Paranormalul în literatură

Dacă m-ați fi întrebat opt ani în urmă ce prefer să fac în timpul liber, v-aș fi răspuns
fără niciun răgaz de gândit că privesc filme cât de mult îmi permite timpul. Filmele
reprezentau refugiul meu, sursa mea de divertisment și de informare. În ceea ce ține
de filmele mele preferate, toți prietenii meu știau de seria de filme creată de Oren
Peli, „Activitate paranormală”, pe motiv că nu conteneam să îi impun să le vizioneze
cu mine. Le vizionam din nou și din nou, fenomenele paranormale fascinându-mă.
Cu trecerea anilor, a scăzut și interesul meu pentru filme din diferite motive, dar
fascinația pentru paranormal a rămas intactă. Cărțile deveniseră, în schimb, cea mai
bună sursă de fantome sau demoni și cu siguranță nu sunt singura, fantomele, ca
exemplu, fiind abordate de sute de ani în literatură. Din acest motiv îmi și pun
întrebarea: de ce? De unde vine setea aceasta a oamenilor de a simți frică, de a fi
speriați?
Se crede că primul roman de groază gotic este „Castelul Otranto” al lui Horace
Walpole, care a fost scris în secolul al XVIII-lea, dar poveștile de groază există de
mult mai mult timp. Genul respectiv are de fapt rădăcini orale care datează încă de
dinaintea scrisului. Povești despre vrăjitoare, demoni și fantome au fost spuse și
transmise de-a lungul generațiilor din cele mai vechi timpuri.
Literatura de groază datează din Grecia și Roma Antică, unde poveștile de groază
explorau teme legate de moarte, demoni, spirite rele și viața de apoi. Ca exemplu
pot servi tragedia greacă antică „Hippolytus” a lui Euripide, o poveste înfiorătoare
despre cum gelozia și lipsa de empatie pot duce la tragedie și „Vieți paralele” de
Plutarh, o serie de biografii care evidențiază numeroasele eșecuri morale ale omului.
Totuși, literatura de groază așa cum o cunoaștem noi a început să prindă contur
odată cu romanele gotice care au devenit populare în secolul al XIX-lea. Unele dintre
cele mai cunoscute opere de groază aparțin literaturii secolului al XIX-lea, inclusiv
„Frankenstein”, scrisă de Mary Shelley și „Dracula”, scrisă de Bram Stoker, care sunt
și astăzi figuri proeminente ale genului, pe ecran și pe pagină. Romanul gotic, de
asemenea, este exemplificat de autorul Edgar Allan Poe.
Romanele de groază moderne includ elemente noi și teme contemporane, cum ar
fi ucigașii în serie și poveștile mai violente (romanele lui Stephen King), precum și
combinații ale groazei cu fantezia istorică și interpretări moderne ale creaturilor
fantastice, cum ar fi fantome, vampiri, vârcolaci și vrăjitoare.
Constatăm, deci, că genul respectiv a lăsat o amprentă asupra literaturii
universale. De ce, totuși, avem dorința de a citi despre entități supranaturale?
Răspunsul este simplu: frica - emoție primordială a omului. Frica pe care o simțim
este instinctuală speciei și ei îi datorăm supraviețuirea noastră până în momentul
curent. Ea ne încurajează să stăm departe de diverse pericole. În același timp, tot
noi suntem acei care vânează necunoscutul și sinistrul, pentru că suntem curioși în
privința fricii. Literatura de groază transformă fricile și traumele psihologice într-o
entitate reală, tangibilă. Scriitorii de groază ating adesea subiecte pe care omului
obișnuit i-ar fi teamă să le abordeze. Ne permite să experimentăm direct starea
internă a altui om într-un mod în care alt gen literar nu poate. Concomitent, ne
permite să alegem dacă să ne explorăm propriile fricile sau nu. Dar dacă o facem,
învățăm că monștrii noștri pot fi învinși. Literatura de groază, dacă e scrisă bine,
poate îndemna oamenii la acțiune în lumea reală.
Astfel, închei acest discurs cu intenția de a menționa că ființele supranaturale își
au locul lor în literatură. Consider că toate stereotipurile sau prejudecățile ce țin de
acest gen ar trebui abandonate, atâta timp cât ne referim la genul de groază ca gen
care poate exterioriza cu ușurință probleme psihologice ale societății, traume sau
frici și care încurajează lupta cu proprii monștri.