Conștiința

Acest articol își propune să discute dacă între știință și conștiință există o relație mai reală decât
exprimă simpla rimă. Ne aflăm pe tărâmul ipotezelor și teoriilor, fiindcă nici știința nu este epuizată,
nici conștiința nu este bine definită.
Ce este conștiința? Cum apare și care este suportul ei? Care sunt componentele sale
fundamentale? Care este sursa moralei, în ce constau dilemele, și cum se nasc remușcările?
Conștiința noastră, sinteza a tot ceea ce suntem, gândim, simțim, acționăm, reacționăm, pare să
conțină două componente majore: una minoră, sprințară, inteligentă, vizibilă – un fel de jokeu și alta,
masivă, voluminoasă, greoaie ca un cașalot sau pachiderm, cuprinzând întreaga psihologie abisală și
neurofiziologia din spatele trăirilor noastre, fie ele conștiente sau inconștiente.
Chiar dacă există realități fără suport material, energetic sau informațional – ideile – nu pot să
apară și subziste decât pe un astfel de suport. Faptul că la un moment dat, realitatea deosebit de
complex organizată devine conștientă de sine însăși, nu are nimic de a face cu existențe fără suport
material, biologic.
De asemenea, realitatea obișnuită, la scară umană, se supune legilor mecanicii numite de noi
clasică, pe când la nivel cuantic, respectiv astral, există legi fizice subiacente, supraiacente, sensibil
diferite. Faptul că vorbim de cauzalitate și determinism sau de liber arbitru, doar la nivelul obișnuit,
cotidian, pune în discuție înțelegerea sectorială a realității și a raporturilor dintre aceste niveluri.
Deși atribuim fulgului de nea frumusețea cristalelor de gheață, ele sunt rezultatul poziționării
fiecărei molecule de apă. La fel ceasul atomic, nu-și datorează precizia ceasornicarului, ci izotopului
radioactiv de la care împrumută ritmul.
Orice spiritualitate manifestă încetează odată cu dispariția suportului său. Cel puțin, în partea de
lume care ne este accesibilă. Așa cum apar sistemele planetare, stelele și galaxiile, chiar sub ochii
astronomilor – inclusiv astăzi – așa apare și se modifică, evoluează, conștiința. Este rezultatul
organizării tot complexe a realității, oamenilor, societății, lumii.
Încercând să enumerăm și să epuizăm componentele conștiinței, fără să reușim, ar trebui să
spunem că ea conține:
– un sistem deschis alcătuit din subunități morfostructurale, ierarhizat după criterii de
complexitate morfofuncțională, care se autoreglează, autoregenerează, reproduce și adaptează biologic
prin mijloace biofizice, biochimice, care schimbă materie, energie și informație cu mediul
– senzori pt percepția realității
– simboluri, idei, limbaj, pt abstractizarea, reflectarea și semnalizarea realității
– memorie pt înregistrare longitudinală a procesualității succesiv temporale
– capacitate de înțelegere și învățare a relațiilor complexe cu sine, semenii, mediu, pt adaptare
– identitate și capacitate de reflectare a sinelui, imitare și comparare cu semenii, receptată
concomitent și relativ similar autolog și heterolog
– un sistem axiologic de valori pe care le selectează specific, stabilindu-și bunul simț și
caracterul
– un sistem afectiv de atașare sau respingere a fragmentelor de, sau simbolurilor realității,
animate sau inanimate
– un sistem estetic de stabilire a criteriilor frumosului și de bun gust
– un sistem cultural prin care face achiziții, contribuie creativ la moștenirea spirituală
– comunicarea permanentă cu sine, cu semenii și cu mediul, pt actualizare
– achiziția permanentă, perfecționarea și îmbogățirea performanțelor, împreună cu reflectarea și
conștientizarea lor, prin cogniție și metacogniție
– conștiința de sine, capacitatea de a te autogândi, de a-ți autoevalua concepțiile, simțămintele,
deciziile, propria personalitate, erorile, eșecurile și realizările, propria identitate și ceea ce te definește,
istoria personală neîntreruptă, proiecția realistă a propriului viitor.
În acest context, înțelegem de ce sintagma: „conștiința este vocea lui Dumnezeu în om”, devine
desuetă și superfluă. Desigur, acesta este cu totul alt discurs! Dintre cele închise, suficiente, absolute.
Totuși, trebuie să recunoaștem că omul reflectă în conștiința sa cele mai alese părți ale realității, cele
mai distinse valori, cele mai înalte idealuri, cele mai sublime frumuseți, astfel încât le asociază Ființei
Supreme, ca personificare a Absolutului și Perfecțiunii. Și este normal să fie așa!
 Conștiința noastră fiind sinteza a tot ceea ce suntem și facem noi, n-ar fi posibil ca Dumnezeu să
reprezinte Sinteza Supremă a Universului?! Sună cam panteist. Păstrând proporțiile, să ne reamintim
totuși, că Spinoza a fost excomunicat din sinagogă și n-a fost reabilitat, ca Galilei!
S-a schimbat ceva în ultimii 400 ani? Da! Între toate celelalte, un amănunt esențial. În timp ce
apartenența era vitală atunci, astăzi a devenit nesemnificativă și irelevantă. Asta ține, evident de
subiecte, care au devenit tot mai pregnante și s-au impus conștiinței oamenilor, de evoluția lumii și a
societății, dar și de subiecți. Care se raportează la propria conștiință! Este instanța supremă a ființei
umane.
Etica, morala și metaetica sunt generate în raporturile dintre oameni. Ele nu sunt o caracteristică
a realității fizice, care nu afirmă nimic în acest domeniu. Atunci când se confruntă două imperative
morale concurente, avem de a face cu dilemele morale. Dilemele sunt mai frecvente atunci când sunt
motivate de autoritate, mai ales una absolută, cum se întâmplă de obicei. Remușcările sunt generate de
discrepanța dintre ce ar trebui sau ți-ai dori să faci și ceea ce faci efectiv.
Unii afirmă că partea grea a conștiinței constă în faptul că propria experiență este
netransmisibilă, că ea poate fi unică – ca și noi înșine. – De ce oare ne împotmolim de noi, ca centru al
universului, când suntem confruntați cu obstacole? Și totuși, putem comunica, facem poezie,
înțelegem sensul metaforelor. Asta înseamnă că avem aceleași experiențe, cel puțin în cadrul aceleiași
specii. Este clar că, atât bufnița, liliacul sau câinele, văd cu totul altfel lumea! Și, deși au doar
rudimente de conștiință, pot fi atât de drăgălașe!
Dacă am lua-o pas cu pas și am observa că lumea fizică – aceea cu legile și formulele
matematice, ni se adresează prin organele de simț, este receptată ca sumă de stimuli specifici, tradusă
în forme specifice structurilor transmițătoare din receptori și sistemul nervos, este integrată ca
informație, conceptualizată și abstractizată ca idei, simbolizată în cuvinte, transmisibilă prin al doilea
sistem de semnalizare – limbajul, ceea ce o face universală. Și traductibilă, comunicabilă.
Problema care se impune este că atunci când ne referim la limbaj, acesta nu este decât un sistem
de semnale și semnalizare, un discurs ai cărui termeni sunt specifici și netransmisibili decât prin
analogie, dintr-un domeniu în altul. Discursul neurofiziologic poate avea corespondențe cu cel
psihologic, fiindcă sunt înrudite, se suprapun, dar se referă totuși, la realități diferite. Una este să spun
că fibrele C transmit durerea, alta e să simt această durere și cu totul altceva este să predic despre
semnificația spirituală a durerii.
În acest punct noi comitem două erori grosolane. Fie suprapunem și confundăm planurile,
amestecăm termeni și discursuri, rezultând neclaritate și confuzie.
Fie – mai grav – construim un discurs închis, aparent coerent sieși, dar care ignoră părți imense
din realitate. Îl lustruim, îl fățuim de-a lungul veacurilor, ne identificăm cu el, îi punem întrebări și îi
furnizăm răspunsurile intuitive cele mai potrivite sieși – implicit nouă – ignorăm contraargumentele,
realitățile contraintuitive, disonanța cognitivă, îl transformăm în concepție și filosofie de viață, îl
sacralizăm, reificăm, argumentăm, decontextualizăm (proof text), documentăm prin exegeză și
eisegeză, hermeneutică forțată, punem pasiune, apoi patimă, fanatism, prozelitism – și iată – formula
completă. Dar cea mai gravă eroare o comitem în momentul în care confundăm acest sistem de
simboluri, acest limbaj, acest discurs despre realitate, cu realitatea însăși!
Într-adevăr, unii confundă ideea de măr cu acțiunea de a mușca dintr-un măr, și toate trăirile
legate de acest act. Iar aceste trăiri încetează odată pentru totdeauna, odată cu viața proprie. Viața, în
genere, oricât de fragilă, complexă și vulnerabilă, continuă să se adapteze, reproducă, transmită mai
departe. Este clar că ne referim la aspecte, uneori similare, alteori distincte și, de fiecare dată, o facem
în cunoștință de cauză.
De ce este viața proprie limitată? De ce murim? Fiindcă o primă pereche a mușcat din fructul
oprit? Sau fiindcă, devenind conștienți de noi înșine, am realizat că suntem muritori? Sau din cauză
că, având un anumit grad de inițiativă și libertate, ne putem autolimita drastic, putem încălca regulile
și legile existenței, putem pune în pericol planeta și – până la urmă nu facem decât să ne autolimităm,
autoreglăm, împreună cu lumea contrariilor din care facem parte?
Când oameni responsabili, conștiincioși, recunosc frumusețea, fragilitatea și scurtimea vieții, o
trăiesc deplin, îi acceptă provocările, umplu cu împliniri, cu sens și semnificație fiecare clipă și își pot
accepta senini limitele, finitudinea, fiindcă merită!
Este o problemă de conștiență și conștiință!