Imperiul bizantin

în timp ce, în Occident, Imperiul dispare, el se menţine în Orient, centrat în

j u r u l Bizanţului. Constantinopolul c o n t i n u ă o p e r a p o l i t i c ă a Romei ş i c u l t u r a e l e n i s t i c ă
bazate pe credinţa creştină, care îşi pune amprenta asupra civilizaţiei bizantine.
Bizanţ este numele grec al Constantinopolului, însă acest termen desem neaza
Imperiul de Răsărit, moştenitor al Imperiului Roman şi devenit o mare putere a
Orientului. Termenul datează din secolul XVII, pentru că, oficial, imperiul purta
numele de Basileus Romaion (împărăţia Romanilor), iar locuitorii săi îşi spun
romaioi (romani).
în timp ce în Occident imperiul se prăbuşeşte sub invaziile barbare, Bizanţul nu are
aceeași soartă. Desigur, şi el trebuie să facă faţă atacurilor hunil or, ostrogoţilor şi
slavilor ( V şi VI), avarilor (secolele VI şi VII), arabilor şi bulgarilor (secolul VII).
După ce arabii au cucerit o mare parte a teritoriilor bizantine din zona Mediteranei,
imperiul se repliază in jurul teritoriilor orientale şi devine Imperiul Bizantin propriu-
zis. în anul 629, împăratul Heraklios renunţă la titlul de Caesar Augustus, pentru cel
grec de Basileus. Continuitatea imperiului este determinata si de pozitia
geografica a noii capitale, nod comercial important. Un al doilea motiv care ar
explica supravieţuirea imperiului ar fi armata; nu foarte numeroasă - probabil că nu depăşea
niciodată 150000 de oameni armata era foarte bine instruită, având comandanţi experimentaţi
şi capabili şi contingente specializate. Oraşul avea o oarecare superioritate în faţa posibililor
atacatori, o armă secretă: „focul grecesc", foarte greu de stins, putea fi lansat la mari distanţe
cu un sistem de sifoane.

Bizanţul este primul mare stat care -şi fondează existenţa politică pe
principii creştine. Ideologia imperială are în centrul său ideea că imperiul
este o emanaţie a voinţei divine şi împăratul este alesul lui Dumnezeu şi
reprezentantul său pe pământ. Puterea sa are un caracter divin, deci este
absolută. Impăratul bizantin s-a considerat întotdeauna succesorul legitim şi
continuatorul cezarilor, conducător militar şi legislator (Imperator), cu autoritate
absolută (Autocrator Basileus) conducător al unui imperiu creştin, ales al lui
Dumnezeu, unsul şi reprezentantul acestuia pe pământ, egal în rang cu apostolii .în
cadrul ceremoniei învestiturii, esențială rămâne încoronarea religioasă: în incinta
catedralei Sfânta Sofia, patriarhul îi binecuvinteazî haina şi încălţările de purpură,
însemne ale autorităţii imperiale, îl miruieşte, îi aseaza pe cap coroana şi îi dă sfânta
împărtăşanie. Doctrina politică bizantină îl prezintă pe ca pe o divinitate terestră:
prerogativele lui se extind şi în viaţa bisericii, intervine în d ispute dogmatice,
convoacă şi prezidează conciliile, urmăreşte atent aplicarea hotararile.
acestora. De exemplu, prin edictul din anul 730, împăratul Leon al lll -lea interzice
cultul icoanelor şi reprezentarea figurii umane în arta sacră, iar urmaşul său ordonă
distrugerea relicvelor şi a tuturor imaginilor religioase, păstrând doar crucea, şi le
înlocuieşte cu motive decorative şi, mai ales, cu portretul împăratului. Perioada
iconoclastă va lua sfârşit în anul 843, când cultul icoanelor este reintrodus şi
iconoclaştii declaraţi eretici.

Ideologia imperială se foloseşte şi de diplomaţie. Mijloacele utilizate sunt

variate: convertirea la creştinism, acordarea de titluri onorifice unor
conducători ai statelor străine, primirea solemnă la Curtea imperială,
spionajul, legături matrimoniale .
Ideile şi simbolurile acestei ideologii politice reprezintă o sursă de
inspiraţie pentru lumea creştină europeană în următorul mileniu.
 în conducerea statului, împăratul este ajutat de mai multe categorii de instituţii:
instituţiile politice sunt Consiliul Imperial (format din funcţionari competenţi,
consilieri speciali) şi Senatul (organ consultativ); administraţia, puternic
centralizată, depinde direct de împărat, la fel ca şi justiţia, finanţele şi armata. Toţi
funcţionarii, de toate gradele, sunt numiţi sau revocaţi de împărat, căruia îi depun
jurământ de credinţă, o obligaţie impusă şi patriarhului şi marilor preoţi; armata, cea
de uscat şi flota, sunt admirabil organizate, fapt confirmat de numeroasele tratate de
tactică şi strategie militară.
În evoluţia Imperiului Bizantin pot fi delimitate trei perioade: 1. Perioada 330-
610, epocă de tranziţie. î n p r i m a p e r i o a d ă a i s t o r i e i s a l e ( p â n ă î n s e c o l u l a l V l l -
l e a ) , c a r a c t e r u l c i v i l i z a ţ i e i b i z a n t i n e e s t e LATIN. Pana in secolul VI , istoria
Bizanţului a fost dominată de două constante importante: lupta împotriva barbarilor şi
problemele religioase. Lupta împotriva barbarilor a fost mai degrabă o acţiune de tip
diplomatic decât una de tip militar deoarece Bizanţul nu şi-a înfruntat duşmanii decât foarte
rar cu ajutorul armelor, preferând să folosească alte mijloace pentru a scăpa de astfel de
ameninţări. Dovedind o totală lipsă de solidaritate cu imperiul frate, Imperiul de Apus,
Bizanţul a ales să-i devieze pe vizigoţi, huni şi ostrogoţi către Italia sau Galia, salvându-şi
propria existenţă pe socoteala celuilalt Problemele religioase au fost generate de înaltul nivel
de evanghelizare a zonei orientale a Imperiului Roman, dar si de confruntarea pentru
suprematie intre patriarhi. Astfel, Nestor, patriarhul Constantinopolului, apăra ideea ca
uniunea în Hristos a naturilor divină şi umană era accidentală şi imperfectă şi că, în realitate,
în Isus existau două persoane, una divină şi o alta umană, şi că doar ultima a suferit Patimile.
Conciliul de la Efes (431) va declara că nestorianismul este o erezie, iar iniţiatorul acestuia va
fi exilat.

Secolul VI este dominat de epoca lui lustinian, a cărui lungă domnie, 527-565,
înseamnă dezvoltare economică, politică, militară şi culturală, realizând doar pentru
scurt timp, unitatea mediteraneană a Imperiului Roman. E s t e u l t i m u l i m p a r a t c a r e
i n c e a r c a r e f a c e r e a r e f a c e r e a u n i t ă ţ i i I m p e r i u l u i . G e n e r a l i i s ă i , BELIZARIE ş i
NARSES, r e c u c e r e s c t e r i t o r i i l e p i e r d u t e d i n O c c i d e n t : n o r d u l A f r i c i i d e l a
vandali, Italia de la ostrogoţi şi Spania de la vizigoţi. Este realizată unitatea
mediteraneană a Imperiului Roman. Dar războaiele costisitoare duc la epuizarea
r e s u r s e l o r . In schimb, realizările culturale ale domniei au durat mai multe secole şi
reprezintă cea mai importantă moştenire a domniei lui Iustinian, centrându-se pe două
domenii concrete: dreptul şi arhitectura.
In ceea ce priveşte dreptul, lustinian, îngrijorat de starea de anarhie a legislaţiei romane din
vremea sa, şi-a propus, de îndată ce va fi reuşit să ajungă pe tron, să realizeze o amplă
activitate de compilaţie şi de actualizare a legislaţiei, Ca urmare, în anul 529 a fost publicat
Codex Justinianus, împărţit în zece cărţi, singura colecţie de legi obligatorii pentru tot
imperiul
Arhitectura a excelat in vremea lui Iustinian. Clădiri enorme au fost închinate cultului şi au
fost decorate cu teme religioase. Pictura, mozaicul şi alte elemente ornamentale foloseau la
exprimarea marilor teme ale religiei cu o bogată şi atentă simbolistică. lese în evidenţă
catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol. Biserica, având un plan de bazilică, a fost
proiectată de Isidor din Milet şi Antemiu din Trulles, iar la edificarea ei au lucrat peste 10000
de muncitori, care au avut la dispoziţie materiale şi varietăţi luxoase de marmură aduse din
toate colţurile imperiului. Cupola sa enormă, cu un diametru de 30 de metri, se ridică până la
50 de metri de la sol şi, prin intermediul unui sistem de suporţi atent studiat, dă senzaţia că
este suspendată în aer. Maiestuozitatea şi splendoarea catedralei l-au făcut pe împărat să
exclame în ziua inaugurării sale: „Solomon, te-am învins!"

2. Perioada 610-1081, epocă clasică, este perioada cand se fac cuceriri în

Balcani şi recuceriri în Siria, Armenia şi Mesopotamia . S i t u a t i a i m p e r i u l u i l a
inceputul secolullui VII era dificila, imperiul era redus teritorial,
pierduse in Asia, Siria, Armenia si Mesopotamia, iar in Balcani,
patrunsesera slavii in 602.
Perioada începe cu domnia lui HERAKLIOS (610 - 641). Este primul împă rat
care-şi ia titlul de „basileu al romanilor". El renunta la provinciile
occidentale si se concentreaza p e recuperarea pierderilor din orient Astfel,
Heraklius a intreprins o campanie militară spectaculoasă, până in inima imperiului persan.
Bizantinii au învins armata persană în apropierea oraşului Ninive, ameninţand direct capitala.
Victoria a asigurat restituirea provinciilor cucerite fără necesitatea unor campanii miilitare de
recucerire îndelungate şi costisitoare. In perioada asta, se produce grecizarea imperiului,
folosindu-se ca limba oficiala cea greaca. Heraklios a introdus o serie de reforme. In
adiministratie a inlocuit provinciile cu themele, mult mai usor de administrat, fiind conduse
de un strateg, ce avea la dispozitie o armata alcatuita din tarani. O alta reforma este cea
militara, in sensul ca renunta la militari si foloseste trupe alcatuite din tarani legati de glie sau
tarani liberi numiti stratioti. Drept urmare, strategul avea trupe pregatite sa apere regiunea/.
Reforma, începută pe vremea lui Heraklius, a fost continuată de împăraţii următori, care au
promovat mica proprietate ţărănească liberă. în armată mercenarii sunt înlocuiţi
cu ţăranii soldaţi (stratioţi). Reformele întreprinse de împăraţi în secolele al
Vll-lea - al X-lea apără interesele social -economice ale ţărănimii libere, care
salvează imperiul de asalturile arabilor.
Secolul al Vlll -lea este dominat de lupta dintre „iconoclaşti" şi „ico -
noduli", care divizează societatea bizantin ă. în cele din urmă se impun
iconodulii Măsurile luate de împăraţii Leon al lll-lea şi Constantin al V-lea
împotriva cultului icoanelor au scindat societatea bizantină în iconoduli (partizani ai
icoanelor) şi iconoclaşti (adversari ai cultului imaginilor). criza iconoclastă a încordat
raporturile între Bizanţ şi Occident.
Din cauza tensionării relaţiilor cu Imperiul Bizantin, papa a fost nevoit să ceară
francilor ajutor împotriva longobarzilor care ameninţau Roma. Colabor area între
papalitate şi regii franci a culminat cu încoronarea lui Carol cel Mare ca împărat în
anul 800.
În preajma anului 1000 este reluată politica de expansiune teritorială în
perioada dinastiei macedonene (867 - 1056). Imperiul Bizantin atinge apogeul.
împăraţii soldaţi NIKEPHOR PHOKAS şi IOAN TZIMISKES recuceresc o mare
parte a provinciilor din Orient şi restabilesc hegemonia comercială în bazinul
Mării Mediterane.
VASIIE AL II-LEA MACEDONEANUL (976 - 1025), cel mai mare împărat bizantin,
recucereşte Peninsula Balcanică şi desfiinţează Taratul bulgar. Tema dominantă
a guvernării sale a fost rezolvarea problemei bulgare, soluţionată definitiv, cu preţul
abandonării politicii de expansiune în Siria. Regatul Bulgariei trecea printr-o etapă de
decadenţă după moartea ţarului Petru; iar imparatul a profitat si l a desfiintat.
3. Perioada 1081-1453, epocă de declin progresiv şi general. Structurile statului sunt
continuu subminate de procesul de feudalizare, care duce la creşterea puterii
economice şi politice a nobilimii şi a militarilor. Începând cu DINASTIA
COMNENILOR, Imperiul Bizantin intră în declin . Pe plan militar Imperiul s-a
aflat într-o continuă defensivă, proces agravat de tendinţele secesioniste ale unor
provincii. Punctul culminant al crizei l-a constituit cucerirea Constantinopolului de
către participanţii la cruciada a IV-a (1204). In urma acesteia, o parte din teritoriile
Imperiului Bizantin au trecut în stăpânirea occidentalilor, constituindu-se Imperiul
latin de Constantinopol, Regatul Thessalon icului şi Principatul Moreei. Au existat însă
şi regiuni care au rămas în afara cuceririi latine şi de unde a pornit lupta bizantinilor
pentru recucerire: Imperiul de Niceea, Principatul Epirului şi Imperiul de Trapezunt.
Recucerirea Constantinopolului a fost realizată de împăratul Mihail al Vlll-lea
Paleologul în 1261 dar, în ciuda acestui succes, Imperiul nu a reuşit să mai atingă
strălucirea din perioada dinastiei Macedonene. Mai mult, neglijarea de către Mihail
al Vlll-lea a teritoriilor din Asia Mică a favorizat ascensiunea emiratelor turceşti.
Cucerirea de către turcii otomani a oraşului Gallipoli în 1354 a deschis calea
expansiunii acestora în Europa. în scurt timp, bizantinii au pierdut cea mai mare
parte a teritoriilor, iar în 1453 Constantinopolul a fost ocupat de sultanul Mehmed al
ll-lea Cuceritorul.

Măreţia bizantină stă mai degrabă în sfera religiei şi a artei decât în realizările sale
politice. Arta bizantină este o artă vie, religioasă dar şi profană, a cărei valoare este
arătată de biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, biserica Sfântul Nicola e de la
Curtea de Argeş, basilicile San Vitale şi San Marco din Veneţia, ca şi de şcoala de
pictură dezvoltată la mănăstirile de la Muntele Athos.
Europa a preluat permanent elemente ale civilizaţiei orientale pe care le-a asimilat, le-a
prelucrat uneori în tipare proprii, creând astfel sinteza originală care a fost civilizaţia
medievală.
în primele secole ale istoriei medievale europene un rol important a revenit Imperiului
Bizantin, situat la punctul de confluenţă între Orient şi Occident. Civilizaţia bizantină a
receptat influenţe orientale pe care le-a şi transmis Occidentului. Occidentalii percepeau, de
altfel, Bizanţul ca un stat oriental fără a avea în vedere moştenirea romană şi acele trăsături
care îi justificau apartenenţa la spaţiul european.
Imperiul Bizantin se bucura de un mare prestigiu cultural şi religios în faţa popoarelor
din Europa răsăriteană. După Marea Schismă, dar şi în secolele care au precedat-o, Patriarhia
de la Constantinopol s-a instituit într-un for ierarhic în materie de dogmă creştin-ortodoxă şi
chiar de organizare a bisericilor locale. Creştinarea slavilor i-a adus un plus de prestigiu.

Incheiere imperiul romano germanFărâmiţarea Germaniei este menţinută şi de

interesele centrifuge ale oraşelor. în secolele XII-XIII, există două zone comerciale:
cea din sud, în care oraşele Augsburg, Nürnberg şi Mainz sunt interesate de comerţul
cu oraşele italiene (Veneţia, Genova şi Pisa) şi, prin ele, de comerţul cu Orientul
Apropiat; cea din nord, acolo unde se dezvoltă oraşele interesate de legăturile cu
Marea Baltică şi Marea Nordului (Hamburg, Rostock). Pentru a-şi menţine supremaţia,
oraşele din nord se asociază în aşa-numitele hanse. Oraşele din interior se grupează în
ligi: Liga Ora ş elor Renane (1254), Liga Ora ş elor Suabe (1376). Oraşele din sud îşi
păstrează un caracter artizanal, iar produsele lor sunt vândute în oraşele din nordul
Italiei sau, prin Köln, în porturile Mării Baltice. Lipsa unei pieţe interne unice înseamnă
lipsa unei baze economice, pe care alte state (francez, en glez) şi-au realizat
unificarea şi centralizarea politică. Fărâmiţarea imperiului se adânceşte în secolul XVI,
ca urmare a contradicţiilor provocate de Reform ă . Implicat în R ă zboiul de 30 de ani,
situaţia sa este reglementată prin Pacea din Westfalia (1648). în ciuda faptului că din
anul 1438 dinastia de Habsburg a rămas fără întrerupere la conducere (până în anul
1806, când imperiul este cucerit de Napoleon Bonaparte şi organizat ca o
Confedera ţ ie a Rinului), Imperiul RomanoGerman nu a găsit niciodată forţa să înlăture
această fărâmiţare politică.