„Cea mai veche și puternică emoţie a omului este frica, iar

cea mai veche și puternică frică este aceea de necunoscut.“

H.P. LOVECRAFT

fantasticul nu este o cale de evadare din lumea reală, ci o modalitate de a-i descoperi
laturile şi sensurile ascunse, de a o înţelege şi a o cunoaşte mai bine.
fascinata de ideea eternitatii, mi se pare fenomenala ideea de a trai mai mult decat ceilalti, de
a stii ca aproape nimic nu ma poate invinge.
Ar trebui să rămânem plictisiţi sau ar trebui să ne pornim singuri spre înainte, fără teamă?!
Trebuie să rămânem alături de cei fricoşi, de cei conservatori, sau ar trebui să întâmpinăm
necunoscutul neînfricaţi, căutând un nou sens al fiinţei umane?! Ar trebui să ne temem de nou
şi de schimbare sau ar trebui să ne ascundem, să fugim din faţa provocării oricât ar fi ea de
periculoasă?! Ar trebui să bocim după paradisul pierdut sau ar trebui să ne revendicăm a fi noi
navigatori, noi descoperitori, cruciaţi între cruciaţi?! Ar trebui să nu facem nimic? Ar trebui să
râdem în hohote de aceia care încearcă? Ar trebui să-i batjocorim pe cei care se îndoiesc de
miturile noastre prăfuite? Ar trebui să conservăm prejudecăţile noastre pentru a nu ne speria,
pentru a trăi molcom, liniştit?! Să porneşti în Aventura Fiinţei înseamnă să renunţi, să
jertfeşti, să dărâmi, să înalţi! Avem noi oare curajul de a înălţa? Avem noi oare curajul de a
vedea lumea altfel? Avem curajul de a pune sub lupă adevărurile imuabile? Eu cred că,
oricare ar fi împotrivirile, trebuie să avem curajul de a schimba Semnele. Trebuie să avem
curajul de a ne schimba pe noi înşine. Trebuie să avem curajul de a nu muri chiar atunci când
trebuie să murim. Trebuie să avem curajul de a schimba înţelesurile şi de a descoperi noi
adevăruri cât mai apropiate Adevărului Ultim. Care trebuie să fie farul, străluminarea şi
nicidecum ceva de atins.

Întrucât discutăm despre una dintre principalele emoţii ale omului (frica), ba mai mult despre
singura capabilă să-i dezvolte instinctul de autoconservare, originile genului literar care s-a
construit exclusiv în jurul ei trebuie căutate în cele mai vechi timpuri.

Înainte ca teama să capete un singur chip (diavolul) și ideea salvării să se cristalizeze pe

coordonate religioase, omul și-a condus viaţa în relaţie nemijlocită cu fenomenele naturii. Iar
când imaginaţia a venit cu bagajul ei interpretativ – chiar așa primitiv cum ne putem închipui
că era în zorii umanităţii –,multitudinea de temeri au trebuit exorcizate într-un fel sau altul.
Astfel, cele mai vechi reprezentări artistice ale ameninţărilor posibile sunt picturile rupestre –
vechi de peste 40 000 de ani. Adesea, acestea întruchipează scene, veritabile istorisiri la care
participă sălbăticiuni mai mult sau mai puţin fictive (bizoni, lupi, ţestoase fanteziste, pești,
schelete) și oameni în postura de vânători ori războinici. Caracterul expiator al acestor
reprezentări figurative este evident.

De aici, pasul spre folclor (o formă mai coerentă a credinţelor împărtășite de comunităţi din ce
în ce mai largi) a fost inerent. Moartea, viaţa de apoi, prezenţele demonice și Diavolul însuși
și-au făcut loc ca principii motorii în majoritatea culturilor orale ale lumii. Din nefericire, în
absenţa practicii scrisului, s-a păstrat foarte puţin din aceste reţele narative. Totuși, s-a putut
constata că în perioada literaturii primitive (orale, deci) vorbim despre o uimitoare varietate,
datorată în principal incapacităţii omului de atunci de-a abstractiza, ceea ce a dus la o anumită
„plasticitate“ a gândirii puternic atașate de concret.

Cel dintâi epos al omenirii, Epopeea lui Ghilgameș, emanaţie a culturii sumeriene (începutul
mileniului al treilea), dezvoltă și mai mult, printre altele, temele ce aveau cu timpul să
germineze în genul numit astăzi horror. Lamentaţia lui Ghilgameș („Groază mi s-a făcut de
sfârșitul care l-a ajuns,/ m-am temut de moarte, de aceea am alergat pe câmpie“ etc.) la
moartea lui Enkidu, răpus de crunta boală aruncată asupra lui de zeiţa Iștar, încreţește și astăzi
pielea cititorului.

Nu insistăm. E limpede, așadar, că întreaga literatură a vechimii e îmbibată de acel sentiment

apăsător, născut în special dintr-o meditaţie existenţială pe marginea relaţiei dintre om și
divinitate/ necunoscut, care se regăsește în cele mai bune creaţii ale horrorului modern.

prezintă natura noastră primară cu fricile sale: coşmarurile, repulsiile noastre, vulnerabilitatea,
alienarea noastră, teroarea faţă de necunoscut, teama noastră faţă de moarte şi dezmembrare,
pierderea identităţii sau frica de sexualitate.

Suntem fiinţe conduse de emoţii, iar frica este o emoţie puternică, un răspuns emoţional la
pericolele reale şi tangibile, caracterizată printr-o trăire internă şi subiectivă a agitaţiei
extreme, o dorinţă de a fugi, de a scăpa sau de a ataca, şi printr-o varietate de reacţii
simpatetice. E de obicei relaţionată cu durerea. Frica este principala sursă a superstiţiei şi una
dintre principalele surse ale cruzimii.

Psihologia a arătat că majoritatea tinerilor vizionează filme horror pentru că le permite să

descopere în ce măsură pot tolera frica şi anxietatea şi ce pot face pentru a depăşi aceste
sentimente. Noi, oamenii, avem nevoie de senzaţii, chiar şi de frică. Răul din lume ne
fascinează, iar, în general, ne e frică de lucrurile pe care nu le înţelegem. Frica este
chintesenţa emoţiei umane. Unele persoane duc o viaţă lipsită de bucurie sau plăcere, dar
nimeni nu scapă de experienţa fricii sau a durerii. Suntem născuţi în durere şi frică. Viaţa
noastră e profund modelată de acestea, precum şi de eforturile noastre de a le evita.

ncă de la începutul lucrării, autorul operează o distincție interesantă între groază și teroare,
prima fiind atributul operelor literare cu caută senzaționalul și provoacă frica de moment a
publicului, în timp ce teroarea este mai degrabă un atribut sugerat, care deschide ușile
imaginației; dacă groaza este denotativă, ea arătând direct obiectul spaimei, teroarea este
conotativă, ea pe de o parte dezvăluie, pe de altă parte ascunde, lăsând imaginația cititorului
să umple golurile acolo unde autorul doar sugerează. În concluzie, teroarea este nuanțată,
fiind astfel ingredientul operelor literare cu valoare artistică. Operele asupra cărora se apleacă
studiul Deimografia au ca atribut comun această teroare, care se poate manifesta sub diferite
forme: naturală, supranaturală, de frontieră. Dacă opere precum Alexandru Lăpuşneanul sau
La Vulturi! se încadrează în tipologia terorii naturale, cea în care obiectul spaimei vine de
undeva din granițele lumii noastre, din întâmplări familiare ce nu cer înțelegerea unor
fenomene ieșite din rânduiala universului în care viețuim, În vreme de război sau Frigul fac
parte din acea teroare de frontieră, în care naturalul se împletește cu supranaturalul.

În cazul nuvelei lui I.L. Caragiale, În vreme de război, teroarea îl asaltează pe cititor odată cu
introspecția din ce în ce mai accentuată, mai obsesivă și mai abisală a personajului principal.
Așa cum spune autorul Cătălin Ghiță, elementele “horror” ale acestei nuvele sunt date de
confruntarea personajului cu demonii propriei minți. Reacțiile psihice ale personajului sunt
notate minuțios și sunt însoțite de cele mai multe ori de elemente fizice, foarte expresive:
“Hangiul deschise gura mare să spună ceva, dar gura fără să scoată un sunet nu se mai putu
închide. Ochii clipiră de câteva ori foarte iute și apoi rămaseră mari, privind țintă, peste
înfățișarea aceea, în depărtări neînchipuite; mâinile voiră să se ridice, dar căzură țepene de-a
lungul trupului, care se-ntinse în sus“. Într-adevăr, această teroare de frontieră pare a fi cea
mai atractivă, întrucât autorul are o largă gamă de emoții pe care le poate exploata pentru a-și
impresiona auditoriul, de la cele foarte familiare, până la straniul care îi produce fiori pe șina
spinării. Tot cu introspecții, spaime și demoni psihici ne întâlnim și în Frigul lui Gib
Mihăescu, de această dată transpuse pe plan erotic, unde, așa cum scrie Ghiță, “luxurianța
fenomenologică a realului glisează cu abilitate în trena fantasticului”.

Ultima din cele trei “direcții” ale terorii, cea supranaturală, se regăsește în nuvele precum
Aranka, știma lacurilor, de Cezar Petrescu, și în mult-discutata și încă fascinanta Domnișoara
Christina a lui Mircea Eliade. Aranka, știma lacurilor face parte din registrul unui fantastic
interior, așa cum scrie chiar Cezar Petrescu. În același timp, așa cum spune Cătălin Ghiță,
nuvela reia o atmosferă specifică gothicului preromantic. Aceste elemente gothice ar fi, în
opinia autorului Deimografiei: plasarea într-un spațiu izolat și straniu, istoria unei familii
decăzute, personaje bizare ce întregesc atmosfera neobișnuită, unele cu aplecare spre
ocultism. Aranka, o figură plină de magie, amintește cumva de Lostrița lui Vasile Voiculescu
deși, evident, în nuvela lui Cezar Petrescu întâlnim o altfel de dimensiune, însă nu mai puțin
tragică. Autorul român excelează în descrierea locurilor părăsite, această descriere fiind, așa
cum sugerează și Ghiță, cu nimic mai prejos față de cele ale vestiților scriitori ai vremii.
Atmosfera gothică este dată în plus de trăsăturile personajelor, adesea grotești.

Tot din categoria terorii supranaturale, Domnișoara Christina are în prim-plan mitul
strigoiului, previzualizat pe un fundal folcloric autohton. O observație excelentă a autorului
Deimografiei este aceea că vampirul/strigoiul poate fi privit nu doar ca un factor destructiv,
inevitabil aducător de moarte, ci și ca un vehicul prin care sacrul/numinosul lui Rudolf Otto
pătrunde în universul nostru, o foarte interesantă corelație cu o distincție foarte îndrăgită de
Eliade, cea dintre sacru și profan. În plus, Cătălin Ghiță propune și o altă variantă de
interpretare: am putea fi puși în fața inepuizabilului tandem artist – opera sa de artă, mai
precis, Egor – artistul, iar Christina – opera de artă rebelă, cu voință și suflet propriu, care
dobândește la un moment dat autonomie și își confruntă creatorul. Distrugerea portretului
Christinei din finalul nuvelei lui Eliade poate fi asemuită cu cea din celebrul roman Portretul
lui Dorian Gray, în care subiectul artei se confruntă cu produsul ce este opera artistică în sine,
implicit cu creatorul acesteia. Ca și în cazul nuvelei Aranka, știma lacurilor, întâlnim în
Domnișoara Christina numeroase elemente gothice: plasarea în cadrul izolat care este
conacul, povești ce îți trezesc spaima vehiculate de personaje, mult mister ce înconjoară
diferite fețe din trecut. Chiar și portretul Christinei se încadrează în tiparul gothic- romantic:
“Era o fată foarte tânără, îmbrăcată într-o rochie lungă, cu talia subțire și înaltă, cu buclele
negre lăsate pe umeri”. Și, cel mai expresiv dintre toate, chiar acest mit erotic al vampirului
întors din morți pentru a-și găsi încă o dată împlinirea în lumea pe care a lăsat-o în urmă. Un
personaj teribil de interesant al nuvelei este Simina, despre care adesea ai impresia că a fost
deja atinsă de “aripa” vampirică a Christinei; în orice caz, strigoiul feminin își proiectează
atracția nepământeană și obsesiile erotice în fetița ce pare din ce în ce mai puțin din această
lume, ea reușind de altfel să stabilească un transfer afectiv și o comunicare stranie cu
personajul principal feminin. Servitorii părăsind moșia și abandonându-și stăpânii, de teama
elementelor supranaturale amenințătoare, amintesc de celebrele romane ale lui Anne Rice.

Starea de expectativă despre care vorbește Cătălin Ghiță este unul dintre cele mai atrăgătoare
elemente ale nuvelei. Dacă ne amintim distincția dintre teroare (ca modalitate prin care doar
este sugerată spaima, prin care este lăsat suficient loc imaginației cititorului, care astfel își
poate proiecta în lectură propriile spaime și coșmaruri) și groază (în care obiectul fricii ne este
înfățișat fără echivoc chiar de la început), Eliade reușește aici o mânuire senzațională a
primeia dintre acestea. Egor este confruntat cu tot felul de neliniști fără nume, amplificate de
poveștile pline de mister care se țes în jurul lui, până la momentul în care este aproape de a
elucida natura personajului feminin, lucru ce se întâmplă treptat, gradual , la fel cum este
dozată și teroarea din nuvelă. Prin urmare, ipoteza din prima parte a Deimografiei este cât se
poate de justă – o operă artistică are cu atât mai mult efect cu cât păstrează misterul, echivocul
asupra unor situații și personaje. Dacă reflectăm puțin, acest fapt este cu atât mai evident în
cazul filmelor – ne înspăimântă mai mult acele thrillere în care nu știm din ce parte ne va lovi
elementul terifiant, decât acele pelicule, uneori rizibile chiar, în care monștri diformi și
neverosimili apar și își rânjesc dinții negri sparți la noi, ei fiind exclusiv rezultatul unor
tehnici de prelucrare a imaginii pe calculator.

O scenă erotică dintre Egor și Christina se desfășoară în același registru gothic-romantic:

“Carnea lui se risipea înnebunită, căci voluptatea îl sugruma, îl umilea. Gura Christinei avea
gustul fructelor din vis, gustul tuturor bețiilor neîngăduite, blstemate. Nici în cele mai drăcești
închipuiri de dragoste nu picurase atâta otravă, atâta rouă”. Peisajul gothic-terifiant este
întregit de prezența sângelui care părăsește corpul de mult lipsit de viață al Christinei. După
cum scrie Doina Ruști, citată de Cătălin Ghiță, “Vederea sângelui înspăimântă, căci rostul său
este de a fi închis în trup, în vasul Graal; sângele expus vederii este cel care curge, se risipește
și moare.” Tot din prismă gothic-romantică poate fi privit și incediul din finalul nuvelei.

Lucrarea asupra căreia se apleacă Cătălin Ghiță în finalul Deimografiei este primul volum al
fascinantei trilogii Orbitor, de Mircea Cărtărescu, anume episodul invaziei strigoilor. Avem
de-a face aici, din câte se pare, cu o teroare de ordin supranatural, descrisă extraordinar de
expresiv. Și în celelalte opere ale lui Mircea Cărtărescu întâlnim intrări în forță ale
elementelor terorii, de multe ori ale celei de frontieră sau, mai bine spus, realul care alunecă
firesc și pe nesimțite în fantastic – de pildă în Gemenii, REM și, bineînțeles, în multe alte
fragmente din trilogia Orbitor.

Închei cu o precizare extrem de captivantă pe care o face Ștefan Borbely în prefața

Deimografiei – acesta notează că, în diverse culturi, de-a lungul timpului, artistul a fost privit
ca un agent al terorii, al necunoscutului care invadează viața comună a oamenilor. Fiind
asociat de cele mai multe ori cu lipsa de activitate, cu meditația, artistul părăsea acea sferă a
familiarului, a vieții de zi cu zi cu care se confruntă cel ce muncește într-un domeniu ferm
stabilit. Pe scurt, artistul este “un chip al spaimei”, echivalentul imprevizibilului deci, prin
sine însuși, o sursă a terorii pentru omul banal, fără exces de imaginație. Concepții extreme au
asemuit, de altfel, artistul cu însuși diavolul… Lăsând la o parte acest imaginar poate
exagerat, nu putem să nu constatăm că, privind din această perspectivă, suntem îndreptățiți să
susținem că, atâta timp cât vom avea artă și artiști, vom avea și opere ce abundă de elemente
terifiante. Căci, în cele din urmă, creația în sine este un proces terifiant – acela în care artistul
se confruntă cu sine și nu are habar cu ce demoni va da piept, în diferite momente, ieșiți din
ungherele minții sale pe care o desfășoară pe foaia încă albă de hârtie.

Teroarea si frica sunt emotii care imping individul sa aiba curaj, nasc dorinta de a cunoaste.
Luand numai un exemplu cunoscut, anume Jonathan Harker, vedem cum teama l-a ajutat sa
umble prin castelul contelui si sa se lamureasca, cat de putin, de pericolul in care se afla.

As putea sa vorbesc si despre senzualitatea stranie a genului horror care atrage privitorii, aici
aducandu-mi automat aminte de succubus si incubus, acei demoni care, lasand de o parte
aberatiile psihologice, erau considerati incredibil de frumosi. Sa nu uitam de Huldra a
scandinavilor, femeia-demon care isi ucidea partenerii, sau Hone-onna a japonezilor.
Razbunarea, spiritele melancolice, flacarilele iadului, blestemele… desi insemnatatea lor pare
morbida, certitudinea mortii este singura care incununeaza existenta unui individ. Unele dintre
cele mai vechi simboluri ale umanitatii sunt cele care aduc aminte de ciclul viata-moarte.

In putine cuvinte, horror-ul este unic pentru ca se metamorfozeaza in diferite forme, dar
esenta ramane aceeasi, isi pastreaza propria identitate

Alex: Sa spunem ca nu multe lucruri iti mai pot provoca in ziua de azi senzatia de teama/frica
ancestrala. Acel tip de frica pe care probabil il simteau primii oameni, frica izvorata din
instinctul de conservare/supravietuire. Faptul ca telefonul mai are 7% din baterie nu inseamna
teama adevarata, si nici alte “temeri” moderne.