Sens Semnificație Valoare

Origini, Natură
Opiniile, atitudinea noastră față de segmentele realității, modifică, crează sau spulberă valoare,
semnificație. Atribuim sens și semnificație obiectelor, simbolurilor, ființelor, ideilor, artei, etc.
Și totuși, cel mai crud realism în domeniul semnificațiilor, vine dintr-un loc absolut surprinzător
– din spațiu și ordinele sale de mărime. Ați văzut și dvs ceea ce e aproape invizibil – Pământul, la
scara întregului Univers. Când îți iei timp să te gândești la indiferența suverană și rece a rocilor
înghețate, cu o vechime de miliarde de ani, realizezi că, în absența gândirii, judecăților de valoare, a
unei existențe orientate către scop, teleologice, semnificația nu-și are locul. Ea există numai ca
atribuire, consens și chiar disensiuni.
Capacitatea noastră de supraviețuire, de adaptare, pare să fie optimizată de capacitatea noastră
de înțelegere a lumii, existenței, vieții. Or această înțelegere pare să derive dintr-o altă capacitate –
aceea de a modela mental, prin imagini, simboluri, limbaj – structura realității și modul în care este
alcătuită.
Normele obiective, ca și cele subiective conferă coerență, repetitivitate și obișnuință. Sensul
derivă din toate aceste aspecte. Când normele și succesiunea nu mai sunt respectate, suntem
contrariați: devine nonsens.
Realitatea cu structura ei, este dinamică în spațiu și în timp, dar respectă legi obiective care
conferă coerență și sens. Noi înșine aparținem acestei realități, astfel că, atât prin natură, dar și prin
cultură, învățăm să ne însușim și să reflectăm structurile, legile și modelele lumii, realității. Toate
acestea fac sens, dobândesc semnificație și le valorizăm.
Este posibil să vedem semnificația existenței și vieții noastre doar ca un rezultat al conștienței de
sine, al existenței propriu-zise a universului, mediului, lumii, al capacității noastre de a ne gândi și a
ne evalua această existență în termeni de valoare și sens. Vom constata că sensul la care ne referim
este unul atribuit, este în relație cu evaluarea noastră, raportată la gusturile sau nevoile noastre.
Semnificația persistă ca valută forte în conștiința, existența și relațiile interumane. Fiind
valorizată și alipită ca distincție a persoanei, familiei, grupului, ca valoare socială, semnificația
rămâne perenă. Există o piață a valorilor și semnificațiilor. Este valorizat tot ceea ce are căutare, tot
ceea ce poate fi de folos. Iar modul în care poate fi necesar, conferă semnificație. Există un enunț
celebru, semnat de Susan Wolf: „Semnificația este generată atunci când atracția subiectivă întâlnește
obiectul de valoare prețuit, sau mai literal: atractivitatea obiectivă.”1 Aici poate începe o lungă
discuție despre etalon, gust, valoare. Cred că în cazul semnificației putem folosi artefactul uzual în
astfel de situații: glontele este încărcat de realitatea obiectivă, în timp ce subiectivul apasă pe trăgaci.
Desigur, semnificația fundamentală rămâne cea existențială, dar nu există parte a realității sau
domeniu al preocupărilor umane care să scape dimensiunii sensului și semnificației, valorii, implicite
sau explicite.
Natural vs supranatural
Fragilitatea, vulnerabilitatea și relativitatea condiției vieții, existenței și bunăstării ființei umane
așezată într-un mediu natural de o întindere, volum, complexitate copleșitoare, l-a condus pe om,
oarecum firesc și repede, la absolutizare.
Chiar dacă ulterior, în decursul secolelor, avea să afle că legi relativ simple, fenomene,
determinări și mecanisme, decurgând din însăși natura lucrurilor, conduceau procesele naturale, mai
mult sau mai puțin intuitiv, omul rămânea uimit de vastitatea spațiului și volumelor, maselor,
imemoriabilitatea și infinitatea timpului, puterea și intensitatea copleșitoare a forțelor implicate în
desfășurarea cataclismelor, naturii, anotimpurilor, vieții.
De asemenea, faptul că o seamă de valori pot avea semnificații opuse și contradictorii – ceea ce
este considerat semnificativ și valoros pentru unii, poate fi disprețuit, considerat o risipă sau degradare
pentru alții, i-a determinat pe oameni să proiecteze valorile și semnificațile către un tărâm ideal, al
adevărurilor absolute și indiscutabile, ale binelui suprem, ale frumuseții fără cusur.

1
Wolf S, 1997, „Meaningful Lives in a Meaningless World, Quaestiones Infinitae, 19, Utrecht Univ, 1-22.
1
 Aceste trăsături nu puteau aparține lumii reale, naturale, ci au fost gândite ca transcendente și
aparținând lumii supranaturale, divine, ale zeilor.
Atributul veșniciei în timp, a constituit o valoare semnificativă pentru contracararea și
rezolvarea perisabilității vieții. Toate atributele divinității s-au recomandat de la sine ca fiind etalonul,
referința tuturor neîmplinirilor vieții reale.
Chiar dacă au rămas o sumedenie de aspecte insolubile și contradictorii, totuși aglutinarea în
decursul secolelor și mileniilor a tuturor frustărilor, amenințărilor, pericolelor, suferinței și morții,
împreună cu replica coerentă, relativ logică, adecvată, structurată după nevoile fundamentale,
universale ale ființei umane, a transformat oferta spirituală în una foarte atractivă și semnificativă.
Disproporția impunea supranaturalul, absolutul se impunea finitudinii, relativului și omul
proiecta un for suprem aflat la cârma și deasupra tuturor acestora. Cu acesta trebuia să stabilească
raporturi, trebuia să-i semene, o cale de comunicare trebuia deschisă. Și s-a făcut.
Astfel, sursa oricărui sens, a semnificației fundamentale, suprema valoare, aparținea Creatorului,
Sursei, Atotputernicului. A fost o modalitate de a ordona haosul aparent al lumii interioare, exterioare
și sociale.
De la înălțimea tronului divin, s-a croit un plan, un proiect divin, care unește un început
paradisiac, edenic, cu un final glorios, ale cărui etape viitoare se vor împlini așa cum cele precedente
s-au împlinit, în cadrul unui discurs extrem de convingător și coerent – crema valorilor culturale,
folclorice, spirituale – dar ideal, simpluț, subminat de premise care nu vor să se lase verificate în
lumea reală, naturală, practică.
Ele se potrivesc cu dogma, cu teoria, cu imaginația și așteptările noastre, dar sunt mereu
anunțate, calculate, amânate și niciodată împlinite, decât în dezamăgiri mesianice, apocaliptice și
regrupări, reașezări fanatice. Mărșăluiesc un timp, fac istorie, cinci sute, o mie, două, trei mii de ani,
apoi se pierd în negura vremurilor apuse. Semnificații cu pondere într-o epocă sau alta, suferă
eroziunea culturală a timpului, evoluează, devin perimate și uitate. Apar forme noi, evoluate.
De aici și până la a pretinde că nu există sens sau semnificație decât la sursa originară, nu e
decât un pas. În această opinie, orice semnificație din lumea reală, își are obârșia în lumea de dincolo
sau în altă lume, în altă împărăție. Este greu de digerat această pretenție că orice semnificație atribuită
oricărui domeniu, fie el material, cultural, social, economic, artistic, etc., are o semnificație derivată.
Natură vs cultură
Dar în timp ce, ritmul și frecvența unor manifestări sunt proporționale cu viața, existența și
istoria noastră, altele sunt surprinzătoare, șocante și excepționale prin apariția lor. Acestea par lipsite
de sens și noi le atribuim imediat semnificații care pot coincide cu natura și legile lor, adică au
caracter obiectiv, sau sunt fanteziste, coincid doar cu opiniile, convingerile noastre subiective – sunt
doar atribuite, neverificate științific, matematic, logic, istoric.
Astfel, apare o disjuncție între natură, pe de o parte, și cultură, spiritualitate, pe de alta.
Semnificațiile dobândesc autonomie, se distanțează de realitate și de dragul subiectivității, afinităților,
gusturilor, intereselor noastre, pot chiar să contrazică realitatea.
Din acest joc al discrepanțelor între realitate și preferințe sau aparențe, au apărut și folclorul
ficțional – legende, basme, miracole, mituri, alegorii, parabole, creația literară de ficțiune cultă, sau
industria spectacolului cu prestidigitații, iluzionism, etc. Foamea noastră de senzațional întreține
creația tuturor formelor aparente de încălcare a legilor obișnuite ale realității. Ne-ar plăcea să fie
mister autentic, dar nu e decât divertisment sau șarlatanie – și relatările acestora, mai vechi sau mai
noi, cu toate probele lor de autenticitate sau fals.
Limitele semnificării
Filosofia existențialistă a considerat existența absurdă și lipsită de sens. Există și o literatură a
nonsensului și absurdului. Schopenhauer, care a fost un om extrem de inteligent și capabil, era totuși
un singuratic ursuz, chinuit de tulburări de personalitate. El privea existența și relațiile extrem de
critic. Neînțeles și lipsit de apreciere, valoarea incontestabilă i-a fost recunoscută foarte târziu. Asta l-
a transformat într-un mizantrop.
Nihilismul a împins acest scepticism și neîncredere față de viață și existență până la limită.
Depresia poate influența mult atitudinea față de sensul existenței. Până la suicid. Probabil că și

2
inteligența. E posibil ca oamenii să se situeze, în privința semnificației, după o curbă Gaus sau sub
forma unei clepsidre? Poate că nu cei mai inteligenți sunt cei mai împliniți, ci doar cei mai lucizi!
Alternativa discursului coerent și credibil, dar cu premise și concluzii false – care poate defini
delirul sau convingerile, ideologiile eronate, sunt situații mai puțin evidente și lipsite de carieră, în
care premise și concluzii mai mult sau mai puțin realiste, sunt irosite de incompetență, dezorganizare,
indolență, o agendă ascunsă, lipsa hotărârii, perseverenței, maturității, civilizației.
...
Continuăm să atribuim, să sperăm, să credem. Ne jalonăm, ne marcăm existența. Acest fapt
poate conta enorm pentru noi, dar nu prea contează în economia universală a alcătuirii lumii.
Atunci când evenimente neutre, sau mai rău, stihinice, spulberă orice logică, sens și semnificație
a vieții sau existenței, ne oțelim, ne împietrim și nu renunțăm. Și asta are loc la tot pasul! E o formă de
eroism sau de încăpățânare. E tot ce avem, tot ce suntem, tot ce putem face!
Ceea conferă semnificație vieții, dincolo de valoarea ei, pare să fie o anumită coerență, ceea ce o
face inteligibilă, ceea ce transcede locul comun.2 Ceea ce face o viață semnificativă, pare să fie
atingerea scopului proeminent, valoros, propus. Acest proces ne duce cu gândul la împlinire.
Semnificația, ca și fericirea, ca și alte calități de mare sinteză, par să sporească, mai ales când nu
le ai în vedere, când uiți de tine și te dăruiești total, pasiunii, vocației, creativității. Ceea ce rezultă,
dobândește sens, semnificație, valoare.

2
Stanford Enciclopedia of Life, The Meaning of Life, 2013.
3