Coticiu Albert Cristian

Grupa 1, Anul I, Studii Europene

În lumea arhetipurilor – Epopeea lui Ghilgameş

Ce reprezinta notiunea de arhetip? Putem spune ca acesta este un dat ereditar care
modelează şi transformă conştiinţa individului, un dat care se defineşte mai degrabă printr-o
tendinţă decît prin conţinuturi specifice, imagini etc. moştenite. Il putem privi ca pe o matrice care
determină existenţa umană atît în planul ideilor cît şi în cel al moralei, eticii, al conduitei în general.

Carl Gustav Jung vorbeşte despre arhetipuri (iniţial numite „imagini primordiale”) ca
despre trăsăturile comportamentale înnăscute (patterns of behaviour) ale oamenilor. Deci, putem
spune ca acestea sunt tendinţe înnăscute care modelează conduita umană.

În Dialectica eului şi inconştientului, Jung descrie procesul de confruntare a eului cu

inconştientul sau mai precis cu conţinuturile inconştientului, cu imaginile arhetipale. Dintre
acestea el citează cîteva, universale: Umbra, Anima/Animus, Bătrînul înţelept şi Sinele.
„Noţiunea de arhetip - scrie Jung - derivă din observaţia repetată adeseori că miturile şi
poveştile literaturii universale conţin teme bine definite care reapar pretutindeni şi întotdeauna.
Întîlnim aceleaşi teme în fanteziile, visele, ideile delirante şi iluziile indivizilor care trăiesc în zilele
noastre.” Aceste imagini tematice sînt reprezentări ale arhetipurilor, au la bază un arhetip. Ele ne
impresionează, ne influenţează şi ne fascinează.

Arhetipurile nu au un conţinut determinat „decat din momentul în care devin conştiente,

adică alimentate cu materialul experienţei conştiente. Arhetipul este vid, el este un element pur
formal, nimic altceva decît o posibilitate de preformare, tendinţă de reprezentare dată a priori”.

Acestea corespund instinctelor care, şi ele, nu pot fi recunoscute ca atare decît din
momentul în care se manifestă în intenţie sau act. Arhetipul este parţial psihic dar poate căpăta şi
aspecte materiale acţionînd deopotrivă pe plan psihic şi material.

Ce reprezinta sinele?

Sinele este arhetipul totalităţii psihice. El nu este identic cu eul ci se situează cumva
deasupra sau altfel spus la jumătatea distanţei dintre eu şi inconştient. Acesta este de fapt o unire
a conştiinţei şi inconştientului. Sinele apare în vise, mituri şi basme ca o „personalitate superioară”,
[Type here]

ca de pildă rege, erou, profet, salvator. Cand reprezintă unirea opuşilor, el este o dualitate unificată
cum ar fi Tao - care conţine contrariile yin-yang sau eroul şi adversarul său (demon, dragon).

Jung afirmă că „sinele nu este doar centrul, ci şi întrega circumferinţă care îmbrăţişează
deopotrivă conştientul şi inconştientul; el este centru acestei totalităţi, aşa cum eul este centrul
conştiinţei.”

Ce este persona?

Persona este imaginea noastră publică. Iniţial cuvîntul persona înseamnă mască, deci
masca pe care o purtăm în public, astfel încît să sugerăm o anumită imagine despre noi: tată, mamă,
şef, artist, funcţionar etc., prin urmare aceasta este o rezultantă a adaptării sociale care joacă un rol
important în relaţiile cu semenii.

Dacă persona este excesivă, atunci autentica noastră personalitate se atrofiază pînă a deveni
practic de nerecunoscut. Aşa se întîmplă de obicei cu oricine pretinde că are un rol special de
asumat în viaţa socială.

Am putea spune fără a exagera prea mult că persona este ceea ce în realitate nu suntem dar
ceea ce credem, noi sau alţii, că suntem. Practic, este sistemul de adaptare al individului la lume
sau maniera pe care o asumă în relaţie cu lumea.

Ce anume reprezintă umbra?

Umbra este pur şi simplu partea întunecată (negativă) a eului cuiva. Ceea ce este întunecat,
negru, este cunoscut numai prin proiecţie asupra altora. Ajungem să ne cunoaştem partea
întunecoasă ca venind din afara noastră, datorită proiecţiei.

Partea întunecată/umbra poate fi echivalată cu inconştientul personal descoperit de

Sigmund Freud. Astfel, ea conţine tot ceea ce refulează cineva pentru că este respins de supraeu,
acesta fiind o instanţă a personalităţii psihice care se constituie prin identificare şi operează ca
instanţă morală în relaţie cu eul.

Umbra este prima cu care ne confruntăm atunci cînd începem auto-analiza. Atîta vreme cît
ea nu este asimilată şi controlată de eul conştient, poate apărea în vise în combinaţie cu arhetipul
anima (la bărbat).
[Type here]

Umbra întunecată poate apărea şi ca arhetip (deci nu neapărat refulată). Imaginile de

demoni ca şi aspectele demonice, satanice, sunt foarte des întîlnite în visele bărbaţilor. Personajele
de tip demonic - care compensează figura luminoasă a mîntuitorilor - se pot şi ele încadra la
capitolul umbra.

Ce reprezintă Anima şi Animus ?

Arhetipul anima guvernează relaţiile dintre bărbaţi şi femei. Anima este, pe scurt, femeia
din bărbat. Pe plan psihologic, putem vorbi de suflet, în sens de emotivitate sau senzualitate, opusă
raţionalităţii sau raţiunii. Cel mai cunoscut arhetip anima este arhetipul mamei, cunoaştem
asemenea exemple de arhetip maternal din temele culturale şi religioase. Fecioara Maria, Mama
Pămînt sau Marea Mamă, şi alte asemenea figuri mitice ne conduc spre arhetipul mamei.

Animus este arhetipul raţiunii şi al spiritului la femeie. Este aspectul masculin al psihicului
feminin, aşa cum anima este aspectul feminin al psihicului masculin. Acest arhetip este proiectat
în diverse imagini şi personaje masculine cum ar fi mari artişti, eroi, războinici, sportivi, filozofi
etc. Atunci cînd se identifică cu animus, femeia dezvoltă o tendinţă raţională excesivă, care poate
conduce la atitudini de critică excesivă şi încăpăţînare.

Arhetipuri milenare – Epopeea lui Ghilgameş şi dorul nemuririi

Capodoperã a literaturii orientului antic şi nu numai, Epopeea lui Ghilgameş, povestea

regelui sumerian al Urukului, prototip al rãzboinicului-erou, este probabil primul epos al omenirii.
Prin bogãţia liricã, intensitatea trãirilor şi problematica existenţialã, epopeea depãşeşte cu mult
cadrul unei legende eroice, aducând în discuţie teme precum cãutarea nemuririi şi dezlegarea
tainelor lumii de dincolo.

Sã aruncãm o privire asupra poveştii care oglindeşte eternul omenesc, frãmântarea omului
stãpânit de teama morţii, tânjind a desluşi tainele nemuririi şi astfel a învinge condiţia umanã.

Ghilgameş este un rege care se distinge prin fortã, vitejie, înţelepciune, dar se impune pâna
la tiranie semenilor sãi. Fiu al zeiţei Ninsun, preoteasã a zeului-soare Şamaş, şi al unui spiriduş, el
este un primitiv, gata de luptã, lãudãros, mânios, dar sufletul sãu simplu este înspãimântat de
gândul morţii.
[Type here]

Interpretãrile asupra conţinutului operei se pot face pe mai multe niveluri: condiţia umanã,
moarte şi nemurire, prietenie, devenire şi maturizare, naturã vs. culturã, conflictul dintre valori. S-
au aplicat mai multe definiţii, axate în principal pe problematica vieţii şi a morţii: “Ghilgameş este
arhetipul umanitãţii”. În epopee se poate recunoaşte un progres al acceptãrii efemeritãţii, interesul
pentru moarte şi viaţa de apoi fiind o preocupare constantã a scrierilor sumeriene.

Este totodatã o istore a devenirii umane, petru cã regele din Uruk evolueazã, începând de
la confruntarea cu Enkidu, prilej de a învãţa priceperea celuilalt, trecând prin prietenia nepreţuitã
ce se înfiripã între cei doi, înfruntarea divinitãţii, durerea pierderii, frica de propriul sfârşit, marea
cãlãtorie iniţiaticã şi sfârşind cu drama neputinţei de a învinge efemerul. Nucleul central este cel
al motivului “tinereţe fãrã de bãtrâneţe şi viaţã fãrã moarte”, pe care îl împãrtãşeşte cu multe alte
capodopere ale literaturii universale.

Tuburarea adâncã a regelui în faţa conştiinţei limitelor umane şi cãutãrile disperate de ieşire
din acestea conduc la tragismul fiinţei. De când omul pãrãseşte vieţuirea inocentã din naturã, este
aruncat în angoasa existenţialã. Lecţia inevitabilitãţii morţii care aruncã vãlul sumbru în
deznodãmântul poemului este totuşi una care pledeazã pentru viaţã, pentru cã cele douã se
întrepãtrund. Oamenii mor, dar umanitatea este perpetuã; dacã moartea nu poate fi ocolitã nici prin
glorie, nici prin favoarea zeilor, nici prin iubire, momentele trãite pe pãmânt trebuie sã aibã cu atât
mai multã semnificaţie, ca mod de compensare.

Valoarea artisticã a operei depãşeşte cadrul istoric, nota de dramatism împreunã cu

simplitatea fermecãtoare şi stilul plastic conferã poveştii un realism al fantasticului care adunã
laolaltã toate nãzuinţele şi trãsãturile esenţiale ale firii umane – viaţã, iubire, moarte – reflectate
de-a lungul unei cãlãtorii a cunoaşterii şi autocunoaşterii pe care o sãvârşim cu toţii. Imagistica
bogatã, evocarea vie şi autentica, epicitatea evenimentelor, muzicalitatea versurilor contureazã un
tablou nu doar al resemnãrii în faţa morţii, ci şi al celebrãrii setei pasionante de viaţã şi al unei
prietenii care nu cedeazã.

Eposul, ca şi întreaga literature sumerianã, vor avea ecou în Biblia ebraicã sau la Homer,
prin teme precum potopul, infernul, judecãtorul, învierea, chemarea duhului, omorârea
monstrului, şarpele, crearea omului, eroul, nemurirea şi multe altele. Dorul nemuririi şi
necesitatea revelãrii tainelor vieţii veşnice, poetizate într-o expresie a întregii umanitãţi, înscriu
epopeea pe linia marilor creaţii.