Thymes Nr. 2 2020 Complet - Compressed

thymes
Anul I, nr. 2, iulie-septembrie, 2020
Giroc
Editura Castrum de Thymes
Revistă trimestrială de cultură
ISSN: 2734-4665 ISSN-L 2734-4665
Colegiul de redacție:
Redactor-șef: Daniel Luca

Secretar de redacție: Laura Gheorghiu
Redactori: Daniel Mariș, Daniel Marian
Adresa redacției: Giroc, str. Naturii, nr. 55. Tel. 0747033260.

E-mail:revista.thymes@gmail.com
Ilustrație copertă: Copilărie, desen de Paula Manac (Belgia)

Grafica acestui număr: Kara Molnar - almost a rose (p. 18); inner travel (p. 52); creation (p. 90);
words (p. 93); about you (p. 106); backwards (p. 112); one more step (p. 117); the chain (p. 121);
edge of thought (p. 123).
CUPRINS: EDITORIAL. Laura Gheorghiu (1). FILE DE CENACLU. Mariana Cașu (5). Xenia
Damaris (6). Maria Gligu (6). Ovidiu Gligu (7). Ana-Maria Ninulescu (7). Olivera Stoianovici
(9). POEZIE. Maya Alma (10). Ana Ardeleanu (13). Christian Bistriceanu (19). Ionuț Calotă
(25). Camelia Monica Cornea (32). Ioan Corin Culcea (38). Rodica Dascălu (44). Any Drăgoianu
(52). Silvia Filip (58). Camelia Florescu (62). Laura Gheorghiu (69). Valentin Leahu (73).
Claudia-Gabriela Marcu (76). Daniel Marian (81). Daniela Mihăeș (86). Ramona Müller (91).
Maria Nițu (94). Costel Simedrea (99). Horia Simon (102). Dan Șalapa (107). Emil-Ciprian
Vestemean (113). Valeriu Valegvi (118). PROZĂ. Nicolae Toma (122). Dorina Măgărin (124).
DIALOG CU CĂRȚILE. Petronela Apopei (despre Ioan Romeo Roșiianu;133). Eugen
Dorcescu (despre Gheorghe Rancu-Bodrog; 137). Daniel Luca (despre Daniela Gifu, Lucian
Gruia; Maria Nițu; Ion Răşinaru; 140). Daniel Marian (despre Andrei Caucar; Ionuț Calotă; Any
Drăgoianu; 146). Cristian Gabriel Moraru (despre Mihail Tănase; Nicolae Vălăreanu Sârbu; 151).
ISTORIE ȘI TEORIE LITERARĂ. Daniel Luca (despre Ștefan Goanță; 158). ARTE
PLASTICE. Ileana Pop-Nemeș (p. 163).
Responsabilitatea pentru conținutul materialelor din cuprinsul revistei revine autorilor.
Materialele propuse pentru publicare se trimit pe adresa: revista.thymes@gmail.com, în format word, rtf,
doc sau docx, Times New Roman 12, la 1 rând și 15, cu diacritice.
Vedem în această revistă, în primul rând, o cale de promovare a cărților autorilor contemporani, a
scrierilor acestora, de dincoace și de dincolo de granițele țării, precum și o punte de prietenie între
cititori și scriitori, dar și între scriitori. Ordonarea autorilor e realizată alfabetic. „Thymes”
(„Castrum de Thymes”) este o denumire veche a Timișoarei (cf. Ioan Hațegan, Cornel Petroman,
Istoria Timișoarei, vol. I, Editura Banatul, Timișoara, 2008, p. 14), care sperăm să ne poarte în
zbor pe aripile timpului.
Redacția
Thymes, an I, nr. 2/2020
EDITORIAL
LAURA GHEORGHIU
ESTETICUL CA RESPONSABILITATE CIVICĂ
Trăim de mai multe decenii, într-o hărmălaie. Producem și consumăm cu mare poftă,
zgomote în locul cuvintelor, simbolurilor, gesturilor purtătoare de mesaj. „Nu contează ce și cum
cântăm, important e să fie cât mai tare!” îmi spunea o cunoștință despre corul din care face parte.
Cantitatea sfidează calitatea și în materie scrisă – articole, cărți, mesaje private - și în politic sau
administrație! Ne văicărim nemulțumiți de tot ce ne înconjoară dar stăm și contemplăm
situațiunea, incapabili să luăm o decizie reală și să urmăm consecințele ei logice. A acționa după
preceptul eticii responsabilității, având deci, „răspunderea urmărilor (previzibile) ale faptelor
tale”1 a devenit o contradicție în termeni, singurul reper urmat fiind cel al instinctului de a te
face vizibil cât mai mult și cât mai multor oameni. Indiferent cu ce discurs sau cu ce consecințe.
De fapt, totul se rezumă la ieșirea din noi înșine, acolo unde domină o tăcere prea adâncă spre a
fi suportabilă, ieșirea din identitate cu responsabilitățile ei cu tot. „˂Găsirea propriilor resurse˃
prevestește chinuri mintale și agonia nehotărârii, în timp ce ˂responsabilitatea apăsând pe umerii
tăi˃ prevestește o frică paralizantă de risc și eșec fără drept de întoarcere.”2 Și atunci, zgomotul
fără sens devine, oricum, preferabil tăcerii, prestația discutabilă sau chiar penibilă e mai
valoroasă decât teama de neant.
Ne-am fi așteptat ca arta să dea o mână de ajutor, chemând vestalic spre regăsirea
omenescului din noi, aprinzând beculețul de la capătul tunelului. Arta aceea ca mediator, artistul
1 Max Weber, Politica, o vocație și o profesie, București: Ed. Anima, 1992, pag. 47.
2 Zygmunt Bauman, Modernitatea lichidă, București: Ed. Antet, 2001, pp. 22.
1
deghizat în clovn sau rege bolnav de bolile urbei, rege care a văzut și a înțeles și ne împinge și pe
noi, ceilalți, să învățăm ce nu e bine spre a găsi remediul. L-am căutat în centrul orașului și în
fiecare zi a propriei vieți dar am găsit umbre cu pretenții, umbre în zdrențele limbajului și ale
implicării civice. Arta, mi se spune, nu mai are rol de a înălța deasupra ruinelor vieții de fiecare
zi, ci doar de a semnala decăderea, dubla măsură, pervertirea. Este coborâtă la nivelul discuțiilor
din fața blocului, în termeni uzuali și fără nicio preocupare pentru a transmite mai mult decât
banalitatea factuală. Mesajul nu mai ajunge la celălalt pentru că nici intenția nu e una de
conectare cu destinatarul. Zygmut Baumann identifica în travaliul cultural „încercarea de a face
posibilă viețuirea în condițiile conștientizării limitelor noastre, creând un pod de la marginea
abisului unuia, spre celălalt.”3 Dar definiția lui arată azi mai mult a ideal decât a realitate, câtă
vreme vedem în jur abisuri trecând unul pe lângă altul fără să-și comunice nimic și mai ales, fără
să ia act unii de existența celorlalți. Nu ne referim la existența fizică, biologică! Plecăm unii de
lângă alții fără să ne fi comunicat ceva cu sens, fără interacțiune spirituală, fără ca un bob de
mesaj să fi depășit bariera trupească! Pentru că, să recunoaștem, vorbim mult, incredibil și am
spune, imoral de mult, însă totul se petrece cu scopul de a ne descărca, de a povesti cu noi înșine,
mai precis, noi în căutarea propriului eu. Fiecare în efortul disperat de a înțelege cine e și ce
caută, fără a avea curajul să pună întrebările profunde, ca urmare, fără să ajungă la conținut nici
măcar în raport cu sine. Răspunsul pe care îl dăm, cel mai adesea abisului din noi este tocmai
această gălăgie pe care o aruncăm în jur, din „teama de a ne pierde în aer fără să fi lăsat nicio
urmă de vizibilitate și prezență, teama de a fi asemeni celorlalți, teama de a deveni o non-entitate
sau de a fi la finalul propriei existențe.” 4 Și atunci, ne străduim să contracarăm angoasa strigând,
certând universul cu onomatopei în loc de a încerca să dialogăm cu el și să-l facem să ne ofere
ceea ce are mai bun! Suntem atât de lipiți de marginea propriei prăpăstii încât simpla idee a
creației pare o utopie. În locul unui schimb de idei și sentimente, unui flux energetic asistăm la
paralelismul strigătelor și disperării aparent lipsite de leac. Poezia nu mai are un ritm interior
pentru că disperarea e haotică; versul oricât de alb, a devenit translucid, lipsit fiind nu doar de
elementele esteticii clasice, dar și de propria organizare internă. Se simte un efort de a alătura
litere și cuvinte, o neputință de a găsi cuvântul pentru că în profunzimea ființei umane, discursul
s-a dezintegrat într-un palimpsest cu grafia ștearsă și neclară. Eu, autor, nu prea știu cine sunt iar
pe un asemenea piedestal șubred, nicio altă alăturare de semne nu poate înfrunta lumina zilei. Ori
tocmai lipsa unui limbaj interior, lipsa coerenței și articulării propriei identități blochează
formularea unei comunicări cu ceilalți, cu diferitul, cu necunoscutul. Nu transmitem pentru că nu
suntem, propriu-zis; ne-am diluat în mrejele fricii de destin, de întrebări, de obligația de a spune
ceva. Proza pare mai armonioasă, mai legată atunci când cineva se încumetă să o scrie, dar și
acest fapt se petrece periculos de rar, semn că trecerea noastră prin lume a încetat să mai fie una
prozaică, am pierdut gustul povestirii spre a rămâne la strigăt: scurt, melodramatic, strident. Ar fi
fost interesant de dramatizat dar teatrul emite pretenții de care nu suntem pregătiți să ne
3 Zygmunt Bauman, Leonidas Donskis, Moral Blindness. The Loss of Sensitivity in Liquid
Modernity, Polity 2013, pp. 101-102.
4 Leonias Donskis, in idem, pag. 94.
2
apropiem! Simpla contemplare a scenariului se dovedește o experiență traumatizantă pentru că

aduce la lumină vicii și slăbiciuni, neputiințele ființei, altfel ascunse de butaforie; prezența
concomitentă pe scenă alături de alții, chiar alături de alter-ego-ul nostru este tot ce ne repugnă
pentru că arată dureros, locuri și neputințe, dimensiuni pe care altfel, le camuflăm în diatribe și
explicații de trei parale. Mai nou, repetăm scenariile clasicilor dar cu vocile noastre de azi,
răgușite și contorsionate de convingerea că nu vom putea fi niciodată la înălțimea lor. Și atunci,
îi drapăm în haine contemporane, numind experiența drept adaptare, reinterpretare, recitire. Și
chiar dacă deseori ceea ce obținem nu prea are legătură cu clasicul pe care îl mimăm, adormim
fericiți că, totuși, am încercat ceva, ne remarcăm măcar prin eșec, și el, preferabil absenței!
Apoi, cădem în resemnare: convingerea că actul creației este inutil, că nu mai există
cititori, cerere de artă, înțelegere față de comunicarea în registru estetic. Rar constatăm că
labirintul a devenit un cerc vicios tocmai pentru că nu am mai avut răbdare să-i căutăm soluția și
să-l învingem prin afirmarea identității noastre. Iar cercul ne amăgește spunând că nu sunt cititori
deci nu are sens expresia artistică în timp ce publicul (cu noi, cu tot) deplânge lipsa creației de un
anumit nivel, motiv pentru care s-ar refugia în tautologii (discuția de la poarta blocului) sau în
reluarea clasicilor. „Apar impulsurile de a renunța la individualitate, de a înfrânge sentimentul de
singurătate și neputință prin afundarea completă în lumea exterioară.” 5 Până la urmă vorbim
despre o piață părăsită dar nu desființată, pentru simplul motiv că, oricât ne-am fi înstrăinat de
noi înșine, dicționarul de spiritualitate este, încă, acolo. Nu poate fi extirpat nici de experiențe
nefaste, nici de singurătate, nici de intenția noastră masochistă. Poate fi îngropat sub un moloz de
frustrări și angoase; și tocmai aici era rostul artei, să vină să ne dezgroape de sub deșeurile
cotidiene spre a ne reda, nouă, înșine. Era momentul ca arta să educe și să intermedieze, să
devină un maestru spiritual personal, loial și de neînvins. Să vină alături de noi și să ne
însoțească dincolo de negurile în care ne cocoloșim din disperare. Din „teama de a fi lipsiți de
importanță”6. Întrebarea ce ne pândește după fiecare pagină necitită sau negândită este ce am
dăruit noi, lumii din jur spre a dobândi importanță, ce am transmis, ce corzi am atins spre a
primi, în dar, aura după care tânjim? A livra spațiului public un discurs identic lumii neclare din
noi, nu echivalează cu un act artistic, în primul și în primul rând pentru că nu e un produs menit
să ajungă la ceilalți, să îi încarce cu mai multă cunoaștere, ajutându-i să se descopere și să se
deschidă. Nu se citește pentru că discursul, atât cât este, nu ajunge la întrebările potențialilor
cititori, nu răspunde nimănui. Cititorul sau publicul te urmărește dacă simte că vorbești (și)
despre el, despre meandrele tulburărilor lui, despre temeri și speranțe. Câtă vreme însă, textul
este doar o fiziologie privată (ex)spusă în gura mare, el nu îndeplinește nicio funcție de
comunicare, cu atât mai puțin una soteriologică!
Pe același palier descoperim spațiile din jurul nostru, cu precădere cele urbane care și-au
pierdut profilul! Ceea ce deprimă este surprinderea cu care mulți locuitori ai lor primesc (?)
întrebarea privitoare la identitate. O localitate are un nume care poate fi oricare, poate desemna
orice. Faptul că fiecare loc ar avea o rezonanță proprie și un limbaj aparte, e mai mult decât un
5 Erich Fromm, Frica de libertate, București: Ed. Teora, Universitas, 1998, pag. 33.
6 Leonidas Donskis, ibidem.
3
neologism pentru majoritatea celor din jurul nostru. De aici și lipsa joncțiunii între indivizi și
locuri. Locul nu mai e expresia valorilor comune ale celor care îl locuiesc, ci un spațiu oarecare,
”umplut” cu oameni oarecare. Mi se va spune că trăim într-o epocă a migrației de mai multe
feluri, a liberei circulații. Și voi răspunde că acest fapt ar fi minunat dacă inși cu identitate ar
migra dintr-o localitate cu identitate în alta. Am asista zilnic la concertul identităților sau la
”cearta” lor, la înfruntarea între valori, la mariajul sau la contestarea lor, la alterarea sau,
dimpotrivă, la afirmarea unor paradigme. Dar se intalnesc brownian, module fără portret,
anexabile si anexate, cu sau mai ales fără știrea lor și fără să se opună pentru că oricum, nu-și
înțeleg existența în afara trenului care i-a anexat. „Masa postmodernă este o masă fără potențial,
o sumă de micro-anarhisme și individualități, care cu greu își mai amintește de timpul când voia
și trebuia să facă istorie ca un colectiv încărcat de expresivitate.” 7
Este acesta un blocaj? Imposibila poveste a „sfârșitului”, indiferent dacă al lumii sau al
vreunui serial, al unei campanii electorale sau al propriului destin, al limbajului sau al putinței
noastre de a ne ridica deasupra vorbăriei străzii. A fi cetățean al unui polis, ne amintim, însemna
a aduce un discurs personal alături de celelalte din oraș, a dărui diez-ul tău la simfonia sau
disfonia urbei, a provoca o identitate urbană să se deschidă spre oferta pe care i-o propui spre a-ți
întoarce bucuria și liniștea apartenenței la o cultură. Acolo poți exista ca ființă umană care
transmite, comunică și articulează cunoaștere. Acolo se disting cu claritate diferențele între etaje
și destinatarii fiecărei silabe! Responsabilitatea adună sub umbrela sa autocenzura și obligația de
a zămisli mesaj, de a ajunge la celălalt ca ins care așteaptă să i se transmită ceva și e gata să-l
completeze spre a-l returna îmbogățit. Responsabilitatea impune exigența la o asemenea cotă
încât două entități altfel total diferite ajung să se recunoască într-o comunicare și să plece din ea
cu celălalt cu tot, spre un alt destinatar de la care să preia semnificații și căruia să-i adauge un
cod spiritual. Ieșirea din hărmălaie nu e posibilă fără a ne regăsi fiecare pe noi înșine pentru a
face ca exercițiul responsabilității să fie posibil, practicabil și util. Ieșirea din non-comunicare are
nevoie de indivizi care și-au făcut temele și au aflat cine sunt, și-au regăsit identitatea și acum
pot să se deschidă către ceilalți. Ca urmare, dacă folosim creația artistică drept asistent al propriei
noastre deveniri, ea nu va ajuta nimănui pentru simplul motiv că răspunde unor întrebări care
sunt numai ale celui care se revendică de la verbul în cauză. Estetica presupune, înainte de toate,
transmiterea de semnificații, de conținut emoțional, presupune ridicarea din oglinda personală
spre un ansamblu de semne ce comunică celorlalți și îi ajută să se ridice și ei, spre cei din jur.
Estetica înseamnă dăruire, ceea ce presupune recunoașterea celorlalți drept parteneri de dialog și
întâmpinarea lor cu un mesaj. Este acceptarea rostului de ființă-în-cetate cel puțin, dacă nu
cumva, ființă-în-lume, adică în relație nemijlocită cu sentimentele și ideile care țin această lume
în viață, adică în discurs. Estetica reprezintă calea de ieșire din noi cu noi cu tot spre ceilalți spre
a le dărui un sâmbure de speranță, de putere în baza cărora și ei să-și caute și să-și definească
propria ieșire. Altfel, literatura și dansul, spațiul public sau muzica nu vor fi nimic mai mult
decât hărmălaie, inadecvare, neant.
7Peter Sloterdijk, Disprețuirea maselor. Eseu asupra luptelor culturale în societatea modernă,
Cluj Napoca: Ideea, Design & Print, 2002, pag. 18.
4
FILE DE CENACLU
„PRIETENII ARTEI”
„O grupare de iubitori ai artei, în general, constituită în jurul mănăstirii ortodoxe din
Vedrin (Belgia)” – Ovidiu Gligu (a publicat volumul de versuri Poemele fericirii: Editura
Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2018)
MARIANA CAȘU
Mă întrebam...
Mă întrebam astăzi ce înseamnă boala..

Este un strigăt al trupului
Către suflet
A uitat sufletul de trup:
S-au rătăcit până la apusul dorului.
Nu se mai cunosc,
Nu se mai doresc,
Nu se mai cuprind...
Se luptă sau se ignoră
Până la sfâșierea cuvintelor,
Până la regrete.
Sufletul cântă pe mai multe voci,

Iar trupul are doar o voce,
Pe care și-a acoperit-o,
Crezând că nu are niciun farmec.
Strigă trupul ca un copil
Căruia i s-a furat timpul de joacă
Timpul de iubit,
Timpul înnoirii,
Timpul...
Când sufletul e pregătit de noi escapade,
Trupul ripostează prin boală.
5
XENIA DAMARIS
Descompunere
casa mea nu e această piatră

această bucată de suflet cu ferestre crăpate
oh, voi ochi ce rânjiți la soare
vreau să cred în trecerea Gândului
pe urmele deșertăciunii
mai curat
tot mai curat
voi rămâne singură

la fel ca haita din sufletul lupului.
MARIA GLIGU, 11 ani
Copacul
În cabana mea a crescut un liliac.

El îmi povestea în fiecare seară aventurile lui,
liliacul avea un vecin care avea un secret.
Ȋntr-o zi i-am auzit vorbind.
În cabana mea a crescut un pui de liliac,

era bine acolo, dar era totuși trist,
îi lipsea fratele său
pe care l-am plantat la capătul grădinii mele.
6
OVIDIU GLIGU
Turnul alb
Acum aș vrea
să ne luăm de mână
turnul bisericii
toarce din nori
un fir galben
de lână.
După omul cel mic

aleargă omul cel mare
amândoi
sunt prieteni
și pășesc pe pământ
ca pe mare.
ANA-MARIA NINULESCU
Ecoul
Cunoaște-te pe tine însuți, fiule

Al lui Dumnezeu.
Coboară în inima ta !
Știu:
Vei găsi o mie și una de motive
Ca să nu.
Îmi vei face chiar și psihanaliză pe text,
Prefăcându-te mirat.
7
Oare ce metaforă să fie aceasta ?

Ce se ascunde cu adevărat dincolo de
Aparent banalele cuvinte :
« Coboară în inima ta ! » ?
Trebuie sa fie ceva dubios la mijloc.
Cum adică să cobori în inima ta ?

Acolo sunt castele de nisip
Dărâmate deja dinaintea eonului nostru,
Pânze de păianjen groase…
Și tablourile acelea vechi,
Cu rame de lemn și sticlă ciobită.
Nici nu mai știi ale cui erau fotografiile…
Acuarelele uscate,
Câteva bucăți de flori
Dintre paginile ierbarului
Și doar un scaun rupt pe care să
Stai jos și să plângi…
Dar stai așa !

Cum adică să stai jos și să plângi ?
Tu trebuie să fii fericit.
Așa scrie în reclamă.
Plus, că știi pe cineva

Despre care umblă vorba
Ca ar fi coborât în inima lui
Și care nu pare deloc
Așa de mototolit,
Din contră…
8
OLIVERA STOIANOVICI
Povestea norului singuratic
Plutesc singuratic
pe cerul albastru,
imensitate mărginită,
și eu mic
ca un miel pasc
razele soarelui
și mă luminez
făcându-mă tot mai mic,
ca un puf de floare
ce se scutură de sus.
Desenez singuratic
un punct pe o foaie albă,
imensitate mărginită,
și eu mă fac tot mai mic
prin ochelarii bunicii
răsar curcubeie și nori
ce-și scutură razele
fine pe o foaie albă
se naște o poezie
și eu tot mai mic apar.
9
POEZIE
MAYA ALMA
RĂDĂCINI DE PLOI
De marți plouă întruna

Ne cotropeşte luna
Pământul îniernării
Ce-a mai rămas
Iubirile de noi.
Zămislitori de nouri
Ce-și curg pe rid golimea
Vorbi-vom despre suflet
La neglăsuitoare
La Neîntâmplători.
Visați de serafimi
Mâncând pâinea Luminii
Purtând semne-ale Iubirii
Înscânteiați divin
Cu răsăriri de ploi.
10
ÎNGERI DE MERE COAPTE
Trădare-i în șoptire, gând de lalele-amare,

Și-n pragul ce moare de pașii-ți, ne-întrupându-l,
Încărunțit stă ceasul suindu-mi pe picioare
Răcoarea de pe furii, mersul nesărutându-l.
Petalele luminii sparg porii silniciei,

Mă voi da inutil primăvărării-n lapte;
Întoarce-te la vasturi, unde-n tacâm Veciei
Vin stelele-mi în cină îngeri de mere coapte.
DOAMNE FĂ-MĂ IARBĂ
Fă-mă Doamne iarbă-n grai de vânt turbat,

Mâna-ți să mă umble, de-or vrea munți de viscol
Verdele să-mi smulgă.
Fă-mă Doamne aer cu-mprejur mângâieri,

În disperarea zilei, că va să se dispară,
Re-ntoarcerea-i solie.
Fă-mă Doamne mirul, agheasmă e în toate,

Mâinilor de fum, limbilor de moarte
Desfrâu de ne-mpăcată.
Fă-mă Doamne ape, rid să nu mă-ncurce,

Ceas cărunt să-mi plece,
Beznii să mă uite.
LA STELE FĂRĂ NUFERI
Și va să fie toamnă nespleenurilor mele

Vremi reci pe triste ape împrăștia-vor brume
Bezniile veni-vor să îmbrâncească trupul
Luminii din trifoi.
11
Și va să fie steauă-mi pustiu în ochiul zării

Oftându-se de mine căci nume strâmb i-am dat
Vechimile de gânduri prăpăstii cu urzirea,
Îngrămădi-mi-vor sânge.
Și va să-i fie toamnă duminicei la umeri

Mâncată-n zorii zilei de gură-a nepetalei
Peste uitarea noastră vedea-se-vor nămoluri
La stele fără nuferi.
LUMINI ADEVĂRATE
Vălurind pădurile c-un zbor de iz cuminte

Mă dau visării albe moartea să mă uite
Trag peste mine cerul ecouri de pe ape
Și-ți intru-n vârf de sânge
Spulber din lanu-mi vrăbii.
Cât despre-înfiorarea ce va să te cuprindă

Nu-ți fie teamă i-un cântec dinspre-Înalturi
Stă triluirea-mi vaduri
Să-și care-n tine leacuri
Lumini adevărate.
CARNE DE LUMINĂ
Când vreau să te abis, vin duminici în pâine,

Le pipăi cu mâna rămasă în muguri,
Izvoare uitate prin lanuri de stele
Umblă-n desfrâuri nemorții,
Orașul intră desculț în umbra slăviei.
Când vreau să te scutur burgadei de friguri

Străbat din colo-încoace icoanele de ceruri,
Nemărginită zare, popor de răsărituri,
Atunci pansează ieri-uri,
Iar carnea-ți se lumină.
12
ANA ARDELEANU
chipul
ceea ce exprimă chipul

e o chintesenţă un numeral
o ordine a expresiilor împrumutate
de la floare de la soare
din cântecul prigoriei
pe chipurile tinere
se desfăşoare exerciţiile de luptă şi dragoste
pe chipurile mature
se desfăşoară exerciţiile de îngăduinţă şi repaos
fiecare îşi doreşte desăvârşirea
fiecare îşi foloseşte măiestria pentru a cuceri
pentru a obţine victoria asupra celuilalt
îmbogăţindu-se cu esenţa sa
într-o zi nu-ţi vei mai găsi chipul

nici adresa
vei poza doar ideea de tine
îngerul va întări această idee
aşezându-i o mică floare la rever
pentru a-l recunoaşte mai uşor
în univers
13
şantajul interogaţiei
îţi începi interogaţia

te întrebi te descoşi
mânecile îţi cad apoi gulerul
păsările din cuibul ce umplu
perna de aer a pădurii
interogaţia nu scapă niciun moment
fără să-şi amintească preferinţa
pentru semnele de intensitate
făcute deasupra sufletului împodobit
cu fapte
ţie încă necunoscute.
vei accepta şantajul interogaţiei
ce poartă pe aripi douăsprezece lebede
vei deveni Maestrul
eu niciodată Margareta
aflată în situaţia greierului de argint
ce a cântat de jale
la moartea iluziei
în barca gândului tău
stau în barca gândului tău

numând atâtea stele
câte încap în coşul de salcie
la mal e loc potrivit pentru aşteptare
între contururile a două corpuri nude
prea importante în albatrul lor
pentru a forma o singură umbră
o pace solară
camuflată în pescăruş
amestecul dintre culori ar putea detona clipele
făcându-ne atenţi la rana din cântec
la pansamentul notei înalte
care a întors de-atâtea ori capul îngerilor
cu transparenţa
14
bat în armura inimii tale ca într-o uşă de stejar

întrebarea cu cioc pătrunde în coaja aşteptării
divulgă numeralul
claustrează mulţimea albastră
starea de spirit împarte răbdarea între cei săraci
fără a lua din dar dulcele sacrificiu
fapte minore
nimeni nu-ţi poate elibera

legitimaţia de liberă trecere
prin viaţă
ca printr-o gară pustie
unde nu sunt nici călători
care să încalce regulile
nici poliţişti să-i amendeze
să le ia carnetul de supermeni
nu te poate convinge nimeni
de rostul acelui nor
care-ţi fură prea devreme soarele
în piaţa uitată de Dumnezeu
unde cândva se vindeau mirodenii
tunetul său
îşi exprimă prin tine vremea rea
însă nimeni nu-ţi introduce în mapă
alternativa
doar îţi numără coastele
una lipseşte motivat
îngerul şi-a făcut din ea
sabie
15
Omul de după om
ne-am născut liberi

apoi am legat libertatea în lanţuri
pentru a-i poseda frumuseţea
acum îi fredonăm la ureche melodii despre virginitate
în care nimeni nu se mai regăseşte
îi aşezăm în palmă reţete biblice
pentru a-şi trata inima cu ele
în tot răul se află câte o strachină de bobiţe
numite binele pământului
şi-n tot binele se aude un nechezat nervos
ce vrea să treacă prăpastia în zbor
viaţa are încă forţa macului de-a înflori oriunde
ai putea descoperi în ea omul de după om
prezenţa lui în cătuşe de flori, promisă zilei de mâine
(Cea mai frumoasă dintre amantele timpului)
mai ştii locul care ne-a durut cel mai tare
locul acela de poveste ce şi-a pierdut cumpătul
a lovit cu pumnii şi el
pentru că nu ştie să piardă
nici nu poate râde
de glumele făcute pe seama săriturii în gol
a inimii sale
Stai pe pragul serii
Jumătate în lumea ta,

Cealaltă jumătate în lumea mea,
Precum articolul nehotărât
Pe care l-am împuşcat între ochi,
La prima lectură,
Şi toată seara am primit reproşuri
Din partea îngerilor
Care cinau în sufletul meu,
Aplecaţi asupra unei porţii duble
16
De nedumerire,
Dorind să-şi folosească influenţa
În vederea studierii comportamentului
Acelui articol
Ce, în final, ar putea elibera
Prin geamul unui cais înflorit
Fluturii rămaşi captivi
În propria-i nehotărâre.
o altă poveste
pentru cine nu ştie

vara aceasta-i un fluture pribeag
o altă poveste-i începe lecţia de citire
aşezând palma
peste clipa sortită să păstreze rubinul
seninul serii ţine lumânarea dreaptă
pentru a-l recunoaşte pe cel îndrăgostit
în mine în tine în celălalt
în noianul de întâmplări
ce va strivi sub coaste
castelul de nisip
firul catifelării albastre
măsoară într-un doi de aur singurătatea
între fluture şi floare
aşază conjucţia
ca pe un spic albastru
în care toată marea a încăput
centrala emoţiei
prin centrala emoţiei,

trec veştile bune
ea îmi face legătura cu poezia lumii
pe care o simt ca pe o soră mai mare
a poeziei mele
17
ochii îşi vor cheltui energia

privind fotografiile
unde copilul râde
cuantificând minereul liric consumat
ceasul electronic bate

cum pulsul sub manşeta cămaşii albe
ori cum greierele în uşa bisericii
noaptea, când sfinţii dorm liniştiţi
ziua ei folosesc dioptrii
pentru a vedea esenţialul
şi pentru a extrage aurul
din sufletul omului
ridicându-i, astfel, rangul
cum ai ridica muntele
iar sub el ai aşeza
mâna unui copil
cu zece îngeri în ea
18
CHRISTIAN BISTRICEANU
o era nouă
un armăsar încalecă o iapă în centrul civic în timpul manifestărilor publice dedicate împlinirii a o
mie de ani de la nașterea națiunii și implicit a marelui conducător care cu blândețe ne mai
conduce vremelnicele destine
bărbații râdeau spunând câte ceva despre propria virilitate femeile rușinate acoperă ochii copiilor
dar mai mare se dovedea a fi neputința autorităților publice de a despărți cele două dobitoace
neînțelegând că acesta era semnul nașterii unui nou conducător și al intrării într-o nouă eră
să vină împăratul
să vină împăratul să-și declame isteroid discursul la TV în direct să taie capetele a 3-4 trădători
pe care ulterior să îi declarăm martiri. ca inversul efectului unui cutrenur vor crește
nemulțumirile oamenilor apoi tot mai mulți tot mai mulți se vor alătura maselor de protestatari
iar noi vom admira din fotoliul nostru roșu din sufragerie uimirea tot mai mare a împăratului care
își pierde coroana
remix
pe răzor de vie/este-un măr măruntu/ la frunză-i rotundu tot repetam obsesiv nereușind să-mi
amintesc de unde știu această înșiruire de cuvinte era un timp straniu o stea părea să părăsească
bolta cerească ca un funcționar demisionar sătul de atâta rutină sau să cadă din înalt ca un fruct
mult prea copt prietenul meu făcea un fluier de fag/să zică cu drag/un fluier de soc/să zică cu foc
animalele erau neliniștite de parcă așteptau nenorocul iar eu priveam cerul
19
tânăr zeu visând
tânăr zeu visându-și statuile în temple grecești vin fecioarele și-i spală picioarele și îi sărută
buricele degetelor făcătoare de întâmplări
tânăr zeu visându-și statuile din piețele publice distruse de barbari
tânăr zeu visându-și numele schimbat
tânăr zeu visându-și imaginea desenată în stil cubist
tânăr zeu visându-și uitarea
christian bistriceanu mai întâi scrie și apoi totul devine realitate:
1. christian bistriceanu mănâncă sare cu pumnul pentru a ști că trăiește;

2. christian bistriceanu bate în cuie florile de primăvară;
3. christian bistriceanu își descoperă în umărul stâng un diamant cât un ou gol;
4. christian bistriceanu crede că ziua stă în două lingurițe de cafea;
5. christian bistriceanu își face autoportretul și plânge.
fructul
se născuse la umbra acelui pom

sau poate din fructul pomului
el visa că pomul crește
și pomul creștea
niciodată nu plecase mai departe
de umbra pomului la apus
îi era frică
îi era teamă
că pomul putea muri
îi era frică de moarte.
20
eclectica
se lasă noaptea-n tei și regulile-n zebre

se umplu cu de-a sila paharele de vin
și mușcă lupii trupul mărului dintâi
ah, e ca și cum aș scrie pentru prima oară
taica ară în vis
uneori maica visează o nesfârșită apă ce o împresoară până la glezne

uneori maica visează păsările albastre cum se întorc pe ceștile de cafea
maica visează mult și după cum răsare soarele în visele ei rânduiește lucrurile în ograda sa
uneori lucrurile nu se așează cum vrea ea și atunci îl cheamă pe dumnezeu sprijin alteori pe
bărbatul ei să apuce iar coarnele plugului.
taica ară în vis

și-n pământul lui se fac rânduri
mă rog
mă rog. mă rog neîncetat

de parcă are să vină sfârșitul lumii
sau de parcă a venit
iar eu ca un netrebnic nu am făcut
cele ce trebuiau făcute la vremea lor
nu știu dacă a răsărit soarele
sau ce e acela soare iar dacă a răsărit
a răsărit un ou sterp
și acum plutește peste oraș.
din când în când tăcerea e spartă de sirenele unei
amubulanțe semn că nu e totul pierdut
și că viața se mai zbate într-un colț de
om și că încă se mai poate face ceva
și atunci mă rog, mă rog
ca sfârșitul lumii să nu fi venit
21
note de jurnal
*
primăvara a venit și în acest oraș privesc de la fereastră cum au înflorit pe rând corcodușii perii
gutuii castanii și salcâmii din curțile și grădinile blocurilor.
**
citesc un roman voluminos. asta mă va ține ocupat mai multe zile. la mijlocul propoziției îmi
amintesc sau imaginez o conversație cu prietenii la birtul nostru. revin. continui lectura despre
viața sexuală a americanilor din anii `40 povestită de un personaj a lui styron. totul se potrivește
perfect.
***
scriu greu. de fapt nu scriu nimic. poezia nu face casă bună cu lista cumpărăturilor și
medicamentele pe care mi le-am propus să le cumpăr astăzi.
****
aceasta este o poezie de dragoste pentru fetele de la meteo.
(fetele de la meteo nu citesc poezie)
ele de fapt nu există. nu au existat niciodată.
*****
primăvara a venit și în acest oraș.
privesc de la fereastră totul.
un crainic numără morții acestei zile. printre ei nu este niciun cunoscut.
note de jurnal.II
*
să te naști într-un an de referință este ca și cum ai primi viața de pomană.
însă tu nu ai avut noroc, nu-i așa?
tu, christian bistriceanu, te-ai născut într-un an în care nu se împlinea nimic
nici măcar un semicentenar amărat ca
cel al orașului al republicii al revoluției
**
nici cântec nici jale
femeia își cuprinde pântecele ca și
cum ar cuprinde marginile universului
22
(sau mă rog ale unei oale cu apă în clocot)

și îmi place să cred că nu-și
amintește nimic din cine a fost
înainte sau dacă a fost ceva
înainte.
***
mama e și ea o țară dar mai mare
pe care o iubești
chiar și atunci când nu o iubești.
****
uneori eviți să te privești în oglindă
de parcă ți-a recunoște în sfârșit vina.
*****
uneori privești
și uneori urli în sinea ta până se face
dimineață apoi te scoli
te razi și repeți în minte lista de cumpărături.
binecuvântați cei ce vin în numele Domnului!
doar tu îmbătrânești
doar tu îmbătrânești, ai observat, nu-i așa?

restul prietenilor tăi au rămas la fel
în amintirea ta au 19, 23, 27 de
ani și râdeți mereu și mereu la aceeași
glumă despre sex subtilă ca
un târnăcop în geam și vă mișcați în ritmul
puternic al melodiilor la moda într-o
discotecă de peste drum de casa de
cultură. soarele răsare și apune peste aceeași clipă
însă doar tu îmbătrânști cu adevărat
îți cade părul te-ai îngrășat
obosești parcă mai repede
dar știi cine nu a îmbătrânit deloc?
toți oamenii aceia din fotografii
23
„când a murit mama credeam

că o să mor și eu dar nu a fost așa” mi-a spus ieri tata
însă ea continuă să ne privească neclintită
dintr-o fotografie alb-negru de pe
peretele din bucătărie continuă
să privească spre geam cum trec și
vin păsările dintr-un anotimp în altul
și cum doar tu îmbătrânești.
despre boală
la noi boala aceasta a fost puțin altfel

au murit doar câteva numere:
1, 5, 288, 531, 874, 991 puțin peste 1000
se spune că în spatele acestor numere ar fi fost oameni
pe care cineva acum îi plânge
și pe care cineva începe să îi uite
poem
in memoriam Paula Neamțu

ascultă râul învolburat cei de la institutul național de hidrologie și gospodărire a apelor au
anunțat ba cod portocaliu ba cod roșu de inundații doar un lucru sună mai rău: florile aruncate pe
mormântul prietenilor
binecuvântarea
stă mirele cu mireasa lui la masă mare-ntinsă de parcă ar sta în mijlocul lumii și toți cei ce vin se
veselesc și se tot miră că mirele-i din neam bun că mireasa-i frumoasă parcă ar fi două bibelouri
de porțelan de la curtea de argeș
și când mai cu patimă cânta taraful de la căminul cultural și când mai cu foc jucau nuntașii intră
trântind ușile toată în negru ca o piază rea daica lenuța „cine o fi chemat-o și pe asta” își spuse
mireasa și repede se mușcă de limbă ca nu cumva să i se audă gândurile apoi daica lenuța le luă
mâinile în mâinile ei îi scuipă să aibă noroc și zisă : „am venit să vă spui că v-am visat într-un vis
bun”
24
IONUȚ CALOTĂ
– ciclul poetic “the pets of the poets” -
Mi-am luat şi eu
o plantă de companie
un ficus atent
la tot ce-i spun
Azi dimineaţă
l-am plimbat
prin garnizoana poeziei
printre clădiri în carantină
cu pereţi în depresie
Mergeam pe stradă
în rând cu norii
mă scufundam în asfaltul încins
până la buric
până la gât
mă purtam ca un ficus alungat
lăsând semne
pe fiecare gard
ca un suspect
de poemovirus
25
Ţi-am dat un telefon

dintr-un alt timp
Tu erai lângă mine
dar ba te simţeam
ba nu te simţeam
M-am îndepărtat de geam
dar tu şi mai mult
făceam amândoi paşii mari
într-un dans strident
Eu eram plecat
până la marginea
lunii
unde clepsidrele
îngheţaseră
Am vrut să te invit
să ne întâlnim
în acelaşi vis
să facem dragoste
pe un pat de tăciuni
doar atât te-am rugat
să nu te dezbraci
că s-ar face ziuă
Viaţa fără notificări

nu îşi are rost
Am trece unii prin alţii
fără să ne simţim
Eu sunt o maşină umană
sofist aristocrată
fricile mele sunt policolore
casa mea locuieşte în mine
iar pereţii ei sunt disperaţi
să fie pereţi
Doar că eu nu mai pot intra în apă
sunt un peşte solubil
aşa că am păşit în acest tablou
26
să îmi astup rănile cu sângele tău

Mi-am pus palmele mele găurite
peste primăvara ta tânără
care atârnă
ca o funie roşie
fără margini
În poezie se poate orice

Iată acum actorul din ecran
a coborât şi stă la masă cu mine
şi uite cum marea din tablou
curge şi ne spală picioarele obosite
în timp ce mobila se ofileşte tristă
în jurul nostru
În pahare avem o ţuică de ştevie
Cuvintele noastre au umplut toată camera
iar mâinile ni s-au întins
ni s-au lungit
cât să cuprindă toată lumea
şi uite aşa noi doi
contorsionaţi ne rotim
ne învârtim
În poezie toate lucrurile astea
prind viaţă
mai puţin
eu
Oamenii se plimbă prin mine

ca o durere de la o măsea la alta
Ei păşesc cu teamă
peste oasele mele fragile
Tălpile lor fierbinţi tropotesc
peste pielea mea îngheţată
ca o rană peste altă rană
Razele soarelui trec reci prin noi
27
despărţindu-ne
corpul meu curge într-una
Dar unde oare se opreşte el?
Am spus eu acel cuvânt?
Versurile ies din mine
cât nişte aţe
capul îmi fumegă
se aprind o mie de becuri
în sângele meu
Privirile tale
mi se înfig în piele
în pieptul meu de sticlă
dăngăne un clopot tăcut
de parcă mă strângi iar în braţe
ca în această fotografie
în care ţi-a înmugurit
pentru prima oară
frumuseţea
Nu reuşesc să plec de lângă mine

Totul în jurul meu este transparent
Recunosc că sunt un extraterestru
am un loc în zid unde dorm
unde sprijin noaptea cu umerii mei de sticlă
Somnul meu se zbate
între perdelele ca o prelată
peste frica mea
Cred că m-am sălbăticit
stau încolăcit peste ceasul din perete
şi corpul meu se umple de ţipete
iar aerul nopţii
mi se crapă în palme
Mi-am înghiţit casa
şi acum trăiesc
pe o insulă de cuvinte
în haine de nisip
În fiecare zi ridic
catedrale de vise
28
însă de fiecare dată gândurile mele

ies din mare
sfârtecând plaja
cu braţele pline de întrebări
Căci dacă timpul s-ar opri
unde m-aş mai refugia?
Am căzut într-un oraş atât de mic

încât nu poţi să te mişti
Maşinile sunt înfipte unele în altele
Eu mă străduiesc să prind metroul
care iese prin pereţi
sau tramvaiele care mor pe stradă
să număr semafoarele
care trec în viteză
pe lângă mine
în timp ce oamenii
stau atârnaţi
pe tuburile lor roşii
Nimic nu mai e
ca atunci când m-am născut
camerele nu mai sunt aşa înalte
sau aşa scunde
blocurile se prăbuşesc
şi devin muzică
iar camera mea e fără ziduri
Suntem atât de mulţi pe stradă
şi totuşi nu ne vedem niciodată
unul cu celălalt/ în fond
nu existăm
unul pentru altul
Zăpada nu mai este albă
câinii au pielea albastră
sarea este roz
arborii au sânii mici
cerul e plin de furnici
şi oamenii?
29
Oamenii fac antrenament

pentru camuflaj
înveliţi în peturi
iar televizorul ăsta
Televizorul ăsta
tocmai a făcut şi azi
o ultimă crimă
Ne-am pus de acord

să locuim
să trăim
într-un sms
Să avem cea mai simplă
viaţă/ fără
share location
Dar ai plecat
dis-dimineaţă
cu trupul meu
printat
şi gol
Vântul suflă asupra soarelui dimineţii

ca peste o lumânare
Aerul se umezeşte
când se loveşte de inimile noastre
ferestre transparente
Dacă îmi torni ceaiul
timpul se opreşte un pic
şi muzica se întinde
ca un şnur
care ne leagă unul de altul
Am pus gândurile tale
lângă streaşină
să topească zăpezile
30
Acum îmi ating degetele de tine

iar ele se aprind
în timp ce toate cuvintele
ning peste noi
fără să ne atingă
Din balconul meu

mă uit în balconul tău
iar tu
din camera ta te uiţi
în blocul vecin
de unde şi personajul
de acolo priveşte
în următorul loc
cu ferestre
până se epuizează
tot traseul
Dacă totuşi cineva lipseşte
vom pune un portret
în locul lui
cu ochii fixaţi
spre o fereastră
la care stă
un alt tablou
imperceptibil
Uite aşa
pânza de păianjen
creşte în fiecare zi
suntem tot mai mulţi
Noi suntem reţeaua
tatuajul
acestui oraş imens
de hârtie
31
CAMELIA MONICA CORNEA
Răsărit
Liniștea e gratis
Am azvârlit ziua de ieri
Într-un răsărit de soare
O voi coase
Alături de celelalte
Să nu-mi amintească
Păcatele din ringul de box
Care m-au făcut knockout.
Dumnezeirea dintre buze
Aștept în lanul de floarea soarelui

Să se coacă semințele
Nu le tulbur liniștea
Doar soarele le mângâie
Cu degete de lumină
Le voi culege dumnezeirea
Când cojile se vor desface
Între buzele mele.
32
Pâine şi sare pe masă
Bunica mea pe unde rătăceşti?

Mă aştepţi cu pâine şi sare pe masa stelelor
cutumele sunt în colţ de suflet
pe ştergarul de in crutoanele de la Lidl
și sarea grunjoasă.
Azi copilul din mine nu râde
mestec pâine la masa tăcerii
presărată cu rouă
mărgăritare îmi curg pe obraz
doina se aude stereo
frământând amintiri într-un anotimp fără îngeri şi fără tine.
La masa stelelor,
dincolo de cutume, aştepți oaspeţi
cu pâine şi sare...
Descântec
A nins prea mult, iubito, cu îngeri albi în noapte.

Sorb ape fierbinți din flacăra fântânii,
Nopțile părului tău mă cheamă.
Iluziile le voi ascunde în statui.
Mi-s troienite tâmplele cu porți de gheață,
Îmi strig tăcerile liniștitoare, gonite de o frică oarbă.
Mai visez la acel început fără de neant,
Aripi de înger mă vor purta spre lumină.
Voi evada chiar din clipă,
Îmbătându-mă cu ... descântec.
Înaintea erei mele
Îmi picură ceara din lumânări

peste tăceri.
urlă lupii
lăuntrul meu a lăcrimat din nou
33
îl voi hrăni cu păreri de rău

apoi îmi voi rosti tăcerile în gând
buzele mute
nu-ţi vor murmura numele
Eu am văzut întunericul
înaintea erei mele.
Flori de cireș
Ieri am pus cireșii să-mi cânte

stăteam pe verandă
cu privirile încleștate pe ramuri
mă desfătam cu șoaptele lor
și ei mă miruiau cu iubire
orice părere de rău aluneca în neant
sfărmând toate zidurile dintre noi
nu mai negăm fericirea
doar inima zvâcnește
înghițind flăcările dorinței
În timp ce ninge imperial
cu flori de cireș.
Aștept clipa minune
Refuz fericirea second hand

ca pe un lucru de nimic
vândută de samsari.
Refuz iubirea duplicitară
cu finaluri ratate.
Aștept clipa minune.
34
Umbre frivole
Omul se joacă cu umbrele

la marginea abisului personal
uitând să trăiască secunda
ele alunecă mute
furând răsăritul
în fiecare zi
umbra pământului șerpuiește
fără să bage de seamă
și în timp ce înghite orizontul
pe fruntea mea
un ochi iluzoriu
își dilată pupila.
Paşii tăi
Mă cheamă paşii tăi

Când nu suntem împreună
Aproape că le pot atinge tristeţea
Voi merge pe vârfuri
De teamă să nu mă ardă
Ziua de mâine mă va grăbi
Voi străbate drumul până la capăt
Fără a tricota paşi înapoi în necunoscut
Voi regăsi cărarea dintre umbrele noastre
Pierdută între păcat şi mântuire
Glasul tău încă mă cheamă tremurat
Oprindu-se la picioarele mele
Te-am negat cu ancore agăţate de gând
Țâşnesc peste pietrele albe
Inventând paşi necălcaţi înspre tine
Doar îţi păstrez încă amprenta ultimului sărut.
35
O altă întâlnire
Mi-am pus sufletul pe tavă

Şi l-am privit pe toate părţile
E mare, dar gol pe dinăuntru
De la o vreme
Încerc să par fericită
Am tăcut atât de mult împreună
A trebuit să mor
Aflând că cel mai strident urlet
E liniştea.
Te binecuvântez
Când îţi spuneam că te iubesc

Le spuneam tuturor bărbaţilor
Ascunşi în tine
Buzele tale, apa tinereţii
Mă purtau prin rai şi iad
Mai am de cutreierat anotimpuri
Si nu aş vrea să se întoarcă la mine
Toţi bărbaţii pe care nu i-am iubit.
Dragoste nepotrivită
Speranţa a devenit
Prizoniera tăcerilor
Mă înfioară gândul
Abandonat în nopţile petrecute
Sub muşcătura sângerândă a trădării
Iartă-mă
Păcatul mi l-am asumat
Nu voi mai risipi orele
Încercând să şterg urmele paşilor tăi
Voi întoarce clepsidra tăcerilor nerostite
Peste mine noaptea se sparge
Acoperind iubirea cu pleopa timpului.
36
Seducţii fecunde
Mă pierd printre ridurile nopţii

Când spiritul e izolat
Între cer şi pământ
E ora când demonii
Încearcă să mă convertească
Cu seducţii fecunde.
Nerostit
Clipele curg risipind zile

Nu-i prea devreme
Nici prea târziu
Te-aş plămădi din vise
Ascunzându-te într-o pădure cu maci
Ca răsăritul să crească în tine
Departe de lume
Pe căi neştiute
Însufleţind cu bătăi ritmice
Bucăţi de doruri aprinse
Vor aluneca în palmele tale
Înălţându-şi aripile
Peste zâmbetul tău
Prelingându-se peste zboruri
Îţi voi păstra conturul lunatic
Şi trupul fierbinte în minte
Până când inima va amuţi
În liniştea pietrei din apă
Iar lacrima va oxida trifoiul
Până când!
Când vocea ta
Mi se va scălda prin vene
Înainte de a-ţi rosti numele.
37
IOAN CORIN CULCEA
Scrisoare către mama -10-
Aceea pe care nu o mai pot vedea

împărțind pâinea în şase,
cu tot cerul strivit între pleoapele umede,
rămânând întotdeauna la urmă,
atât de senină în sacrificiul sângelui...
Aceea pe care am sărutat-o
în lumina obrazului atât de puțin
şi atât de târziu,
pe care am părăsit-o mereu,
fără să întorc privirea,
să îi văd rugăciunea muşcându-i genunchii...
Aceea pe care am lăsat-o
cu iubirea la tâmplă,
cu sufletul îmbrăcat într-o biserică
şi într-un trandafir,
iertându-mi de fiecare dată zborul,
cărând încet,
arsă de soare,
sacoşa cu pâine,
din care va mânca, şi în rai,
doar ceea ce va rămâne...
38
Floare de stâncă
Îmi aduc aminte doar ruga,

genunchii limpezi, de copil,
căzând, seară de seară, pe muchia pământului.
Şi nici măcar nu ştiam ce voiam,
şi nici măcar nu ştiam ce să cer!...
Mă rugam, mă rugam,
cu buza cerului în ceafă,
doar cât să strâng în brațe un vis...
pentru că ea îmi spusese,
pentru că mama ştia,
de jos până sus, de sus până jos,
puterea unei rugăciuni
şi a unui hohot de plâns!...
Dar nu ştia că eu deja mă vândusem,
încă de la naştere,
tăcerii şi rugăciunii din sinele meu,
fulgerării de ochi şi de păsări,
că în mine țâşnise memoria faptelor
mult prea devreme...
şi vedeam... şi vedeam
urma pistolului pe tâmpla ei primitoare şi blândă,
securistul implacabil,
fără copii şi fără să locuiască în el însuşi!
„Să spui, să spui unde, dracu’, este ascuns!
Să te lepezi de Dumnezeu şi să spui!”
Iar pe mine mă îngrozea mai mult
liniştea mamei, decât urletul lui...
şi nu pricepeam cine e acest Dumnezeu
ce poate preface dintr-un miel înjunghiat
o floare de stâncă!
Ascunsă între aripile tale de humă,

flacăra imaculată a candelei
şi pământul sfânt, tatuat în palme...
tu, lacrima curată a ruşinii
39
şi a fericirii din lucrurile mici

prin care îți respirai diminețile înrourate,
aplecată, curbată în țărână,
smulgând cu răbdare buruienile veşnice,
dezvelind răsăritul...
tu, pentru care nopțile cădeau mereu atât de repede
şi nu îți drămuiai timpul decât pentru noi...
ascunsă într-un destin de tăcere supusă,
între aripile tale de lumină!...
O văd arcuită pe jumătate

peste ceaunul fumuriu,
într-o veşnicie amară,
mestecând cu ardoare
mămăliga sfântă de fiecare zi...
un ritual în care se rupe soarele de amiază
şi îi cade pe umerii frânți...
Ea tace mereu,
nu se vaită niciodată îndeajuns,
încât să i se facă milă cuiva...
Ne strigă, ne cheamă pe toți,
ne mai încurcă pe nume
şi îşi continuă ritualul împietrit
în obişnuința singurătății de sine,
crestează cu ața, adânc,
soarele galben ce abureşte pe masa rotundă,
din lemn de stejar...
semnul crucii
sângerând în aerul nostru nerăbdător...
Aproape că nu mai simte,

sfâşiată de vânt, de muşcătura ninsorii,
cu brațul de lemne în spate,
40
îngerul plângerii îngândurate...

Aproape că nu mai este
povestea simțirii poveste,
cu şase copii aşteptând
umiliți în frig şi în gând,
de la naştere până la prima rază de soare...
Adună grăbiți cioburi din ore,
din Sfânta Liturghie de fiecare duminică,
încrezători în minuni,
în înflorirea unui trandafir
în mijlocul iernii,
dacă li se spune,
dacă li se aşază pe chip
masca unui zâmbet de fată
gata de măritat...
Iar mama,
aproape că nu mai simte,
sfâşiată de viață,
aproape că nu o mai doare
lopata de pământ
aruncată în față...
Mama îmi cerne în fiecare dimineață sufletul,

trupul care nu valorează nimic,
decât în fața privirii...
Abia acum îi simt mângâierile din somn,
târziul lor nu există,
nu ară nici o moarte...
Tremură o lacrimă fierbinte
flacăra candelei,
răbdarea ei,
o sărbătoare a pâinii,
un ritual,
un dans de rouă pe buze,
când îşi leagă basmaua...
41
Mama a fost
ce nu am ştiut niciodată că a fost...
un ochi râzând şi plângând
între naşterile din doi în doi ani,
legându-şi tristețea în colțul batistei,
odată cu sărăcia cartelei de pâine...
Ştiu doar atât:
că ar fi murit oricând pentru noi,
ascunsă după firimituri...
Avea două clase,
învăța singură să citească biblia şi să scrie,
ne bătea crunt,
să fim printre primii la şcoală,
se vindea timpului
înflorind lacrimă cu lacrimă,
doar să ne crească...
la ora cinci ne cârpea hainele
şi luceafărul de dimineață,
ne ungea încălțămintea cu seu,
la lumina nedreaptă a opaițului...
Doctorul era descântecul cărbunilor stinşi,
când, gol, transpiram înfăşurat în bozii,
în grija ei exasperantă...
Stătea cu pistolul fricii la tâmplă,
murind pentru ea,
trăind pentru noi,
între o durere şi alta...
Totul începe cu pumnii

în care strângem nisipul,
la naştere...
Şi cât te-am ajutat, mamă,

să îl scoți din groapa adâncă
a lui Kobo Abe,
42
fără să fiu conştient pe atunci

că erai prizoniera speranței,
„Femeia nisipurilor”,
sisiful fără minciuna în zadar a muntelui,
stăpâna gândurilor tale!
deşi ştiai că totul se sfârşeşte

cu palmele deschise...
Cu lut şi lemn de ghimpar
Nu am înțeles de ce tata
a construit o casă din pământ şi pădure...
Alegea lemn de ghimpar,
cel mai tare, nemângâiat.
Între palmele lui şi lutul clisos
era puntea către bătăile inimii
şi căldura copiilor.
Când nici un glonț mârșav

nu îți atinge gândul,
până şi foamea
şi târâşul de şarpe prin praf
devin demnitate.
Acum înțeleg:
tata şi-a omorât moartea
cu lut şi lemn de ghimpar.
43
RODICA DASCĂLU
Motto: murim și înviem,

de câteva ori pe zi, pregătindu-ne.
chipuri
din fotografii îngălbenite mă privesc

chipuri, nume ascunse în cotloanele inimii.
acum sunt îngeri, mi-au fost cândva inspirație,
sprijin și scut. prin artere îmi curge sângele lor
hrănindu-mi viul trupului. îmi amintesc cum
palmele aspre nu aveau timp de mângâiere.
de prea multe griji, gura crispată
nu putea spune: te iubesc!
căutându-i mă întâlnesc cu mine.
însingurare
deși existau suficiente variante

de supraviețuire, bariera nu a fost
depășită. pentru a trece prin ochiurile
sitei, acum au rămas doar două posibilități,
viața sau moartea, alte nuanțe nu există.
44
sunt de nestrămutat ca piatra

ce își păstrează forma mii de ani.
în zadar râul vijelios al vieții
încearcă să șlefuiască.
se întâmplă să auzim spunându-se:

între noi nu există poduri. omul alege
însingurarea fără să știe că până și
pietrele sunt vii. la cea mai mică
undă terestră, roca rigidă
se transformă, curge,
în cădere cântă.
descătușare
iubirea, arbore cu mugurii

învăpăiați, înflorește,
lanțurile iluziei cad.
eliberată din colivie,
clădesc o grădină în miniatură.
pe tărâmul arid răsare bucuria,
spre celălalt pornesc flexibile ramuri.
înțeles
vorbesc adesea despre visele lor.

ei nu își doresc ultimul model
de iPhone, un ceas de mână
performant sau haine
de firmă.
să auzi cum crește firul de iarbă,

să vezi pasărea zburând,
să îți fie aproape mama,
cu îmbrățișarea și strângerea
45
ei de mână, toate mărturisesc despre

ce înseamnă să ai aripi. nimic nu e mai
de preț decât a avea răgaz să afli taina.
moartea nu are răbdare,

nici reguli. murim și înviem,
de câteva ori pe zi, pregătindu-ne.
am uitat să trăiesc
îndepărtându-mă de copilărie,
tristețea, furia, îndoiala, cândva,
ploi scurte de vară, nu mai trec așa
de ușor. curgerea vremii mă ajută să văd.
în labirintul existenței nimic

nu a fost în zadar, esențialul rămâne
salvat în memoria cosmică. deși nisipul
fin al clepsidrei își grăbește alunecarea,
culorile vieții continuă să deseneze.
din raze ce înduioșează inimi

se înfiripă o hartă a iubirii.
iluzie
iulie, luna lui Cuptor. în cartierul

cufundat în întuneric, aflat la periferia
orașului, rar vezi o lumină în fereastră.
văpaia zilei plutește,
o pâclă apăsătoare persistă,
verdele e ofilit iar gândul aleargă
în căutarea unei limpezimi, oază de răcoare.
bătrâni, tineri, copii, neavând șansa unei

vacanțe, așteaptă răbdători seara
cu adierea ei ușoară.
46
pe-o bancă în apropiere doarme

un om fără casă. visează la o lume
mai bună, vorbește despre asta chipul
său liniștit, sufletu-i freamătă. trezirea din
somnul profund, aceeași aprigă dezamăgire.
regăsire
mai aproape de cer,

pe terasa unui edificiu înalt,
mă regăsesc crâmpei de liniște.
îmi aplec privirea,

oamenii par jucării,
nu le pot distinge chipurile.
nu știu de sunt veseli sau triști
iar zbuciumul desigur nu există.
părăsesc armonia locului.
simt pământul aspru sub tălpi,

același freamăt mă cuprinde,
suntem identități diferite
într-un întreg.
ne apropie îmbrățișarea sau
pictează limite cuvântul nerostit.
un poem, un surâs îmi redau

încrederea de-a fi împreună.
zbor în doi
în albia secată a unui pârâu, tristețea stă

la sfat cu pietrele. ele mai păstrează amintiri
cu susur de izvoare. se aude încă plânsul pădurii,
dorul ei de valuri. a tăcut și vântul, orice foșnet
47
încetează. împietrire. moarte.
dansul fluturilor albi e singura mișcare.

câte unul mai singuratic se avântă
în căutarea celuilalt.
zborul are sens doar în doi.
deodată, glasul copiilor, murmur de ape,

umple valea. Maria și David aleargă
desculți pe pământul însetat.
inventează jocuri cu viteza
curgerii unei cascade.
tăcerea prinde viață.
liniștea, zborul, bucuria creației…

unde pier toate?
împăcare
la o înălțime unde nu le-am văzut

niciodată zburând, stoluri de porumbei
se grupau formând cercuri imense, aproape
perfecte, sau chiar semnul infinit. apoi conturul
se destrăma iar eu trăiam un sentiment de neliniște.
visul continua în planul terestru.

stăteam față în față cu cineva
al cărui chip abia îl zăream.
nu ai dreptul să judeci!
îmi șoptea apăsat.
trezindu-mă am căutat înfrigurată

un sens. semnificația e în mine,
prea multe gânduri negre
îmi dau târcoale.
amintindu-mi mai des
că sunt muritoare, aș fi senină.
la final împăcarea e tot ce contează.
48
spirala timpului
pe o spirală a timpului, mă reîntorc

în spațiul unde cândva am lăsat
porți ușor întredeschise.
totul se repetă, dar altă traiectorie
găzduiește revenirea. acum sunt vie.
închid uși cu acceptare, evit risipirea.

Dumnezeu îmi dă șansa de a trăi
cu vigoare cea mai plină de sens etapă.
hotar nedefinit
frunzele arămii freamătă:

cât de curând, vara va pleca!
hotarul dintre vechi și nou e nedefinit.
sufletul pendulează între bucurie și tristețe.
tulbură tăcerea dinaintea nașterii strigătul
copiilor, zborul păsărilor. trandafirii își
împletesc mireasma cu arome de mir.
vara și toamna
se privesc cu ochi aprinși,
se înfruntă apoi se apropie lent,
pătrund alternativ una pe teritoriul
celeilalte. până la victoria finală se duc
lupte, curgerea e implacabilă. dialogul plin
de afecțiune al unei mame cu fiul ei îmi
picură în trup liniștea, strop cu strop.
nimic nu mai este de spus,

aleg să fiu acceptare.
49
omagiu
undeva în creierul muntelui,

pe Aleea Yehudi Menuhin,
într-o casă
cu rezonanță unică,
natura omagiază un spirit.
timide dungi aurii se reflectă
pe strălucitoare suprafețe ovale.
armonii de dincolo mângâie pădurea.
fărâmă de adevăr
pentru mine nu este iluzie

mai mare decât
a crede că iubirea
dispare. flux neîntrerupt,
iubirea curge. o însoțesc
contopindu-mă sau rătăcesc
drumul nefiind atentă la semne.
tresar lăuntric
la blânda ei atingere
sau ignorând-o îmi fac idoli.
mă pregătesc
pentru a-L primi pe Iisus.
scot la iveală o fărâmă
de adevăr împreună cu celălalt.
ne naștem iarăși prunci odată cu El.
50
o după-amiază de vară
lumina verii atinge ramurile nemișcate, așezându-se, în cele din urmă, pe gazonul înviorat de
ploaie... câțiva fluturi albi și ruginii zboară dezordonat, fără odihnă. stau la umbra unui salcâm.
are silueta zveltă iar pe tulpina cu riduri adânci furnicile urcă și coboară, precum gândurile. un
cuvânt, rostit cu cele mai bune intenții, pe care nu îl percep în adevăratul său sens, e atât de
puternic încât deschide robinetul lucrurilor nespuse. le simțeam presiunea, își cereau dreptul la
liberă curgere. îmi imaginam cum prin cufundarea în tăcere problema dispare. echilibrul era
aparent iar convingerea că sunt stană de piatră nu avea suport. dar iată, ce văd! încep să cadă
frunzele în plină vară iar castanul cel falnic pare a fi în toamna vieții… nimic nu este etern, nici
măcar legăturile despre care credem că nici moartea nu le poate răpune. când nu găsești nimic de
iubit la celălalt, pânza se destramă înainte ca partenerii de joc să deseneze primele semne în harta
complicată a vieții.
explozia vieții
când mi-ai spus că e timpul să alung negura ce mă învăluie, credeam că glumești. un ecran opac
punea stavilă celei mai mici încercări de a întrezări lumina… nu te-am ascultat când voiai să mă
convingi că în spatele a ceea ce privesc sau ating există un alt univers, ce se descoperă doar celor
care știu să vadă cu inima, să audă… an de an, zi de zi, am sperat că se va întâmpla, de la sine, o
minune… mi-am asumat curajul alegerii unui drum, aflat sub imperiul fricii... s-a întâmplat de
parcă aș fi înaintat în hățișul unei păduri, unde sălășluiește un duh al întunericului. eram
conștientă că doar în confruntarea cu neprevăzutul mă voi întâlni cu mine, cea adevărată…
51
ANY DRĂGOIANU
Poezia devine o fiară greu de îmblânzit
când vieţuieşte în mine

mă gustă din toate unghiurile
cu fălcile ei mari
salivează
pe carnea sfioasă
îşi înfige ghearele
adânc
până în suflet
poezia se bucură de rănile mele deschise

mă trimite în iad
şi sângele meu
la picioarele ei
devine alb de frică
iar fălcile
salivează
pe abdomenul singur
poezia devine o fiară greu de îmblânzit

când se scurge din ochiul tău de sare
cu fălcile mari
mă trimite în iad
când sub piele îmi injectează
tăcerea
52
Lângă umărul meu cald îţi chemi tăcerea
ca pe un animal singuratic
o laşi să-mi adulmece trupul firav
apoi o înveţi să se strecoare sub piele
departe
tot mai departe
să se strecoare printre organe
să ajungă în sângele cald din plămâni
să-mi taie respiraţia
apoi să adoarmă
în tusea convulsivă
da
lângă umărul meu
tocmai acolo
tăcerea ta adulmecă
şi nici nu ştiu de ce
tusea convulsivă
are legătură cu tine
chiar aşa
dragul meu
după atâta vreme
îţi pui tăcerea să doarmă
în sângele care se va amesteca
până la sfârşitul nopţii
cu toate dorinţele ce vin
din adâncul fiinţei tale
da
dragul meu
lângă umărul cald îţi chemi tăcerea
şi-o laşi să iubească
pentru că
nu-I aşa
într-o iubire perfectă
chiar nu există dezlegare
53
Realitatea m-a scos afară în stradă
m-a împins în aerul tânăr

ca pe un ciob sângerând
dintr-o oglindă a vremii
ca pe o păpuşă de cârpă
ce îşi caută vina
printre cuvintele aruncate în grabă
realitatea m-a scos pe mine din mine

m-a împins în stradă
ca pe o victimă sigură
şi sângele scurs
printre cuvinte
se amestecă la nesfârşit
cu aerul tânăr
iar oglinda îşi vrea fiecare ciob
realitatea m-a scos afară

printre miile de strigăte
şi mâinile mele de cârpă
îşi caută vinovăţia
întreagă
Poezia curge ca un râu de smoală
din pieptul tău

mă ademeneşte
îmi umple degetele de cuvinte
şi lupt
da
lupt
să te adun în pumnul meu de sare
să te amestec cu tăcerea
şi nu pot
când ea curge din pieptul tău
degetele mele nu se împotrivesc
pentru că stigătul tău este mai puternic
mai clar
şi lupt
54
da
lupt
să te scot din ochiul meu
să te abandonez
ca pe un bărbat oarecare
dar strigătul tău este atât de puternic
încât orice aş face
nu pot renunţa
iar cuvintele ce mi se aşază pe degete
vin de la tine
şi nu poţi să nu mă strigi
nu poţi să mă abandonezi
ca pe o femeie oarecare
pentru că noi nu suntem din carne şi oase
noi suntem
dintotdeauna
cuvinte
Vindecarea nu ţine de timp
ca şi când am aştepta să ne scoatem sentimentele

din noi zilnic
cu vreun instrument inventat anume
nu
vindecarea nu ţine de răspunsurile tale apăsate
nu ţine de cămăşile de forţă pe care le probăm
de ceva timp
sperând să ne cuprindă fiecare strigăt
vindecarea nu ţine de tine sau de mine
ca şi când am aştepta să tragem de un cablu
iar liniştea să ne inunde fiinţele
nu
vindecarea nu însemnă să negăm
să ne retragem în singurătate
să ne astupăm rănile cu palmele
nu
ea se întâmpla
de atunci
ca un miracol
dacă drumul nostru ar fi rămas acelaşi
55
şi toate răspunsurile tale apăsate

ar fi fost închise
într-o cutie veche
nefolositoare
pentru astfel de tratamente
da
vindecarea nu înseamnă să aşteptăm
în singurătate
cu palmele pline de sânge
ca şi când am fi obligaţi să ne trăim
pe jumătate
durerea
vindecarea nu ţine de nimic
pentru că noi nu ne vom vindeca niciodată
Mă voi prăbuşi între cuvintele unui soldat
ca între stânci
într-o singurătate absolută
fără braţe
fără ochi
cu gura închisă
minţindu-mă
că gloanţele caută trupuri întregi
şi vulturii carne fragedă
mă voi prăbuşi
între zidurile unei cetăţi părăsite
ca între amintirile sângeroase
fără picioare
fără inimă
cu buzele pline de ţărână
minţindu-mă
că sabia nu străpunge
abdomenul unei mame
şi lupii nu înghit carne
deja mestecată
ah!
mă voi prăbuşi între râu şi pădure
56
ca între două motive

pe care nu le-am rostit
într-o singurătate absolută
fără oase
fără carne
minţindu-mă
că soldatul
nu risipeşte muniţia
pe cadavre
Într-o zi ne vom aşeza toate la masa din colţ
vom fuma ţigară după ţigară

ne vom arunca hainele prin camera ta
vom zgâria mobila
vom asculta muzică zgomotoasă
vom sparge paharele
ca mai toate femeile îndrăgostite
da
într-o zi aşa ai să ne găseşti
în fumul gros de ţigară
cu mâinile pline de tuş
aşteptându-te
ca mai toate femeile îndrăgostite
să facem dezordine în mintea ta
să te pedepsim pentru toate tăcerile
şi mai ales pentru nopţile în care
te-ai învelit în singurătate
într-o zi asta vom face
îţi vom curăţa sângele de frică
şi ne vom arunca hainele pe fereastră
ca mai toate femeile ce îşi doresc
să petreacă măcar o noapte
în mintea ta
57
SILVIA FILIP
Dacă vara...
Dacă vara ar ajunge să se odihnească într-un hamac,

sub crengi umile de cireș,
alunecând cu privirea pe roșii maci,
ar vedea văpaia din inimile celor ce cred în recunoștință pentru fiecare clipă dată
și în uimire pentru fiecare pas rostogolit în iarba încâlcită de gânduri.
Dacă vara s-ar putea transforma într-o floare,
ar fi o gingașă anemonă cu străluciri de licurici și boabe timide de rouă,
agățate de frunzele chemării.
Dacă vara ți-ar mângâia obrazul, nu-l va arde din nepăsare,
ci-i va da în dar o nuanță măslinie,
potrivită de imortalizat în fotografia anotimpurilor tale...
Dacă viața ar fi însăși vara, ar avea doar lumină adâncă în ea
Și ar fi înecată în licăr de rugăciune pentru clipe criogenate în suflet...
58
Tabloul nostru
În tabloul nostru era doar verde, culoarea vieții,

Depășea rama și inunda fiecare colț din încăpere
Îți era teamă să-l atingi,
Ca nu cumva să se modifice molatic
Culoarea atâtor vise din viețile noastre,
Însă îl stropeai în fiecare dimineață
Cu silabe de ape nevăzute
Ce izvorau fremătând din fântâni
De sentimente crescânde...
Și alungai culorile întunecate de tunete
Ce nu-și găseau locul în acest tablou
Agățat de-o tufă de mentă...
Cuvinte
Cuvinte, picături de maci

Stoarse de opiu celest
Ai coborât pe pânză de păianjen din primăvară
Sub ochi avizi de cuminte mister.
Cuvinte, valuri nechemate din mare
Gâdilate de nisip usturător din amintiri
Ai adunat în clepsidra timpului libertin
Și le-ai îmbrăcat în reavăn satin.
Cuvinte, rostogol pe fir de iarbă rumegat
Sub pași de profet prin silabe,
Aromate cu scorțișoară și pudră de ciocolată amăruie
Sub povară și ger...
Laudă și zbucium
Din semințe de gând în zbucium

Răsaduri fără rime ai clădit
Fără odihnă, fără să cânți din bucium
59
Nicicând n-ai dorit să fii răstălmăcit.

Din semințe de dor ai nivelat așteptări
Rostogolite din culmi de munte,
Le-ai adunat în șoapte și chemări
Lăudând satul și firea...
Din semințe de păsare
Ai croit îndoieli îmbrăcate
În misterul filosofilor pierduți
Prin flori de dulce salcâm
Și parfum de iasomie în gând...
Mirare de rouă
Mirare de rouă pe aripi din argint

Ai strâns bob cu bob nivelat
Pe o pană de înger
Așezat domol în hamac împletit din stăruințe.
Mirare de rouă ai dorit să sorbi
Cu o linguriță de fildeș ivoriu
Sub fir de iarbă adulmecată
De melci umili și tăcuți,
Ca bătrâni din sate răsfirate
În gând de român...
Mirare, pecete pe fruntea-ți
Zdrențuită de întrebări,
Încolăcite ca rădăcini înțelenite în suspin...
Umerii lunii
Te-ai cățărat pe umerii lunii

Pe cordeline de brumă densă
Să scrii poem cu lumină și raze
Desprinse din cetini albastre
Din care privesc bufnițe îndurerate
De lumina de ieri
Ce-ai pierdut-o prin fântâna
60
Lunii aprinse de aurore înmugurite

Sub ochi de adult cu suflet
Plămădit din țărâna pudrată
Pe copitelor cailor lipițani din Lancrăm...
Vis, nucă aromată
Visul tău era ca o nucă

Prăjită și aromată, aruncată peste timp
I-ai măcinat dorințele fin
Și le-ai presărat pe o prăjitură cu rubarbă
Acrișoară de teama de a nu se împlini.
Visul tău era ca o cireașă furată de grauri,
Ai văzut cum și ceilalți oameni
Îl purtau în gând presărat,
Era visul de a fi nemuritor
Prin tot ce vei lăsa în urma ta,
Urmă hotărâtă pe poteca vieții...
Licitație
Mi-ai dăruit un mac roșu de uimire

I-am mângâiat petalele fine de voal,
L-am așezat într-o cupă țesută din piatră
În lumina soarelui blând și bălai,
Și am băut lichior de viață
Stors din tulpina lui firavă.
Mi-ai pictat buzele cu stropi de mac,
Înrămate pe chip de dor
Le-ai prezentat la licitație
Însă n-a venit nici un cumpărător...
Erau pierduți în grijile lor.
61
CAMELIA FLORESCU
Obraz de bujori
Ca-n miez de lumină și de sărbători

Frunzește grădina și râde pe-afară
Poteci spun povești, în obraz de bujori
Pe drumul ce duce sfios către vară
Ard ochi de codane ca niște scrisori

Citite în grabă dar neînțelese
Poteci spun povești în obraz de bujori
Roșind către seară ca niște mirese
Pe cer porumbeii dansând sfidători

Se-nalță-n cascadă ca roiul de fluturi
Poteci spun povești în obraz de bujori
Sub lacăte grele topind așternuturi
62
Se rup bucăți de cer din noi

Puțin câte puțin
Și drumuri pentru amândoi
Se duc și nu mai vin
Se rup din sânge și din sori

Din carnea de pe os
Iubiri țesute-n vechi scrisori
Din tot ce-a fost frumos
Se pierd pe buze și din ochi

Luminile de ieri
Țigănci descântă de deochi
Trecute primăveri
Nu știm ce vrem cât ne iubim

Doar timpul știe tot
Și pentru tot ce suferim
Nu este antidot

Puțin câte puțin
Și drumuri pentru amândoi
Se duc și nu mai vin
Case fără uși
Ora arde, ceas de greu urcuș

Și-n oglindă stelele mai cad
Parcă suntem case fără uși
O luntre fără de catarg
Osul nopții, cremene pe zid

Urcă spaima dezavantajos
Parcă suntem aripi ce se-nchid
O lume tot cu susu’n jos
63
Ne știm crucea toți pe de rost acum

Ne cunoaștem după cum mușcăm
Ne recomandă focul fără fum
Cuțitul cu care semnăm
Se răstește un lup fără glas

Un regizor ne-a plătit de ieri
Parcă suntem un obraz neras
O hartă de negocieri
Ora arde, ceas de greu urcuș

Și-n oglindă stelele mai cad
Parcă suntem case fără uși
O luntre fără de catarg
Contratimp
uitase
în vechiul testament
răscumpărarea păcatelor
ce-o îmbiaseră
înainte și după
ce îl iubise pe el
uitase în poșeta verii

toată larma și clorofila
tot dansul nopții
toată cenzura
cu care își
punea port-jartierul
grăbită
își uitase
coapsele triste,
parul prins cuminte în coc,
ochii triști
aliniați pe
covorașul de la
marginea patului
64
uitase
inelele
lângă covata unde
frământase
pasca de Paște
mai dorea doar

să tragăun fum de țigară,
să-și lăcuiască unghiile,
să-și pună un ruj turbat,
să fugă
desculță
până la tramvai
fără tocuri,
doar în cămașa
de la el
când îl dorea pe el
uitase de sine
când a-început
să se iubească pe ea
timpul uitase să stea-n loc
Bătrânii mei
Bătrânii mei se mai întorc spre seară

Sub uliți troienite de nămeți
Cu ochiul plâns și gerul în pomeți,
Bătrânii mei mai ies pe ulicioară,
S-asculte vreun lătrat târziu de câine

Să vânture oftaturi către moară
Unde-și vărsau tot focu’ odinioară
Pentru copii să plămădească- o pâine
Bătrânii mei trosnesc peste livadă

Din saci de oase descântate-n dor
Sunt îngropați de timp necruțător
De-aceea seara vin să mă mai vadă
65
Bătrânii mei sub hamuri stinse -n ceară

Mi-au fost ca neaua peste pruni încinsă
Și mi-au lăsat o candelă aprinsă
Să mă găsească când se-ntorc spre seară
Imposibila nuntă
Camioane de oase, albe, nalte,subțiri

Deșertate la poarta cimitirului meu
Se ridică prin vreme, să ne-mbrace drept miri
Eu plecată devreme, tu rănit mai mereu
Cinșpe coți de lumină, șase metri de voal

Împletisem cunună pentru dansul în doi
Marșul nopții de lacrimi, crinoline de bal
Tu plecat cine știe, eu rănită de ploi
Unghiuri moarte sub cetini, frunze plânse în noi

Cară viața pe umeri, până nu ne mai știm
Și dantele de piatră, ne topesc pe-amândoi
Doi amanți, două stele, cruci într-un țintirim
Imposibila nuntă, imposibilul zar

Răstignit peste mese îmbrăcate-n satin
Zar jucat, rupt în gură sau pierdut la cântar
Timp ce nu se întoarce, miri uitați de destin
Cântec pentru rana din vis
Plouă febril a tine, a spaimă și a gol

Cu zeii toți de humă prelinși pe anii mei
Aud cum urlă timpul mărșăluind domol
Și cum desface ora-n secunde fară chei
66
E-o geană de zăpadă sub cetină în gând

Și cerbii tăi mă poartă pe crupă maiestuos
Orice pretext mi-e cântec și te întreb plângând:
Ai mai trăit vreodată ceva așa frumos ?
Se laudă mirenii că mi-au săpat mormânt

Lichenii dorm sub lespezi de slove ce-au deschis
Și tolba de durere purtată de cuvânt
Și ochii mei albaștri și rana ta din vis
Doar un trist spectator
Stau cu aripa dreaptă, jalnic strânsă pe trup

Iert cu ochiul cel tânăr, pasul tău rătăcit
Vreau să fug. N-am putere să pot să mă rup
De un lujer de crin, dintr-o luntre cioplit
Cresc biserici departe, cum creșteau la-nceput

Rostuite –n cădere, rostuite-n nevoi
Mă opresc să te murmur.Buze numai sărut
Mușcă –n carnea iubirii din albastrele ploi
Se preumblă prin mine, lupi la pândă-n răzor

Și simbria-n păcate o cerșesc înzecit
Vreau să fug, să nu fiu doar un trist spectator
Aruncat în arenă, gol și nefericit
Stau cu aripa stângă, într-un gest de recrut

Și port semne în mine iar din palme ușor
Nasc luceferi albaștri sub un ultim sărut
Dezertez, să nu fiu doar un trist spectator
Mi-au înnebunit pistruii
dragostea
se lipise de ușile inimii
și se prelingea
spre sudul cuvintelor
67
se putea zări cu ochiul liber

la intersecțiile
gâtuite de așteptare
ale catodului și anodului
din sângele meu devenit
electrolit
dragostea
se lipise de încheieturi
ca brătările din fir de arnică
ucigătoare și ațoase
ca iubirile furate
coborând în rănile timpului
în picaj absolut
conjugam firul ierbii

la mai mult ca perfectul
și cu cât se strângeau funiile de dor
în jurul grumajilor
lupilor din sângele meu
cu atât mă îmbolnăveam
de albastru
dragostea
m-a fugărit rând pe rând
prin toate cămările inimii
pană când
miezul ei fecundat
de primăvara de-afară
mi-a înnebunit toți pistruii
când mi-ai cuprins fața în palme
devenind de bună voie
și nesilit de nimeni
prizonierul ochilor mei
albaștri.
68
LAURA GHEORGHIU
N-am să pot înțelege
N-am să pot înțelege

cum de preferi
cușca singurătății
cu atâtea îndoieli,
cu falși pereți
și tavanul
oferit deznădejdii
Cum poți să alungi

bucuria dansului
miresmele speranței;
De ce ucizi
aripa luminii?
Nu știu ce vezi
dincolo de oglindă
ori de câte ori te lași pradă
norilor vicleni
Ce auzi
când sugrumi dimineața
Și, până la urmă,
unde ești tu,
ochiul
care mi-a aprins
pe umeri
69
atâtea culori
și a știut să aline
urmele bolovanilor
aruncați
de o lume întreagă?
Unde e mângâierea
ce părea
că-mi va dărui
curcubeul
căruia m-am deschis
după apusul fiecărui drum?
Ce labirint
mi te răpește
De ce ai lacăte, inele?
Și de ce ucizi cu ele
abandonându-mă
Dincolo de verb?
Stare de fapt
Mai singur ca
iarba
când labirintul
dă ritmul
fisurii-n odgon
Iar farul refuză

Gramatica
Strâmbului poligon;
Mai singur ca
poarta
ce nu mai deschide
povești
Nimeni
nu are nevoie
de el însuși!
cu mult mai singur

chiar decât întrebarea
limbilor moarte
ce-o țin
prizonier...
70
Norul și scoica
Un nor răutăcios
și plin de spini
îmi dă târcoale
sperând să mă ademenească
în dansul lui hulpav
alții, pitici, stau

gata să-i slujească
Undeva, o scoică
țesută diafan
ascunde ochii tăi de copil
sărutările care încă ne așteaptă
dragostea fără geometrie
Și e atâta muzică
înăuntru,
lumina de o culoare
ireală...
chiar și bucuria înțeleaptă
a celui care, singur, știe cifrul,
Atâta muzică
și cifrul
și norul cel rău
dând târcoale
îmbrățisării....
Cifrul
Dacă ai veni
acum
pe corabia
cu cifru de jar
Ai vedea că
pescărușii
adorm grăniceri,
liniștea
risipește tăceri,
71
iar zborul
zborul poate-alina
șerpuiri de poteci
Ochii tăi
ar putea convinge
aștrii să cânte
frunzele
să ocrotească
dansul surâs...
Când vei veni

vei citi
cifrul nostru
într-un fir de surâs...
Balerina
Ar trebui să știi
că balerina
învăluie foșnetul ierbii
când se închină
cerând vântului
încuviințări,
Piruetele ei
nu au cum
să te caute
fără să încalce
libera circulație
a luminii,
Iar zborul,
zborul
e al apei surâs
precum dansul
sfredelind
întrebări...
72
VALENTIN LEAHU
Nu e nimeni pe stradă
Vorba cântecului, iubito,

Lumea e tristă,
Fără pașii sub ploi,
Lumea e tristă, fără noi.
Ți-am așezat în gânduri, iubito,
Versuri minunate, pentru tine,
M-aștern în gânduri, pentru tine,
Dar ești departe, eu sunt în treacăt,
Eu sunt în treacăt...
Mai las de la mine
Un gând fără viață,
Și mi-e viața grea fără tine,
Mă satur de gândurile negre,
Și le dau pe toate la foc.
Viața noastră e un dor,
Fără păcate nici sfinți,
Nu mai ținem post de sărbători,
Îi lăsăm pe alții să postească,
Dumnezeu este lângă noi,
Știe el pe cine să iubească!
73
Fericirea care ești
Ochii tăi sunt fericirea mea,

Dulci și triști
Scriu pe inima mea,
Mă răsfață și mă ceartă, apoi,
Fără tine nu-i viață în noi.
Dulci, mă răsfață de dor,
Apoi, cu tristețe mă dor...
Viața mea e în mâinile tale,
Mi-e bine cu ochii tăi,
Nepresărați cu uitare,
Știi, iubito,
Viața mea îți aparține mereu,
Ești o zână pentru sufletul meu, și mă las, tot mereu,
Peste sufletul tău,
Ca o creangă agățată de viață, târziu,
Când un râu învolburat,
Crește-n albie dor,
Fără tine mi-e sufletul gol!
Importanță
Mai important decât mine, iubito,

Este preotul care vine la tine,
Se folosește de Dumnezeu să ne ia banii,
Asta e menirea lui pe pământ,
Se pare,
Să ne sperie cu Duhul sfânt,
Nu sunt ateu,
Dar dragostea pentru el nu mi-e bine!
Iubire în anotimpuri
Știi, iubito, ești primăvara mea,

Atunci când răsar ghioceii,
Ești vara mea,
când marea capătă căldură,
ești toamna mea,
când se coc fructele,
74
în nopțile cu lună,
ești iarna mea,
cu colinde,
ești viața mea, iubito,
cea mai bună!
Iubire târzie
Fericire, numele tău e viață!

Fiecare colț din ea e o bucurie,
Dacă o lași, te privește în față!
Dacă ai o viață șugubeață
Viața te răsfață cu dulceață!
Asta e viața și bună și rea,
N-o lăsa să te joace ba nu ba da.
Fericire, mi-ai dat binețe la viață,
Se scutură târziu,
Își ia altă față!
Are și viața toamna ei fericire!
Se numește iubire târzie!
În fericire, i se spune iubire!
Mama
Ești mama mea

Și ești un dor de pace,
O viață are omul să o vrea,
Ești dragoste în viața mea
Și mă-nfioară gând de nea.
Ești, simplu, mama mea!
75
CLAUDIA-GABRIELA MARCU
ŞOAPTE
Priveşte cerul mi-a şoptit –

pleoapele tale fumegă-n amurg –
zgura mâinilor, acelea ce cad nemângâiate
azi când aurul privirii s-a topit –
da, azi am dezvelit cavoul orelor
ce s-au pierdut de urma ta, de umbra mea.
Priveşte cerul mi-a şoptit –
un gând, un vis, o aşteptare...
poate?
AU PLÂNS
da! au plâns tăcerile-mpreună

şi aştrii cerului au plâns
planete şi simple grăunţe –
cu toate au plâns.
am plâns şi eu o dată cu uitarea –
atunci când m-am născut ca să cunosc
o nouă – veche aşteptare.
au plâns cărările acestor palme
din care au curs atâtea dimineţi
76
în timp ce o cafea dulce – amară

sorbită a fost –
încet - duios –
de gura ta,
iar eu în noua - veche aşteptare
am redeschis o carte a sufletului tău
să te găsesc pe acele drumuri unde odinioară
trecut-am fără ca să te cunosc.
au plâns tăcerile-mpreună...
IERTARE
să mă ierți
când ramul căzut pe pauza dintre cuvinte, plânge,
voi plânge și eu cu palmele calde.
să mă ierți,
în șoaptele tale azi
regăsesc răsărit și apus,
pe acel țipăt surd al tăcerii.
să-mi ierți plânsul,
oceanul din mine plânge,
când vise se pierd printre valuri,
iar o nouă noapte, o nouă zi
desprinde lacrima trupului
de acel eu, de acel tu,
din care au crescut ramuri.
IDENTITATE
De-ar fi să fiu o culoare,

un albatros în înălțări de aripi
și un vechi castel
pe acele neștiute culmi,
aș fi tot eu! aș fi tot eu!
77
Ard azi în pagini neîncepute

și-n temnița de gânduri ard cuvinte,
pe litera amurgului ard și eu,
când focul sufletului mocnște
în templul fiecărui vers.
De-ar fi să fiu, aș fi și flacără și vers...
NUANȚE DE GRI
departe, printre nuanțe de gri

ascult șoapte
privesc vârfurile unor brazi
cum în adieri de vânt
învață acel cuvânt
ce a fost, este și va fi,
între un alt ieri și un alt azi.
departe, printre poteci
nuanțe de gri-albastru.
URME ȘI UMBRE
doar glasul versului se mai aude

azi când nu mai pot să fiu a fi,
și-n liniștea ce a căzut pe acele cuvinte,
adorm cu brațele întinse către cer.
în sfera de cleștar a amintirii,
cu zeii umbrelor mă întrec
pe drumuri neîntrerupte de șoapte și de vise.
fără să vreau a mai privi o nouă dimineață,
îndrept ochii spre un nou răsărit
și simt cum vorbele acestea-mi devin mute și reci.
s-au șters și urmele tăcerii neîncepute.
78
MAMA
Ascult tăcerea din jurul amneziei

pe banca știută de timpul ce a fost.
te văd printre stele, semeață,
of, mamă! of, mamă!
parcă ieri îmi aduceai petale de flori,
dar azi ziua e strâmbă
când privesc depărtarea mută.
încerc să te văd printre acele umbre ale nopții
ce cresc pe tocul firav al ființei,
dar ochii-mi sunt tulburi și auzul știrbit.
azi, doar vântul îți mai poartă mirosul de crini
pe drumuri ce au fost ale noastre,
privește mamă, îți strig de aici,
privește cum mâna ta dreaptă atunci,
îmi sprijinea tâmpla,
cum mâna ta stângă îmi arăta versul
ce curgea prin vise,
ca apoi să mă cheme spre astre albastre.
Ascult tăcerea din jurul amneziei,
of, mamă! of mamă!
CIOBURI
strivesc răsăritul cu jumătăți de palme,

doar atunci când vreau să mai rămân
pe marginea unui oarecare ieri,
dar, nu voi mai permite uitării din urmă
să-mi fure lumina privirii calde,
ci o voi lăsa să se așeze lin,
peste coloane albastre – lumina ta.
dar, dacă deasupra pleaopelor acestui timp
vor răsării secundele uitării,
voi încerca să mai privesc din nou
spre marea ce-și mai poartă încă, cu îndârjire
acel miraj al unei oarecare zile –
acolo unde timpul parcă a uitat
să-și dezvelească clepsidrele tăcerii reci – tăcerea ta.
79
INCERT
sub cupola albastră,

dimineți de ceară.
azi, voi lăsa cuvântul să cadă
pe tâmpla acelui târziu
din care vor crește iluzii.
ABISUL NOI
încerc să îți vorbesc prin poeme,

e noaptea când astrele dorm,
iar cerul pătat cu acuarele diforme
începe să se acopere cu nori (cu noi).
încerc să îți prind privirea
în vitrine de sticlă,
azi văd un alt azi îndepărtat
și simt cum crește din mine
o teamă de noi –
cad pe podele de flori.
încerc să îți ascund tăceri,
dar din norii timpului
de mult au căzut literele NOI,
iar în haosul cosmic –
lacrima cerului –
am crescut din nou, ca fiind noi.
încerc să îți vorbesc prin poeme...
APOCALIPTIC
aproape de linia nefirească a cuvântului

înnod aripa de gheață a sinelui
ce s-a pierdut printre culori.
urc trepte de granit spre o ușă a nemuririi,
când clopote amuțite
de atâtea șoapte și tăceri
privesc, parcă, zarea arzând
a aceluiași sine ce a fost, eu.
80
DANIEL MARIAN
am un spiriduş care dansează

face mii de piruete se opreşte doar
cât să tragă cheiţa la mine în creier
de unde să pornească iar pe valurile
dunării albastre şi rinului verde
spiriduşul acesta nu-mi dă pace

am tot încercat în zadar să-l alung
mi-am trântit repetat capul de scări
l-am găurit cu burghiul i-am dat foc
mai rămâne să mă urc pe cal şi

să-l retez ca pe un mecanism care
nu prea foloseşte la nimic înafară
de spiriduşul cel ager care dansează
râde şi dansează
81
unii se împănau laborios iar alţii pe apucate

în aşteptarea zborului care era în sfârşit promis
pentru ziua cutare şi ora cutare fără tăgadă
băi dar transpiraseră şi chiar se cocoşaseră de pene
erau aşa de caraghioşi că pe Dumnezeu îl apucă
şi râsul şi plânsul şi tot apăsa butonul de anulare
a comenzii de lansare a zborului universal. în cele
din urmă veni îngerul unul nu ştiu care ăla
de serviciu la fenomenul unicat care era promis
pe toate televiziunile, în ziare, pe net, scris
şi lăudat cât mai sus pe cer pentru ca Dumnezeu
să vadă şi să se simtă bine să nu se se răzgândească
iar Dumnezeu nu s-a dat înapoi după ce a râs şi plâns
chiar se aude că ar fi şi strănutat şi tuşit cu totul ilegal
Dumnezeu a dat drumul la zbor şi iar că nu se putea altfel
unii care au avut noroc au picat în cer sau pe pământ
spre deosebire de alţii care nimeriseră direct
iadul sau raiul după cum le dăduse la socoteala îngerească
doar cei desculţi şi goi ce frumos mai zburau
după ce l-au prins pe Dumnezeu probabil

de un picior deoarece coadă nu se auzise să aibă
s-au strâns ca la pomana sufletelor moarte
şi s-au gândit că dacă nu s-a putut înainte
pe timpul dezastrelor celor mari abia ce într-un târziu
când lumea s-a mai întremat răscolită mai rar
de carcalaci orbitori şi altele ilustre belele
a venit vremea să-l declare mort pe Dumnezeu
cel de demult care nietzsche acuma nu s-a îndurat
să procedeze cu discernământ – ai ce l-au mai plâns
de bună credinţă de oftică sau aşa de fandoseală
iar următoarea mişcare gata să-i facă autopsia
bine nu contează că ia-l de unde nu-i
important e să-l tăiem ca pe un vierme sau
ca pe o legumă împuşcată din greşeală
din pricină c-ar fi fost confundată cu un iepure
se aşteptau să găsească înăuntru vrute şi nevrute
82
mii şi mii de oameni dispăruţi dar şi de porci mistreţi

de asparaguşi îmbrăţişaţi cu ficuşii şi alte orătănii
când colo ce să vezi înăuntru nu era nimic era gol
parcă semăna cu împăratul lor care la rându-i
fusese gol de-l omorâseră în urmă c-o seară
din spirit civic l-au făcut ca pe suveică şi poate
l-au mai şi întors pe dos dar nu mai ştie nimeni
pentru că toţi erau beţi şi mai şi fumaseră
asparaguşi cu ficuşi cu piei de broaşte râioase
şi craci de vârcolaci trecuţi prin unsoare de moroi
astfel că deodată spectacolul luă sfârşit şi
zumzetul pieri în pacea eternă pare-se că
viu sau mort Dumnezeu îi ascultase până la urmă
chiar dacă era sau nu era – mort sau viu
despre culmea fericirii-nefericirii
când mai-marii zilei umblă cu făclii de ceaţă în mâini

să ne lumineze când putem duce ulciorul la apă
ne amăgim cu plictiseala că numai mâine nu-i poimâini
să scape lumea de boale precum şi de otreapă
ulciorul zace pe etajeră şi se vede că-i tare obosit
de când l-au tot amânat i-au picat trei rânduri de toartă
priveşte galeş către marea cea mare şi către maglavit
se strâmbă ca un ciob pustnic şi înjură de sete şi de soartă
când oare dar când vom vedea minunea cea mare

să ducem ulciorul la apă
fără a-l miji nătărăi a-i face colţuri netrebuincioase
după care ne spălăm pe mâini
¤ˀ¤ˁ¤
83
construcţii de mântuială
cu piatră de râu şi cu lemn de cântec

ar fi fost cel mai bine dar
era bine şi cu pământ
şi cu un pic de apă şi de cer
până când au pus bălegar şi l-au stricat
ohoo dar au venit cu lut ars

cu var nestins să nu mai zic
de beton şi bca şi alte propovăduiri
ale minţilor tot mai încâlcite
şi cu metal da cu metal care

să ne prindă ca în cleşte ca în cătuşe
iar după ce în locul rotundului
au crescut colţuri tot mai performante
s-au găsit pentru lipit sticle şi chiar oglinzi
mozaicul lumii a început să fie stricat

acum ochiul tău drept vede pasărea
din ochiul tău stâng ca o pătrăţică
de ceaţă şi de frig şi de însingurare
fără istorii
au trecut vremile ca strugurii în stafide

când umblam ca dumnezeii iluştri
liberi prin viaţa noastră personală
plină de pricini şi nelinişti dar era
a noastră neluată pe datorie şi nici
nu făcurăm evaziune fiscală cu viaţă
acum s-au trezit dumnezeii păcătoşi

care să ne bântuie cu biciul şi cu parul
cu lacăte cu cătuşe cu coşciuge
să ne umple de spaime ca de sânge
84
nici nu mai ştim dacă am trăit vreodată

şi chiar dacă am şti – n-am avea voie
să spunem pentru a nu le da altora
de după noi idei despre ce nu există
panou vegetativ
într-o băltoacă de cer

zace ultima lumină
prinsă de un hingher
pentru că ar fi vrut
să fure o găină
ce nu se lăsa
în piaza rea
cu împrumut
în ultima instanţă
de soartă haină
am pus mâna pe clanţă
şi am văzut şi am auzit
cum se cască
absolut firească
o gură flămândă
– stai aici nu e uşă e zid
reazămă-te de ficus
fă ca hipus-picus
pune-ţi fundă
şi ascultă ce-ţi spune
ţie şi la naţiune
sfântul baiazid
85
DANIELA MIHĂEȘ
totul începe fără să știi
ca o ploaie caldă de vară…

apoi
vin anotimpurile cu capricii…
dar să nu ne gândim la ele,
ci la cum concepi
fără să știi
o lume nouă.
ridici scări spre necunoscut
și crezi.
din ce cauză?
…nu știi,
dar toate se prăbușesc
și nu mai știi cine ești,
ce gândești
și încotro te îndreptai
în ploaia caldă,
înfruntând
capricii de vară.
86
va veni timpul
când îți vei aduce aminte de mine.

într-un târziu
de octombrie mohorât
să-mi aduci o crizantemă
albă
ca laptele sânului meu
din care ți-au crescut aripi
mai mari
ca ale arhanghelului Rafael.
loviturile timpului au început

să-ți lase semne pe inimă,
unul câte unul
cuiele pironesc ochii limpezi.
nu vei mai fi niciodată crin,

niciodată dalb,
nici laptele alb
pentru că eu voi dormi
și tu mă vei striga
aievea.
mult timp
ochii tăi nu vor spune nimic.

vor privi în gol după o plecare
cuibărită
să-ți ocupe spațiul,
timpul, mintea…
știu,
termenul a expirat.
exportăm chemări,
importăm dureri,
87
inima s-a transferat

în triunghiul bermudelor -
permis de liberă trecere
a naufragiaților.
nimeni nu moare,
nimeni nu trăiește…
e o plutire a căderii.
păsări
pe fereastră nu scrie nimic.

degetul trasează cercuri în aer:
un cap fără ochi,
fără zâmbet.
la fereastră
s-au adunat păsări
să ciugulească nimicul.
vor muri de foame
păsările, oamenii
cărora nu le-am oferit nimic.
și eu credeam
că am dăruit
atât de mult.
un singur lucru îți cer
nu asocia dezordinea sertarului

cu dezastrul nimicului nostru.
sunt forme fără viață
lipite de coapse, de inimă,
de ușa dormitorului
cu intrare secretă.
88
în hol
a rămas cuierul.
nicio haină nu s-a aruncat
de când au murit viorelele
sub zăpadă.
un alt curcubeu
se conservă într-o ghindă.
în graba disperării
de-a nu fi ucis
un singur lucru îți cer:
să nu mă uiți!
dacă m-aș fi născut într-o pădure
un comunicat de presă
m-ar fi publicat pe prima pagină
ca ființă cu probleme de…
natură,
dar eu am tot timpul din lume
să mor și să reînviu,
aceeași eu din prima viață,
un fel de fluture migrator
care moștenește genele
cu tot arsenalul de cunoștințe al bazei genetice.
poate aș inversa polii,
aș da deșertul la schimb cu oceanul,
aș coborî piscurile și aș înălța văile,
aș pune râurile dincolo de mal
iar barcagiii
ar vâsli cu frunze de brusture.
m-aș înălța din cea mai adâncă rană
ca să ajung la stele
și aș privi prin ochii soarelui
în vulcanii plini de nerv.
m-aș cârdăși cu luna,
sora mea întru toate,
misterul întrebărilor fără răspuns,
89
misterul meșterului Manole,

al Anei…
misterul durerii,
al zilei abia ivite
în care nu știu ce se va întâmpla.
plouă din nou și-mi inundă
cea mai vagă idee
despre cum ar fi dacă
m-aș fi născut
în cea mai faimoasă pădure.
90
RAMONA MÜLLER
semeni realități
zeii arareori mai îngăduie câte o speranță

și totuși un gând tenor dă startul
lăcustelor de cristal
pentru evadarea personală
ne gestionăm reflexe întârziate

la capătul cerului săvârșim realități defuncte
minunată salvare a vidului inert
picăturile de apă
înșurubează curcubeul
în poezii ca niște păpădii
nu trageți în orbi cu gloanțe oarbe
amprentele Braille privesc vina înconjurătoare
nu sunt decât remușcarea ce-și plimbă
un ceva
prin altcineva
dăm cărțile pe față atunci când universul exersează

poți umple o coală de hârtie
sufletul meu știe când să plece
al tău știe când să vină
91
intempestiv
haide să ne-nțelegem
trăim libertatea fotografiată
fără a avea nici cea mai mică încredere
în statuile ce respiră cuvinte interzise
oceanele sughiță după ce în cârciuma

din Odessa tristețea ascunsă
printre absnituri seci
ascultă naivă fragmente de Rahmaninov
o stare de zgârie nori

apune la intersecția cu strada celor o mie de magnolii
înflorite din bun simț
măcar o clipă să ne altoim frica de a evada

o dată cu primăverile întârziate
rechizitoriul propriei beții
departe de parfumul atâtor locuri absente
o dronă legată de vene

se înalță ca un zmeu
desprins de adevărul fragmentar
căruia nu i-ai fost martor
scrie chiromanția poeziei

cu liniile de tramvai
în mâna stângă un pumn de nuci
sângele castanilor
bulevardul plin de castani răstoarnă

clepsidra singurătății asfaltate
e timpul când zboară
claviaturi albastre din portativul pietonal
în loc de note și refren
92
ochi de pisică și clipsuri de ceară
poetul dezleagă cuvinte încrucișate

vertical cerul încape într-o garsonieră
orizontal pământul se linișteşte
în cuptorul de lut
e timpul să te întorci acasă

pe valea doamnelor
să cosești iarba grea cât fumul amintirilor
ești fiul tatălui nostru

cu spaime de lemn ascunse în hambar
gustă din sângele icoanei
când castanii înfloresc
93
MARIA NIȚU
Autoportret
pe o peoapă liliachie –
dincolo de floarea rece:
ape străine.
E frig, dragul meu,
un frig atât de vânăt,

că mi-aș pune palmele căuș
înlăuntrul gândului tău
să-mi încălzesc visul
ca un copil
în noaptea de Crăciun.
Jocul de-a v-ați ascunselea
nu l-am inventat eu,

dragul meu,
ci Adam,
mână-n mână cu Eva,
când s-au ascuns de Dumnezeu;
94
de ce să măsluim regulile jocului?!
deși încolăciți șerpește

unul pe trunchiul celuilalt,
poetizând flori de tei,
tot nu știm iubirea
mai mult ca ei,
cum unu și cu unu
nu mai fac Unu,
ci mereu mai întâi trei...
Raiul la ofertă
promoțională,
la doar nouă virgulă nouăzeci și nouă de lei
la pachet cu toate merele
ce dau în pârg,
sunați acum,
vi se oferă raiul
cu toți șerpii de rigoare
și plantațiile de pomi fructiferi,
bonus „Făgăduiala șarpelui”
reclamă la promisiunile
în continuă așteptare;
trebuie doar
să-i aduni pe Adam și Eva
de pe coclauri.
Mareea timpului
s-o aștept,
să mă apropii de lună, eu
înfășurată în valuri
ca vălurile de gheișă...
95
și luna
mă va trage spre ea
într-o îmbrățișare
în flux și reflux
de neștiută memorie
pierdută în adâncuri de ape.
Soarele clepsidră
între viață și noapte

nu știe nimic
despre zi și moarte.
Între noi și iarbă,
între stalactite
și rășina stelelor
e o pârtie
de șters himere...
ne ningem prin ceață
între a fi și a nu ști
între a uita
și a prăznui.
Întoarcerea cocorilor?
vânat bun,
când unul altuia
cerurile smulgem
cu dinți de pasăre...
96
Tălpile goale
pe asfaltul
piele de șarpe tăbăcită sub roți,
sunt alfabet orb,
litere sterpe de sens;
trebuie pământul reavăn

răsad între pământ și cer
pentru goliciunea lor de amazoane;
în poema tălpilor goale,

ajunge să pun
talpa dreaptă pe pământ
și aripa stângă își știe destinul
de la lobul erogen al lunii pline;
pun talpa stângă apoi,

în pas de deux,
și cunoașterea yin și yang nu mai suferă
de sindromul camerei obscure,
toate organele sunt acolo
puncte de reflexoterapie,
la vedere, pe ecranul full screen,
platfus larg al tălpii goale;
când sunt cu picioarele pe pământ,

toate secretele lumii
se-ntind șarpe la picioarele mele,
eu cu tălpile goale pe grumazul lor;
un picior ușor în aer și
ezitarea mea
mă dezechilibrează:
să îndrăznesc să zbor,
e bine oare?!
97
După ce-și bea cafeaua,
Dumnezeu întoarce grijuliu ceașca dimineții

cu gura în jos,
să se scurgă tot lichidul amniotic al zilei;
bobițele de zaț,
pe fundalul de porțelan,
se aliniază în figurine albe și negre
cu mesaje codate
pentru cel care se joacă,
citindu-ne în ochiul de ceașcă
poznele de pe pământul dat în chirie;
suntem o gaură neagră

în scăfârlia universului,
găurită de glonțul memoriei albe;
de ce ar conta în universul de buzunar
o posteritate care nu există,
inventată de noi,
să ne prelungim țanțoș clipele
pe care n-am știut
decât să le mestecăm debil
ca pe chewing gun;
când atâtea galaxii
se nasc și mor într-o clipită,
moartea ta ori a mea
se visează un bob de zaț
în cafeaua de dimineață a lui Dumnezeu.
98
COSTEL SIMEDREA
Sufletul poetului
se dedică poeților adevărați
Doamne, cât de bun ai putut să fii

Cu un păcătos renegat de lume!
Pentru că-Ți era unul dintre fii,
Tu nu ai lăsat moartea să-l sugrume!
Ți-a părut, cred, rău de viața lui

În care-a făcut păcat după păcat,
Nu Ți-a mai păstrat credință că nu-i,
Ai întins o mână și l-ai mângâiat.
I-ai mai spus șoptit, cu glasul Tău blând,

Vezi ce o să faci de-acum înainte,
Păcatele, știi, răului te vând,
Chiar dacă mai crezi și în cele sfinte!
Dar chiar de rămâi mare păcătos,

Eu o să te iert cum te-am iertat mereu!
În tine s-a pus un suflet frumos,
O bucată sfântă din Sfânt Dumnezeu!
99
Orga nopții
În mine cad vechi catedrale,

Iar orga nopții cântă-ntruna,
Voind, cu notele finale,
Să îndolieze luna.
Îl văd, pe clapele valide

Cum calcă, obosit, Chopin,
Când floarea cupa își închide,
Să nu se mai piardă polen...
În acest timp, din cheia sol,

Se duce îngerul de pază!
Dormind uitat, în lutul gol,

Olarul visează o vază...
Pulbere de stele
Azi mi-a emigrat nisipul din castele,

Pe lume cade brumă și se face frig,
Am în buzunar doar pulbere de stele,
După atâta viață, niciun alt câștig.
Se duce din poveste tot ce a fost frumos,

Calul meu cu aripi, astăzi, e înfrânt,
Și mă întorc acasă ostenit, pe jos,
Măturat de pala unei mori de vânt...
100
Cuci uituci
Amintiri dintr-o fostă beție

Se ridică din gropi anonime,
Rătăcesc prin casa pustie
Și întreabă de ziua ce vine.
Se tot zbat, fără rost, muribunde,

Se tot luptă cu gândul uituc,
Doar ecoul tăcerii răspunde
Ca un bocet, din oul de cuc.
Dar cum noaptea uitării de lasă,

Mâine n-am! Ți l-aș a, iarăși, ție...
Cuci târzii mor la mine în casă,
Otrăviți de o fostă beție...
Turnir
Cade pe mine secunda amară

Și se împlinește ultima poruncă,
Zile inutile curg din stropi de ceară
iar viața mănușa-mi aruncă...
Să-nceapă, îmi zic, turnirul, atunci!

E jocul acesta de tot sau nimic...
O, viață, mănușa de ce mi-o arunci?
ori crezi că nu am curaj s-o ridic?
Și-am ridicat-o... Însă fără rost!

Văd doar, cu tristețe, că-n inimă nu-și
Mai găsește loc nimic din ce-a fost,
Mai văd și că am, iar, ambele mănuși...
101
HORIA SIMON
păcate mici păcate mari
am un păcat și nu mă pot
scăpa de el – am să vi-l spun
tot nu mă va crede nimeni
chiar și eu stau la-ndoială:
am incompatibilitate
la minciună – nu-i o laudă
ci este un dezavantaj
gândiți-vă ce tragedie
să nu-i poți spune uneia
că e frumoasă când ea nu e
sau să nu-l poți lăuda pe altul
cum că ar fi inteligent
pe lâng-acest păcat necapital

mai am și altele destule
ce-am mai reușit s-adun
din șanț de lângă drumul vieții
nu le port ca decorații
nici nu le ascund sub preș
dar nici să m-acuzați acuma
de vreun păcat primordial
nu mi-l asum nu e al meu nu-l vreau
să și-l asume-adam și eva
hitler stalin sau manole
102
piesă-n două
gongul bate tot mai răgușit

cortina zdrențuită abia
se mai ridică-n frânghiile
putrezite pe scenă calci
cu frica prăbușirii într-un
relaș etern rolurile
principale au rămas doar
cele fără glas ori cu glas stins
și purtătoare de cranii sau tăvi
repertoriul cred c-a fost uitat
altfel nu-mi explic de ce
aceeași piesă se amână
zi de zi noapte de noapte
în fața scaunelor goale
cu catifeaua peticită
de sub balcoanele din care
picură moloz și cărămizi
II
sunt eu sau teatrul meu bilete

gratuite-aș oferi la
spectacolul de încheiere
a stagiunii dar actul meu
dramatic n-are căutare
proiect în lucru
viața mea e-o autostradă

lungă largă și modernă
cu care aș fi câștigat
în tinerețe orice concurs
al proiectelor de viitor
nu-i va fi niciodată fidelă
103
proiectului inițial
nici nu-i sigur că lucrările
vor mai demara vreodată
sau dacă da vor fi grabnic
abandonate din lipsă
de timp fonduri sau motivație
și din exces de piedici și-alți gândaci
până la finalizare
continui să merg desculț prin
prafuri ori noroaie de poteci
paralele sau perpendiculare
cu traseul autostrăzii
din proiect cu pantofii eleganți
în ranița din spate gata
să-i încalț la intrarea pe
asfaltul care nu se va turna
teoria căutării
nici n-ai plecat bine la drum

că-ncepi să cauți câte ceva
se-ntâmplă să mai și găsești
găsirile sunt rare
la fel ca fericirile
dar fericirea unei găsiri
e-umbrită de insatisfacția
pierderii unei căutări
spre care porneai cu- avânt
în fiecare dimineață
mai ceva ca la serviciu
nu dispera și mai ales
nu trece indiferent
pe lângă ceva-ul căutat
îndelung doar pentru a
păstra febra căutării
orice-ai găsi vei mai găsi
ceva-uri de căutat
și de găsit
104
vis de ieri
mi-e dor de o tavernă

să stau pe un scaun șchiop
ciocnind cănile ciobite
cu amicii buni de ieri
de-acuma și de mâine
cu trei sticle de vin negru
care să nu se sfârșească
înfipte în lemnul de brad
al mesei zgâriate
cu prietenul cârciumar
cântând vesel lângă noi
scoțând cu vorbele-odată fum
de fumător pasiv din fumul
țigărilor și pipelor
stătut etern în aer
iar când vom deschide ușa
fumul să nu vrea să iasă
în ger de unde rătăciți
să intre niște fulgi zglobii
– da – mai ninge câteodată
și știu că va mai ninge
însă zăpezile de-anțărț
le-om întâlni spre niciodată
vreau hărmălaie
nu-mi plac liniștile

dintre coperțile cărților
cuminți din bibliotecă
sunt doar tăceri aparente
care dispar de îndată
ce le deschizi – mulțimi
de glasuri nevorbite
țâșnesc spre cititor
încă de la prima pagină
105
și nu se-opresc pân' la final

la unele se mai aud
ecouri și după ce le-nchizi
acestea-s cărțile de
raftul unu – ai să le-auzi
cum murmură și după
ce le-ai redat bibliotecii
ca să pun capăt războiului
veșnic cu timpul ar trebui
el să mă lase să citesc
mai multe cărți deodată
deodată să răsune voci
de personaje și eroi
din toate capitolele
și poemele luate
de-a valma la lectură
fiecare-n glasul ei
și toate-n mai multe glasuri
să mi se umple-apartamentul
de o dulce hărmălaie
până mi-or bătea ca-n tobă
vecinii în perete
106
DAN ȘALAPA
ÎNTRE DOUĂ VIEŢI PARALELE
MILITARUL
Militarul se dezbrăcase de uniformă,

Îşi aruncase raniţa în văgăuna dintre lumi,
Umbla prin oraş doar în vesta antiglonţ
Şi striga lozinci pro-antimaterie,
Lumea îl privea, îl aplauda în derădere
Şi îşi căuta fiecare câte o bâtă, un par, ceva,
Se înmulţireseră vagabonzii în oraş,
Iar la marginea oraşului se traficau ouă de cucuvea...
Militarul cânta la o chitară dezacordată

“Imagine all the people” şi „Blowing in the wind”,
Puştii cartierului îl contrau cu Wi Fi şi „balena albastră”,
Gospodinele mai miloase îi aruncau felii de pizza de-aseară,
Reci, înţesate cu glutamat de potasiu,
Militarul le aduna şi le împărţea păsărilor
Ce se aninau pe griful chitării, îngânându-l tandru,
Dar îi refuzau amabil pizza, şi serveau aceleaşi
Musculiţe prinse din zbor, şi ele atinse pe aripi
De ultima semnătură de la Summit-ul G20+,
Pe urmă venea poliţia comunitară şi-l amenda
Pentru tulburarea ordinii publice, ţinută indecentă
Şi momirea păsărilor în scop de exploatare artistică...
107
TOATE DRUMURILE
Nicio cărare nu duce spre alt început,

Niciun asfinţit nu duce spre alt întuneric,
Nicio fântână nu duce în alte izvoare,
Niciun galop nu duce în alte alergări mai iuţi.
Numai bătrânii, de tineri, purced, înţelepţi,

Să-şi ducă-n spinare paşii aşternuţi prin târg,
Doar ei, suveranii din icoane, suiţi acolo, firesc,
Doar ei au parte de tot nerâvnind la nimic.
Moartea le este doar o coloană de fum, pe coş,

Un prag zilnic trecut, desculţi ori în opinci,
E ca şi setea stâmpărată răbdare-nghiţind,
Sorbită ca zeama de timp, molfăită în somn...
Aşa, deci, se face că drumurile sunt axe tombale,

Ele nu urcă şi nu cobor nici spre, nici dinspre,
Sunt ca sângele ce aleargă prin vene, cald şi zălud,
Dar tot prin inimă trece, punct cardinal unic, de neocolit!
Drumurile satului cad perpendicular pe morminte,

Acestea stau ca nişte ţinte arvunite, frumos aliniate,
Afânate, cu miros de evanghelii şi sunet de rai,
Nimeni nu va rata sosirea, e totul perfect pus la cale!
Nimeni nu vrea spre alt început, decât cu gândul, furiş,

Nimeni nu iese din rând, doar dacă vrea să fie perfect,
Iar asta i se iartă, dar se moare în continuare, ordonat,
Perfect precum drumurile ce duc, toate, spre cimitir.
FUGAR
N-aş vrea să ştii

cum fluturii se-ntorc în coconi,
n-aş vrea nici buza să se-ntoarcă
din sărut,
108
nici cercul din geometria lui Euclid,

dar, zău, aş vrea să vii,
cu pasul lin,
sub marginea de val,
şi să atingi pustiul
adunat sub preş,
să strâng din gândurile goale
cum bărcile se-adună-n rada
cimitirelor fecunde,
şi se îneacă în golul din pahare,
hai, pleacă, iluzie cu tentă
de viol de-adolescent stângaci,
te du să afli iar dacă mai sunt bilete
la matineul rezervat
fugarilor din ştreangul vinovat de viaţă...
RHETORICA
Pe cine mai interesează

dacă eu spun adevărul?
Pe cine doare dacă eu mint?
Cine mai suferă
dacă dreptatea umblă cu capul spart?
Unde se află cei care mă apără de urşii
scăpaţi din pădurile defrişate?
Cine mai crede că poliţia
are cele mai bune dosare la îndosariat?
Cine mai are chef să se urce-n cireş
fără să rişte otrăvirea instantanee?
Cine ar merge la circ, cu părinţii şi fraţii,
fără să ştie că vor intra în program de dresaj?
Cine mai crede în icoane
fără să nu se gândească la necuraţii din turlă?
Cine mai urcă pe deal, cu Sisif,
fără să nu fie folosit
ca un şerveţel de unică folosinţă
la sfârşitul legendei?
Cine mai coboară-n infern
109
dacă ştie că diavolii cumpără lemne de foc

din pădurile Raiului?
Cine mai vrea încă o halcă de cer
dacă îngerii sunt falşi
şi joacă tabinet cu poeţii de curte?
Sunt singur
ca un tren abandonat între două vieţi paralele,
fiecare căutând-o pe cealaltă,
iar fiecare dintre călătorii rătăciţi odată cu mine
îşi ghiceşte în palmă sosirea următoare
într-o lume fără surle şi trâmbiţe,
şi hârtii prea colorate cu păsări moarte...
SUPRARENAL
Apa izbucneşte în gara de est,

Eu mă urc pe două maluri paralele,
Visez că zbor către ochiul deschis,
Mai am de urcat un munte,
Mi-e sete, şi simt că îmi creşte
Un munte de sare în spinare,
Strig către umbra
Strălucind sub genele nopţii,
Mai am un pic, mai am o veşnicie,
Mă voi împreuna cu apa ce-mi circulă,
Nebună, frumoasă, suavă şi tulbure
Prin toată fiinţa mea presupusă,
Îndepărtată şi caldă,
Ca printr-un rinichi inventat prea târziu,
Ca un tren trec prin mine,
Spulberat de un est prea evident...
110
TOAMNA DE LA MANCHA
Ce mult se-adună toamna

în pântecele serii,
în cufărul cel searbăd al tristeţii,
un slab fior se zbate sub fustele râvnirii
ca un ştergar uitat pe prispa ne-ntinării...
Mă izbăvesc de toată această nostalgie tâmpă,

o sare falsă, în definitiv,
prea-degustând dulceţuri tinere, proteice,
suind semeţ, eu, şi arogant, nebun, aventuros
pe muchia cea ascuţită neîntrerupt de moarte
a celei mai severe dintre sorţi -
aceea a lui Don Quijote, învinsul neînvins
al tuturor nemorilor de vânt,
coşmarul lui Eol, umilitul zeu -
aşa voi prea-învinge toamna aceasta
cu tentă de vărsat de vânt,
ce îmi impune, toanta, un somn prea prelungit,
voi scrie o simfonie surdă despre culorile prea aspre
ce îmi iradiază pielea ca un balast atât de insipid,
culorile ce-i scapă printre vocile de Albă-ca-Zăpada surdă,
o toamnă ca o Dulcineee scăpată de mirajul
poemelor suite-n vârful lanciei
celui mai De la Mancha Cavaler
tomnatic...
SFIICIUNE
Mă sfiesc să mai scriu,

simt că literele mele sunt golite de vorbe,
iar vorbele sunt fără de balize ori alte semnale,
iată, se îneacă bărcile privirilor ca sacii cu pietre de moară,
e un flux fără de reflux de jur-împrejur,
nimeni nu mai citeşte, dar eu scriu ca apucaţii dezalfabetizaţi.
Mi-e ruşine să mai iau foaia albă

de parcă aş rupe straiele miresei în faţa altarului,
111
îmi înghit dialogul cu muza venită de-aseară,

ce culori să mai aştern peste ruşinea de sub carnea
care stă să-mi evadeze de pe oase,
strig după mama ca dup-o dâră de fum ascunsă-n placentă...
Ce de idei mor ca nişte recruţi infantili şi exaltaţi,

mi-e silă de uniforma de cenuşă şi spini
ce-o port peste viaţa de general eclatant, aclamat şi boem,
simt rateul ca pe un glonţ de argint, unic şi ireversibil,
dar scriu fără oprire ca un tren fără roţi,
ca o cale ferată exilată, navetistă între rai şi infern.
Mă sfiesc, spuneam, să mai scriu,

dar scriu despre cum nu aş vrea să mai scriu,
despre cum scriu nescriind decât despre vorbele singure,
despre gândurile care ies dintre stâlpii de hotar
ronţăind ziua de ieri şi-amuşinând-o pe cea de azi,
scriu şi mă sfiesc să vă spun că aş vrea să mai pot să îndur...
112
EMIL-CIPRIAN VESTEMEAN
Poezia norilor
„Cărunte-aureole moi și sure,

Nor tulbure de bucle, neguri crețe,
Șuvițe lungi de fum pe frunți obscure
Descoperite crud și cu tristețe”.
(Ana Blandiana, Examen)
Am plantat în grădina
din spatele școlii,
o sămânță de idee,
sub pământul de gânduri
și pietriș.
Din când în când,
ploaia a unit cerul
cu pământul
și Soarele a îmbrățișat
cu brațele lui de lumină
micuța plăntuță.
Ani de frământări și luptă
cu vânturi, arșiță și perne de nori…
113
iar azi, arborele cu idei,

ține umbră
poetului ce-i scrie
iubitei o sonată,
scrisori…
Muza?!
„Pe frunte
Îmi crește un pom
Cu ramuri aprinse
Și aripi de jar”.
(Virgil Todeasă, Dimineața)
Nu poate scrie pana

ce-n suflet deschide rana
Și cuvinte nu sunt în lume
ca tot ce simt
să îți pot spune!
Nu sunt stele pe cer
câte gânduri de bine am eu pentru tine!
Și n-are Soarele raze
câte dorințe se nasc în mine
când mintea îmi zboară la tine.
Nu are lumea oxigen și oceanele ape
câte aș face pentru tine fapte.
Și animale ori insecte nu sunt în lume
câte aș avea de-ați spune.
Copaci și plante,
înălțimi de munți și nori,
nu are Universul spațiu, ție îți vestesc,
să poată cuprinde toată ființa mea,
cu care te iubesc!
O clipă a fost?
O veșnicie?
Cine poate să mai știe…
Dar bucurie…
114
Bucurie mi-ai dat mie!

Oare ce ți-a mai rămas și ție?
Cu gingășie m-ai îmbrățișat
și de fericire m-am îmbătat…
Să știi, zâmbetul tău luminat

pe veci m-a cufundat
în visare…
Și-n fire de blond m-ai înnodat
iar ochii tăi albaștri m-au înecat,
m-ai transformat!
Obosit sunt acum tare

am muncit în ale visului hotare
Să te conving, să te gândești
la mine…
Să mă iubești!
Doamne,
cât de frumoasă ești…
Oare vrei?
„Te-am așteptat dincolo

de gratiile fericirii
mâncate de rugina așteptărilor”.
(Ioan Deva, Speranțe)
Ființa mea dungată,

o zebră tristă,
zeghe,
uitată-n praful drumului
întinsă pe caldarâmul rece
pe care trec nepăsători trecătorii…
Am fost și Soare, și nor,
și munte și vale,
iar între picăturile de ploaie,
ce au căzut peste orașul tău pustiu,
erau și lacrimile mele amestecate,
115
bolnave și pline de rugină,

evaporate din oceanul
lăuntrului meu abisal
pe care-mi plutește inima
– o corabie cu lemn putrezit –
în care valurile-și scriu durerile lor
cu spume colorate
și vântul suflă obosit
prin pânza roasă
ce niciodată n-o ajută s-ajungă-n port.
Nu vreau să mă scufund,
nu vreau să devin muzeu pentru pești!
Te chem în ajutor
să mă călăuzești,
să-mi fii far!
Repară această corabie
și-ți jur că ea,
inima mea,
va purta numirea ta!
Aşteptând inspiraţia
Stau prăbușit peste foaia nerăbdătoare

virgină ca o Primăvară,
poate, poate-mi va cădea
printre gene o idee
și se va naște astfel
o frază genială.
Însă inspirația s-a ascuns în umbră
Și-și râde-n sine de mine…
Da, îi văd ochii tulburi
cum strălucesc a nepăsare!
Iar în spatele meu este un cimitir
al ideilor moarte din fașă
și mă tot rog să învie, dar în zadar
Gorganul de foi crește…
În curând voi trece și eu
fiind uitat ca o melodie veche…
116
Căutare
Am tăiat umbre în căutarea luminii!

Am cernut note surde pentru a găsi muzica!
Am dezlegat cuvinte
dorind limpezirea tainei!
Am despicat ape
și-am descoperit țărâna strămoșilor!
Am săpat gropi să fac loc cerului!
Am dezghețat foc
să văd cum arată o rază de Soare!
Am crăpat nori să văd ale tale lacrimi!
Am deșurubat vânturi să descopăr uitarea!
Am sfărâmat timpul
căutând în el nemurirea!
Și ce-am găsit?
117
VALERIU VALEGVI
CENTRUL RODITOR
Rapid căzu asfințitul

peste clădirile orașului
precum o afină
în mâinile iscusitului culegător
precum clipa
printre crăpăturile zidurilor.
și mâine cădea-va altul.
oricum acel răsărit
repetat precum o sudalmă
în deșertul surd
nu te va dumiri.
un asfințit cade
un nou răsărit adie
din centrul roditor
TE MAI ȘI DISTREZI
Spre deosebire de răceala norilor

te mai și distrezi
iei de bună străvechimea lor și
o mesteci lent sub
mustața liliachie.
118
o da, te mai și distrezi

cu măreția cocorilor
rostogolind-o de zor pe
sub umerii căzuți
(doar un frison dinspre miazăzi
să-i mai revitalizeze).
o nu, te mai și distrezi
pe sub aleile de nuci
să nu-ți mai pese de rugina
ce dă târcoale precum șoimul cel tânăr.
de vină-i însingurarea
despărțirea de idolii
cu chipuri schimonosite
de gânduri străine.
o da o nu
AȘTERNUTURILE PROASPETE
Hai vino dimineață mai repede

să mă revigorezi în așternuturile
proaspete ale florilor de câmp
feciorelnice unduiri ale vântului
să-mi mute sufletul din loc.
cu elanul muntelui din zare
să-mi vindec ezitările în exces
visăriile dintr-o copilărie frustrată
UN FIR DIN VISELE
Cum s-ar strica de râs

mătușa dinspre mama
să mă vadă
zgâindu-mă la pisicile de la subsol
dintr-un simplu motiv
că nu-i place să mă copilăresc.
oricum nu-i e de folos
nici măcar un fir
din visele mele chiar
nicio idee de a mea
119
LA ÎNCEPUT
De unde până unde

saga numelui tău
adună desparte
mirare uimire
apropie îndepărtează
bulboana sângelui de țărm
(țărmul pe care atât
de mult l-am visat)
și cum se va fi numit
schița trupului tău la început
când doar ideile roiau
cerul înnorându-se atât de des?
MUGURII TOMNATICI
Excesiv de răsfățați
mugurii din toamnă
nu mai dau în floare
doar câteva respirații
și gata!
urcușul zilei îi consumă
peste măsură. mugurii
împinși în față
de mâini nevăzute și
glasuri din naltul torid
mugurii tomnatici
mai mult picotesc
printre rafalele vântului.
să-ți speli fața-n răcoarea lor

copil întârziat
120
AL VOSTRU E TIMPUL
Fiți răbdători
voi trădătorilor de sentimente
fiți atente
voi fiicele rodului la vedere
fiți minunate
voi clipe ale răsfățului
printre întâmplările ciudate
nu dați doi bani
voi exilați la început de veac
pe vreascurile visului
cel ce vă revigorează iluziile
și nu vă răzbunați nu vă răzbunați
pe bucuria vântului
al vostru e timpul
locuit de nenăscuții prunci
121
PROZĂ
NICOLAE TOMA
Satisfacția
Calofira U a rămas câteva câteva clipe fără grai după ce un reporter de la ziarul local s-a
năpustit în casa ei. Nu trecuse nicio o jumătate de oră de când vărsase lacrimi dulci pe
mormântul lui Papadache U și năucită nu înțelegea cum poate interesa un ziarist local, de la o
publicație obscură, un personaj cu care a dus o mulțime de bătălii conjugale.
- În acest oraș ați fost un cuplu de pomină. Voi doi ați intrat în memoria colectivă
devenind personaje de legendă. Cine poate să uite scandalurile și împăcările zgomotoase pline de
romantisme jurăminte.
Calofira U răspunde înțepată.
- Celebri? Pentru cine? Ce știți voi? Nu știți nimic. O viață petrecută lângă Papadache U
nu se compară cu viețile voastre mizerabile, nu se compară cu nicio o viață din orașul ăsta amărât
și plin de bârfe și de țațe.
Reporterul o întrebă duios.
- Te-a iubit Papadache U?
- Vrei adevărul? Niciodată nu mi-a spus-o la modul serios. Repeta în batjocură în situații
când nu-mi ardea de vorbe dulci. Cred că mai mult s-a obișnuit cu mine așa cum te lipești de un
anumit obiect. Erau totuși momente când simțeam că mă iubea în felul lui și atunci ascundeam
toate ceasurile din casă ca să nu văd cum trece timpul.
Întrebarea inevitabilă o stârni pe Calofira U.
- Te-a înșelat vreodată Papadache U?
122
- Avea un hoby să încalece toate femeile din jurul meu și când eram la cuțite îi făcea o
plăcere sadică să-mi povestească cum se tăvălea cu prietenele mele. Nu s-a mulțumit cu
prietenele și vecinele și chiar rudele apropiate n-au scăpat de acest nărod. Uneori cred că nici
mama și nici bunica n-au scăpat ca să nu fie încălecate. De nu știu câte ori amândouă se rugau de
mine să-l trimit pe Papadache U să mute mobila sau să facă cumpărături. Odată l-am suprins cum
o mângâia pe mama pe fese și cum m-a văzut l-a împins.
- Și cu bunica ai spus?
- Ce mi-a părut suspect este faptul că a început să se îndesească vizitele la bunica și
imediat am observat o mare schimbare. Dintr-o dată bunica a renunțat la budigăi și a început să
poarte chiloței și haine elegante și sexy. A înflorit așa deodată de parcă cineva i-a dat elexirul
tinereții. În plus de câte ori venea pe la noi am observat cu nu purta chiloți și se așeza în așa fel
încât Papadache U să vadă ce se poate vedea. Acesta o privea mut și transpira ca un armăsar în
călduri. Dar știi vorba aceea „Hoțul neprins tot hoț rămâne!”.
- Vorba nu-i chiar așa.
Și Calofira U continuă:
- Suspiciunea și gelozia nu vor dispărea niciodată și nu am avut curajul să o întreb pe
mama și nici pe bunica dacă l-am împărțit între noi pe Papadache U, dar poate că asta e menirea
bărbatului să-și dea jos pantaloni când vede un cur de femeie.
- Și totuși în căsniciile voastre multiple pigmentate cu certuri și bătăi nu ai avut nicio
satisfacție?
- Firește că trăiesc cu cea mare satisfacție din viața mea și de câte ori mă privesc în
oglindă șoptesc: „I-am mâncat viața cu zile!”.
123
DORINA MĂGĂRIN
Troparele tăcerii 8
Cu o seară înainte de a pleca să facă practică la spital, Simina asculta poveştile colegilor
care făcuseră deja gărzi.
- Doamnă Potifar, spuse Caranfil, ştiţi ce salariu are un asistent de la anestezie şi terapie
intensivă? În jur de...
- Păi, la salariul ăsta, dacă îl ai, nu se mai merită să pleci în afară, mai ales că nici acolo
nu sunt câini cu covrigi în coadă. De când cu valurile astea de emigranţi, nu mai merg treburile
cum mergeau. Ei, dacă aveam salariul ăsta în urmă cu câţiva ani, când eram şi eu de vârsta
voastră…, dar ştiţi ce soldă aveam atunci? Se dădeau şapte lei pentru o gardă şi munceam de ne
săreau capacele. Când eram noaptea de gardă şi medicii stagiari ştiau că sunt eu pe tură, dormeau
fără probleme. Odată, ca să mă răzbun pe unul pentru ceva ce-mi făcuse, l-am sunat din oră în
oră.
- Domnule doctor, avem un anevrism la salonul zece, patul opt.
- Şi ce, nu ştii ce trebuie să faci la un anevrism?
- Ba da, dar nu aplic nicio medicaţie fără prescripţia dumneavoastră!...
- Şi venea bombănind, consulta pacientul, prescria medicaţia, se ducea în plata domnului
şi dormea mai departe, atât cât reuşea să doarmă, căci eu, peste o oră, îl sunam din nou şi-i
spuneam: Domnule doctor, la salonul şapte este o pacientă cu hipertensiune arterială şi stări de
vomă.
8 Scurtă cântare bisericească de laudă în cinstea unui sfânt sau a unui eveniment religios
124
- Păi... nu mai vin, fă ce trebuie făcut!

- Regret, dar până nu o consultaţi dumneavoastră...
- Eh! Uite aşa, i-am făcut-o stagiarului. Până dimineaţa, nu cred că i-au dat ochii în gene.
Glumeam, ce altceva puteam să facem?
După orele din sala de demonstraţii, Simina îl iscodi pe Caranfil:
- Caranfile, nu mai vrei să te întorci în Portugalia, ce zice soţia ta?
După un oftat prelung, acela îi răspunse:
- Ce să spună, mititica, îi este greu şi vrea să trăim ca o familie normală, dar ce mai este
normal în ziua de azi? Am revenit în ţară după ani, am plecat în Portugalia imediat ce am
terminat liceul, am lucrat la un medic, m-a dat în șomaj…, în final am decis să vin acasă şi să
urmez şcoala de asistenţi. E greu în străinătate cu recunoaşterea diplomei. Cer trei sau cinci ani
de experienţă şi, crede-mă, dacă aş prinde un post bine plătit la noi, nu m-aş mai întoarce la ăia!
Aici o am pe mama, pe bunică-mea, am casă, maşină, ce altceva îmi mai trebuie?! Nevastă-mea e
din Chişinău. Acolo viaţa e mult mai grea, ăia sunt palma pe cur, vai de ei! De-aia am şi ales-o
pe-a mea, e o femeie hotărâtă, învăţată cu nevoile…
La ora şase şi patruzeci şi cinci de minute i-a sunat deşteptătorul. Cine naiba şi-ar mai
păstra un ceas care să sune? Alţii şi-ar fi pus mobilul. Simina era mai demodată. Şi-a păstrat
ceasul rusesc Pobeda. Îl avea de la vârsta de şase ani şi încă mai era valabil. S-a îmbrăcat ca o
noctambulă, a luat câteva guri din ceea ce şi-a pregătit de cu seară... Doar ecoul paşilor ei se
auzeau pe străzile proaspăt pietruite de pietrarii italieni, cu bani din fonduri europene. De teamă
să nu alunece, că nu ştia să se dea pe gheaţă, nu s-a dat pe derdeluş nici în copilărie, Simina era
preocupată pe unde păşea. Din loc în loc biluţe stacojii-maronii picate din coroana teilor îi
pocneau sub botine de parcă ar fi fost nişte artificii aprinse şi ramuri aciculare din vreo două-trei
specii de conifere înfrumuseţau asfaltul străzilor pustii. Sigur mama-natură este cea mai
destoinică ţesătoare şi bătrânele noastre când se adună să ţese la război îi urmează cu râvnă
exemplul.
Ora şapte şi câteva minute... în camera de gardă, un bărbat tânăr, înalt cât un munte, cu
un păr bogat, cârlionţat, cu un lănţug de aur la gât, între treizeci şi patruzeci de ani, îmbrăcat în
costum de doc de culoare albastră. Simina s-a apropiat încrezătoare de el:
- Bună dimineaţa! Sunt elevă la Colegiul Madona Dudu şi am venit în practică la secţia
dumneavoastră.
Tânărul o cam privi de sus pe cutezătoare şi o-ntrebă:
- Aţi vorbit cu doamna Ririna, asistenta şefă?
- Da, a vorbit doamna Clotilda Potifar, asistenta ce se ocupă de practica noastră. Mă pot
schimba undeva de haine, îmi pot lăsa undeva lucrurile?
Deschizând o uşă de pal, aflată după dulapul de fier, vopsit în alb, cu geamuri
transparente, prin care se zăreau fel de fel de cutii şi cutiuţe pline vârf cu fiole de diferite culori,
cu seringi de unică folosinţă, ace, truse de perfuzii, ... asistentul îi răspunse:
- Da, puteţi s-o faceţi aici, numai să închideţi uşa!
125
Simina s-a dezbrăcat repejor, a luat trusoul de spital, costumul alb ca fulgii de nea ce au
început să plutească anemic pe-afară, şosetele albe ca spuma laptelui pe care îl mulgea mamaie
de la Joiana, văcuţa cu botul întotdeauna plin de bale şi un uger mare cât o zi de post, şlapii albi,
cu bonturi. A dat pe fugă prin părul moale ca puful puilor abia ieşiţi din găuace cu un pieptăn din
os, apoi şi l-a prins cu o agrafă. Îi lipsea boneta. A ieşit din vestiarul improvizat şi a intrat în
camera de gardă. Acolo era o doamnă doctor, îmbrăcată într-un costum elegant, dungat, cu
diferite nuanţe de violet:
- Bună dimineaţa! Mă numesc Simina Russe şi am venit în practică.
Doamna care nu s-a prezentat cine e, i-a zâmbit şi şi-a văzut mai departe de filmul pe care
îl urmărea pe internet. Simina şi-a lăsat trăistuţa de pânză neagră ca funingina, brodată cu
mărgeluţe multicolore, în care avea cheile de la casă şi buletinul, pe pultul din spatele unui
fotoliu de muşama, negru ca tăciunele, a făcut roată pe călcâie şi-a ieşit din camera de gardă.
Între camera de gardă şi salonul suferinzilor era un mic coridor, cu o ferăstruică ce era umplută
de ghivece cu crăciuniţe ai căror pupi dădeau în floare. L-a străbătut în doi timpi şi trei mişcări.
Era deja la patul unei muribunde. Tânărul care îi făcuse o primire nu tocmai cordială, se străduia
din răsputeri, împreună cu o altă persoană de-a locului, să o menţină pe linia de plutire. I-au făcut
masaj toracic, i-au aplicat şi câteva electroşocuri. Totul părea în van. Liniile aparatului se
uniformizau, cea roşie, cea verde, cea galbenă, cea albastră... Asistentul, cu paşi de uriaş, a
străbătut salonul şi s-a oprit lângă doctoresa ce nu ieşise încă din tură. Dezamăgit, oarecum,
bâigui:
- Pacienta din patul şase...
- Las-o să se ducă! A mai făcut până acum de trei ori stop cardiac. Nu mai avem ce
face!... Când zic gropii: Tu eşti tatăl meu! Şi viermilor: Voi sunteţi mama şi sora mea! Unde mai
este atunci nădejdea mea?9
„Am început bine ziua, horror”, gândi Simina. S-a uitat la ceasul oval, din plastic, ce era
atârnat pe peretele dintre cele două geamuri imense de termopan. Era ora şapte şi patruzeci şi
cinci de minute. Până la ora nouăsprezece ce-o să mai urmeze?
Una din cele trei infirmiere a venit cu o candelă aprinsă şi a aşezat-o pe noptiera de lângă
patul decedatei. Aceea avea deja unghiile albastre-vineţii, iar ochii, cuprinşi de midriază, păreau
că privesc undeva departe, tare departe, dincolo de tavanul alb al salonului, dincolo de acoperiş,
înspre zările neştiute de nimeni. La scurt timp au apărut doi malaci, de la morgă. Au luat
defuncta cu tot cu cearceaf, au pus-o pe-o targă, au acoperit-o cu o velinţă şi duşi au fost.
Infirmierele s-au grăbit ca furnicile să schimbe patul. Pacienta de vizavi, bolnavă de Alzheimer,
privea cu ochii daţi peste cap toată scena. Ce pricepea oare din tot ceea ce se întâmpla în juru-i şi
ce nu pricepea? Până unde era normalul, până unde anormalul? Pe fişa ei era trecut la diagnostic:
intoxicaţie voluntară cu medicamente.
- Cum poate fi intoxicaţie voluntară, gândi Simina cu voce tare, dacă pacienta are
Alzheimer?
9 Iov 17, 14-15
126
- Locuieşte la ţară cu fie-sa, veni răspunsul de la o infirmieră. Este internată de-o lună de
zile la noi. Să fi văzut cum a fost când au adus-o aici!
La patul cinci, o pacientă de 62 de ani, transferată de la oncologie. O infirmieră ce avea
faţa plină de semne ca de vărsat de vânt, a venit cu o măsuţă pe care era o trusă cu fel de fel de
instrumente medicale, cutia cu pansamente sterile, sticluţe cu betadină, apă oxigenată, alcool,...
A ridicat cearceaful pătat de scurgerile de la rana pacientei, i-a desprins leucoplastul, a aruncat
pansamentul în tăviţa renală, apoi, aruncându-şi ochii spre Simina i-a spus:
- Curăţ-o şi panseaz-o, trebuie s-o faci ca să te-nveţi, vrei să ajungi asistentă!
Simina a căutat câteva bucăţi de aleză, le-a pus pe pat, lângă trupul pacientei, a luat un
boboc din tifon cu foarfecele sterile. Infirmiera a turnat cu mărinimie betadină. Simina a început
să curăţe tegumentele dimprejurul plăgii, să arunce pansamentul, să ia un alt boboc, să şteargă
iarăşi tegumentul, în forme circulare, bogate, mari, mici, tot mai aproape de rană, până ce a ajuns
la miezul problemei. Rana, carne vie, o gaură de vreo trei degete lăţime, plină de puroi galben,
vâscos, ce părea că se revarsă dintr-un hău fără fund. A schimbat nu ştiu câţi bobocei. Infirmiera
a săltat cu o mână burta pacientei, care se revărsa în pliuri ca la o fustă plisată. A şters-o cu
betadină şi pe-acolo, s-a apucat să pună pansamente pe rană, un strat, încă un strat, mai gros, tot
mai gros. Când infirmiera a adus leucoplastul, pacienta a refuzat să i se fixeze pansamentul:
- Nu vreau locoplast, doamnă dragă, nu vreau locoplast, nu ştii ce rău este când îl tragi de
pe piele!
- Cum vreţi să vă stea pansamentul dacă nu e fixat cu leucoplast? O să cadă când vă
mişcaţi!
- Cum să pice, când eu nu mă rădic din pat, nu vedeţi că tot aici îmi petrec veacul, atunci
cum o să cază?
Infirmiera, făcându-se că nu a auzit ce i s-a spus, a reuşit să-i fixeze pansamentul în
partea de sus.
- Uite, ce-mi face, doamnă dragă, nu ţi-am spus să nu-mi pui locoplast?
- Bine, nu-ţi mai pun, dacă nu vrei, dar cum să fixez pansamentul?
- Cu pampers, aveţi pampers?
- Da, avem!
- Atunci, cu pampers!
Infirmiera a dispărut pentru câteva momente şi s-a întors cu două bucăţi de pampers. I-a
făcut pacientei toaleta intimă, a desfăcut două bucăţi de pampers, a pus una jos şi alta deasupra,
pe rană.
- Acum, mă ajuţi să schimbăm patul?
- Da, vă ajut, a răspuns Simina şi au răsucit împreună cearceaful murdar, au întors
pacienta, au fixat-o cu o pătură ce-o avea la picioare, au întins cearceaful scrobit şi curat ca
lacrima, l-au întins bine-bine, l-au fixat la colţuri, apoi au răsucit pacienta pe partea curată şi au
repetat figura cu cearceaful. Practicanta a răsuflat uşurată. Şi-a îndreptat spatele şi s-a prelins
spre camera de tratamente.
127
Tânărul asistent luase la puricat fişele pacienţilor. Citea tratamentul ce trebuia făcut
fiecărui bolnav, apoi îi spunea practicantei să ia antibioticele din cutiuţele de carton aranjate pe o
cotruţă 10 din rigips, situată deasupra mesei pe care erau aşezate fişele bolnavilor, glucoza,
insulina, să facă tratamentul fiecăruia. După, s-au apucat să aspire secreţiile din sondele nazo-
gastrice. La unii bolnavi se auzea un hârâit ca la motorul înfundat al unei maşini rămase fără
benzină ori fără motorină. Când au ajuns la cel de-al patrulea, după ce au aspirat secreţiile altor
trei pacienţi, privind secreţiile aspirate de la plămânii bolnavului, i-au venit pe gât orezul cu lapte
şi nucă de cocos, precum şi cafeaua, luate la micul dejun. Noroc că avea masca pe faţă şi nu
putea nimeni să vadă că Siminei îi venea să vomite. S-a strecurat afară, pe coridor. Geamul care
era larg deschis, dădea într-o curte plină de moloz. Ce privire sinistră pentru un pacient! Era
înspăimântătoare chiar şi pentru un om sănătos, darmite pentru un bolnav. Revenind în camera
de gardă, tânărul asistent luase o caserolă plină cu pansamente şi-a început să scoată câteva.
- Haideţi, să facem boboci, ştiți să-i confecţionaţi, uite aşa!
Împăturea o bucată de pansament în două, în formă de triunghi, aşa cum se împăturesc
batistuţele colorate ce se pun în buzunarele hainelor bărbăteşti, o punea pe degetul arătător, o
răsucea de la bază spre vârf, apoi trecea folomocul pe după deget. A repetat operaţia cu mai
multe bucăţele de tifon. Practicanta i-a urmat exemplul. Când s-a considerat că au făcut destui
boboci, s-a sigilat caserola şi asistentul a dat să plece.
- Unde mergeţi?, a întrebat practicanta.
- Să le sterilizez, a venit răspunsul.
Simina s-a luat pe urmele asistentului. Au trecut de uşa pe care scria bloc operator, au
cotit-o la dreapta, apoi la stânga şi a văzut că asistentul a lăsat caserola pe o măsuţă din faţa unei
uşi, după care erau aliniate mai multe aparate mari cât o zi de post. Erau maşini automate folosite
pentru dezinfecţia materialelor şi a instrumentelor sanitare. Revenind în camera de gardă,
doctoresa ce tocmai a sosit şi era pe aceeaşi tură cu asistentul l-a întrebat:
- Avem colegă nouă? Fără să aştepte vreun răspuns, a întins mâna dreaptă şi s-a
prezentat: Fedora Evan.
- Nu sunt colegă nouă, sunt practicantă, a răspuns Simina.
- Şi unde lucraţi?
- În învăţământ.
- Aveţi un serviciu aşa de frumos!... Şi mie mi-ar plăcea să lucrez cu copiii, cu cărţile...
De ce aţi ales să faceţi tocmai meseria asta, doamnă Simina?
- Ca să mă pot ajuta pe mine, în primul rând, apoi pe alţii. Acum cinci ani mama îmi era
bolnavă şi fiul meu, care era student prin anul întâi, mi-a spus: „Mamă, eu nu voi face pentru tine
ceea ce faci tu pentru bunica. Tu nu mai eşti fiica ei, eşti sclava ei, tu nu mai ai viaţă personală...
Nu spun că nu voi plăti o femeie care să te îngrijească, dar eu...” M-au durut mult vorbele lui, dar
i-am apreciat sinceritatea. Cum eram afectată de cele spuse, m-am destăinuit mamei, care şi ea,
tulburată, mi-a spus:
10 Raft, poliţă
128
- Eeiii, Simină, Simină! Eu n-o să mai fiu pe lume, păcat că nu ai o fată! Fetele sunt mai
miloase. Uite, eu ce m-aş fi făcut dacă nu te aveam pe tine? Şi nu am vrut sa te nasc… Când
eram acasă, la ţară, stăteam de multe ori şi priveam pe geam şi priveam până mi se făcea urât.
Mă uitam să văd care cum venea careva la fântână ca să ia apă. Dacă vedeam că rămâne vreo
găleată cu apă în butoi, ieşeam să iau ce rămânea de la alţii căci frate-tu, deşi este copilul meu şi
venea zilnic la fântână după apă, îşi trăgea apă, umplea butoaiele şi pleca. Nu venea şi el să
întrebe, măi, mamă, ai cu ce găti, ai după ce bea vreun strop de apă? Nu trecea să mă vadă decât
când luam pensia şi când îşi mai amintea de vreun lucru pe care venea să-l ia şi… l-am purtat în
pântece, mă doare! Aşa şi tu, Simină, biata de tine! Ai băiat, n-o să găseşti milă, cine ştie cine îi
va suci minţile? Va da după nevastă, după noră!
Peste câteva zile, fiul meu dându-şi seama că a greşit, a încercat să dreagă braga... După
ce a murit mama, după ce a trecut perioada de doliu şi m-am adunat, m-am apucat să fac şcoala.
- Vă înţeleg! Poate şi eu ar trebui să mă apuc să urmez şcoala de asistente. Mi-aş găsi mai
uşor de lucru în străinătate, ce ziceţi?
- Nu ştiu, dumneavoastră ştiţi mai bine!
- Să nu credeţi că nu-mi place meseria mea, că nu îmi place ceea ce fac, dar parcă aşa am
nevoie de o schimbare! Mi-am crescut singură fetiţa. Ştiu cum este când ţi se strânge mormanul
de haine nespălate, cam cât dulapul ăsta, când ajungi acasă şi nu ai idee pe ce să pui mâna mai
întâi, să faci mâncare, curăţenie sau temele pentru a doua zi. Puneam la maşină câte un rând de
haine pe care nici nu apucam să le calc, de multe ori. Le îmbrăcam aşa şi eu şi fiică-mea şi o
duceam cu tramvaiul la şcoală, iar eu veneam cu firobuzul la spital. Pe-atunci n-aveam maşină.
Am divorţat, mi-am crescut copilul singură. Actualul soţ e cam la 2000 de km depărtare, dar cea
mai mare realizare este că noua soacră se afla la circa 300 de km, mă înţelegeţi?
- Vă înţeleg perfect! Ştiu cum e cu soacrele şi eu aveam una, Dumnezeu s-o ierte!
Întotdeauna făceam competiţie… Dacă nu sunt indiscretă, unde este soţul dumneavoastră?
- În Anglia.
- Şi de ce nu mergeţi după el?
- De ce, de ce?! Doamnă Simina, îmi puneţi aceeaşi întrebare pe care mi-au mai pus-o şi
alţii. De ce?! Fiindcă am un tată de 94 de ani cu accident vascular cerebral şi o mamă de 87 de
ani, plină şi ea de tot felul de boli. Am şi o fiică studentă la Arhitectură care nu vrea să plece.
Acum înţelegeţi de ce? Nici nu le prea am cu engleza. Nu spun că nu pricep ceea ce vorbesc
englezii, însă nu pot conversa fluent. Eu sunt cu germana. Mi-am dat şi atestatul. La început, am
decis că vom pleca împreună în Austria sau în Germania. Pe urmă, el s-a schimbat, a plecat în
Anglia... Am 49 de ani. Ce să mai aştept de la viaţă? Acum mă înţelegeţi?
- Da, vă înţeleg!
Cât timp au vorbit, doctoriţa a fumat câteva ţigări. Nu era chip ca gânduri răsvrătitoare să
nu-i fi tulburat clipele de linişte interioară, altfel de ce şi-ar fi distrus sănătatea fumând? Avea
părul scurt, vopsit ca aluna. Culoarea părului mergea cu verdele costumului de doc ce era
cambrat. Câteva bijuterii..., pe mâna stângă – verigheta subţire, din platină, la gât, un lănţişor de
129
platină cu un pandantiv micuţ, cu diamante, în urechi – cercei micuţi, bobiţe de platină cu

diamante, întregeau tabloul femeii suave…
Terminând ultima ţigară, doctoriţa a spus:
- Şi cu toate astea, sunt o optimistă convinsă.
- Eu sunt pesimistă, a răspuns Simina.
Conversaţia lor a fost întreruptă de o asistentă ce a venit dintr-o altă secţie.
- Doamnă doctor, la hematologie, o pacientă…
Doctoriţa s-a ridicat de pe sofa şi împreună cu asistentul şi practicanta au coborât un şir
de trepte şi au intrat într-un alt salon. O pacientă stafidită, galben-portocaliu la faţă, părea că-şi
cântase monadia. Medicul ce era de gardă la secţia respectivă îi făcea masaj toracic. Bunicuţa
avea pe faţă masca de oxigen. Pentru câteva clipe doctoriţa şi asistentul au făcut aceleaşi
proceduri pe care mai devreme le-a făcut şi colegul lor. Mai târziu, doctoriţa s-a spălat pe mâini,
s-a şters de un prosop curat ca lacrima, agăţat pe un mic cuier, a cerut un pix, pe care i l-a dat
practicanta, a deschis foaia de observaţie a pacientei Victoria şi a consemnat decesul. Întorcându-
se la secţia lor, în timp ce urcau scările, doctoriţa a simţit nevoia să-i aducă lămuriri practicantei:
- A trebuit să facem masajul pentru a simula în faţa celorlalţi pacienţi şi pentru membrii
familiei că s-a făcut tot ce se putea. Din păcate, pacienta era în vârstă, avea 84 de ani şi leucemie
în fază terminală. A fost transferată ieri, de la alt spital. Nici nu ştiu dacă colegii au apucat să-i
facă ceva. Nu cred! Nu ştiu de ce familiile îi mai aduc la spital pe cei care sunt aşa, nu ştiu de ce
nu-i lasă să moară liniştiţi în patul lor!
Iar întorcându-se spre asistent, continuă:
- Trebuia să mă justific în faţa doamnei Simina pentru comportamentul din salon.
Deşi pacienta era vârstnică, cu siguranţă că pentru cineva din familia ei, ea nu avea
vârstă, era de neînlocuit. Poate că un nepoţel sau o nepoţică îşi aştepta bunica să vină acasă
întremată, bunica aceea care nu va mai veni. Îşi aminti de cântecul lui Nino Rossi, J'attendrai…
pe care buni îl asculta la fiecare sfârşit de săptămână, la patefonul primit în dar de la soţul pierdut
în bătălia pentru Sevastopol.
Ajunşi la secţia lor, infirmierele serveau prânzul. La patul opt, o pacientă în vârstă de 33
de ani îşi dădea mereu la o parte masca de oxigen.
- Luminiţă, Luminiţă, lasă-ţi masca, astâmpără-te!
Luminiţa se legăna cu capul şi făcea: nnniii, nnniii! Infirmiera ce a ajuns la patul
Luminiţei a întrebat-o pe însoţitoare ce vrea să-i dea în bol, supă, ciorbă de văcuţă, mazăre sau
pireu.
- Pireu, veni răspunsul repezit al îngrijitoarei, îi place mai mult.
Practicanta a privit cum îngrijitoarea a luat bolul cu mâncare, a amestecat pireul de câteva
ori, a rupt bucăţele-bucăţele aripa de pui ce era cu pireul şi a început să-i dea să mănânce
bolnavei imobilizate. Chipul tinerei greu încercate ar fi fost frumos dacă nu i-ar fi lipsit dinţii din
faţă şi ochiul stâng nu i-ar fi fost înfundat în orbite, lipsit de licărire.
- Ce a păţit, de ce este aşa?
130
- Dinţii şi i-a scos singură, când a avut dureri, iar ochiul, tot ea şi-a băgat degetele şi s-a
mutilat.
- Nu a bătut-o careva?
- Nu, de ea nu se apropie nimeni din centrul de plasament! Este foarte rea, e epileptică.
De mică a fost abandonată de părinţi. Doar noi, îngrijitoarele, ce o mai înţelegem.
Doctoriţa de gardă le-a întrerupt discuţia:
- Vedeţi, doamnă Simina? Numai privind la ceea ce este aici, în jur, merită să fim
optimiste! De bine de rău, suntem sănătoase, mergem pe picioare şi-atunci, de ce să ne
plângem?!
Între timp, asistentul a adus la patul alăturat două pungi de limfă.
- Întotdeauna să verificaţi ceea ce scrie pe eticheta lipită pe pungă şi în general, la
medicamente să verificaţi valabilitatea, altfel... plătiţi cu viaţa, riscaţi puşcărie…
La patul din capătul salonului, bolnavul avea logoree. Cu o zi înainte îşi înghiţise
jumătate de proteză. Medicii au reuşit să-i scoată proteza din esofag, dar trebuia dus la
otorinolaringologie ca să-l investigheze. S-a sunat la salvare. Au venit cei de la Serviciul Mobil
de Urgenţă, Reanimare şi Descarcerare.
Pacientul înşira locurile pe unde a lucrat în tinereţe. Cineva din echipa celor veniţi l-a luat
de braţe, altcineva de picioare, l-au ridicat şi l-au pus pe targă.
- Haide, taică, că te vom duce la un alt spital să-ţi facă nişte analize.
- Şi pot munci dup-aia?
- Poţi să mergi şi la plug, dacă vrei!
Au trecut orele de gardă. Simina a plecat de la spital împovărată cu mii de tone pe suflet.
În urechi îi vâjâiau vorbele profesoarei de semiologie: Dumneavoastră sunteţi pregătiţi să faceţi
meseria de asistent medical, vă place? Aveţi de-a face cu mizeria umană, cunoaşteţi omul în cele
mai urâte ipostaze ale vieţii, mai ales în faza terminală. E adevărat că fiecare dintre noi ne
dorim să murim cu demnitate, dar nu de noi depinde, boala nu ne întreabă! Ajunsă în faţa
spitalului, maşinile zumzăiau ca un roi de albine. Era atâta hărmălaie, atâta nebunie, a ieşit sau a
intrat într-o altă lume… A vârât cheia în broască, a deschis uşa locuinţei, s-a dus ţintă la maşina
de spălat, a aruncat hainele, a dat drumul să le spele la nouăzeci şi cinci de grade. S-a pus sub
duş, a lăsat să curgă apa fierbinte mult timp pe trupul ostenit. Aşa, să curgă apa, s-o spele, s-o
purifice, să curgă, să curgă, s-o spele… S-a pus în pat. A încercat să adoarmă. Era obosită, dar
ceva nu o lăsa să viseze. Şi-a sunat prietena.
- Olivera, ai fost la practică?... şi începu să-i relateze.
Aceea a ascultat-o ce a ascultat-o, apoi a întrerupt-o:
- Simina, Simina, opreşte-te! Ascultă-mă! Eu am fost la un bebelaş. Nu puteam să stau
prin preajma pătuţului că mă umflam de plâns. Părinţii plângeau amândoi. Am fugit să mă
ascund pe după dulapurile din salon, să nu mă vadă familia, căci eram cu ochii în lacrimi. Când
am ajuns acasă, am plâns vreo jumătate de oră. N-am mâncat nimic şi nici nu-mi trebuie!...
Transfer de libertate… Cât timp stăm în uterul mamei suntem feriţi de toate relele, dar nu
suntem liberi. Suntem dependenţi de mamă prin cordonul ombilical. Odată expulzaţi, la lumina
131
lunii, în bătaia vântului, sub arşiţa vremii, suntem pe cont propriu. Nu mai trăim sub o cupolă
protectoare şi acceptăm mai mult sau mai puţin tacit să ne ducem zilele minţind, minţindu-ne,
printr-un transfer de libertate. Brrrrrr, gata cu gândurile triste!
În ziua aceea urma să vină „Moş Ciociun cu plete dalbe” la copiii colegelor. Uşa biroului
s-a deschis şi înăuntru a păşit un băieţel frumos nevoie mare, îmbrăcat din cap până în picioare în
haine albastre, de diferite nuanţe. Simina s-a repezit şi l-a luat în braţe. Iubea copiii. Micuţul n-a
opus rezistenţă, de parcă ar mai fi văzut-o pe Simina şi-n alte dăţi. S-a lăsat purtat pe sus, prin
birou.
Simina l-a întrebat:
- Spune-mi, Bogdan, îţi place aici, la mami, la serviciu?
- Da, a răspuns gândăcelul.
- Şi ai să mai vii pe la noi?
- Spune-i la tanti, a intervenit verişoara lui, „când am timp”!
Puiuţul, ce a prins din zbor, doar ultimele vorbe ale verişoarei, a răspuns:
- Am timp!
Râzând de drăgălăşenia micuţului, Simina grăi:
- Ooooo, tu ai timp berechet, slavă Domnului, mai poţi să vii!
132
DIALOG CU CĂRȚILE
PETRONELA APOPEI
Destin de dragoste nețărmurită
Emil Cioran spunea că „atunci când îți plouă în suflet, fă-ți umbrelă dintr-o bucurie”, iar
poetul Ioan Romeo Roșiianu vine cu o nouă provocare lirică, făcându-și sieși, dar și cititorilor
săi, o altă bucurie într-o lume „improprie visului și poeziei”, într-un timp ce a marcat oamenii de
pretutindeni.
133
Volumul de poezie Scrisori către Izoleta, apărut la Editura Detectiv literar (Colecția
„Clynamen”), din București, în timpul pandemiei ce a destabilizat sufletește oamenii, vine să
confirme încă o dată capacitatea de concentrare și creație a autorului „Scrisorilor”, adevărate
bijuterii lirice.
Într-o vreme în care oamenii au fost obligați să își refuze orice zâmbet, cineva, un pionier
al cuvântului vine cu forța unui uragan să confirme faptul că oamenii sunt vii, există, ființează,
trăiesc. Inebranlabil în scriitura sa, Ioan Romeo Roșiianu confirmă aceste lucruri printr-o altă
serie de scrisori, adresate... „Izoletei”, termen foarte des uzitat în această perioadă, în egală
măsură un obiect de temut și detestat de întreaga omenire...
Purtați de valurile vieții ca frunzele toamnei, supuși regulilor și restricțiilor unei lumi
strâmbe, rămâne în fața ochilor doar cuvântul... un alt fel de cuvânt de revoltă, de durere și
lacrimi. Înzestrat cu mult curaj și determinare, Ioan Romeo Roșiianu, acest călător neobosit
dinspre suflet înspre suflete, scrie cu toată revolta de care este capabil (creând adevărate
monumente literare prin „Scrisorile” sale), simțind lipsa acută a prietenilor și prieteniilor pe care
el le-a creat de-a lungul timpului.
Scrisori noi, alăturate unora cunoscute de lectorii săi, aduc în emoțiile proprii durerea
unei lumi întregi. Dacă până acum moartea părea doar un laitmotiv („Lăsați Moartea să vină la
mine!”) acum e un obiect asupra căruia se răsfrânge întreaga disperare a unui om („IUBITO, îți
scriu cu disperarea celui ce știe iubi cu trupul / cu sufletul și cu mintea rămasă / îți scriu cu
spaima zilei de mâine și cu neputința zilei de azi / trag cu urechea la ușa de la hol și mă amăgesc
/ că aud pașii tăi venind înspre mine / îmi place să cred că n-ai uitat mângâierile mele / pasiunea
cu care făceam dragoste mă arde și acum” – Scrisoare din domiciliul meu forțat). Autorul a
conceput „Scrisorile” în „domiciliul meu forțat” și tinde să rămână veșnicul îndrăgostit „ce știe
iubi cu trupul cu sufletul și cu mintea rămasă”, rememorând amintiri trăite în „clipa repede ce ni
s-a dat” (vorba lui Eminescu), dorind numai îmbrățișarea Iubitei („ca-n vagonul de dormit în
care-am făcut dragoste / c-o patimă surdă / ne-am temut nu să nu ne audă controlorul atunci / ci
să nu se oprească lumea în drum / să învețe de la noi o iubire de-o clipă.” – Scrisoare despre-o
singură viață și un sfârșit iminent), cu trupul căreia s-a drogat într-un tren de noapte „ce mă
duce / de nicăieri spre niciunde // Așa a fost, Iubito, când am făcut dragoste în trenul pustiu /
eram garați pe linia moartă și ne-au trezit /.../ Așa a fost, Iubito și de atunci încoace mă
autodenunț / că m-am drogat cu trupul tău / că m-am îmbătat cu sufletul tău cu fiecare respirație
avută / dar pentru că te iubesc atât de mult / n-am să recunosc niciodată că din cauza minții tale /
m-am lăsat răstignit pentru ultima dată în piața publică” – Scrisoare despre cum m-am drogat
cu trupul tău.
Femeia care vine cu o multitudine de calități sufletești și fizice („formele tale de felină”,
„trupul tău mlădios / și sânii la fel de obraznici”) poate fi cea care îl salvează de la moarte („Mai
știi că atunci când ai avut orgasm în hotelul de la / marginea lumii mi-ai promis că mă salvezi de
la moarte?”), ea este acea izbăvire de tot răul atunci când „pe sub balconul meu / defilau cete de
demoni”, iar prietenii erau cu toții departe, izolați de restul lumii („IUBITO, eu am apucat
vremea când îmi îmbrățișam / prietenii // eram cu ei, Iubito și timpul stătea în loc în clepsidrele /
134
sparte / de atunci și până acum am îngropat miloane de amintiri / și cuvinte” – Scrisoare despre-
o singură viață și un sfârșit iminent). Lumea din jur e stearpă, prietenii falși știu să vândă
sufletul bun, precum Iuda, cândva, o lume fără sentimente, angrenată doar în a-și procura bunuri
materiale, uitând de sufletul care are nevoie de iubire pentru a se înălța („așa și-au burdușit
semenii debaraua // oameni resemnați cu vieți irosite / se mint c-o bucată de pâine”).
Deznădejdea, tristețea se adună iremediabil în poemele lui Ioan Romeo Roșiianu. Poeme
complexe, ce vizează o multitudine de stări și imagini sugestive, pun stăpânire pe sufletul celui
care citește, conducându-l într-o bogăție de trăiri spirituale, având ocazia să se desfete prin
filosofie, literatură, artă, religie, într-un sublim al cuvântului.
Autorul arde în opera sa, se risipește în cuvinte, intarsia împodobește scriitura poetului
aflat într-un catharsis sufletesc ce înfioară în mod irefutabil. Ideea viețuirii prin iubire este din ce
în ce mai acută („Mai știi când ți-am spus că cele mai mari victorii au fost / cele când am
îngenuncheat în fața femeilor mele?” sau „Mai știi când ți-am spus că omul trăiește numai atâta
timp / cât lumina din interiorul lui e aprinsă?” – Scrisoare despre moartea care se plimba
aseară pe stradă), din ce în ce mai mare durerea („am să merg la cenaclul pe care Dumnezeu / și
l-a făcut în ceruri / am să-mi pot îmbrățișa cu bucurie prietenii pierduți” – Scrisoare despre
moartea care se plimba aseară pe stradă). Ioan Romeo Roșiianu se apropie de Dumnezeu
acum, în „unica viață avută”, prin Cuvântul ce i-a fost hărăzit din naștere, cuvânt care dă viață,
care sparge bariere, ce conduce către frumusețe și iubire („Dumnezeu este iubire” – Sfântul
Evanghelist Ioan), căci „Iubirea este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului, pentru ca să urce până
la El”, spunea Michelangelo. Prin cuvânt, suflet și porumbeii care „m-au încărcat de zborul și
măreția lor / ei s-au bucurat de grăunțele cu care i-am ajutat / să mai treacă peste încă o zi de
iarnă / atunci am înțeles de ce Duhul Sfânt a ales / să se-ntrupeze-ntr-un porumbel...” –
Scrisoare despre porumbei și umbra speranței în zbor, autorul „Scrisorilor” capătă aripi de
înălțare către ușa ce i-a deschis-o Creatorul („La Dumnezeu nu se intră decât pe ușa pe care scrie
Dragoste” – Maica Tereza).
Aflat într-o permanentă căutare, un deschizător de drumuri, poetul are și momente de
incertitudine, tăgadă, pe care le poate depăși tot cu sprijinul acelei făpturi iubite („Dumnezeu l-a
făcut pe om când era trist / de aia femeia a ieșit mai frumoasă din coasta lui / abia după ce a făcut
femeia Dumnezeu a fost mulțumit / și fericit de rodul mâinilor lui / la fel am fost și eu, Iubito,
când am memorat / în palmele transpirate și goale formele trupului tău / memoria sufletului meu
a accesat memoria facerii noastre din lut” – Scrisoare despre facerea lumii și Dumnezeul
iubirii).
Din preaplinul inimii sale transpar cele mai curate și roditoare sentimente omenești. Nihil
sine Deo! Nimic nu e întâmplare, totul e trăire și viață. Iubita mult cântată are rol primordial, e
femeie, trebuie să fie iubită, la fel cum e iubită mama și bunica poetului („Iubito, căsuța mea e
plină de iubire și valorează mai mult / ca un castel pustiu / până și Diavolul a fost cândva înger
ți-am spus / și te-am sărutat pe sânul stâng ca să-ți simt inima / pulsând de iubire / o privire
valorează-n ochii frumoși exact atât cât îi / îngăduim să fie” – Scrisoare despre vederea
135
departe și ochi frumoși). Și figurile blânde și bune ale acestora se află la loc de cinste în viața și
creația lui Ioan Romeo Roșiianu, evocându-le ca-ntr-o romanță veche, nepereche.
O singură viață, un destin, o mare iubire pentru frumos, toate închinate Iubitei („Iubito,
într-o bună zi mă vei întreba dacă te iubesc / mai mult pe tine sau viața / eu îți voi spune că viața,
Iubito, că n-am piese de schimb / și nu am decât una singură / tu vei pleca nervoasă pufnind și
jignind / și nu vei auzi sufletul meu șoptindu-ți / că singura mea viață ești tu.” – Scrisoare
despre cartea vieții și foile ei). Devoalare de suflet, de culoare și emoție sunt poemele fecunde
ale lui Ioan Romeo Roșiianu. Ca într-un vals, cuvintele se rostuiesc, capătă forme, imaginația
cititorului se ridică spre cele mei înalte cote ale trăirii, iar valsul poartă pașii nebănuit, fără
oprire... poemele sporesc lumina cuvântului în lumea devoratorilor de frumos.
Parafrazându-l pe Leonard Cohen, „Dance me to the end of love” („Dansează-mă până la
sfârșitul dragostei”), volumul Scrisori către Izoleta ne spune „citește-mă până la capăt!”.
Introspecție, durere, revoltă, deznădejde, teamă peste care se așterne speranța, binele și iubirea,
la asta ne provoacă poetul Ioan Romeo Roșiianu prin acest volum inedit. Lectură plăcută,
împătimitule de iubire!
136
EUGEN DORCESCU
A fi oștean în trupele de elită ale Împăratului Slavei
Mi s-a făcut, de curând, un dar de mare preţ: o carte. Dar ce carte! Se intitulează Istoria
Bisericilor ortodoxe din Almăj, ediția a doua, revăzută și adăugită. S-a publicat, în anul 2019, la
Editura Hoffman, din Caracal, și însumează, text și iconografie, 561 de pagini.
Autorul acestei mirabile lucrări, al acestui filocalic tom, este binecunoscutul profesor și
om de cultură Gheorghe Rancu-Bodrog, al cărui sumar, dar sugestiv portret îl găsim în Cuvântul
înainte, semnat de Dr. Doru Sinaci, Directorul Bibliotecii Județene „Alexandru D. Xenopol”
Arad: „Dascăl școlit pe băncile Preparandiei arădene, fondată de către Dimitrie Țichindeal încă
de la 1812, apoi profesor asociat la Universitatea „Dacia Hercules” din Băile Herculane,
inspector – metodist pentru învățământul primar în județul Caraș-Severin, colecționar și ctitor de
muzee, autor de monografii și lucrări științifice de excepție, membru în Adunarea Eparhială a
Episcopiei Caransebeșului, realizator de expoziții inedite în țară și peste hotare, profesorul
Gheorghe Rancu-Bodrog a mai găsit timp să se ocupe, cu maximă competență, și de românii din
137
Voivodina sau de cei de pe Valea Timocului”. Pe de altă parte, Domnul profesor Gheorghe
Rancu-Bodrog se încadrează, perfect, în definiția pe care am dat-o eu, cândva Persoanei umane
(entitate diferită, axiologic, de Individ uman, care este o noțiune statistică), definiție pe care am
aplicat-o, apoi, la câteva cazuri determinate: G. I. Tohăneanu, Iulian Chivu, Aurel Gheorghe
Ardeleanu etc. Anume: Persoană umană este acel Individ uman, purtător de excelență, care
trăiește pentru un Ideal, care are nu doar sentimentul, ci și cultul valorilor și care are necesități
spirituale conștientizate. Domnul Gheorghe Rancu-Bodrog umple, până la margini, cadrul și
concavitatea enunțului acestuia. Cartea pe care ne încumentăm a o comenta este încă un
argument peremptoriu.
Istoria Bisericilor ortodoxe din Almăj se deschide cu pomenitul Cuvânt înainte și se
continuă cu Binecuvântarea PS Lucian, Episcopul Caransebeșului, din care reproducem o
secvență: „Ostenitor în descoperirea trecutului și frumuseților de pe Valea Almăjului s-a arătat
cu cinste Domnul profesor Gheorghe Rancu, împământenit din tinerețe pe meleagurile almăjene.
Preocupările istoriografice ale Domniei Sale nu au putut lăsa la o parte istoricul Almăj. După
multe și minuțiose cercetări, după o temeinică documentare, ce a durat ani buni, Domnul
profesor ne atrage atenția cu volumul său intitulat Istoria Bisericilor ortodoxe din Almăj”.
Urmează desfășurarea propriu-zisă a studiului, în toată amploarea și profunzimea lui. Mai întâi,
cronotopul, situarea spațio-temporală a zonei cercetate și evocate: Almăjul în hotarele Banatului
de Severin. Considerații de geografie istorică. În prelungire, după logica strictă a evoluției și
maturizării fenomenului religios, o secțiune dedicată genezelor: Răspândirea și organizarea
creștinismului de început în Banatul de Sud. Autorul inventariază și descrie, minuțios, obiecte și
locuri, precum și mărturii ale istoriei orale, doveditoare, toate, și absolut necesare și utile în
dezvoltarea argumentată a temelor și tezelor sale: „Descoperirile arheologice, concretizate prin
obiecte de uz casnic și podoabe, unele dintre ele chiar parțiale, dovedesc cu prisosință existența
cultului creștin în vecinătatea imediată a Almăjului, tăria credinței creștine printre locuitori,
puterea de a se exprima prin însemnarea acestora cu elemente creștine, curajul de a le întrebuința
zilnic și, dacă le purtau, cu siguranță că le cunoșteau și semnificația”. Sau: „Despre lăcașurile de
cult menționate, istoria orală dă multe informații, care ne ajută atât la localizarea lor, cât și la
însemnătatea lor pentru locuitorii Almăjului”. Abia acum, după aceste docte preliminarii, prinde
relief și consistență substanța densă a cărții, pornind de la neprețuitele surse ale memoriei și ale
conștiinței obștești și abordând splendidul, emoționantul subiect al bisericilor de nuiele și de
lemn: „Urmând tradiția locală, am încercat să identific și să descriu primele lăcașuri de cult,
construite din nuiele sau lemn, care, în ciuda materialului perisabil din care erau construite, au
rămas în istoria orală a acestor locuri”. Pulsează, alături de filonul istoric, și multă poezie
adevărată, latentă, de neînvins, în evocarea acestor prime biserici românești, din nuiele sau lemn,
pe cât de modeste, pe atât de eterice. Pretutindeni și oricând, Dumnezeu Însuși își clădește
Biserica, animând, prin Duhul Său, inima, gândul și brațul credincioșilor. Aici, în Almăj, și peste
tot, pe teritoriul vechii Dacii, Duhul Domnului a hrănit și întărit inima, gândul și brațul țăranului
român: „Din negura vremurilor, lăcașul de cult stă mărturie a forței nației noastre române, prin
care aceasta și-a păstrat modul propriu de viață, credința, portul și limba străbunilor. Bisericile
138
din nuiele sau lemn au constituit o dovadă vie a continuității credinței creștine pe aceste
meleaguri, alături de alte dovezi ale permanenței noastre, cum ar fi: descoperirile arheologice,
documentele istorice, datini și tradiții ale înaintașilor... Constructorul acestor biserici nu a fost
nimeni altul decât țăranul român, acest anonim al timpului, care și-a exprimat gândul prin
planimetria creatoare a acestor lăcașuri sfinte”.
Autorul a procedat cu mare pricepere în edificarea lucrării sale. După acest capitol al
Genezei, în care Poezia (Emoția) însoțește Știința (Conceptul) și veghează asupra ei, se
desfășoară alte două, în care, invers, Știința (Conceptul) însoțește Poezia (Emoția) și o domină cu
putere și cu mare autoritate (dat fiind că, de data aceasta, lăcașurile sfinte și documentele
adiacente există materialmente și sunt arhivate). Reținem, astfel, pe de o parte, suita de
micromonografii dedicate Bisericilor din zid și, pe de altă parte, Suita de profiluri consacrate
slujitorilor – preoților, ce duc „lupta cea bună” (după spusa Apostolului Pavel), în vasta și nobila
oștire a lui Hristos, Împăratul Slavei. Vom enumera câteva doar din Bisericile (și Mânăstirile)
monografiate: Biserica de zid din Bănia, Biserica de zid din Bozovici, Biserica de zid din
Dalboșeț, Biserica de zid din Șopotu Vechi, Biserica de zid din Șopotu Nou, Mânăstirea „Țara
Almăjului”, Mânăstirea Almăj-Putna etc. De asemenea, reținem, oarecum aleatoriu, numele
unora dintre fețele bisericești antologate de autor în capitolul Personalitățile marcante ale
bisericii ortodoxe din Almăj : Dr. Iosif Traian Bădescu, Protopopul militar Pavel Boldea, Preot
Iconom Stavrofor Iosif Coriolan Buracu, Protopop Gheorghe Țunea, Părintele Ilie Imbrescu, un
promotor al României creștine, Preotul profesor Romulus Novacovici ș. a.
Iată ce scria Gala Galaction (ne informează autorul), după decesul Episcopului Dr. Iosif
Traian Bădescu: „A murit la Caransebeș vlădica Traian Bădescu... Dumnezeu să-l primească în
corturile drepților și să-i dăruiască desfătările raiului!... Trebuie să fi fost dacă nu un ierarh oțelit,
un om tare cumsecade, fiindcă grozav a iubit discreția și anonimatul. Abia dacă știam noi –
familia teologală - că există un vlădică numit Traian Bădescu cu reședința la Caransebeș...
Testamentul acestui om al bisericii este pentru mine o revelație... a fost un suflet de adevărat
creștin și de adevărat episcop...”
Istoria Bisericilor ortodoxe din Almăj se încheie cu un inspirat capitol de Anexe, capitol
ce conține un bogat material iconografic, menit să întregească, vizual și imaginativ, ampla
informație vehiculată de text. Acestea ni se par a fi structura de adâncime a cărții și eșafondajul
ei conceptual, aflate în armonios echilibru cu tectonica textului și cu fluiditatea frazării și
argumentării. Întregul se rânduiește, firesc și foarte credibil, în primele rafturi ale Bibliotecii
eclezial-istorice almăjene și naționale.
Istoria Bisericilor ortodoxe din Almăj este un studiu important, un studiu savant,
conceput, însă, și realizat (precizare importantă) de un învățat creștin, altfel spus: un studiu
întreprins, desăvârșit și împărtășit cu deplină știință, dar și – deopotrivă – cu credință, nădejde și
dragoste. Truditor discret, absorbit de truda sa, străduindu-se a desluși minunatul basm calofilic
al istoriei, culturii și ființei noastre, în tărâmul binecuvântat și fericit al Almăjului, Gheorghe
Rancu-Bodrog se dovedește, el însuși, prin slujirea sa de acum și dintotdeauna, un oștean
credincios, jertfitor de sine, în trupele de elită ale lui Hristos – Împăratul Slavei.
139
DANIEL LUCA
Fericirea rămânerii, fericirea plecării
Poezia din volumul Spovedania unei pantere de Daniela Gifu (Gîfu pe numele real,
Editura Vatra veche, Târgu-Mureș, 2017) este luminoasă, chiar și atunci când e împresurată de
întuneric.
Lumina vine ca o continuare a gândului în cuvânt („Gândul mi-e lumină” – Dincolo de

rațiune), un gând plin de iubire, venit ca o confesiune a sinelui („Un sine răvășit / pe altă coală
de hârtie” – Déjà-vu).
Pantera cuprinsă de dorință devine, asemenea omului, când pradă, când prădător, o
alternanță continuă a rolurilor într-un timp al iubirii ce transformă vremelnicia în veșnicie
(„plinătatea candorii în doi / adunase dorurile timpului curgător, / adulmecând veșnicia” – Dor în
doi).
Iubirea înseamnă pasiune, dezlănțuirea totală petrecându-se în timpul nopții („Noapte de
noapte / ne umplem cu aromele-i de mosc / înverșunarea pasiunii noastre” – La marginea
140
pădurii), noaptea fiind un temnicer al trupurilor și sufletelor, pe care le modelează după propria
voință („Îmi pari captiv / de noaptea ce oricum vine” – Plecat deja), cu excepția visului, care își
păstrează libertatea amăgitoare („Doar visul se mișca liber, / mințindu-se / la poalele privirilor
pierdute, / în fața lumii dormitânde” – Încă o filă).
Natura nu este un simplu decor, ci e participativă, influențând simțăminte, gânduri,
gesturi, fapte („Mirosul dezarmant / al exaltării naturii, / dornice de nou, / ne aduce iarăși
împreună” – Revine ieri).
Iubirea trebuie trăită, odată îmbrățișată, chiar dacă aceasta presupune și îndepărtare, și
așteptare, și întoarcere și, din nou, plecare, fiind însoțită de fericire atât în situația rămânerii, cât
și în cea a plecării iubitului („Prin furtuni de frunze, / ai învins cuvintele nefericirii” –Revenire;
„Petrec nopți, / doar privindu-ți plecarea. / Fără lacrimi. / Și ele îți acompaniază pasul. //
Revoltătoare fericire” – Mă revolt în tăcere).
Totodată, iubirea pendulează între păcat („Adulmec păcatul / ce nu-l mai las să ne
ocolească, / clădit pe semnele inocente / tot mai lesne de redat” – Un semn de căință) și credință
(„Încredincioșirea în calea adevărului, / inspirația dezvăluirii / apropierii de cer” – Cugetare),
afecțiunea adevărată fiind, însă, întotdeauna binecuvântată („Cu buzele încordate, / bolborosești
o rugăciune” – Amânare).
Cuvintele, pentru a cuprinde iubirea, iau forma poeziei, îngerii dând o mână de ajutor
(„Învățăm să versificăm / în ritmul îngerilor, / printre urzelile deziluziilor” – Lecție).
Sunt prezente aici și poeme lipsite de fior liric (precum Marionete, Dor și rugă, Timpul
decide, Te urmez), însă Daniela Gifu se află pe un plan ascendent față de volumul Păcatul
neliniștii (2011).
Și vor rămâne cuvintele...
Toate sunt trecătoare, mai puțin cuvintele. Aceasta este concluzia care se desprinde în
urma lecturării volumului de versuri Poeme putrede de Lucian Gruia (Editura Biscara, București,
2020).
141
Lucrurile de care ne atașăm, chiar și casa părintească, sunt supuse degradării și uitării. Și
nu doar lucrurile, ci și ființele, incluzând aici și omul, cu trăirile și simțirile sale.
Pentru a rezista în fața curgerii timpului, acestea trebuie să fie zidite în cuvinte, în cele
scrise, în poeme („Scaunul, banca s-or nărui, / Stau mai departe, cuminte; / Curând nimic nu va fi
- / Decât aceste cuvinte” – Acasă).
Poeme care trebuie să cuprindă adevărul gol-goluț, și nu înfrumusețat prin diverse
artificii stilistice („În fața Soarelui, / Biruit de lumină, / Prin perdeaua lacrimilor / Și vălul
lucrurilor, / Privesc adevărul!” – Declarație), despre viață, moarte și naștere („Viața și moartea
sunt / Două drepte paralele, / Iar nașterea, / Punctul lor de intersecție. // Viața nu este așaDAR /
Euclidiană!” – Postulat ontologic), despre dragostea de țară, cu multiplele ei fațete, uneori
paradoxale [„Nu există poet care să nu spună / că Țara sa e Sfântă! // Dar iată cum o Țară Sfântă
/ Se luptă cu o altă Țară Sfântă, / (...) / Pentru ca să se vadă / care Țară e mai Sfântă / între Țările
Sfinte” - Țările Sfinte], însă care nu-i poate cuprinde pe conducători, pe cei care ar trebui să o
apere, dar care se apără doar pe ei („Visam că Parlamentul României era un arbore cosmic care
susținea țara, / iar parlamentarii, fructele sale, pe care tot așteptam să se coacă”; „Au căzut toate
fructele. Erau putrede” – Vis cu parlamentari). Totodată, în poeme trebuie să se regăsească și
adevărul despre indestructibilitatea iubirii – atât de fragilă în aparență („Acum mi-au extirpat
ultima dragoste / fără să-mi trateze rana. / De atunci se prelinge, fără-ncetare, / o șuviță de sânge
care caligrafiază, / pe inoxul mesei de operație, numele tău. / Oricât ar freca salahorii, / cu toți
detergenții din lume, / nu-l vor putea niciodată șterge” - Masa de disecție), despre credință și
lumină - interioară și exterioară -, propovăduitoare de libertate și speranță („Ne sprijinim pe
lumină! / Suntem atât de săraci și de liberi!” – Săraci și liberi; „Și s-a făcut lumină în biserica
mea mică, / și încotro se ducea lumina, / biserica se făcea tot mai mare” – Catedrala cu o mie de
turle), despre destinul implacabil („M-am născut învins, / Pentru că mi s-a dat o viață de unică
folosință” – Viață de unică folosință).
Salvarea sălășluiește în iubire („Seamănă tu cuvântul iubire / în pământul meu. // Va
înflori” – Pământ de flori) și în poezie, cu tot riscul de a nu fi citită, singurul martor al viețuirii.
Dacă fructele putrede care sunt parlamentarii nu aduc niciun folos, poemele care vor putrezi vor
lăsa în urma lor semințe. Semințe care vor rodi atunci când le va veni vremea, atunci când totul
va părea pierdut („Frumoasă poezie, ia să mai citim noi una. / Și așa au citit toată cartea. / Apoi,
fiecare a luat câte un exemplar și a plecat. / Sufletul meu privea detașat de lângă streașina casei. /
Nu mai știu ce s-a întâmplat după asta, / pentru că m-am înălțat” – Speranța).
Omul locuiește în cuvânt, iar cuvântul locuiește în om, fiecare fiind un adăpost pentru
celălalt, unul fără altul neputând supraviețui în fața încercărilor sorții.
142
Unu și cu unu nu fac întotdeauna doi
Oricât de multe încercări ar fi de descifrare a iubirii, aceasta va rămâne mereu un mister

ce se dezvăluie parțial, precum trupul femeii (fiica moșierului Ghani) din Copiii din miez de
noapte de Salman Rushdie, prin gaura făcută în cearceaf.
Maria Nițu, în volumul de versuri În sertarul umbrei (Editura Semne, București, 2020),
ajunge la concluzia că matematica iubirii este diferită de cea a celorlalte modele de structură,
schimbare și spațiu, iubirea având reguli, formule proprii. În cazul său, unu și cu unu nu fac
întotdeauna doi, ci unu și chiar trei, Dumnezeu fiind prezent în ecuație atunci când iubirea este
totală, trup și suflet (Jocul de-a v-ați ascunselea / nu l-am inventat eu, / dragul meu, / ci Adam, /
mână-n mână cu Eva, / când s-au ascuns de Dumnezeu; // de ce să măsluim regulile jocului?! //
deși încolăciți șerpește / unul pe trunchiul celuilalt, / poetizând flori de tei, / tot nu știm iubirea /
mai mult ca ei, / cum unu și cu unu / nu mai fac Unu, / ci mereu mai întâi trei...”).
Jocul „De-a v-ați ascunselea” nu este unul specific copilăriei, ci aparține oricărei vârste,
păstrând într-însul ingenuitatea începutului. Volumul se încheie cu o ascundere a femeii de sine
însăși în propria umbră, o retragere asumată spre o renaștere viitoare („și atunci, mi-am ascuns
toate comorile / în umbra mea, / tot răsadul meu / cu lacrimi și bucurii / cu oase și sânge / e
acolo, / invizibil, nepipăit, / doamne, și de mine / e atât de bine ascuns, / nu mi se dezvăluie /
decât cu amprenta gândului / din sipetul copilăriei / brodat cu mătase, // or eu de mult am devenit
/ stană de piatră, / fără memorie, / și fără răni cu sânge de copil” – Sertarul umbrei ori De-a v-
ați ascunselea).
Tot acest joc prilejuiește însă și introspecția, căutarea sensului vieții, al iubirii, într-o
lume care ea însăși se joacă, mieroasă, cu omul („se scrie viața între cer și pământ / cu litere
cursive, / iar undeva în larg, / o frază între paranteze drepte, / în universul ăsta de doi bani și
jumătate” – O propoziție în paranteze rotunde).
Atingerea misterelor se face cu tălpile goale, senzația produsă neputând fi descrisă în
cuvinte („când sunt cu picioarele pe pământ, / toate secretele lumii / se-ntind șarpe la picioarele
143
mele, / eu cu tălpile goale pe grumazul lor; / un picior ușor în aer și ezitarea mea / mă
dezechilibrează: / să îndrăznesc să zbor, / e bine oare?!” – Tălpile goale), forța lăuntrică fiind,
însă, pe cât de intensă, pe atât de iluzorie, misterele oricând putând mușca pe cel (cea) care le
trezește din amorțire.
Poate singura taină dezlegată este „acasă”, locul împlinirii de sine, dincolo de spațiu și
timp, legat indisolubil de țărână („îngropați-mă cu tălpile goale, / să simt pe unde pășesc, pentru
când vreau / să mă întorc acasă” – Levitația).
Între naștere și moarte există durere cât o sărbătoare („durerea e haina de duminică / pe
drumul spre altar, / spre biserica torță / pentru noi – azilanți temporari...” – Nu pot spune) și
fericire, efemeră („doar o țigară de fericire îți mai cer, / câteva minute – atât durează / cât să o
fumez până la plăsele, / doar nefericirile sunt lungi, / interminabile” – Dă-mi o țigară). Dar
lumina fericirii înfrânge întunericul durerii, așa încât omul trebuie să se obișnuiască cu suferința
pentru a trăi la maxim micile bucurii ale vieții („nu știu să spun: / «Doamne, ferește-mă de
ispită», / când / cea mai dulce și mai frumoasă ispitire / este ziua de mâine” – Nu știu măștile
ispitirii).
Pentru aceasta, este obligatoriu să alunge singurătatea și să se lase cuprins de iubire,
oricât de îndelungată ar fi căutarea ei (care este – cum altfel? – de gen feminin: „iar căutarea mea
/ e de genul feminin, / femeia din sângele meu / răstignit pe o așteptare” – Așteptându-te).
Poezia Mariei Nițu este meditativă, se adresează mai întâi spiritului, și abia mai apoi
sufletului, freamătând de viață, trăire și iubire.
Colivii pentru suflete nestatornice
Jugastrul e un arbore cu lemn alb şi tare, scoarţă roşiatică şi frunze palmate, bun pentru a
se face juguri. Un capitol din volumul Versul uitat de Ion Răşinaru (Clubul Mitteleuropa,
Oraviţa, 2019) este intitulat La umbra jugastrului, acest copac îndemnându-i pe îndrăgostiți să
tragă împreună în aceeași direcție.
144
Iubirea este ocrotită, așadar, de natură, direct ori indirect, ajutând la devoalarea
sentimentelor, călăuze ale drumului pe care fiecare individ îl are de urmat („nimeni nu-mi poate
lua / potecile de pe ogrăzi / niciodată nu voi rămâne / fără freamătul din goroniș”).
Odată descoperită iubirea, arderea inimii e iminentă, focul fiind purificator („inimile se
aprind de parcă / întreg miezul pământului / s-a furișat între noi” – focul).
Dacă până acum căutarea sinelui era în van, dintr-o dată totul se schimbă, numai că
aflarea acestuia are loc prin celălalt („cu o simplă privire mi-ai descifrat / clipele mozaicate în
culori nedefinite / acum mă citesc în tine” – clarificare). Și aceasta pentru că iubirea adevărată
nu cunoaște opreliști, și doar atunci când face cunoștință cu ea, omul intră într-o altă etapă a
vieții, dincolo de timp și spațiu („trăiesc în viitorul zilei de ieri / pentru simplul motiv că ea / te-a
plăsmuit pe tine” – sibilinică).
Nu curge doar lapte și miere, apar încercări de tot soiul, una mai cruntă decât cealaltă, dar
suferința nu face decât să adâncească legătura sufletească („cu sarea din lacrimă / topesc
banchiza / care ne desparte” – soluție).
După necazurile aspre, bucuria e mult mai dulce, cât o duminică [„ninge frumos peste
tristețea / cea de toate zilele / (…) / în prima duminică / ne vom bucura / să împărțim ora / cu
inima albastră” - parteneri].
Iubirea se învață pe cont propriu, prin propria experiență (cu ajutorul sufletului pereche),
această materie neputând fi predată de nimeni („înlănțuiți la răspântii / trăim nopți care nu se
învață” – lecție fără profesor).
Dacă va interveni despărțirea, căutarea propriului drum reîncepe, însă nicidecum de la
zero („m-ai alungat din visul tău / rămas fără acoperiș deasupra sufletului / adun toate gândurile
singura mea avuție / în bocceluța de pribeag”), știind că la capătul său își va găsi odihna
binemeritată („pornesc înspre crepuscul / care mă așteaptă cu brațele deschise” – gazdă
primitoare).
O soluție pentru ca sufletele zburdalnice să nu fie lăsate să salte după voia lor este
colivia, vânzătorul de colivii ajungând să fie la mare căutare („singur cuc în forfota din piață /
alerg năuc printre stafii și morți vii / vând colivii pentru suflete nestatornice” – stare de
priveghi), chiar dacă este o soluție de forță majoră.
Cuvântul este cel care unește și destramă, forța lui venind de dinaintea facerii lumii, iar
poemul îl poartă prin vremi („însângerat ca zorii poemul inspiră / mireasma florii de nu-mă-uita”
– singurul auditoriu).
Poezia lui Ion Rășinaru este plină de suflet, intensitatea sa trecând dincolo de paginile
cărții.
145
DANIEL MARIAN
Iconografie cu iubiri şi lepădări de iubire
(Andrei Caucar – „focuri din zăpezi”, Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2020)
Se cântă frumos cu iubirea, poetul vine cu raniţa iubirilor înspre dezmorţirea lumii şi
alungarea păcatelor cele multe. Mai rar se întâmplă ca iubirile-i să fie neprielnice, unele stafidite
iar altele de cauciuc. Are însă destule iubiri oacheşe, chiar dacă nu-s chiar ale lui ci luate cu
împrumut. Important e cântatul cu iubirea, face cât mai multe liturghii şi pricesne la un loc.
O seamă de înţelepciuni se aprind, iau foc plăpânde în poezia lui Andrei Caucar. Ne
trezim astfel cu „focuri din zăpezi”, unde se fac şi se desfac, se propovăduiesc şi se înţarcă ale
lumii învieţuiri şi adumbriri. Bănui într-a fi drept zăpezi, însingurările dar şi dezamăgirile de pe
urma dezsingurărilor.
146
La acest fel de om în persoana poetului, nimic nu va fi niciodată la locul lui, de aceea şi e

poet, inginer de sentimente (în sensul bun al expresiei) şi nu de avioane ori rachete, deşi l-ar
tenta şi acelea, de vreme ce pentru el zborul reprezintă un foarte important mod de manifestare
ideatică, atâta doar că sunt de preferat aripile de păsări caligrafiind cerul.
Despre poet şi venirea lui pe lume, pe lumea voastră demult bântuită de această venire...
„un om va veni cu o carte”: „în fiecare dimineaţă-i măturaţi odaia/ ardeţi mirodenii şi îngânaţi
rugăciuni/ în cămăruţa strâmtă străluce sărăcia/ străinul va veni negreşit fiindcă-i visat/ cu o carte
despre luminarea lumii/ un pergament al iubirii – în locul celui vechi/ pe care l-au mâncat câinii
nepăsării”.
În anumite circumstanţe, poetul e gata să tune şi să fulgere, doar ce mai adastă istovit
până acolo... „îmi venea să omor ursitoarea”: „când a început să depene versuri deasupra mea/
am câteva cuvinte de la regină/ m-am prefăcut că dorm cum a fost/ în noaptea când tata se
prefăcea/ că o iubeşte pe mama/ Doamne, ce lume prefăcută/ spunea cuvinte care n-au mai fost
visate/ descânta sau cânta sub acoperişul vechi/ al lumii – nu ştiu/ că eram prea mic să visez”.
Acum, Andrei Caucar se/îşi împărtăşeşte (cu tot cu) dorinţele, pe o direcţie ceva mai
aşezată doar în realitate pentru că dincolo în lumea lui de astă dată şi nu a voastră, răzmeriţa e cât
„dragoste recitită cu mariana”: „în microbuz cu degetele mâinii/ în biserică apăraţi de ochii
sfinţilor/ sub cămaşa ta e noapte albă/ stele nepăsătoare – de hârtie/ complice la arderea noastră/
ne sărutăm cu ultima linguriţă de miere/ şi nu se mai termină – nici sărutul nici mierea”; „zilnic
treci de cimitire cu bicicleta”: „nu ai acolo nici mamă nici tată/ ironici te privesc prin cruce/
sunt călătorul şi ştiu un colţ de pădure/ departe de aripile voastre frânte/ de fapt căruţa mă va
duce noaptea/ până la marginea prăpastiei/ unde se termină pământul/ şi începe cerul”.
Are el, protagonistul acestor momente crude, obsesia şi chiar cultul sumbrului efect al
faptului simplu de a trăi, acela care este moartea; trăieşte în tovărăşia morţii, ca într-a unei
perfect virgine pe măsură ce e tot mai curtată pe măsură ce timpul se împuţinează şi devine o
raritate de timp.
Lopătar prin orizonturi zădărnicite de brumă, de chiciură, poate şi de zăpezi, îşi găseşte
Andrei Caucar focurile cu ceva dacic întotdeauna în sămânţa şi în pala lor tocmai de aceea
nepieritoare.
Răsfirarea patimilor după pătrunderea lor
(Ionuţ Calotă – „Partituri pentru păpădii electrice” , Ed. BETTA, București, 2020)
Trebuia să se întâmple la amiază şi să fie vara. În timp ce apele se fac ceruri numai bune
de vâslit şi cuvintele se bucură de majuscule în perioada salvărilor de la înec. Cuprindere şi
ordonare a firescului în poezia unui autor relativ tânăr ca şi manifestare, dar de mult atent la
cursul şi parcursul unei lumi fără vreme îmbătrânite de prea multă folosinţă.
La Ionuţ Calotă se dă examenul de maturitate în ce priveşte lirismul, cu sârg acumulat
şi acum revărsat în mod controlat, cât să aducă belşug fără însă a rupe baierele arealului în timp
ce se formează ca entitate proprie.
147
Avem deci un poet pus pe treabă, la care respiraţia îndrăzneşte tot mai consistent să
muşte aerul devenit serios numai bun de muşcat. Fazele deja ştiute şi despre care ne-am exprimat
la timpul intersectării cu acestea, sunt aranjate astfel într-o nouă ipostază, menită să ofere relieful
pe care îl aşteptam închegat.
Văile şi munţii, râuri şi mai ştiu eu ce-o fi pe acolo, pregătite pentru o hălăduire
promiţătoare, unde la momentele cele mai contorsionate avem şi ghid pe Magaie. Grafice ale de
ce-ului existenţial, puse pe seama unui personaj ilustru coborât din te miri unde spre a se căţăra
în cârca poemului-cadru. Pentru că poetul face şi desface cum ştie el mai bine, pe bază de
cauzalitate un platou de filmare a obştescului odată inserat în propriile-i vene pentru o
personalizare aparte.
Uimitor, fascinant şi poate chiar nemuritor acest Magaie, de azi, dintotdeauna şi probabil
că şi de mâine-poimâine: „Magaie s-a tăiat azi în două/ până a dat de ziua de ieri/ cu o mână şi-a
scos inimile/ şi cu cealaltă le-a înfipt/ în laptopul încins/ şi apoi şi-a spus/ acesta nu este o
femeie/ acest măr/ nu este o femeie” (nud#0 – computer roşu). Se vede bine cum Magaie se
află departe de a fi un diletant, le are pe astea cu disimulările în natura unui pluralism acerb...
Cu „balada lui Magaie” însă, chiar avem parte de un stufăriş predilect: „şi Magaie a
făcut puşcărie/ nevinovat/ a fost condamnat/ pentru că s-a născut băiat/ a cules toată toamna/
struguri transparenţi/ pe care nu reuşea să-i guste/ l-au urcat într-un tren sinistru/ ce îl zgâlţâia la
fiecare trecere/ între noapte şi zi/ pe toţi îi zguduia/ a adormit înghesuit/ în spatele gratiilor
cazarmei/ ţinându-şi zâmbetul bine ascuns/ şi amintirile/ saci cu pietroaie/ dosite într-un colţ de
beci/ lipite de spatele său umed/ acolo îşi desfăcea el/ cearcănele şi tatuajele/ în noapte se auzeau/
ambulanţe ce fugăresc moartea/ când s-a înfuriat/ au explodat toate furnalele/ iar tijelor din
corpul lui fără piele/ din trupul lui construit din gratii/ le-a strigat: zburaţi!/ dar ele zburaseă de
mult”.
Cartea de acum a lui Ionuţ Calotă reuneşte reperele: „Cum să supravieţuieşti în
dragoste”; „Manifest pentru globalizarea poeziei”; „Cum am salvat lumea”; „Nuduri şi semne”.
Se conturează în acest moment un stil şi un sistem de expresie hotărât, de raportare particulară la
148
neliniştea universală, aşteptăm un nou personaj ilustru care să reglementeze trecerile la nivel cu
straniul, sau/şi o nouă propunere de a se face ceva cu lucrurile interesante precum dragostea,
lumea, poezia, nudurile, semnele...
Incertitudinea de eu şi amăgirea de tu
(Any Drăgoianu – „Setea învingătorilor”, Ed. SITECH, Craiova, 2019)
Începutul fiinţei nu e neapărat despre naştere sau renaştere, ori alte obişnuinţe de genul
acesta, ci, mai degrabă, poate fi o respiraţie subtilă posibil şi subversivă, izbucnită dintr-o şoaptă
de iarbă, cine ştie dacă nu dintr-o exclamaţie de piatră pe unde se gudură iarba. Iar moarte pare-
se a nu exista aievea, sau dacă e atunci nefiind singulară. Altfel spus, se trăieşte şi se moare din
plin, în diverse feluri de anapodare a substanţei şi formelor. Circuitele pe care se întâmplă aceste
grozăvii sunt în parte de formula unu, iar în celelalte părţi de formule dorite şi aflate în curs de
elaborare.
Eu şi tu sunt motive, precum sunt şi tehnici pentru modele de gândire. Mai departe, se
practică fără manuale şi proiecte, construcţia de eu şi aceea de tu. Să nu vă zic ce junglă e aici,
ecuaţii multiple, necunoscute cât cuprinde imaginaţia... Dimensiunea de eu de multe ori se pierde
în explozii de tu, în vreme ce tu merge până la a se justifica existenţial prin eu. În legătura
aceasta biunivocă, poeta se exacerbează caracterial, îşi amplifică personalitatea şi dezlănţuie
forţa magnetică aceea care susţinea nevoia de polaritate.
Any Drăgoianu beneficiază de „Setea învingătorilor”, ca de un drog din câte se vede
preludic ales, dar abia acum experimentat. Setea se manifestă asupra efluviilor surprinse în
situaţii de descătuşare energetică, atunci când se decantează trăirile frenetice. În locul unui strigăt
de luptă sau, da, de neapărată învingere, este preferată recunoaşterea metamorfică şi analiza
efectelor, cât de imprevizibile ar fi acestea.
Stările, de fapt, sunt adeseori haluciogene, implicând arealul existent sau încă
neinventat: „respiraţia tot mai agitată/ mă trimite la marginea lumii/ acolo unde gurile însetate/
149
aşteaptă picătura de adevăr/ vine o vreme/ când suntem aruncaţi cu forţa/ din propria viaţă/ şi ne
încurcăm/ în fericiri prea mari/ de unde atâta curaj/ când Don Quijote şi-a singularizat nebunia/
sau poate că nu/ a trecut prin fiecare dintre noi/ cum trec trenurile/ prin gările însemnate/ pe harta
obligatorie// întrebări sticloase/ ajung în destinul meu/ fie-mi tăcerea de folos” (Întrebări
sticloase acoperă văzduhul).
Aceste întrebări, care par periculoase, probabil nu au dat încă piept cu răspunsurile de-a
dreptul paradoxale sau, oricum, ciudat prevestitoare... „În acest poem nu moare nimeni”: „nici
timpul pe care îl hulim ca nebunii/ şi nici păsările mai bătrâne cu un anotimp/ aici ne vom potoli
setea şi foamea/ în timp ce eu curăţ cuvintele/ de sângele închegat/ la marginea lumii/ tu te
descoperi uimitor şi/ aproape că degetele îţi iau foc/ văzându-mi chipul desenat pe podea// în
acest poem nu mai trăieşte nimeni/ e plin de iluzii peste tot/ imagini trucate ni se aşază pe suflet/
dar găsim puterea să întrebăm/ cum se fac întoarcerile/ şi până unde e dispus Dumnezeu/ să ne
lase în libertate”.
Putem specula că, efuziunea fiind obligatorie, confruntarea este una indusă şi, mai mult.,
voit subliminală, pentru că nu-i aşa, ceva trebuie să se întâmple pentru a exista învingători,
aceasta din nevoia de asociere a setei cu un eveniment notabil. Astfel încât este bine, avem
învingători, dar nu avem învinşi. Eu, tu – în cele din urmă inseparabili şi posibil armonizând.
150
CRISTIAN GABRIEL MORARU
Dragostea în vremea coronavirusului
Poet înzestrat cu o mare sensibilitate, Mihail Tănase ne surprinde de fiecare dată în mod
plăcut cu scriitura sa autentică, deosebit de profundă și șlefuită până la jupuirea de sine.
Așa se întâmplă și acum cu această nouă plachetă de versuri, Carantinată, iubirea
(Sibiu, Ed. A.T.U, 2020, cu ilustrații realizate de Adriana Luca), în care eul liric respiră prin toți
porii metaforelor sale dragostea necondiționată pentru femeia adorată, care reprezintă aici
idealul, absolutul estetic.
Idila nu se mai desfășoară în sânul primitor și ocrotitor al naturii, ca la Eminescu, de

pildă, ci într-un cadru urban, în contextul pandemiei de coronavirus care a necesitat
restricționarea anumitor drepturi și libertăți fundamentale ale omului, impunând angoasanta
(auto)izolare…
151
De fapt, chiar titlul volumului trădează, prin epitetul antepus „carantinată”, circum-
stanțele speciale în care se manifestă dragostea, acest neprețuit izvor de energii creatoare…
Cu cât înaintăm în lectura cărții, remarcăm faptul că universul poetic cuprins în ea este
invadat treptat-treptat de noile realități social-politice, în care țara este guvernată prin ordonanțe
de urgență, prin care se restricționează deplasările în spațiul public: („Pe străzile/ golite de
coronavirus/ eram doar noi și magnolia...” — Iubire și magnolii), se introduce obligativitatea
purtării măștii de protecție („Acum suntem doar o iubire/ aprobată în ordonanță de urgență…//
Ascunși după măști de protecție/ așteptăm normalitatea…” — Ordonanță de iubire) sau se
închid instituțiile publice și bisericile („Nu mai suntem primiți în Biserici, Isuse,/ Și tremurăm cu
toții la zvonuri de bici...” — Rugăciune de seară).
Purtarea măștilor în spațiul public naște sentimentul de înstrăinare și creează chiar unele
dificultăți în a recunoaște ființa iubită („Stau față în față cu tine, iubito,/ întrebându-mă dacă sub
masca albă /sunt aceleași buze pe care le sărutam…” — Enigmă).
Înseși elementele aparținând planului cosmic (noaptea și stelele) poartă mască și mănuși
de protecție ca în poezia cu un pronunțat ton elegiac, Cunună de spini: „Noaptea poartă și ea/
mască la gură, iubito,/ stelele poartă mănuși/ să nu ne infecteze cu/ apăsarea…”.
Chiar și micile vietăți necuvântătoare, cum ar fi un bondar, de pildă, slujesc poetului de
pretext pentru a-și pune fantezia la lucru: „Astăzi urmăream un bondar, iubito,/ zbura așa,
dezinvolt și fără teamă/ se amesteca cu albastrul cerului…// Mă amuzam imaginându-mi-l cu/
mască pe față și mănuși pe aripi/ să se protejeze de coronavirus…” (Musafir inocent).
O simplă plimbare în parcul pustiu este prilejul pentru poet de a schița rapid atmosfera
apăsătoare, dezolantă, apocaliptică, aproape bacoviană în care trăiește: „Parcul este pustiu,
iubito,/ pașii se aud la timpul trecut,/ aici, doar florile sunt pline de albine ‒/ băncile sunt cioturi
uscate/ ce mă privesc cu mirare…// Stau față în față/ cu Apocalipsa, iubito,/ sub cerul de cristal/
aleile sunt pustii ‒/ păzite cu arma în mână/ să nu fie luate cu asalt de iubire…” — Resemnare).
Stresul psihologic, cauzat de realitatea pandemică, acablantă și claustrantă, este mărturisit
cu franchețe în poemul Epuizare, poetul făcându-se în finalul acestuia porta-vocea unui popor
întreg: „Am obosit, iubito,/ să mă închid între/ patru pereți,/ să joc ascunselea/ cu Covid-ul,/ am
obosit să merg/ cu degetul pe hartă –/ (…) am obosit, iubito,/ să-mi pun mereu mască,/ de parcă
cu mască/ nu m-ar recunoaște virusul,/ am obosit să număr morții la TV,/ să mă bucur de
vindecați –/ toți am obosit, iubito,/ am obosit să nu te văd/ cu lunile, am obosit…”.
În tot acest tablou apocaliptic, singura soluție salvatoare rămâne iubirea, care îl ajută pe
poet să-și salvgardeze condiția umană: „Ești singura pe care o cred, iubito,/ atâta timp cât îmi
răscolești/ metafora…” (Unică); „Nimic nu mi-a rămas/ decât teancul declarațiilor pe/ propria
răspundere că te iubesc!…” (Fum); „Versul meu îți va spune/ în fiecare pagină că te iubesc…”
(Promisiune) etc.
Poezia Carantinată, iubirea, care conferă titlul volumului, este o frumoasă artă poetică a
tumultului sufletesc, constituind une mise en abyme a întregului volum.
În finalul plachetei, însumând circa 60 de poeme scrise în carantină, iubirea, credința și
nădejdea că totul va reveni la normal transpar în poeme ca Rondel cu iubire, Restart la viață și,
152
mai ales, Renăscut prin ordonanță, care merită citat integral pentru sentimentul de libertate, de
descătușare, care îl străbate în chip triumfal: „Iubito,/ prin această ordonanță/ mă simt mai tânăr/
ca oricând,/ mai bogat cu o carte/ scrisă în carantină –/ știi bine că ‹‹poeții››/ nu îmbătrânesc
niciodată,/ (am avut multe discuții/ contradictorii pe această temă),/ iată că restricțiile dispar/ în
sens invers/ acelor de ceasornic:/ una câte una/ iar dragostea descătușată/ dă năvală în noi,
iubito,/ așa fără mască,/ fără să se poarte cu mănuși/ se întinde ca o/ pânză de păianjen –/ capcană
a iubirii…”.
În concluzie, Carantinată, iubirea, de Mihail Tănase, este o carte intensă, care se citește
cu sufletul la gură, grație abisalității sentimentului de iubire reperabil în ea.
Folosindu-și la maximum resursele lirice de care dispune, poetul a ieșit victorios din
carantină și mai bogat cu o carte, o carte pe care o primim astăzi, iată, ca pe un „cadou
neobișnuit”.
Poezia ca act magic revelator
Motto:
„ (…) Am azvârlit oglinda la o parte

Să nu mai văd cum timpu-naintează,
Dar ea s-a spart și-n cioburile sale
L-am auzit cum râde și sfidează.
Trezit ca dintr-o neagră nepăsare,

M-am scuturat de gândurile grele
Şi ridicând de jos acele țăndări
Eu m-am văzut multiplicat în ele (…)”
(Oglinda timpului, de Radu Stanca)
153
Ca un mag înțelept trăitor în peștera străveche a lumii ni se înfățișează poetul Nicolae

Vălăreanu Sârbu, care ne îndeamnă să privim în Oglinda timpului (Ed. Armonii Culturale,
Adjud, 2020), facilitându-ne astfel comprehenderea lucrurilor tainice. Egal cu sine însuși „în
lumea plicitisită și formală”, poetul sibian Nicolae Vălăreanu Sârbu este, fără-ndoială, unul
dintre cei mai buni creatori de metafore din literatura Transilvaniei de azi.
Universul poetic vălărean este făurit aproape ca o incantație de către poet, prin a cărui
forță magică, nevăzută, „cuvintele revin la matca poetică”. Conștient că „Lumea se va întrupa
prin cuvânt/ și cuvântul poartă în sine harul sfințeniei/ rostit de marile spirite”, Nicolae
Vălăreanu Sârbu ne împărtășește cu-ale sale „verbe de lumină”, îmbogățindu-ne cugetul și
simțirea.
Prima temă importantă a acestui volum este iubirea care „rămâne limba dulce a
cuvintelor”, iar adiacentă acesteia, femeia, cântată, de altfel, de bardul nostru în toată opera sa
poetică. Iată un superb poem dedicat femeii aflate în diferite ipostaze: „Tu eşti femeie-n taina
nopţii/ Crepuscul în culori de seară/ Săruturi dulci la pragul porţii,/ Iubiri nebune dintr-o vară.//
Tu ești femeie-n car de stele/ Sublimul trăirii îl culegi,/ În ale inimii castele/ De păcat, iubirea s-o
dezlegi.// Tu ești femeie-n zori de vise/ Evă sub albele cearşafuri/ O Penelopă lui Ulise/ Floare a
dragostei pe glafuri.” (Tu ești femeie).
Nenumărate situații în care femeia se află în centrul adorației eului liric găsim în
următoarele poeme de dragoste, dacă este să spicuim doar câteva: Eu și ea nu mai eram („Ea îmi
strânge dorințele în palmele asudate/ și gândurile se cuibăresc sub streașina pieptului”), Fiecare
zi e un scenariu de vise („Nu ştiu ce s-ar întâmpla fără tine iubito,/ tu eşti lumina prin care
păşesc/ spre orizontul care merge odată cu noi,/ dar nu ne grăbim, vrem mai întâi să trăim/
întreaga poveste.”), Privesc în ochii tăi („Privesc/ în ochii tăi şi nu zăresc nicio stea,/ cândva
cerul nostru nu avea nori negri,/ acum îţi coboară pe tâmple zăpezile iernii/ şi mi-e frig,/ atât de
frig că am furnici sub piele.”), Iubirea mea-i într-o rază („Iubirea mea-i într-o rază pe buzele tale
și tu n-o vezi,/ îi simți doar căldura ademenitoare/ cum îți urcă prin sânge.”) etc.
Un poem dedicat mamei merită citat integral măcar pentru duioșia sa: „M-am născut
copil sub geana luminii/ și am crescut din imagine în imagine ca un film/ cu actori buni,/ cei care
m-au urmărit n-au fost toți mulțumiți/ unii chiar m-au hulit,/ dar drumul a fost bolovănos, plin de
nevoi/ fără liniște/ fără mulțumiri.// Din spate mai mult mama m-a împins înainte/ și-mi căuta
steaua în care credea/ cu multe rugăciuni, la fiecare presimțire.// În icoana de pe perete, lacrima
ei/ avea miros de mir.” (Mama m-a împins înainte). Bunica, de asemenea, rămâne o amintire
caldă în sufletul poetului, după cum aflăm chiar din poemul care poartă acest titlu.
O altă temă importantă în creația lirică a dlui Nicolae Vălăreanu Sârbu este ars poetica,
în care autorul își prezintă, în stilul său inconfundabil, viziunea despre menirea creatorului și
rostul creației. Sunt și în acest volum de versuri câteva arte poetice deosebit de profunde.
Prima dintre ele și cea mai importantă, după părerea mea, în economia acestui volum este
cea intitulată Poezie și revelație, pe care o redau mai jos, pentru înlesnirea înțelegerii resorturilor
intime ale creației acestui poet: „Nu un fapt este o poezie/ ci revelaţia lui în cuvinte/ ce urcă prin
simţirea noastră/ până ne închide în cercul luminii/ şi ne face să gândim frumos.// O femeie este
154
şi devine o muză/ care este mai mult decât o femeie/ din care adjectivele dau pe dinafară,/ pune
trăsăturile în ochii iubirii/ şi creează liniile subţiri ale atingerii/ cu gândul plăcerii sublime.// În
mine supravieţuiesc minunatele poeme/ în care viaţa şi dragostea se împletesc/ şi sufletul se
încarcă/ cu trăirea deplină.”
Dacă în prima strofă a acestui poem, autorul ne dă seama despre faptul că poezia este un
act magic, revelator, care ne educă simțirea și gândirea, plasându-ne în ceea ce acesta numește
metaforic „cercul luminii”, în partea a doua a poeziei, motivul central este tot femeia iubită care
este și devine muza poetului, adică inspiratoarea nu doar pentru creația sa (pentru castelul ridicat
din cuvinte, am zice noi), ci și pentru un modus vivendi pe care nu și l-ar putea imagina fără
dragostea care îi înnobilează sufletul.
Pentru poetul Nicolae Vălăreanu Sârbu, ca pentru orice poet autentic, de altfel, poezia
este un „alt mod de a privi lucrurile”. O altă superbă artă poetică este Urc în cuvinte, în care eul
poetic este ipostaziat în explorator al sensurilor profunde nu doar al cuvintelor, ci și al lumii în
care trăiește deopotrivă, lucru care îl eliberează de spaima sau teama existențială: „Urc în cuvinte
să caut sensul/ până-n profunzime,/ sunete mângâietoare/ mă desprind de teama/ care se iveşte
peste tot. (…)”.
În alt poem definitoriu pentru înțelegerea sintaxei creației sale, Gândesc, visez și îmi fac
speranțe, poetul ne mărturisește că pozează „într-o imagine călătoare prin timp”. Raportându-se
la Eminescu, poetul național, a cărui operă a reprezentat o veritabilă oglindă a timpului său,
realizează că nu se poate compara cu acesta și, în pofida oricăror obstacole sau impostori ce-i
„fragmentează drumul cunoașterii”, nu renunță la idealul său, și anume acela de a lupta pentru
valorile neamului său și de a transmite contemporanilor săi, dar și posterității, un mesaj luminos:
„gândesc, visez şi îmi fac speranţe mari/ dar nu găsesc niciun sprijin/ mă întorc la pragul peste
care sar departe/ cu toată forţa iubirii de care dispun/ îmi aşez pe marginea drumului plopii fără
soţ/ dar nu sunt Eminescu/ şi-mi caut cuvintele epocii mele naufragiate/ în sufletul unui popor
dezmoştenit/ de valorile în care crede// necunoscut mesajul meu se pierde/ încât mă lovesc de toţi
impostorii/ ce-mi fragmentează drumul cunoaşterii// cineva mi-a spus că totul e în zadar/ dar eu
mă ambiţionez să nu cred/ şi lupt pentru a mă ridica deasupra de obstacole// aştept lumina să-mi
cadă pe umeri/ s-o strâng la piept cu dragostea acestui pământ/ din care izvoarele ne duc prin
veacuri”.
Ca și la poetul-filosof Lucian Blaga, lumina este o temă perenă în scrisul lui Nicolae
Vălăreanu Sârbu. Deși truvabilă în multe dintre poemele sale, poate niciunde nu a fost mai bine
valorificată decât în poemul Lumina se sfințește-n trăire: „Rotesc pe osie lumea/ ca un astrolog
al destinului,/ mă rog şi se înalţă odată cu mine./ Împart la fiecare ce i se cuvine,/ nu mă opresc
din iubire şi meditaţie,/ n-am teamă de umbre.// Lumina se sfinţeşte-n trăire,/ se întinde prin
sânge odată cu aerul/ şi urcă-n inimi visuri înmugurite.// Zilele-mi coboară prin venele scut,/
respiră plămânii sub clopote-n zori,/ ochiul priveşte din triunghi ascuţit/ cum ard flăcările dincolo
de margini/ şi se nasc semne transparente/ pe cerul care acoperă durerea cu nori.// Nopţile topite-
n absenţa întunericului/ pun dimineţile pe fugă.// În urma lăsată-n memorie/ fructul dorinţei
prinde coajă rumenă/ ca într-o vară cu arşiţă/ ce visează ninsori cu îngeri albi.”.
155
Tot la Nicolae Vălăreanu Sârbu, Poetul „netemător de umbre”, întâlnim un superb poem,
el însuși o metaforă revelatorie, în care tema luminii este ingenios asociată cu următoarele
motive: al cântecului și al câmpiei: „Lumina mă înfăşoară/ în petale de soare,/ de pe umerii
orizontului/ vin caii dimineţii în coame cu vânt,/ pe rouă izvoarele şipotesc în taină,/ pleacă din
munţi fără să se uite-napoi/ şi alunecă îngemănate-n galbenul câmpiei.// Muritorii fac un popas la
fântâni,/ salcâmii ascund în frunze tăcerea,/ din cer cade câte un mănunchi/ de raze la picioarele
lor neobosite.// Cântecul ciocârliei/ se odihneşte-n palma amiezii/ cu triluri şoptite din zbor.”.
Alte motive frecvent întâlnite în lirica poetului sunt: motivul primăverii, valorificat
magistral în poemele Primăvara are caii împiedicați: „Primăvara are caii împiedicaţi/ şi
dimineţile cu genele stufoase pe ochi.”), Ochii se scaldă: „Se dă zvon de înverzire ierburilor şi
frunzelor,/ seva învierii vine pe raze calde de soare,/ înfloresc toţi copacii, îmbobocesc florile,/
văd ademenite albinele de nectarul din corole,/ ochii se scaldă-n miracolul/ ale cărui taine-s greu
de pătruns. (…) Dacă voi rupe prea multe file din calendar/ salvați-mi primăvara în buzunare.”
etc.; motivul pădurii, ilustrat în poeme ca acesta: „pădurea-i sălbatică/ o admir/ şi o străbat fără
teamă// fluier şi cânt să nu mă simt singur/ ecoul mă îngână în depărtare/ strig să mă aud/ rup
ritmul/ cu interjecţiile cunoscute/ pădurea-i liniştită şi umbroasă/ păsările se sperie şi zboară/
inima mea este un luminiş/ unde aştept căprioare/ să se ducă sprintene/ la râu/ şi curg” (Într-o
pădure).
Chiar dacă eul poetic își caută refugiul în pădure, în sânul naturii, asta nu înseamnă că nu
este atent la transformările și frământările, chiar crizele pe care le traversează societatea
românească de astăzi.
Deși este un filon încă insuficient exploatat de autor, dăm și peste poeme de factură
socială, în care eul poetic denunță tarele societății, precum lipsa de moralitate, hoția, falsitatea,
ridicarea minciunii la rang de virtute și se arată îngrijorat de pauperizarea anumitor pături sociale
ca în poemul Întuneric gros în noaptea speranței: „Cine doreşte să se mântuie/ nu fură şi nu,
nu.../ de aceea nu-i compătimesc niciodată,/ este aproape dezolant/ să te simţi în nesiguranţă,/
dreptatea şi adevărul nu se pot obţine/ peste tot e o luptă pentru interesele proprii,/ întuneric gros
în noaptea speranţei.// Peste tot se promovează falsul,/ minciuna cu faţă de adevăr promis,/ nu se
cunosc limite şi nici ruşine,/ nu mai avem niciun contract moral,/ socialul se fabrică în grupuri de
escroci/ şi teama la modă respiră curgător.// Săracii îşi iau pâinea de la ghenă/ şi dorm împreună
cu copii în frig./ Aceste imagini mă neliniştesc,/ mi-e scârbă de huzurul îmbogăţiţilor/ de pe
urma semenilor spoliaţi.// Aş plânge dacă Dumnezeu mă aude,/ dar nimeni nu mai crede nimic/
şi înainte de iertare e necesară dreptatea,/ extirparea acestei plăgi infecte.”.
Aceeași tematică socială, în care eul liric deplânge înaintea lui Dumnezeu starea
României, este reiterată în finalul poeziei La Lunca Cernii: „Și doamne îmi zic,/ ce comori ai pus
în țara asta/ îi lași pe nesăbuiți să se înfrupte/ și cât ești de amnezic,/ numai pe noi cade năpasta,/
toți vor să parvină/ fură întruna pe rupte/ și nu se mai termină.”.
În genere, Nicolae Vălăreanu are o dragoste nețărmurită pentru cuvântul scris pe care-l
alege cu grijă ca să-și exprime adevărurile personale, descoperindu-se într-o lume sensibilă, a
frumosului și a speranțelor, după cum aflăm dintr-o altă ars poetica: „am cântărit fiecare vorbă şi
156
cuvânt/ din limba în care scriu/ şi mi-am găsit în ele sufletul în murmur// am căutat în fiecare
miezul seminţei/ modul ei de germinare/ sunetul acela crud al verdelui viu/ care răspunde c-un
surâs luminii.// şi m-am trezit într-o lume sensibilă/ ce nu se lasă îndepărtată de frumos/ pune în
matcă al apelor curs / peste care trec poduri de speranţe” (timpul care mă încape).
Poetul Nicolae Vălăreanu Sârbu reușește să ne persuadeze prin forța expresivă și ideatică
a scrisului său că „Trebuie găsită măsura tuturor lucrurilor/ şi ridicată pe scara valorii la rangul
cuvenit/ fără alte tergiversări rupte din iad”.
Așadar, vă recomand cu bucurie să vă uitați în această oglindă autentică a timpului!
157
ISTORIE ȘI TEORIE LITERARĂ
DANIEL LUCA
Conflictul în romanul Popescu E. Napoleon de Ștefan Goanță
Introducere.
Trilogia Popescu E. Napoleon (1999, 2000, 2001) de Ştefan Goanţă îl urmărește pe
adolescentul Popescu E. Napoleon (Neluțu) între satul natul și orașul în care învață la liceu,
ambele din Oltenia, însă nenumite, între anii 1944-1949, ani de adâncă prefacere a societății
românești (o întoarcere când pe față, când pe dos). Prin filtrul minții sale, dar și pe propria piele,
Popescu E. Napoleon ajunge să diferențieze realul de lozincard, adevărul de minciună.
În acest studiu, pornind de la lucrările Dicționar de terminologie literară, O carte de
excepție de Ștefan Dimitriu, O trilogie romanescă de Irina Petraș, Postfață de Irina Pașca, vom
evidenția diferitele tipuri de conflict din acest roman, ca parte a narațiunii, un element de
maximă importanţă care determină desfăşurarea acţiunii acestui roman, prin el putând fi
descoperite diferite fațete ale personajelor, dar și oglindirea societății.
Metodă de cercetare.
Pornind de la definiția noțiunii de „conflict” din Dicționarul de terminologie literară,
vom identifica cele două tipuri de conflict, exterior și interior, cu multiplele trăsături ale acestora,
și le vom examina pe fiecare în parte, realizând o analiză-sinteză, spre a demonstra că imaginea
(realistă), prezentată aici la nivel micro, se poate extrapola la nivel macro, fiind o parte dintr-un
întreg.
Conflictul.
Conflictul „se poate manifesta deopotrivă în ciocnirea dintre trăsăturile contradictorii
aparţinând unuia şi aceluiaşi personaj (…), în înfruntarea inevitabilă dintre grupuri de personaje
158
cu concepţii deosebite (…) precum şi în ciocnirea dintre personaj şi mediul ostil afirmării şi
realizării lui” (Dicţionar, 1970: 85). Din această definiţie reies aşadar două tipuri distincte ale
conflictului: interior şi exterior.
Există o preponderenţă a conflictului exterior în romanul de față, dar acesta se transpune
adeseori într-unul interior, faptele, acțiunile ori inacțiunile producând o analiză serioasă a
conștiinței.
Fațetele conflictului exterior reprezentate aici sunt diverse:
• Conflictul pentru șefia bandelor. Gore povestește plastic întâlnirea din mahala cu
profesorul Dumitru Popescu, băiatul cizmarului Zdrâncu. O întâlnire care se lasă cu o luptă în
toată regula, inclusiv cu arme albe („M-ar bate Dumnezeu dacă aș spune că ne-a bătut. A făcut
cu noi ce făcea un șmecher de la circ cu vreo zece mingi, cu zece sticle și alte alea, de ziceai că
tot e numai mâini. Zburdau mardeiașii care încotro, aterizau, iar zburau ba cu cracii-n sus, ba
altfel, de gândeai că sunt gunoaie învârtejite de câte un colac de ăla de vânt. Unii au scos șișurile
și boxurile. Ăștia au pățit-o rău de tot. Tot mingi dezumflate au rămas, doar că ori crăpate ori
sparte de-a binelea” – Goanță, 1999, p. 233). Banda lui Gore ajunge să îl recunoască drept pe șef
pe profesor („Mă luați pe mine de șef?” – Goanță, 1999, p. 233), între haimanale existând o
onoare proprie, iertarea care intervine după o bătaie cu șișurile însemnând recunoașterea puterii
celuilalt și supunerea necondiționată față de acesta (Gore: „Bă, când unul de acesta de-ai noștri e
cu șișul în mână și e bătut numaidecât cât s-o ia de iertăciune, acesta devine câinele ăluia” –
Goanță, 1999, p. 234).
• Conflictul domestic (familial): de regulă este un conflict erotic (sentimental).
Iubirea şi gelozia fac casă bună când e vorba de ivirea unui conflict. Dar uneori bătaia între soți
vine pur și simplu ca o formă de dominare a femeii de către bărbat, adeseori și pe fondul
consumului de alcool, ori al bolii – nebunia. Alteori, inițiativa femeii vine în contradicție cu
convingerile bărbatului. De pildă, Bodârloaia a fost bătută de soțul ei pentru că a dus-o pe
Pietruța la vrăjitorul Odisoiu („Rău o pățise și Bodârloaia, zobită toată. Numai că ea, ca orice
femeie sănătoasă, ținea la bătaia de bărbat” – Goanță, 2001, p. 195).
• Conflictul social: nemulţumirile profunde legate de traiul de zi cu zi conduc la
conflicte sociale. Comuniștii apar întâi ca nişte salvatori, apropierea alegerilor ducând la
radicalizarea conflictelor, socialul îmbrăcând forma politicului. Recitarea unei poezii conduce la
escaladarea revoltei și la represiunea unei manifestații din fața prefecturii („Când ajung la
ultimele cuvinte: Hristoși să fiți nu veți scăpa nici în mormânt! îmi reped și eu pumnii înainte.
Dacă cei care mă țineau nu mă țineau bine ajungeam cu pumnii până la casa ciocoilor. (…)
Împușcăturile se aud mai clare și mai dese. oare chiar se trage? Încotro? Și dintr-o dată văd sânge
înflorind, apoi șiroind în dreapta și în stânga” - Goanță, 1999, p. 236). Însă dezlănțuirea
infernului nu împiedică înfrățirea dintre forțele de ordine și manifestanți, soldații fiind, adeseori,
fii de țărani [„soldatul: „Cum să trag când vedeam că ești și copil? Mă făceam că te ochesc, dar
în timpul acesta ascultam și trăgeam tot pe alături. (…) Îți dau zece lei, că atâta am, da' să-mi pui
și mie poezia asta pe hârtie. Am un băiat care știe carte. L-aș pune s-o zică prin sat” – Goanță,
1999, p. 238]. După cum constată și Irina Petraș, deși acțiunea romanului e delimitată strict din
159
punct de vedere temporal, conflictul trece dincolo de aceste datări, precum și comportamentul
social, dobândind un caracter perpetuu („Căci, iarăși, dacă trilogia cuprinde și acoperă o perioadă
istorică anume, secvențele pe care le evidențiază rezumă un comportament social periodic și,
prin urmare, etern” – 2001, p. 8).
• Conflictul etnic. Conflictul etnic este latent. Venirea rușilor „eliberatori” e
așteptată cu teamă, zvonurile despre osârdia cu care își procurau cele necesare traiului și pentru
astâmpărarea poftelor carnale fiind de-a dreptul înspăimântătoare. Însă familia lui Popescu E.
Napoleon izbutește ca printr-o dare de bunăvoie să cruțe satul de întâmplări nefaste („Alături
sunt pălăriile cu cartușe găsite, furate sau cumpărate de la soldații ruși care au tot trecut cu
eliberarea prin sat și ne-au eliberat de multe” – Goanță, 1999, p. 242).
• Conflictul politic. Recitarea poeziilor în limba rusă provoacă o reacție pe măsură
din partea unor colegi, mai mari sau mai mici, ai lui Popescu E. Napoleon, care culminează cu
atacarea mișelească a acestuia [„Pe neașteptate cineva mi-a aruncat pe la spate o haină în cap,
mi-a încolăcit-o în jurul gâtului și peste ea s-a abătut o grindină de pumni. (…) Unii dintre
bătăuși dăduseră și cu boxurile de aluminiu,ca să fie siguri că fac lucru de ispravă” – Goanță,
2000, p. 147], acțiunea violentă fiind catalogată imediat de către profesori drept „crimă politică”
[Dumitru Popescu (nea Mitică): „Dacă dumnealor, părinții, își retrag de bună voie copiii din
această școală, scapă numai cu atât, dacă nu, el, ca director o să ceară ca bandiții să fie arestați și
condamnați. Vor avea de suferit și părinții (…). Se știa precis că ei își învățaseră odraslele ce să
facă. Aici nu era vorba de o bătaie ca între copii, ci de o crimă politică” – Goanță, 2000, p. 150-
151]. Se poate afirma că această bătaie nu a făcut altceva decât să fie un preambul al acțiunilor
de respingere a comunismului de mai târziu. Deocamdată, elevul Popescu E. Napoleon se află în
barca „roșilor”, fără a acorda prea mare atenție ideologiei, ci doar spre a-și manifesta talentul,
recitarea poemelor, datorită unei memorii foarte bune. Acest conflict devine armat, rezistența
împotriva colectivizării ducându-se cu arma în mână, prin munți. Represiunea împotriva acestora
continuă cu cea contra familiilor din care acestea fac parte ( unchiul lui Popesc E. Napoleon:
„Cică ar fi rămas cu alții prin munți să-și ducă războiul mai departe” – Goanță, 2000, p. 35).
Macedon, fost student, băiatul gazdei lui Napoleon îl împușcă pe nea Mitică, „bepedistul” („Cum
dau colțul, aud o împușcătură, pe urmă aud încă două și apoi mai multe” – Goanță, 2000, p. 161).
Politica, în fond, nu înseamnă decât mâncătorie [nea Mitică: …noi facem aici politică (…) Adică
ne mâncăm unii pe alții” – Goanță, 2000, p. 213]. Strângerea cotelor (cu depășirea oricărei forme
de respect ori de bunăcuviință) datorate de săteni naște împotrivirea acestora, pe ascuns ori pe
față („Cam băuți, și el – Feștioc, n.n. - și Guzganul, și nea Mărin Mincinosul, și alți câțiva care
spălaseră putina când văzuseră că se îngroașă gluma, răscoliseră prin magazii, prin pătule și
țineau morțiș să răscolească și prin casă unde credeau ei că-și ține popa grâul de cotă. Preoteasa,
uitând că e cucoană, sau tocmai de aceea, se repezise la ei și-i gherăise ca o femeie în putere ce
se afla” – Goanță, 2001, p. 104).
• Conflictul amoros. Spre deosebire de cel domestic, aici nu este vorba de un
conflict în sânul familiei. Iubirea naște pasiuni. Iar femeia poate naște pasiuni de o asemenea
intensitate, încât se poate ajunge chiar și la moarte de om (nea Zdrâncu: „Fata, Gabriela, e dusă
160
de mult. Frumusețea aia prea multă a mâncat-o. Păi știi tu câți bagabonți s-au tăiat pentru ea, câți
oameni a băgat asta în balamuc și în cimitir?” – Goanță, 1999, p. 153). Tot o femeie se află și la
originea unei bătăi generalizate („Mulți ar fi găsit-o vinovată pe Tamara, ar fi zis că din cauza ei
se iscaseră toate. Dar ea n-a vrut decât să trăiască, adică să cânte și să danseze” – Goanță, 2000,
p. 265), ea pierzându-și viața, iar alții, printre care și Popescu E. Napoleon fiind răniți [doctorul
moș Codârlă: „Pe când el e minunea lui Dumnezeu, iar toate rănile i-au fost gură de fată mare.
(…) Să simtă și să miște degetul mare al piciorului, atât îi cer” – Goanță, 2000, p. 246].
• Conflictul școlar. Ca în orice școală ori liceu, între colegi apar frecvente
disensiuni, unii încercând să se impună prin forța brută ori violență verbală în dauna altora pe
care-i consideră mai slabi (o neînțelegere continuă, cu tot soiul de șicanări, între Popescu E.
Napoleon și Cocuță, fiul profesoarei de franceză). Este prezent și conflictul între elevi și
profesori, precum cel între Gore și nea Mitică, însă derulat în afara școlii, în mahala, fără
legătură propriu-zisă cu mediul școlar, fiind vorba despre prima întâlnire dintre cei doi.
În ceea ce priveşte conflictul interior, şi acesta are o natură diferită:
• Conflictul ideologic. Propria sa menire este pusă sub semnul întrebării. Totuși,
plăcerea de a recita, de a se auzi îl determină să treacă de la punerea de întrebări și căutarea de
răspunsuri posibile înspre acțiune [tovarășul de la miting: „Păi, dumneata ai glas de conducător,
tovarășu'! Ești băiat de viitor. (…) Ia să vii cu mine să-mi faci și colea în București o trupă de
agitatori ca lumea” – Goanță, 2001, p. 338]. Practic, spre supraviețuire, trilogia încheindu-se cu
pierderea inocenței („Inocența e acel «Împăratul e gol» al privirii nesubordonate canoanelor
adulte – este subminată și îmbogățită de mania specială a acestui copil de a verifica, în nesfârșite,
savuroase, mereu surprinzătoare aparte-uri, tot ce știe și se află despre lume” – Petraș, 2001, p.
8).
• Conflictul psihologic. Popescu E. Napoleon pendulează între acțiune și inacțiune,
între întoarcerea lumii pe dos și cea pe față („De altfel, lumea aceasta întoarsă dintr-o dată cu
susul în jos este chiar prin esența ei o lume a minciunii ridicate la nivel de adevăr absolut. Caz în
care, meditează el, «trebuie să înveți să fii deștept, ca să poți face pe prostul»” – Dimitriu, 2012),
tocmai pentru că fiecare gest, fiecare întâmplare este analizată cu asupra de măsură („Trăind
frenetic bucuria și durerea, speranța și deznădejdea, teama și curajul, oscilând permanent între
limite, tânărul acumulează experiență din experiențe, capătă și pierde încrederea în sine, se
gândește la sinucidere, renunță – de fapt, uită - și se înverșunează și mai mult instinctiv să se
războiască cu toată lumea” – Pașca, 2001, p. 341). Până acolo, încât intervine frica de… frică
(„Mie mi-e frică de frică” – Goanță, 2000, p. 19).
Concluzii. Conflictul ajută la conturarea mai eficientă a personajelor în raport cu mediul
(ori mediile) social (-e) din care fac parte, într-o perioadă istorică marcată de convulsii, de
nedreptăți, dar și de speranță. Dincolo de violența verbală ori fizică, există o motivație, nimic nu
este gratuit, nu există violență doar de dragul violenței, nici la sat și nici în mahala. Și aceasta se
întâmplă nu doar în satul ori orașul despre care se vorbește în trilogie, ci pentru întreaga societate
românească a anilor 1944-1949. Iar acest roman este o felie de viață și de moarte, de căutare a
unui sens și de luptă pentru supraviețuire.
161
Bibliografie
(1970). Dicţionar de terminologie literară. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
(2012). Dimitriu, Ștefan, O carte de excepție: http://www.viataromaneasca.eu/articol/1190/,
consultat în 03.07.2020.
(1999). Goanță, Ștefan. Popescu E. Napoleon, vol. 1. Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință.
(2001). Pașca, Irina, Postfață. În (2001) Goanță, Ștefan. Popescu E. Napoleon, vol. 3. Cluj-
Napoca: Casa Cărții de Știință, p. 339-342.
(2001). Petraș, Irina, O trilogie romanescă. În: Apostrof, an 12, nr. 7-8 (134-135), p. 7-8.
162
ARTE PLASTICE
ILEANA POP-NEMEȘ
EXPOZIȚIE INTERNAȚIONALĂ DE ARTĂ
Asociația Culturală „La Marguttiana Arte” în colaborare cu Asociația „I Colori Per La

Pace”, care are filială și în România la Sighetu Marmației, a organizat o expoziție de artă în
inima Forte dei Marmi situată în centrul Italiei ( la Toscana), o stațiune la modă pentru vacanțe,
având plaje confortabile și apele cristaline ale Mării Tireniene. Expoziția aflată la cea de-a doua
ediție, formată din desenele copiilor de pe toate continentele, respectiv 143 de țări, printre care și
România, s-a desfășurat în perioada 8-13 iulie 2020. La vernisajul expoziției a participat șefa
departamentului de cultură al Primăriei municipiului, Simona Seveso, delegația Parlamentului
studenților din Toscana, președintele Asociației „I Colori Per Pace”, Antonio Giannelli. Au fost
anunțate proiecte noi, iar artistul Luca Fruzzetti a vorbit despre proiectul său, și tot cu această
ocazie s-a efectuat o plimbare cu bicicletele în semn de solidaritate cu victimele pandemiei, dar
și un semnal privind începerea activității sportive. Ciclismul s-a desfășurat sub patronajul
Ministerului Sportului CONI (Comitetul Olimpic) al țării. Toți participanții la plimbarea cu
bicicleta purtau tricouri cu logo-ul „I Colori per la pace”.
163
164
165
166
Cărți primite la redacție:
ISSN: 2734-4665 ISSN-L 2734-4665

Thymes Nr. 2 2020 Complet - Compressed

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Thymes Nr. 2 2020 Complet - Compressed

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

thymes

Anul I, nr. 2, iulie-septembrie, 2020

Redactor-șef: Daniel Luca

Adresa redacției: Giroc, str. Naturii, nr. 55. Tel. 0747033260.

Ilustrație copertă: Copilărie, desen de Paula Manac (Belgia)

Responsabilitatea pentru conținutul materialelor din cuprinsul revistei revine autorilor.

ESTETICUL CA RESPONSABILITATE CIVICĂ

apropiem! Simpla contemplare a scenariului se dovedește o experiență traumatizantă pentru că

Mă întrebam astăzi ce înseamnă boala..

Sufletul cântă pe mai multe voci,

casa mea nu e această piatră

voi rămâne singură

MARIA GLIGU, 11 ani

În cabana mea a crescut un liliac.

Ȋntr-o zi i-am auzit vorbind.

În cabana mea a crescut un pui de liliac,

După omul cel mic

Cunoaște-te pe tine însuți, fiule

Oare ce metaforă să fie aceasta ?

Trebuie sa fie ceva dubios la mijloc.

Cum adică să cobori în inima ta ?

Dar stai așa !

Plus, că știi pe cineva

Povestea norului singuratic

De marți plouă întruna

ÎNGERI DE MERE COAPTE

Trădare-i în șoptire, gând de lalele-amare,

Petalele luminii sparg porii silniciei,

DOAMNE FĂ-MĂ IARBĂ

Fă-mă Doamne iarbă-n grai de vânt turbat,

Fă-mă Doamne aer cu-mprejur mângâieri,

Fă-mă Doamne mirul, agheasmă e în toate,

Fă-mă Doamne ape, rid să nu mă-ncurce,

LA STELE FĂRĂ NUFERI

Și va să fie toamnă nespleenurilor mele

Și va să fie steauă-mi pustiu în ochiul zării

Și va să-i fie toamnă duminicei la umeri

Vălurind pădurile c-un zbor de iz cuminte

Cât despre-înfiorarea ce va să te cuprindă

Când vreau să te abis, vin duminici în pâine,

Când vreau să te scutur burgadei de friguri

ceea ce exprimă chipul

într-o zi nu-ţi vei mai găsi chipul

îţi începi interogaţia

în barca gândului tău

stau în barca gândului tău

bat în armura inimii tale ca într-o uşă de stejar

nimeni nu-ţi poate elibera

ne-am născut liberi

Stai pe pragul serii

Jumătate în lumea ta,

pentru cine nu ştie

prin centrala emoţiei,

ochii îşi vor cheltui energia

ceasul electronic bate

tânăr zeu visând

christian bistriceanu mai întâi scrie și apoi totul devine realitate:

1. christian bistriceanu mănâncă sare cu pumnul pentru a ști că trăiește;

se născuse la umbra acelui pom

se lasă noaptea-n tei și regulile-n zebre

taica ară în vis

uneori maica visează o nesfârșită apă ce o împresoară până la glezne

taica ară în vis