PACIENȚI 2019

Momente nostime cu pacienți.

Uneori aglomerația, stresul, devin împovorătoare, poți escalada atmosfera tensionată prin
reactivitate inadecvată. Am încercat să-mi păstrez umorul, să luăm lucrurile mai ușor, păstrând totuși,
o eficiență ridicată. Pacienții se destind, devin capabili de zâmbet.
Am în fața mea un pacient cunoscut – encefalopatie posttraumatică, potator cronic, tulburări
secundare de personalitate, epilepsie secundară, deficit cognitiv, disartrie... Vine anual pentru referatul
de stare prezentă și o scrisoare medicală cu terapia necesară.
Pacienții își transmit zvonul eventualei pensionări, medicii disponibili sunt tot mai rari, ei devin
mai atașați, de voie, de nevoie. „La anu’ vin tot la dvs!?” „Dac’om trăi și vom fi sănătoși!” „De ce
dom” doctor că dvs sunteți băiat bun?!” „Păi da! Sunt băiat bun și Dumnezeu mă ia la El!” „Nuuu!
Da’ și eu sunt băiat bun!” „Păi pe tine te-a luat deja odată, da’ te-a scăpat!... Pentru moment am uitat
de necazuri.
...
Un eveniment dramatic, memorabil.
Ați văzut, la tv or în realitate, probabil ați și atins lilieci, vulpi zburătore. I-ați văzut agățați,
înfășurați, făcându-și somnul, fiind animale nocturne.
O zi obișnuită, aglomerată, la cabinet. La un moment dat năvălesc în cabinet două îngrijitoare,
neliniștite, surescitate: „Domnu’ doctor, e la weceu un pacient căzut, un drogat, inconștient și am venit
să vă spunem!”
Îngrijitoarele sunt o specie aparte în sistemul sanitar. Ochii și urechile lui. Gălăgioase, din zori și
până noaptea târziu, fiindcă nu le instruiește nimeni, au un fler și o intuiție a omului simplu,
proverbiale, egalate doar de marii profesori și vechii clinicieni.
Întrerup consultația. E deja spectacol, lumea se adună, curioasă – asistente, pacienți,
aparținători, registratori. Într-una din aripile clădirii este centrul de distribuție a metadonei pentru
dependenți.
Ajung în vestibulul grupului sanitar. Acolo, un pacient de culoaare pământie, negru și vânăt,
emaciat, inconștient, căzut într-o poziție nefirească, cu fața în sus, cu picioarele și mâinile sub el, ca
un fel de artropod, insectă, așezată pe un sistem complicat de telescoape.
Mă aplec și îl apuc de umeri, sprijinundu-i capul și încerc să-l ridic. În acel moment, deschide
ochii, sare sprinten în picioare. Măsoară în jur de 175 cm, dar nu cântărește mai mult de 40 kg. „Ce e?
N-am nimic!” Se scutură și se aranjează sumar. Își ia zborul. Liliachiu!
Pare să fie o criză de narcolepsie, sau o supradoză? Răsuflând ușurat că pacientul e bine,
împreună cu asistența numeroasă, arunc în treacăt o remarcă absolut gratuită, poate și pentru a risipi
temerile și anxietatea: „Vedeți ce înseamnă atingerea unui medic mare?”
...
Una dintre marile drame ale pacienților vârstnici este că degradarea lor mai lentă sau mai alertă
are loc, în mod evident pentru aparținători, deși au și aceștia ‚orbul găinii’ uneori, în timp ce pacientul
însuși se percepe absolut integru, ca în zilele sale bune, complet inconștient de disoluția pe care o
trăiește.
NT se află în îngrijirea lui A, care însă este supus unui transplant medular, luptând cu un
Hodgkin rezistent. N. a devenit mai accentuat hipomnezică, a început să aibă accese paranoiace,
confuzii ușoare, i se cășunează pe câte cineva cunoscut.
Am făcut o tentativă de tratament vasodilatator cerebral, antiagregant, roborant, antidemential,
dar n-am avut succes. A acceptat cu bucurie doar hipnoticul.
Am realizat că trebuie să aibă un ajutor fiind incapabilă de autoervire în trebuințele elementare.
Am găsit-o în persoana doamnei A. care a lucrat în west și are referințe bune. Condiția era că trebuie
să fie internă. Atitudinea N a fost ambivalentă. Inițial a ridicat-o în slăvi, pentru cum gătește, i-a cerut
să se mute cât mai curând, apoi a devenit ostilă, a respins-o.
A este o femeie simplă, foarte încrezătoare în competența sa în lucurile simple pe care știe să le
facă f bine, dar nu are nicio competență relațională, afectivă. Se coboară la mintea pacientului
progresiv demențiat, devine defensivă, conflictogenă.

1
 Din ziua în care N a dat-o afară, N a căzut, a făcut o fractură de col femural dr și a zăcut în
apartament 48 ore, întinsă pe pat. A s-a dus să-i gătească, externă fiind acum, dar n-a putut pătrunde în
casă cu cheile. Am încercat deblocarea ușii cu un meșter, n-am reușit, am chemat SMURD, a venit și
poliția și am găsit-o murdară, dezbrăcată, deshidratată.
A doua zi am dus-o cu ambulanța la ortopedie, a fost internată și într-o săptămână, operată cu
evoluție relativ favorabilă. Fiind în glob vezical după fractură am montat o sondă permanentă.
Ajunsă acasă, odiseea conflictului dintre cele două a continuat. N a început să-și tragă sonda, să
fie tot mai agitată, rupea pampers, aleze, se dezbrăca. Certuri, invective și recriminări reciproce. Am
adus antibiotice urinare imadiat și am tentat o sedare. A n-a reușit să administreze medicația.
Într-una din zile, A care este supraponderală, a avut o metatarsalgie, bănuiesc și un platfus
secundar supraîncărcării, s-a învoit de la muncă – sau cel puțin așa spune ea, fiindcă a doua zi i s-a
transmis că înlocuitoarea rămâne toată luna.
Conviețuirea pe tot parcusul zilei a devenit insuportabilă pentru N, care a reușit să facă numărul
scurt de urgentă, a fost directionată spre poliție și a cerut ajutor fiindcă hoții, persoane străine, i-au
invadat apartamentul. A a preluat telefonul, și-a oferit - la cerere - toate datele personale și a invitat
poliția să se convingă că pacienta este bine îngrijită. Poliția nu s-a formalizat, deși în ultimii ani au
fost cca 20000 de furturi și spargeri în București, mai ales că N și-a spus vârsta – 91 ani, dar nu putea
da adresa.
Am hotărât să disimulăm medicația liniștitoare în alimentație, ceea ce precizasem de la început,
dar acum devenise stringent. Sper ca lucrurile să poată fi ținute sub control.
...
Tot referitor la vârstele înaintate, revin la locul de muncă. Înainte de sărbători, oamenii se
linișteau altădată, începeau pregătirile, uitau de suferințe și se decompensau după, prin excese. Aflând
că voi pleca într-un scurt CO, brusc s-a aglomerat. Când suntem asaltați, nu mai facem față avalanșei
solicitărilor, stresul crește. Calitatea comunicării – cel puțin în aspectele administrative – scade. Cu
peste 21 consultații deja înscrise, urmărit pe hol de pacienți insistenți, i-am răspuns iritat unei paciente
care voia să știe la ce oră să vină a doua zi: „La 5.30! ... Dimineața!”
A doua zi, pentru ca să nu mă ridic după fiecare consult și să fac drumul la ușă, am introdus vreo
patru paciente, toate puștoaice de 70-80 ani. Atmosfera în timppul consultației este destinsă, agreabilă,
încercăm să contracarăm oboseala, caracterul apăsător al suferinței cu umor de calitate, cu detașare
înțeleaptă și acceptare a vitregiilor, cu o strategie de abordare pragmatică a oricăror aspecte.
În grup era și pacienta de ieri. Contribuie și ea la buna dispoziție: – Aseară am pus ceasul să
sune, m-am sculat, m-am îmbrăcat și am dat să ies, că aveam oră la Dl dr la 5.30, când un gând m-a
fulgerat: Ce fac eu, că policlinica se deschide la 7! Dar lucrurile pot merge chiar mai departe, la vârste
înaintate.
În PT era o personalitate celebră, Sora Gogoașe, care trecuse de 90 ani, dar se ținea bine.
Construise biserici, făcea danii, ajuta pe sărmani, dădea mese. Pâinea lui Dumnezeu. Într-o sâmbătă
îmi spune: – Auzi, uite ce mi s-a întâmplat aseară, crezi că e grav? Am pus puțin capul jos, am ațipit.
Când mă scol, se apropia de 9 și zic, e sabat, să mă grăbesc, că trebuie să merg la adunare! M-am
îmbrăcat, am ieșit la troleibuz – locuia în Dr Taberei – am ajuns la PT. Nu înțelegeam de ce sunt
încuiate porțile! Abia într-un târziu mi-am dat seama că e noapte și m-am întors acasă!
Pacienții sunt niște ființe minunate și nici medicii nu sunt mai prejos, mai ales că și noi
ajungem pacienți, fără excepție. Doar că afecțiunile noastre se complică și merg prost.
...
24.12.2019
Deși este inevitabil, cred că orice medic, inclusiv eu, ne dorim cu ardoare să nu ajungem
pacienți. În cazul nostru, din varii motive, totul devine foarte complicat, cu efecte secundare, terțiare,
etc. Dar, în cazul unor colegi, cu afecțiuni minore, totul devine foarte simplu, fiindcă au toate datele,
nefiind necesar decât un declic.
Sosește o colegă înfloritoare, treizeci și..., endocrinolog, transmite un tonus și bunăstare pe toate
planurile. Dezinvoltă, intră în subiect, apoi după câteva fraze, se poticnește și recunoaște că o
copleșesc emoțiile.
- Doamnă dr, povestiți lucruri atât de comune, care ni se întâmplă la tot pasul, tuturor, într-un
moment sau altul, din viață. Revine. A traversat și se luptă cu o depresie numită de dânsa, subclinică,
2
decompensată de două ori, în condiții de suprasolicitare și stres. A apelat la psihiatru, a luat fluoxetină
și a ieșit, face psihoterapie, dar i-am fost recomandat și vine pentru o a doua opinie și strategie.
Pe măsură ce relația terapeutică se consolidează, îmi mărturisește: poartă un stigmat! Tatăl ei a
făcut o decompensare afectivă atipică la 44 ani și face tratament cu litiu. Timbrul vocii s-a modificat,
trădând o emotivitate intensă, mimica și postura trădează o mare frământare, durere.
- Fiecare dintre noi avem între predecesori, în cele două generații ale părinților sau ale bunicilor,
materni sau paterni, cel puțin o afecțiune psihică gravă! Poate fi dovedit statistic! Fără excepție!
Deodată, întreaga povară, cu greutatea sa copleșitoare este descărcată! Ușurarea este imensă!
Insight-ul, pe măsură. Îmi povestește despre gânduri fugare de suicid, și sugerez să schimbăm
prozacul cu sertralină. Este de acord să facă o probă. Va continua psihoterapia, vrea să păstrăm
legătura. Afirmă, ca și alți pacienți, că vocea și ochii mei albaștri, sau ce o fi mai rămas din ei, au un
efect formidabil de calmare aproape hipnotic. Poate doar pentru persoanele foarte sugestibile...
Cu toate protestele mele colegiale, onorariul este exagerat...
...
O mamă îngrijorată, vine în săptămâna sărbătorilor de iarnă, cu fiul student la medicină în anul
II. Băiat inteligent, tipic inteletual, sensibil și anxios. I s-a recomandat paroxetină, 20 mg, dar a
abandonat-o după 2 săpt, deși i s-a explicat că efectele apar după o lună. Aparține culturii advente, nu
este încă format ca medic și are preconcepții.
Descrie o formă de anxietate cu tulburări vegetative, atacuri de panică și un grad de fobie
socială. Areo o mimică și o postură ce trădează neliniștea și nervozitatea, instabilitatea emoțională.
Discutăm puțin cadrul general al anxietății, pe care el îl vede deja ca urmare a unor evenimente
nefericite seriate care s-au năpustit asupra sa.
Îmi reamintesc condiția mea de țăran moldovean sărac, venit la medicină în București, anii
preclinici, anul III – cel mai greu an al unui medicinist. Frumusețea anilor clinici din viitor, vocația și
noblețea, satisfacțiile profesiei de medic.
Faptul că condiția unui intelectual este diferită de a unui primitiv, oligofren. Că suntem mai
sensibili, știm mai multe și devenim mai vulnerabili.
Apoi, faptul că un universitare este obligat la o adolescență prelungită forțat. El va continua
viața studențească, în timp ce băieții de vârsta sa, și-au întemeiat deja familii, au soții, copii, viață
sexuală.
Este tot mai tonic, încrezător. Acceptă Serlift 50mg, progresiv de la 25 mg pe zi, creștere
săptămânală. Sunt sigur că va depăși momentul sensibil. Vom păstra legătura pe WhatsAp.
...