ocupate depinde de mai mulţi factori: capacitatea
economiei naţionale de a crea locuri de muncă; raportul dintre cererea şi oferta
de muncă; motivaţia prestării unei munci etc. La momentul actual populaţia
ocupată a Republicii Moldova constituie 1227,6 mii locuitori [46].
Diferenţa dintre populaţia activă şi cea ocupată reprezintă masa
şomajului, exprimată în % însă se numeşte rata şomajului ,
, unde: Rş – rata şomajului; Ro – raportul dintre populaţia
64
ocupată şi cea activă. La momentul actual în Republica Moldova, Ro e de
95,28%, iar rata şomajului (Rş) e de 4,72%.
Speranţa medie de viaţă. Odată cu creşterea speranţei medii de viaţă,
trebuie să crească şi vârsta de pensionare.
Din punct de vedere structural, resursele de muncă se repartizează pe
sectoare de activitate: primar, secundar, terţiar, cuaternar. Structura populaţiei
mai poate fi urmărită pe ramurile şi subramurile economiei naţionale, în profil
teritorial, pe profesii etc. Indicatorii structurali depind de progresul tehnico-
ştiinţific, de specializarea economiei naţionale etc.
Din punct de vedere calitativ, prezintă interes următorii indicatori: nivelul
şi durata şcolarizării; rata de alfabetizare; compatibilitatea stocului de
cunoştinţe (formării profesionale) ale populaţiei cu cerinţele pieţei muncii.
Munca, ca factor de producţie poate fi intelectuală şi fizică; creatoare şi
logică; individuală şi colectivă; calificată (guleraşele aurii sau albe) şi necalificată
(guleraşele albastre); productivă şi neproductivă (administrativă sau de conducere).
În decursul evoluţiei sale, munca, ca factor de producţie, a evoluat, însă
ideea precum ea generează bogăţie a rămas. Adam Smith considera că sursa
bogăţiei este munca productivă „un om se îmbogăţeşte folosind mulţi muncitori şi
sărăceşte folosind mulţi servitori”[7, p.68], W.Petty a glorificat şi el munca, de
asemenea găsim glorificarea muncii în Biblie, apostolul Pavel „Cel ce nu
munceşte, să nu mănânce!”. Doctrina care a apărat interesele muncitorilor, precum
şi a căutat să echivaleze munca concretă cu cea abstractă a fost doctrina socialistă.
În prezent, munca ca factor de producţie are un rol decisiv în activitatea
economică, ceea ce face ca întreprinderile să adopte diverse strategii ofensive
sau defensive.
Factorul natural sau pământul cuprinde toate resursele brute din
natură care pot fi folosite la producerea bunurilor şi serviciilor. Compo-
nentele esenţiale ale factorului natural sunt: fondul acvatic, fondul funciar,
fondul forestier, mineralele, aerul, clima etc.
Rolul economic al pământului decurge din faptul că este spaţiul de
desfăşurare al tuturor activităţilor umane; este sursă de elemente nutritive;
reprezintă principalul factor de producţie în agricultură; este singura sursă
viabilă de producere a bunurilor de origine agrosilvică.
Deşi pământul ca întindere este limitat, el este singurul factor de producţie
care în urma utilizării raţionale îşi poate îmbunătăţi parametrii calitativi
(fertilitatea sau bonitatea). Pe plan mondial se manifestă o scădere a suprafe-
ţelor agricole şi silvice pe cap de locuitor.
Dezvoltarea industriei din ultimele trei decenii a dus la creşterea consu-
mului de combustibili fosili şi alte resurse neregenerabile în volume exagerate.
Astfel, reintră în vigoare legea populaţiei a lui Malthus sub o nouă variantă:
amprenta ecologică.

65
 Amprenta ecologică este suprafaţa de teren de care este nevoie, pentru a
se asigura necesarul de resurse şi pentru a se neutraliza deşeurile din consum.
Al treilea factor de producţie tradiţional, derivat din factorii primari este
capitalul. Noţiunea de capital apare în secolul al XII-lea cu variate semnificaţii:
stoc de mărfuri, resurse băneşti, bani aducători de dobândă etc. François
Quesnay foloseşte noţiunea de „avansuri” care este similară cu cea a capitalului.
A. Turgot este cel care a considerat că capitalul nu reprezintă numai bani sau
bunuri, dar şi este participant la producere de valoare şi profit.
Capitalul, ca factor de producţie poate fi analizat în sens larg ce ar
desemna avuţia individului sau a societăţii, iar în sens restrâns – totalitatea
bunurilor care produc alte bunuri destinate vânzării-cumpărării.
După natura sa, capitalul se împarte în două categorii:
- capitalul real (tehnic) concretizat în mijloace de producţie (clădiri,
utilaje etc.);
- capital nominal – un titlu de proprietate asupra unor valori reale ce
conferă dreptul de a însuşi venitul adus de acestea (acţiunile, obliga-
ţiunile, cambiile).
Capitalul tehnic se află permanent în mişcare. După felul cum participă la
procesul de producţie, el se divide în două categorii: capital fix (constant) şi
capital circulant (variabil).
Consumul capitalului fix reprezintă deprecierea capitalului, care survine
ca urmare a uzurii normale şi a învechirii previzibile. Astfel, capitalul fix se
depreciază atât în urma uzurii fizice, cât şi în urma celei morale (involuntară).
Uzura fizică – reprezintă pierderea treptată a capacităţilor tehnice, în
urma folosirii productive şi/sau sub acţiunea agenţilor naturali fizici,
biologici, chimici.
Recuperarea bănească a valorii capitalului consumat se numeşte
amortizare (A), a cărei mărime se determină ca raport între valoarea capitalului
fix (Kf) şi durata normală de funcţionare (t) exprimată în ani.
Raportul procentual dintre amortizare şi capitalul fix reprezintă rata

amortizării, care se calculează astfel: .

Uzura morală constă în deprecierea valorică sau tehnică a capitalului
fix înainte de a se produce uzura fizică completă. Apare datorită progresului
tehnic şi a modificărilor preţurilor. Reieşind din influenţa acestor doi factori,
uzura morală poate fi: de gradul I şi de gradul II.
În scopul maximizării profitului, întreprinzătorul va combina factorii de
producţie astfel încât să obţină cele mai bune rezultate. Procesul de transformare a
factorilor de producţie în bunuri se studiază cu ajutorul funcţiei de producţie.
Funcţia de producţie reflectă relaţia dintre cantitatea de bunuri produsă
şi combinarea, în diferite proporţii a factorilor necesari pentru obţinerea
acestei producţii.
66
 Funcţia de producţie poate di reprezentată astfel: , unde:
Q - cantitatea de bunuri produse; a1, a2,…an – factorii de producţie consumaţi
pentru obţinerea lui Q. De obicei, atunci când se analizează funcţia de
producere se iau în calcul doi factori: munca (L) şi capitalul (K). Funcţie de
producere ia forma: .
9.2. Analiza activităţii firmei pe termen scurt
Procesul de producţie poate fi analizat în diferite perioade de timp:
perioada scurtă şi perioada lungă. Perioada scurtă se răsfrânge asupra funcţiei
de producţie prin faptul că unul din cei doi factori este variabil, iar celălalt este
fix. Cu ajutorul funcţiei de producţie se poate aprecia eficienţa relativă a
factorilor de producţie, contribuţia lor la creşterea producţiei, precum şi
posibilităţile substituirii lor, urmărindu-se minimizarea costurilor de producţie
şi maximizarea profiturilor. Dacă unul din factori se anulează, atunci se
anulează şi funcţia de producţie:

Dacă unul din factori rămâne constant, iar celălalt se modifică, de

exemplu numărul de lucrători (L), atunci se va modifica şi funcţia respectivă.
Prin creşterea numărului de lucrători
, modificarea volumului producţiei va fi:

În cazul factorului muncă, legea randamentelor descrescătoare semnifică

faptul că la un volum dat al capitalului, orice creştere a nivelului factorului
muncă va însemna o creştere din ce în ce mai lentă a producţiei. Orice unitate
suplimentară din factorul muncă va adăuga mai puţin la producţia totală decât
unitatea precedentă (Anexa 6).
Important în analiza substituirii factorilor de producţie este determinarea
izocuantei, care reprezintă ansamblul combinaţiilor posibile între doi sau mai
mulţi factori de producţie care pot fi folosiţi pentru obţinerea aceluiaşi volum
al producţiei.
Din figura A.6.2 se observă că acelaşi volum de producţie Q1 poate fi
obţinut utilizând La – muncă şi Ka – capital sau Lb – muncă şi Kb – capital. De
asemenea, Q2 poate fi obţinut prin combinaţiile: sau .
Pornind de la aceste elemente, rata marginală de substituţie între doi
factori Rms reprezintă cantitatea dintr-un anumit factor necesară pentru a
compensa pierderea potenţială de producţie dacă scade cu o unitate utilizarea
celuilalt factor şi se exprimă prin relaţia:
Măsura în care poate fi menţinută producţia când un factor este înlo-
cuit cu altul se numeşte elasticitatea substituirii.
Indicatorii producţiei pe termen scurt sunt:
v Produsul total (TPL) – cantitatea de bunuri produsă într-o perioadă de
timp;

67
 v Produsul marginal (MPL) – cantitatea suplimentară de bunuri produsă de
o unitate adiţională a factorului muncă sau capital (MPL = ΔTPL/ΔL sau
MPL = ΔTPL/ ΔK);
v Produsul mediu (APL) – cantitatea de bunuri ce revine unei unităţi din
factorul muncii sau unei unităţi din factorul capital (APL = TPL/L sau
APL = TPL/K).

9.3. Manifestările legii randamentelor neproporţionale

Legea randamentelor neproporţionale reprezintă relaţia dintre volumul
producţiei obţinute şi schimbările factorilor de producţie, între producţia
suplimentară şi factorii suplimentari utilizaţi.
Există trei cazuri de randament: constant, crescător şi descrescător. În
cazul randamentelor constante, o anumită creştere a producţiei necesită aceeaşi
rată de creştere a factorilor de producţie consumaţi. În cazul randamentelor
crescătoare, o creştere a volumului de producţie necesită o creştere a volumului
factorilor de producţie în proporţie mai mică decât rata creşterii producţiei. Ce
ţine de randamentul descrescător, o creştere a volumului de producţie necesită o
creştere mai mult decât proporţională a factorilor de producţie.

9.4. Analiza activităţii firmei pe termen lung

Pe termen lung toţi factorii de producţie pot deveni variabili. În acest caz,
poate avea loc atât combinarea, cât şi substituirea unui factor cu altul. Acest
lucru se întâmplă frecvent datorită schimbării conjuncturii economice. Toate
acţiunile antreprenorului referitoare la combinarea şi substituirea factorilor de
producţie se fac cu scopul de a micşora costurile unitare, dar şi ţinând cont de
faptul că producţia obţinută nu trebuie să sufere modificări calitative sau
cantitative în urma acestor acţiuni.
Linia izocost este cantitatea maximală de factori de producţie ce poate fi
cumpărată în limita anumitor cheltuieli: , unde: L –
factorul muncă; K - capitalul; PL, PK – preţul factorului muncă şi, respectiv,
preţul factorului capital; CT – consumurile totale.
Punctul ce reflectă egalitatea posibilităţilor tehnologice şi economice ale
producerii bunurilor cu punctul cheltuielilor totale reprezintă punctul de
echilibru al producătorului (figura A.3.3). Punctul de echilibru (E) este
intersecţia dintre linia izocost (CT) şi una din izocuante (FP). Curbele FP, FP1,
FP2 reprezintă harta izocuantelor.
Caracteristicile izocuantelor sunt: multitudinea variantelor de consum a
factorilor de producţie determină multitudinea izocuantelor (harta izocuantelor);
izocuantele plasate la dreapta (FP1) semnifică o cantitate mai mare a factorilor
de producţie utilizaţi şi prin urmare un volum mai mare de producţie;
izocuantele nu se intersectează; panta izocuantelor este negativă.

68
 Tema 10. Teoria costului de producţie şi a rentabilităţii

10.1. Conceptul, tipologia şi funcţiile costului de producţie

Costul a atras atenţia încă din cele mai vechi timpuri. O perioadă costul s-a
identificat cu preţul natural al bunului, apoi D. Ricardo, analizând preţurile în
dinamică descoperă că, evoluţiile acestora depind de fluctuaţiile costului de
producţie. Şcoala marginalistă engleză a încercat să stabilească care factor deţine
cea mai mare pondere la formarea preţului: costul de producţie sau raportul dintre
cerere şi ofertă. Karl von Wieser introduce în teoria economică costul de
oportunitate, acesta fiind considerat un câştig de la un bun cu utilităţi alternative.
În prezent există aproape toate propunerile cu privire la costuri
fundamentate de-a lungul evoluţiei istorice.
Costul de producţie constă din totalitatea cheltuielilor efectuate, expri-
mate valoric, de către o întreprindere pentru producerea şi comercializarea
bunurilor şi serviciilor.
Analiza microeconomică stabileşte trei tipuri de costuri:
v Costul explicit – suma cheltuielilor necesare pentru procurarea factorilor
de producţie din afara întreprinderii;
v Costul implicit – suma cheltuielilor de resurse proprii, care nu presupun
plăţi către terţi;
v Costul contabil cuprinde costul explicit şi amortizarea care face parte din
costul implicit.
Costul stă la baza creării ofertei, de unde şi întruneşte următoarele funcţii:
Ø Funcţia de cuantificare a cheltuielilor necesare obţinerii ofertei;
Ø Funcţia de cercetare-dezvoltare a costului rezidă în faptul că noile tehnici
şi tehnologii apar ca efecte ale cheltuielilor de cercetare;
Ø Funcţia de producţie constă în faptul că pe baza costurilor se procreează
structura ofertei;
Ø Funcţia de personal constă în compararea costurilor cu abilităţile şi
perfecţionările angajaţilor, cu sporirea productivităţii muncii şi majorarea
calităţii bunurilor economice;
Ø Funcţia comercială evidenţiază cheltuielile făcute cu asigurarea livrării la
timp şi asigurarea pieţelor de desfacere;
Ø Funcţia financiar-contabilă constă în păstrarea activităţii rentabile a
întreprinderii;
Ø Funcţia de optimizare constă în determinarea costurilor celor mai mici ce
revin unui volum maxim de produse.
Ø Funcţia de control şi reglare permite dirijarea resurselor în sectoarele cele
mai profitabile.
Multitudinea funcţiilor aferente costurilor a creat şi o numeroasă tipologie
a acestora.
În funcţie de procesul tehnologic, costurile pot fi: costuri de bază (tehno-
69
logice): materiile prime, apa tehnologică, consumurile de muncă a lucrătorilor
din sfera productivă etc. costuri de regie: salariile personalului administrativ,
cheltuielile generale de birou etc.
După gradul de complexitate, se deosebesc: costuri simple (monoele-
mentare), care pot fi urmărite pe elemente primare: consumul de materii prime
şi costuri complexe (polielementare), care includ mai multe costuri simple, fără
ca acestea să devină operaţionale: reparaţiile capitale.
După purtătorul de cost: costuri directe, care sunt identificabile în mo-
mentul efectuării lor pe fiecare produs; costuri indirecte, cauzate de fabricarea
întregii producţii.
În funcţie de momentul consumului factorilor de producţie şi cel al efectuării
cheltuielilor: costuri curente, aferente perioadei în care are loc obţinerea şi comer-
cializarea bunului economic; costuri preliminate, care se efectuează în viitor, dar
acestea se prelimină asupra producţiei curente şi costuri anticipate, care nu aparţin
perioadei în care se fac cheltuielile (abonamente plătite pentru anii viitori).
După natura activităţii desfăşurate: costuri productive, care sunt cauzate
de bunul mers al procesului de producţie şi de desfacere; costuri neproductive,
care sunt cauzate de carenţele în managementul factorilor de producţie.
În funcţie de volumul producţiei obţinute (pe termen scurt), costurile pot
fi: costuri fixe (constante), care nu depind de volumul fizic al producţiei:
energia electrică consumată pe culuarul întreprinderii, salariul paznicului etc. şi
costuri variabile, care depind de volumul fizic al producţiei: consumul de
materie primă, consumul de apă tehnologică etc.

10.2. Evoluţia costului de producţie pe termen lung. Economii şi

dezeconomii de scară
Nivelul costului de producţie reprezintă totalitatea consumurilor şi
cheltuielilor, expimate valoric, a unui producător pentru obţinerea şi desfacerea
bunurilor propriei activităţi.
Nivelul costului poate fi calculat pe unitate de produs (în cazul producţiei
omogene), pe producţia eterogenă, pe unitatea economică. Mărimea costului
diferă de la un produs la altul, de la un producător la altul, de la o perioadă de
timp la alta. Acest indicator mai depinde şi de abilităţile antreprenorului în
combinarea şi substituirea factorilor de producţie.
Pentru o perioadă scurtă de timp, devine importantă următoarea tipologie
a costurilor:
o Costul global, care desemnează toate cheltuielile generate de obţinerea şi co-
mercializarea producţiei la un moment dat. Acesta poate fi: fix, variabil şi total.
o Cost global fix (constant) – acea parte a costului care este independentă
de volumul producţiei;
o Cost global variabil – acea parte a costului care este dependentă de volumul
fizic al producţiei. Atunci când volumul producţiei este nul şi el tot nul este;
70
 o Costul global total constă din suma costurilor fixe şi celor variabile.
Din figura 10.2.1 se observă că dreapta costului fix (CGF) este paralelă la axa
absciselor şi are tentă constantă, dreapta CGV are pantă crescătoare cu origine
nulă, iar dreapta CGT este paralelă cu dreapta CGV, are tentă crescătoare, iar
originea ei se află în originea dreptei CGF. Altfel spus, CGT = CGF+CGV.

Figura 10.2.1. Costurile globale

o Costul mediu (unitar) reprezintă raportul dintre costul global şi volumul
producţiei obţinute. Costul unitar poate fi: fix, variabil şi total.
o Costul mediu fix reprezintă raportul dintre costul global fix şi volumul
producţiei;
o Costul mediu variabil - raportul dintre costul global variabil şi producţia
obţinută;
o Costul mediu total - raportul dintre costul global total şi volumul fizic de
producţie.
o Costul marginal reprezintă suma cheltuielilor adiţionale necesare pentru
obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie.
Pe perioadă scurtă de timp, elementul instabil al costului unitar este costul
variabil, iar pe perioadă lungă de timp şi costul unitar devine variabil.
În cadrul perioadei scurte de timp, antreprenorul poate mări volumul
producţiei în limita capacităţilor disponibile. Însă nu poate schimba proporţiile
dintre factorii de producţie, tehnologiile etc. Aceste modificări sunt posibile pe
o perioadă lungă de timp. Pe termen lung, evoluţia costurilor este determinată
de economiile de scară, de concentrarea producţiei. Economiile de scară
pornesc de la un nivel ridicat al costurilor şi un volum scăzut al producţiei, ca
mai apoi să continuie cu creşterea producţiei şi scăderea costurilor.
Astfel, economiile de scară sunt reduceri pe termen lung ale costului
mediu al unui produs, datorate creşterii proporţiilor producţiei.
Economiile de scară sunt de două feluri: interne sau externe. Cele interne
rezultă din expansiunea firmei în cauză şi pot fi de natură tehnologică,
managerială, financiară sau de dispersare a riscurilor. Economiile de scară
externe rezultă din expansiunea industriei.
Economiile de scară – situaţie pozitivă ce rezultă din scăderea costurilor
unitare şi marginale, pentru că randamentele totale cresc mai repede decât cresc
costurile totale.
La un moment dat, din extinderea exagerată a scării de producţie pot să apară
deseconomiile de scară, rezultate din creşteri ale costurilor unitare şi marginale.

71
 Deci, sporirea producţiei este eficientă până în momentul în care
curbele costului mediu total şi costului marginal se întâlnesc. Acesta este
numit timpul economic al costului, adică durata de timp al costului în care se
realizează producţia optimă.
Toată problema indică optimul productiei pe termen lung. Noţiunea de
optim desemnează acea varianta aleasă de producator la care se realizează
echilibrul dintre intrări şi ieşiri şi la care producatorul nu mai trebuie să caute
soluţii (optimul însă e perisabil, relativ).
Pe termen lung e optimă acea producţie, care permite maximizarea
producţiei cu aceleaşi cheltuieli, respectiv, obţinerea unei unităţi de producţie cu
cheltuieli mai mici. Restricţiile optimului sunt : (1) preţurile pe piaţă ale factorilor
de producţie, (2) situaţia propriilor resurse, (3) respectarea standardelor de calitate.
Fie Q : Q3>Q2>Q1 ; CT3=CT2=CT1=constante. Deci, rezultă că soluţia optimă
este Q3 cu CT3 sau Q3=Q2=Q1=constantă; CT3<CT2<CT1 rezultă că situaţia
optimă este Q3 cu CT3 (aceeaşi Q cu costuri mai mici) (figura A.7.1).
Q3 aferentă punctului M este situaţia optimă de producţie care prezintă
cele mai mici cheltuieli (x unităţi monetare) adică acea variantă dincolo de care
celelalte sunt neoptime. La acest nivel se stabileste şi dimensiunea optimă
(capacităţile de producţie optime) a întreprinderii.

10.3. Productivitatea factorilor de producţie. Legea randamentelor

neproporţionale
Productivitatea factorilor de producţie (randamentul factorilor) este o
formă principală de eficienţă economică. În sens general, productivitatea (W)
se defineşte prin raportul dintre cantitatea de bogaţie produsă şi volumul de
resurse absorbite de aceasta.
În sens economic, W este eficacitatea utilizarii tuturor factorilor de
producţie implicaţi, fiind un raport între volumul de producţie obţinut şi
volumul de factori de producţie utilizaţi.
Productivitatea factorilor de producţie se măsoară: în unităţi fizice,
natural-convenţionale; în unităţi monetare, în unităţi orare.
Productivitatea factorilor de producţie este un indicator ce poate fi
analizat în dinamică prin următorii indici: indicele dinamicii; sporul absolut al
productivităţii; sporul relativ; ritmul mediu anual de creştere a productivităţii.
În funcţie de modul de raportare, productivitatea poate fi:
Productivitatea parţială constă în raportul dintre producţia obţinută şi
cantitatea factorului de producţie luat în consideraţie.
Productivitatea totală constă în raportul dintre volumul producţiei
obţinute şi volumul factorilor de producţie consumaţi. De obicei, producti-
vitatea totală se exprimă valoric, datorită neomogenităţii factorilor de producţie.
Productivitatea globală constă în raportul dintre volumul producţiei obţinut
şi volumul factorilor de producţie fizici şi financiari, proprii şi împrumutaţi.
72
 Productivitatea medie constă în raportul dintre producţie şi masa
factorilor de producţie.
Productivitatea marginală constă în surplusul de producţie obţinut la o
suplimentare cu o unitate a factorilor de producţie. Reprezintă raportul dintre
modificarea volumului producţiei şi modificarea volumului factorilor de producţie.
Deci, pentru sporirea volumului producţiei e necesar fie să se majoreze
volumul factorilor de producţie utilizaţi (calea extensivă), fie să se amelioreze
calitatea factorilor de producţie (calea intensivă). Metoda intensivă presupune şi
creşterea productivităţii.
Să analizăm funcţia producţiei pe baza factorului muncă - ca factor variabil,
iar ceilalţi fiind constanţi în următorul caz ipotetic (tabelul A.7.1). După cum se
poate observa, în paralel cu creşterea factorului muncă, a sporit şi producţia
obţinută dar în rirmuri mai mici: de exemplu, ritmurile de creştere sunt mai mari
până la Q4 , iar începând cu Q5 , ritmurile de
creştere ale producţiei scad. Această creştere încetinită a producţiei se explică prin
evoluţiile sinuoase ale productivităţii medii şi ale celei marginale.
Acţiunea legii randamentelor neproporţionale se explică prin faptul că
factorii de producţie nu sunt perfect substituibili. Ca urmare, pe termen scurt există
o singură proporţie armonioasă şi optimală între un factor variabil şi unul fix.

10.4. Rentabilitatea. Pragul de rentabilitate

Orice antreprenor, în luarea deciziilor de desfăşurare a unei activităţi
economice trebuie să ţină cont de evoluţia costurilor şi, însuşi, de costul unitar
al produsului finit. Mărimea acestuia în funcţie de preţul de piaţă a produsului
dirijează strategiile firmei.
Antreprenorul, ţinând cont de relaţia cost-profit trebuie să obţină acel preţ
unitar care ar fi competitiv şi atractiv pentru consumatori şi i-ar permite
obţinerea marjei de profit dorite.
Dacă costul unitar creşte, profitul scade (cu condiţia că preţul de vânzare
este constant) şi, invers, dacă costul unitar scade, profitul creşte. Înseamnă că
producătorul nu poate să modifice preţul de vânzare, ci doar să acţioneze asupra
componentelor costului unitar.
Toate aceste măsuri presupun o atentă gestionare a costurilor (Anexa 8).
Reducerea costurilor e cea mai importantă problemă din activitatea
întreprinderii, dar e cea mai dificilă pentru că implică numeroase studii tehnice
şi soluţii economice.
Există anumite căi de reducere a costului, şi anume: achiziţionarea factorilor
de producţie la preţuri cât mai mici posibile; reducerea stocurilor; diminuarea con-
sumurilor specifice fără să se afecteze calitatea, reducerea cheltuielilor salariale, prin
creşterea productivităţii muncii; diminuarea cheltuielilor cu întreţinerea şi repa-
raţiile, reducerea cheltuielilor administrative; reducerea cheltuielilor logistice etc.

73
 Tema 11. Teoria repartiţiei veniturilor

11.1. Teorii şi modele cu privire la repartiţia veniturilor

Fiecarui factor de producţie implicat în activitatea economică i se cuvine
de drept un venit pentru serviciile prestate de el. Acest lucru permite formarea
veniturilor care are loc într-o sferă distinctă a reproducţiei numită distribuţie, cu
rol deosebit deoarece permite legătura dintre producţie, circulaţie şi consum.
Distribuţia, la rândul său, are 2 etape : distribuţia primară (repartiţie – în
care se formează veniturile primare din societate: salariu, profit, dobândă, rentă) şi
distribuţia secundară (redistribuirea – în care o parte din veniturile primare se
reîmpart formandu-se veniturile secundare/derivate ale factorilor de producţie, ale
firmelor, ale statului: pensii, ajutoare de şomaj şi alte alocaţii, burse etc.).
Aşadar, veniturile reprezintă remunerarea, recompensarea bănească a
factorilor de producţie utilizaţi în activitatea economică, preţul acestora
pentru serviciile prestate.
De repartizarea veniturilor, s-au ocupat în mod direct sau indirect
elaborând diverse teorii: Pierre Le Passant de Boisguilbert; François Quesnay în
„Tabloul economic”; David Ricardo cu teoria rentei şi cea a profitului; Jean
Baptiste Say cu teoria trinitară a factorilor de producţie; Enri Saint-Simon cu
lozinca „de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după contribuţia adusă”; Charles
Fourier cu formula repartizării veniturilor: 4/12 – capitalului, 5/12 – muncii şi
3/12 – talentului; Karl Marx cu teoria exploatării muncii de către capital şi
şcoala marginalistă.
Sistematizând toate abordările despre repartiţia veniturilor, acestea se pot
clasa în două tipuri:
· Teoria factorială a repartiţiei veniturilor (A. Smith, D. Ricardo şi K.
Marx);
· Teoria funcţională a repartiţiei veniturilor (şcoala marginalistă).
Adam Smith şi David Ricardo considerau că cei trei factori de producţie:
munca, natura şi capitalul generează valoare sub formă de salariu, rentă şi
profit. Premiza repartiţiei la A. Smith e structura de clasă a societăţii: muncitori,
capitalişti şi proprietari funciari. Obiectul repartiţiei e produsul social pe care-l
confundă cu venitul naţional. Produsul social se împarte în două părţi: capitalul
consumat şi venitul nou creat. Acest venit e creat numai de muncitorii
productivi şi pe baza lui se întreţine întreaga societate. Salariul, în concepţia lui
Smith, este răsplata muncii, dar numai o parte din produsul creat de muncitor.
În ce priveşte profitul, A. Smith consideră că acesta este diferenţa dintre
valoarea nou creată şi salariul muncitorului. Dacă salariile muncitorilor cresc,
atunci profitul va scădea.
David Ricardo considera că renta funciară influenţează direct mărimea
salariilor şi indirect mărimea profiturilor. Iar tendinţa rentei e de creştere, fiindcă

74
creşte acumularea de capital, sporeşte populaţia ceea ce contribuie la majorarea
cererii de produse pe piaţă. Astfel, dacă renta va creşte, atunci profitul va scădea.
Rata generală a profitului are tendinţă de scădere şi datorită creşterii salariilor.
K. Marx începe teoria repartiţiei veniturilor cu noţiunea de plusvaloare, care
este diferenţa dintre valoarea nou creată şi salariu. În teoria repartiţiei
veniturilor, Marx aduce următoarele noutăţi: e primul care face distincţie între
muncă şi forţa de muncă. Muncitorul îşi vinde forţa de muncă şi deci, salariul e
valoarea forţei de muncă; susţine că capitalismul e fondat pe o repartiţie radicală
de conflict între forţa de muncă şi deţinătorul de capital; valoarea mărfii (W) este
alcătuită din capital constant (Cc), variabil (Cv) şi plusvaloare (p): .
Capitalul constant reprezintă mijloacele de producţie, capitalul variabil – forţa
de muncă, iar plusvaloarea este esenţa exploatării muncii salariale. Plusvaloarea
se transformă mai apoi în venituri: profit, rentă, dobândă. Esenţa acestei teorii este
că proprietăţile aparţin nu titularilor de drept (muncitorilor), ci capitaliştilor. De
aceea este necesar ca bunurile să treacă în posesia titularilor prin naţionalizare.
Teoria funcţională constă în faptul că repartiţia veniturilor care se creează
în procesul activităţilor economice se face în funcţie de contribuţia fiecărui
factor de producţie utilizat la crearea bunurilor economice. Repartiţia veniturilor
se face în funcţie de mărimea produsului marginal şi capitalului. Neoclasicii au
formulat o serie de concluzii la repartiţia veniturilor, de exemplu: fiecare factor de
producţie primeşte din producţia obţinută atât cât se cuvine în legătură cu efortul la
crearea utilităţii; repartiţia în funcţie de productivitatea marginală a fiecărui factor
de producţie, care ţine cont de legea randamentelor descrescânde.

11.2. Salariul: origine, tipologie şi forme de salarizare. Metode de corectare

a salariului
Salariul reprezintă principalul venit al societăţii, ocupând o pondere de 60
până la 80% din venitul naţional al ţărilor dezvoltate. Salariul este venitul
specific factorului muncă. Etimologic, noţiunea de „salariu” provine de la
latinescul „salarium”, ceea ce înseamnă soldă dată soldaţilor pentru sare.
Potrivit lui Jean Fourastié [24], originea termenului o găsim într-o
„alocaţie în monedă care permitea soldaţilor din legiunile romane să cumpere
un pic de sare pentru a-şi conserva raţia în zilele în care era abundentă în
carne”. De exemplu, în Malaezia o zi de muncă valora 30 de grame de sare, iar
în Etiopia, o monedă „Maria Teresia” avea valoarea de 30 de pietre de sare. În
teoria economică, alături de noţiunea de salariu, se mai folosesc şi alte forme de
natură istorică: soldă (suma de bani plătită militarilor şi personalului civil din
armată), leafă (de la turcescul „ulufe”, ceea ce înseamnă remunerare a soldaţilor
din armata turcă), retribuţie etc. De exemplu, cu 35 de milioane de sesterţi
puteau fi plătite salariile tuturor soldaţilor romani vreme de 10 săptămâni, ceea
ce înseamnă astăzi 15 miliarde de dolari.
Cuvântul salariu este, de obicei, folosit atunci când plata se face regulat
75
(săptămânal, lunar sau la fiecare jumătate de lună). Când plata se face la fiecare ju-
mătate de lună (la 15 zile), salariul se numeşte chenzină, din franţuzescul quinzaine.
În funcţie de structura şi tradiţiile diferitelor economii, remuneraţia este
stabilită prin mecanismele economiei de piaţă libere sau influenţată de alţi
factori precum tradiţia, structura socială, vechimea în muncă.
Aşadar, salariul ca noţiune bănească, socio-economică, are caracter
istoric şi se defineşte ca fiind venitul ce se cuvine factorului muncă datorită
participării nemijlocite a acestuia în activitatea economică.
Salariul are justificare obiectivă ce provine din nevoia de întreţinere fizică
şi morală a lucrătorului, de reproducţie normală a forţei de muncă a acestuia.
Salariul desemnează în prezent totalitatea veniturilor obţinute din muncă de
către oricine o prestează, inclusiv de către patroni, manageri, meseriaşi pentru
timpul exercitării serviciului de muncă.
În aceste condiţii, salariul devine cea mai frecventă formă de venit din
societate, calitate în care el e preţul muncii prestate sau chiria pentru serviciile
de muncă prestate pe o perioada determinată de timp. Se mai poate defini ca preţ
al muncii, preţ al fortei de muncă privită ca marfă (concepţie marxistă).
În ceea ce priveşte NATURA salariului, el are o dublă determinare: pe de-o
parte el este venit pentru posesorul forţei de muncă şi are întotdeauna tendinţa de
creştere; pe de altă parte, el e un element de cost pentru angajator – costul forţei de
muncă ce va avea mereu tendinţa de scădere. Astfel, piaţa muncii poate fi numită
monopol bilateral: se întâlnesc doleanţele şi cerinţele salariaţilor reprezentate de
Sindicat şi dorinţele, cerinţele angajatorilor reprezentate de Patronat.
În acelaşi context al naturii, salariul are:
- o dimensiune fizică – stabilită concret pe baza legislaţiei şi a negocierilor
dintre patronate şi sindicate;
- o dimensiune morală, etică – mărimea care să acopere toate cheltuielile
legate de familie, timp liber, comunicare, transport, calificare etc.
Dimensiunea morală a salariului apare încă în Evul Mediu, în opera lui
Toma d’Aquino „Summa Teologicae”, despre „salariul just”.
Fiind o noţiune bănească, un preţ al muncii pe piaţa muncii, salariul e o
categorie a economiei de piaţă şi are toate atributele acesteia: depinde de piaţă,
de tipul pieţei muncii (Anexa 9), de amploarea negocierilor între patronate,
sindicate, guvern, depinde de raportul cerere-ofertă, de marimea firmei etc.
În teoria economică se deosebesc următoatele tipuri de salarii:
· Salariul nominal (Sn) – suma de bani primită de angajat pentru munca
prestată în anumite condiţii; poate fi pe oră (Sh), pe săptămână (Ss), pe
lună (Sl), brut şi net (fără impozite, taxe), minim, mediu, maxim, bugetar,
pe domeniu/ramuri;
· Salariu real (Sr) – cantitatea de bunuri şi servicii ce pot fi cumpărate cu
salariul nominal;
, unde: IP – Indicele preţurilor.
76
 · Salariul direct - remuneraţia efectivă primită de salariat corespunzător cu
cantitatea de muncă prestată. Este format din salariul net, concediul legal
şi al 13 – lea salariu;
· Salariul indirect este plătit familiei salariatului în funcţie de alte criterii
decât consumul efectiv de muncă;
· Salariul de bază este produsul dintre salariul orar negociat şi numărul de
ore lucrate;
· Salariul brut constă din sumele ce exprimă salariul de bază şi toate
adaosurile salariale;
· Salariul net rezultă din cel brut după ce se scad reţinerile obligatorii
conform legii: impozitul pe profit, contribuţiile de asigurare medicală,
contribuţii la fondul de pensii;
· Salariu colectiv (Sc) este atribuit tuturor salariaţilor unei întreprinderi, ca
participare la rezultatele acesteia. Se plateşte din profitul firmei sub formă
de prime, beneficii etc.
· Salariul minim – salariul fixat legal pentru a garanta salariaţilor din
categoriile defavorizate un venit ce să corespundă minimului de subzistenţă;
· Salariu social (Ss) – sume venite de la buget pentru anumite categorii de
salariaţi care se confruntă cu riscuri mari (accidente de muncă, boli
profesionale etc.).
Forma de salarizare reprezintă totalitatea metodelor şi tehnicilor prin
care se determină mărimea şi dinamica salariului individual.
Formele de salarizare sau politicile de plată sunt:
- salarizarea în regie - după timpul lucrat, fără a se preciza în contractul de muncă
cantitatea de muncă ce trebuie să fie prestată de muncitor într-o unitate de timp;
- salarizarea în acord sau cu bucata – stabilirea drepturilor în bani ale
persoanei, pe operaţii, activităţi, pe număr de bunuri produse. Durata
timpului de muncă pentru executarea unei operaţii nu e fixată în contract.
Metoda este răspândită în transporturi, confecţii etc. O formă a salarizării în
acord e salarizarea în remiză sau cote procentuale (comerţ, turism, loto);
- salarizarea mixtă constă într-o remunerare stabilă pe unitatea de timp, dar se
ţine cont şi de îndeplinirea unor condiţii tehnice, tehnologice, manageriale etc.
Oricât de perfecţionate ar fi metodele de salarizare, oricum ele sunt
supuse contestărilor salariaţilor. Reieşind din anumite situaţii conjuncturale,
orice formă de salarizare poate fi îmbunătăţită şi racordată la realitatea
economică prin trei tipuri de măsuri:
- corectarea, care se realizează prin indexare, acordarea de sporuri salariale;
- participarea, - salariaţii pot să participe la împărţirea beneficiilor obţinute
de întreprindere;
- socializarea constă în determinarea unor surplusuri peste munca depusă a
angajatului.

77
11.3. Dobânda şi rata dobânzii
În antichitate şi Evul Mediu dobânda era categorisită ca un fapt negativ.
Dobânda în acea perioadă a fost acuzată fiindcă condiţiile acordării
împrumuturilor erau ele însele dubioase. Luau cu împrumut bani cei care
nimereau în situaţii dificile: nobilii ruinaţi în urma războaielor, ţăranii care au
pătimit în urma secetelor, văduvele meseriaşilor. În aceste condiţii, creditorii
erau persoanele care storceau din cei nenorociţi şi ultimele mijloace pentru a se
îmbogăţi, ceea ce contravenea dogmelor şi canoanelor bisericeşti.
Caracterul dobânzii a fost denigrat şi de amploarea camătei. Camăta –
dobândă excesivă pe care o lua cămătarul pentru sumele împrumutate.
Aristotel, în teoria despre bogăţia falsă, menţiona că camăta este generatoare de
chrematistică, care degradează principiile umane morale. O ipoteză a esenţei
dobânzii total diferită de concepţiile anterioare a fost cea a lui Eugen Bohm-
Bawerk. El a afirmat că dobânda apare ca rezultat al influenţei factorului
timp asupra bunurilor. Bunurile din prezent sunt mai scumpe decât cele din
viitor. Oamenii subestimează nevoile viitoare şi bunurile aferente acestor nevoi
din motivul incertitudinii viitorului şi a imaginaţiei limitate. Astfel, individul
este gata să plătească un anumit preţ – dobânda pentru a putea consuma
bunurile viitoare în prezent [7, p.161].
Dobânda (D) reprezintă venitul ce se cuvine factorului capital (creditu-
lui) pentru utilizarea temporară a unor disponibilităţi băneşti (depozite) până
la o dată ulterioară numită scadenţă.
Deci, dobânda este suma de bani ce se plăteşte creditorului
(împrumutător) de către debitor (împrumutat) pentru capitalul dat cu împrumut.
După modul de calculare a dobânzii pentru sumele depuse la o bancă
(depozite), dobânda poate fi de două feluri:
· Dobândă simplă, calculată pe baza fondurilor depuse iniюial. Şi constă în
suma încasată pentru închirierea serviciului adus de un capital în
condiţiile în care dobânda nu se capitalizează; este foarte rar folosită.
Formula de calcul constă în: , unde: Ds – dobânda simplă; C
- capitalul dat cu împrumut; - rata dobânzii - ; n - perioada
de graţie (ani);
· Dobândă acumulată (compusă, anatocism sau dobândă la dobândă),
calculată prin aplicarea ratei dobânzii la suma capitalului depus iniюial єi
dobânda obюinută pentru perioada anterioară. Formula de calcul constă
în: ; ; unde: - suma ce revine proprietarului
după n - ani.
Ca valoare, dobânda percepută de o bancă pentru sumele date cu
împrumut poate fi:
· Dobândă fixă, care rămâne nemodificată pe toată durata contractului;

78
 · Dobândă variabilă, care se modifică pe perioada contractului în funcţie
de diferite criterii, cel mai frecvent fiind vorba despre indicatori monetari.
Din punct de vedere al profitului creditorului (băncii), dobânda poate fi:
pasivă, dobânda la depozite şi activă, cea la credite. Fiecare dobândă, ca
mărime, conţine în sine 2 componente: mărimea propriu-zisă a dobânzii (foarte
diferită pe tipuri de credite şi depozite) şi prima contra riscului (de asigurare).
Pe piaţa bancară se operează cu 2 nivele ale ratei dobânzii:
· rata nominală a dobânzii - rata de piaţă, cea utilizată de Banca Natională
sau de diferitele bănci comerciale. Rata nominală a dobânzii cuprinde:
mărimea propriu-zisă a dobânzii şi rata inflaţiei;
· rata reală a dobânzii – care dă randamentul investiţiei. Formula de calcul
constă în: , unde: - rata nominală a dobânzii; - rata reală a
dobânzii; - rata inflaţiei.
Se mai deosebesc următoarele forme ale dobânzii:
· dobânda pe piaţa monetară, care se aplică împrumuturilor pe termen scurt,
împrumuturilor contractate între băncile comerciale, respectiv între
băncile comerciale şi banca de emisiune;
· dobânda bancară de bază, care se practică pentru remunerarea
certificatelor de depozit sau pentru bunurile de trezorerie;
· dobânda aplicată întreprinderilor de către bănci, ea constă din dobânda
bancară de bază la care se mai adaogă un agio (în funcţie de tipul de
credit, de lichiditatea debitorului etc.);
· dobânda percepută la operaţiunile de scontare a efectelor de comerţ (taxă
de scont comercială). Taxa de scont – parte din valoarea nominală a unei
cambii, pe care o instituţie bancară cumpărând-o, înainte de scadenţă, de
la creditor, o încasează de la acesta drept beneficiu pentru plata acestei
cambii anterior scadenţei;
· dobânzi corelate ca mărime pentru remunerarea diferitor forme de
plasament pe termen scurt;
· dobânzi pe piaţa obligaţiunilor.
Factorii de care depinde mărimea şi substanţa dobânzii sunt: cererea şi oferta
de capital; creşterea generală a economiilor; măsurile antiinflaţioniste adoptate de
guvern; sporirea gradului de autofinanţare a întreprinderilor; sporirea costurilor şi
serviciilor bancare; emigrarea capitalurilor flotante; sporirea înclinaţiei spre
investiţii; situaţia politică; transparenţa activităţii mediului financiar-bancar etc.

11.4. Renta: conceptul, tipurile şi mecanismul de formare. Preţul pământului

Încă din cele mai vechi timpuri, renta a ocupat poziţii dominante în
activităţile oamenilor, întâlnindu-se cel mai des sub forma rentei funciare: dijmă
(dare care reprezenta a zecea parte din produsele principale, percepută de stăpânii
feudali de la producătorii direcţi; iar mai târziu, formă de rentă funciară feudală,

79
care consta în cedarea de către ţăran proprietarului funciar a unei părţi din
producţia obţinută de pe bucata de pământ primită de la acesta spre a fi lucrată).
Multă vreme renta funciară a reprezentat singura formă de rentă. În evul
mediu, renta funciară era cunoscută şi preluată de proprietarii funciari fie în
muncă, fie în produse. Odată cu dezvoltarea schimburilor marfaro-băneşti renta
funciară a fost limitată la forma bănească.
Analiza şi studierea rentei funciare au constituit o preocupare pentru
toate şcolile de gândire economică, începând cu fiziocraţii (şi chiar mai înainte)
până la curentele contemporane. O contribuţie hotărâtoare la fundamentarea
teoriei clasice a rentei funciare aparţine lui D. Ricardo. Teoria ricardiană despre
renta funciară se bazează pe trei principii:
· renta este venitul landlordului ce se obţine din folosirea forţelor
indestructibile şi originare ale solului;
· renta funciară este rezultatul insuficienţei terenurilor fertile, care
determină luarea în circuitul agricol şi a terenurilor mai puţin bune;
· renta funciară depinde de cererea şi preţul produselor agricole.
În gândirea marginalistă, teoria rentei funciare este considerată ca o
aplicaţie a legii generale a ofertei şi cererii. Acest punct de vedere este însuşit şi
de şcolile contemporane de gândire economică. În schimb, doctrina marxistă
considera că renta funciară are la bază teoria valoare-muncă.
Renta funciară se întâlneşte sub diverse forme:
Ø rentă absolută, care constituie un venit obţinut de proprietarul pământului,
indiferent de fertilitatea şi amplasarea acestuia;
Ø rentă funciară diferenţială (rentă de fertilitate) care rezultă din
randamentul diferit al unor cantităţi egale de muncă şi de capital pe
terenuri cu calităţi diferite;
Ø renta de poziţie (amplasament) decurge din diferenţele de cheltuieli
logistice (transport etc.) pe care le generează terenurile cu o poziţie
diferită faţă de pieţele de desfacere şi căile de comunicaţie;
Ø renta de monopol, realizată de posesorii unor suprafeţe de teren cu calităţi
deosebite care furnizează produse cu însuşiri speciale în cantităţi reduse.
Ştiinţa economică contemporană susţine că nu doar factorul pământ, ci
toţi factorii de producţie generează rentă. Astfel, renta desemnează venitul pe
care îl obţine posesorul unui factor de producţie disponibil în cantităţi
limitate şi a cărui ofertă este inelastică (rigidă).
Înafară de renta funciară, se mai deosebesc şi alte tipuri de rentă (Anexa 10).
O trăsătură specifică a pământului este că el este limitat, adică oferta este
rigidă, deci renta se formează cel mai des ţinând cont de contracţia sau
extinderea cererii (fig.14.4.1).

80
 Figura 14.4.1. Determinarea rentei în funcţie de caracterul cererii

Astfel, preţul de piaţă al pământului este rezultatul interacţiunii dintre

ofertă şi cererea de pământ, al confruntării dintre vânzători şi cumpărători.
Preţul pământului reprezintă suma de bani care este plătită de cumpărătorul
de teren funciar vânzătorului pentru transmiterea dreptului de proprietate
asupra pământului noului posesor (cumpărătorul).
Factorii ce determină nivelul şi evoluţia preţului la pământ pot fi deli-
mitaţi în:
· cererea şi oferta de terenuri agricole – limitarea naturală a pământului
conferă ofertei un caracter rigid, ea fiind insensibilă la variaţia preţului.
Drept urmare, preţul la pământ evoluează în raport cu cererea, cu numărul
de persoane disponibile să facă investiţii în agricultură (fig. 14.4.1);
· sporirea cererii de produse agricole determină sporirea cererii de terenuri
agricole, ridicându-le preţul;
· posibilităţile folosirii alternative a pământului: agricultură, silvicultură,
construcţii etc.;
· rata dobânzii – achiziţia unui lot de pământ presupune o investiţie de
aceea, dacă rata dobânzii bancare este mai mare ca eficienţa aşteptată de
la utilizarea lotului respectiv, investitorul va plasa banii la bancă sub
formă de depozite, influenţând cererea la terenurile agricole. Între preţul
pământului şi rata dobânzii există o relaţie invers proporţională: preţul
pământului creşte dacă scade rata dobânzii şi invers: scade dacă creşte
rata dobânzii.
Astfel, , unde: - Preţul pământului; R – Renta; d’- rata
dobânzii.
În prezent, preţul de piaţă al pământului în Republica Moldova este relativ
redus, în comparaţie cu pământul de aceeaşi bonitate din Polonia de exemplu,
care ajunge 7 mii de euro per ha. Cauzele unei asemenea situaţii sunt: piaţa
funciară autohtonă în curs de formare, lipsa de interes pentru investiţiile din
agricultură şi lipsa unei pieţe de desfacere; penuria de lichidităţi; lipsa de
credite şi problemele privind ipotecarea pământului pentru obţinerea lor;

81
numărul mare al populaţiei rurale pentru care pământul este principalul mijloc
de existenţă; nivelul ridicat al arendei, lipsa de informaţii şi subevaluarea
pământului în actele de vânzare cumpărare pentru diminuarea taxelor notariale
şi a costurilor de intabulare în cartea funciară.

11.5. Profitul ca formă a venitului

Profitul este un venit specific proprietarului de capital, pentru efortul
depus de acesta, iniţiativa şi riscul asumat de el în activitatea economică. Este
un important indicator financiar (economic) la nivel de firmă.
El este creat de munca salariaţilor, este o componentă a valorii nou create.
Provine de la latinescul proficere ce înseamnă a întreprinde ceva, a da rezultate
şi deci, a progresa, ceea ce explică natura pozitivă, progresistă a profitului ca
factor de progres şi civilizaţie.
În antiteză, există şi o concepţie peiorativă în care profitul degenerează
într-un câstig din nemuncă obţinut prin hoţie, înşelăciune, stând la baza
apelativelor de „profitor”, „hoţ”, „afacerist” , „speculant”.
Există 3 moduri de abordare asupra noţiunii de profit:
Modul de abordare oficial, legislativ, statistic – tratează profitul ca pe un
venit legal şi firesc, calculat ca diferenţa între venituri şi cheltuieli; e identic cu
beneficiul întreprinderii şi se defineşte ca fiind avantajul pozitiv, bănesc, ce
decurge dintr-o activitate economică, într-o operaţiune economică sau pe
ansamblul firmei pentru funcţiile îndeplinite de aceasta.
Conceptia potrivit careia profitul este un venit rezidual – se aseamănă ca
mod de calcul cu cel de mai sus, astfel că profitul e un rest, diferenţa ce rămâne
după deducerea din veniturile brute a numeroaselor impozite, taxe, cheltuieli,
ceea ce rămâne ar fi profitul ca venit rezidual;
Profitul reprezentat de remuneraţia implicită a factorilor de producţie –
concepţia după care profitul reprezintă remunerarea factorilor de producţie utilizaţi
de proprietar (venit, salariu, rentă, dobândă); astfel, profitul ar reprezenta orice venit
rezultat, şi care prin distribuirea fiecarui proprietar el se pulberizează, dispare.
Se deosebesc următoarele forme ale profitului:
§ Profit legal, legitim şi firesc obţinut prin respectarea legilor;
§ Profit nelegal, nelegitim obţinut prin încălcarea legalităţii, prin umflarea cos-
turilor, prin atribuirea unor cote mai mari decât cele legale, prin eschivarea
de la plata impozitelor, prin duble sau chiar triple înregistrări contabile.
Din punct de vedere al modului de obţinere, al condiţiilor tehnice, econo-
mice, organizatorice, profitul poate fi:
§ Profit normal, obişnuit, ordinar (obţinut de majoritatea producatorilor care
dispun de condiţii similare şi reprezintă diferenţa dintre veniturile din
vânzări şi costul contabil);
§ Profit de monopol - supraprofit (obţinut doar de acei producători care
dispun de condiţii mai bune din punct de vedere tehnic, organizatoric; de
82
 exepmlu, poziţia de monopol a unor firme pe piaţă; proximitatea faţă de
pieţele de aprovizionare şi cele de desfacere; nivelul tehnic şi tehnologic
superior; concentrarea producţiei; produse noi etc.).
Din punct de vedere al activităţii ce-l generează, se deosebeşte: profit
agrar, industrial, comercial, bancar etc.;
La nivel de firmă, el poate fi: brut reprezintă diferenţa dintre veniturile
din vânzări şi costurile de producţie; net reprezintă acea parte din profitul brut
după ce s-au executat toate obligaţiile legale (plata impozitelor); capitalizat;
acumulat; agregat.
Funcţiile profitului sunt: exprimă rezultatele calitative ale activităţii
productive; constituie motivaţia principală a oricărui întreprinzător; stimulează
iniţiativa şi acceptarea riscului; este sursa de autofinanţare prin capitalizare; e
un mijloc de control al eficacităţii economice; e o parghie financiară de întărire
a autonomiei şi gestiunii financiare;
Orice întreprindere în afară de scopul social pe care îl îndeplineşte, ea
trebuie să aibă şi o responsabilitate economică, adică să obţină profit (Anexa 11).
Nivelul şi evoluţia profitului depind de următorii factori: reducerea
costurilor totale; majorarea volumului producţiei vândute; sporirea calităţii şi
determinarea diversităţii sortimentale; creşterea nivelului productivităţii
factorilor de producţie; accelerarea vitezei de rotaţie a capitalului.
Rata profitului este unul din cei mai importanţi indicatori de eficienţă,
care alături de cursul acţiunilor şi rata dobânzii indică spre ce trebuie să se
orienteze un investitor într-o afacere.

83
 Tema12. Macroeconomia şi indicatorii macroeconomici
12.1. Macroeconomia ca ştiinţă
Una din cele mai cunoscute definiţii date economiei este cea a lui Alfred
Marshall, potrivit căruia „Economia este un studiu al omenirii în ocupaţiile ei
obişnuite de viaţă”. Aceste ocupaţii obişnuite ale oamenilor pot fi privite atât la
nivel microeconomic, adică la nivelul stabilimentelor şi unităţilor economice,
cât şi la nivel macroeconomic, adică la nivelul sectoarelor de activitate sau la
nivelul întregii economii naţionale.
Termenul de „macroeconomie” provine de la latinescul „makros”, care
înseamnă mare.
Macroeconomia se focalizează pe analiza calitativă a mecanismului de
funcţionare al economiei naţionale, cu scopul de a-şi fundamenta ştiinţific
deciziile de politică economică.
Macroeconomia permite cunoaşterea comportamentului economic în
diferitele perioade ale ciclurilor economice, a consumului şi investiţiilor, a
dinamicii producţiei şi serviciilor, a ratelor profitului şi dobânzii, a ratei inflaţiei
şi şomajului, a politicii fiscale şi monetare, a balanţei de plăţi, a bugetului de
stat şi datoriilor publice, a echilibrului şi dezechilibrului general.
Istoria gândirii macroeconomice a consemnat un şir de gânditori,
începând cu J. Keynes şi Ludwig von Mises, continuând cu exponenţii epocii
moderne şi laureaţii Premiului Nobel ca Milton Lucas şi Thomas Sargent.
Cel care a pus bazele macroeconomiei a fost J. Keynes cu lucrarea
„Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor” apărută în
1936. Termenul de macroeconomie îi aparţine scandinavului Roger Frisch care
a elaborat acest concept în anul 1963.
Spre deosebire de microeconomie, macroeconomia operează cu indicatori
agregaţi: cererea şi oferta agregată, venitul global, produsul intern brut,
produsul naţional brut etc.
12.2. Sisteme de evaluare a rezultatelor macroeconomice: SPM şi SCN
Măsurarea rezultatelor microeconomice a fost realizată încă din cele mai
vechi timpuri, însă măsurarea indicatorilor la nivelul economiei naţionale s-a
realizat abia în 1930.
Evaluarea activităţii economice la nivel macroeconomic se realizează prin
intermediul a două sisteme de calcul: sistemul producţiei materiale (SPM)
specific pentru URSS, Cuba, Coreea de Nord etc. şi sistemul conturilor
naţionale (SCN), cel mai răspândit astăzi.
SPM se bazează pe teoria muncii productive şi a valorii muncă, potrivit
căreia numai munca prestată în sfera producţiei materiale creează bunuri
economice şi venituri. Cunoscut sub denumirea de „sistemul de balanţe” ale
economiei naţionale, SPM, are o construcţie complexă ce cuprinde patru
balanţe: materială; financiară a forţei de muncă; a avuţiei naţionale.
84
 Acest sistem caracteristic fostelor ţări socialiste, odată cu trecerea lor la
economia de piaţă, este înlocuit cu sistemul conturilor naţionale (SCN).
SCN constituie un instrument complex de evidenţă, analiză şi decizie
economică, care se bazează pe teoria factorilor de producţie şi a recompensării
acestora în raport cu serviciile aduse.
SCN a fost adoptat de Comisia de Statistică a O.N.U. în anul 1969.
SCN este compus din trei elemente: agenţii economici; operaţiunile şi
conturile.
Agenţii economici sunt grupaţi în patru categorii: unităţile producătoare de
mărfuri (bunuri şi servicii); producători de servicii guvernamentale (instituţii ale
administraţiei de stat, instituţii de învăţământ); producători de servicii casnice (spălă-
torii, reparaţii); instituţii cu caracter nelucrativ care prestează servicii gospodăriilor.
Operaţiunile cuprind toate actele economice şi financiare efectuate de
agenţi. Acestea pot fi: fluxuri materiale (producţie, consum şi formarea
capitalului) şi fluxuri financiare (venituri, cheltuieli, finanţarea capitalului).
Conturile (producţia, consumul, acumularea şi restul lumii) diferenţiază
fluxurile materiale de cele financiare, delimitează bunurile marfare de cele
nemarfare şi surprind în timp şi spaţiu legăturile dintre subiecţii economici.
Spre deosebire de SPM (Anexa 12), care include numai rezultatele din
producţia materială, SCN cuprinde întreaga activitate din economie şi dă
prioritate fluxurilor financiare:
Produsul global brut (PGB), care exprimă valoarea totală a bunurilor şi
serviciilor obţinută de regulă într-un an. Acest indicator este rar utilizat datorită
faptului că conţine înregistrări repetate. PGB se poate calcula în trei moduri:
metoda de producţie, care constă în sumarea consumului intermediar cu valoarea
producţiei finale; metoda valorii adăugate, care constă în sumarea consumului
intermediar cu elementele aferente remunerării factorilor de producţie, amortizarea
capitalului fix şi impozitele indirecte; metoda utilizării finale, care constă prin
însumarea consumului intermediar cu valoarea consumului final.
Produsul intern brut (PIB) - valoarea adăugată brută a bunurilor
economice produse în interiorul ţării de către agenţii economici autohtoni şi
străini în decursul unui an de zile.
Formula de calcul constă în: sau
unde: CF – consumul final; FBCF – formarea brută de capital
fix;VS – variaţia stocurilor; E – exportul; I – importul; Ci – consumul intermediar.
Produsul intern net (PIN) exprimă mărimea valorii adăugate nete a
bunurilor economice produse în interiorul unei ţări de către agenţii economici
autohtoni şi străini în decursul unui an de zile. Formula de calcul fiind:
, unde A – amortizarea.
Produsul naţional brut (PNB) constă în expresia bănească a rezultatelor
activităţilor agenţilor economici autohtoni care acţionează în interiorul ţării şi
peste graniţele acesteia, în decursul unui an de zile.
85
 Între PIB şi PNB se pune semnul egalităţii dacă la PIB se adaugă
producţia finală brută a agenţilor economici naţionali care îşi desfăşoară
activitatea peste graniţele naţionale şi se scade valoarea bunurilor realizate de
producătorii străini pe teritoriul ţării de referinţă. Formula de calcul este:
, unde PBNpp şi PIBpp – PNB şi PIB la preţul pieţei;
SVABpp – soldul valorii adăugate brute la preţurile pieţei.
PNB se exprimă în termeni nominali, care vizează preţurile curente de
piaţă şi în termeni reali, PNB semnifică mărimea pe care acesta ar fi avut-o
dacă nu s-ar fi modificat preţurile comparativ cu anul de referinţă.
Raportul dintre PNB nominal şi real se numeşte deflatorul PNB.
Acesta măsoară schimbarea medie a preţurilor bunurilor materiale şi tarifelor
serviciilor produse într-un an şi se utilizează pentru a determina modificările
reale intervenite în producţie.
Produsul naţional net (PNN) reprezintă expresia bănească a valorii
adăugate nete a bunurilor şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici
autohtoni, care activează în interiorul ţării şi în afara acesteia, în decursul unui
an de zile. Formula de calcul este: .
Venitul naţional (VN) exprimat în preţurile pieţei reprezintă PNN, iar
exprimat în preţurile factorilor de producţie reprezintă PNB. ;
, unde: - impozitele indirecte nete.
Deosebirile dintre cele două sisteme de calcul SPM şi SCN determină
diferenţieri majore în mărimea indicatorilor sintetici calculaţi, care afectează
comparabilitatea lor. Astfel, atunci când se iau decizii macroeconomice sau
chiar mondoeconomice e absolut necesar ca ţările analizate să aibă unul şi
acelaşi sistem de calculare a indicatorilor macroeconomici.

86
 Tema13. Teoria instabilităţii macroeconomice

13.1. Echilibrul şi dezechilibrul economic

Noţiunile de echilibru şi dezechilibru au provenienţă fizico-mecanicistă,
dar se utilizează preponderent şi-n activitatea economică. Economiştii se
confruntă cu dilema: economia de piaţă astăzi este preponderent echilibrată sau
dezechilibrată? Care stare a economiei generează progresul economico-social?
Unii autori susţin că lupta pentru menţinerea echilibrelor deja existente
cauzează stagnarea progresului.
Problema echilibrului şi dezechilibrului macroeconomic nu este nouă.
Clasicii şi marginaliştii au susţinut ideea că „preţurile sunt perfect flexibile” şi
asigură un echilibru automat şi imediat al cererii şi ofertei pe toate pieţele.
Adam Smith poate fi considerat părintele modelului clasic al echilibrului
economic. În concepţia lui, „mâna invizibilă” reglează raportul dintre cerere şi
ofertă pe piaţă, de asemenea reglează comportamentul egoist individual al agenţilor
economici cu interesul societăţii în ansamblu. „Pentru profit şi nu din altruism, ne
asigură, brutarul, măcelarul sau berarul, cina necesară. Fiecare individ urmăreşte
numai avantajul său, astfel, în acest caz, ca şi în multe altele, el este condus de o
mână invizibilă, ca să promoveze un scop ce nu face parte din intenţia lui”.
David Ricardo susţinând cele două postulate ale teoriei clasice: caracterul
temporar al variaţiei preţului în raport cu cererea şi oferta şi caracterul absolut
al echilibrului, va menţiona că echilibrul rupt temporar poate fi restabilit prin
evoluţia ofertei care va aduce preţul la nivelul său natural.
Jean Baptiste Say a fundamentat teoria echilibrului prin „legea
debuşeelor”. Conform acestei legi, produsele şi veniturile, fluxurile reale şi cele
monetare, oferta şi cererea de bunuri se echilibrează automat. Crize de
supraproducţie sunt imposibile pentru că oferta creează cererea.
Marginaliştii au reluat principii liberale şi cu ajutorul instrumentelor lor
de analiză au descoperit echilibrul general (Leon Walras) şi echilibrul parţial
(Alfred Marshall).
John M. Keynes stabileşte rigiditatea „legii debuşeelor”, explicând apari-
ţia unor decalaje între momentul economisirii şi cel al investirii pe baza legii
psihologice fundamentale.
Monetariştii (F. von Hayek, Milton Friedman) caută să demonstreze validitatea
pe termen lung a teoriei clasice a monedei, superioritatea politicilor monetare asupra
celor bugetare şi efectele instabilităţii monetare. De altfel, M. Friedman considera că
inflaţia este un fenomen strict monetar, care dezechilibrează sistemul economic.
François Perroux apreciază că un ansamblu economic este în stare de
echilibru general atunci când rezultanta energiilor de schimbare ale agenţilor
care îl compun tinde către zero. Perroux leagă starea de echilibru general de
statica macroeconomică. În acest scop, economistul francez promovează „teoria
ţărilor dominante şi dominate”. O stare de echilibru există dacă întreprinderile
87
dintr-o economie sau economiile ţărilor lumii se află unele pe poziţii domi-
nante, iar altele sunt dominate. Astfel, vectorul rezultat este zero.
În ştiinţele naturii, echilibrul este definit ca acea stare macroscopică a
sistemelor materiale capabile de transformări, ce se formează sub acţiunea
reciprocă a unor forţe externe, interne, stare ce rămâne invariabilă în timp.
Dacă se modifică interacţiunea reciprocă sau parametrii, atunci se
modifică şi echilibrul.
Dezechilibrul exprimă pierderea echilibrului, adică acea stare a
sistemelor materiale aflate pe punctul de a cădea, de a se prăbuşi.
Echilibrul economic semnifică egalitatea a două mărimi măsurabile
interdependente, de exemplu: venituri şi cheltuieli; producţie, consum, export
etc. El este un moment al stabilităţii sistemelor dinamice din societate.
Dezechilibrul economic semnifică inegalitatea celor două mărimi
măsurabile interdependente, fiind reversul stării de egalitate.
Echilibrul economiei concurenţiale de piaţă este o stare specifică
pieţelor creată prin acţiunea şi comportarea agenţilor economici în calitatea
lor de producători şi consumatori.
În economia actuală, echilibrul economic semnifică acea stare spre care
tinde piaţa bunurilor economice, piaţa monetară, a capitalurilor, piaţa muncii,
piaţa naţională în ansamblul său, în sensul egalizării cererii şi ofertei, astfel
încât să nu se genereze tensiuni sociale grave.
În corelaţie cu nivelurile agregării activităţilor economice, echilibrul econo-
mic se realizează la nivel microeconomic, mezoeconomic şi macroeconomic.
Iar în raport cu natura proceselor economice şi cu felul în care se pot
exprima rezultatele activităţilor economice, echilibrul poate fi: material,
valoric, al resurselor umane.
Echilibrul general poate fi analizat în concepţie statică şi dinamică.
Concepţia statică a echilibrului presupune existenţa unei corelaţii între
variabilele sistemului care fac imposibilă orice instabilitate. Astfel, sistemul va
funcţiona constant, dar acest lucru este posibil doar pe termen scurt. În
concepţia dinamică, echilibrul general este o etapă a schimbării economiei,
determinată de factori perturbatori şi la care sistemul poate reveni după ce se
iau măsuri de ajustare.
Principalele echilibre spre care tind majoritatea statelor lumii sunt: o
creştere economică pozitivă şi o dezvoltare sustenabilă; reducerea ratei
şomajului; reducerea ratei inflaţiei; stabilitatea masei monetare; repartiţia justă
şi echitabilă a veniturilor în societate; stare echilibrată bugetară, soldul
echilibrat al balanţei de plăţi.
Dezechilibrul economic general caracterizează acea stare a unei economii
care este marcată prin dereglarea raportului dintre cererea globală şi oferta
globală, dereglare însoţită de decalaje importante ale agregatelor economice
faţă de punctul lor de echilibru.
88
 Cele mai semnificative dezechilibre sunt: recesiunea economică; creşterea
ratei şomajului; creşterea ratei inflaţiei; decalajele între veniturile factoriale etc.
Formele fundamentale ale dezechilibrului economiei de piaţă concurenţiale
sunt presiunea (piaţa cumpărătorului) şi absorbţia (piaţa vânzătorului).
Presiunea este un dezechilibru normal, în sensul că se caracterizează
printr-un exces de ofertă, ceea ce înseamnă că vânzătorii aleargă după
cumpărători.
Absorbţia este o altă formă de dezechilibru, un dezechilibru anormal,
caracterizat printr-un deficit de ofertă, printr-un exces de cerere.
Tensiunea nevoi-resurse este un dezechilibru care tinde să se
uniformizeze prin intermediul preţurilor. Ca rezultat al oscilaţiilor preţurilor se
produce egalizarea cererii şi ofertei. Echilibrarea acestei dileme este cea mai
importantă problemă a teoriei economice şi a societăţii per ansamblu. De
găsirea soluţiilor optime depinde şi securitatea păcii la nivel mondoeconomic.

13.2. Creşterea şi dezvoltarea economică. Tipuri şi modele de creştere

economică. Factorii creşterii economice. Dezvoltarea economică
sustenabilă (durabilă)
Economiile naţionale trec prin mai multe etape succesive: lansare,
creştere, maturitate şi declin, însă ritmurile cu care acestea se manifestă diferă
de la o ţară la alta, de la o epocă la alta, de la o activitate la alta. Aceste ritmuri
au fost observate încă de economistul german F. List, care menţiona că orice
stat pentru a deveni o „naţiune normală” (Anglia) trebuie să treacă prin cinci
stadii de dezvoltare: sălbatică, pastorală, agrară, agroindustrială şi
agroindustrială-comercială. În prezent, creşterea economică se consideră ca
fiind o expresie sintetică a şanselor pentru o viaţă mai bună.
Creşterea economică semnifică o evoluţie pozitivă, ascendentă a
economiei unei ţări pe termen mediu şi lung, dar care nu exclude oscilaţii
conjuncturale şi regrese economice temporale.
În funcţie de indicatorii rezultativi, creşterea economică poate fi nulă
(zero), pozitivă şi negativă.
Creşterea economică zero (prezentată pentru prima dată în anul 1972, în
primul raport către Clubul de la Roma întitulat „Limitele creşterii”) reprezintă
faptul când indicatorii factoriali cresc, iar indicatorii rezultativi sunt constanţi.
Creşterea economică pozitivă reprezintă faptul când indicatorii
factoriali cresc şi cresc şi cei rezultativi.
Creşterea economică negativă reprezintă faptul când indicatorii
factoriali cresc, iar indicatorii rezultativi scad faţă de perioada de comparare.
În funcţie de folosirea factorilor ce generează creşterea, ea poate fi:
creştere economică intensivă, care este generată de creşterea productivităţii şi
intensităţii folosirii factorilor; creştere economică extensivă, care se bazează
pe sporirea cantitativă a factorilor şi creştere economică mixtă, care se
89
realizează atât prin sporirea productivităţii factorilor, cât şi prin sporirea lor
cantitativă.
Indicatorii macroeconomici care se folosesc pentru cercetarea creşterii
economice sunt: PIB-ul, PNB –ul şi venitul naţional, exprimaţi în termeni reali,
pe ansamblul economiei sau „per capita” (pe cap de locuitor).
Dezvoltarea economică reprezintă ansamblul transformărilor
cantitative, calitative şi structurale ale evoluţiei economice, în corelaţie cu
evoluţia demografică şi modul de comportament al omului şi cu evoluţia
echilibrului ecologic.
Conceptul de dezvoltare economică cuprinde în sine şi creşterea econo-
mică. Pentru a se transforma în dezvoltare economică, creşterea economică
trebuie să fie însoţită de transformări cantitative, calitative şi structurale în
economie, în modul de trai şi în calitatea vieţii oamenilor. Dezvoltarea
economică presupune existenţa creşterii economice, iar existenţa creşterii
economice nu reprezintă o dezvoltare.
Factorii care generează creşterea economică sunt diverşi, însă acţiunea lor
este sistemică. În funcţie de acţiunea lor asupra creşterii economice factorii se
clasează în factori cu acţiune decisivă: factorul uman, material, informaţional,
ştiinţific şi tehnologic şi factorii cu acţiune mediată generaţi de complexitatea
sistemului economic naţional: rata investiţiilor; cheltuielile de dezvoltare-
cercetare; capacitatea pieţei interne, politica mediului înconjurător etc.
Teoriile despre creşterea economică pot fi sintetizate în două grupe:
· Cele care analizează evoluţia PIB –ului real pe termen lung;
· Cele cu privire la lărgirea curbelor posibilităţilor de producţie.
Orice model ce vizează creşterea economică trebuie să cuprindă
următoarele variabile şi condiţii: factorii creşterii economice; condiţiile creşterii
economice; limitele creşterii economice; politicile creşterii economice:
cantitatea muncii, stocul de capital, productivitatea muncii etc.
Teoriile clasicilor cu privire la creşterea economică sunt de ordin pesimist
(D. Ricardo, Th. Malthus), care au stabilit că profitul care este motorul
progresului într-o societate, este un venit rezidual, după salarii şi rentă şi deci
are tendinţă de scădere.
K. Marx consideră că profitul este o condiţie generală, dar analizează o altă
limită, şi anume rata profitului care este raportul dintre valoarea surplusului şi
suma dintre capitalul fix şi variabil. Astfel, în concepţie marxistă rata profitului
este descrescătoare, datorită modificării „structurii organice a capitalului”.
Alfred Marshall introduce în categoria factorilor creşterii economice nu
numai pe cei obiectivi, dar şi pe cei subiectivi: preferinţele consumatorilor,
situaţia familială etc.
J. Keynes analizează modelul de creştere economică pe baza cererii
efective. şi anume: dacă creşte cererea populaţiei pentru anumite bunuri, atunci
întreprinderile îşi vor majora capacităţile de producţiei prin deschiderea de noi
90
fabrici care ar atrage forţa de muncă neocupată din societate şi s-ar mări
contribuţiile la bugetul de stat şi de asigurări etc. Modelul dat însă este unul
static, acest lucru este posibil atunci când cererea efectivă (AD) este egală cu
cererea agregată (TD): , unde C – Consumul; I – investiţiile.
Keynes demonstrează precum că investiţiile au efecte multiplicative asupra
economiei: , unde - înclinaţia spre consum; , unde C –
consumul total; V – venitul total.
Pentru creşterea economică sunt importante atât investiţiile autonome (nu
depind de venit: investiţiile străine), cât şi cele induse, care depind de volumul
veniturilor. Preocuparea lui Keynes a fost să convingă păturile bogate ale
societăţii să-şi transforme economiile în investiţii.
Un alt model destul de uzual al creşterii economice este cel al lui R.
Harrod. În condiţiile economiei de piaţă, ale deciziilor individuale, există trei
ritmuri posibile de creştere a venitului:
1. Unul, care rezultă din deciziile şi preferinţele antreprenorilor, numit rata
garantată;
2. Altul, determinat de condiţiile fundamentale conjuncturale din societate:
creşterea populaţiei, progresul tehnic, numit rata naturală;
3. Al treilea, care se obţine în realitate, numit rată de facto sau rata truism.
Fiecare din aceste trei rate sunt determinate de câte o ecuaţie:
Rata de facto are următoarea formulă: , în care: G – rata de
creştere a venitului naţional; C – coeficientul capitalului; s – rata investiţiilor.
Rata garantată are formula: , în care: Gw – rata garantată a
creşterii venitului naţional; Cr – coeficientul necesar al capitalului.
Rata naturală se prezintă prin relaţia: , în care:
Gn – rata naturală a creşterii economice, care răspunde exigenţilor condiţiilor
fundamentale.
După opinia lui Harrod, o situaţie stabilă şi prosperă este atunci când:
, în realitate însă: . În funcţie de modificările acestor rate
în economie poate exista o stare de recesiune sau de expansiune.
În anul 1978 Robert Solow introduce modelul său de creştere economică
şi durabilă bazat pe influenţa progresului tehnico-ştiinţific, numărul populaţiei
şi rata amortizării.
Modelele lui Romer şi Lukas analizează influenţa factorului progresului
tehnico-ştiinţific asupra creşterii economice şi pe baza funcţiei de producţie, dar
introducând – capitalul uman.
Un alt model destul de uzual este cel al lui S. McConnell, care divizează
în două grupe factorii creşterii economice: factorii cererii şi ofertei agregate. Un
rol important al acestui model este alocarea şi folosirea efectivă a factorilor de
producţie. Acest model al creşterii economice coincide cu „Teoria forţelor
productive ale naţiunii” a lui F. List.

91
 Un alt model de creştere economică este cel al dezvoltării durabile şi
sustenabile.
Dezvoltarea durabilă cuprinde interacţiunea dintre patru sisteme:
economic, uman, ambiental şi tehnologic, astfel încât să se asigure satisfa-
cerea nevoilor actuale, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de
a-şi satisface propriile nevoi.
Dezvoltarea durabilă presupune realizarea următoarelor strategii: un com-
portament fundamental revizuit, ca modalitate de confruntare cu restricţiile obiec-
tive şi subiective ale dezvoltării şi de colaborare cu mediul natural; îmbunătăţirea
situaţiei economice din ţările în curs de dezvoltare; atingerea unei stări durabile de
echilibru; realizarea unei dezvoltări durabile, în condiţiile tradiţiilor, educaţiei şi
activităţilor curente, ale intereselor imediate; dezvoltarea unei societăţi bazate pe
cunoaştere; restructurarea instituţional-spirituală a economiei.
Dezvoltarea durabilă depinde esenţial de factorul antropogen, drept pentru
care dezvoltarea sustenabilă devine – dezvoltare umană durabilă.
Dezvoltarea umană durabilă foloseşte o serie de indicatori pentru a putea
fi cuantificată: indicatori ai durabilităţii economice; ai durabilităţii sociale şi ai
durabilităţii mediului natural.
În comparaţiile internaţionale este folosit indicele dezvoltării umane
(IDU), care a fost stabilit de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare în
Raportul Dezvoltării Umane 1994, care cuprinde următorii indicatori: speranţa
de viaţă, gradul de alfabetizare al populaţiei adulte, durata medie de şcolarizare,
nivelul de instruire, venitul pe locuitor [3, p.645-646].
Unele cercetări demonstrează utilitatea şi altor indicatori specifici creşterii
economice, ca de exemplu: indicatorii profilului dezvoltării umane, indicatorii
disparităţilor teritoriale în dezvoltarea umană, indicatorii migraţiei şi dispari-
tăţilor oraş-sat, indicatorii ce reflectă condiţia femeii, indicatorii sănătă-
ţii,indicatorii cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice etc.

13.3. Ciclurile economice: fazele şi tipologia lor

Într-o economie, activitatea economică nu are o evoluţie uniform
progresivă, ci una fluctuantă. Economiile contemporane se caracterizează prin
alternarea stărilor de echilibru cu cele de dezechilibru.
După frecvenţa repetării, dezechilibrele pot fi:
v accidentale (ocazionale, întâmplătoare sau ad-hoc). Ele au cauze diverse:
naturale (inundaţii, secetă, invazii de dăunători), politice (schimbări de
guverne, de regimuri politice), sociale (războaie), psihologice (stări de
spirit ale agenţilor economici). Aceste perturbări nu pot fi prevăzute, iar
măsuri se i-au după ce s-au produs;
v sezoniere, care au loc cu o frecvenţă legată de ciclul anual, îndeosebi în agri-
cultură, turism şi construcţii, comerţ. Aceste dezechilibre sunt previzibile;
v ciclice, care sunt determinate de funcţionalitatea activităţii economice.
92
 Frecvenţa acestor manifestări nu este exactă, ci durata lor se încadrează în
anumite limite: cicluri lungi, cicluri medii şi cicluri scurte.
Ciclitatea economică constituie o formă specifică de evoluţie a activităţii
economice, în care fazele de expansiune alterează cu cele de descreştere,
stagnare şi regrese economice.
Măsurarea cantitativă a ciclităţii economice se realizează cu ajutorul
conceptului de ciclu economic. Prin ciclu economic se înţelege alternanţa
fazelor de expansiune şi a celor de contracţie ale activităţilor economice de
ansamblu. De regulă, ciclul economic cuprinde mai multe faze succesive, însă
nu există două cicluri perfect identice.
Ciclurile pe termen scurt (ciclurile Kitchen) au o durată de 3-3,5 ani, mai sunt
numite şi conjuncturale datorită factorilor ce le determină. O formă a ciclurilor
pe termen scurt sunt cele mandatare (durează cât un mandat), în care activităţile
agenţilor economici se conformează după noile regimuri politice.
Ciclurile pe termen mediu, numite şi cicluri decenale, de afaceri, cicluri
comerciale sau Juglar au o durată ce variază între 8 şi 12 ani. Asemenea cicluri
se produc pe fundalul unui ciclu pe termen lung. Importanţa lor decurge din
următoarele trăsături: regularitate (în medie 8 ani); simultaneitate (în aproape
toate ţările dezvoltate); amplitudine (ecart important între maximul fazei de
expansiune şi minimul celei de depresiune).

Figura 13.3.1. Ciclul economic mediu şi fazele lui

Aceste cicluri cuprind, după autorii care le-au analizat, fie două faze
(ascensiunea şi recesiunea), fie patru faze: expansiunea, criza, depresiunea şi
înviorarea activităţii economice (figura 13.3.1).
Criza (B) reprezintă punctul de la care încetează creşterea economică şi începe
recesiunea.
Recesiunea (BD) este faza în care are loc o reducere continuă a activităţii
economice. se reduc volumul vânzărilor, se micşorează profiturile şi scad
salariile. Multe întreprinderi în această perioadă din lipsă de lichidităţi devin
insolvabile şi falimentează. Scade considerabil rata ocupării forţei de muncă,
piaţa bursieră înregistrează cele mai joase cotaţii. În timpul recesiunii, masa
monetară se reduce, dar şi rata dobânzii. Comportamentul agenţilor economici
se bazează pe reducerea costurilor şi acumulări.
93
Înviorarea (D) constituie faza în care, pe baza reînnoirii capitalului fix şi aplicării
tehnologiilor performante, precum şi a noilor metode de gestiune a afacerilor, are
loc reluarea procesului de producţie. În această perioadă cresc veniturile popula-
ţiei, situaţie care se răsfrânge pozitiv şi asupra profiturilor agenţilor economici.
Astfel, creşte cererea solvabilă agregată. Continuă reducerea ratei dobânzii, ceea
ce îi face pe agenţii economici nu să economisească, ci să investească, deoarece
rata dobânzii bancare este mai mică decât rata investiţională.
Expansiunea (DF) este acea fază a ciclului în care are loc o creştere cu ritmuri
mari a produsului naţional, a cererii de forţă de muncă, a veniturilor populaţiei
şi ale întreprinderilor. Însă anticipând o creştere a cererii şi a veniturilor,
întreprinderile vor investi peste limitele raţionale, încălcând echilibrul economic
stabilit şi deci generând o nouă criză (F).
Există o mulţime de teorii cu privire la factorii care generează ciclurile decenale.
Charles de Sismondi explică ciclul economic prin rămânerea în urmă a
cererii faţă de ofertă, datorită insuficienţei veniturilor consumatorilor.
Karl Marx argumentează posibilitatea apariţiei crizelor în „suprastruc-
tura” sa, datorită neconcordanţei forţelor de producţie care se modifică mai
rapid decât relaţiile de producţie.
W. Jevons a legat apariţia ciclurilor economice de fenomenele extra-
economice, şi anume de „petele solare”. El susţine că perturbaţiile solare influ-
enţează recoltele agricole, iar acestea influenţează toată economia în ansamblu.
J.S. Mill vede în alternanţa stărilor psihologice optimiste şi pesimiste ale
agenţilor economici, generarea ciclurilor economice.
Teoria supraacumulării de capital explică declanşarea crizelor prin
investiţiile mari de capital care duc la o creştere a ofertei globale care nu poate
fi acoperită de cererea solvabilă.
În accepţie keynesistă, comportamentul întreprinzătorului în actul
investiţional depinde de raportul dintre rata anticipată a profitului şi rata
dobânzii. Nici un antreprenor nu va investi dacă rata probabilă a profitului va fi
mai mică decât rata dobânzii.
Cele mai recente teorii care abordează ciclurile decenale sunt cele
monetariste. Conform acestor teorii, oscilaţiile ciclice sunt generate de
intervenţia statului în economie.
Ciclurile lungi (cicluri Kondratieff) se desfăşoară pe perioade care pot depăşi o
jumătate de secol. Ciclitatea este generată din necesitatea înlocuirii unui aparat
de producţie cu altul mai performant. Secolele XIX, XX au cunoscut câte două
cicluri lungi (1790 -1845 şi 1846 -1901) şi (1901-1984 şi 1949-2000).
Ciclurile lungi cuprind două faze: ascendentă – caracterizată prin ritmuri
relativ înalte de creştere economică, a investiţiilor, producţiei, desfacerilor, a
ratei ocupării, a salariilor etc. şi faza descendentă, care constă în reducerea
ritmurilor de creştere economică, a producţiei, a investiţiilor, scade rata
ocupării, creşte rata inflaţiei etc.
94
 Cauzele ciclului economic lung sunt cercetările ştiinţifice şi inovaţiile
tehnologice reflectate prin revoluţiile tehnico-ştiinţifice: apariţia motorului cu ardere
internă, apariţia electricităţii, descoperirea hidrocarburilor, a ingineriei genetice etc.

13.4. Criza economică. Politici anticriză

Starea de dezechilibru se caracterizează prin încetinirea, stagnarea sau
scăderea activităţii economice, fenomen ce se numeşte criză economică.
Pentru a diminua consecinţele negative ale crizei se iau o serie de măsuri, cu
scopul de a asigura o mai mare stabilitate proceselor economice. Politicile anti-
criză au ca scop două directive: influenţarea cererii globale şi a ofertei agregate.
Politicile anticiclice care influenţează cererea agregată sunt de origine
keynesistă şi cuprind un şir de pârghii: cheltuielile publice, sistemul impozabil,
masa monetară, rata dobânzii etc. după Keynes, cauza principală a fluctuaţiilor
economice rezidă în modificările nedorite ale cererii agregate în raport cu
posibilităţile şi evoluţia producţiei.
Aceste măsuri pot fi grupate în 3 categorii:
Politica cheltuielilor publice vizează creşterea în faza de recesiune a
cheltuielilor publice, mărind cererea globală şi astfel majorându-se
producţia şi trecerea la faza de expansiune.
Politica monetară şi de credit operează cu rata dobânzii, creditul şi masa
monetară. În fazele de stagnare sau recesiune se practică dobânzi mai
reduse (politica banilor ieftini), facilităţi la acordarea de credite, sporirea
masei monetare, urmărindu-se stimularea consumului şi a investiţiilor şi
prin aceasta, creşterea producţiei şi a scăderii ratei şomajului. În faza de
avânt se acţionează invers: se majorează rata dobânzii (politica banilor
scumpi), se restricţionează creditul, se controlează masa monetară;
Politica fiscală constă în utilizarea impozitelor şi taxelor în măsuri anticic-
lice. În faza de recesiune, statul reduce fiscalitatea pentru a spori cererea, iar
în faza de expansiune, sporeşte fiscalitate pentru a frâna cererea solvabilă.
Politicile anticriză bazate pe influenţarea cererii agregate au fost aplicate
pentru prima dată în SUA, prin programul New Deal (Noua Orientare) al
Administraţiei Roosevelt, pentru a depăşi criza din 1929-1933.
Politicile anticiclice bazate pe stimularea ofertei conform cărora depăşirea
momentelor de criză sau a depresiunilor se poate realiza prin determinarea
producătorilor să mărească oferta globală. Acest lucru se poate realiza prin:
asigurarea condiţiilor adecvate a funcţionării mecanismului economic:
extinderea concurenţei, întărirea drepturilor de proprietate privată etc.
Stimularea producătorilor.
Cu ajutorul politicilor anticriză, guvernele încearcă să stabilizeze
economia prin controlarea ratei inflaţiei şi a şomajului.

95
 Tema14. Piaţa muncii şi şomajul

14.1. Piaţa muncii: conţinutul şi determinativele pieţei

Piaţa muncii reprezintă ansamblul actelor de vânzare-cumpărare a
forţei de muncă. Piaţa muncii este locul unde se confruntă cererea de muncă
(care provine de la populaţie) cu oferta de muncă (provine de la mediul de
afaceri), a stabilirii condiţiilor pentru angajarea salariaţilor, negocierea şi
fixarea salariilor în funcţie de performanţele lucrătorilor, realizarea mobilităţii
salariilor şi forţei de muncă pe locuri de muncă, întreprinderi, zone etc.
Piaţa muncii are câteva trăsături specifice:
· Reflectă legăturile dintre factorii demografici care determină oferta şi
situaţia sectorului real al economiei care determină cererea de muncă;
· Este o piaţă reglementată, unde se negociază la nivel de patronate şi sindicate;
· Este o piaţă cu concurenţă imperfectă, fie piaţă de monopol, fie piaţă de
oligopol, în funcţie de gradul de organizarea cererii şi ofertei;
· În funcţie de performanţe şi motivaţii, există piaţa principală a muncii,
caracterizată prin niveluri ridicate de stabilitate şi siguranţa locului de
muncă, şi salarii mari şi piaţa secundară a muncii, caracterizată prin
instabilitate mai accentuată şi salarii mai mici;
· Este o piaţă bazată pe asimetrii informaţionale. De exemplu, angajatorul
nu cunoaşte capacităţile potenţialului salariat, productivitatea muncii lui,
iar salariatul nu cunoaşte informaţii despre mediul de muncă.
Componentele pieţei muncii sunt: oferta şi cererea de muncă.
Oferta de muncă reprezintă resursele de muncă de care dispune
societatea la un moment dat şi care se delimitează pe criteriile: remunerarea,
posesia aptitudinilor, căutarea unui loc de muncă şi disponibilitatea persoanei
de a presta serviciul.
Persoanele care nu îndeplinesc simultan toate aceste condiţii nu se includ
în oferta de muncă. Oferta de muncă creşte mai rapid decât cererea de muncă.
Curba ofertei de muncă într-o economie reflectă ansamblul deciziilor
alternative privind cantitatea de muncă pe care omul este dispus să o presteze în
funcţie de salariu. Decizia unui individ asupra numărului de ore lucrate se
bazează între două alegeri: timpul de muncă şi timpul liber. Astfel, curba ofertei
de muncă se caracterizează prin efectul de venit şi cel de substituţie.
Efectul de venit constă în faptul când o persoană salariată înlocuieşte
timpul de muncă cu timpul liber.
Efectul de substituţie e atunci când persoana salariată înlocuieşte o
parte din timpul său liber cu timpul de muncă suplimentar, cu scopul de a
obţine un venit mai mare.

96
 Oferta de muncă sub aspectul cantităţii constă în compararea de către
salariat a investiţiilor efectuate în educaţie, în sănătate cu veniturile pe care le
obţine, iar sub aspectul calităţii reflectă dorinţa omului de a investi în el-însuşi.
Oferta de muncă are caracter relativ rigid datorită factorilor economici,
teritoriali (absenţa dorinţei individului de a lucra în alt teritoriu, decât acel unde
îi este domiciliu) şi factorilor demografici, profesionali şi ocupaţionali (absenţa
dorinţei individului de a-şi schimba ocupaţia).
Deci, oferta de muncă depinde de dimensiunile populaţiei, rata de
activitate a forţei de muncă, durata programului de muncă, calitatea forţei de
muncă, structura populaţiei etc.
Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată ce se formează
într-o economie de piaţă concurenţială la un moment dat sau pe o anumită
perioadă, exprimată prin numărul locurilor de muncă.
Pe piaţa muncii, întreprinderea poate obţine profitul maximal la acea
cantitate de muncă angajată ce presupune egalitatea între costul marginal al
angajării unui lucrător suplimentar şi venitul încasat de firmă pe baza producţiei
marginale realizate prin munca respectivă (CmgL = VmgL). Dacă firma continuă
să angajeze salariaţi, începe să funcţioneze legea randamentelor descrescânde.
Aşadar, cererea de muncă depinde de productivitatea marginală a muncii.
Cererea de muncă depinde de dinamica cererii de bunuri economice.
Piaţa muncii nu este una perfectă datorită factorilor care acţionează şi
influenţează dezechilibrul: salariul minim, care este unul fixat pe cale legală,
având ca scop protejarea salariaţilor; monopsonul pe piaţa muncii; monopolul pe
piaţa muncii: sindicatele urmăresc realizarea următoarelor scopuri: creşterea
salariilor; creşterea nivelului ocupării, condiţii mai bune la locul de muncă,
stabilitatea locului de muncă. Însă în practică, sindicatele nu pot negocia simultan
majorarea salariilor şi majorarea ratei ocupării; monopolul bilateral pe piaţa
muncii: avantajele salariaţilor sau angajatorilor se obţin din puterea de negociere.
Sindicatele cer salarii mari, pe când patronatele cer scăderea acestora.
Astfel, salariul va oscila între două limite: maximum şi minimum.
Actualmente, piaţa muncii devine din ce în ce mai eterogenă datorită
variatelor criterii specifice: forma de proprietate (piaţa muncii în sectorul privat,
public, mixt); legislaţia naţională sau cea internaţională (piaţa muncii legală,
piaţa paralelă, piaţa gri a muncii etc.); forţa economică a patronatelor (specifică
întreprinderilor mici, mijlocii, mari, foarte mari şi gigant); apartenenţa statală a
firmelor (piaţa muncii specifică firmelor naţionale, străine, mixte,
transnaţionale); calitatea şi structura muncii în raport cu tipul de progres tehnic
predominant (piaţa muncii specifică producţiei de bunuri materiale, piaţa
serviciilor, piaţa informaţiilor etc.)
Funcţionarea pieţei muncii în condiţiile economiei de piaţă se îmbină cu
interdependenţele interne ale pieţei muncii cu cele ale regionalizării, ale
globalizării şi ale migraţiei internaţionale.
97
14.2. Şomajul: conţinut, forme şi cauze.
Şomajul este un fenomen complex care include în sfera sa aspecte
economice, sociale, politice, psihologice şi morale. Etimologic, noţiunea de
şomaj provine de la franţuzescul „chomage”, care la rândul lui provine de la
grecescul „cauma”, care înseamnă „căldură mare” din cauza căreia se întrerupea
orice activitate.
Conform Biroului Internaţional al Muncii [45], sunt consideraţi şomeri
persoanele care: au depăşit vârsta de 15 ani; sunt apte de muncă; nu au un loc
de muncă; nu au mai lucrat sau ultimul loc de muncă nu a fost remunerat; sunt
disponibile imediat pentru o muncă salariată.
Astfel, şomajul reprezintă o stare negativă a populaţiei active
disponibile, care nu găseşte locuri de muncă, din cauza dereglării relaţiei
dintre dezvoltarea sectorului real al economiei, ca sursă a cererii de muncă şi
evoluţia populaţiei, ca sursă a ofertei de muncă.
Măsurarea şomajului este o problemă de estimare a proporţiilor, intensităţii,
structurii şi duratei lui. În toate ţările cu economie concurenţială funcţionează
instituţii specializate care se ocupă de problema şomajului. Oricum însă există
instituţii, care au ca scop micşorarea ratei şomajului, luând drept şomeri doar
persoanele înregistrate la bursa muncii – de exemplu partidele aflate la guvernare şi
opoziţia care, supraestimează rata şomajului prin includerea în şomeri şi a
indivizilor care lucrează la negru, a persoanelor care nu vor să lucreze, a casnicelor.
Se deosebesc următorii indicatori ai şomajului:
Nivelul (masa) şomajului - numărul de persoane care nu lucrează din
populaţia activă;
Rata şomajului este un raport procentual între masa şomajului şi
populaţia activă sau între masa şomajului şi populaţia ocupată;
Intensitatea şomajului constă în stabilirea în mod ştiinţific a ritmului de
lucru; determinarea corectă a momentului pierderii locului de muncă şi
încetarea totală a activităţii sau înregistrarea exactă a reducerii activităţii
depuse cu diminuarea duratei zilei de muncă şi scăderea corespunzătoare
a salariului;
Evaluarea duratei şomajului constă în determinarea intervalului de timp
dintre momentul încetării totale a activităţii sau scăderii intensităţii, până
la începerea normală a lucrului;
Evaluarea structurii şomajului cuprinde: şomajul în profil teritorial;
şomajul după sexe; şomajul după categoria de vârstă, şomajul pe domenii
de activitate etc.
Se deosebesc următoarele criterii de clasificare a şomajului:
După modul de manifestare: şomaj voluntar potrivit căruia lucrătorii nu
sunt dispuşi să se angajeze cu salariul real existent şi şomaj involuntar datorat
insuficienţei cererii.

98
 După mediul de trai, sex, vârstă şi pregătirea persoanelor afectate se
deosebeşte: şomaj în mediul urban şi în mediul urban; şomaj feminin şi
masculin; şomaj juvenil; şomaj intelectual.
În literatura de specialitate care cuplează cauzele, sferele de cuprindere şi
durata, se disting următoarele forme de şomaj: şomajul conjunctural sau
ciclic, care este caracteristic fazelor de recesiune, depresiune, ori datorită unor
perturbări din viaţa economică; şomajul tehnologic – caracterizat de reducerea
locurilor de muncă datorită modificărilor aparatului tehnic şi tehnologic de
producţie; şomajul structural este generat de modificări în structura activităţii
şi a mobilităţii profesionale; şomajul sezonier (întâlnit şi ca o variantă a
şomajului ciclic) – caracteristic ramurilor şi sectoarelor cu caracter sezonier
(agricultura, construcţii, turism); şomajul total – caracterizat de pierderea
capacităţii de muncă a persoanei apte de muncă (rezultat al unor accidente,
etc.); şomajul parţial – caracterizat de reducerea temporară sau de durată a
timpului de lucru; şomaj de ofertă – se manifestă atunci când întreprinzătorii
refuză să mai producă şi să mai angajeze lucrătorii în condiţiile existente de
rentabilitate a capitalului; şomaj de excludere – caracteristic pentru lucrătorii
mai vârstnici; şomaj de inerţie – caracteristic celor sub 25 de ani; şomaj de
reconversiune – caracteristic restructurărilor industriale; şomaj mascat –
caracteristic persoanelor care nu au calificările necesare muncii ce o prestează;
şomaj intermitent – generat de mobilitatea insuficientă a forţei de muncă,
precum şi de inegalităţile între calificările persoanelor care vor să se angajeze şi
calificările pe care le solicită patronatul.
După criteriul duratei, se întâlneşte: şomaj de scurtă durată – cu o
durată mai mică de un an de zile şi şomaj de lungă durată – cu o durată mai
mare de un an de zile.
Existenţa variatelor forme de şomaj, precum şi a cauzelor ce le generează
prezintă o însemnătate specială pentru înţelegerea costului şomajului şi a
posibilităţilor de diminuare a efectelor acestuia. Costul social al şomajului
reprezintă efortul total pe care îl suportă societatea afectată de acest fenomen.
Costul social se compune din costul şomajului la nivelul indivizilor: reducerea
veniturilor, scăderea posibilităţilor de consum, precum şi costul la nivelul tuturor
indivizilor ca membri ai societăţii: rata criminalităţii, rata furturilor etc.
Costul financiar al şomajului - totalitatea cheltuielilor ce cuprind
îndemnizaţiile de şomaj, cheltuielile generale şi administrative ale oficiilor de
angajare a forţei de muncă.
Indemnizaţia de şomaj reprezintă garantarea unui venit minim pentru
şomeri.
Mărimea ei diferă de la o ţară la alta, de la o perioadă la alta, de la o fază a
ciclului la alta.
Costul economic al şomajului constă în diferenţa dintre PIB potenţial şi
PIB real.
99
 Subutilizarea forţei de muncă constituie un factor de reducere a cantităţii
producţiei cu mult sub cea potenţială, iar aceasta duce la pierderi de salarii,
profituri, impozite şi taxe, care determină scăderea cererii solvabile, cu efecte
negative asupra dezvoltării economiei.
Costul economic al şomajului poate fi reprezentat prin Legea lui Okun:

unde: - coeficientul sensibilităţii PIB-ului faţă de modificarea şomajului ciclic.

Deci, potrivit legii lui Okun, sporirea cu un punct procentual al ratei
şomajului ciclic peste rata naturală a şomajului, presupune o scădere a PIB-
ului cu 2,5-3% faţă de nivelul producţiei potenţiale [10, p.335].

14.3. Consecinţele şomajului şi politica anti-şomaj

Politicile anti-şomaj (de ocupare) reprezintă ansamblul măsurilor
elaborate de către stat în scopul stimulării creării de noi locuri de muncă, al
ameliorării adaptării resurselor de muncă la nevoile economiei, al asigurării
unei flexibilităţi pe piaţa muncii.
Politicile de ocupare pot fi: pasive şi active.
Politicile pasive de ocupare sunt acelea care pornesc de la nivelul ocupării
considerat dat şi caută soluţii pentru angajarea excedentului de resurse de
muncă: reducerea duratei muncii, diminuarea vârstei de pensionare, creşterea
nivelului de şcolarizare, descurajarea activităţilor salariale feminine, angajarea
part-time, descurajarea imigrărilor, încurajarea emigrărilor etc.
Politicile active care urmăresc sporirea nivelului ocupării. Aceste măsuri
vizează: concordanţa învăţământului superior cu necesităţile pieţei muncii,
îmbunătăţirea orientării profesionale, încurajarea cercetărilor ştiinţifice,
atragerea investiţiilor etc.
Pentru prevenirea şocurilor de pe piaţa muncii se adoptă politici proac-
tive de ocupare. Ele cuprind: apariţia şi susţinerea dezvoltării ÎMM-urilor,
acordarea de sprijin financiar şomerilor pentru a-şi crea propriile locuri de
muncă, sporirea calificării şomerilor etc.
Alte instrumente de operare asupra nivelului şomajului sunt: politica
veniturilor, fiscală, monetară, creditară.
Politica veniturilor are ca scop îmbunătăţirea relaţiei dintre şomaj şi
inflaţie (Curba Phillips), astfel că, dacă sporirea salariilor este redusă, guvernul
poate să opereze cu politica monetar-fiscală de stimulare a expansiunii
economice pentru a reduce şomajul.
Şomajul este un fenomen negativ pentru economia unei ţări, dar are şi
unele efecte pozitive, şi anume: creşte productivitatea lucrătorului (pe baza
fricii pierderii locului de muncă); creşte cointeresarea lui asupra muncii
prestate, îşi sporeşte calificarea ţinând cont de progresul tehnico-ştiinţific şi nu
creează presiuni asupra patronatelor în vederea majorării salariilor etc.

100
 Tema 15. Inflaţia şi procesele inflaţioniste

15.1. Inflaţia: conţinut, forme şi cauze

Fenomenul inflaţionist a apărut în viaţa economică sub diverse forme,
care au afectat într-o mare măsură bunul mers al economiei. De exemplu, odată
cu creşterea volumului de metale preţioase aduse din „Lumea Nouă” în Europa,
abundenţa monetară a generat o nouă problemă – creşterea masivă a preţurilor.
O explicaţie a fenomenului inflaţionist a fost dată de Thomas Gresham, care
susţinea că valoarea relativă a metalelor preţioase decurge din raritatea lor, formu-
lând astfel principiul că „moneda rea înlocuieşte moneda bună”. Conform acestui
principiu, agenţii economici tezaurizează moneda cu o valoare mai mare şi o utili-
zează pe cea cu o valoare mai mică, ceea ce provoacă creşterea preţurilor [7, p.38].
Dezbaterile asupra fenomenului inflaţionist au continuat şi în Franţa prin
polemicile lui Malestroit şi Jean Bodin. Primul considera că creşterea preţurilor
este datorată falsificărilor nelegitime de monedă efectuate de suverani, iar al
doilea considera că creşterea preţurilor este determinată de dominarea
monopolurilor, exportul excesiv de mărfuri, abundenţa aurului şi argintului
venit pe continentul european.
Apariţia inflaţiei ar putea fi legată în mod direct de apariţia banilor. Însă
chiar şi înaintea lor a existat o formă primară a inflaţiei - cea caracteristică
trocului, care nu permitea primirea restului rezultat din operaţiile de vânzare-
cumpărare, deoarece erau raporturi stabilite sub formă cutumiară între bunuri,
pe parcursul a zeci şi sute de ani, fără să se aibă în vedere elementele calitative.
Apariţia inflaţiei a fost cauzată de apariţia banilor de hârtie puşi în
circulaţie de băncile centrale, ca un instrument al statului de a face faţă
cheltuielilor publice mai mari decât veniturile aferente. Principala consecinţă a
unei asemenea politici economice a fost creşterea preţurilor la bunurile şi
serviciile din economie, urmată de şomaj şi conflicte sociale.
O analiză evoluţionistă a procesului inflaţionist o găsim la Pierre
Bezbakh, în lucrarea „Inflaţie, dezinflaţie, deflaţie” unde se prezintă criza
economică şi politică din secolul III din Imperiul Roman de Apus ca consecinţă
a majorării preţurilor mărfurilor şi a majorării soldelor soldaţilor romani.
Încercările împăratului Diocliţian din anul 301 e.n. de a stabiliza nivelul
preţurilor se soldează cu eşec, chiar dacă erau ameninţaţi cu moartea cei care
încălcau „Edictul preţurilor maximale”. Abia introducerea banilor noi în
circulaţie, reforma monetară promovată de Constantin (306-337 e.n.) a restabilit
încrederea populaţiei în monedă. Pierre Bezbakh susţine că: „dacă inflaţia din
secolul al III-lea se explica prin penuria de metal, cea din secolul XVI-lea îşi
are sursa din abundenţa metalului preţios adus din „Lumea Nouă”.
Teoriile asupra procesului inflaţionist sunt destul de diverse: de la
definire până la estimarea cauzelor principale de declanşare a fenomenului.
Astfel încât, în anul 1975, D. Laidler şi M. Parkin definesc inflaţia ca fiind
101
„fenomenul de creştere continuă a preţurilor sau de depreciere continuă a
valorii banilor”. Anterior, în 1963, M. Bronfenbrener şi F. Holzman prezentau
următoarele definiţii ale inflaţiei:
Ø Inflaţia este o stare de generalizare a excesului de cerere, în care prea mulţi
bani aleargă după prea puţine lucruri;
Ø Inflaţia reprezintă o creştere a rezervelor băneşti în sumă totală sau pe cap de
locuitor;
Ø Inflaţia constă într-o creştere a nivelului preţurilor având următoarele
caracteristici: este anticipată de incertitudine, duce la noi creşteri de preţuri,
nu majorează rata ocupării şi nici producţia reală;
Ø Inflaţia reprezintă o scădere a valorii banilor în raport cu alte monede,
măsurată prin cursurile de schimb valutar.
Milton Friedman [21] considera inflaţia un fenomen strict monetar, care
este determinată de o creştere mai rapidă a cantităţii de bani decât a producţiei.
Aceste definiţii acoperă majoritatea aspectelor inflaţiei: este cunoscută
de către consumator prin bani şi preţuri şi cauzează dezechilibre la nivel
macroeconomic.
Inflaţia este un dezechilibru major prezent în economia oricărei ţări,
reprezentat de o creştere generalizată a preţurilor şi de scăderea simultană a
puterii de cumpărare a monedei naţionale.
Deşi există o diversitate de tipologii ale inflaţiei în literatura de
specialitate, o clasificare sintetică se găseşte la H. Frich, şi anume:
După funcţionarea mecanismului pieţei există inflaţie deschisă şi
reprimată (închisă). Inflaţia deschisă permite mecanismului economic să
funcţioneze în baza preţurilor care oscilează spre un nivel constant (fix).
Acest tip de inflaţie este cauzat de penuria de bunuri şi servicii, precum şi
a insuficienţei forţei de muncă pe piaţă. Inflaţia reprimată este rezultatul
intervenţiei guvernamentale în creşterea preţurilor şi salariilor. Prin
această intervenţie cererea de bunuri şi servicii este redusă forţat.
După ritmul de creştere a preţurilor, există: inflaţie târâtoare, exprimată
printr-un ritm mediu anual de creştere a preţurilor până la 3%; inflaţie
moderată, dacă preţurile respective cresc în ritm de până la 6% anual [34];
inflaţie rapidă, atunci când ritmul se apropie de 10%; inflaţie galopantă
(cu două cifre), când creşterea nivelului preţurilor de consum depăşeşte
10%; hiperinflaţia, atunci când ritmul mediu lunar depăşeşte 50%.
În funcţie de aşteptările inflaţioniste se poate manifesta o inflaţie
anticipată, care presupune un grad de pregătire din parte fiecărui subiect
economic şi inflaţie neaşteptată ale cărei cauze, moment de apariţie şi
urmări nu sunt cunoscute.
Din punct de vedere a cauzelor declanşatoare, inflaţia poate fi:

102
 Ø Inflaţie prin monedă, care constă în emisiunea excesivă de monedă
pentru a acoperi oferta reală de bunuri şi servicii;
Ø Inflaţie prin cerere – excedentul de cerere agregată peste oferta agregată;
Ø Inflaţie prin costuri, care se manifestă prin creşterea costurilor de pro-
ducţie, indiferent de cererea agregată. Are loc atunci când cresc preţurile la
materia primă, combustibili, scumpirea forţei de muncă pe piaţa muncii etc.;
Ø Inflaţie prin credit, care se manifestă prin creşterea substanţială a credi-
tului care duce la excesul de cerere nominală pentru bunurile de consum;
Ø Inflaţia importată, care apare datorită gradului de deschidere a economiei
spre exterior. De exemplu, dacă în Federaţia Rusă există inflaţie, atunci ea
va fi importată şi de Republica Moldova prin relaţiile import-export;
Ø Inflaţie prin structuri, care se caracterizează prin practicarea unor
preţuri ridicate fără o legătură directă cu creşterea cererii sau scăderea
ofertei. Se datorează structurii oligopoliste sau monopoliste a economiei,
care împiedică manifestarea concurenţei.
Deci, declanşarea inflaţiei are loc atunci când în sistemul economic apar
condiţii de dezechilibru: emisiile masive de masă monetară puse în circulaţie;
dezechilibrul între rata consumului şi cea a investiţiilor; deficitul bugetar;
creşterea preţurilor; intensificarea relaţiilor de creditare prin crearea monedei
scripturale; concurenţa şi productivitatea muncii; calitatea şi direcţia actului de
guvernare; gradul de deschidere a economiei naţionale spre exterior.
Şansele apariţiei acestor cauze ale procesului inflaţionist cresc atunci când
economia naţională este afectată de catastrofe naturale (secetă, inundaţii),
războaie, presiuni sindicale, schimbări guvernamentale, conjuncturi
internaţionale (embargouri).
Studiul inflaţiei presupune lămurirea semnificaţiei unor concepte specifice:
Deflaţia reprezintă fenomenul invers inflaţiei, ce se manifestă prin
reducerea nivelului preţurilor şi creşterea valorii banilor, adică a puterii de
cumpărare a acestora. Creşterea valorii banilor presupune revenirea monedei
naţionale, la un curs mai mare, dintr-un an prosper.
Dezinflaţia este procesul care se manifestă printr-o încetinire durabilă,
controlată şi autoîntreţinută a ratei de creştere a nivelului general de preţuri (de
exemplu, atunci când rata de creştere a preţurilor trece de la 15% la 3% pe an
într-o ţară atunci există dezinflaţie).
Stagflaţia reprezintă acea situaţie a economiilor ţărilor care se
caracterizează prin inflaţie rapidă şi prin lipsa de creştere notabilă a economiei.
Slumpflaţia evidenţiază o inflaţie rapidă sau chiar galopantă, pe de o parte
şi o scădere a producţiei naţionale pe de altă parte.

15.2. Indicatorii de măsurare a inflaţiei

Măsurarea inflaţiei se poate de realizat în mărime absolută, care vizează
excedentul de masă monetară peste oferta reală de mărfuri, care dă naştere la un
103
surplus de cerere absolută nominală şi care se soldează cu majorări ale
preţurilor efective şi în expresie relativă – prin raportul între surplusul de
monedă (sau de cerere) şi oferta reală de bunuri şi servicii.
Se cunosc următorii indicatori de măsurare a inflaţiei:
Indicele general al preţurilor (IGP), care este raportul între PIB exprimat
în preţuri curente (PIB1) şi PIB exprimat în preţurile perioadei de bază (PIB0).
Acest indicator se mai numeşte şi deflator, formula matematică fiind:

;
Indicele preţurilor de consum (IPC), care măsoară modificarea preţului
mediu al unui coş de bunuri şi servicii care reprezintă consumul specific al unui

menaj tipic. IPC poate fi definit prin relaţia , unde: q1 – bunurile

necesare subzistenţei populaţiei;
P1, P0 – nivelul preţurilor în perioada curentă şi, respectiv, de bază. Acest indice se
mai numeşte Indicele Agregat al Preţurilor de tip Paasche şi presupune actualizarea
cantităţilor din bunurile consumate, ceea ce îl face un indicator scump.
În consecinţă, se foloseşte Indicele Agregat al Preţurilor de tip Laspeyres,
care nu actualizează cantităţile din bunurile consumate, formula lui fiind:

.
Indicele puterii de cumpărare a banilor (IPCB) arată volumul de bunuri şi
servicii care se poate cumpăra cu cantitatea de bani existentă în economie la un
nivel dat al preţurilor:
, unde: IM - indicele masei monetare; IP - indicele
preţurilor.

15.3. Politica antiinflaţionistă

Consecinţele economice ale inflaţiei afectează întreaga societate. Aceste
consecinţe pot fi atât negative, cât şi pozitive.
Consecinţele negative ale inflaţiei sunt resimţite de către cumpărători,
care trebuie să plătească preţuri mai mari pentru bunurile achiziţionate. Cei mai
afectaţi sunt cumpărătorii cu venituri mici şi/sau fixe (salariaţii bugetari,
pensionarii, şomerii înregistraţi, studenţii bursieri). Scăzând puterea de
cumpărare a veniturilor, scad şi economisirile agenţilor economici.
Consecinţele pozitive ale inflaţiei se resimt de debitori deoarece
restituirea sumelor împrumutate se face în condiţiile unei puteri de cumpărare
mai mică a banilor. Agenţii economici care îşi convertesc disponibilităţile
băneşti în monede mai stabile ale altor ţări (teoria „coşului cu ouă”) şi le
transformă după un timp în monedă naţională, vor câştiga din diferenţa dintre
rata inflaţiei interne (mai mare) şi cea a monedei străine (mai mică).

104
 Obiectivul final al luptei contra inflaţiei constă în încetinirea ritmului de
creştere a preţurilor şi înlăturarea cauzelor care au declanşat procesul. În acest
scop sunt adoptate politicile antiinflaţioniste.
Pornind de la dimensiunile diferite ale inflaţiei, căile de reducere a
acesteia, politicile antiinflaţioniste sunt diferite de la ţară la ţară şi pot fi
abordate din mai multe puncte de vedere:
v După obiectivele imediate se disting:
a. Măsuri de protecţie a agenţilor economici şi a populaţiei împotriva efectelor
inflaţiei. Din această categorie se detaşează ca importanţă: indexarea totală sau
parţială a salariilor şi a altor categorii de venituri, ca o măsură de protecţie socială
împotriva scăderii puterii de cumpărare a banilor; creşterea ratei dobânzilor plătite
de bănci pentru depunerile în cont, menită să atenueze scăderea puterii de
cumpărare a depozitelor; subvenţionarea preţurilor la unele produse pentru a
diminua creşterea lor sau a le stabiliza; acordarea unor compensaţii.
b. Strategii antiinflaţioniste ce au ca scop reducerea şi controlul inflaţiei. Aceste
strategii se reflectă în măsurile de reducere a cererii pe baza scăderii masei
monetare sau creşterea ofertei pe baza sporirii bunurilor şi serviciilor. Măsurile de
reducere a cererii pe baza scăderii masei monetare se realizează prin: majorarea
taxelor şi impozitelor; reducerea cheltuielilor bugetare; limitarea creditelor de
consum şi creşterea ratei dobânzii; politici de îngheţare a preţurilor şi a salariilor;
echilibrarea bugetului de stat şi a balanţei de plăţi externe; creşterea rezervelor
obligatorii ale băncilor pentru a diminua numerarul.
Creşterea ofertei pe baza sporirii bunurilor şi serviciilor se poate face prin:
încurajarea producţiei şi înnoirea structurii acesteia pentru adaptarea la cerinţele
pieţei; controlul preţurilor; corelarea salariilor cu productivitatea muncii.
v După instrumentele folosite putem distinge: politica monetară antiinfla-
ţionistă; politica bugetară antiinflaţionistă; politici structurale antiinfla-
ţioniste.
v După intensitatea şi sensul procesului putem distinge: politici de luptă
cu criza inflaţionistă; politici de prevenire a hiperinflaţiei şi de menţinere
a inflaţiei moderate.
În consecinţă, esenţiale sunt acele măsuri şi pârghii care stimulează
creşterea productivităţii factorilor de producţie şi reducerea costurilor, însoţită
de majorarea producţiei şi a ofertei pe cale intensivă.

105
 Tema 16. Teoria finanţelor publice
16.1. Bugetul de stat: conţinutul şi stările bugetare
Termenul buget îşi găseşte originea în vechea limbă franceză, în
expresia bouge şi bougette prin care se înţelege o pungă din piele sau o
pungă cu bani. Termenul a fost preluat de Anglia odată cu cuceririle
normande şi de acolo s-a răspândit în toată lumea cu semnificaţia financiară.
Noţiunea de buget corespunde situaţiei previzionale anuale a
cheltuielilor şi veniturilor unui agent public (stat, colectivitate locală), situaţie
pe care organul executiv (guvern, primar…) al acestui agent o supune spre
aprobare organului deliberativ (Parlament, consiliu), care este împuternicit să
autorizeze perceperea impozitelor şi efectuarea cheltuielilor.
Activitatea de bugetare condiţionează comportamentul agentului public
mai întâi prin cadrul său temporal. Anul bugetar corespunde în Franţa anului
civil, în SUA începe pe 1 iulie, iar în Marea Britanie – la începutul lui aprilie.
Anul bugetar în Republica Moldova începe la 1 ianuarie şi se termină la 31
decembrie. Însă fazele anterioare, de pregătire şi de votare a unui buget,
necesită un an întreg: faza administrativă, depinzând de puterea executivă,
începe în luna ianuarie a anului precedent, pentru a se încheia cu depunerea
proiectului legii finanţelor la începutul lui octombrie, votarea definitivă a
acestei legi intervenind obligatoriu înainte de sfârşitul lui decembrie.
La elaborarea bugetului de stat se ţine cont de următoarele principii:
Anualitatea – bugetul de stat cuprinde veniturile şi cheltuielile publice pe
un an de zile;
Previzibilitatea – veniturile şi cheltuielile publice sunt planificate din timp;
Universalitatea (unităţii) – bugetul cuprinde toate veniturile şi chel-
tuielile de stat;
Echilibrul bugetar (balansării) se manifestă atunci când veniturile
statului sunt egale cu cheltuielile publice.
Bugetul de stat este alcătuit din venituri şi, respectiv, din cheltuieli publice.
În funcţie de acoperirea cheltuielilor, soldul bugetar poate fi: excedentar,
atunci când veniturile sunt mai mari ca cheltuielile; deficitar, când veniturile sunt
mai mici decât cheltuielile; echilibrat, când veniturile sunt egale cu cheltuielile.
Teoriile asupra stării bugetare cuprind cel mai des deficitul bugetar. El
este analizat prin prisma a trei concepţii:
Concepţia deficitului bugetar sistematic, care a apărut în contextul
doctrinei intervenţionist-statale, având la bază concepţia keynesiană de integ-
rare a instrumentelor financiare în programele de stimulare a creşterii
economice. Fondator al acestei concepţii a fost William Beveridge. Teoria
deficitului bugetar susţine că realizarea echilibrului general este posibilă pe
calea promovării deficitului bugetar finanţat din resurse extraordinare.
Concepţia bugetelor ciclice - această teorie a luat naştere în anii ’30 ai
106
secolului XX şi a fost aplicată iniţial în Suedia, ca o reacţie la criza economică
mondială din 1929-1933 şi la impactul produs de evoluţia ciclică accentuată a
economiei capitaliste în perioada următoare.
Conform acestei concepţii, echilibrul bugetar trebuie asigurat, dar nu în
fiecare an în parte, ci la nivelul unui ciclu economic. Avantajul sistemului
bugetelor ciclice constă în faptul că permite o oarecare regularizare a ciclurilor
economice, însă există mari dificultăţi în aplicarea acestei teorii în practică. În
primul rând, nu există posibilităţi certe de estimare a momentului declanşării
crizelor economice, a duratei şi a intensităţii lor.
Concepţia bugetului economiei naţionale (bugetul economic al naţiunii)
constă în faptul că bugetul de stat, în forma tradiţională, reprezintă şi un început
de planificare la nivel macroeconomic fiind un suport pentru deciziile de
politică generală, la îndemâna diferitelor organe sau instituţii interesate. Pornind
de la această premisă, Maurice Duverger aprecia că un buget economic al
naţiunii trebuie să reflecte, pe lângă veniturile şi cheltuielile statului, în mod
sintetic, ansamblul proceselor de formare, distribuţie şi utilizare a produsului
naţional, inclusiv relaţiile cu exteriorul.
Deficitul bugetar poate fi convenţional (acoperit din împrumuturile
publice nete) şi operaţional (deficit plus dobînzile reale pentru datoria externă).
Cauzele ce generează apariţia deficitelor bugetare sunt: cheltuielile
mari cu întreţinerea aparatului guvernamental; creşterea datoriei publice;
cheltuielile mari legate de înarmare.
Modalităţile de finanţare ale deficitului bugetar sunt:
Ø Finanţarea monetară, care presupune că statul avansează pe piaţă o
cantitate de monedă mai mare decât cererea reală;
Ø Finanţarea nemonetară: recurgerea la împrumuturile interne; folosirea
veniturilor provenite din deetatizare; folosirea împrumuturilor externe.

16.2. Veniturile bugetare: conţinutul şi sursele

Veniturile bugetare sunt mijloacele financiare, aprobate sau încasate la
buget, cu excepţia celor aferente operaţiunilor cu activele financiare şi
datoriile. Veniturile bugetare sunt formate din: impozite, taxe, granturi şi alte
rambursări cu caracter nerambursabil etc.
Impozitele sunt cunoscute din antichitate şi se presupune că au apărut în
cadrul primelor formaţiuni statale, fiind determinate de necesităţile întreţinerii
materiale a celor ce exercitau forţa publică, îndeplinind atribuţiile autoritare de
conducere statală.
În republicile antice, erau considerate publice cheltuielile pentru organele
de conducere statală, pentru întreţinerea şi înzestrarea forţelor armate şi de
ordine publică, construcţia şi înarmarea corăbiilor de război, construirea de
drumuri, pentru temple şi serbări religioase etc.
În statul roman antic, în toate etapele de evoluţie istorică, principalul
107
impozit a fost "tributum". La început acest impozit era perceput numai de la
locuitorii provinciilor cucerite, apoi a fost extins ca impozit cetăţenesc
permanent. Apoi s-a instituit impozit asupra vânzărilor de bunuri, un impozit pe
meşteşuguri, pe numărul de sclavi şi impozitul datorat de celibatari.
În Evul mediu impozitele erau diferite de la un stat la altul, condiţionat de
dezvoltarea economico-socială diferită, ca şi de concepţii şi tradiţii proprii.
În Anglia, timp îndelungat, impozitul era cel datorat de proprietarii de
pământ. Apoi, prin „Charta Libertatum” din 1215 s-a interzis instituirea
impozitelor de către monarhi fără aprobarea poporului. În acelaşi secol a fost
introdus un impozit diferenţiat pentru nobili, clerici şi ţărani, iar în secolele
următoare au fost instituite impozite pe clădiri, pe veniturile meşteşugarilor, ca
şi impozite incluse în preţuirile de vânzare a sării, cărbunilor, pieilor etc.
Între impozitele din Evul mediu sunt remarcabile şi cele aplicate
Principatelor Române, în care şirul dărilor ordinare cuprindea birul aşezat ca
„cisla” asupra localităţilor şi perceput cu denumirea de „sferturi”, văcăritul,
pogonăritul, tutunăritul etc., cărora li se adăugau dările extraordinare - ploconul
steagului la urcarea pe tron a domnitorului, ajutorinţele şi altele.
În perioada contemporană, exercitarea dreptului parlamentarilor de a insti-
tui şi modifica impozitele a fost dominată de creşterea continuă a cheltuielilor
publice în toate statele.
Impozitul – o contribuţie bănească, obligatorie, cu titlu nerambursabil,
datorată conform legii, statului de către persoanele fizice şi juridice pentru
veniturile care le obţin sau pentru averea pe care o posedă.
Se deosebesc următoarele trăsături ale impozitelor: legalitatea impozitelor;
obligativitatea impozitelor; nerestituirea impozitelor; nonechivalenţa impozitelor.
Impozitele la care sunt obligaţi contribuabilii îndeplinesc, în principiu, trei
funcţii:
Contribuţia la formarea fondurilor generale de dezvoltare a societăţii
(fiscală) este o obligaţie a tuturor persoanelor fizice sau juridice care obţin
venituri impozabile sau taxabile. Ele sunt utilizate pentru finanţarea de obiec-
tive cu caracter general: finanţarea instituţiilor publice, constituirea rezervelor
de stat, alte acţiuni şi obiective cu caracter economic şi social;
Redistribuirea unor venituri primare sau derivate (socială) este opera-
ţiunea de preluare a unor resurse în vederea repartizării lor pentru satisfacerea
unor trebuinţe acceptate în folosul altora decât posesorii iniţiali ai resurselor;
Reglarea unor fenomene economice sau sociale (economică) acţionează
în mod diferit în cazul unităţilor economice sau a persoanelor fizice. Această
funcţie are ca scop fie stoparea, fie încurajarea activităţii economice.
Sistemul de impunere reprezintă totalitatea impozitelor, taxelor şi altor plăţi,
concepute în conformitate cu legislaţia fiscala în vigoare. Impozitele şi taxele,
percepute în conformitate cu Codul Fiscal şi cu alte acte ale legislaţiei fiscale,
reprezintă una din sursele veniturilor bugetului public naţional (Anexele 13, 14).
108
 În literatura de specialitate există trei modalităţi de stabilire a raportului
între mărimea venitului şi cea a impozitului. Astfel, se cunosc trei sisteme de
impozitare: impozitarea progresivă, potrivit căreia cu cât este mai mare venitul,
cu atât mai mare va fi rata impozitului; impozitarea regresivă constă în
micşorarea ratei impozitării pe măsura creşterii veniturilor. Această tactică se
foloseşte pentru industriile tinere, strategice pentru dezvoltarea economică,
precum şi un mijloc de combatere a evaziunii fiscale; impozitarea proporţională
care constă în existenţa unei rate fixe, indiferent de mărimea venitului.
Impozitarea cea mai bine racordată la principiul echităţii sociale este cea
progresivă. Impozitarea progresivă poate fi de două feluri: simplă şi în tranşe.

16.3. Cheltuielile publice. Datoria publică.

Mult timp savanţii au fost preocupaţi doar de problemele veniturilor
publice, ca mai apoi în a doua jumătate a secolului XIX să apară nişte foi civile
în care erau reflectate cheltuielile pentru întreţinerea regelui şi membrilor
familiei lui, cheltuielile pentru învîţământul public, pensii şi pentru dezvoltarea
economiei. Interesul pentru cheltuielile publice se amplifică la sfârşitul sec.
XIX-lea, când s-a înţeles că ele au o mare importanţă în gospodăria fiecăruia.
Criza din anii 1929-1933 a facilitat popularizarea intervenţionismului econo-
mic, care a folosit cheltuielile publice ca instrument de reglare a cererii agregate.
Cheltuielile publice exprimă relaţiile economico-sociale, exprimate
valoric, ce se manifestă între stat şi persoanele fizice şi juridice, precum şi
vizează utilizarea resurselor pentru acoperirea necesităţilor statului.
Ele sunt finanţate din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor
sociale.
Cheltuielile publice sunt de două tipuri: curente, care sunt destinate
consumului (salarii, achiţionarea de bunuri şi servicii de către autorităţile
publice) şi de capital, destinate modificării patrimoniului public (construcţii de
căi ferate, autostrăzi etc.).
După destinaţie, cheltuielile publice se împart în: cheltuieli publice pentru
acţiuni socio-culturale; cheltuieli publice pentru acţiuni şi obiective economice;
cheltuieli publice pentru servicii publice generale; cheltuieli publice pentru
apărarea naţională (Anexa 15).
Ultimelor decenii ale sec. XX le este caracteristic creşterea cheltuielilor
publice. În baza constatărilor efectuate s-a stabilit că există „legea creşterii
cheltuielilor publice” denumită şi legea lui Wagner, care a arătat că, la toate
popoarele civilizate, rolul statului în viaţa socială şi economică creşte, ceea ce
atrage după sine sporirea cheltuielilor publice.
Creşterea reală a cheltuielilor publice se bazează pe creşterea PIB şi pe
sporirea părţii lui, care se redistribuie către autorităţile publice.
Atunci când deficitul bugetar atinge cote înalte, are loc o creştere a datoriei
publice.
109
 Datoria publică constituie totalitatea împrumuturilor interne şi externe
contractate de către stat în scopul acoperirii deficitului bugetar.
Aşa cum datoria publică este acoperită din veniturile acumulate din
impozite şi taxe, de obicei se spune că datoria publică de azi sunt impozitele de
mâine (Anexa 16).

16.4. Politica bugetar-fiscală

Politica fiscală este politica statului în domeniul impozitelor şi taxelor
(sau utilizarea cheltuielilor guvernamentale şi a instrumentelor fiscale pentru a
influenţa cererea agregată şi pentru a stimula oferta agregată în vederea
realizării principalelor obiective macroeconomice).
Aplicarea unei politici fiscale determină efecte imediate asupra bugetului
de stat. Creşterea cheltuielilor guvernamentale duce la creşterea deficitului
bugetar, în timp ce creşterea ratei fiscalităţii până la o anumită limită contribuie
la sporirea veniturilor şi la reducerea deficitului bugetar.
Raportul între încasările fiscale şi veniturile statului reprezintă presiu-
nea fiscală. Statul, atunci când elaborează politica bugetar-fiscală, trebuie să
ţină cont de presiunea fiscală.
Dacă aceasta atinge cote înalte, ea poate genera dezvoltarea economiei
subterane şi a fraudelor fiscale, adică antreprenorii calculează soldul dintre
profiturile obţinute reieşind din evaziunea fiscală şi cheltuielile aferente
sancţionării. Dacă acesta are valori pozitive, atunci pentru antreprenori e mai
convenabil să se eschiveze de la plata impozitelor, decât să-şi aducă aportul la
consolidarea bugetului de stat.
Relaţia dintre presiunea fiscală şi veniturile statului a fost stabilită de
economistul american Arthur Laffer, care ajunge la concluzia că până la un
punct oarecare, creşterea presiunii fiscale aportă creşterea veniturilor
statului, iar dacă presiunea fiscală continuă să crească, veniturile publice
se vor micşora considerabil.
Statul foloseşte presiunea fiscală la cote mari pentru acele tipuri de
activităţi economice ale cărei dezvoltare trebuie ţinută sub control: cazinourile,
jocurile de hazard, producerea şi comercializarea produselor din tutun, a
substanţelor narcotice, a produselor alcoolice, pornografice etc.

110
 Tema 17. Piaţa capitalului

17.1. Piaţa capitalului: conţinut şi instituţii

În teoria economică există patru tipuri de pieţe care deşi sunt apropiate ca
conţinut, nu sunt identice: piaţa capitalului, piaţa monetară, piaţa financiară şi
cea a hârtiilor de valoare. Asupra sensului şi conţinutului acestor pieţe, există o
diversitate de opinii. Unii consideră că noţiunea de „piaţa capitalului” este
sinonimă cu „piaţa financiară”, iar prin ambele înţelegându-se piaţa bunurilor
imobiliare. Alţii consideră că piaţa monetară împreună cu piaţa de capital
formează piaţa financiară. Potrivit concepţiei continental-europene, piaţa de
capital cuprinde piaţa financiară şi piaţa extra-bursieră.

Figura 17.1.1. Structura pieţei capitalului

Piaţa monetară este o piaţă a capitalurilor pe termen scurt şi foarte scurt,
existenţa ei fiind legată de faptul că unele bănci sunt beneficiare ale unui
surplus de încasări, iar altele au de efectuat un surplus de plăţi.
Piaţa monetară se derulează în principal la băncile care creează monedă,
de la care se pot procura disponibilităţile necesare pentru a face faţă fluxurilor
de plăţi. Ea este o piaţă a monedei centrale, a numerarului şi a disponibilităţilor
în cont create la banca de emisiune. Piaţa monetară este o piaţă delocalizată,
tranzacţiile pe această piaţă se încheie prin telefon, fax, swift.
Actualmente piaţa monetară este formată din două componente:
1. Piaţa interbancară, rezervată băncilor, intituţiilor de credit. Pe această
piaţă aceste instituţii îşi procură lichidităţile, fie de la alte instituţii
similare, fie de la Banca Centrală;
2. Piaţa titlurilor pe termen scurt negociabile, deschisă tuturor agenţilor
economici, însă accesibilă numai agenţilor puternici. Aceste titluri se
diferenţiază de obligaţiuni prin perioada de scadenţă mai scurtă şi prin
absenţa negocierii la bursă. Emitenţii de titluri sunt instituţiile de credit,
Trezoreria, marile întreprinderi, iar subscriitorii sunt fondurile de pensii,
companiile de asigurări, alte întreprinderi.
Obiect al pieţei monetare este moneda. La rândul său moneda cuprinde
două forme: moneda metalică (divizionară), fiind piese din cupru, zinc,
aluminiu sau alte aliaje şi moneda de hârtie, fiind piese din hârtie cu valorile

111
nominale în Republica Moldova de 1, 5, 10, 20, 50, 100, 200, 500, 1000 puse în
circulaţie de Banca Naţională. (Trecerea la moneda naţională a avut loc la 29
noiembrie 1993). Odată cu creşterea valorii nominale a bancnotei scade şi
numărul acestora în circulaţie. Bancnotele cu valori nominale mari îngreunează
tranzacţiile comerciale.
Creşterea crescândă de monedă este însă deseori acoperită de moneda
scripturală sau de cont, care este emisă de către băncile comerciale şi care
înlocuieşte banii de hârtie.
Instrumentele de circulaţie ale monedei scripturale sunt: viramentul
(transferuri de bani dintr-un cont în altul sau de la o bancă la alta) şi cardul.
Cantitatea totală de monedă, atât fiduciară, cât şi scripturală, aflată la
un moment dat în circulaţie se numeşte masă monetară.
Masa monetară poate fi analizată atât sub formă de stoc, cât şi sub formă
de flux.
Pentru analiza structurii masei monetare se folosesc agregatele mone-
tare, care sunt nişte indicatori de măsurare a componentelor masei monetare.
Orice ţară foloseşte un număr diferit de agregate monetare: SUA –
foloseşte 5 agregate, România – 3. În Republica Moldova sunt prezente
următoarele agregate monetare:
1. M0 – banii aflaţi în circulaţie;
2. H – baza monetară, formată din suma banilor în circulaţie şi a rezervelor
băncilor comerciale;
3. M1 – suma dintre M0 şi depunerile la vedere ale băncilor comerciale în
valută naţională;
4. M2 – suma dintre M1 şi depunerile la termen în valută naţională;
5. M3 – suma dintre M2 şi depunerile în valută străină.
Raportul dintre M3 şi PIB constituie gradul de monetizare a economiei.
Volumul masei monetare aflate în circulaţie se stabileşte după ecuaţia lui
Irving Fischer:

unde: Mf – cantitatea de monedă fiduciară; Vf – viteza de rotaţie a monedei

fiduciare;
Ms – cantitatea de monedă scripturală; Vs – viteza de rotaţie a monedei
scripturale;
P – nivelul general al preţurilor; Q – cantitatea de bunuri şi servicii .
Astfel, se observă că la o creştere a masei monetare aflate în circulaţie,
dacă nivelul producţiei obţinute rămâne constant, atunci se vor majora preţurile,
fapt ce poate cauza inflaţia.
Instituţiile pieţei monetare cuprind: Banca Centrală (Naţională), băn-
cile comerciale şi instituţiile creditar-financiare specializate, care cuprind
organizaţii bancare cât şi nebancare.

112
 Banca Centrală are diferite denumiri în diferite state şi îndeplineşte
următoarele funcţii:
Ø Funcţia de emisie, constă în determinarea şi punerea în circulaţie a
monedei fiduciare;
Ø Funcţia de reglementare şi supraveghere a activităţilor celorlalte instituţii
creditar-financiare;
Ø Funcţia de păstrare a fondurilor de rezervă a băncilor comerciale;
Ø Funcţia de acordare a creditelor şi de păstrare a banilor guvernamentali;
Ø Funcţia de prevenire a falimentării băncilor comerciale;
Ø Elaborarea şi gestionarea politicii monetar-valutare ale ţării.
Băncile comerciale au două funcţii: activă – cea de acordare de credite
agenţilor economici şi persoanelor fizice şi pasivă – de atragere a depozitelor şi
transformarea lor în capital de împrumut.
Instituţiile financiare specializate cuprind: organizaţii bancare (băncile
investiţionale, băncile de comerţ exterior, băncile ipotecare, casele de economii)
şi organizaţiile nebancare (societăţile de asigurări, fondurile de pensii).

17.2. Bursa de valori şi piaţa extra-bursieră

Pe piaţa valorilor mobiliare au loc tranzacţiile titlurilor de proprietate
şi de credit.
Piaţa valorilor mobiliare este formată din piaţa primară şi piaţa
secundară. Pe piaţa primară se tranzacţionează hârtii de valoare nou emise,
astfel emitenţii obţinând noi surse de finanţare. Piaţa secundară,- unde se
tranzacţionează titlurile de valoare deja emise. Pe piaţa secundară are loc
schimbarea proprietarului titlurilor de valoare.
Instrumentele operaţionale ale pieţei titlurilor mobiliare sunt: acţiunile,
care sunt emise de către întreprinderi, şi care aportă un venit sub formă de
dividend şi obligaţiuniile, care sunt emise de întreprinderi sau de autorităţile
publice, atunci când acestea au nevoie de lichidităţi. Din punct de vedere a
incertitudinii, riscul este mai mare la cumpărarea de acţiuni decât la cumpărarea
de obligaţiuni, însă profitul obţinut poate fi mai mare la acţiuni, decât la
obligaţiuni, care este fix şi apriori stabilit.
Instituţile pieţei titlurilor mobiliare sunt: Comisia hârtiilor de valoare,
casele de brokeraj, bursa de valori şi piaţa extrabursieră.
Comisia hârtiilor de valoare (Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare)
este o instituţie de stat, care monitorizează corectitudinea funcţionării pieţei
hârtiilor de valoare. Ea are funcţia de a verifica şi înregistra hârtiile de valoare
nou emise şi de a supraveghea desfăşurarea corectă a tranzacţiilor la bursa de
valori. CNVM se mai ocupă cu atestarea brokerilor şi a caselor de brokeraj.
Casele de brokeraj sunt instituţiile care fac legătura între piaţa de capital
primară şi cea secundară, precum şi intermedierea tranzacţiilor pe piaţa secundară.
Bursa de valori este o organizaţie cu drepturi de persoană juridică, cu
113
participanţi profesionişti la piaţa valorilor mobiliare. Bursa de valori asigură: încheierea
tranzacţiilor cu valori mobiliare; concentrarea cererii şi ofertei de valori mobiliare;
determinarea cotaţiei (preţului) valorilor mobiliare. Bursa de valori mobiliare repre-
zintă segmentul cel mai important al pieţei secundare de capital. Fiecare tranzacţie este
generată de interesele vânzătorilor şi cumpărătorilor. Concentrând o mare parte a cere-
rii şi ofertei de valori mobiliare, bursa asigură lichiditatea şi mobilitatea capitalurilor.
La bursa de valori se negociază: valori mobiliare (titluri financiare): acţiuni,
obligaţiuni, bonuri şi bilete de tezaur, titluri de rentă etc.; valute selective; produse
bursiere derivate: contracte futures, opţiuni pe marfă, opţiuni pe titluri financiare,
opţiuni pe valute, opţiuni pe indici de bursă, opţiuni pe rata dobânzii etc.
Există burse la care obiectul principal al negocierilor îl constituie acţiunile
(burse de acţiuni). Unele burse de valori au ca obiect de activitate tranzacţionarea
valorilor mobiliare pe plan local (burse locale), necaracteristice comerţului bursier
internaţional. Altele au un obiect extins la un număr mare de valori mobiliare
admise la cotare, indiferent de ţara emitentă, deţin un rol conducător în tranzacţiile
bursiere generale (burse caracteristice nivelului internaţional).
Există o mulţime de criterii de clasificare a burselor de valori.
Din punct de vedere juridic, se deosebesc:
a. Bursa de valori oficială, care este piaţa la care se negociază valorile
mobiliare admise la cotare. Operaţiunile se desfăşoară într-un spaţiu special
amenajat conform unui regulament de funcţionare. Tranzacţiile sunt
centralizate şi accesibile informării permanente a clienţilor. Accesul la bursă
este restrictiv. Bursa de valori oficială poate fi: clasică – unde se formează
un curs unic, centralizat, întrucât procesul negocierilor este supus
regulamentului de funcţionare, adică este dirijat şi supraveheat, iar preţurile
se formează pe baza licitaţiei publice şi bursa de valori modernă – unde
procesele de negociere sunt automatizate, pe bază de mijloace electronice şi
computere, în exclusivitate sau în combinaţie cu mijloacele clasice;
b. Bursa de valori neoficială – o bursă cu un acces mai larg. Pe această piaţă
se negociază valorile mobiliare neînscrise la cotarea oficială. Este caracte-
ristică societăţilor mici şi mijlocii care doresc să obţină fonduri pentru
dezvoltare, dar nu pot îndeplini condiţiile de admitere la piaţa oficială;
c. Piaţa la ghişeu (Over The Counter) se realizează direct între operatori, în
afara burselor organizate şi care se derulează printr-o reţea de
telecomunicaţii. Pe această piaţă se pot vinde şi cumpăra valori mobiliare
în cantităţi foarte mici. Preţurile, deşi se formează pe baza cursurilor
cotate la bursa oficială, sunt diferite, variind de la o firmă la alta.
Din punct de vedere al modului de negociere, se disting:
a. Piaţă cu amănuntul, unde se încheie tranzacţii de valori mobiliare expri-
mate în una sau mai multe unităţi de măsură, stabilite prin regulament;
b. Piaţă en-gros sau cu toptanul, obiectul îl constituie marile tranzacţii,
negocierile de blocuri de valori mobiliare, care presupun intermediari
114
 puternici, deţinători de importante stocuri de valori mobiliare.
Din punct de vedere al termenilor de livrare a valorilor mobiliare, se disting:
a. Piaţă la disponibil (la vedere sau „spot”) - se încheie tranzacţii cu livrare
imediată;
b. Piaţă la termen (piaţă „futures”), unde se încheie contracte cu livrarea
sau reglarea la termen.
În Moldova, în decembrie 1994 a fost fondată Bursa de Valori din
Moldova (BVM), iar deschiderea oficială a avut loc la 25 iunie 1995. BVM –
este o societate pe acţiuni de tip închis, ce activează în baza „Legii privind piaţa
valorilor mobiliare”. Pentru efectuarea tranzacţiilor, BVM foloseşte programul
computerizat SAIT (Sistemul Automat Integrat de Tranzacţionare). Negocierile
au loc de la orele 1000 până la orele 1500, de luni până vineri inclusiv.
Pentru funcţionarea eficientă a bursei, investitorii trebuie să posede infor-
maţii despre conjunctura pieţei valorilor mobiliare. În acest scop se folosesc
indicii bursieri.
În Republica Moldova, la începutul anului 2000, CNVM a introdus în
circulaţie indicele bursier CNVM – 32. Indicele se calculează săptămânal,
după încheierea sesiunii de negocieri.
Alt indice, calculat pe piaţa valorilor mobiliare a RM, este indicele BVM
care se înnoieşte zilnic. Calculul acestui indice este asemănător cu cel al CNVM-
32. Indicele BVM include valorile mobiliare a 250 de întreprinderi din RM.
Indicele companiei "Mobias Intelligent Finance" (MIF), se calculează
în baza a 20 de întreprinderi, care în termen de o săptămână au tranzacţionat
valori mobiliare activ pe piaţă.
Indicii existenţi pe piaţa valorilor mobiliare a RM, trebuie să fie
perfecţionaţi şi verificaţi deoarece ei îndeplinesc rolul de indicatori ai stării
economice a ţării. Creşterea valorii lor demonstrează dezvoltarea pozitivă a
economiei ţării, iar scăderea valorii lor este alarmantă.
Indicii bursieri arată evoluţia cursului la acţiunile unei companii sau al
unui număr important de companii sau a tuturor acţiunilor vândute şi
cumpărate la bursa respectivă.
Cei mai importanţi indici bursieri pentru acţiuni sunt: Dow Jones
Industrial Average, Standard & Poor’s 500 şi NASDAQ -100 în SUA, indicile
FT-SE în Marea Britanie; DAX - în Germania; Nikkei şi Topix – în Japonia;
CAC – 40 – în Franţa.
Circulaţia hârtiilor de valoare care nu sunt cotate la bursă formează
piaţa extrabursieră.
În SUA, această piaţă poartă denumirea de piaţă NASDAQ. Piaţa
extrabursieră este o piaţă secundară în care are loc confruntarea cererii cu
oferta, a cărei activitate se desfăşoară prin intermediul unui număr mare de
comercianţi de titluri. Cei mai importanţi investitori pe piaţa extrabursieră sunt:
fondurile deschise de investiţii şi societăţile de investiţii.
115
 Tema 18. Economia mondială

18.1. Economia mondială şi trăsăturile ei

Economia mondială este un proces foarte complex şi îndelungat. La formarea
ei au contribuit un şir de factori de ordin economic, tehnic, social şi politic.
Astfel, se pot conchide următorii factori de influenţă: dezvoltarea economiei
de schimb şi a comerţului dintre diferite popoare şi regiuni ale globului, mai ales
în urma marilor descoperiri geografice. Adam Smith scria că „ … mărfurile
europene erau aproape toate noi pentru America, iar multe dintre cele din America
erau noi pentru Europa. Astfel, începe să se facă un nou schimb de produse, cum
nici nu se gândise nimeni vreodată înainte” [18]; revoluţia industrială şi trecerea
de la manufacturi la marea industrie maşinistă; revoluţiile politice care au avut
loc în secolele XVII-XIX-lea în Anglia, Franţa, Spania, Italia, Germania; marile
descoperiri şi invenţii din ultima treime a secolului al XIX-lea care s-au răspândit
repede în Europa şi America, şi anume: turbina electrică, motorul cu combustie
internă, telegraful, căile ferate; crizele din 1873 şi 1896 au determinat restructurări
importante în producţia industrială şi în dinamica şi structura exporturilor mondiale;
expansiunea externă a ţărilor industriale care s-a concentrat spre sursele de materii
prime şi către noi pieţe în ţările slab dezvoltate; transformarea şi dezvoltarea
corporaţiilor în carteluri, trusturi, concerne; cele două războaie mondiale,
marea depresiune mondială din 1929-1933, revoluţiile sociale şi de eliberare
naţională au condus la noi forme de organizare socială şi naţională; evoluţia
tehnico-ştiinţifică de după cel de al doilea război mondial, lansarea şi dezvol-
tarea proceselor de integrare a economiilor, negocierile comerciale multilaterale
desfăşurate în cadrul GATT, care au redus substanţial barierele vamale, conferinţa
financiar-monetară de la Bretton Woods din 1944, adoptarea unui sistem
monetar internaţional şi crearea unor organisme financiare internaţionale.
În prezent, economia mondială este unitatea dintre economiile naţionale şi
schimburile economice sistematice care au loc între acestea, pe baza diviziunii
internaţionale a muncii.
Sub alt aspect noţional, economia mondială este văzută ca acel stadiu al
schimbului reciproc de activităţi în care, pe baza diviziunii muncii la nivel
mondial, sunt implicaţi marea majoritate a agenţilor economici de pe glob [6].
Ţinând cont nu doar de relaţiile economice între ţări dar şi de cele supra-
statale, economia mondială este definită ca „… ansamblul interdependenţelor
economice, politice, comerciale şi financiar-valutare dintre economiile
naţionale, structurile supranaţionale şi societăţile transnaţionale privite şi
analizate în mod dinamic şi evolutiv” [2].
Pilonii de bază ai economiei mondiale sunt:
Economiile naţionale. Entităţile economice internaţionale sunt de două feluri:
state independente şi teritorii autonome. State independente erau în anul 2012 în
număr de 196 [12].
116
Diviziunea internaţională a muncii şi relaţiile economice internaţionale;
Societăţile transnaţionale. Potrivit informaţiilor furnizate de World Invest-
ment Report pe anul 2013, ele au un capital investit în străinătate de peste 1,8
trilioane de dolari [40].
Organizaţiile economice internaţionale. Numărul şi diversitatea lor au sporit
foarte mult îndeosebi în perioada de după cel de al doilea război mondial. Ele
au ca scop instituţionalizarea relaţiilor dintre state. Unele dintre aceste
organizaţii s-au constituit pe baze interguvernamentale, altele, care caracte-
rizează anumite forme de integrare economică, au caracter suprastatal, în timp
ce anumite organizaţii funcţionează pe baze neguvernamentale. Unele din ele au
caracter universal, iar altele au caracter regional.
Economia mondială reprezintă un ansamblu de trăsături specifice după cum
urmează:
Eterogenitatea - această trăsătură derivă din faptul că economia mondială
este alcătuită dintr-o diversitate de economii naţionale care pe lângă tangenţele
pe care le au se mai şi diferenţiază prin proporţiile pieţei interne, gradul de
înzestrare cu resurse, prin nivelul de dezvoltare, prin structurile de producţie şi
de desfacere, prin particularităţile consumului, prin infrastructura instituţiilor
statale şi prin gradul de deschidere spre economia mondială.
Se disting ţări (după potenţialul economic): foarte mari; mari; mijlocii;
mici; foarte mici.
Unicitatea şi multipolaritatea. În pofida diversităţii componentelor econo-
miei mondiale, ea funcţionează şi se dezvoltă numai prin coexistenţa şi interac-
ţiunea economiilor şi statelor naţionale şi a celorlalte componente istoriceşte
constituite, precum şi prin derularea normală a fluxurilor economice dintre aces-
tea. O caracteristică importantă a dezvoltării economice mondiale din ultimele
decenii, o reprezintă schimbarea raporturilor de putere în economia mondială.
În unele lucrări se afirmă că, „dacă la potenţialul şi competitivitatea
Japoniei se adaugă dinamismul economiilor din Asia de Sud-Est şi avântul
Chinei, se conturează un pol mai larg de putere economică care lasă să se
întrevadă vremea când Occidentul pentru prima dată de la sfârşitul secolului al
XVI – lea nu va mai fi stăpânul lumii” [15].
În alte lucrări se evocă dinamismul economic, resursele naturale şi aspi-
raţiile Rusiei şi Braziliei, precum şi potenţialul demografic al Indiei [4, p.319].
Interdependenţa şi complementaritatea componentelor economiei mon-
diale. Economia mondială postbelică a cunoscut două procese numite „fisiune
şi fuziune”, astfel, pe de o parte a avut loc destrămarea sistemelor coloniale şi a
unor state federale şi creşterea pe această bază a numărului de state suverane,
iar pe de altă parte, accentuarea procesului de integrare şi formarea unui număr
important de organizaţii economice care cuprind mai multe state ale lumii.
Există trei tipuri de interdependenţe: funcţionale, ale diferitor subsisteme
de tranzacţii din cadrul relaţiilor economice internaţionale (interacţiunea
117
problemelor comerciale, financiare şi valutare pe plan mondoeconomic şi
regional); între politicile de dezvoltare pe termen scurt şi cele pe termen
lung promovate de state şi grupări de state; ale economiilor naţionale, în
cadrul relaţiilor economice desfăşurate pe piaţa mondială.
Interdependenţa economiilor naţionale poate fi simetrică (specializare
intra-ramură; diviziune internaţională a muncii pe plan orizontal; se desfăşoară
între ţări cu nivel de dezvoltare economică apropiat) şi asimetrică
(specializarea interramurală; diviziune internaţională a muncii pe plan vertical;
cooperarea între ţări cu niveluri diferite de dezvoltare).
Internaţionalizarea activităţii economice desemnează o anumită treaptă
sau un grad mai ridicat de dezvoltare a interdependenţelor care se numeşte
mondializare.

18.2. Diviziunea internaţională a muncii

Teoria economică demonstrează că la baza schimburilor economice interna-
ţionale se află procesul de aprofundare continuă a diviziunii internaţionale a muncii.
Conceptul de diviziune mondială a muncii exprimă relaţiile ce se stabi-
lesc între economiile naţionale cu privire la distribuirea activităţilor
economice între ele şi arată modul de înserare, poziţia şi locul fiecărei tări şi
grup de tări în economia mondială.
Ea înregistrează permanente mutaţii sub influenţa a numeroşi factori
economici, ştiintifico-tehnici, politici, demografici, instituţionali etc.
În prezent, pot fi distinse cinci tipuri de specializare internatională, si
anume: intersectorială, care se bazează pe complementaritatea sectoarelor agrar
şi industrial; specializarea interramuri, care presupune specializarea ţărilor în
anumite ramuri; specializarea intraramuri, care se bazează pe divizibilitatea
ramurii, de exemplu sectorul agrar conţine: fitotehnia şi zootehnia, care la
rândul lor se compun din: culturile cerealiere, culturile tehnice, culturile
oleaginoase etc. şi apicultura, sericicultura etc.; specializarea organologică, care
presupune specializarea ţărilor nu în producerea bunului finit, ci şi în obţinerea
părţilor componente ale acestuia (detaliilor); specializarea tehnologică, constă
în deplasarea treptată a capacităţilor industriei tradiţionale din ţările înalt
dezvoltate în cele în curs de dezvoltare.
În teoria economică există o mulţime de concepţii aferente specializării
internaţionale. Cu toate acestea ele au fost sincronizate în trei curente (Anexa 17):

18.3. Comerţul internaţional. Balanţa de plăţi

Comerţul internaţional reprezintă totalitatea schimburilor de bunuri şi
servicii între două sau mai multe state, pe zone geografice.
Comerţul exterior este parte integrantă a comerţului internaţional şi
include exportul, importul, reexportul şi tranzitul.

118
 Exportul reprezintă activitatea desfăşurată de persoanele autorizate de
a vinde bunuri şi servicii în alte ţări.
Importul reprezintă activitatea desfăşurată de persoanele autorizate,
care cumpără bunuri şi servicii din diferite ţări pentru ţara căreia îi aparţin.
Reexportul este activitatea desfăşurată de persoanele autorizate de a
cumpăra mărfuri din unele ţări şi a le revinde în altele. Când această activitate
se practică raţional, ea poate fi o sursă importantă de profit şi constituie un
mijloc de dezvoltare a comerţului internaţional.
Tranzitul este regimul vamal în care mărfurile sunt transportate pe
teritoriul vamal sub supraveghere vamală de la un organ vamal la altul, fără
perceperea drepturilor de import şi de export şi fără aplicarea măsurilor de
politică economică [30, art. 42].
Astfel, în sens restrâns, comerţul internaţional reprezintă ansamblul
comerţului exterior al tuturor ţărilor lumii. Iar în sens mult mai larg [17,
p.13]., comerţul internaţional cuprinde activităţile referitoare la operaţiunile
comerciale sau de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică în raporturile cu
străinătatea la nivel de naţiune.
Comerţul internaţional a creat piaţa mondială, care se deosebeşte de cea
naţională prin următoarele trăsături: agenţii economici sunt mai puternici
(câteodată piaţa este dominată de societăţi transnaţionale); pe piaţa mondială
ajung numai mărfuri competitive; plăţile se efectuează în monedă convertibilă.
Pentru stabilirea aportului fiecărei ţări la dezvoltarea comerţului internaţio-
nal, se folosesc următorii indicatori: volumul fizic şi valoric al exporturilor şi im-
porturilor, exprimate în preţuri curente şi constante; structura pe grupuri de mărfuri
a importurilor şi exporturilor; localizarea importurilor şi exporturilor (Anexa 18).
Politica comercială este o politică promovată de către stat în domeniul
relaţiilor economice externe şi-n special al comerţului exterior. Ea reprezintă
totalitatea instrumentelor de protejare a economiei naţionale împotriva
concurenţei.
De-a lungul evoluţiei istorice, în practica economică s-au succedat diferite
concepte despre politica comercială, şi anume: politica liber-schimbistă
susţinută de liberaliştii clasici; politica protecţionistă susţinută de adepţii
naţionalismului economic (în special de: Germania, SUA, Japonia) şi o politică
mixtă, bazată pe liberul schimb, dar cu elemente protecţioniste. Multe ţări, chiar
şi cele înalt dezvoltate, promovează elemente protecţioniste (Anexa19).
Actualmente, tendinţa de orientare a politicii comerciale este una mixtă,
fapt ce poate fi demonstrat prin integrările economice regionale: UE, NAFTA,
OPEC, APEC etc.
Comerţul internaţional se derulează în baza uzanţelor INCOTERMS 2010
(International Commercial Terms), care sistematic înlocuieşte sistemul
american RAFTD (Definiţiile Revizuite de Comerţ Exterior American).
Actele de comerţ internaţional se execută în monedă convertibilă.
119
Convertibilitatea este proprietatea unei monede naţionale de a se schimba, în
diferite proporţii, cu monedele altor ţări.
Principalul instrument cu ajutorul căruia se face evidenţa şi controlul
relaţiilor economice ale unei ţări cu străinătatea se numeşte balanţă de plăţi
externă. Prin balanţa de plăţi se urmăreşte echilibrul (dezechilibrul) financiar,
monetar şi valutar.
Balanţa de plăţi externă reprezintă un tablou statistic sub formă
contabilă care înregistrează sistematic ansamblul fluxurilor reale, financiare
şi monetare intervenite între rezidenţii unei economii şi restul lumii, în cursul
unei perioade, de obicei 1 an de zile.
Balanţa de plăţi este compusă din două părţi: activul şi pasivul balanţei.
Activul balanţei cuprinde ofertele de mijloace de plată străine corespunzătoare
cererilor de mărfuri şi servicii la export, precum şi previziunile de încasări din
donaţii străine etc. Pasivul balanţei cuprinde cererile de valută prezentate de
importatori, de investitori, de donatori etc.
Structura balanţei de plăţi vizează trei compartimente: contul curent,
care cuprinde bunurile şi serviciile exportate şi importate, veniturile provenite
din remunerarea factorilor de producţie şi transferurile curente; contul de
capital şi financiar, care înregistrează toate ieşirile şi intrările de capital şi alte
fluxuri financiare dintr-o ţară în alta. El cuprinde: investiţiile directe, investiţiile
de portofoliu, alte investiţii de capital, conturi în tranzit, conturi de cliring
(barter), active de rezervă; titlul: erori şi omisiuni.
Balanţa de plăţi poate fi excedentară, echilibrată şi deficitară. Dezechilib-
rarea balanţei de plăţi este influenţată de soldul negativ al balanţei comerciale.
Factorii destabilizatori care acţionează asupra balanţei de plăţi sunt:
endogeni şi exogeni.
Factorii endogeni sunt: întârzieri în darea în exploatare a unor obiective
industriale de însemnătate naţională; reducerea exportului determinată de calamităţile
naturale sau de evenimente fortuite (războaie, revoluţii, greve, căderi de guverne etc.);
creşterea volumului importului; calitatea joasă a producţiei destinate exportului etc.
Factorii exogeni vizează: modificările preţurilor mondiale pentru
produsele cu pondere mare în structura importului şi exportului; restricţiile
cantitative şi creşterea taxelor vamale sau de altă natură; micşorarea intrărilor
de valută ca urmare a fluctuaţiei cursului de schimb valutar; influenţa factorilor
psihologici şi a mişcărilor speculative de la bursă.
Pe piaţa financiar-valutară internaţională, calitatea balanţei de plăţi externe a
unei ţări constituie un criteriu important în acordarea de credite şi a condiţiilor
acestora, de aceea este necesar ca să se ia măsuri în vederea echilibrării balanţei
prin: spriginirea producţiei şi creşterea competitivităţii acesteia; sprijinirea politicii
de investiţii; emisiunea de obligaţiuni pe piaţa externă de capital, amortizabile pe
termen lung; atragerea de credite guvernamentale; vânzări de aur şi metale
preţioase din rezerva naţională (cu mare precauţie) etc.
120
 BIBLIOGRAFIE
1. Albert Michel. Capitalism contra capitalism. Bucureşti: Humanitas, 1994. 174 p.
2. Bari Ioan. Economia mondială. Bucureşti: Didactică şi Pedagogică, 1997. p.31.
3. Băcescu Marius, Băcescu-Cărbunaru Angelica. Macroeconomie şi politici
macroeconomice. Bucureşti: ALL Educational, 1998. p. 894
4. Beaud Michel. Istoria capitalismului. De la 1500 până în 2000. Bucureşti: Cartier, 2001.
p.200, 360 p.
5. Bugaian Larisa, Catanoi Valentina şi colab. Antreprenoriat: iniţierea afacerii. Chişinău:
Levinţa Angela ÎI, 2010. 348 p.
6. Dumitrescu Sterian. Economia mondială. Bucureşti: Era, 1998. p.5.
7. Feuraş Eugenia, Caun Victor. Doctrine economice. vol. I, Chişinău: ASEM, 2003, 195 p.
8. Lester Brown, Lenssen Nicholas, Kane Hal. Semne vitale. Bucureşti: Tehnică, 1995,
p.13-14.
9. Mărgineanu G., Mărgineanu Lilia. Dreptul afacerilor. Chişinău: Elena – V.I., 2004. 721
p.
10. Moldovanu Dumitru. Curs de teorie economică. Chişinău: Arc, 2006. 432 p.
11. Negulescu P.P. Destinul omenirii. Bucureşti: Nemira, 1994. p.193.
12. Neguţ Silviu, Matei C. Horia, Nicolae Ion. Enciclopedia Statelor Lumii. ediţia a XII-a,
Bucureşti: Meronia, 2012. 784 p.
13. Nicolae-Văleanu Ivanciu. Tratat de doctrine economice. Bucureşti: Monitorul Oficial, 1996,
445 p.
14. Palan Ronen, Abbott Jason, Deans Phil. Strategiile statelor în economia politică globală.
Chişinău: Epigraf, 2007, p.139, 276 p.
15. Ramonet Ignatio. Geopolitica haosului. Bucureşti: Doina, 1998. p.22.
16. Roşca N., Baieş S.. Dreptul afacerilor. Vol. I,. Chişinău: Tipografia Centrală, 2004. 456
p.
17. Sasu Constantin. Marketingul internaţional. Iaşi: Graphix, 1994. 222 p.
18. Smith Adam. Avuţia naţiunilor – cercetare asupra naturii şi cauzelor ei. vol.I. Bucureşti:
Academiei, 1962. 300 p.
19. Socolov Grigore, Roşca Simion, ş.a. Istoria şi filosofia culturii. Chişinău: Tipografia
Centrală, 1998, 398 p.
20. Sorocean Chiril. Marketingul – baza businessului. Chişinău: Arc, 1999, p.28, 207 p.
21. Cagan P. The Monetary Dynamics of Hyperinflation . În: Studies in the Quantity Theory
of Money. Chicago: Milton Friedman University of Chicago, 1956. p. 25-117.
22. Rostow W. W. The World Economy. History and Prospect. London: Press Austin, 1978,
p.49-53, 67p.
23. Brémond Janine, Brohard Dominique. Sciences économiques et sociales. Paris: Hatier,
1990. 447 p.
24. Dauzat Albert, Dubois Jean, Mitterand Henri. Nouveau dictionnaire étymologique et
historique. Paris: Librairie Larousse, 1977.
25. Nurkse Ragnar. Les problèmes de la formation du capital dans les pays sous-développés
suivi de Structures du commerce international et développement économique. Paris:
Cujas, 1968.
26. Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr. 845-XII din 3 ianuarie 1992.
Monitorul Oficial nr.2/33 din 28.02.1994.
27. Lege cu privire la patenta de întreprinzător nr.93-XIV din 15.07.1998. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr.72-73/485 din 06.08.1998.

121
28. Lege privind pensiile de asigurări sociale de stat. Nr.156-XIV din 14.10.98. Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr.42-44/247 din 12.03.2004.
29. Legea Republicii Moldova cu privire la protecţia concurenţei, nr.1103-IV din
30.06.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 166-168 din 31.12.2000.
30. Codul vamal al Republicii Moldova din 20.07.2000. În: Monitorul Oficial nr.160 din
23.12.2000.
31. Andrieş S., Cerbari V., Filipciuc V. Starea de calitate a învelişului de sol şi măsuri de
remediere. În: Akademos, nr. 3(18), septembrie 2010, p. 80-87.
32. Preasca Ion. Bogăţiile ţării rămân ascunse în pământ. Subsolul Moldovei conţine
importante zăcăminte naturale. În: Adevărul, 7 octombrie 2011.
33. Arangio Ruiz. Instituzioni di diritto romano. Napoli: 1951. p.179 www.
Administratiepublica.ro Izvoarele dreptului roman.
34. Dornbusch R., Fischer S. Moderate Inflation. În: World Bank Economic Review, 1993.
nr. 7. p. 1-44, http://ssrn.com/abstract=319590.
35. Macsut Adriana. Învăţămintele lui Xenofon pentru lideri. Etica în afaceri: Companii. 22
aprilie 2013, www.dailybusiness.ro.
36. Platon. Menon. ro.wikipedia.org/wiki/Menon_(Platon).
37. Raportul privind situaţia în domeniul datoriei publice, garanţiilor de stat şi recreditării de
stat pe nouă luni ale anului 2012, Chişinău, 2012, p.5, www.gov.md.
38. Raport privind situaţia în domeniul datoriei publice, garanţiilor de stat şi recreditării de
stat în trimestrul I al anului 2013, www.gov.md.
39. ro.wikipedia.org/wiki/Utilitate.
40. UNCTAD. Raportul Mondial al Investiţiilor 2012: Către o Nouă Generaţie a Politicilor
de Investiţii, https://unp.un.org.
41. Universitatea Europeană „Drăgan” din Lugoj. Monedă şi credit. p.15. 146p,
www.universitateaeuropeanadragan.ro/cursuri_biblioteca_virtuala.
42. www.hotnews.md.
43. www.ro.wikipedia.org/wiki/De_Beers.
44. www.ro.wikipedia.org/wiki/Demografia_Italiei.
45. www.somaj.3x.ro.
46. www.statistica.md./Statistici pe domenii/Forţa de muncă.
47. www.timpul.md.

122
 ANEXA 1

Sistemul categorial al obiectului de studiu al teoriei economice

v Idee economică – reprezentare generală despre un fenomen sau proces economic;

v Fenomen economic – forma exterioară a activităţii economice, acele aspecte şi acte

economice care apar şi se manifestă la suprafaţa acesteia şi pot fi cunoscute de oameni în

mod direct;
v Proces economic – transformările cantitative, structurale şi calitative în starea activităţii

economice, care evidenţiază desfăşurarea acesteia în timp şi spaţiu;

v Teorie economică – sistem de idei care explică fenomenele şi procesele economice;

v Ideologie economică – ansamblul de idei, doctrine sau credinţe caracteristice unei epoci,

unei societăţi, unei clase socio-politice;

v Doctrină economică – un sistem de teorii economice axate pe o idee şi care reprezintă

interesele unei pături dominante în societate.

În funcţie de evoluţia reflecţiilor economice, se pot distinge următoarele noţiuni:
- Paradigmă economică – set de concepte, rezultate şi proceduri, un mod global de a privi
fenomenele economice, instituit de anumite opere economice ştiinţifice în cadrul căruia se
desfăşoară cercetarea într-o comunitate ştiinţifică şi într-o epocă istorică;
- Mainstreams economics (curent dominant) – constituie o paradigmă care oferă un cadru de
valorizare ştiinţifică unor economişti de orientări diferite;
- Revoluţie ştiinţifică - etapă a dezvoltării în care se produc transformări profunde în cadrul
paradigmei prezente în favoarea unei paradigme viitoare;
- Contrarevoluţie ştiinţifică - restaurarea a unei paradigme care a existat anterior;
- Şcoală economică – un număr de reprezentanţi fideli a unei paradigme economice.
- Curentul economic – ansamblul de şcoli economice care susţin aceeaşi paradigmă, deşi se
deosebesc prin anumite trăsături specifice. Literatura economică franceză [23, p.30-32],
presupune existenţa a trei curente economice: liberalismul economic (Adam Smith, David
Ricardo, Léon Walras), reformismul (John Stuart-Mill, Saint-Simon, John Maynard Keynes)
şi marxismul (Robert Owen, Joseph Proudhon, Karl Marx). Literatura economică anglo-
saxonă prevede şi ea trei curente: liberalismul economic, marxismul şi keynesismul sau
dirijismul. Diferenţa dintre cele două abordări fiind una minoră: dacă se are în vedere
obiectul de studiu al economix-ului, atunci e mai accesibilă varianta anglo-saxonă, dar dacă
se are în vedere obiectul de studiu al teoriei economice, atunci mai accesibilă devine
abordarea franceză.
- Megatendinţă economică – curent economic cu cea mai mare durată în timp. Se deosebesc
două megatendinţe: liberală şi dirijistă.

123
 ANEXA 2

Abordările metodologice ale ştiinţei economice

Abordarea fizico-mecanicistă. Această abordare este împrumutată din ştiinţele naturii şi

ale fizicii, potrivit căreia, fenomenul şi/sau procesul economic sunt corpuri statice, iar funcţionarea
acestora este dictată de legităţile fizicii, în special de cele ale termodinamicii. Dintre teoreticienii
acestei abordări se remarcă: Leon Walras, Vilfredo Pareto, Jacques Rueff, Maurice Allais, Nicolae
Georgescu Roegen, Paul Bran, cu exemplificarea legii entropiei joase din natură care se poate
transforma în entropie înaltă. Adepţii acestei concepţii caută permanent analogii între mediul
economic şi cel fizic, introducând concepte ca: echilibru, economie statică, economie dinamică,
fluiditatea cererii, transparenţa pieţii, opacitatea pieţii, elasticitate, legea debuşeelor etc.
Abordarea biologico-organicistă. Germenele abordării în cauză sunt predominante la
biologul Claude Bernard, care susţinea că lumea poate fi cunoscută prin experiment. Această
abordare încearcă să analizeze fenomenul economic prin prisma legilor organismelor vii. Astfel,
potrivit legităţilor vieţii organice, orice fenomen economic trece prin următoarele stadii de
dezvoltare: lansare (naştere), creştere, maturitate şi declin (dispariţia). Abordări ale acestei metode
se găsesc la François Quesnay, în analiza „Tabloului economic”, la Vladimir Lenin în teoria
dispariţiei banilor şi-a pieţei. Şi adepţii acestei concepţii caută similitudini ale vieţii organice cu
ştiinţa economică. Alfred Marshall, T. Veblen, François Perroux etc. au îmbogăţit teoria economică
cu conceptele: organizaţie (de la organism), selecţie instituţională, economia ca o junglă, concurenţă
etc.
Abordarea psihologică. Această abordare permite tratarea omului atât ca obiect, cât şi ca
subiect de cercetare. Important pentru ştiinţa economică a devenit comportamentul consumatorului,
deoarece acesta este cel care mobilizează întreaga activitate economică. Utilizarea acestei abordări
s-a realizat încă în perioada Evului mediu, şi anume prin studiul lui Jean Buridan, apoi
reprezentanţii Şcolii Istorice Germane: W. Rocher, K. Knies, B. Hilderbrand, G. Schmoller cu
înlocuirea „homo economicus”-ului prin „homo social”, iar mai târziu John Keynes introduce
„legea psihologică fundamentală” cu variantele sale: înclinaţia spre consum, preferinţa pentru
lichidităţi şi înclinaţia spre investiţii.

124
 ANEXA 3

Direcţiile sistemului ştiinţelor economice

· Ştiinţe economice fundamentale sunt baza metodologică pentru disciplinele concrete.

Teoria economică şi doctrine economice este concretizată pe sistematizarea şi generalizarea
realităţii economice de la origini până la momentul analizei.
· Ştiinţe economice funcţionale abordează anumite aspecte separate ale vieţii economice:
statistica economică, marketingul, dreptul economic, activitatea bancară.
· Ştiinţe economice aplicative analizează economia unei ramuri: economia rurală,
marketingul agrar, economia turismului, economia construcţiilor.
· Ştiinţe economice interdisciplinare sunt cele ce au tangenţe cu modelele, regulile activităţii
economice: econometria, sociologia economică;
· Ştiinţe economico-istorice reflectă evoluţia economică în timp a unei ţări sau regiuni: istoria
economiei în epoca modernă şi contemporană, istoria economiei naţionale, doctrinele
economice.

125
 ANEXA 4
Clasificarea întreprinderilor după forma organizatorico-juridică în Republica Moldova
În Republica Moldova, se întâlnesc următoarele forme de organizare juridică a persoanei fizice
ce desfăşoară activitate de întreprinzător:
1. Patenta de întreprinzător – constă într-un sistem simplificat de înregistrare,
impozitare, evidenţă şi dări de seamă. La etapa actuală, desfăşurarea activităţii de
antreprenor sub forma patentei este reglementată de „Legea cu privire la patenta de
întreprinzător nr. 93-XIV din 15.07.1998”. Patenta de întreprinzător este un certificat de
stat nominativ, ce atestă dreptul de a desfăşura genul de activitate de întreprinzător
indicat în ea în decursul unei anumite perioade de timp [27]. Titularilor patentei li se
interzice comercializarea mărfurilor supuse accizelor şi mobilei – cu începere de la 1
ianuarie 2007. Se permite comerţul cu amănuntul în baza patentei de întreprinzător la
tarabe, tejghele, tonete în locuri autorizate de autoritatea administraţiei publice locale, cu
condiţia că veniturile din vânzări ale titularilor de patente nu vor depăşi 300000 lei într-o
perioadă de 12 luni consecutive [27, art.18, alin.(3)]. Mărfurile pasibile de
comercializare în baza patentei de întreprinzător sunt următoarele: mărfuri industriale;
îmbrăcăminte, încălţăminte; articole de tricotaj, articole de galanterie, articole din tul şi
draperii; rechizite şcolare şi de birou; inventar şi atribute pentru jocurile sportive;
articole de parfumerie şi cosmetice neaccizate; mărfuri de uz casnic, cu excepţia
aparatelor şi utilajelor cu consum de curent electric alternativ sau cu motoare de ardere
internă; materiale de construcţii, cu excepţia uşilor şi ferestrelor; ziare şi alte publicaţii
periodice; produse de cofetărie; cereale şi produse de morărit; fructelor şi legumelor în
stare proaspătă, cu excepţia citricilor şi altor fructe exotice etc. [27, art.8, alin. (4)].
Desfăşurarea activităţii în bază de patentă, atât pentru întreprinzător, cât şi pentru stat
presupune avantaje şi dezavantaje. Ca avantaje pentru titularul de patentă pot fi:
simplitatea înregistrării ca întreprinzător; taxa pentru patentă ca impozit fix; simplitatea
evidenţei contabile; riscul minim al investiţiei. Avantajele pentru stat sunt: reducerea
şomajului; reducerea ponderii economiei subterane; acumulări la bugetul de stat. Ca
dezavantaje pot fi indicate: - pentru titularul de patentă – unele restricţii legislative;
unele limitări fiscale; riscul şi necunoaşterea pieţei de desfacere a mărfurilor şi
serviciilor; volumul mic al vânzărilor, iar pentru stat – posibilitatea utilizării de către
titulari a patentei, în unele cazuri, pentru evaziuni fiscale; afectarea drepturilor
consumatorilor, crearea concurenţei neloiale pentru întreprinderile înregistrate [9, p.91-
92].
2. Întreprinderea individuală este constituită de persoana fizică care intenţionează să
desfăşoare activitate de întreprinzător în nume propriu şi pe cont propriu, să
administreze personal afacerea, să adopte personal decizii, să asigure întreprinderea cu
cele necesare şi să poarte răspundere pentru rezultatele ei.
Denumirea întreprinderii individuale trebuie să conţină numele fondatorului şi cuvintele
„întreprindere individuală” sau abreviata „Î.I.”
Întreprinderea individuală este obligată să achite toate impozitele şi taxele stipulate în
legislaţia în vigoare.
Avantajele întreprinderii individuale sunt: este o întreprindere mică şi uşor de
administrat; mobilitatea rapidă a antreprenorului la cerinţele beneficiarilor; cheltuielile
de demarare a afacerii sunt relativ mici; recuperarea rapidă a investiţiilor; profitul revine
în întregime proprietarului.
Dezavantajele generate de întreprinderea individuală pot fi: surse financiare limitate;
volumul redus de tranzacţii; răspundere nelimitată pentru datorii; posibilităţi reduse de
dotare tehnică; larga responsabilitate a antreprenorului pentru domenii ce îl depăşesc.
3. Gospodăria ţărănească este o întreprindere individuală, bazată pe proprietatea privată
asupra terenurilor agricole şi asupra altor bunuri, pe munca personală a membrilor unei

126
 familii, având ca scop obţinerea de produse agricole, prelucrarea lor primară şi
comercializarea propriei producţii agricole. Suprafaţa terenurilor şi mărimea altor bunuri
trebuie să permită ca mai mult de 50% din munca depusă să fie a membrilor gospodăriei,
care poartă răspundere solidară nelimitată pentru obligaţiile gospodăriei ţărăneşti cu
întreg patrimoniul lor.
De asemenea, se întâlnesc şi următoarele forme de organizare a persoanei juridice ce
desfăşoară activitate de întreprinzător:
4. Societatea în nume colectiv (SNC) este societatea comercială ai cărei membri practică
activitate de întreprinzător în numele societăţii şi răspund solidar şi nelimitat pentru
obligaţiile acesteia. Numărul asociaţilor nu poate fi mai mic de 2 şi nici mai mare de 20
de persoane. Denumirea SNC trebuie să includă sintagma „societate în nume colectiv”
sau „S.N.C.” şi denumirea tuturor asociaţilor sau numai a unuia şi sintagma „şi
compania” sau „şi Co”. Aportul asociaţilor la formarea capitalului social este constituit
din părţi sociale netransmisibile. Avantajul SNC constă în cunoaşterea şi încrederea
reciprocă între angajaţi, iar dezavantajul constă în existenţa răspunderii nelimitate şi
solidare a fiecărui asociat pentru datoriile societăţii.
5. Societatea în comandită (SC) este societatea comercială în care, de rând cu membrii
care practică în numele societăţii activitate de întreprinzător şi poartă răspundere
solidară nelimitată pentru obligaţiile acesteia (comanditaţii), există unul sau mai mulţi
membri-finanţatori (comanditarii) care nu participă la activitatea de întreprinzător a
societăţii şi suportă riscul pierderilor ce rezultă din activitatea societăţii. Denumirea
societăţii este similară cu cea a SNC-ului, cu excepţia sintagmei „societate în
comandită”. Avantajul major al acestei societăţi e că permite cooperarea între oamenii
care au idei, dar nu au capital financiar (comanditaţii) şi cei care au capital financiar
(comanditarii) în realizarea unei activităţi de antreprenoriat.
6. Societatea cu răspundere limitată (SRL) este societatea comercială al cărei capital
este divizat în părţi sociale, conform actului de constituire, şi ale cărei obligaţii sunt
garantate cu patrimoniul societăţii. SRL –ul poate fi constituit de una sau mai multe
persoane. Membrii societăţii suportă riscul pierderilor în limitele participării lor la
capitalul social. Dezavantajul SRl-ului este imposibilitatea de a se autofinanţa prin
emisiunea de valori mobiliare, atunci când volumul tranzacţiilor o impune.
7. Societatea pe acţiuni (SA) este societatea a cărui capital este divizat în cote-părţi
numite acţiuni şi ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul societăţii. Instituţiile
financiare, grupurile financiar-industriale, fondurile de investiţii, bursele de valori şi
mărfuri se organizează sub formă de societăţi pe acţiuni. Societatea pe acţiuni poate fi de
două tipuri: SA de tip deschisă – când acţionarii ei au dreptul nelimitat să înstrăineze
acţiunile ce le aparţin. Numărul acţionarilor SA de tip deschis este nelimitat; SA de tip
închisă – când acţionarii sau societatea însăşi au drept de preemţiune asupra acţiunilor
înstrăinate de acţionarii acestei societăţi. Acţiunile nu sunt plasate public pentru a fi
achiziţionate. Numărul acţionarilor SA de tip închis nu trebuie să depăşească 50 de
persoane. Dar dacă numărul acţionarilor depăşeşte cifra de 50, societatea timp de 3 luni
trebuie să se transforme în SA de tip deschisă sau cooperativă de producţie, sau să se
reorganizeze prin divizare.
8. Cooperativa (COOP) este asociaţia benevolă de persoane fizice şi juridice, organizată
pe principii corporative, în scopul favorizării şi garantării, prin acţiunile comune ale
membrilor săi, a intereselor lor economice şi a altor interese legale. COOP-ul nu poate
avea mai puţin de 5 membri. Membru a cooperativei poate deveni şi persoana care încă
nu are capacitatea de exerciţiu deplină (se permit persoane fizice de la vârsta de 16 ani).
Denumirea cooperativei trebuie să conţină cuvântul „cooperativă” sau abreviata
„COOP” şi scopul principal al activităţii sale: de producţie, de consum.
9. Întreprinderile de arendă sunt unităţi fondate de membrii colectivelor întreprinderilor
de stat (municipale) sau ale subdiviziunilor lor structurale, reorganizate în scopul

127
 desfăşurării în comun a activităţii de antreprenor, sub aceeaşi firmă, pe baza statutelor şi
contractului de arendare a bunurilor statului (municipiului) [26, art.19 punct.1].
Întreprinderile de arendă sunt persoane juridice şi poartă răspundere pentru obligaţiile
asumate cu patrimoniul său. Membrii întreprinderii poartă răspundere pentru obligaţiile
acesteia în limita cotei (părţii) ce le revine din patrimoniul întreprinderii [26, art.19
punct.2].
Particularităţile creării, funcţionării şi încetării activităţii întreprinderilor de arendă sunt
reglementate de legislaţia cu privire la arendă, de legislaţia civilă, de contractele de
arendare, precum şi de statutele întreprinderilor respective [26, art.19 punct.3].
10. Întreprinderea de Stat (ÎS) este agent economic independent, cu drepturi de persoană
juridică, fondată şi dotată de către Guvern sau de către alte organe ale administraţiei de
stat abilitate prin lege, care, pe baza proprietăţii de stat transmise ei în gestiune,
desfăşoară activitate de antreprenor. ÎS răspunde pentru obligaţiile ei cu tot patrimoniul
său. Firma cuprinde sintagma „întreprindere de stat” sau abreviata acesteia şi principalul
gen de activitate, de exemplu „ÎS Poşta Moldovei”
11. Întreprindere municipală (ÎM) este agentul economic fondat şi înzestrat cu bunuri de
către organul autoadministrării locale, care, pe baza proprietăţii municipale transmise ei
în gestiune, desfăşoară activitate de antreprenor. ÎM răspunde pentru obligaţiile ei cu tot
patrimoniul său. Firma conţine sintagma „întreprindere municipală” sau abreviata
acesteia şi genul de activitate, de exemplu „Întreprinderea Municipală Piaţa Centrală”.
12. Organizaţia necomercială este persoana juridică al cărei scop este altul decât obţinerea
de venit.

128
 ANEXA 5

Manifestarea procesului de difuziune a proprietăţii

Procesul de difuziune a proprietăţii are loc atât prin absorbţie, cât şi prin contopire, dar şi
prin integrare.
Contopirea are ca efect încetarea existenţei persoanelor juridice participante la contopire
şi trecerea integrală a drepturilor şi obligaţiilor acestora la persoana juridică ce se înfiinţează.

Figura A.5.1. Fuziunea întreprinderilor prin contopire

Absorbţia are ca efect încetarea existenţei persoanelor juridice absorbite şi trecerea
integrală a drepturilor şi obligaţiilor acestora la persoana juridică absorbantă.

Figura A.5.2. Fuziunea întreprinderilor prin absorbţie

Integrarea economică a întreprinderilor se manifestă astfel:
v Integrare orizontală, care prevede gruparea întreprinderilor din ramura respectivă ce produc

un bun similar şi vizează o specializare pe plan tehnologic. Integrarea orizontală are ca scop
reducerea costurilor şi utilizarea raţională a factorilor de producţie;
v Integrare verticală, care prevede reunirea întreprinderilor complementare;

v Integrare prin conglomerat prevede reunirea întreprinderilor ale căror activităţi nu sunt

legate direct, în scopul cuceririi noilor pieţe de desfacere, ameliorării situaţiei financiare,
minimizării riscurilor în afaceri.
În practica economică se găsesc o mulţime de grupări de întreprinderi, ca de exemplu:

129
v Consorţiul – forma asociativă întremai multe societăţi, de obicei bănci şi/sau alte instituţii
financiare cu sau fără personalitate juridică, în vederea cooperării pentru realizarea unui
scop. În Marea Britanie, cele mai multe proiecte civile (construcţia autostrăzilor, podurilor)
se realizează prin consorţii;
v Concernul – uniunea de întreprinderi care are o conducere unică împuternicită cu anumite
funcţii de reprezentare, cooperare, financiare, tehnico-ştiinţifice etc. şi în care întreprinderile
asociate nu-şi pierd independenţa juridică. Concernul este de tradiţie germană, însă ele sunt
frecvente în multe ţări ale lumii: Apple, Starbucks sau Volkswagen;
v Holdingul – societatea sau persoana fizică care deţine participarea majoritară a acţiunilor sau
a părţilor sociale ale uneia sau ale mai multor societăţi ori controlează componenţa
consiliului de administraţie al acestor societăţi. De exemplu holdingul Agro Management
Grup controlează companiile Kernel Moldova, Agroselect Moldova, Chateau Vartely
Moldova, Eco TehLider Moldova, Vestoil. Domeniul reciclării deşeurilor din România este
deţinut de REMAT Holding.
v Alte uniuni de întreprinderi: trusturi, sindicatele, conglomeratele (clusterul),grupurile
industrial-financiare, întreprinderile transnaţionale.

130
 ANEXA 6

Tabelul A.6.1
Rata modificării funcţiei producţiei la modificarea factorului muncă
Volumul producţiei, Volumul capitalului, Numărul de Produsul marginal,
Q K lucrători, L Pm
0 constant 0 -
100 constant 10 10
150 constant 12 25
210 constant 15 20
300 constant 20 18
350 constant 35 3,33
400 constant 60 2

Figura A.6.1. Corelaţia dintre creşterea nivelului ocupării şi creşterea producţiei

Figura A.6.2. Posibilităţile de combinare a factorului capital (K) şi factorul muncă (L)

Figura A.6.3. Echilibrul producătorului

131
 ANEXA 7

Figura A.7.1. Timpul economic al costului

Tabelul A.7.1
Dependenţa funcţiei producţiei de muncă - factorul variabil

Numărul de muncitori, (L) 0 7 14 21 28 35 42

Volumul de producţie (Q), t 0 10 25 50 75 85 92
Productivitatea medie, Wm/L - 1,43 1,79 2,38 2,68 2,43 2,19
Productivitatea marginală, Wmg/L - - 2,14 3,57 3,57 1,43 1

Figura A.7.2 Curba producţiei totale în raport cu factorul variabil – munca

Din figura A.7.2 se observă că, curba clasică a producţiei totale, în raport cu factorul variabil-
munca, se prezintă sub forma unui „S” alungit. Această curbă se prezintă din 3 faze:
- producţia creşte din ce în ce mai repede, cînd există randamente crescătoare marginale: până la
punctul A pe graficul curbei producţiei totale şi până la punctul B pe graficul productivităţii
marginale;
- sporul atinge mărimea sa maximă, când productivitatea medie se intersectează cu cea
marginală (punctul E în figura A.7.3);

132
 Figura A.7.3. Producţie, productivitate medie şi marginală
- sporul absolut înregistează apoi descreşteri treptate, se înregistrează randamente marginale
descrescânde;
Dacă vom continua să suplimentăm numărul de muncitori 49; 56; 63; 70 etc., se va înregistra o
scădere a producţiei, productivitatea marginală devenind nulă, apoi negativă.
Curbele respective se explică prin legea randamentelor marginale neproporţionale care, în
funcţie de condiţii, sunt crescătoare, stagnante sau descrescătoare.
În prima fază, producţia totală creşte într-o proporţie mai mare decât cea a sporirii factorului
variabil – deci, acţionează legea randamentelor crescătoare; în faza a doua, producţia totală sporeşte
mai puţin decât proporţional în raport cu creşterea factorului variabil – acţionând astfel legea
randamentelor descrescătoare.

133
 ANEXA 8

Metodele de gestionare a costurilor

a. Metoda costurilor ex-ante – antecalcul – constă în previzionarea costurilor pe baza unor
tehnici adecvate, adică stabilirea anticipată a acestora. Această metodă cuprinde următoarele
tehnici:
· metoda costului standard (gestiune prin excepţie) – presupune determinarea unui cost
standard, normat, anticipat, pe baza normelor de consum specific;
· metoda costului bugetar - determinarea anticipată nu doar a costurilor, ci si a volumului
producţiei, a beneficiilor, a investiţiilor, a dezvoltării etc.;
· metoda planificării costului – planificarea tuturor cheltuielilor având la bază regula costului
minim (optim).
b. Metoda costurilor ex-post – postcalcul – presupune determinarea costurilor efective şi a
profiturilor efective după ce producţia a avut loc. Cuprinde următoarele tehnici:
· metoda fullcost sau cost pozitiv; metoda direct-costing; metoda graficului punctului mort.

Metoda graficului „punctului mort ”este cea mai importantă din punct de vedere practiv,
pentru că pe baza ei se determină pragul de rentabilitate – o noţiune care indică pe termen scurt o
situatie critică. Pragul de rentabilitate – pragul mort/critic, M – reprezintă acel volum de producţie
pentru care veniturile din vânzări sunt egale cu costurile totale, iar profitul este nul. Situaţia când
dreapta veniturilor din vânzări (Vv) se află sub dreapta costului total (CT) indică că întreprinderea
cheltuieşte mai mult decât încasează, situaţie caracteristică la iniţierea unei afaceri, la lansarea de
produse, când intreprinderea investeşte masiv în infrastructura sa etc., dar dacă situaţia se repetă,
pragul de rentabilitate degenerează în prag de faliment. Dacă dreapta Vv se află deasupra dreptei
CT, atunci întreprinderea înregistrează venituri mai mari decât costurile, încep să se recupereze
investiţiile etc. Apar profiturile (figura A.8.1).

Figura A.8.1. „Punctul mort” al întreprinderii prin compararea veniturilor din vânzări
cu costurile totale

134
 ANEXA 9

Tipurile pieţei muncii

Piaţa muncii cu concurenţă perfectă implică stabilirea salariului pe baza salariului de
echilibru rezultat din raportul cerere şi ofertă de muncă.

Figura A.9.1. Formarea preţului pe piaţa muncii cu concurenţă perfectă

Dacă oferta de muncă (O) se deplasează la dreapta, iar cererea rămâne constantă, atunci
salariul de echilibru (Se) se ma micşora şi puntul de echilibru va deveni punctul N. Iar dacă cererea
de muncă (D) se deplasează spre dreapta, iar oferta rămâne, atunci salariul de echilibru se măreşte şi
se deplasează în punctul B.
Aşadar, rezultă că acest tip de piaţă merge pe echilibrul (perisabil), pe un salariu de referinţă
(minim/mediu) pe economie, pe ramură, pe firmă, în jurul căruia glisează în sus şi în jos anumite
salarii care tind să se echilibreze în jurul lui salariului de echilibru (Se). Acesta e un mod de calcul
în principiu, matematic, de egalare a cererii cu oferta, care trebuie înţeles doar ca tendinţă, realitatea
fiind diversificarea politicilor salariale.
Piaţa muncii cu concurenţă imperfectă e o piaţă specifică muncii, diversificată, eterogenă.
În realitate, salariul ca mărime reprezintă compromise între sindicate, patronate şi guvern, care au
loc de obicei primăvara odată cu încheierea contractelor colective de muncă pe ramuri, domenii etc.

135
 ANEXA 10

Diversitatea tipurilor de rentă

v Renta minieră aferentă proprietarilor care deţin mine sau sonde cu conţinut bogat care pot fi
exploatate cu cheltuieli mai reduse, realizînd astfel un supraprofit faţă de concurenţi;
v Renta în construcţii aferentă terenurilor cu o mai bună infrastructură, cu surse de apă,
energie, mijloace de transport, servire comunală, localizare favorabilă faţă de importante
instituţii, care fiind vândute aduc la obţinerea de supraprofit faţă de acele terenuri dotate mai
slab;
v Renta consumatorului reprezintă diferenţa de care beneficiază acesta plătind bunurile
cumpărate de el la un preţ mai mic decât ar fi dispus să plătească;
v Renta vânzătorului reprezintă surplusul obţinut atunci când a reuşit să vândă un bun sau
serviciu la un preţ mai ridicat decât estimase anterior;
v Renta de abilitate (renta antreprenorului sau renta de îndemânare) se obţine de acei
antreprenori care posedă cunoştinţe, calităţi profesionale deosebite, care fiind antrenate în
activitatea economică aportă un venit mai mare decât ceilalţi antreprenori din breasla dată;
v Renta de raritate este rezultatul limitării resurselor economice, datorită condiţiilor naturale
sau unor elemente de monopol, create şi întreţinute artificial;
v Renta de transfer se realizează în urma modificării destinaţiei unui factor de producţie care
asigură un venit mai mare, comparativ cu utilizările anterioare. Renta de transfer este foarte
des utilizată în cadrul exodului de capital financiar, în special destinaţiile off-shore;
v Renta industrială obţinută de firmele cu poziţii monopoliste, care obţin bunuri la costuri
unitare scăzute, dar în momentul vânzării practică aceleaşi preţuri ca şi firmele mici
concurente din ramura respectivă, ceea ce le permite monopoliştilor să obţină un supraprofit;
v Renta conjuncturală este surplusul obţinut de către antreprenori care au abilităţi de a stoca
bunurile în perioade conjuncturale nefavorabile şi comercializarea produselor în perioade
conjuncturale favorabile. Renta conjuncturală se obţine ca rezultat al penuriei ofertei, atunci
când cererea este în creştere. De obicei, se obţine la produsele sezoniere.

136
 ANEXA 11
Indicatori ai profitului şi rentabilităţii
§ Masa profitului, care este o mărime absolută şi reprezintă câştigul bănesc obţinut în urma
desfăşurării unei activităţi economice, fiind diferenţa dintre veniturile din vânzări (cifra de
afaceri) şi costurile totale;
§ Rata profitului, care este o mărime procentuală şi reprezintă raportul dintre masa profitului
şi costurile realizate. Se deosebesc trei rate ale profitului:
Pr
1. pr'(CT) = *100 (rata rentabilităţii, efortul consumat prin cost);
CT
Pr
2. pr’(Ca) = *100 (rata profitabilităţii, efortul – cifra de afaceri);
Ca
Pr
3. pr’(Ku) = * 100 (rentabilitatea la efortul total, unde Ku - capitalul utilizat).
Ku
Aceşti indicatori se utilizează de un analist la stabilirea diagnozei financiare a întreprinderii
într-o perioadă dată de gestiune economică, pentru fundamentarea deciziilor viitoare.
Noţiunea de rentabilitate desemnează o formă principală de eficienţă economică la nivel
productiv, de firmă, şi constă în capacitatea unei firme de a produce un profit.
Rentabilitatea (R) se exprimă în mărime absolută (prin masa profitului) şi în mărime
relativă, procentuală (prin rata profitului). Există şi alte forme de renbilitate: economică, financiară,
rata rentabilităţii capitalurilor, comercială, totală etc.
Ca mărime, rata rentabilităţii se situează pe o grilă cu mai multe nivele:
Ø rentabilitate „0” – rata profitului e de 3 – 5 %;
Ø rentabilitate medie - rata profitului e de 10 – 15 %;
Ø rentabilitate mare - rata profitului e de 15 – 20 %;
Ø rentabilitate exagerată - rata profitului e de 25 – 30 %.

ANEXA 12
Indicatorii sintetici ai Sistemului Producţiei Materiale (SPM)
· Produsul social (PS), care reprezintă valoarea bunurilor materiale şi serviciilor obţinute în
cadrul ramurilor producţiei materiale, în decurs de un an.
· Produsul social final (PSF) constă din valoarea de schimb a bunurilor materiale şi
serviciilor economice produse şi ajunse în decursul perioadei de calcul în ultimul stadiu al
circuitului economic. PSF reprezintă diferenţa dintre PS şi consumul intermediar (Ci).
· Venitul naţional (VN) exprimă valoarea nou creată în sfera producţiei materiale şi a
serviciilor economice în decurs de un an. Reprezintă diferenţa dintre PS şi valoarea
bunurilor materiale consumate în procesul producerii lui.

137
 ANEXA 13

Tipologia impozitelor în Republica Moldova

În conformitate cu Codul Fiscal impozitele instituite în RM se clasifică după 2 criterii:

după trăsăturile de fond şi formă: directe şi indirecte;
Tabelul A.13.1
Tipurile de impozite directe şi indirecte
Impozite directe Impozite indirecte
Impozitul pe venit Taxa pe valoare adăugată
Impozitul privat Taxe vamale
Impozitul funciar Accizele
Impozitul pe bunurile imobiliare Taxele de timbru
Impozitul pentru folosirea resurselor naturale Taxe de înregistrare

după instituţiile ce le administrează: de stat (republicane) şi locale.

Tabelul A.13.2
Tipurile de impozite administrate republican şi local
Impozitele republicane Impozitele locale
Impozitul pe venit impozitul pe bunurile imobiliare
Taxa pe valoarea adăugată taxele pentru resursele naturale
Accizele taxa pentru amenajarea teritoriului
Impozitul privat taxa de organizare a licitaţiilor şi loteriilor pe teritoriul
unităţii administrativ-teritoriale
Taxa vamală taxa de plasare (amplasare) a publicităţii (reclamei
Taxele percepute în fondul rutier taxa de aplicare a simbolicii locale
taxa pentru unităţile comerciale şi/sau de prestări
servicii de deservire socială
taxa de piaţă; taxa pentru cazare; taxa balneară, taxa
pentru parcare, taxa pentru posesorii de câini etc.

138
 ANEXA 14

Tipologia impozitelor în practica fiscal-internaţională

În funcţie de scopul urmărit de stat prin introducerea lor, impozitele se grupează astfel:
impozite financiare, instituite de stat în scopul realizării veniturilor necesare acoperirii
cheltuielilor sale (impozitele pe venit, taxele de consumaţie) şi impozite de ordine, introduse de
stat în scopul limitării unei activităţi anumite sau în vederea realizării unor obiective nefiscale
(accize ridicate asupra consumului de alcool şi tutun sau utilizarea unor taxe vamale
antidumping în scopul limitării importului anumitelor mărfuri cu preţ de dumping).
După frecvenţa cu care se realizează (respectiv, se percep la buget), distingem: impozite
permanente (ordinare), care se percep cu regularitate (de regulă, anual), fiind înscrise în cadrul
fiecărui buget public şi impozite incidentale (extraordinare), care se instituie în situaţii
excepţionale (în situaţii de criză şi război) şi se percep o singură dată, motiv pentru care ele nu
sunt înscrise în bugetul public.
După instituţia care le administrează, impozitele se grupează în funcţie de tipul statelor
în care se instituie şi se percep: pentru statele federale: impozite federale, impozite ale statelor-
membre ale federaţiilor; impozite locale, ale departamentelor, provinciilor sau
judeţelor, ale municipiilor, oraşelor şi comunelor; pentru statele unitare: impozite ale
administraţiei centrale de stat; impozite locale, ale organelor administrativ-teritoriale.
După obiectul asupra cărora se aşează, impozitele se clasifică astfel: impozite pe
venit; impozite pe avere; impozite pe consum (sau pe cheltuieli).
În funcţie de trăsăturile de fond, impozitele se grupează în două categorii: impozite directe
- ele se încasează direct de la contribuabil la anumite termene. Caracteristic acestor impozite este
faptul ca persoana care plăteşte impozitul este şi persoana care efectiv îl suportă şi impozite
indirecte - se stabilesc asupra vânzări bunurilor sau a prestării unor servicii. Impozitele indirecte
sunt prevăzute în cote proporţionale asupra valorii mărfurilor vândute şi a serviciilor prestate ori în
sume fixe pe unitate de măsură.

139
 ANEXA 15

Clasificarea ONU a cheltuielilor publice

Criteriul funcţional al cheltuielilor publice cuprinde:

1. Servicii publice generale (aparatul administrativ, economic şi financiar; instituţiile de ordine
publică şi securitate; justiţie, procuratură, notariat; alte instituţii.);
2. Apărare (armată; cercetare ştiinţifică; baze militare pe teiritorii străine; participarea la
blocuri militare şi războaie);
3. Educaţie (şcoli primare, generale, liceale; universităţi şi colegii; institute de cercetări);
4. Sănătate (spitale şi clinici; unităţi profilactice; instituţii de cercetări);
5. Acţiuni economice (unităţi economice ale statului; unităţi private subvenţionale; subvenţii
pentru export; participarea la organisme internaţionale economice; participarea la
monopoluri internaţionale economice; cheltuieli de cercetare în domeniul economiei etc.);
6. Servicii comunale (locuinţe şi întreţinerea lor; alte servicii comunale).

Criteriul economic al cheltuielilor publice cuprinde:

1. Cheltuieli ce reprezintă consumul definitiv din venitul naţional;
2. Dobânzi aferente datoriei publice;
3. Subvenţii de exploatare şi alte transferuri curente;
4. Formarea brută a capitalului (investiţii brute şi stocuri materiale);
5. Achiziţii de terenuri şi active necorporale;
6. Transferuri de capital.

140
 ANEXA 16

Datoria publică a Republicii Moldova

Tabelul A.16.1
Structura datoriei publice pe instituţii
Tipul datoriei Anii Anul 2013 faţă
2010 2011 2012 2013 (I de anul 2012,
trimestru) p.p.
Datoria BNM, mln. Lei 2482,3 3831,54 5637,7 5593,5 -0,8
Datoria de stat, mln. Lei 18870,8 19226,5 21184,7 21163,7 -0,1
Datoria întreprinderilor din sectorul 1522,13 1606,85 1907,2 2218,6 +16,3
public, mln. Lei
Datoria UAT, milioane lei 69,1 208,8 288,1 318,4 +10,5
Total 22944,3 24875,8 29017,7 29294,2 +0,95
Sursa: [37], [38]
Tabelul A.16.2
Structura datoriei de stat externe, pe creditori
30 septembrie 30 septembrie
2011 2011
Creditorii internaţionali 2012 2012
mil. USD Procentual
mil. USD Procentual
Creditori multilaterali 920,05 80,5% 963,57 82,4%
AID 433,08 47,1% 461,29 47,9%
FMI 325,54 35,4% 327,54 34,0%
BIRD 75,08 8,2% 59,58 6,2%
FIDA 45,42 4,9% 50,03 5,2%
BEI 24,15 2,6% 40,75 4,2%
BDCE 13,30 1,4% 14,84 1,5%
BERD 3,49 0,4% 9,54 1,0%
Creditori bilaterali 214,79 18,8% 199,28 17,0%
Guvernul Rusiei 96,89 45,1% 84,68 42,5%
CCC (SUA) 33,84 15,8% 33,44 16,8%
Guvernul Germaniei 16,89 7,9% 16,88 8,5%
Guvernul SUA 14,82 6,9% 14,82 7,4%
Guvernul Japoniei 14,62 6,8% 14,64 7,3%
Banca germană KfW 14,40 6,7% 13,50 6,8%
Guvernul României 9,40 4,4% 8,73 4,4%
Banca japoneză JBIC 6,61 3,1% 4,96 2,5%
Turk Eximbank 6,35 3,0% 5,56 2,8%
UniCredit (Austria) 0,0 0,0% 1,48 0,7%
Fondul Kuweitean 0,98 0,5% 0,63 0,3%
Creditori comerciali 7,63 0,7% 6,23 0,5%
Banca Germană AKA 7,63 6,23
Total 1.155,66 100% 1.142,48 100%
Sursa: Sursa: [37], [38].

141
 ANEXA 17
Teoriile aferente specializării în funcţie de criteriile abordate
Curentul tradiţional cuprinde:
Teoria avantajului absolut, elaborată de Adam Smith. Potrivit acestei teorii, câştigurile
obţinute prin schimburile comerciale cu străinătatea decurg din diferenţele dintre costurile absolute
înregistrate în producţia aceleiaşi mărfi în ţări diferite. Astfel, el recomandă unei ţări să se
specializeze în producerea acelor bunuri pentru care dispune de avantaje absolute faţă de străinătate,
respectiv de costuri de producţie mai mici. Ele vor fi exportate în schimbul importurilor care n-ar
putea fi realizate în interior decât cu costuri mai mari decât străinătatea.
Teoria avantajului relativ, iniţiată de Robert Torrens şi desăvârşită de David Ricardo.
Pornind de la insuficienţa teoriei avantajului absolut (atunci când o ţară are avantaj absolut la
producerea tuturor mărfurilor şi o altă ţară nu are nici unul, teoria lui Smith nu oferă soluţii de
specializare), David Ricardo susţine că agenţii economici (ţările) trebuie să se specializeze în acele
bunuri care au costurile de oportunitate mai mici decât ale concurenţilor.
Teoria valorilor internaţionale, al cărei autor este John Stuart Mill. Pentru ca cele două ţări
să nu piardă, este necesar ca raportul de schimb internaţional să se situeze între limitele valorilor de
schimb naţionale ale fiecăruia din cele doua bunuri comercializate. Nivelul raportului de schimb
depinde de intensitatea cererii străine pentru bunurile fiecărei ţări.
Teoria costurilor de oportunitate/substituţie. Reformularea teoriei clasice a comerţului
internaţional în termenii costurilor de oportunitate sau de substituţie a fost iniţiată de Alfred
Marshall şi dezvoltată de Gottfried Haberler. Haberler abandonează ideea costurilor de producţie
constante şi a specializării complete. El consideră fiecare naţiune ca un complex de factori care,
prin diversa lor combinare, permit producţia diferitelor mărfuri. Dintre acestea, unele pot implica
costuri (de oportunitate) constante, altele crescânde sau descrescânde. Prin cost de
oportunitate/substituţie se întelege renunţarea la producerea unei mărfi atunci când se ia decizia
specializării pe un anumit produs.
Teoria dotării cu factori de producţie (modelul H-O-S). Paternitatea acestei teoriei revine
economistului suedez Eli Heckscher prin articolul întitulat The effect of foreign trade on the
distribution of income, publicat în 1919. Ulterior, tezele lui Heckscher au fost reluate de Ohlin în
lucrarea Interregional and International Trade. Fiecare ţară are interes să producă bunurile care
încorporează în proporţie mare factorul relativ abundent şi ieftin şi să importe bunurile a căror
producţie necesită cantităţi mari de factor rar şi scump. În această perspectivă, comerţul exterior
apare ca un schimb de factori abundenţi versus factorilor rari. Teoria este preluată de Paul A.
Samuelson care elaborează doua demonstraţii (una geometrică şi alta algebrică), din care rezultă că
schimburile comerciale internaţionale ar conduce, în mod necesar, la o egalizare absolută a
preţurilor factorilor de producţie la scară internatională.
Adepţii curentului tradiţionalist susţin că aprofundarea specializării duce la creşterea
productivităţii. Iar aceasta contribuie la reducerea costurilor unitare de producţie care odată cu
creşterea volumului desfacerilor generează economii de scară. Astfel, produsele devin mai
competitive şi aportă avantaje nu doar producătorului, ci şi consumatorului.
Curentul realist cuprinde:
Teoria forţelor productive, susţinută de F. List. El preciza că: „forţa de a crea bogăţii este
(…) infinit mai importantă decât bogăţia însăşi”. „Naţiunea, scria List, îşi trage energia productivă
din forţele spirituale şi fizice ale indivizilor, din instituţiile sale civile şi politice, din fondul natural
pus la dispoziţia (…) din capitalul material agricol, industrial şi comercial” [13, p.98-99]. Astfel,
forţele productive ale naţiunii sunt considerate toate elementele de structură şi suprastructură, în
măsura în care stimulează creşterea avuţiei unui popor. Bunăstarea unui popor depinde de
posibilitatea combinării şi utilizării forţelor productive.
Teoria costurilor aferente, promovată de Mihai Manoilescu. Scopul acestei teorii era de a
partaja mai raţional avantajele relative între ţările continentului şi a lumii. „… noi suntem obligaţi
ca, pentru a cumpăra produsul muncii efectuate de un lucrător al Occidentului să dîm în schimb

142
munca a 10 sau chiar 20 de lucrători români în curs de un an. …astfel, nivelul nostru de viaţă nu
poate fi decît de 10 până la 20 ori mai scăzut decât al occidentului. Occidentul, după legile dure ale
economiei de piaţă, schimbă valori pe valori, avuţii pe avuţii, şi nu pe sărăcie” [13, p.390].
Teoria economiilor dominante şi dominate, susţinută de François Perroux, care este
adeptul paradigmei centru-periferie. El susţine că de la început, agenţii economici nu sunt egali şi că
între ei există relaţii de subordobnare (centru-periferie), poziţii ce se formează în urma consolidării
întreprinderilor (economiilor, ţărilor), introducerii noilor tehnici şi tehnologii, accesul la resurse,
accesul la pieţe de desfacere etc. Astfel, regulile de joc sunt întocmite de agenţii dominanţi, iar cei
dominaţi nu le rămâne decât să le accepte şi să se conformeze.
Teoria pieţelor cu informaţie asimetrică. Bazele acestei teorii au fost puse în anii 70 ai
sec.XX de către G. Akerlof, M. Spence şi J. Stiglitz. Teoria lor constă în faptul că o parte a
agenţilor economici de pe piaţă au mai multe informaţii decât cealaltă parte. În cadrul activităţii
economice, există o serie vastă de pieţe în care informaţia este distribuită asimetric, iar modul în
care aceasta se propagă de la un agent economic la altul influenţează comportamentul indivizilor pe
piaţa respectivă. Astfel, o mare parte a deficienţelor pieţelor pot fi rezultatul unei distribuţii
asimetrice a informaţiei. Akerlof susţine că piaţa cu informaţie asimetrică presupune „selecţia
adversă”, Spence – semnalizarea şi Stiglitz – selectarea, cernerea.
Teoria cercurilor vicioase. Ragnar Nurkse, influenţat de ideile şcolii autriece, cât şi cele ale
lui Keynes, reia tema „cercului vicios al sărăciei” într-un studiu publicat în 1952 în American
Economic Review. După Nurkse, „cercul vicios implică existenţa unui fascicul circular de forţe
care acţionează şi reacţionează unele asupra altora într-o asemenea manieră încât menţin o ţară
săracă într-o stare de sărăcie [25]”. Cercul vicios se prezintă ca o dublă reacţie de tip circular: pe
planul ofertei şi pe cel al cererii.
Pe planul ofertei, există o slabă capacitate de economisire, care rezultă dintr-un nivel scăzut
al venitului real. Dar acesta este el-însuşi un reflex al slabei productivităţi care rezultă, la rândul
său, din insuficienţa acumulării de capital. Or, lipsa de capital este rezultatul slabei capacităţi de
economisire şi cercul vicios se închide. Pe planul ofertei, incitaţia de a investi poate să fie slabă din
cauza puterii de cumpărare reduse a oamenilor, consecinţă, la rândul ei, a slăbiciunii veniturilor lor
reale, care, din nou, este datorată slabei productivităţi. Nivelul scăzut al productivităţii este un
rezultat al volumului redus de capital utilizat în producţie, care rezultă din slaba incitaţie de a
investi. Elementul comun al celor două cercuri vicioase este productivitatea scăzută a muncii.
Astfel, pentru distrugerea cercurilor vicioase sunt posibile două căi: creşterea armonioasă sau
echilibrată (o investiţie izolată în ţările subdezvoltate riscă să eşueze datorită inexistenţei pieţei, de
aceea sunt necesare mai multe investiţii care să-şi creeza pieţe reciproce) şi creşterea polarizată sau
dezechilibrată plecând de la polii de dezvoltare (pentru început să se investească în activităţi direct
productive, care ar antrena apoi şi dezvoltarea conexă de infrastructuri economice şi sociale).
Adepţii curentului realist aveau interesul de a atenua crizele economice, de a susţine
dezvoltarea ramurilor tinere, de a promova exportul, de a implementa politici de substituire a
importurilor, de a reglementa problema şomajului şi de a proteja securitatea şi prestigiul naţional.
Curentul contemporan cuprinde:
Teoria ciclului de viaţă al produselor a fost concepută pentru domeniul marketingului, dar
Raymond Vernon a folosit-o pentru explicarea fundamentelor comerţului şi investiţiilor
internaţionale. Teoria pune accentul pe creativitate, extinderea pieţelor, avantajele comparative şi
răspunsul strategic al concurenţilor. Conform teoriei, ciclul de viaţă al produsului cuprinde 3 etape:
produs inovativ, produs matur şi produs standardizat. În stadiul de produs inovativ, firma creează şi
lansează produsul nou pe piaţă. Produsul este răspunsul la cererea internă. La etapa stadiului de
produs matur, firmele îşi sporesc capacităţile de producţie datorită avalanşei cererii. Apar
concurenţii, care sunt atraşi de succesul produsului. La etapa a treia, bunurile inovative devin bunuri
comune, astfel întreprinderea caută noi pieţe de desfacere şi noi pieţe de aprovizionare cu factori
mai ieftini şi regimuri fiscale permisive. Producţia firmei se concentrează pe export. Astfel, pentru
ţările înalt dezvoltate, unde bunurile inovatoare au devenit comune, ci nu mai reprezintă interes

143
pentru piaţa internă, ele pot prezenta interes pentru ţările subdezvoltate sau în curs de dezvoltare.
Deci, piermit o lungire a ciclului de viaţă al produsului.
Teoria decalajului tehnologic a fost expusă în lucrarea lui M. V. Posner întitulată „Comerţ
international şi schimbare tehnică” (1961). Ea are ca punct de plecare cercetarea corelaţiei dintre
exporturile unei ţări şi eforturile de cercetare anterioare acestora. Astfel, în ţările în care se fac
cheltuieli mai mari de cercetare şi dezvoltare, este mai pronunţat procesul de inovare, are loc o
înnoire mai puternică a produselor, ceea ce le permite acestora să mentină un însemnat decalaj faţă
de restul ţărilor lumii. Acest decalaj le asigură o poziţie de monopol în privinţa exportului
produselor respective, care, chiar dacă este temporar, le aduce mari avantaje, asigurându-le o
eficienţă ridicată a comerţului exterior, întrucât nu exista riscul unei concurenţe serioase din partea
partenerilor rămaşi în urmă.
Teoria avantajelor competitive a fost susţinută de Michael Porter. Ipoteza acestei abordări
a fost aceea că avantajele competitive se bazează pe valoarea pe care firma o furnizează
consumatorilor săi. Modelul lui Porter se bazează pe 5 factori care îşi exercită influenţa în mediul
concurenţial specific fiecărui sector de activitate. Puterea fiecărui factor şi combinarea lor
caracterizează domeniul de activitate sub raportul intensităţii concurenţei şi, în ultimă instanţă,
determină rentabilitatea sectorului – măsurată prin randamentul pe termen lung al capitalului
investit. Diamantul lui Porter se bazează pe următorii factori: Puterea de negociere a furnizorilor;
puterea de negociere a clienţilor; ameninţarea produselor de substituţie; ameninţarea noilor sosiţi în
sector şi concurenţii existenţi în sector. De intensitatea şi combinarea acestor factori, depinde şi
caracterul strategiei aplicate, care poate fi: strategia de dominare prin costuri; strategia de
diferenţiere şi strategia de concentrare.
Teoria industriilor conexe (clustere) are ca origini „teoria armoniei intereselor” promovată
de H. Carey, adică dezvoltarea complexă a unei economii. Teoria industriilor conexe este o teorie
mozaicată care are tangenţe atât cu curentul tradiţionalist, cât şi cu cel realist. Formarea de clustere
permite societăţilor aderente să obţină economii de scară în toate filierile, să beneficieze de forţa de
muncă cea mai calificată, să aibă acces la cele mai dezvoltate tehnici şi tehnologii, să aibă acces la
resurse etc. Clusterul este o asociaţie între concentrarea pe verticală şi orizontală a întreprinderilor,
care cuprinde nu doar firme productive, dar şi intitute de cercetare, laboratoare de standardizare şi
metrologie, universităţi, instituţii financiare etc.
Curentul contemporan are ca scop aprofundarea specializării, pornind de la premisa că
agenţii economici funcţionează în cadrul concurenţei imperfecte. Scopul curentului este promovarea
competitivităţii produsului, înreprinderii, ramurii, economiei naţionale, precum şi, obţinerea
economiilor de scară de către agenţii economici, dar şi promovarea strategiei diversificării
mărfurilor.

144
 ANEXA 18
Aportul economiei Republicii Moldova la economia mondială
Republica Moldova este membru al următoarelor organizaţii comerciale: WTO (Organizaţiei
Mondiale a Comerţului) din 8 mai 2001; CEFTA (Acordul Central European al Comerţului Liber)
din 2007 alături de Croaţia, Macedonia, Bosnia şi Herţegovina, Serbia etc. şi membru al GUAM-
ului din 1997 (Georgia; Ucraina, Azerbadjan, Moldova).
Gradul de deschidere a economiei Republicii Moldova este reflectat prin indicatorii:
volumul importului şi exportului; ponderea importului şi exportului în PIB, gradul de acoperire a
importurilor cu exporturile etc.
Localizarea importurilor versus exporturilor este dată de coeficientul Gini:

, unde pi – ponderea părţii la întreg, n- numărul părţilor componente.

Valoarea coeficientului Gini este cuprinsă înre 0 şi 1( ). O valoare mică a coeficientului
indică o concentrare a factorului analizat într-un anumit loc (de exemplu Coeficientul Gini pentru
export în anul 2009 a fost de 0,37, acelaşi indicator pentru anul 2012 a fost de 0,34), iar o valoare
mai aproape de 1, indică o dispersare mare a factorului analizat.
Tabelul A.18.1
Comerţul exterior al Republicii Moldova în anii 2009-2012, mii dolari SUA
Indicatorii Anii

2009 2010 2011 2012

Export – total 1282980,7 1541486,6 2216815,0 2161880,0
din care:
în ţările CSI 490415,2 624003,2 919265,0 928119,5
în ţările Uniunii Europene 667338,5 728938,9 1083006,1 1013418,4

în alte ţări 125227,0 188544,5 214543,9 220342,1

Import – total 3278269,8 3855288,6 5191270,6 5212928,3
din care:
din ţările CSI 1141782,6 1256851,6 1713415,9 1623721,2
din ţările Uniunii Europene 1421185,9 1704239,6 2256291,5 2318613,6
din alte ţări 715301,3 894197,4 1221563,2 1270593,5
Balanţa comercială – total -1995289,1 -2313802,0 -2974455,6 -3051048,3
din care:
cu ţările CSI -651367,4 -632848,4 -794150,9 -695601,7
cu ţările Uniunii Europene -753847,4 -975300,7 -1173285,4 -1305195,2

cu alte ţări -590074,3 -705652,9 -1007019,3 -1050251,4

Gradul de acoperire a importurilor

cu exporturi – total, % 39,1 40,0 42,7 41,5
din care:
ţările CSI 43,0 49,6 53,7 57,2

ţările Uniunii Europene 47,0 42,8 48,0 43,7

alte ţări 17,5 21,1 17,6 17,3
Sursa: www.statistica.md
Din tabelul A.18.1, se poate observa evoluţia coeficientului Gini a exportului şi importului
pe regiuni.

145
 O concentrare mare a exportului sau importului Republicii Moldova în unele regiuni, în
special în unele ţări devine periculoasă şi riscantă.
Toate ţările tind să aibă o balanţă de plăţi pozitivă sau echilibrată. O asemenea situaţie este
benefică pentru dezvoltarea economiei naţionale. Iar când balanţa de plăţi este deficitară, înseamnă
că mărfurile ţării sunt puţin competitive şi ţara este dependentă de factorul extern. Din tabelul
A.18.2 se observă că balanţa comercială este deficitară în trimestrele I şi II ale anului 2013, datorată
importurilor masive. Oricum, contul curent este deficitar, fapt ce va mări datoria publică naţională,
statul fiind obligat să recurgă la împrumuturi în valută.
Tabelul A.18.2
Balanţa de plăţi succintă a Republicii Moldova pentru trimestrele I, II ale anului 2013,
mln.USD
tr.I 2013 tr.II 2013
Contul curent -99.72 -199.13
Bunuri, servicii şi venituri -438.49 -613.49
Credit 1045.41 1092.61
Debit -1483.90 -1706.10
Transferuri curente 338.77 414.36
Credit 362.62 442.21
Debit -23.85 -27.85
Contul de capital şi financiar 61.32 122.50
Contul de capital -6.12 -5.33
Credit 4.25 4.40
Debit -10.37 -9.73
Contul financiar 67.44 127.83
Erori şi omisiuni 38.40 76.63
Sursa: bnm.md/md/balance_of-payments

146
 ANEXA 19
Măsuri ale politicii protecţioniste

· Tarife vamale. Tariful vamal reprezintă o taxă impusă de guvern asupra produselor
importate din alte ţări. El poate fi perceput la cantitatea sau la valoarea bunurilor importate;
· Contingentările reprezintă limite cantitative asupra bunurilor importate dintr-o ţară;
· Restricţii voluntare la export reprezintă un acord între ţara importatoare şi ţara exportatoare
asupra restricţiei volumului exportului. Se stabilesc, de obicei, în domeniul industriei textile,
oţelului, automobilelor etc.;
· Boicotul reprezintă o restricţie absolută asupra aprovizionării şi importului anumitor bunuri
din diferite ţări;
· Bariere monetare, care sunt decretate de guvern cu scopul de a menţine balanţa de plăţi sau
pentru a încuraja anumite ramuri. Ele pot fi de trei tipuri: blocarea valutei, care constă în
refuzul de a permite importatorului să schimbe moneda naţională cu moneda vânzătorilor;
rata de schimb diferenţiată, care constă în faptul că importatorului i se cer niveluri diferite
ale monedei interne pentru schimbul străin, cu care să cumpere produse de diferite categorii;
aprobarea guvernamentală a schimbului extern;
· Standardele sunt bariere netarifare destinate protejării sănătăţii şi siguranţei vieţii
consumatorilor;
· Bariere aferente pieţei.

147