Perisabil vs Peren

Principala contradicție existențială care se impune unei ființe gânditoare și conștiente

de sine este aceea a primatului sinelui gânditor și simțitor, pe care l-ar dori peren, dacă nu
veșnic, considerându-se pe sine, subiect cunoscător al lumii, oglindă a universului, model de
semnificare al lucrurilor, ca un ax sau centru al lumii.
Și totuși, această perspectivă este complet eronată, fiindcă nu materia gânditoare este
perenă, nu individul conștient de sine este veșnic, ci modul său de alcătuire, structurile și
funcțiile care-l fac să fie ceea ce este.
Suntem, în același timp, o matrice unică, inimitabilă, concomitent, un conglomerat
caleidoscopic, repetat de miliarde de ori în fiecare dintre celulele care ne alcătuiesc, dintre
care unele mor la fiecare trei zile, altele la 30, altele la trei luni sau le sunt înlocuite
cărămizile bucată cu bucată, zice-se, din șapte în șapte ani.
În fiecare dintre ele persistă timp de 70-90 ani, niște structuri în care este depozitată
esența entității noastre, dar nici ele nu sunt veșnice. De fapt, expresia veșnic, absolut, este
sinonimă cu încremenit, fix, imobil, ceea ce în cazul realității cunoscute, este un nonsens.
Ceea ce este cu adevărat peren este ceea ce este transmis, reprodus, ceea ce ne
definește, performanțele uimitoare de care este capabil orice organism viu, adică know-how,
informația privind alcătuirea, structura și funcțiile de care suntem capabili și prin care
existăm.
Și o să fim la fel de uimiți, aflând că între ARN și ADN ul nostru – genotipul nostru, și
trăsăturile care ne caracterizează – fenotipul nostru, nu este nicio legătură, alta decât cea
dintre aceea dintre semn și semnificat. Adică un cod. O transcripție. Singur similitudine.
Extrem de contraintuitiv!
În drumul nostru efemer prin această lume, suntem martorii a cca cinci, pentru cei mai
norocoși și longevivi, poate șapte generații – între străbunici și strănepoți. Cei născuți în
deceniul patru sau cinci al secolului trecut, ca și mine, încep deja să-și facă și să-și încheie
socotelile. Puneți față în față străbunicii dvs cu strănepoții dvs, vremea unora și a celorlalți.
Vi se pare puțin lucru?
Păi, dacă vorbim despre prăpastia dintre părinți și copii, ce probleme de înțelegere și
comunicare ar apărea între străbunicii și strănepoții noștri? Apoi, câte dintre produsele
realizate de omenire numără șapte generații? Poate cele mai reușite și uzuale. Mă gândesc la
automobile, avioane, computere, celulare. Dar și la rasele de câini, de animale sau plante.
Și dacă sunt atât de mari diferențele într-o viață de om, ce vi se pare atât de imposibil,
în timpul geologic, când vedeți ce complexitate a existenței ne înconjoară, ce forțe animă
materia, viața și curgerea timpului.
Și atunci, dacă este cazul să acordăm credit spiritualității, părții celei mai perene din
noi, aceasta nu este vreo parte foarte specifică, individuală, vreo parte sublimată a ceea ce
reprezintă istoria noastră personală, valoarea, nici chiar geniul vreunuia dintre noi – acestea
pot avea importanța lor în patrimoniul cultural și spiritual – ci acea parte, informația modului
de alcătuire și reproducere a ceea ce am ajuns să fim și să transmitem mai departe.
Acea parte acumulată prin mutații aleatorii și persistentă prin selecție cumulativă,
rezultat al evoluției, devenind ceea ce suntem astăzi. Proprietate fundamentală a lumii, a
realității, a existenței, a materiei, de la cuarci, neutroni, pozitroni și electroni, cu sarcinile și
energiile lor, aranjați și organizați în câmpuri, trecând prin armate de infrastructuri care dau
armonia și frumusețea secțiunii de aur, a muzicii sau lungimii de undă a culorilor, a
cristalelor – florile de mină, a fractaliilor, incluse în fiecare strop de tină, dacă îl privești la
microscopul electronic.
A sosit momentul să ne valorizăm alternativele. Timp de milenii am țesut și cernut
valori, sensuri, semnificații. Am alcătuit istorii, am povestit legende și mituri, despre
alcătuirea lumii și apucăturile noastre. Ele sunt superbe, ca valoare culturală și spirituală. Dar,
în cea mai mare parte a acestui timp am ignorat esența realității pe care o purtăm în noi, ceea
ne-a adus până aici, ceea ne va ajuta să facem saltul mai departe.
Nu mai putem ignora modul de alcătuire a lumii, a noastră înșine. Ne izbește la tot
pasul.
Ne credem buricul lumii, instituțiile noastre, ideologiile și convingerile noastre,
crezurile noastre, par intangibile, dar ele curg de-a lungul mileniilor. Suntem vulnerabili,
perisabili, și totuși permanenți – prin ceea ce transmitem, prin ceea ce rămâne, prin ceea ce
reproducem.
Nu noi înșine! Să nu ne mai facem iluzii! Aveți vreo amintire dinainte de naștere? Ne
vom întoarce de unde am venit! Vom trăi prin genele noastre, prin nepoții și strănepoții
noștri, prin copiii copiilor lor! E suficient! Vom reintra în circuitul natural al lucrurilor
obișnuite! Împreună cu electronii, neutronii și atomii din care suntem alcătuiți. Adevărată
aventură!
Este timpul să înlocuim miracolul, înțelepciunea și frumusețea miturilor, cu miracolul,
alcătuirea superbă și secretele realității care ne înconjoară. Sunt la vârful degetelor noastre.
Trebuie doar să deschidem ochii mari și ochii minții, să acceptăm cu modestie că suntem
plini de prejudecăți, că suntem prea plini de sine, prea posesivi, autoritari, ierarhizați,
încrezători în propriile automatisme culturale.
Ne așteaptă o revoluție. O reformă. Nu vom risca să fim devorați.