TemaI.

OBIECTUL DE STUDIU AL POLITOLOGIEI

Politologia reprezintă una din ştiinţele legate de afirmarea politicului ca sistem şi,
îndeosebi, a statului. Însăşi denumirea de „Politologie” provine de la două cuvinte greceşti:
„polis” care înseamnă stat, cetate şi „logos” ştiinţă, semnificând ştiinţa despre stat, despre cetate,
respectiv ştiinţa politică.
Sub această denumire de .ştiinţa politicii. s-a dezvoltat de-a lungul timpului până în
deceniul al VI-lea al secolului XX, când a căpătat denumirea de Politologie. Termenul de
„politologie” a fost lansat în perioada postbelică de către germanul Eugen Fischer Baling şi
francezul André Therive şi folosit în 1954 de Gert von Eynern, pentru a denumi ştiinţa politică.

1. Domeniul politic - obiectul de studiu al politologiei

Definirea obiectului unei ştiinţe în general şi, în mod deosebit, al unei ştiinţe sociale este
o problemă complexă care impune precizarea mai multor elemente, precum: domeniul distinct pe
care îl studiază şi din ce unghi de vedere; categoriile, procesele sociale şi legile specifice; locul
ştiinţei respective în sistemul ştiinţelor sociale, în general, şi în cadrul sistemului ştiinţelor din
domeniul de activitate respectiv.
Obiectul de studiu al politologiei este politicul, ca subsistem al sistemului social global.
Politicul reprezintă acel domeniu al vieţii sociale în care se desfăşoară viaţa conştientă a
oamenilor, de regulă în mod organizat, pentru promovarea anumitor interese ce se manifestă sub
o multitudine de forme, precum: interese individuale, generale, de grup social, naţionale,
internaţionale, interese economice, spirituale, politice etc. Servirea şi promovarea diversităţii de
interese, atunci când se realizează în mod conştient, prin activităţi organizate şi programate, se
constituie în domeniul politic.
Domeniul politic se prezintă sub trei aspecte: sistem politic, acţiune politică şi gândire
politică, între acestea existând o strânsă interdependenţă.
Georges Burdeau, concepând politicul corelat cu ideea de structură, arată că acesta
constituie osatura necesară societăţii. În raport cu valorile politice, politicul este o structură
neutră, nefiind nici de stânga, nici de dreapta, rămânând insensibil la fluctuaţiile istoriei. Politica
este activitatea ce constă în definirea puterii şi exercitarea prerogativelor sale. Politica este o
funcţie necesară, un proces de creare a unor norme şi valori. Raţiunea de a fi apoliticii este
construirea politicului. Ca structură politică a societăţii, politicul este permanent corectat,
îmbogăţit, amplificat prin politică.

1
 La Julien Freund, politicul este atât o categorie fundamentală, constantă şi indestructibilă
a naturii şi existenţei umane, cât şi o realitate care rămâne identică în spaţiu şi timp, în ciuda
variaţiilor puterii şi a regimurilor politice, a aspiraţiilor confuze şi contradictorii ale oamenilor.
Politica este o activitate circumstanţială, cauzală şi variabilă în formele sale, în orientarea sa, o
activitate în serviciul organizării practice şi al coeziunii societăţii. J. Freund examinează politicul
în raport cu natura umană şi societatea. Politicul trebuie explicat .prin el însuşi, prin legile sale şi
presupoziţiile proprii, prin acţiunea sa specifică şi nu prin alte lucruri, ca: economia, morala,
biologia, psihologia., conchide J. Freund.
În concepţia acestor politologi, politicul este elementul constitutiv al esenţei sociale şi
umane, identic cu sine şi etern, iar politica reprezintă o manifestare istoriceşte variabilă a
politicului, o activitate necesară, dar cu un conţinut contingent. Raportul politic-politică apare la
aceşti politologi şi sub forma relaţiei dintre elementul invariabil şi aspectele fenomenologice.
Politicul este invariantul, care rămâne acelaşi în pofida tuturor modificărilor ce se produc de-a
lungul timpului la nivelul politicii; elementele invariante ale structurii politicului sunt cele care-i
dau calitatea sa specifică. Distincţia politic-politică ne conduce şi la distincţia obiectiv-subiectiv.
Politicul este considerat un fenomen obiectiv al realităţii sociale, iar politica o activitate
subiectivă de permanentă revizuire a structurii politice prin intermediul ideilor, credinţelor sau
reprezentanţilor grupurilor sociale.
În legătură cu momentul apariţiei domeniului politic, în lumea politologilor există
controverse. Unii politologi susţin că politicul este constitutiv pentru esenţa umană şi socială şi
că, deci, există de când există societatea; alţii consideră politicul ca fiind un fenomen care a
apărut în anumite condiţii istorice. Fiecare dintre aceste concepţii are diferite variante.
Având ca obiect de studiu domeniul politic, politologia studiază categoriile, procesele şi
legile specifice acestui domeniu sub aspectele sale cele mai generale. De aceea, politologia
constituie pentru domeniul politico ştiinţă de maximă generalizare, ea studiind legile cele mai
generale ale acestui domeniu, cât şi categoriile şi procesele legate de ele.

2. Politologia în sistemul ştiinţelor politice

Prin conţinutul şi scopurile sale, politologia este o ştiinţă despre domeniul politic.
Domeniul politic, ca domeniu al vieţii sociale, constituie obiectul de studiu al mai multor
discipline politice. Alături de politologie, domeniul politic e studiat de ştiinţa dreptului, ştiinţa
statului, ştiinţa partidelor (stasiologia), istorie, filosofia politică, sociologia politică, geopolitică,
teoria relaţiilor internaţionale, doctrinele politice, antropologia politică, psihologia politică, teoria
managementului politic etc. Faţă de toate acestea, politologia studiază, după cum s-a menţionat,
domeniul politic sub aspectele sale cele mai generale şi, ca atare, studiază legile generale ale

2
politicului, care stă la baza tuturor celorlalte ştiinţe politice, ele fiind, într-un fel, ştiinţe
particulare ale politicului, în sensul că fiecare dintre acestea are în studiu un anumit segment al
politicului şi nu ansamblul său.
Această realitate a determinat pe mulţi politologi să considere politologia ca ştiinţa
fundamentală a politicului.
Se poate vorbi însă despre alt gen de delimitare, referitor la aria de cuprindere a
fenomenelor şi gradul de generalizare. Din acest punct de vedere, putem vorbi de ştiinţă ca o
teorie generală a domeniului, cum este politologia pentru domeniul politic, şi de ştiinţe
particulare, cum sunt celelalte ştiinţe politice. Este adevărat că unii politologi, vorbind despre
politologie şi alte ştiinţe ale politicului, pun de multe ori semnul egalităţii între ele.
Multitudinea aspectelor sub care se prezintă politicul a creat o situaţie specială, în sensul
că fiecare politolog se opreşte la o anumită latură a acestuia, declarând-o obiect al politologiei.
Considerăm că politologia studiază politicul ca sistem în multitudinea aspectelor sale:
relaţionale, instituţionale, acţionale, social-psihologice, culturale. Politicul este analizat atât din
punct de vedere structural-funcţional, prezentându-se compunerea sa interioară, cât şi din punct
de vedere istorico-genetic, evidenţiindu-se evoluţia, dezvoltarea sa.

Ca teorie generală despre domeniul politic, politologia are anumite funcţii:

- cognitivă (explicativă), deosebit de importantă pentru că prin această funcţie se realizează
cunoaşterea şi înţelegerea fenomenului politic, interpretarea cât mai corectă a acestui
fenomen conducând la o atitudine şi un comportament corespunzător . valabile pentru
societatea politică, dar şi pentru societatea civilă;
- prospectivă, care se referă la previziunea politică pe baza unor investigaţii de amploare,
menită să descifreze tendinţele fenomenului politic, mutaţiile ce survin în cadrul
raporturilor sociale pe plan naţional şi internaţional şi al noilor cerinţe de progres ale
societăţii;
- axiologică (evaluativă) . indicaţiile de valoare;
- normativă - reguli - nu sunt prescriptive ca în drept, etică sau religie;
- „praxiologică”.
Momente importante în constituirea şi dezvoltarea politologiei.
În general, un demers politologic conţine diagnoze (caracterizări ale situaţiilor politice
sau sociale de interes, enunţări de probleme), explicaţii ale acestor situaţii, eventual şi previziuni
(a ceea ce s-ar putea întâmpla dacă nu se iau măsuri politic remediatoare) sau avertizări,
argumentări (în favoarea sau defavoarea unor idei, aranjamente politice, strategii, existente sau
propuse) şi, în sfârşit, soluţii la situaţiile problematice identificate(soluţiile sunt extrem de

3
diverse; ele merg de la simple propuneri legislative sau propuneri de modificare instituţională
până la chemări la revoltă, revoluţie sau război, programe de restructurare globală a societăţii
etc.).
Problema adevărului şi a obiectivităţii.
Ca şi în alte domenii ale cunoaşterii, în sfera ştiinţelor politice există aspiraţia către o
prezentare obiectivă a realităţii şi către adevăr. Dar, la fel ca şi în alte domenii, nu există nici o
garanţie că teoriile sau doctrinele elaborate vor atinge, la un moment dat, obiectivitatea (totală) şi
adevărul (complet). Resursele de cunoaştere şi posibilităţile de verificare ale omului sunt
totdeauna limitate; în ciuda intenţiilor sau eforturilor făcute, eroarea rămâne totdeauna posibilă.
Pe scurt, cunoaşterea nu este niciodată infailibilă.
Există însă particularităţi ale sferei politice care complică problema adevărului şi a
obiectivităţii; nu numai comparativ cu ştiinţele exacte (matematica sau logica), dar şi comparativ
cu alte discipline (ştiinţele naturii sau cele tehnice), politologia se confruntă cu dificultăţi mai
mari în încercarea de a stabili adevărul. Se impune deci o atentă înregistrare a tuturor surselor de
eroare sau deformare ce pot afecta rezultatele politologice.