http://referate.wyz.

ro/

ION CREANGĂ
(biografie și reabilitare)

La 1 martie 1837 se naşte la Humuleşti Ion Creangă, primul dintre cei 8

copii ai lui Ştefan a Petrei Ciobotariul
şi a Smarandei Creangă. O altă
variantă o reprezintă data de 10 iunie
1839, conform unei mitrici (condici)
de nou-născuţi din Humuleşti,
publicată de Gh. Ungureanu.
În 1853 este înscris la Şcoala
Domnească de la Târgu Neamţ sub
numele Ştefănescu Ion, unde îl are ca
profesor pe părintele Isaia Teodorescu
(Popa Duhu). După dorinţa mamei,
care voia să-l facă preot, este înscris la
Şcoala catihetică din Fălticeni
(“fabrica de popi”). Aici apare sub
numele de Ion Creangă, nume pe care
l-a păstrat tot restul vieţii. După
desfiinţarea şcolii din Fălticeni, este
silit să plece la Iaşi, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic “Veniamin
Costachi” de la Socola.
În 1854 Ion Creangă se înscrie la Şcoala catihetică din Fălticeni şi îl are
aici profesor pe Nicolae Conta, fratele filosofului Vasile Conta. Într-un catalog al
acestei școli apare pentru prima oară cu numele de Ion Creangă. Pe uliţa Rădăşeni
din Fălticeni se mai păstrează casa în care a stat în gazdă Ion Creangă, în această
perioadă.
În 1859 se căsătoreşte cu Ileana Grigoriu, fiica preotului Ion Grigoriu.
Autoritatea bisericească dădu peciul, învoirea trebuitoare clericilor, la 22 august,
iar la 23 august cununia se făcea, nuni fiind Ştefan Botez şi soţia sa, Zoița.
Desigur că tânărul ginere cu mireasa sa s-au mutat în ograda bisericii socrului, în
nişte căsuţe joase, în care, zicea el mai târziu, îl răzbea ploaia și-l orbea fumul.
După ce se bucură de câteva luni de căsătorie, pe 19 decembrie, Creangă cere să
fie hirotonisit diacon. La biserica socrului său, el slujeşte patru ani.
În 1860, pe 19 decembrie, diaconiţa dă naştere unui fiu, Constantin.
Creangă va da la Facultatea de teologie.
În 1861-1862 Creangă este printre cei 14 studenţi care frecventează
facultatea, împreună cu Gh. Ienăchescu, Gh. Poşa, C. Erbiceanu şi alţii.
În 1863, în urma unor neînţelegeri cu socrul său, Ion Creangă cere să i se
aprobe mutarea atât cu slujba, cât şi cu locuinţa, de la Biserica 40 de Sfinţi la
biserica din Iaşi.

1
 http://referate.wyz.ro/

În 1864 elev încă, în anul al II-lea, la Şcoala normală Vasiliană, a ocupat

prin concurs, postul de învăţător la Şcoala primară de la Trei Ierarhi. Decretul de
numire în învăţământ este semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
La 10 iunie 1865, Creangă a susținut un examen, unde a obținut din nou
locul întâi. La toate, diaconul a fost găsit eminent și tot eminente i-au fost
considerate aptitudinea pedagogică și purtarea. Atestatul, semnat de Titu
Maiorescu, i-a fost eliberat abia la 15/27 iunie 1866, când i-a fost aprobat de către
minister formularul propus de director.
Înscris la Facultatea de Teologie din Iaşi, diaconul Creangă este numit
definitiv la
Mănăstirea Golia
din Iaşi, unde a şi
locuit. Cariera sa
clericală avea să se
termine în 1871,
odată cu publicarea
unui material în
ziarul
„Convenţiunea“, nr.
14 din 26 februarie,
prin care erau
criticaţi preoţii care
mergeau la teatru.
Din listă nu făcea
parte şi Creangă, dar articolul a deschis seria de astfel de materiale la adresa
clericilor. „Curierul de Iaşi“ a publicat imediat articolul „Tragerea la ţintă şi
vânatul de păsări în mijlocul oraşului“, în care era vizat diaconul de la Golia, dar
fără a i se da numele.
În septembrie 1871, a fost dat în judecata Dicasteriei, azi Consistoriului
(tribunalul clericilor), pentru conduita sa şi a fost oprit de la „lucrarea de diaconie
până va da probe de îndreptare“. Învinuirile erau mersul la teatru, tragerea cu
puşca asupra bisericii, tunderea părului „asemenea mirenilor“, lucruri considerate
absolut incompatibile în acea vreme cu statutul de cleric, la care se adăuga şi
faptul că, de vreme bună, diaconul se despărţise de soţie. Sentinţa nr. 265 din 11
octombrie 1871 avea să-l excludă din cler. În 15 iunie 1872, Mitropolia
eliberează documentul cu numărul 1182, prin care Ministerul Cultelor şi
Instrucţiunii Publice este informat că „diaconul Ion Creangă, profesorul din Iaşi,
prin faptele sale incorigibile şi incompatibile cu caracterul de cleric, fiind judecat
de autoritatea bisericească, este exclus dintre clericii altarului“. A doua sentinţă
de excludere din cler, din 10 octombrie 1872, avea să fie definitivă, prin
„efortul“ deosebit al protopopului C. Buţureanu.
În volumul „Centenar Creangă - Sentimentul unei datorii“, pr. Ioan Rusu
analizează obiectiv „abaterile“ canonice care au dus la excluderea lui Creangă din

2
 http://referate.wyz.ro/

cler. Frecventarea Teatrului cel mare din Copou, aflat în acea vreme aproape de
Biserica „Sfinţii 40 de Mucenici“, unde a slujit, era un lucru normal pentru un om
de cultură şi receptiv la lucruri noi, aşa cum era Creangă. De altfel şi alţi preoţi au
făcut acelaşi lucru: Gh. Folescu, Ioan şi Vasile Pompilian de la Mitocul Maicilor
şi respectiv „Sf. Spiridon“ şi A. Ionescu, de la „Sf. Ilie“. Dintre toţi aceştia, doar
Creangă a fost pedepsit pe termen lung, ceilalţi fiind opriţi de la slujire o perioadă
scurtă. De altfel, Creangă a fost singurul care a dat şi o explicaţie sinceră: „Am
frecventat Teatrul Naţional de câteva ori, unde n-am văzut nimic scandalos şi
demoralizator, ci din contră combaterea tuturor viciilor şi susţinerea de tot ce este
just şi ceea ce priveşte datoria omului către Dumnezeu şi societate“. Pe lângă
această, era cunoscut conflictul cu stareţul de la Golia, grecul Isaia Dioclias, care
se pare că întreţinea o relaţie adulterină cu soţia sa. Apoi, diaconul Creangă şi-a
tăiat coada „clericală“ din motive igienice, iar pălăria o purta pentru că era o piesă
vestimentară normală. Cât despre alungarea ciorilor de pe turnul Goliei cu
puşca... este cunoscută firea rebelă şi temperamentul coleric al marelui scriitor.
Totuşi, aceste lucruri au stârnit indignarea clericilor superiori, pe care adesea i-a
criticat pentru făţărnicia lor.
Trebuie subliniat faptul că în acea perioadă Biserica Ortodoxă Română se
afla sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol.
Autocefalia Bisericii Ortodoxe din România a fost obținută, după îndelungi
tratative, abia la 25 aprilie 1885, când patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea a dat
obișnuitul “tomos” pentru recunoașterea acestui statut.
Și lucrarea lui Constantin Parascan, "Preoţia lui Creangă", o apariţie
editorială spectaculoasă face lumină într-o lungă serie de inexactităţi istorice
legate de acest capitol al vieţii humuleşteanului. Demersul său porneşte de la
faptul că "majoritatea biografilor şi a altor cercetători care au scris despre preoţia
lui Ion Creangă, cu o singură excepție, cea a părintelui econom Dumitru Furtună
(...), au arătat că aceasta a fost o îndeletnicire care nu i se potrivea, că abia a
așteptat să scape de ea, că doar datorită insistențelor mamei sale a devenit preot
și, prin urmare, n-a fost vorba de o hotărâre proprie. Aceste “judecăți” sunt
scuzabile în mare măsură, fiindcă au fost făcute din perspectiva caterisirii
diaconului Ion Creangă, el fiind judecat fără a fi cunoscute ori luate în seamă
datele exacte, cursul evenimentelor și documentele originale existente în arhive".
Ceea ce urmează este o cercetare temeinică, amănunțită a întregii perioade
cuprinse între intrarea lui Creangă în internatul Seminarului de la Socola şi până
la controversatul moment Golia, al răspopirii. Mai ales în legătură cu acesta, cu
motivele care au dus la caterisire, Constantin Parascan face lumină: mersul la
teatru, tunsul părului şi trasul cu puşca în ciori. Acestea sunt motivele, cunoscute
la nivelul comun, pentru care Ion Creangă a fost repudiat. Folosind argumentele
imbatabile ale documentelor istorice, Constantin Parascan demonstrează că în
acest caz avem de-a face cu cel mai autentic exemplu de literaturizare. "Invenţie
și literatură este faptul că Ion Creangă a împușcat ciori la Golia. Știre care s-a
împânzit și a intrat în limbajul comun. E de necrezut și, desigur, de neadmis cum

3
 http://referate.wyz.ro/

s-a ajuns la o asemenea “poveste”. Ne-am lămurit că în vremea întâmplării în

sine, cât timp s-a făcut cercetarea, în anii în care s-a hotărât caterisirea sa, ca şi în
tot timpul vieţii sale, nu exista nici o mărturie, nici un document, nici o menţiune
sau o aluzie, ceva care să justifice o asemenea afirmaţie care s-a încetățenit parcă
definitiv în biografia lui Creangă și în conştiinţa tuturor celor care știu măcar
câteva date despre viața lui".
Pedeapsa excluderii atrăgea după sine o alta. „Monitorul oficial”, 155, din
1 iulie, acelaşi an, publica următorul comunicat: după ce Ministerul Cultelor și al
Instrucțiunii Publice fusese sesizat printr-o adresă de „faptele sale incorigibile şi
incompatibile cu caracterul său de cleric, fiind judecat de autoritatea
bisericească…” – prin care se făcea cunoscut faptul că Ion Creangă „nu poate ca
pierzând a sa demnitate de preot să mai figureze în corpul didactic” şi anunţa că
„l-a destituit, cu începere de la 1 iulie, din postul de institutor” la clasa I de la
Şcoala sucursală Nr. 1 de băieţi din Iaşi. Faţă de această situaţie, revizorul şcolar
Anton Naum informează ministerul că s-a luat legătura cu Primăria, care urma să
ia în primire școala „din Sărărie de la destituitul Ion Creangă. Cu această
ocaziune sunt dator a vă referă: ca institutore, acest om era neimputabile. Şcolița
sa, mică dar populată, întrunea calităţile de dorit; acolo corpul şi inteligenţa erau
deopotrivă cultivate, precum probează rapoartele delegaţilor care au asistat la
examenul din urmă”.
Aşadar, Creangă rămâne, la vârsta de 35 de ani, cu un copil de crescut, fără
nici o slujbă și fără adăpost, întrucât caterisirea a impus şi scoaterea lui din
locuinţa pe care o avea ca diacon la mânăstirea Golia. Stare disperată ce îl
determină să adreseze ministrului, la 31 iulie 1872, un memoriu în care îl ruga să
asculte “justificarea”, ca replică la acuzaţiile ce i se aduceau, ataşând memoriului
“copia exactă de pe raportul îngrijitorului bisericei unde eram acum un an ca
deservent; asemenea şi protestul meu adresat pretinsei jurisdicţiuni ecleziastice
ce şi-a arogat atributele de a mă judeca”. În stilu-i unic şi inimitabil, chiar şi
într-un astfel de text supus unor rigori aşa zicând oficiale, pe care de altfel le
respectă întru totul, marele povestitor evocă faptele menite să-i probeze
nevinovăţia şi să dovedească totodată „oarba persecuțiune sistematică” a cărei
victimă era de mai mulți ani „pentru ideile mele de progres”. Spre a demonstra că
cei ce l-au exclus din cler erau pătimaşi, părtinitori şi, în ultimă instanţă, imorali
ei înşişi, între altele Creangă rememorează: „Cu cinci ani în urmă răutatea şi
corupţiunea unui călugăr a făcut ca eu, împreună cu unicul copilaş al meu, să fiu
abandonat de soţia mea pentru totdeauna, rămânând văduv, şi că pentru această
faptă imorală şi scandaloasă nu s-a luat nici o măsură în contra acelui călugăr, nu
mi s-a făcut nici o satisfacţiune morală din partea superiorilor ecleziastici”.
În 1874 Titu Maiorescu, devenit ministru al Cultelor şi al Instrucţiunii
Publice, reintegrează pe Ion Creangă în învăţământ la “Şcoala primară de băieţi
nr. 2” din suburbia Păcurari-Iaşi. Două din clădirile închinate pentru şcoală în
această perioadă se mai păstrează şi azi: casele din strada Banu nr. 14 şi strada
Săulescu nr. 8 din Iaşi.

4
 http://referate.wyz.ro/

Primul demers în reabilitarea clericului Creangă a avut loc în 1989, când

parohul Bisericii „Sfinţii 40 de Mucenici“ din Iaşi, pr. Ioan Rusu, a pregătit
Centenarul Ion Creangă, publicând în revista „Mitropolia Moldovei şi Sucevei“,
an LXV, nr. 4-6, articolul “Centenar Creangă - Sentimentul unei datorii”.
Consistent în informaţii şi cu scopul de a scoate la iveală adevărul, articolul nu
face altceva decât să arate că “plecarea lui Creangă din preoţie, ceea ce n-a
însemnat o separare de Biserică) a fost din cauza conflictului pe care l-a avut cu
autorităţile eclesiastice în calitatea sa de diacon la Golia, dar şi a altor raţiuni
personale, care au fost mai puternice” şi în nici un caz unor abateri grave sau a
unei credinţe îndoielnice. Mai mult decât atât, articolul arată că motivele
excluderii din cler sunt discutabile, în principiu pedeapsa fiind prea mare.
Ideea reabilitării a fost materializată cu sprijinul poetului Ioan Alexandru,
în calitatea sa de senator la acea dată, al unor oameni de cultură, inclusiv al
directorul Muzeului „Bojdeuca lui Creangă“ din Iaşi și al unor preoți de la mai
multe biserici din Iași. S-a ajuns astfel ca prin Decizia mitropolitană nr. 3690 din
20 iunie 1993, semnată de IPS Daniel, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei,
diaconul Ion Creangă să fie reabilitat „ţinând cont de marea sa contribuţie la
înnobilarea sufletului românesc, mai ales astăzi, când trebuie să redescoperim
rădăcinile creştine ale culturii noastre prin colaborarea strânsă între toate
instituţiile statului român şi prin aplecarea cu potrivită luare-aminte asupra
tuturor valorilor spirituale ale neamului, al căror izvor şi păstrător de primă
mărime a fost şi este Biserica Ortodoxă Română…”.
”A fost un moment solemn, participând zeci de intelectuali, profesori
universitari, personalităţi din Iaşi, dar şi din Bucureşti, împreună cu soborul de
preoţi condus de actualul Patriarh, alături de Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul,
Episcop - Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor. Cu acea ocazie, s-a sfinţit memorialul
Creangă din pridvorul bisericii, s-a inaugurat monumentul din parcul din curtea
bisericii închinat lui Gh. Asachi şi familiei sale“, a reamintit pr. Rusu momentul
îndreptării actului de nedreptate făcut diaconului Ion Creangă.
Hainele preoţeşti ale lui Creangă pot fi văzute şi astăzi la muzeul de la
Mânăstirea Golia. Au cel puţin 130 de ani. Dar parcă vin din adânc de mileniu…
Ion Creangă este unul din marii clasici ai literaturii române care s-au afirmat în
cercul literar ''Junimea'', în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. E un scriitor
realist, unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai iubiţi. El a reuşit să ridice proza
românească din secolul trecut pe aceleaşi culmi pe care Eminescu propulsase
limba literară în poezie, valorificând vorbirea omului simplu şi ridicând-o la un
nivel neegalat până astăzi.

http://referate.wyz.ro/
5