METAMORFOZE SPIRITUALE

Cuprins

Prefață
1 Aspecte biografice, personalizate:
Te iubesc, Doamne!
Eliberare; Asumare. Scrisoare deschisă
Când, Cum, De ce?
După două mii de ani
Profesiune de credință
Festiv: Bacău, 2019 – 50 ani după adolescență;
De-Re-Ne-Convertire
Efecte social – media
Minoritar
Libertate
2 Proces, Schimbare, Evoluție, Adaptare Dinamică:
O viziune mult prea optimistă
Cultura credinței, științei, ca forme de adaptare, coping
Trilogie – Istorie și modestie – Cultură | Religiozitate | Laicitate
Genealogie
3 Cunoaștere și Credință / Metamorfoză spiritual-cognitivă
Noi ...
Mister & Miracol – Știință și Credință
Metamorfoză Spiritual – Cognitivă
Realitatea, înțelegerea și reflectarea ei
Realitatea și Reflectarea ei – Natural și SupraNatural: Nenatural
Cădere sau Trezire?
Blestemul Cunoașterii și Binecuvântarea Recunoașterii
4 Interdisciplinar: antropologie, neurofiziologie, psihologie..:
Stereotipii estimative
Conștiința
Conștiința – revenire, continuare
Eul nuclear
5 Cunoaștere și Mit
Suflet în alertă – Genesa Zeilor
Mitul – compoziție
Două lumi: mit și realitate
5 Critica religiozității, confesionalismului, sectarismului:
Cutis elastica – Hermeneutica mântuită prin simbolistică
Literalism, Fundamentalism
Ruga Relativității & Relativitatea Rugăciunii
The Scam – Schema
Absolutism, Autoritarism, Excepționalism
Blestemul Cunoașterii și Binecuvântarea Re Cunoașterii

1
 Re-Acțiune, Atentat
Religia irezistibilă
6 Derapaje și insanitate culturală
Defense – Genul apocaliptic
Sindromul schizoid spiritual
Sindromul spiritual paranoid
Ingrediente: Un Proces, un Profet, un Mit
Sindromul Mesianic
Sindromul Salvatorului, Altruist, Mesianic
Cast(itate)a fetelor bătrâne – Teoria genetică, sexuală, a selecției naturale –
Fischer, Lande
Angoasă și Speranță – Iad și Rai
Sindromul Disociativ
Sindromul de castrare
7 Mecanisme controling manipulare
Bula: Caracteristici
Doctrine și practici cu impact nefast
8 Sens Semnificare Limbaj
Meandrele lui Broca
Gâlceava neurofiziologiei cu filosofia
Sens
Defensa Proiectivă
Paștele Covid 19/20
Oglinzile reflectării
Nașterea Naturală a Narațiunii
Babel sau Lingvistică, Filologie
9 Valori Axiologie
În căutarea adevărului pierdut
Praguri sau noduri ale deficiențelor umane
Adevărul obscur
Testarea Adevărului
10 Antiteze
Controverse care cer un răspuns
Cain și Abel
Metanoia vs Metabolism
ISIS în Eden? (Marea Luptă, Simbioză, Evoluție)
Radicalism
Sens, Semnificație, Valoare
Natural vs Nenatural - SupraNatural
Natură vs Cultură
Perisabil vs Peren
Neutralitate vs Polaritate
Separare vs Mixare
Absolut vs Relativ
2
 11 Varia, miscelaneus:
Miscellaneous
Paștele Covid 19/20
Cum (nu) înțeleg eu fizica
ABC – Kant
Un Dumnezeu multifactorial
Comparații Pastor / Profesionist Laic
...

Prefață

Apartenența la o confesiune creștină neoprotestantă a fost o moștenire de familie,

dobândită în primul război mondial, de bunicul meu. Ea a fost de bun augur, pentru începutul
secolului XX din România, deși aparținea secolului XIX american.
Pentru perioada totalitarismului comunist, a fost un mediu de emulație și rezistență pasivă
față de un regim opresiv.
Totuși, nașterea acestei confesiuni la jumătatea secolului XIX, a coincis cu prefaceri și
schimbări radicale, într-un ritm tot mai alert, ale lumii, societății, științei și tehnologiei,
civilizației – specifice modernității.
După 1989 și accesul nestăvilit la informație, în timp real, echivalente cu o explozie de
lumină, veșmintele confesionale deveneau tot mai incomode, strâmte și depășite.
Printr-o autocenzură aproape inconștientă, citisem toată viața, literatură filtrată prin filtrele
creștinismului. Am hotărât să accesez sursele originale, neprihănite de o hermeneutică
bisericească.
A fost o adevărată revelație. Indicele meu de prospețime intelectuală, spiritualitate
autentică, au crescut subit. Citeam cu nesaț mii de pagini pe an și continui s-o fac, o voi face și în
viitor.
Metamorfoza mea spirituală nu este un proces simplu, lin. Am fost întâmpinat cu
înțelegere, prietenie, dar și cu răceală, tăcere, evitare, mânie.
Foarte puțini oameni sunt capabili de un dialog onest, în contradictoriu. Este incomod,
consumptiv, agasant.
Stimulat de autorii parcurși, am început să-mi încredințez gândurile și simțămintele
tulburătoare – dar pe care le consider esențiale, vitale – paginii electronice.
Edmond Constantinescu a avut amabilitatea să mă găzduiască pe blogul și site ul său,
Oxigen 2. Îi mulțumesc și pe această cale.
Pe parcusul a unui an și ceva, poate doi, s-au adunat gândurile care alcătuiesc această
culegere. Primiți-o cu îngăduință. Este o experiență de viață. Și de cultură.
Mulțumesc familiei, soției, copiilor, care m-a impulsionat, susținut și mi-au fost martori.
Mulțumesc lui Daniel, colegul și prietenul meu mai tânăr, lucid și tăios, dar binevoitor. A
contat foarte mult că, în toată această perioadă, familiile noastre au fost umăr lângă umăr.
Mulțumesc, de asemenea, colectivului editurii ..., care m-au acceptat cu profesionalism și
multă răbdare.
Sorin S
Snagov, 2020
..............................
1 Aspecte biografice și personalizate:
Te iubesc, Doamne!
Eliberare; Asumare. Scrisoare deschisă
Când, Cum, De ce?
După două mii de ani
3
 Profesiune de credință
Festiv: Bacău, 2019 – 50 ani după adolescență
De-Re-Ne-Convertire
Efecte social – media
Minoritar
Libertate
----------------------
Te iubesc, Doamne!

Cu toată modestia, vrând-nevrând, prin profesia și firea mea deschisă, prin faptul că nu pot
să tac, am devenit relativ cunoscut. Deși, Domnul mi-e martor, ador anonimitatea. Și mă
consider cu toată sinceritatea, un anonim. Relativ normal. E o utopie. Numai cine nu se caută, nu
e bolnav. Știu să-mi văd lungul nasului. Știu să-i apreciez pe oamenii cu adevărat mari.
Așa că, citind acest titlu, mă aștept – pe bună dreptate – să fiu lapidat! Ce bine că m-am
născut! Și mai ales, că sunt un retardat. Adică, m-am născut mai târziu!
Vă datorez viața! Fiindcă, deși ați fi putut să mă ucideți cu pietre, nu ați făcut-o!
Știu că am dat naștere unor sentimente contradictorii. Este riscul fărâmei mele de
vizibilitate. Realist, vorbind. Poate, sunt unii care mă admiră. Dar cei mai mulți, îmi spun că am
înnebunit, că m-am rătăcit, că fac foarte mult rău!
Și eu continui să gândesc, să vorbesc și să acționez așa cum îmi dictează conștiința!
Fiindcă sunt un om liber! Și pentru această libertate au murit oameni. Inclusiv Domnul Isus
Hristos!
Sunt un agnostic! Preamăresc misterul. Și cunoașterea!
Sunt realist și nu mă iluzionez.
În acest caz, îmi vor reproșa, proprietarii de Dumnezeu: „Cum îți permiți, după tot ce-ai
făcut, să afirmi că iubești pe Dumnezeu, pe care L-ai trădat?”
Fiindcă sunt țărână! Vorbesc pe limba voastră! Pământul însuși, din care am fost săpat și
scos, are o traiectorie contradictorie, care ar fi putut fi sferică, dar nu e, și e rezultatul unui
conflict dintre forțe.
De când? De miliarde de ani!
Da! Îl știu pe Dumnezeu. Îl iubesc pe Dumnezeu! Este Dumnezeul meu!
Și al vostru!
Vorbesc cu El! Îmi spune lucruri! Mă conduce! Mă iubește, fiindcă și eu Îl iubesc!
Nu știu cum e. Nu știu cum arată. Dar îmi umple sufletul. Și conștiința!
Asta înseamnă iubire!
Și tot ce voi spune de acum încolo sunt niște truisme, fiindcă alți oameni, mult mai deștepți
decât mine, le-au spus deja de multe ori și încă din vechime!
Nu mi-e teamă să mă întâlnesc cu Dumnezeu! Fiindcă știu că este adevărat, este puternic,
este corect și simt că mă iubește.
Este atât de puternic și de cunoscător, că nu Se teme de întrebări, provocări, confruntări!
Face pasiune pentru ele. Este tema celor mai frumoase Scripturi!
Și ce-am să-I spun când mă voi înfățișa la judecata oamenilor și la judecata Sa, în ziua de
apoi? Care va fi apărarea mea?
Probabil, n-am să-i spun nimic, ci mă voi lăsa îmbrățișat de El! Fără cuvinte! Ca un fiu
risipitor, ce am fost și sunt!
„Doamne, ce făptură minunată m-ai făcut! Își mulțumesc că sunt, că exist! M-ai așezat în
mijlocul miracolelor și în mijlocul misterelor!
M-ai pus într-o situație imposibilă!
De ce, Doamne?!
Ai umplut lumea de frumuseți și de bunătăți!
Mulțumesc, Doamne!

4
 Apoi m-ai lăsat s-o descopăr. Treptat. Mi-ai dat o minte iscoditoare.
M-ai învățat să fiu bun. M-ai învățat să iubesc. N-am reușit întotdeauna! Dar nu sunt
vinovat de păcate mari!
Apoi, spun oamenii, semenii mei, pe care îi prețuiesc și îi iubesc, mi-ai cerut să cred!
Normal! Dacă nu știu – ce-mi rămâne – decât să cred?
Și ce să cred, Doamne? Fiindcă totul este confuzie! Totul este o cârpeală, plastografie,
bâjbâială, eroare, fals și minciună crasă! Totul este contradictoriu! Interese și ideologie!
Fărădelegi și nedreptate. Amestecată de-a valma, cu crema culturii omenirii.
Nu, Doamne, Tu nu poți avea nimic de a face cu fărădelegea și păcatul! Tu ești perfect,
transparent, ideal, fără nicio contradicție! De aceea, Te iubesc!
Sau nu ești?
Unde ești, Doamne? De ce Te ascunzi, Doamne? Ți-am spus că te iubesc! Nu am pe
nimeni, decât pe Tine! De ce întârzii? Mi-e dor de Tine!
Tu mă cunoști. Îmi cunoști fiecare dintre clipele vieții! Îți mulțumesc! Pentru viața pe care
o trăiesc!
Dar eu nu Te știu!
Mă voi strădui în continuare să fac o legătură între viața pe care o trăiesc, oamenii pe care
îi iubesc, profesia în care muncesc, casa în care locuiesc, grădina pe care o îngrijesc, și Tine,
Doamne!
Uneori, nu reușesc! Pentru că am motive să mă îndoiesc! Sunt sigur că Te poți folosi de
necredința mea!
Nu-mi răspunzi!
Mă voi întoarce la viața mea. Îmi voi vedea de ea. Ajunge zilei, bucuria și necazul ei.
Ți-am scris această scrisoare, ca să știi că sunt pregătit să Te întâlnesc, împreună cu toți
ceilalți. Și că Te iubesc! Ca în ziua în care Te-am cunoscut! Prima și ultima zi!”
Amin!
P.S.
Am primit un răspuns!?
E secret!
_______
“Ce ciudat că, atunci când e vorba de chestiuni religioase, trebuie să se simtă prost nu cel
care îți vorbește inspirat și cu suficiență de “unu în trei” și “trei în unu”, de reînvieri in integrum
și de alte asemenea produse ale imaginației luate drept realități de dragul împlinirii unor dorințe!
Nu, nu cel care dă credinței statut de cunoaștere, trebuie să se simtă prost, ci acela care are de
partea sa, rațiunea. Însăși libertatea în numele căreia ceri dreptul de a judeca cu mintea ta, este un
păcat. Ceilalți s-au cățărat pe superioritatea autodeclarată a punctului lor de vedere și de acolo,
de sus, de la înălțimea unei mântuiri inventate, te privesc cu milă, când nu cu repulsie, ca pe un
rebut afectiv al speciei umane.” Gabriel Liiceanu, Isus al meu, Humanitas, 2020, 150-151.
...
Eliberare, Asumare
Scrisoare deschisă
Sandulache Sorin Mihai, născut la 12 martie 1952 în Grigoreni, Bacău, domiciliat în
Snagov, Ilfov, declar următoarele:
În urma unui proces profund și îndelungat de transformări interioare, meditație și decizie în
cunoștință de cauză, conștient și echilibrat, constat că întreaga mea experiență religioasă aparține
trecutului: am fost, dar nu mai sunt un om religios.
Am devenit un om al naturii și culturii, un cetățean al lumii. Consider, cu onestitate și
loialitate, că trebuie să acord maximă atenție existentei, realității, semenilor mei, și nu
imaginarului, legendelor, miturilor – nu mai mult decât reprezintă acestea, ca fenomen cultural.
Că am obligația sacră să disting între real și fantasmă. Detest orice ipocrizie, ignoranța
crasă, marasmul obscur al oricărui tip de instituție religioasă.

5
 Nu reneg frumusețea și măreția trecutului meu religios, concretizat mai ales, în lupta
împotriva statului totalitar. Păstrez multe dintre stereotipiile însușite în timpul apartenenței mele
la viața de creștin adventist, dar nu mai sunt un om religios, am alte convingeri – cele ale unui
om de știință, dedicat adevărului, atât cât poate fi recunoscut în timpul vieții mele.
Nu agreez recursul la autoritate, motivarea prin vinovăție, supralicitarea anxietății
existențiale – frica de suferință și moarte, manipularea, condiționarea și presiunea de grup,
ghetoizarea sectantă, efectul camerei de ecou, persuasiunea fals binevoitoare.
Acord în continuare o importanță majoră spiritualității personale, umanității și culturii,
antropologiei, preocupărilor metafizice, psihologice, istoriei și psihosociologiei religiei, dar nu
mai sunt un om religios.
Nu țin neapărat ca această delimitare sa aibă consecințe administrative sau să dea naștere la
polemici. Consider acest aspect – cel administrativ – nesemnificativ și indiferent.
Consider că nimeni și nici omul, nu are răspuns la toate întrebările fundamentale, că deși,
cunoașterea va înregistra un progres continuu, totuși multă vreme, vom rămâne fără răspunsuri
certe pentru multe dintre întrebările noastre. Asta trebuie să ne determine să fim modești,
toleranți și înțelegători.
Cred că gestul meu trebuie înțeles ca un recurs la transparență și onestitate.
Vă multumesc!

Sorin Sandulache, Snagov, 9.08.2018.

...
Când, Cum și De Ce?

Când, cum și de ce am devenit nereligios?

Nu pretind că voi putea răspunde exhaustiv și mulțumitor acestei întrebări, dar cel puțin
voi încerca să punctez și să sugerez demersul unei conștiințe oneste.
*Atunci când am descoperit că la nivel primordial, infinitezimal și cuantic, diferența dintre
ceea ce există și ceea ce nu există, nu este foarte precis și exact precizată. Când am realizat că
spațiul și timpul se întâlnesc și formează un continuu, că masa și energia nu sunt decât două
forme de manifestare ale aceleași materii, despre care dă socoteală informația. Când am aflat cu
stupoare că un banal observator poate determina un colaps cuantic efemer și că particula care
parcurge acest proces reversibil de la superpoziție cuantică la colaps cuantic, comunică
instantaneu cu perechea sa din partea opusă a universului, cu care se echilibrează reciproc. Iar
religia avea cu totul alte preocupări paralele, importante desigur, dar fără legătură cu esența
acestei realități.
*Când am realizat că există o relație privind ordinul de mărime al numărului de atomi și
particule care compun un organism viu și numărul de galaxii, sisteme planetare și stele din
univers, care depășesc numărul firelor de nisip de pe toate plajele lumii, am avut un simțământ
religios al apartenenței definitive la acest univers, indiferent de forma de organizare prezentă,
mai mult sau mai puțin conștientă. Și că toate delimitările, separările, izolările, discriminările
sunt superflue și neavenite.
*Când am observat că însăși natura și trăsăturile materiei, energiei și informației, le
determină să structureze existența așa cum ne este dată, că transformările, procesele și
fenomenele au loc, prin însăși natura lor, legitățile și structura lor, la care nu se poate adăuga și
nici scoate nimic. Că lumea este plină de miracole, la tot pasul, de ordine, frumusețe. În schimb,
așa zisele miracole întâmplate cândva, undeva, foarte departe, în timp și în spațiu, dar niciodată
falsificate sau dovedite, sunt doar legende și în forma lor kitsch-izată, nici măcar mituri.
*Când am băgat de seamă generozitatea, forța, dăruirea și chiar risipa, cu care este
înzestrată viața și tot ce ține de vitalitate, fecunditate, generativitate, înmulțire, adaptare,
supraviețuire, diversitate, chiar dacă perechile, indivizii, sunt atât de vulnerabili și efemeri.
Concepția, nașterea, viața și moartea, nu sunt rezultatul unor miracole supranaturale, ci esențial

6
naturale, nu sunt rezultatul unor vinovății sau pedepse anacronice, ci un continuum al naturii vii,
care poate exista matematic și statistic, doar sub această formă.
*Când am înțeles că între dogmă și etică nu este decât o relație artificială, arbitrară, bazată
pe anacronismul unei autorități tradiționaliste, nejustificate, că principiile etice și morale au
valoare intrinsecă prin însăși natura lor, prin necesitatea lor impusă de imperativele conviețuirii.
Trebuie să fii orb, să nu vezi paralelismul cultural, istoric, al tuturor conceptelor, evenimentelor,
personajelor, normelor religioase, teologice, liturgice. Ca și limitele, imperfecțiunile,
contradicțiile lor. Atunci când apar și erori grosiere, falsuri evidente, înșelătoria, furtul dovedit,
minciuna crasă, justificate doar de bune intenții și pentru un scop nobil, înălțător, ești cuprins de
lehamite.
*Când am constatat că civilizațiile antice s-au prăbușit și au fost spulberate și cu concursul
creștinismului, când m-am simțit rușinat, frustrat și umilit pentru valorile irosite prin distrugere –
arhitectură și sculptură, literatură și biblioteci – urmate de un mileniu de stagnare relativă, până
la renaștere, am înțeles că dogmatismul nu reprezintă o spiritualitate veritabilă.
*Când am rămas înmărmurit de rugurile aprinse, de schingiuiri și torturi inimaginabile, de
vânători și pogromuri, de inchiziție, indexul de interdicție al unor capodopere, am realizat că
valorile absolute ale divinității au un singur revers – infernul persecuției, crima instituționalizată,
represiunea.
Dar, trebuie să fim corecți. Religia nu este alcătuită doar din fabule și basme simpliste.
Simțindu-se sfâșiați între imperativele supraviețuirii strict biologice și idealurile înălțătoare ale
cooperării, viziunii mai largi, sociale, dincolo de interese egoiste, egolatre și egocentriste,
oamenii au creat arta, cultura, spiritualitatea. Deseori, motivarea prin sacralizare a câștigat în
eficiență, a redus conflictualitatea, violența, agresivitatea, a îmblânzit relațiile. Raportarea la o
divinitate absolută, la o lume ideală, proiecția unor calități superlative, a unui comportament și
caracter model, optimiza procesul de modelare. Tezaurul de înțelepciune și frumusețe va
continua să ne îmbogățească pe noi și urmașii noștri.
...
De 2000 de ani...
După ce am practicat religia, sub forma unei confesiuni neoprotestante, cufundat în ea
necritic, toată viața, după șaizeci de ani (am aproape 69 – n 1952), mă întreb, pe bună dreptate,
ce reprezintă acest fenomen?
Am asistat și am făcut eu însumi parte integrantă din viața cultică, în care un grup de
oameni vorbesc cu și despre Dumnezeu, considerându-L un personaj cât se poate de real, dar
acest obicei nu este întărit decât de o practică îndelungată, devenită stereotipie, obicei, a doua
natură, de autoamăgire, fără nicio dovadă, decât mărturii la a doua mână sau trăiri exaltate și
pline de subiectivism.
Apoi, acești oameni au dezvoltat ritualuri, jocuri, conversații, părtășii, moduri de petrecere
a timpului prin care socializează, își ventilează cunoștințe, sentimente, trăiesc sentimentul
apartenenței și se afirmă, au ocazia de a fi altruiști, devin membri marcanți ai grupului sau ai
societății. Jocuri omenești de pretutindeni.
Bineînțeles că sunt și oi negre, exemple negative, profitori de profesie sau ipocriți
patologici, oameni onești, naivi și de cea mai bună credință, dar și psihopați, sociopați, care își
joacă rolul, fiecare, cu osârdie, fiindcă există un consens și așa a fost de la întemeierea lumii.
Există literatură – de calitate, pentru gusturile îndoielnice ale unei mase de credincioși, nu
prea exigentă și mediocră. În primul rând literatura tradițională, milenară, iudaică sau creștină,
canonizată. Ea este rezultatul unui proces de selectare și decantare folclorică, culturală, a gândirii
colective rafinate, de-a lungul secolelor. Bineînțeles, că este un tezaur de cultură, crema gândirii
celei mai sclipitoare, amestecată uneori cu cele mai comune truisme, sau interpolări, adăugiri de
fragmente disparate, toate nivelate de traduceri, redactări și editări repetate. 
Toate acestea sunt preluate ca un corp sacru, intangibil, căzut din cer, sacralizat, autorizat.
Cum însă, secolele trec, omenirea se schimbă, cultura și civilizația au alte exigențe, apar la

7
câteva secole, alte și alte adăugiri, revelații, interpretări, pe care jargonul de specialitate le
numește 'adevăr prezent'.
Sunt deja două mii de ani de când iudaismul și creștinismul au venit în contact cu filosofia
clasică grecească și aceasta a pus ordine în gândire, cu oarecare succes, creând și cele mai mari
dureri de cap, pe de o parte, în confruntarea cu ereziile, pe de altă parte, în încercarea de a
sistematiza corpul cunoștințelor care deveneau doctrine și dogme de teologie sistematică.
Multe din afirmațiile privind adevărurile cu pretenție de propoziții absolute, axiome ultime,
desfid cele mai elementare reguli ale logicii formale, în numele unui tărâm ideal, utopic,
imaginar, rămas până astăzi neverificat, dar foarte necesar ființei umane neliniștite, anxioase,
confruntată cu suferința complexă a existenței, capabilă de conștiență și conștiință, deci de
autoproiecție, gândire și, în ultimă instanță, cu propria moarte.
Toate acestea trebuiau explicate, digerate, asimilate, într-o formă culinară, culturală. Pe de
altă parte conviețuirea presupunea reguli și norme, altele decât în sălbăticie. Astfel, a fost negată
natura, instinctele, și s-a născut morala, civilizația. Tot ce era natural, instinctual, prin care se
obținuse supraviețuirea, dar care trebuia îmblânzit, normat, cizelat, a devenit păcat, și îi era
negată vitalitatea, oferindu-i-se la schimb moartea, ca pedeapsă. Rolul educativ și pedagogic era
evident și s-a impus cu sau fără crâcnire.
Secole de-a rândul, aceste adevăruri au fost și au rămas incontestabile. Ele păreau evidente,
erau de bun simț și făceau parte din constituția lumii. Numai că mintea iscoditoare a omului a
descoperit că există adevăruri matematice, cantitative, științifice, care pur și simplu nu vor să se
potrivească afirmațiilor intuitive, ci sunt profund contraintuitive.
A fost foarte dureros și bulversant pentru omenire să constate că adevărurile considerate
eterne, de bun simț, și care asigurau ordinea - nu întotdeauna cea mai perfectă, dar susținută de
tradiție, sunt contrazise în modul cel mai flagrant. A fost o lecție de modestie și realism,
exemplară. Un moment de clarificare, o trezire la realitate, un cutremur și o reașezare tectonică.
Ceea ce fusese bănuit încă din zorii istoriei, afirmat dar nedovedit, încă din antichitate, a fost
confirmat și dovedit. De atunci, surprizele nu contenesc, ritmul dezvăluirilor crește, zonele albe
se restrâng. Dumnezeu a devenit un Dumnezeu al găurilor, golurilor, zonelor albe. Teist,
nepanteist.
Multe din orânduirile tradiționale s-au dovedit vetuste, nedrepte, imorale și au fost
corectate, nu în numele vreunei autorități tradiționale, ci prin norme seculare, conform unui
determinism ce se impune de la sine, cu necesitate.
Tot timpul, omenirea pare să fie pe buza prăpastiei, nori negri o amenință. Există catastrofe
naturale, explozie demografică, amenințări ecologice, perioade de extincție, războaie și crize de
tot felul, epidemii nimicitoare, dar viața omului și a celorlalte viețuitoare merge înainte, de
milenii. Există teorii pesimiste, apocaliptice, dar și o vitalitate, forță și frumusețe pentru care
merită să fii optimist, să te zbați, să mergi înainte!
...
Profesiune de credință
Exprimarea convingerilor, filosofiei, concepției despre viață și existență, în numele
conștiinței libere și în fața lui Dumnezeu, ia în considerare semenii ca martori care au dreptul la
convingeri personale, așa cum le dictează conștiința și interesele.
Nicio instituție politică, de stat sau religioasă, nu are dreptul să chestioneze, să
condiționeze sau să exercite presiuni asupra conștiinței omului. Acesta este un aspect
fundamental al drepturilor omului, poate fi tranșat personal de ființa umană conștientă,
responsabilă. Orice încercare de imixtiune, presiune sau influență, devine poliție orwelliană a
gândirii, manipulare crasă și abuz.
Prin naștere sunt și rămân un om credincios, creștin. Afectiv, prin stereotipii exersate toată
viața, social și liturgic, cultural chiar, nu doresc să mă schimb. Dar concepțiile mele s-au
schimbat.

8
 Deși sunt doar un practician neurolog, prin structură mă consider om de știință și așa vreau
să rămân, cel puțin în prezent. Pentru mine, este mult mai important să evaluez, să estimez
fenomenele, procesele, pe care le traversez, într-o manieră detașată, obiectivă, realistă, bazat
doar pe fapte cuantificabile, măsurabile, științifice. 
Atunci când te cufunzi subiectiv în interiorul unui crez, unei filosofii, teologii, unui punct
de vedere metafizic, adopți un punct de vedere unilateral, partinic, militezi în favoarea unei
consonanțe cognitive, ai tendința să ignori tot ceea ce contrazice poziția adoptată. Este eroarea pe
care am perpetuat-o toată viața.
În interiorul unui grup, această apartenență îți conferă confort, părtășie, consens, siguranță.
Trebuie să recunoaștem că ele sunt relative, limitate, așa cum suntem și noi, cum este lumea
reală în care trăim. Chiar dacă jinduim după solidaritate, speranță, mângâiere, totuși nașterea,
suferința și moartea noastră, rămân acte existențiale individuale.
Revenind la convingerile și poziția mea actuală, mă consider în continuare un om de știință
credincios, aplic cele două porunci fundamentale ale iubirii față de Dumnezeu și față de semen,
de mediu, consider că aspectele etice, morale și de integritate trebuie să aibă un loc prioritar în
viața mea privată și profesională. Tot ceea ce trece peste acestea, ține de istoria și cultura umană
zbuciumată, sunt profund contradictorii, au caracter de neadevăr, legendar și mitologic.
Profetismul, ascetismul, ca și apocalipticismul, au reprezentat efortul omenesc de a găsi un
sens istoriei conflictelor supraindividuale, geopolitice, instituționale, religioase - în esență, de
interese - naționale, de grup etnic sau social, progresiste la vremea lor, dar vetuste și depășite
astăzi. Fiecare concept, noțiune, crez, personaj, are o istorie a devenirii sale culturale și poate fi
documentată prin dovezi.
Ceea ce face religia astăzi, în numele absolutului, eternității și veșniciei utopice, este să ne
sfâșie conștiințele, să ne stimuleze angoasele, păstrându-ne agățați între mentalități mitologice
din urmă cu 2-3 milenii, sau să ne proiecteze către un viitor apocaliptic, terorizându-ne cu
chinuri nesfârșite, îngrozindu-ne cu pedepse capitale și definitve, sau promisiuni ale unei
existențe utopice imposibile. În numele iubirii, dogmele religioase ne propun izolarea,
recluziunea, combat vitalitatea și preocupările mundane pentru viața aceasta, de dragul unei vieți
viitoare nerealiste și iluzorii.
Informațiile accesibile acum tuturor, dar neaccesate încă, decât de puțini oameni, vor
conduce la o criză existențială, culturală, spirituală profundă, atunci când vor deveni masificate,
universale. Această criză este în plină desfășurare, dar nu-i înțelegem încă semnele și
consecințele.
Oamenii nu pot renunța la valori, semnificații, sens. Nu pot exista în haos. Este vorba de
lumină și sare. Astăzi, obrocul este gros, sarea și-a pierdut gustul. Nu sunt profet, dar mă bizui pe
bun simț și luciditate. Dumnezeu nu poate fi slujit cu mijloace mediocre, primitive, cu truisme și
un limbaj de lemn, cu erori pioase și bune intenții care nu duc nicăieri, cu măsuri administrative
coercitive care vor să siluească conștiințe, în numele unor neadevăruri perpetuate de milenii, care
încearcă să contrazică fapte științifice evidente. 
Desigur, imaginile pastorale idilice au creat opere și metafore nemuritoare ca Ps 23 și
alegoria Păstorului cel Bun. Dar asta nu mă împiedică să constat că este nedemn ca o ființă
umană să fie abordată și evaluată unilateral prin instinctele sale gregar-sociale, de turmă, care
nivelează specificitatea personală individuală, sau să fie redusă la comunicarea subumană,
oligofrenă, supusă unei reeducări alternative, bipolare, de tip nutreț / toiag. Sunt procedee
simpliste, uzuale, la îndemână, comode.
Detest dogmatismul, atitudinea rigidă, sectară, superioritatea arogată, adevărurile ultime și
absolute și nu doresc să fiu parte la acestea. Ele nu fac decât să genereze intoleranță și
exclusivism, conflicte și separații, războaie religioase, persecuții și ură.
Voi continua să-mi slujesc semenii cu posibilități tot mai limitate de vârstă, mă voi bucura
și voi admira creația, natura, voi călători tot mai puțin, dar mai semnificativ, voi citi mult, cât îmi
va permite mintea și memoria, voi avea o atitudine deschisă și modestă.

9
 Viața este atât de frumoasă și bucuria de a o trăi, atât de reconfortantă și deplină, încât
merită să fiu pedepsit pentru păcatul capital al bunului simț și lucidității.
Nimeni nu scapă de asta!
...
Rostim cuvântul 'lămâie' și ni se umple gura de apă. De ce? Fiindcă am memorat gustul
acru înțepător al fructului integrat și conștientizat în creierul nostru, inclusiv la nivel cortical.
Pură fiziologie naturală. Asta înseamnă că atunci când rostești cuvântul 'lămâie' ai deja felia
fructului pe limbă sau între dinți? Nu! Limbajul este un cod al unor simboluri. Al doilea sistem
de semnalizare. Primul este reprezentat de simțuri. 
Simbolul nu va putea înlocui niciodată simbolizatul. Unul este abstract, virtual, ideal -
adică o idee - fie ea și perfectă, celălalt reprezintă lumea obiectuală, reală, oricât de imperfectă ar
fi ea.
Una dintre cele mai mari erori ale oamenilor a fost aceea că, după ce au învățat să
folosească limbajul articulat – poate cea mai mare realizare în procesul comunicării, stocării și
transmiterii informației și relațiilor – a fost confuzia pe care au început s-o facă între abstracțiuni,
lumea virtuală și realitate.
Cuvintele au putere, au forță, prin intermediul semnificațiilor, prin actul voinței, puterii și
supunerii. Dar acestea, sunt subiective. Totul se realizează la nivelul conștiinței.
A patra evanghelie, cea ioanină, conține cele mai multe influențe gnostice, având o altă
structură decât cele sinoptice și fiind mai târzie, ultima dintre toate evangheliile.
În lumina raționamentului de mai sus, fragmentele din primul capitol: 'Și Cuvântul era
Dumnezeu' sau 'Și Cuvântul S-a făcut trup', sunt o imposibilitate.
Probabil se va argumenta, că logos (rațiune, sens) nu e același lucru cu expresia folosită de
Cornilescu, că la Dumnezeu, totul este cu putință, dar să nu uităm că legitățile naturale nu permit
amalgamarea celor două naturi diferite: duh, spirit, pe de o parte și materie concretă, pe de alta.
Toate conceptele și noțiunile religioase, oricât de sacre, au o istorie a devenirii lor. Elohim,
Adonai, YAHWE (Madian), Mesia, satan, îngeri și demoni, au apărut la un anumit moment
cultural, spiritual, al umanității. La fel cu genurile literare, legende și mituri, profeții și apocalise,
toate au apărut și s-au înmulțit dintr-o necesitate cât se poate de naturală a societății și culturii
omenești.
Nedreptăți sociale, migrații și cuceriri, violență și atrocități, catastrofe și molime, foamete
și împilare, agresiuni și războaie, au determinat oamenii să caute coerență și semnificații, iar
când logica și etica elementară au devenit neputincioase în fața evenimentelor insuportabile și
strigătoare la cer, singura soluție a fost să fie creată imaginar și utopic, o altă lume, ideală,
veșnică, fără limite în timp sau spațiu, în care ordinea lucrurilor să poată fi restatornicită,
determinismul să redevină eficient, fiindcă unde este haos nu este speranță. Astfel, credința s-a
dovedit salutară.
...
Fără aere de superioritate, ne putem strădui să păstrăm standarde de comunicare coerente,
utile și civilizate. Sunt un optimist incorigibil și cred în continuare în adevăr, bine și frumos.
Încercările mele stângace de a comunica au fost scrise dintr-o suflare, din prea plin, spontane. Vă
rog să-mi atribuiți doar ceea ce am afirmat și doar intențiile bune pe care le am. Nu voi folosi
injurii și nu am intenții ascunse. Prețuiesc sincer pe toți semnatarii comentariilor care mi-au făcut
cinstea să citească și să-mi transmită opinia lor critică sau măgulitoare. De asemenea, îl prețuiesc
pe Edmond Constantinescu, administratorul acestui site. E un exemplu de comunicator,
enciclopedist, deschizător de căi neumblate, face o muncă titanică, riscă mult, se mulțumește cu
puțin, se consumă pentru fiecare dintre noi, e un profet incomod, un reformator cu viziune. Nu e
perfect, așa cum nu e niciunul dintre noi. De dragul lui am ales să-mi spun păsul aici. Într-un fel,
este un omagiu dedicat activității sale, pe care o admir! Probabil că există și o consonanță și
rezonanță de idei! Și de dragul tuturor cititorilor, care sunt câteva zeci de mii pe an. 

10
 Teologii, preoții, pastorii au rămas cu temele nefăcute de foarte multă vreme! O presă
independentă pe falia noastră de cultură spirituală, este o necesitate. Eu o respect, am nevoie de
ea și mi-am adus un aport extrem de modest. Critica bisericii, administrației și culturii advente,
este o nevoie stringentă și imperioasă. E posibil să continui. Nu este exclus să-mi placă! Nu sunt
convins că e o plăcere vinovată!
...
De-Re-Ne-Convertire
NM, comentariu la Conștiința:
... Totuși, cei ce spun că teoria evoluției este o tâmpenie dau
dovadă de bigotism. Am însa dorința ca să fie încă considerată o
teorie, iar cei ca mine care nu o acceptă să nu fie arătați cu
degetul. Motivele mele nu sunt științifice, ci de altă natură. Se pot
explica dar nu „transfera”. Este ca și cum, după ce Pavel s-a
întors pe pămînt din „al treilea cer” cineva vine și-i spune: minți!
sau îl întreabă dacă a fost lovit vreodată cu o piatră în cap. Nu
vreau sa jignesc pe nimeni dar trebuie sa fiu onest cu ceea ce
cred: cei ce îi întorc spatele Dumnezeului Bibliei probabil că nu l-
au cunoscut niciodată. Blessings

De dragul convenienței și al conviețuirii, avem valori, principii, morală, opinii, convingeri,

credințe. Aceste sunt internalizate, devin bunuri identitare, trofee care ne susțin valoarea și
imaginea de sine.
Dar mai avem ceva: avem instincte, motivații inconștiente, nucleu al personalității, instinct
de conservare, valoare și imagine de sine.
Astăzi mai puțin, altădată permanent, în orice haită sau hoardă, se stabilea o ierarhie strictă,
bazată pe putere, abilități, luptă, prestigiu.
Avem și azi orgolii, vanități, poziții, roluri, un statut care trebuie cucerit, apărat.
Societatea este foarte diversă, rolurile sunt multiple, structura puterii, influenței, s-a
modificat, nu mai e piramidală, ci în rețea, funcțională, schimburile sunt universale, bunurile se
tranzacționează, indiferent dacă sunt materiale, intelectuale, artistice, filosofice sau spirituale.
Violența și agresivitatea s-au sublimat, au devenit jocuri sportive, întreceri, creativitate.
Luptele nu mai sunt războaie, turniruri, dueluri, ci confruntări de idei, opinii, convingeri,
credințe, culoare politică.
Păsările au penaj, cântecul fermecător, dansul nupțial. Oamenii au simbolurile reușitei și
prestigiului: vestimentație și bijuterii, case, rezidențe și mașini, titluri academice sau titluri
bestselle uri, capodopere artistice, putere economică și financiară sau politică și militară.
Totul pare a fi un joc, dar încleștarea, miza, conflictele, deși sunt mult mai rafinate, sunt la
fel de acerbe, crude și necruțătoare.
Eul nostru are nevoie de confirmare, de valoare, de recunoaștere, de prestigiu și o imagine
de sine bună. În ochii semenilor. Valorile instrumentalizate ca mijloace sunt la îndemână,
specifice domeniului personalizat, la care ne pricepem, achizițiile, schimburile și capitalul
acumulat sunt cuantificate.
Lupta costă, efortul trebuie dozat, tacticile și strategiile sunt necesare. Îți alegi mediul,
profesia, convingerile, filosofia, stilul de viață, credința, convingerile politice. Te sprijini pe ele –
sunt mediul tău social, cultural, spiritual. Este găoacea, bula, ghetoul tău.
Și atunci când simți că nu mai ai muniție, că îți fuge pământul de sub picioare, apelezi la
fetișuri, la autoritate – cât mai înaltă și intangibilă – transcedentală. Ce poate fi mai de preț, mai
prestigios decât superlativul?! Ne identificăm cu el și îi împrumutăm aureola.
Asta face NMT. Deodată, renunță la discursul științific, al argumentelor coerente și logice,
transferându-l asupra oamenilor, relațiilor, convingerilor. Sunt invocate personalități, miracole,

11
relatări, apoi neagă o evidență, și țintește la Valoarea și Persoana Supremă! Eu Îl cunosc, eu Îl
știu, eu am experiența, tu nu L-ai cunoscut niciodată!
Dar noi și metodele noastre suntem aceiași: brutali până la gratuitate, barbari până la
prostie, lași, ascunzându-ne după vorbe și cutume protectoare. Cum se numește această defensă?
Proiecție, identificare, translație? Un artificiu, oricum!
Sunt eu mai bun? Nu! Mă întreb, uneori, ce m-a apucat să lupt contra curentului familiar?
Poate sentinela, străjerul care îmi veghea tot timpul sufletul naiv, credul, inocent?
Poate obida de a fi fost condamnat la marginalizare, poate continuu efort de a reuși, de a
înnota împotriva curentului, împotriva majorității? Poate suferința, lipsurile, umilințele îndurate?
Poate caracterul sufocant al atmosferei închise, claustrate? Poate n-am mai suportat presiunea
manipulării, spălării continue a creierului? Poate formalismul, ipocrizia, și amabilitățile
mieroase, fără nicio acoperire? Poate dorința de a deschide larg ferestrele sufletului, ale
cunoașterii, spre zările realului?
Dincolo de toate a fost o perspectivă cu totul nouă, proaspătă. Deodată, mă simt liber,
descătușat, pipăi adevărul și corespondența sa cu realitatea, nu mă mai satur de noutăți!
...
Bacău
Cinzeci de ani, după adolescență
În afară de faptul că m-am îngrășat, am chelie și burtă, sunt mai ghebos, am trei vertebre
fracturate, cocârjate, și am pierdut vreo 5 cm în înălțime și măreție - pe asta n-am avut-o
niciodată - ce-aș mai putea spune despre mine?
Trăiesc!
Încă!
Cel puțin azi, pot pretinde că moartea nu mă înspăimântă. Dar nu puneți prea mult preț pe
spusele mele! E o deformare favorizată de perspectivă. Când se apropie, ne înmuiem ca ceara!
N-am fost creați să murim!
Să trăim veșnic!
Rețineți: moartea este unul dintre cele mai frumoase și fascinante evenimente ale vieții.
Antecamera veșniciei!
Drumul până acolo, este foarte greu!
Am început să uit lucruri banale, dar par mai așezat și capabil de sinteze, diferențieri și
discernământ.
Inteligența de la 17 ani n-o mai am, încă mai fac asocieri surprinzătoare, dar multe lucruri
trec pe lângă mine, fiindcă sunt plictisit și distrat.
Am văzut prea multe!
Folosesc mai puține neologisme, dar am încă o limbă ascuțită - cu precădere în scris. Par
mai înțelept. Dar uneori, înțelepciunea e pură nebunie!
(Îți amintești Mihai, că m-ai prins cu mâța-n sac, acum 50 ani: am folosit expresia vexat în
loc de versat? Lucrurile astea nu se uită, oricât de sclerozat ai fi).
Iubesc această comunitate, care împreună cu Popa Tatu, mi-au dat aripi, un spirit de
emulație, curiozitatea de a ști și ambiția de a sesiza, împăca contradicții, de a mă lumina.
Făceam, împreună cu Dvs, o rezistență pasivă față de un sistem totalitar, materialist, ateu.
ScS instructori de la Bacău sau PNț, OM II de la PT, sunt niște repere ale îndrăgostirii
mele de credință și știință. Am avut modele bune!
Patriarhii de atunci nu mai sunt, dar sunt alții. Le-am locul și, în curând vom fi acolo, unde
ei sunt deja. Între timp lumea s-a schimbat amețitor, dar noi suntem aproape aceeași. Și totuși,
alții.
Dilema, contradicția fundamentală, mi se pare a fi aceea dintre ceea ce trebuie să se
schimbe și ceea ce trebuie să rămână neschimbat.
Probabil, Dvs o să-mi spuneți că Dumnezeu este neschimbat: același, ieri, azi și în veci!
Posibil să aveți dreptate, dar aceasta este problema Lui. Cred că unul dintre păcatele capitale ale

12
omului este încumetarea: vorbim în Numele lui Dumnezeu, știm ce gândește Dumnezeu, știm ce
simte Dumnezeu. Avem aerul că tocmai am ieșit din antecamera Cerului și vorbim, de parcă am
avea deja, toate scrisorile acreditării divine! Ei bine, nu le avem!
L-am confiscat pe Dumnezeu. L-am făcut membru.
Vă propun să-l numim sindromul magdalenic, Ioan 20,13:
"L-au luat pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus!"
Apoi urmează un moment de o intimitate, profunzime și frumusețe tulburătoare: momentul
Teofaniei, Revelației. Când și cum se produce acesta? Atunci când Isus pronunță numele tău și al
meu: "Marie!"
Aici se află secretul, tăria și puterea religiei, a credinței și spiritualității: când totul se
năruie, când ucenicii și credincioșii sunt devastați, când totul pare pierdut, este dobândită cea mai
mare victorie, biruința fundamentală, Mântuitorul înviază, iar pe ruinele fumegânde ale unui
sistem învechit, se naște o nouă religie! O nouă speranță!
Pentru o lume a internetului, a informației denudate, accesibile, când prefăcătoria și
secretul au fost înlocuite de manipulare. Când am putea aduna boabe cu valoarea nestematelor și
aurului curat, noi ventilăm pleavă, în timp ce suntem jecmăniți de identitate, intimitate, oferindu-
ni-se la schimb, surogate: masificare și consumerism, nevoi inexistente și satisfacții puerile.
Ce contribuie la această stare de fapt?
Ignoranța!
În era informației!
Suntem devorați de hituri și șlagăre (observați efemeritatea termenului), în detrimentul
muzicii veritabile, de kitsch-uri, în detrimentul capodoperelor și artei autentice, de senzațional,
breaking news și fake news, în detrimentul esențialului, de pseudoștiințe, suplimente, și leacuri
băbești, în detrimentul misterelor și descoperirilor epocale, ale procedurilor salvatoare de vieți
omenești! Sagan: "Progresele în medicină și agricultură au salvat mai multe vieți decât cele
pierdute în toate războaiele lumii." Speranța medie de viață a fost între 20-30 ani până la căderea
Imperiului Roman, a sărit de 40 după 1870, de 50 în 1915, iar astăzi a ajuns la 84 ani la femei, în
țările dezvoltate și ceva mai puțin pentru bărbați. Mortalitatea infantilă a scăzut de zeci de ori,
ajungând în jur de 1,5-4%0, în țările dezvoltate.
Ce se schimbă și ce rămâne?
O să răspundeți: Credința! Este ancora sufletului nostru zbuciumat! Adevărat!
Mă tem că am confundat prea mult mijloacele, cu scopul nostru final.
Religia, credința noastră, crezul nostru, au devenit un scop în sine. Dar ele nu sunt decât
niște instrumente ale transformării noastre. Ale regenerării, reinventării și renașterii noastre!
Vă puteți permite să-l contraziceți pe Sf Ap Pavel? 1Cor 13,13: Acum dar, rămân acestea
trei: credința, nădejdea și dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragostea. V 8 pp:
Dragostea nu va pieri niciodată! În epistole, Ioan ne spune: Dumnezeu este dragoste.
Mă tem că și aici am greșit în mod fundamental, capital: eu, noi toți, biserica, oamenii. Ne
ținem bățoși și intoleranți de convingeri, doctrine și dogme, de ritualuri și obiceiuri, tradiții, fie
ele și botezate, dar ignorăm ceea ce s-ar putea numi pata oarbă: dragostea, valorile etice și
morale, integritatea.
Simt că din acest punct esențial, începe pocăința mea! Fac compromisuri cu toptanul,
practic standarde duble și le justific eufemistic, mă îndreptățesc cu vehemență, dar ce rămâne?
Un fariseu ipocrit!
Este oare prea târziu?
Interesul împotriva Idealului!?!
Din nefericire, astăzi rămân acestea trei: interesul, idealul și adevărul.
Dar cel mai important este Adevărul!
Adevărul științific! Adevărul creației. Revelația generală.
Credeți că după 50 de ani, mai putem reveni - în sfârșit - la puritatea și idealurile
adolescentine?!

13
 În numele Adevărului spus cu dragoste!
Așa să ne ajute Dumnezeu!
Amin!
…
Efecte Social Media
  Acest articol a fost ‘malformat’ și transformat într-un pamflet. Tratați-l ca atare!
Internetul, rețelele de socializare, accesul informațional rapid, explozia comunicării
interindividuale și de grup, a creat o cultură nouă care se maturizează sub ochii noștri, ale cărei
consecințe imediate, pe termen mediu și lung, nu pot fi încă, evaluate pe deplin.
Efectele par să fie multiple, pe axe asemenea:
- informare / dezinformare / manipulare;
- polarizare și radicalizare opțiuni comportamentale, relaționale;
- transfer reciproc între niveluri definitorii diferite:  identitate / caracter / onestitate /
sinceritate;
- facilitarea organizării, formării grupurilor de opinie și acțiune, mijloace de presiune
socială, politică;
- transformarea stilului de comunicare;
- modificarea personalității, scalei valorilor, culturii, convingerilor și concepțiilor;
- modificări profunde pe termen lung: instituționale, politice, administrative, culturale,
spirituale, etc.
- facilități nebănuite în optimizarea și chiar modelarea proceselor fundamentale de
educație, cunoaștere, inventică, proiectare, transformare;
- patologie informațională;
- etc.
Observațiile mele nu au pretenția competenței, ci sunt profane, pur empirice, de primă
intenție și oarecare bun simț, subiective, etc.
Ceea ce mi se pare interesant, este că la adăpostul caracterului anonim, primul impuls al
oamenilor, este acela de a fi ei înșiși, mai autentici, sinceri, spontani. 
Desigur, acest aspect are o parte bună în developarea calităților de dorit, dar are și un
revers, care se dovedește, cantitativ precumpănitor. Oamenii se simt liberi să-și descarce toate
frustrările, refulările, răutatea de care sunt capabili, prostia, ignoranța, ba chiar și simptomele
suferințelor, ca un strigăt de ajutor sau încă un protest împotriva destinului nedrept.
Ai zice că ipocrizia pierde teren în noul mediu de comunicare și relație. Dar își face loc!
Cu ingeniozitate! Sunt găsite mijloace de a epata calități, de a escamota defecte, carențe, de
erijare în arbitri care împart calificative, bile albe sau negre, deși criteriile sunt improvizate,
subiective, deseori fără urmă de competență, nedrepte. Uneori, propria incapacitate este
proiectată asupra celuilalt.
Alți participanți se amuză, fac exerciți de teribilism, testează reacțiile celorlalți. Sau văd
propriile limite, carențe și incapacități, ca fiind datorate interlocutorului.
Ca și în viața reală, cei care au criterii valorice solide, stofă și caracter, țeluri nobile pe
termen lung, care vor să contribuie la bunăstarea culturală și spirituală a semenilor, sau au ceva
substanțial, notabil, de transmis, sunt reținuți, se consumă pentru ceilalți, se dăruiesc, pot fi
capabili să încaseze lovituri fără să crâcnească, de multe ori sub centură, în numele unor
comandamente mai înalte. Bineînțeles, nimeni nu este infailibil.
Ca și în viața reală, după un timp, valorile autentice se decantează, rezistă, iar efemeridele
răsar ca ciupercile după ploaie și dispar precum curcubetele lui Iona.
De obicei, între cele două categorii schițate se statornicește un raport de simbioză culturală
– deși probabil e prea mult spus simbioză, mai adecvat ar fi termenul de parazitare – similar
raportului dintre gazdă și parazit. Desigur, analogia nu este perfectă, dar este sugestivă.
Pseudovalorile parazitează autenticitatea. Sug o sevă iluzorie și, uneori, lasă un virus, un ou

14
parazitar, un protozoar sau doar murdărie. Este o nouă nișă, grasă, de supraviețuire și evoluție,
dezvoltare.
Nonvalorile, încearcă să se cațăre pe umerii contributorilor autentici, îi sâcâie, îi împroașcă
cu noroi, îi dezavuează, folosesc criterii meschine, nonimputabile, vulgare, gratuite, având
sentimentul facil, inautentic, al satisfacției de moment, al deturnării valorii, dacă nu în folos
propriu, măcar în sens distructiv. Se hrănesc cu obidă, cultivă resentimente ale unor cauze
imaginare, obsesii, lături din haznaua unor tulburări putride. 
De altfel, dacă veți cunoaște viața reală a persoanelor care își joacă rolul nefast, veți
constata că dâra lăsată de aceștia, este una presărată cu eșecuri, abandonuri, scandaluluri,
conflicte, ivite din preaplinul tulburărilor și suferințelor de care sunt marcați. Sunt toxici,
disfuncționali, de compătimit. În timp ce cred că se răzbună, și au parte de satisfacție, de fapt își
otrăvesc viața, își îndură veninul, sunt niște nefericiți.
Putem spune cu un grad al certitudinii destul de înalt, că își dau arama pe față - ‘aramă
sunătoare și chimval zângănitor’. Apropos de unii soli, nepoți și strănepoți aflați în stadiul
embriologic distrofic de avortoni, deși vârsta lor cronologică se află în criza de la jumătatea
vieții.
În speranța că acest material a fost de ajutor, vă las pe dvs să faceți exercițiile de apreciere,
identificare, departajare și clasificare.
...
Minoritar
M-am născut într-un sat din Moldova, în mijlocul naturii, unde oamenii se nasc, cresc,
muncesc, se căsătoresc, se înmulțesc, trăiesc, se bucură, suferă și mor, de sute și mii de ani, așa
cum se întâmplă cu tot ce e viu și necuvântător.
Dar noi oamenii gândim, vorbim, suntem conștienți, raționali, avem în noi gândul
veșniciei, imaginație și de aceea nu ne putem mulțumi cu ciclul normal al vieții. Vrem mai mult,
adăugăm sens și semnificație.
Între țăranii simpli și curați din Moldova mea natală, noi eram o specie mai răsărită, mai
complicați. Tata era meșterul satului, mama era întreprinzătorul plin de idei, dinamic, comercial,
împinsă de nevoi.
Deosebirea fundamentală însă, era alta. Deși eram creștini, nu mergeam la biserică, ci la
adunare și nu mergeam duminica, ci sâmbăta, ca ‚jidanii’, cu care eram asimilați, și fiindcă nu
mâncam porcul ca și ei. Eram adventist. De ziua a șaptea.
Deși, ca tipologie psihosomatică, sunt un extravertit, totuși am păstrat în toate straturile
ființei mele o atitudine profund ambivalentă. Continuam să comunic în grup, în societate, sau cu
un interlocutor, dar exista permanent conștiența că sunt diferit, că nu sunt de-al lor, dinafară.
Probabil a rămas permanent, un complex al meu. Dureros.
Aparțineam unei minortăți religioase. Eram neoprotestant, nu eram ortodox. Eram religios,
într-o manieră manifestă, ostentativă, nu făceam parte din masa amorfă.
Fiind conștient de crezul meu, fiind capabil să-mi articulez temeiurile, eram oarecum
desupra mediei. În societate, lucrul acesta era perceput ca un lux, o bizarerie, o ciudățenie, dar
era acceptat, chiar dacă nu conteneau înțepăturile, ironiile sau chiar batjocura fățișă.
Îmi amintesc că fiind la joacă, sau cu vitele, am început să le vorbesc colegilor, prietenilor,
vecinilor, despre viziunea noastră apocaliptică, despre a doua venire. Pentru copii erau noutăți
absolute, oarecum interesante. Ca un film SF interesant! Mă asculatau cu interes. Mă simțeam ca
un mic misionar. Am făcut și un apel, să vină la adunare, în prima sâmbătă, să vadă cât de
interesant este. Au promis că vor veni. Eram în culmea entuziasmului și bucuriei. Eram convins,
că nu voi mai fi atât de diferit, dacă voi avea câțiva colegi și prieteni care îmi vor împărtăși
credința.
Adventismul s-a născut sub semnul dezamăgirii. Ca și creștinismul, de altfel. Sâmbătă
dimineața așteptam cu înfrigurare grupul meu de ascultători. N-a venit niciunul! Aceasta a fost
prima mea dezamăgire. Încercând să rememorez întreaga întâmplare, realizez că dincolo de

15
interesul manifest, era și un grad de detașare, puțină ironie, oarecare evaluare critică. Rămâneam
diferit.
Diferența nu era doar rezultatul respingerii, ci mai ales al distincției căutate, separării,
conștienței alegerii. În multe privințe, diferențele erau benefice: un stil de viață sănătos, evitarea
strictă a toxicelor uzuale, dar erau și prețiozități exagerate: îmbrăcăminte în culori terne, închisă
și acoperitoare, extreme dietetice, diferențe de opinie, timp, etc. Aceasta făcea diferența
pregnantă, utilă confesiunii, dar dureroasă pentru persoană.
Corpul doctrinal era dezvăluit progresiv, începând cu aspecte și valori universal
acceptabile – iubire, binefacere, și continua cu chestiuni mai specifice – ovolactovegtarianismul
sau chiar veganismul, păzirea strictă a sabatului, căsătoria doar intraconfesională. Apoi urmau
convingerile extreme, cu specific clar sectar, cu tentă ‚noi și ei’, ‚noi versus ei’. Acestea erau
scenariile radicalizate, cu persecuții, polarizare, situații critice extreme, retragerea din societate.
Isihasmul interior, separarea psihologică și spirituală, avea să devină factuală și chiar oponentă și
marcată de intoleranță.
Scenarii utopice, simpliste, prin extensia unor fobii și interpretări eronate de secol XIX, era
proiectate în viitor și generalizate. Noi și lumea, cu amplificarea nu doar mondială, dar și
cosmică, a unui grup insignifiant, modest și numeric, cantitativ, dar mai ales calitativ, alcătuit din
oameni simpli, fără cultură, cu înțelegeri parțiale și fanatice ale unor convingeri la fel de limitate,
trunchiate și extravagante.
...
Libertate
(În viziunea lui Isaiah Berlin)
Conceptul de libertate este unul dintre cele mai complexe și nebuloase. Nu numai că este
de maximă generalitate, dar făcând referință la ființa umană, individuală sau aparținând unui
grup, colectivitate, națiune, societății, ridică probleme complexe.
Libertatea este un concept, valoare, finită prin concurența cu libertatea celorlalți.
Determinismul, atâta cât este, cu limitele și necesitățile lui, introduce alte limite. Liberul arbitru,
așa numit, este limitat drastic de unele date neurofiziologice, deși pare să fie doar aparența
funcționării unui sistem complex, în mare parte sub sau inconștient, deci automat, involuntar.
Încă de la Crisip (din Isaiah Berlin, Cinci eseuri... v mai jos), primul care a propus termenul de
hemidoulie = semisclavie, pare clar că libertatea nu poate fi decât rezultatul unei negocieri între
determinismul impersonal și autodeterminarea subiectivă.
În timp ce determinismul este legic, neutru, autodeterminarea presupune motive, intenții,
obiective, un scop, o finalitate, urmărite conștient, rațional, voluntar, subiectiv.
Un alt aspect este cel al raportului dintre libertate și cunoaștere. Cunoașterea realității, cu
structura, funcțiile și legile ei, conduce spre alegerea în cunoștință de cauză.
Nu putem ignora longitudinala temporală. Fiecare dintre alegerile noastre, înjumătățesc
alternativele, au consecințe și contribuie la edificarea parcursului personal.
O primă circumscriere a libertății este aceea a sferei personale, autonomiei, în care pot
gândi, vorbi, trăi, acționa, fără imixtiuni sau obstacole din afară. Este considerat un aspect
negativ, din care provine libertatea: permisiunea. Ca tot ce ține de sfera umanului, este greu de
trasat o graniță precisă între impactul personal și cel social. Grosier, această distincție rămâne
operativă.
Aspectul de autodeterminare al libertății, este aparent și limitat: fac ceea ce vreau, sunt
propriul meu stăpân. Nu hotărăște nimeni pentru mine. În ciuda convingerii subiective, este un
aspect relativ, fiindcă aparținem diverselor structuri prin inserțiile sociale, profesionale, etc.,
pendente.
Libertatea, ca statut, rol, recunoaștere. Oamenii nu sunt perfecți, nici omogeni, chiar dacă
asemănători, totuși unici, deși grupați după diverse criterii. Ei nu-și doresc doar să fie tolerați, cu
trăsăturile lor distinctive, ci să fie acceptați cu drepturi depline și egale.

16
 O trăsătură definitorie a libertății este caracteristica omului de a face alegeri, prin care își
trasează devenirea, dă un sens și o finalitate existenței, vieții sale. Omul nu este o ființă simplă,
nici ideală, ci este limitat, contrdictoriu, are opțiuni raționale sau iraționale, determinante mai
mult sau mai puțin conștient sau instinctiv, intuitiv, inconștient. Adevărata libertate presupune,
pe lângă celelalte drepturi fundamentale la viață, sănătate, fericire, educație, muncă, ocazia de a
alege în cunoștință de cauză, mai fidelă sau mai puțin exactă, calea sa proprie.
“Definirea libertății negative ca abilitate de a face ce dorim – definiția îi aparține lui Mill
(John Stuart) – nu este satisfăcătoare. Dacă descopăr că pot obține prea puțin (sau chiar nimic)
din ceea ce doresc, e suficient să-mi micșorez dorințele sau să le sting, ca să devin astfel, liber.
Dacă tiranul (sau agentul ascuns de persuasiune) reușește să-și condiționeze supușii (sau clienții)
să renunțe la dorințele lor originale și să îmbrățișeze (interiorizeze) forma de viață pe care a
inventat-o pentru ei, se poate spune, conform acestei definiții, că a reușit să-i elibereze. Chiar să
se simtă liberi… Ceea ce a obținut este chiar antiteza libertății…” Isaiah Berlin, Cinci eseuri
despre libertate…, trd Laurențiu Ștefan, ed Henry Hardy, București, Humanitas, 2010, p 266.
Ființa umană trebuie să rămână un scop sau scopul în sine, să aibă caracter transcendent și
nu sisteme, fie ele și de valori, în numele cărora, aceasta să fie aservită.
“Ideea de libertate pozitivă nu este dată de concepția ‘negativă’ a unui câmp – ideal – lipsit
de obstacole, a unui vid în care nimic nu mă obstrucționează, ci de conceptul de autodeterminare
sau autocontrol.”, Idem, p 271.
Toate bune și frumoase, până vom constata destul de repede, că nu suntem singuri și în
societate, fiecare ființă rațională va dori să fie propriul stăpân. În principiu, ar trebui ca fiecare
membru al societății să înțeleagă reciprocitatea și că fiecare are aceleași drepturi la propria
determinare.
Aceasta este situația reală, în care două tipuri de probleme la fel de raționale și juste, devin
concurente. Or numai în mod ideal, în Eden sau în Paradis, îți poți imagina că oamenii se pot
înțelege în mod armonios atunci când au drepturi și interese concurente. În lumea obișnuită apare
conflictul și frustrarea. Or, în lumea reală, trebuie să existe norme de constrângere a celor
puternici, pentru ca cei slabi să nu fie abuzați. În numele dreptății și egalității. Dar nici acest
control normativ nu poate fi perfect, ci este grevat de limite și incoerențe.
Spinoza, Hegel sau Marx au oferit tipul lor de soluții acestei probleme, spune Isaiah Berlin,
dar ea poate fi formulată și astfel: “Libertatea înseamnă a mă conduce singur, a elimina tot ce mă
împiedică să-mi exercit voința, indiferent dacă e vorba de rezistența naturii, a pasiunilor mele
incontrolabile, a instituțiilor iraționale, a unor voințe opuse sau a comportamentului celorlalți. Cu
natura mă descurc prin regul tehnice neutre, dar ce fac cu oamenii recalcitranți? Trebuie să
folosesc mijloace prin care să-mi impun voința asupra lor, să-i modelez după tiparul meu. Dar
asta înseamnă că singurul care sunt liber sunt eu, în timp ce ei, au devenit deja sclavi…
Libertatea nu este libetatea de a face ceva irațional, prostesc sau greșit. A forța eurile empirice în
tiparul potrivit nu e tiranie, ci eliberare… Din nefericire, numai în cazul ideal, ireal, libertatea
coincide cu legea, iar autonomia cu autoritatea.” Ibid p 274-277. Mai rău, de astfel de argumente
raționale, morale, estetice, etc., se folosesc toți tiranii, inchizitorii și dictatorii, pentru a-și
justifica viziunea, abuzurile și comportamentul.
O astfel de teorie, care se vrea raționalistă, confundă ființele umane cu atomii sau
moleculele, și transpune în mod mecanic sau interesat, legile naturii în domeniul social,
comunitar. “Cei care nu sunt înțelepți trebuie târâți către forma de viață corectă, prin toate
mijloacele pe care înțeleptul le are la îndemână… Cei imaturi și infantili (eventual oile), trebuie
făcuți să-și spună: ‘Numai adevărul eliberează și singura modalitate de a învăța ce este el, e
aceea de a face astăzi orbește ceea ce tu, care mă cunoști, îmi ordoni și mă forțezi să fac…” Sună
familiar! A început cu administratorii coloniali ai epocii victoriene (vezi neoprotestantismul) și a
culminat cu dictatorii naționaliști și comuniști. Acestora li s-a opus “morala stoică și cea
kantiană, în numele rațiunii fiecărui individ liber, guvernat de propriile sale lumini interioare.” p
281.

17
 E posibil ca libertatea individuală să fie asimilată psihologic, cu identificarea motivelor
personale, pe când cea socială cu consecințele actelor noastre. Or, dacă am urmări în mod onest,
în conduita noastră, ca motivele inițiale să se regăsească congruent în consecințele finale, ar fi de
așteptat ca exigențele libertății individuale să rezoneze armonios cu libertatea, dreptatea și
egalitatea socială. Aceasta ar presupune ca intențiile egoiste, interesele meschine, subterfugiile
disimulate, să fie eliminate, în numele binelui public.
De fapt, fiecare om își dorește mai mult decât atât. În mare măsură, imaginea noastră
despre noi înșine se formează din opiniile celorlalți despre noi. Fiecare dintre noi are sau nu are
un statut, recunoscut sau nerecunoscut. Sunt eu un agent liber care își alege drumul, concepțiile,
filosofia? Nu mai vorbesc despre trăsăturile care sunt date, nealese.
Nu mai vreau să fiu “tratat cu superioritate și dispreț, neglijat în individualitatea și
unicitatea mea, un număr, element al unui amalgam amorf, o unitate statistică, fără trăsături
identitare, specific umane și obiective proprii. Aceasta este degradarea împotriva căreia lupt – și
nu doresc egalitatea unor drepturi și nici libertatea de a face ceea ce doresc (deși s-ar putea să le
doresc și pe acestea), ci o condiție în care să simt că sunt, pentru că ceilalți mă consideră astfel,
un agent responsabil, a cărui voință contează pentru că sunt îndreptățit să o am…” p 285.
Nu degeaba a spus Kant că paternalismul este “cel mai mare despotism imaginabil” –
(redat din Isaiah Berlin, op cit, cu multiple reveniri, din Introducere, nota 6.)
Proiecția și raportarea la un absolut utopic este mijlocul uzual, de loc ideal – dimpotrivă,
primitiv și grosolan – de a impune sisteme de convingeri și ideologii sectare, extreme, în numele
cărora s-au produs separări, opoziții, dușmănii, războaie și crime împotriva umanității.
Astfel, am putea spune, forța, violența – sublimate ideologic sau dogmatic, ca strategii soft
de influențare și manipulare, au răbufnit mai târziu sub forma conflictelor ideologice sau
doctrinare, religioase, producând la fel de mult rău sau un rău și mai mare.
Sclavia interioară, motivată dogmatic sau ideologic, a orientat frustrarea și ura împotriva
celor diferiți, concurenți, văzuți în mod eronat, ca dușmani, conform unor criterii absolut
subiective.
Nu vreau să fiu modelat, turnat în tipare, nu vreau să mi se toarne pe gât și în conștiință
moduri de a fi, filosofii și ideologii despre sensul existenței mele, stiluri de viață, nu mai vreau să
fiu încartiruit, clasificat, atașat, nu am nevoie de sensuri ale propriei mele existențe efemere sau
veșnice, stabilite de mocofani. Vreau să devin cetățean al lumii, să fiu om, liber, fără servituți și
trăsături care alienează și mă înstrăinează de mine însumi și de ceea ce este esențial în viață.
...
2 Proces, Schimbare, Evoluție, Adaptare Dinamică:
O viziune mult prea optimistă
Cultura credinței, științei, ca forme de adaptare, coping
Trilogie – Istorie și modestie – Cultură | Religiozitate | Laicitate
Genealogie
Stereotipii estimative
Noi …
Mister & Miracol – Știință și Credință
...
O viziune mult prea optimistă
Prima mea mașină, o Dacie care se apropia, ba a și trecut bine de 30 ani și vreo 300 mii
km, a avut mult de suferit în timpul comunismului, ca noi toți.
Îmi amintesc că, la un moment dat, uleiul din baie nu mai era clar: devenise o emulsie
apoasă, nivelul nu mai scădea, ci creștea.
Primul și cel mai frecvent diagnostic pentru un astfel de semn, este împușcarea - fisura, o
soluție de continuitate – în garnitura chiulasei. Am schimbat de două ori garnitura, odată în țară,
altădată în străinătate. Simptomul persista. Nu avea rost să continui în același mod.

18
 Apoi mi-am găsit omul – un mecanic cu experiență, căruia, povestindu-i tărășenia, zice:
Într-un sfert de oră îți arăt defectul! A  scurs uleiul, a demontat baia și apoi m-a invitat sub
mașină. Apa izvora printr-o fisură în blocul motor! 
Întregul schelet, eșafodajul motorului, respectiv mașinii, era compromis! Trebuia
schimbat!
Ani de zile mă chinuisem și mă luptasem cu această avarie fundamentală. Însăși identitatea
mașinii era poansonată pe trupul ei, care devenise inutilizabil! A trebuit schimbat, am schimbat
actele mașinii, și defectul a fost remediat. 
Aceasta este drama religiei, a creștinismului, a confesionalismului, într-o eră a informației
în timp real, răspândită pretutindeni, o eră a cunoștințelor exacte, a existenței, vieții și
conștienței, conștiinței, bazate pe evidențe. 
Vă vorbește un om care s-a bucurat din plin de toate avantajele, confortul, satisfacțiile,
mângâierile și bucuriile religiei, dar care a suferit și toate ororile ei: de concepție, consecințe,
identitate, inadecvare, înstrăinare, claustrare.
A trecut aproape o jumătate de mileniu de când omenirea se trezește, printr-un proces
continuu și complex.
Renaștere, reformă, revoluții științifice, tehnice și sociale, economice, politice, iluminism,
umanism, modernitate, viitor.
Bisericile se golesc, își schimbă destinația sau devin muzee, centre ale artei, turistice. 
Vor mai trece una, două, trei generații. Nepoții noștri s-au născut deja cu gaget urile în
mână.
Teama devine rezonabilă și controlabilă, suferința este asumată, etica este asimilată,
moartea este acceptată ca o necesitate a vieții.
Structurile lumii, ale existenței sunt tot mai deslușite. Infinitul mic sau cel astral, sunt
dizolvate în structura granulară a câmpului, sau a string urilor, buclelor, paradoxurile se
volatilizează. Legile și realitățile cuantice, mecanice, naturii și astrofizicii își dau mâna.
Imaginația face casă bună cu creativitatea, arta, miturile devin tezaurul de înțelepciune al
umanității și sunt înțelese ca produs al inconștientului individual și colectiv. 
Misterul Olimpului lasă loc Misterului Cuantic, Misterului Complexității. Ritualul este
înlocuit de procesul asimilării, înțelegerii, iar miracolul se întrupează în circulația informației și
comunicare.
Confortul, tehnologia, echitatea, serviciile sociale, preiau parțial asperitățile. Volens
nolens, mediul câștigă atenția decidenților. Nu suntem perfecți, dar devenim tot mai perfectibili.
Sosesc dintr-o altă eră. Copil fiind, umblam cu picioarele prin colb. Toată ziua, treceau
unul sau două ZIS uri pătrățoase din timpul războiului, lăsate de ruși. Radio - cu galenă - avea un
singur consătean. Telefonul – doar la primărie și cu manivelă. Electricitate – lampa cu petrol. Vă
dați seama de parcursul unei singure generații? Miniaturizare, TV, computere, laptop, tablete,
telefoane, internet. Ce va urma?
De la Dacia pricăjită, pe care o remediam ad hoc cu un gătej înfipt într-o avarie, am ajuns
la un hibrid. Se pare că soluția decongestionării este renunțarea la mașina proprie. Parcuri de
transport ecologice, complet electronizate, fără pilot, vor suplini transportul. 
Ne îndreptăm către naveta interstelară.
Rămânem optimiști. 
Există Dumnezeu! Nu acela creat după chipul și asemănarea oamenilor. Ci Acela,
concomitent transcendent și imanent. Campbell afirmă că Dumnezeu este o sferă inteligibilă – o
sferă cunoscută minții, nu simțurilor – al cărei centru este pretutindeni și a cărei circumferință nu
este nicăieri. Un adevăr, repetat de mulți filosofi! Și cea mai potrivită definiție.
Secretul fericirii este că problemele vor persista, iar noi oamenii, le vom rezolva!
...
Cultura credinței, științei, ca forme de adaptare, coping

19
 În aspectele mundane, cunoașterea empirică și pragmatică este aplicată în mod necesar.
Dar în aspectele subiective, culturale, metafizice?
Oamenii gândesc succesiunea evenimentelor din viață, au memorie și transformă creativ
aceste relatări în istorie, narațiuni sau mituri. Este specific lor.
Care este raportul dintre epic, liric, spiritual? Poate că nu sunt decât o oglindă a ființelor
umane cu voință și comportament, motivate afectiv și în care ființa umană gânditoare, pune sens,
semnificații.
Și atunci, care este deosebirea dintre știință și credință în acest domeniu al culturii și
subiectivității?
Credința ia de bune, ad literam, propriile creații, conținutul lor, le proiectează asupra unui
tărâm imaginar și extrage semnificații, sens, investite cu autoritate divină absolută.
Știința face efortul de a-și păstra luciditatea, cu care se ancorează în obiectivitate. Totuși,
nu putem ignora faptul că propria viață interioară este o realitate, așa cum oamenii sunt cât se
poate de reali. Mai mult, interioritatea noastră are aspecte conștiente și altele, manifestate
intermitent, dar cu prezență permanentă, de care nu suntem conștienți.
Visele, imageria, reveriile, iluziile, halucinațiile, delirul, par să izvorască din acest depozit;
mai mult, ele par să joace un rol fundamental în reglarea, adecvarea, adaptarea individului, eului,
la existență, lumea exterioară, naturală sau socială. Mare parte din aceste manifestări au caracter
compensator, iar atunci când echilibrul este depășit, devin manifestări patologice, fiindcă relația
cu realitatea este pierdută. Par a fi un refuz adresat unei realități devenită insuportabilă, pentru
supraviețuire biologică. 
Acesta ar fi modelul individual de reacție.
Dar colectivitățile, națiile, societatea, cum se autoreglează, adaptează. Desigur, o fac prin
membrii lor individuali, dar prin acceptare, instituționalizare, tezaurizare sub formă tradițională,
culturală, devin bunuri universale. Unele sunt reacții normale, creative, cu efect benefic și
indispensabil. Altele pot fi malefice, profund anacronice și dăunătoare.
Artele, ideologiile, credințele religioase, miturile, fac parte din arsenalul de supraviețuire și
adaptare al umanității. Ca și în cazul individului, nu vom confunda conținutul acestor creații
devenite realități, cu rolul, funcția lor. De asemenea, rolul lor adaptativ ține atât de calitate, dar
uneori, de cantitate, dozare, intensitate, granița dintre normalitate și patologie socială, fiind un
continuum.
Artele devin, în mod insidios, decadente și kitsch-oase. Intuițiile devin doctrine, care se
transformă în dogme, iar acestea se instituționalizează și pot produce înstrăinare, chin, tortură,
durere, crime, războaie, transformându-se în opusul lor dătător de speranță, iubire, confort.
Miturile, metamorfozate urban, crează monștri horor.
Reținem: conținutul acestor manifestări vorbește despre inițiatorul și creatorul lor – ființa
umană – dacă ne păstrăm luciditatea analitică și nu devenim părtași contaminărilor aculturative.
În patologia medicală, inclusiv psihiatrică, se vorbește despre refugiu în boală, este sesizată
o relație (in)conștientă, de cointeresare între natura și intensitatea suferinței, în coroborare cu
beneficiile și interesele legitime și legale ale pacientului. Simularea și disimularea sunt realități,
care trebuie semnalate, cel puțin cu titlu prezumptiv. 
Dincolo de pierderea unor drepturi profesionale induse de o suferință, sau adjudecarea unor
drepturi pecuniare, dificultățile existențiale, fatalitatea unor amenințări copleșitoare, sentimentul
disperării, dificultatea acceptării unor pierderi afective, relaționale, valorice, determină persoana
să adopte atitudini strategice de coping, poziționare pentru a face față, astfel ca existența să fie
modelată ca acceptabilă. Când acest lucru devine imposibil, poate fi modificată condiția
nucleului personalității, a propriului eu care refuză o realitate inacceptabilă și se detașează
psihotic de ea, preferând alta halucinator – delirantă.
S-a constatat că forma și conținutul halucinațiilor, temelor delirante, chiar ale tablourilor
bolilor, se modifică cultural, cu epoca istorică, localizarea geografică, trăsăturile etnice și

20
culturale – deși analitic, diferă doar prin conținut – paternul, arhetipurile și funcțiile lor rămân
universale.
Prăpastia, contrastul tensionat dintre potențialul, idealul posibil, dar niciodată tangibil, și
realizarea unui compromis între contrarii, a frustrărilor angoasante, a platitudinii terne, a rutinei
prozaice care pare să se impună ca o pecingine ubicvitară, caută debușee. Ele sunt găsite în
formele cele mai vulgare ale comportamentelor escapiste, până la formele cele mai sublimate și
sofisticate, trecând prin tradiții, convingeri, modele, forjate de-a lungul mileniilor.
Astfel, ar trebui să ne întrebăm, dacă în schimburile sociale, tezaurizarea tradițiilor,
acumulările și evoluția culturală, nu se regăsesc – la nivel de colectivitate, în forme sociale –
mijloacele și reflexele personale de adaptare și reacție, descrise mai sus.
În acest caz, ar putea producțiile culturale, artele, formele spirituale ale narațiunilor
cuprinse în basme și legende folclorice sau culte, literatura de ficțiune, credințe și mituri, să fie
mijloace complexe și sublimate, de adaptare socială, culturală, spirituală, la condiția umană? 
Aceasta este confruntată cu limitări multiple, cu drame și tragedii, neputință, suferință și
moarte, dar are la dispoziție potențialul atâtor măreții, frumusețea atâtor împliniri, degustarea
voluptuoasă a bucuriilor și clipelor de fericire. 
În finalul acestui demers interogativ, voi pune întrebarea fundamentală care mă frământă.
Medicii și psihiatrii au un criteriu grosier, dar foarte pragmatic, de a distinge între formele de
graniță ale tulburărilor și diagnosticul pozitiv al unei afectiuni psihiatrice grave. Modifică aceasta
comportamentul pacientului sau este doar o manifestare abstractă, sporadică?
În acest context, prin extensie, și pe bună dreptate, ne-am putea întreba, dacă nu cumva,
convingerile literaliste, fundamentalismul radical, fanatismul religios, în măsura în care modifică
în mod extrem stilul de viață și comportamentul, devin asociale sau chiar antisociale și criminale,
prin promovarea terorii mai mult sau mai puțin subtile sau brutale, nu sunt de fapt, forme de
patologie culturală, spirituală – adevărat delir, psihoză culturală.
…
Trilogie – Istorie și modestie
Laicitate – Religiozitate – Cultură
Laicitate
Ce ne învață istoria?
Istorie și progres. Știu că termenul provoacă repulsie și este dicutabil, dar este evident că
oamenii au trăit secole și milenii în mizerie, nu foloseau lenjerie – ceea ce azi este de neimaginat,
mâncau cu tacâmuri de lemn sau de cositor, din vase de lut ars. 
Oricât de precar și inechitabil, sistemul de asigurări și protecție socială este legiferat,
universal, bazat pe solidaritate și depășeste ca volum, cantitativ, orice pretenție de caritate,
binefacere. Desigur, nu poate înlocui prezența și compasiunea umană. Dar este profund uman. A
început relativ recent cu Bismark și a continuat cu sindicalismul produs de industrializare.
Nu putem ignora progresul științific și tehnologic, nici ritmul său. Invenția roții, busolei,
cremalierei, biela - manivelă, care a convertit forța și mișcarea circulară în cea liniară și invers,
armele de foc care au făcut zidurile inutile, au apropiat oamenii, tiparul și internetul, cu
revoluțiile informării, informatizării, comunicării, accesului universal, în timp real, optica, cu
microscopul și telescoapele, electricitatea, radiațiile și industria atomică – toate au însemnat pași
gigantici în dezvoltarea și democratizarea cunoașterii, comunicării, călătoriilor, utilizarea unor
energii inimaginabile. Mai recent, electronica, cibernetica, nanoparticulele, imprimarea 3D,
depășesc imaginația.
Astăzi, omul simplu, comun, anonim, beneficiază de igienă, confort și o calitate a vieții,
pentru care aristocrația și capetele încoronate ale antichității sau evului mediu, au toate motivele
să-l invidieze.
Ce ne învață istoria?
Longitudinala istoriei este dimensiunea sa fundamentală, diacronică. Secțiunile frontale,
instantaneele succesive, ne-ar tăia respirația, observând măreția epopeei devenirii omenirii. Toate

21
entitățile, teoriile, modelele, tradițiile, revoluțiile, reformele, au o origine, istorie și în final, devin
istorie. 
Parafrazându-l parțial pe Sean Caroll, vom constata că orice model, teorie sau discurs
despre realitate, nu numai că nu se confundă cu aceasta, dar reprezintă o simplificare drastică a
acesteia. De asemenea, se constată că cele mai detaliate teorii, încă incomplete, dinspre ordinul
de mărime microscopică, le determină pe cele supraiacente, care le sunt tributare. Orice teorie
are domeniul ei de aplicabilitate. În timp ce teoriile privind realitatea subiacentă,
microscopică, sunt mai exacte, fine, cele supraiacente surprind procesualitatea, dinamica și
fenomenologia realității, dar sunt mai grosiere. Ultimele au fost denumite teorii emergente.
Poate nu ne-am gândit încă, dar, ca și în cazul luminii care ne intrigă prin componenta sa
duală: undă – corpuscul, fenomenul este mult mai comun.
Să luăm, de pildă, aerul pe care îl respirăm. Ni se pare foarte natural ca el să fie
transparent, dar la nivel cuantic, atomic, molecular, este alcătuit din azot și oxigen, plus câteva
infime cantități sau urme de alte gaze. Cu fiecare respirație, inhalăm – și miliardele de molecule
sau atomi, care nu ne gâdile nările sau bronhiile, ci un fluid, care se supune legilor fizice ale
curgerii fluidelor.
Sau exemplu apei, atât de comună. De la blocul de gheață, prin creșterea temperaturii, în
timp, apa devine lichidă, apoi gazoasă. De la o stare de agregare la alta, trece prin ceea ce se
numește tranziție de fază. Evoluează. Este jocul dintre materie și energie.
Aceasta este frumusețea modelelor mentale sau teoriilor zise emergente. Ele se pot aplica
analogic și nu numai, altor domenii.
De pildă, la nivel macrosocial, oamenii, organisme atât de complexe, alcătuiți din atomi,
molecule, celule, țesuturi, organe, sisteme, se pot comporta ca niște atomi, sau molecule într-o
mișcare browniană. Gloate. Nu mai au individualitate. O forță mai mare decât voința proprie și
discernământul, îi acaparează și pot face gesturi iraționale, pe care nu le gândesc, ci le sunt
impuse. (V Gustave le Bone, Eric Hoffer, etc.)
Sau universul, într-un timp extrem de lung, a alcătuit particule numite impropriu,
elementare, din cuarci, apoi acestea au alcătuit pozitroni, neutroni, electroni, fiind încărcate deja
cu sarcini electrice, s-au constituit în atomi, care s-au unit în molecule cu masă și proprietăți
distincte.
Au apărut stelele, care sub compresia masei enorme au declanșat fuziunea, au produs
lumina, iar norii și praful stelar au continuat să se rotească, să alcătuiască galaxii, cu miliardele,
greu de închipuit, dar și astăzi, sub ochii cercetătorilor, au loc aceste transformări, sau semnătura
lor istorică, a rămas în amprentele radiațiilor electromagnetice cosmice și sunt susținute de legi
fundamentale ale fizicii. 
Nuclei, atomi și molecule au stabilit legături tot mai complexe, inițial minerale, apoi
organice, a apărut viața, receptori și autoreglare, sistemul nervos și limbajul rudimentar care s-a
dezvoltat până la conștiința de sine.Au fost folosite unelte, tehnici și tehnologii tot mai
complexe, până la automatizare și cibernetică.
Istoria este aici, este prezentă. Ritmul ei este exponențial. La nivelul de cunoaștere actual,
nimic nu susține ideea că universul sau materia, ar avea sau ar fi avut nevoie vreodată, de un
factor exterior pentru a exista sau evolua. Nimic nu e stationar, totul se mișcă de la sine,
dintotdeauna. Toate principiile, formulele matematice și legile fundamentale, structurile și
funcțiile astrofizice, lumii imediate, inclusiv biologice – cum ar fi clorofila, hemoglobina sau
sistemul nervos – și cuantice, nu conțin nicio referință sau sugestie exterioară lor. Își sunt singure
suficiente!
S-a spus despre teoria selecției naturale că este cea mai elegantă explicație a modului în
care viața a evoluat și s-a perfecționat, prin prezevarea naturală a formelor cele mai bine adaptate
la resursele mediului.
Consider că un aspect, cel puțin la fel de important ca selecția naturală, este universalitatea
contrariilor, prin care s-a realizat autoreglarea și feedback-ul. 

22
 Așa cum, din motive etice și morale, am ignorat sau denigrat importanța instinctelor în
supraviețuirea noastră, la fel am întărit caracterul indezirabil al durerii, suferinței, lipsurilor,
morții. Prezența și caracterul neplăcut al acestor realități, este ceea ce ne ocrotește, ne învață să
ne protejăm prin reflexe condiționate, necondiționate, instincte și, în ultimă instanță, conștient,
programatic, profilactic.
Când aceste mecanisme au depășit cadrul strict biologic, individual și au fost aplicate în
familie, în trib, în societate, au devenit factori ai dezvoltării agriculturii, industriale, acumulării
de capital. Societatea și legile economice, relațiile de piață, s-au dovedit salutare prin capacitatea
lor de autoreglare.
În fața provocărilor, colectivitățile umane s-au organizat, și-au unit forțele, au perpetuat
ceea ce s-a dovedit a fi valoros, au luptat, s-au apărat, față de stihii, față de lăcomie și invadatori.
Inițial s-au organizat piramidal, patriarhal. Bineînțeles că a apărut riscul abuzurilor de tot felul, al
autarhiei, au mocnit nemulțumirile, au izbucnit răzmerițele, revoluțiile, au perfecționat relațiile,
au eliminat răul, dar el a căutat breșe care au trebuit eliminate.
Procesul continuă, suntem perfectibili! El este tot mai fin, profund, intim!
Religiozitate
Istoria, zisă sacră se refugiază, dispersează, în intervalul extrem dintre trecutul mitologic
sau legendar, originar, și viitorul profetic sau apocaliptic. Pentru restul timpului, povara cade pe
umerii credulității de rând: apologeți, misionari, colportori de anecdotic cu titlul – experiențe cu
Dumnezeu. Criteriile sunt foarte slabe și ignoranța, inconștiența, care populează aceste medii,
vorbește de la sine despre calitatea îndoielnică.
Ce ne învață istoria?
Că suntem utilitariști, egoiști, că escamotăm problemele insolubile, ocolim obstacolele și
amânăm dificultățile. Exemple: teodiceea, apocalipsele. Ne mințim. Nu suntem încă onești, cu
adevărat. Nici altruiști. Nici sinceri. Este doar o altă formă a demisiei!
Ne exportăm frustrările, le amânăm, ni le împlinim prin delegație, cu promisiuni. În
veșnicie. Când vom fi răzbunați! Adică va triumfa bunătatea sau răutatea? Prin anihilare?
Că mândria, vanitatea – etnică, religioasă – cu originea în egoismul individual, conduc la
separare, resentimente, conflict, ură, crimă, terorism, războaie. Vom ajunge vreodată la
înțelegerea universală a valorilor umane? 
Să nu mai atașăm valori fundamentale, personelor, grupurilor, etniilor, confesiunilor,
națiunilor. Sunt ale tuturor. Și ale nimănui, dacă le călcăm în picioare.
O analiză comparativă a omului religios față de cel laic, nu neapărat agnostic sau ateu, ne
relevă următoarele aspecte în atitudinea lor față de existență și viață, față de sine, față de valori și
în raport cu divinitatea.
Un sistem religios, este piramidal, tradiționalist, pune mare accent pe autoritate, dogme,
reguli, ascultare, supunere, gratificații, afecțiune, pedepse. Conferă un anumit grad de protecție
subiectivă, afectivă, care este confirmată și contrazisă matematic conform probabilităților, de
viața reală, când apar explicații eufemistice privind un plan divin misterios, ignorat, dar care va
produce, conform teodiceei comune, un bine măreț, sau cel puțin, va preveni un rău și mai mare.
Un asemenea sistem autoritar, transformă ființa umană într-un apendice al divinității, prin
mecanismul proiecției, privând ființa umană de tot ce are mai sfânt, valoros și superb: rațiunea,
gândirea critică independentă, judecata valorilor, conștiința, inițiativa, dreptul de a decide prompt
și suveran. Și mai ales, de satisfacția simplă de a se bucura de viață, de a trăi din plin, de a-și
accepta condiția, fără să se mai hrănească cu himere.
Imginea de sine este permanent relocată, prin corespondență, unor modele exterioare,
absolute, divine. Nucleul personalității este strivit, reprimat, dar izbucnește sub forme
surprinzătoare, neașteptate, uneori diforme, patologice.
Existența, viața este amânată, uneori chiar blocată, de reguli care conferă vizibilitate și
originalitate confesională: celibatul, isihasmul, ziua de odihnă, dieta vegană – cu corolarul său:
carența de vit B12, claustrarea culturală, vestimentară, relațională. Totul, în numele unei, vieți,

23
lumi, împărății viitoare, pentru care nu se trăiește, care este așteptată, este pregătită: o
fermecătoare fata morgana.
Ceea ce intrigă la sistemele religioase, este accentul pus pe factori afectivi care nu sunt
numai foarte atrăgători, dar și constrângători: iubire, relație, credință, identitate, distincție.
Ceea ce subminează consecvența acestor sisteme, este reversul medaliei. Preconizând
scepticismul posibil, teologii, dar mai curând tagma preoțească, eclesiastică, practicanții
și păzitorii turmei, au imaginat pedepse grele, disproporționate, sadice, veșnice, foarte în vogă
prin sec XIX.
Dacă Dumnezeu are atributele absolute ale bunătății, dragostei, chiar și dreptății absolute,
n-ar putea să confrunte creaturile sale cu astfel de situații insolubile și imposibile: lăsate într-o
existență de o complexitate copleșitoare, să pună un preț punitiv capital, veșnic, pentru beneficiul
îndoielii, scepticismului, curiozității, alternativelor, mai ales că modelele religioase, însele, sunt
de o diversitate, coloratură și caracter contradictoriu, absolut deconcertant.
De unde și adagio, nebiblic, dar care surprinde filosofia esențială a oricărui sistem religios:
crede și nu cerceta! Arta, cultura, știința, gândirea, sunt suspecte, demonizate, fiindcă nu se
supun ascultării, dominării, manipulării.
Suntem luați în primire de la primul țipăt, cu prima respirație și până la marginea
mormântului, cu care suntem însemnați, fiind încorsetați, înveșmântați într-o butaforie ieftină și
de gust îndoielnic, vestimentară, dogmatică, liturgică. Nu este uitat niciunul dintre evenimentele
esențiale ale vieții, momentele de trecere, și mai ales, buzunarele noastre. În spiritul unei tradiții
strâmbe, acceptăm că așa trebuie să fie!
Pentru cei care vor să fie cât mai exacți, curioși sau informați, trebuie spus că la o cercetare
atentă, toate noțiunile, conceptele, chiar cele pentru realități – numite de către noi oamenii,
imuabile – au o istorie, adică un moment al apariției, menționării, modificării, restructurării sale,
dovedind prin aceasta – între altele – că aparțin culturii umane, că au fost create de oameni și nu
sunt coborâte din cer.
Istoricitatea reliefează și un alt aspect: evoluția de la hard la soft. Dezvoltarea progresivă a
civilizației, cunoașterii, tehnologiei, sporind calitatea vieții a îndulcit și calitatea relațiilor, a
impus valorile etice și morale, respectul reciproc al oamenilor. Asta nu înseamnă că nu a
dobândit și răul forme tot mai sofisticate și subtile. Dar ceea ce vreau să spun este că o viață
aspră atrage după sine relații interumane abrupte, brutale, în timp ce prin civilizație, relațiile
interumane se umanizează.
Întotdeauna au fost privilegiați și defavorizați și vor fi în continuare, dar în timp ce în
antichitate aveam de a face cu sisteme autoritare, autarhice, pedepse fizice degradante, sclavie,
metodele moderne de repartizare a rezultatelor muncii tind să fie mai echitabile, mai apropiate de
nevoile fiecăruia, iar privilegiile mai subtile, mascate.
Istoria este aici, este prezentă. Ritmul ei este exponențial. Dar suntem înapoiați. Istoria nu e
doar o poveste, ea ne include, pe noi înșine, structurile, funcțiile, infrastructura, cultura.
Considerăm că decalajul este recuperabil, dar acesta necesită un efort de excepție. Și
noi suntem oripilați. Suntem comozi și ne complacem.
Procesul continuă, suntem perfectibili! El este tot mai fin, profund, intim!
…
Cultură
Ce ne învață istoria?
Că procesul este mai important decât etapele temporale. Că toate modele, modelele, nu
sunt decât variațiuni pe aceeași temă. Recul și reformă, revolut și revoluție.
Se spune că substratul fizic al istoriei este entropia. Dar fizica, împreună cu Dumnezeu, nu
distinge între viitor, trecut, prezent. Doar la nivel subiectiv, săgeata timpului acționează frustrant.
Toate entitățile, teoriile, modelele, tradițiile, revoluțiile, reformele, au o origine, istorie și
un final – devin istorie. Nimic nu e veșnic. Nici universul. Sau este. În felul său. Printr-o
devenire continuă. Nu știm încă!

24
 Universul acesta suficient de complex, imens, excesiv, ordonat și totuși cataclismic,
proporționat și totuși disproporționat față de noi, deslușit și totuși misterios – este casa
noastră! În dimensiunea sa naturală, chiar dacă în părticica devenită habitatul nostru, ne este – cu
rare excepții – favorabil, totuși nu pare să țină seama de noi, îi suntem indiferenți și ne ignoră
suveran. Abia de curând – câteva mii de ani – noi înșine am început să-i acordăm atenție
calificată.
Poate că cea mai profundă înțelepciune – dată fiind discrepanța între durata infinitezimală
a vieții noastre conștiente și duratele geologice sau astrale – ar fi să ne acceptăm
finitudinea. Condiția. Să nu mai fugim de noi înșine!
Există studii – (cer iertare pentru lipsa referințelor, dar aceste însemnări nu au pretenții
academice – vă asigur că informația este reală și poate fi verificată – n.a.), care arată că oamenii
cei mai împliniți, fericiți, nu sunt oamenii cei mai simpli, cei mai religioși, cei mai ocupați, cei
mai bogați, cei mai civilizați – chiar dacă toate aceste trăsături sunt semnificative – ci persoanele
cele mai informate, cu orizontul cel mai larg, cu înțelegerea cât mai completă a existenței, lumii,
vieții – intelectualii autentici care au ajuns la adevărata înțelegere și înțelepciune.
Determinismul este newtonian, ține de filosofia fizicii clasice, obișnuite, adică aceea
proporțională nouă oamenilor și vieții, preocupărilor noastre cotidiene. Oricât ar părea de bizar,
el nu se aplică infinitului mic, cuantic, nici infinitului mare, astral. Termenul infinit este relativ și
limitat la gradul nostru de înțelegere.
Spre deosebire de domeniul cuantic sau cel astral, cosmic, putem spune că această
istoricitate a ideilor și conceptelor relevă evoluția întrebărilor fundamentale ale umanității și
răspunsurile pe care oamenii au încercat să și le dea. Între acestea, eufemismele, subterfugiile,
creativitatea soluțiilor originale, uneori chiar fantastice, problemelor insolubile sau contradictorii
cum ar fi, de pildă, teodiceea, problema răului în condițiile existenței unui Dumnezeu bun,
atotputernic și atotresponsabil.
Nu vom înceta să reamintim că una este realitatea și altele sunt reprezentările, modelele,
ideile noastre despre aceasta.
Pe de altă parte, poate n-ar trebui să uităm că nu trebuie să ne luăm prea în serios, că multe
din conveniențele omenești nu sunt decât niște glume mai mult sau mai puțin bune sau nesărate.
Ca și Alice, atunci când, prin pana lui Lewis Caroll, jonglează cu copilăria și lumea
adulților, cu conștientul și inconștientul individual sau colectiv, cu reguli și norme desuete care
umplu de ridicol pe oamenii maturi, până și în ochii unui copil. Teoria jocurilor spune că până și
cele mai grave lucruri au un aspect șugubăț, îmbibat cu umor și plin de semnificații profunde. Să
nu ne părăsească niciodată criteriile, prospețimea și uimirea copilăriei, să nu renunțăm niciodată
la umor, să nu devenim prea gravi. Morga e ridicolă. Pe bună dreptate.
Dimensiunea fizică, spațială, temporală, diversitatea și complexitatea care ne uimesc și ne
copleșesc, ne conferă încredere în dezvăluirile viitorului care ne vor tăia respirația, vor fi tot mai
greu de digerat, dar noi vom fi tot mai adaptați să le descoperim și să ni le însușim.
Dacă există Dumnezeu și El ne-a dat o conștiință, judecată, rațiune, de ce unele instituții
vetuste, întreținute de semeni ai noștri, ne interzic accesul la ele, la noi înșine? De ce trebuie să
ni se servească semipreparate îndoielnice, să fim controlați și manipulați? De ce să nu gândim cu
mintea noastră. Astăzi, în era informației, când ne putem informa, când putem evalua informația.
Este un anacronism strigător la cer, să ne fie teamă să părăsim peștera, ghetoul, bula
culturală, punga amniotică, care promite că ne oferă tot ce e necesar, dar ne zăgăzuiește, ne
condamnă la claustrare, la progerie. Este împotriva creșterii, împotriva vieții, împotriva naturii.
Avem acces la toate sursele! Nu vă temeți de adevăr! Cercetați totul și luați ceea ce este
bun! (Ap Pavel). Nu vă mulțumiți cu surse monocrome, monocolore. Diversificați cheia
lecturilor. Citiți autorii cei mai valoroși! Nu, nu sunt arogant (dimpotrivă, atrag atenția spre cei
cu adevărat mari), nu am aerul că dau sfaturi, ci vă invit cu prietenie și prețuire, cu dorința pură
de a avea o cunoaștere fundamentală, universală, un orizont larg, oricât de limitați am fi ca
oameni.

25
 Nu e suficient că am luat din fructul cunoșterii de sine, nu e suficient că l-am ingerat,
trebuie să-l și digerăm! Da, suntem muritori! Dar avem un prezent și un viitor, până în momentul
morții. Nu e păcat să-l amanetăm, împrumutăm, abandonăm? Tot ce au realizat marile
personalități ale științei, culturii, artei, au făcut-o în această viață scurtă! Și, uneori, în timpul lor
liber!
Unii erau surzi și au scris simfonii nemuritoare. Alții, clasici sau romantici, au trăit în
medie 30 ani. Dar ce capodopere! Unele genii au înnebunit – dar ce opere nemuritoare! Au fost
devorați de un foc sacru! Pictori geniali, trăiau în mizerie și erau chinuiți de boli sistemice
incurabile, la data aceea, și totuși ei contiuau să creeze, schilodiți, pentru desfătarea noastră.
Chiar dacă suntem niște anonimi, chiar dacă ne este greu, și preferăm să ne ocupăm de
priorități derizorii, fiindcă astea ne ard degetele, ființa noastră intimă, tainică, adoarme și se
trezește, moare și învie, cu dorul după adevăr și nu după artefacte contradictorii.
Acesta este adevărata combustie – pentru umanitate! Prin cultură și pentru cultură. Acesta
este adevăratul spirit! Au influențat gândirea omenirii pentru totdeauna, au oferit frumusețe din
prisosul inimii și conștiinței lor înalte, întregii omeniri, fără să primească nimic în schimb, în
scurta lor viață chinuită și plină de privațiuni. Acesta este sublimul adevăratului altruism. Așa se
scrie istoria culturii. Așa se edifică adevărata spiritualitate! Aceasta este adevărata mântuire!
…
Genealogie
Este posibil să credem că, atunci când suntem frământați de întrebări ontologice,
epistemologice, am putea fi noi singura trestie gânditoare? Imposibil. Umanitatea are cca zece
mii de ani de istorie consemnată în scris, alte câteva zeci de mii de ani pentru care există
artefacte irefutabile ale evoluției omului și alte câteva sute de mii de ani ale evoluției
hominidelor, milioane de ani ale evoluției vieții și miliardele de ani ale vârstei pământului,
universului. Putem crede că suntem primii care ne punem problemele existenței și ale misterelor
ei?
Au făcut-o alții, mult înaintea noastră, mult mai bine, mult mai sclipitor! Așa se explică
toată cultura și spiritualitatea lumii! Așa s-a născut regina gândirii – filosofia, metafizica, așa au
fost generate legendele și miturile, explicații simple, simpliste sau de o profunzime cuceritoare,
uneori pline de umor și malițioase. 
Așa a fost creată arta și frumusețile nepieritoare ale unor genii prea pline de talent. Artiștii
au avut ochi să vadă frumosul, proporția și armonia în natură, au avut urechi să audă muzica
apelor, sferelor și trilurile păsărilor, zbuciumul crivățului și adierea zefirului. Așa au fost
imaginate religiile, comori de mângâiere și promisiuni, de speranță și încredere, optimism în fața
vitregiilor.
Așa s-a confruntat omul cu obstacolele și dificultățile, ușurându-și munca, inventând
pârghii și mecanisme, roți și bolte, aducând confortul, îmblânzind și domesticind prieteni
necuvântători. A deslușit misterele legilor naturale, a cultivat și ameliorat plante – continuă s-o
facă. Așa s-a întrupat știința și tehnologia.
Și, după toate acestea, omul are tendința de a-și ignora propria evoluție, de a se
autodisprețui în mod gratuit, suveran sau cu o mentalitate de sclav! Orbit de misterul existenței
exterioare, al complexității interioare, preferă să proiecteze în imaginar, ideal și absolut, tot ce
este indisolubil legat de esența imediată a realității. Pentru simplul fapt că aceasta este incomodă,
relativă, surprinzătoare, plină de contradicții, suferință și moarte. Este prețul vieții, al conștiinței,
datoria lucidității!
Și asta, pentru că uriașii geniali de ieri, se considerau recunoscători, pitici aflați pe umerii
uriașilor care i-au precedat.
...
3 Cunoaștere și Credință / Metamorfoză spiritual-cognitivă
Noi ...
Mister & Miracol – Știință și Credință

26
 Metamorfoză Spiritual – Cognitivă
Realitatea, înțelegerea și reflectarea ei
Realitatea și Reflectarea ei – Natural și SupraNatural: Nenatural
Cădere sau Trezire?
Blestemul Cunoașterii și Binecuvântarea Recunoașterii
...
Noi ...

Noi, Oamenii, buni și răi, cu bune și rele, trăim în cea mai frumoasă și bună lume posibilă,
într-o grădină a Edenului, planeta Pământ, cu atmosfera și cerul ei albastru, cu norii săi de un alb
strălucitor sau de un plumburiu mohorât, cu flora și fauna sa de o diversitate și frumusețe
răpitoare, dar devorându-ne în lanțuri trofice, fiindcă asta este legea vieții, cu natura și formele
sale de relief ce ne atrage irezistibil și ne oferă o încântare inegalabilă, dar și catastrofe
ucigătoare.
Noi, oamenii, noi înșine, putem fi capabili de eroism, dar și de lașitate, de cele mai
profunde și înalte gânduri și sentimente, dar și de cele mai îngrozitoare fapte, de ură, răzbunare și
invidie.
De creația și admirația splendorilor artelor plastice, de muzica atât de înălțătoare, de
gândurile cele mai sublime ale înțelepciunii și frumuseții ideilor, cuvintelor, metaforelor, dar și
de atrocități, cruzime, crime inimaginabile.
Ne-am ridicat cu greu din caverne, pietre, mizerie și noroi, ne-am luminat cu viteză
crescândă, am crescut, am dat înapoi, ne-am cutremurat, am plătit tribut fricilor, spaimelor, ne-
am închinat neștiinței și puterii misterioase care ne copleșea, misterului care ne împresura,
catastrofelor care ne mușcau, ne răneau și ne răreau, suferințelor și morții care terifia cu
implacabilul ei.
Și totuși, cu fiecare zi, viața devenea tot mai frumoasă, pruncii se nășteau la echinocții,
natura reînvia și rodea la solstiții, iar noi prindeam curaj, începeam o nouă zi de trudă și cădeam
seara frânți de oboseală, dar cu sentimentul mulțumirii pasagere, ca să ne trezim iarăși cu
ruminația proiectelor tot mai luminoase.
Am învățat să deosebim binele de rău, adevărul de eroare, frumosul de urât, dragostea de
ură, viața de moarte, clipa de veșnicie, deși uneori puteam exploda într-o frântură de clipă, cât
într-o eternitate.
Am devenit conștienți de noi înșine, am cunoscut angoasa, tristețea, dar ne-am perfecționat
personalitatea, inteligența, rațiunea și conștiința. Am inventat defensele, am pus capcane și am
reușit uneori, să le evităm pe ale altora.
Iscoditori, am căutat explicații pentru misterele existenței, orânduirii lumii, ce va urma și
cum se va sfârși totul. Pentru că simțeam că aspectele acestea sunt esențiale, fundamentale.
Valorile amestecate și contradictorii erau plămada din care era alcătuită realitatea
înconjurătoare, fiecare dintre noi înșine, sau luați ca familie, grup, gintă, trib.
Pentru a le deosebi, primul efort în folosul analizei, a fost acela de separare. Ceea ce era
important, trebuia să fie pus deoparte – sacru. Pentru a fi deosebit de profan, de cotidian.
Dar ce te faci cu gândurile și simțămintele noastre amestecate, cu gesturile, actele noastre
contradictorii? Cu grupurile de interese și influență.
Influența și forțele puteau fi binefăcătoare, favorabile sau stihinice sau dăunătoare.
Acționau, păreau să aibă un plan, intenție, finalitate. Spirite, zei.
D’Holbach: „Dacă vrem să ne dăm seama de ideile noastre asupra divinității, vom fi
obligați a recunoaște că prin cuvântul dumnezeu, oamenii n-au putut numi niciodată decât cauza
cea mai ascunsă, cea mai îndepărtată, cea mai necunoscută a efectelor pe care le văd; ei nu se
folosesc de acest cuvânt decât atunci când jocul cauzelor naturale încetează să le mai fie vizibile;
de îndată ce pierd firul acestor cauze... își sfârșesc cercetările numind dumnezeu pe ultima dintre
cauze... de fapt, nu fac decât să înlocuiască întunericul propriei minți cu un sunet pe care s-au

27
obișnuit să-l asculte cu venerație.” Paul Heinrich Dietrich, baron von Holbach, Systeme de la
Nature, Londra, 1770, din Sagan, Cosmos, Ed Herald, 2018, p 205.
Apoi, de voie de nevoie, am explorat spațiul, am devenit tot mai conștienți de timp și
scurgerea sa, am dat gesturilor, sunetelor și interjecțiilor, sens, semne și semnificație. S-a născut
limbajul! Fiecare gând s-a îmbrăcat în cuvinte, ființele și lucrurile trebuiau numărate,
cuantificate și valorizate, valorificate. Au primit nume. Contabilitatea a fost prima limbă vorbită
și mai ales scrisă!
Apoi au fost scrise lucrurile importante. Regulile, valorile, cele sfinte, amintirile
importante. Și iar au fost separate, fiindcă nu puteau fi amestecate. Dar tot amestecate au rămas,
oricât ne-am străduit, fiindcă noi înșine eram un amestec de contradicții.
Cele mai sacre, mai profunde, mai frumoase povestiri, cele mai importante discursuri, cele
mai diverse istorii, erau pline de contradicțiile interioare și relaționale care ne animă.
Autorii înșiși, s-au dovedit într-adevăr, talentați, inspirați. Dar și tendențioși, partinici,
eronați, cu sau fără bună intenție.
Findcă oamenii pot să fie sinceri, onești, dar pot fi și cinici, ipocriți, înșelători – cu sau fără
rea intenție, pentru o cauză bună sau rea. Și astfel s-a scris istoria.
Undeva în estul Mării Egee, acum cca 2500 ani, în Arhipelagul Dodecanoic, se înfiripa
Cosmosul din Chaos, o pleiadă de minți strălucite, a căror inteligență și minte iscoditoare nu se
rușina să aibă ca simbol mâna, meșteșugul, experimentul.
Civilizația ionică, din insulele Samos, Cos, născută prea devreme, ca să nu perpetueze și să
fie reluată abia după două mii de ani, ca renaștere, iluminism, umanism, știință și modernitate.
Nu putem spune că am ratat startul, totuși ne putem întreba: unde am fi fost, dacă renașterea ar fi
avut loc din anul 500 î.Hr.? Thales din Milet, Anaximandru, Pitagora, Anaxagora, Empedocle,
Hipocrate, Democrit... Ei au fost primii care au descris exact realitatea.
Din nefericire, disprețul față de experiment și munca fizică – poate indusă de practica
sclaviei, o plagă ce avea consecințe nefaste, așa cum astăzi consumerismul, ar putea avea același
gen de urmări. Avânt, emulație, stagnare, decadență și ciclul se reia... V Sagan, Cosmos, p 232,
ed Herald, 2018.
Au trecut secole, milenii chiar, lucruri transmise ca importante – istorii, neamuri, mai întâi
oral, social, transgenerațional, au fost puse în scris, pe lut ars, în piatră, papirusuri, pergamente,
codexuri.
Scribii erau inițial niște amatori, apoi tot mai specializați, profesionalizați. Ei puteau
reprezenta interese afective, convingeri proprii, de grup, partinice, confesionale, instituționale,
naționale.
Astăzi, când comparăm istoria, documentele, arheologia, analiza textelor, constatăm că
există relatări posibile, reale, istorice, imaginare, supranaturale, mituri, legende, ficțiuni literare.
Uneori, conform modei timpului, putem avea de a face cu un gen sau altul, profetic sau
apocaliptic, evaghelistic sau epistolar.
Lucrurile relatate pot fi posibile sau imposibile, reale sau imaginare, relatări exacte sau
construcții provenite din aspirații, imaginație, dorințe, relatări retroactive ca previziuni și profeții
ale viitorului, autori anonimi care au scris pseudoepigrafic, în numele unor personalități reale,
mitice, legendare sau fictive, din epoci anterioare, dar la o dată succedentă.
Noi, oamenii – confruntați cu misterul, cu nevoia de sens, cu suferința și moartea, cu
conștiința dramatică a realului, am izvodit idei, narațiuni, povești. Oameni inteligenți,
convingători, au crezut că au descoperit un sens, o cale și le-au strigat semenilor de care le păsa –
călcați pe urmele noastre, vă vom arăta o cale mai bună!
Entuziasm, speranță și totuși, dezamăgire. Oamenii continuau să sufere, să se bucure, să se
nască, să trăiască și să moară. Același ciclu, aceleași mituri, repovestite într-o altă matrice,
actuală, și totuși veche de când lumea...
Privești oameni în toată firea, clamând și declamând cu glas sfios, infantilizat – protecție,
mângâiere, atașament, totul față de un tărâm, o ființă, o posibilitate, imaginare, himerice și te

28
crucești. Schema este atât de simplă, mecanismele atât de uzate, eroarea atât de evidentă și totuși,
nu se poate face nimic. Poți să-i iei omului, dar nu poți să-i dai nimic, prin silă.
Impenetrabilitatea, suficiența, claustrarea, autismul, te duc cu gândul la sociopatie, addicție
– culturală, spirituală.
Faptul că oamenii au procedat dintotdeauna așa nu este atât de surprinzător, dar ca oameni
competenți, care cunosc toate detaliile acestui proces, ale acestor stări de lucruri, continuă să le
ignore, să le ascundă sub preș, să pretindă ineranța, exactitatea literalistă, să clameze revelația
divină, când amprenta imperfecțiunii umane este prezentă la tot pasul, ba mai mult, falsuri
grosolane, superpozabile giulgiului din Torino, sau edictelor lui Constantin, etc., te fac să te
întrebi: Ce reprezintă asta? Cinism, ipocrizie, inconștiență, complezență, ignoranță, neglijență,
oportunism, interes?
Aceste aspecte vor fi tot mai disecate, analizate, puse sub microscopul optic și cel
electronic, verdictul va fi tot mai necruțător. Servere tot mai puternice, fac analiză lingvistică,
statistică, structuralism. Procesul a demarat de secole. Se întâmplă deja de trei sute de ani.
Va trebui ca universitarii și administratorii, deservenții și înalții demnitari, să se
întrunească în concilii și să recunoască adevărul documentat, să ofere o soluție operațională
controverselor vădite, pe care omul modern nu le mai poate tolera, în condțiile unei informări tot
mai precise, exacte, cu audiență tot mai largă la marele public. Aspecte cunoscute doar de
inițiați, devenit deja de notorietate!
...
Mister & Miracol – Știință și Credință
Ce a fost mai întâi? Misterul sau Miracolul?
Depinde de noi. Dacă suntem drept credincioși, vom afirma că miracolul este primordial.
Dacă suntem iscoditori și vrem să știm, cum este alcătuită lumea, vom afirma fără rezerve:
misterul a fost, este și va fi primordial.
Există un mister al realității, treptat demistificat și un mister al anecdoticului, povestit și
repovestit. Există un miracol al realității, dezvăluit treptat și un miracol legendar, mitologic, de
basm, povestit și repovestit din străbuni, niciodată verificat, fiindcă ar fi anihilat.
Nu e simplu să trăiești în preajma misterului, incertitudinii! Nouă ne plac lucrurile clare,
transparente. Un fel de claustrofobie intelectuală. Ne place să punem ordine, să avem valori și
semnificații. Lumea devine inteligibilă cu ele.
Și totuși, misterul va continua să existe. E o lighioană care nu se lasă răpusă prea ușor.
Mutilat, ciopârțit, are mii de vieți, persistă. Și anxietatea noastră. E rău? E bine? E real!
Legendele. Lângă un sat românesc ancestral crește un gorun secular. După o sută, două de
ani, oamenii îți vor povesti cum gorunul este un mire înlemnit în durerea pierderii miresii sale.
Sunt niște stânci antropomorfe în Bucegi? Ele se vor numi Sfinxul, Babele – și ce frumoase sunt
babele astea!, Colții Morarului.
Creativitatea și fantezia noastră dă nume, spune povești – e un joc artistic. Are adevărul
lui! Sunt frumoase. Sunt pline de tâlc. Și înțelepciune. Acesta este un domeniu al miracolului. El
se întâmplă întotdeauna foarte departe, în timp sau spațiu, este de fiecare dată relatat, povestit,
uimitor, dar niciodată văzut. Nu ține de real.
Dar nu numai lucrurile mari, maiestuoase și frumoase, trebuie să aibă nume, explicații și
trebuie cunoscute. Ci, mai ales, cele mici, inframicroscopice, care se pot găsi în structura
universală a lumii. Ele nu sunt mai puțin importante, chiar dacă numai pentru unii ciudați sunt
foarte interesante, iar pentru majoritatea oamenilor, sunt foarte aride.
Dar acesta este adevăratul miracol: al infinitului mic, al lumii cuantice care îi fascinează pe
savanți, și pare să conțină misterul lumii și al existenței. Al lumilor infinit de mari, sau finite, dar
suntem noi copleșiți de ele: miliarde de galaxii cu miliarde de sori, stele, supernove, găuri negre,
pitice albe și planete, sateliți.

29
 Al lumii vii, cu temperaturi și presiuni normale, la care se petrec reacții biochimice,
metabolice și fenomene biofizice, fiziologice, care în mediul artificial pot fi realizate doar la
parametri colosal diferiți.
Cunoașterea. Când oamenii au început să cunoască lumea cu adevărat, această cunoaștere
autentică a început să dubleze – nu neapărat să înlocuiască – explicațiile existențiale ale miturilor
și legendelor. Au fost descrise, în intimitatea lor, procese aparent miraculoase, în complexitatea
și totuși simplitatea lor dezarmantă, misterul s-a retras, totul e limpede și nu mai este loc pentru
nimic miraculos, supranatural. Miturile, legendele și basmele au rămas, pentru frumusețea și
înțelepciunea lor.
Știința a devenit indispensabilă pentru precizia, exactitatea și utilitatea ei. Știința vorbește
sec, dar nu mai puțin grandios, despre realitate. Legendele, miturile și basmele vorbesc despre
noi, autorii lor. Deseori, le confundăm!
Există o tradiție respectabilă a acestei confuzii instituționalizate. Plăsmuirile devin
realitate. Realitatea devine neimportantă, este neglijată, pentru că devine credibil absolutul,
frumosul, aspirațiile, ritualurile, ceremoniile, festivul, evadarea, addicția.
Avem nevoie de puțină detașare. Și umor.
Gândim, judecăm, analizăm, sintetizăm, generalizăm, abstractizăm – dar parcă tot mai
frumos este anecdoticul! Curge de la sine! Nu e necesar un efort deosebit! Tânjim după puțin
timp liber! Și morala unei fabule e la îndemâna oricui!
Viața, formele ei și misterul. Oricât de incomod ar fi, trebuie să acceptăm misterul. În timp
ce ne luăm câte o porție de cunoaștere din el, în fiecare clipă.
Cât mister a mai rămas, omului? Mult! Și cum se mai numește misterul cel mai adânc, cel
mai întins, cel mai nepătruns, al lumii și existenței? Îl puteți numi oricum! Orice înșiruire de
vocale sau consoane, va defini aceleași aspecte misterioase și absolute sau absolutizate, fiindcă
sunt încă, necunoscute. În toate limbile pământului.
Oamenii îl tratează cu venerație, cu respect și închinare, până într-o zi, când dispare. Zona
albă este umplută cu știință, fizică, astronomie, fiziologie, chimie și misterul dispare. Nu de tot.
Este captivant, palpitant, cum se va termina această cursă!
Dar cine se bucură de mai mult mister, tu sau pisica ta, sau câinele tău, sau o moluscă? Ne
putem imagina sau știm precis astăzi, cum văd sau miros, sau pipăie cu radarul lor, fac
ecolocație, ființele din jurul nostru. Câinele, care este un macrosmat, ar avea un miros de
patruzeci de ori mai sensibil ca al nostru. Multe animale și păsări văd în infraroșu sau ultraviolet.
Dar, cum simt ele realitatea? Cât de mare este universul unei pisici sau al unui câine? Ce
crede o antilopă despre lumea asta, în timp ce este sfâșiată de vie de o felină? Suferă mai mult
sau mai puțin decât noi?
Mister! S-a constatat (oamenii de știință!) că pisica mea poate deosebi cca 150 de tonuri și
ritmuri. Alte animale sunt mai deștepte. Uneori, se înfiripă un dialog afectiv, dar o comunicare
reală, între noi și pisica noastră. Maimuțărește un tip de limbaj articulat și ne povestește exaltată
ce experiență incredibilă a avut în livadă. Dacă nu e convinsă că am înțeles, ne aduce probe
materiale: șoareci, șopârle, păsări, pe care le pune pe prag, le bagă în casă sau reușim să le
salvăm la timp. Sunt cadourile ei. Atențiile ei. Mă tem că pricepe mai multe! Sub masca
amabilității, o pisică poate deveni un tiran!
Cât am descoperit din misterul lumii acesteia? Un bun prieten al meu, mi-a spus că s-a
fixat un procent al cunoașterii dobândite. 5%! Foarte puțin, zice el, ca să putem trage concluzii
edificatoare! Obiecția mea a fost că nu cunosc întregul ca să fiu sigur de procent sau de cifre
absolute. Și apoi, ce este acest procent? O cifră cantitativă, una calitativă, un număr de biți? Un
punct din spațiu? Un jalon pe longitudinala timpului? Mister! Câți terabiți are tot misterul?
Și totuși, știm foarte multe despre lumea noastră, cel puțin la scara ființei noastre. Poate că
nu avem mirosul unui câine, nici agilitatea unei pisici, nici vederea unei păsări de noapte, nici
ecolocația liliecilor, nici gps ul migratoarelor, dar universul cunoașterii noastre este destul de

30
mare. Prea mic, în raport cu ceea ce a mai rămas de cunoscut. Suntem pe drumul cel bun! Sunt
optimist!
Unii cred că au dezlegat misterul veșniciei, eternității, absolutului și au un răspuns pentru
toate. Au tot adevărul! Se amăgesc. Se înșeală amarnic. Dar, până una, alta, se cred fericiți și
superiori! Este o alternativă. Prefer luciditatea, libertatea și o conștiință împăcată cu misterul.
Nici misterul, nici starea de împăcat, nu este un păcat.
...
Metamorfoză Spiritual – Cognitivă
De când parcurg acest proces anevoios, consumptiv, dar pasionant și bogat în satisfacții, al
de-, re-, convertirii mele, în dialog cu frații, prietenii, colegii mei, mi se atrage binevoitor atenția:
„Sorine, ai grijă ce citești: – Cu ce te hrănești, aceea ești!”
E ca și cum mi s-ar spune: ‚Ai grijă, dacă mănânci frunze de dud, te transformi într-o
nimfă, un cocon, un vierme – fie el și de mătase. Sau: Dacă mănânci excesiv morcov, te
transformi în amerindian, piele roșie!’ Sau ‚Dacă te bagi în albie, te mănâncă porcii.’
Oare despre asta se vorbește în propoziție? Oare la atât se reduce discernământul spiritual?
Oare nu folosește la nimic esențialul mentalului nostru, conștiința? Suntem marionete, roboți sau
ființe umane responsabile?
Ni se sugerează oare, că totul este discurs, predică, ideologie, propagandă, doctrină, că nu
există criterii ale adevărului?
Așa se întâmplă dacă ne suspendăm întregul sistem de credințe și convingeri existențiale,
pe o singură realitate pe care am decretat-o absolută: Cuvântul – cu literă mare. Oare chiar nu
există o realitate obiectivă, imparțială, indiferentă, fundamentală, cu rol de arbitru? A devenit
limbajul atotputernic, totalitar, o matrice inescapabilă?
Oameni buni! Dar unde sunt – nu argumentele, nu raționamentele – că și astea sunt tot
cuvinte, dacă nu au în spatele lor niște realități care să le susțină.
Unde sunt evidențele, unde sunt dovezile? Chiar nu mai contează faptele, datele obiective?
Dacă există un Dumnezeu absolut, suntem obligați să facem tabula rasa cu realitatea în care
trăim, s-o negăm, s-o ignorăm?!
N-ar fi cazul să împrumutăm odată pentru totdeauna – mă adresez colegilor – de la
medicina bazată pe dovezi, și teologia bazată și documentată, paleotologic, genetic, arheologic,
istoric, științific? Nu ne-ar sta mai bine istoria informată a credințelor și religiilor, decât
supușenia credinței?
Sunt totuși aproape 500 de ani de la renaștere, 300 de ani de iluminism, 200 de ani de
revoluție științifică și tehnologică, un secol și jumătate de modernitate, am trăit împreună
trecerea de la revoluția industrială la revoluția informațională. Lumea a făcut pași gigantici sub
ochii noștri.
S-au prăbușit imperii și s-au născut state din colonii, au fost revoluționate într-un ritm
inimaginabil comunicarea, masmedia, informatizarea, au apărut mijloace noi care au un impact
profund asupra societății și a noastră ca indivizi, a personalității, a relațiilor dintre noi oamenii și
cu instituțiile. Social media, internetul, informarea în timp real, la nivelul publicului larg, a
omului obișnuit.
Au existat perioade din istoria umanității în care, nu existau cărți scrise, dacă nu exista
curte regală sau imperială și conducere unitară. Ceea ce era inaccesibil nobililor, prinților și
oamenilor puternici, bogați, se află astăzi la îndemâna omului simplu, obișnuit. Vom ști să
folosim aceste privilegii extraordinare?
Repet: putem crede, face inferențe, broda ipoteze, când nu cunoaștem fragmente de
realitate. Dar, ca – în numele unor convingeri, tradiții, crezuri, interpretări, instituții, interese de
grup – să negăm fapte, realități – asta nu poate fi decât ignoranță, rea credință, obscurantism.
E o diferență ca de la cer la pământ între afirmațiile credinței, care îți cer să nu chestionezi,
să nu te întrebi, să nu pui la îndoială, să te supui orbește față de sursele credinței, în numele
autorității absolute, indiscutabile, pe de o parte și – studiul temeinic al faptelor, dovezilor,

31
evidențelor, din surse diferite, cu metode diferite, specifice, fiecărui domeniu de studiu și
cercetare, fie el lingvistic, antropologic, istoric, arheologic, geologic, cultural.
Unde am greșit? Am pus prea mult accent pe transcendență, în detrimentul imanenței? Sau,
pur și simplu, absolutul lui Dumnezeu nu este miscibil cu lumea noastră reală?
Adunate laolaltă, aceste surse nu pot fi puse la îndoială, se susțin reciproc, dovezile devin
copleșitoare și evidente.
La interfața dintre lumea ideală, absolută, a lui Dumnezeu și lumea reală, imediată,
concretă, va apare omniprezent: paradoxul, contradicția, nonsensul. De aici și zădărnicia:
credința promițătoare de semnificații, eșuează în iluzie, în nonsens.
Punem o oglindă în fața realității. Ea este fidelă, redă realitatea printr-o imagine virtuală.
Acesta este cuvântul, limbajul. Omul reflectă realitatea obiectuală și fenomenologică prin idei și
limbaj, alcătuite din semne și simboluri, noțiuni, concepte, metafore.
Ele se pot structura, organiza în imagini, modele, reprezentări ale realității. Sunt extrem de
utile în modelare, comunicare, tezaurizare, ca mijloc artistic.
Când atribui un sens unui element din realitate, îi pun, îi atribui un semn, o semnificație.
Este actul meu subiectiv, pun o etichetă, dau un nume - în sens biblic, adamic. Pe o realitate
indiferentă. Este o iluzie să cred că pot modifica realitatea reflectată, acționând doar asupra
imaginii din oglindă, sau oglinzii.
Lumea modelelor, paternurilor, ideilor este stilizată, abstractizată, esențializată, eliberată
de aproximările, limitele și controversele realului. Prin aceste trăsături, fascinează, conduce la
imaginea unei lumi ideale, armonioase, noncontradictorii, pe care o putem confunda cu realul.
Acesta este jocul ielelor. Iar lumea imaginată, poate deveni foarte ușor, lumea lui Dumnezeu,
populată, aglomerată. Cu ce? Cu idei, aspirații, semnificații, wishful thinking.
Puteam fi naivi, când nu existau surse de informare, când nu aveam acces la evidențe, când
lipseau aproape complet detaliile intime ale realității. Dar astăzi, ele au devenit comune, sunt pe
buzele tuturor! Când avem de gând să ne punem întrebări? Când vom accesa sursele de maximă
credibilitate, universități de prestigiu, societăți academice, care aduc dovezi zdrobitoare.
Iertați-mi vehemența. Singura mea scuză este că sunt bine intenționat. Și nu sunt nici cel
mai bine informat. Dar am vocație de comunicator. Îmi pasă de voi, de ceea ce se întâmplă în
lume, de frumusețea celor ce ar putea fi.
Vom rămâne troglodiți, legați în peștera lui Platon, paricipând la un simulacru de realitate,
la fascinația mediocră a unor umbre, perorând despre firea păcătoasă, teorii ale conspirației,
refuzând realitatea luminoasă, pentru că ne simțim incapabili să abordăm cu hotărâre urcușul
spre lumea reală? Acolo se află adevărata lume a cunoașterii, acolo este epistemologia – știința
cunoașterii.
Desigur, analogia, alegoria, rămân imperfecte. Există speologi care fac știința cea mai
avansată în peșteră, iar pentru Platon, cel mai strălucit filosof idealist al antichității, cred că ideile
absolute reprezentau lumina reală. Mitul peșterii este mai complex decât pare.
Între crez, discursul teologic, creștin și dovezile materiale, faptice, documentate istoric,
irefutabile, există o prăpastie imensă, un hău de netrecut ca în parabola săracului Lazăr. Evidențe
din surse cu totul diferite – de pildă cele paleontologice, arheologice și cele genetice, confirmă în
mod strălucit verdicitatea procesului evoluției, istoria veche a umanității.
Cunoaștem cu dovezi certe, vârsta aproximativă a universului, a sisemului solar, a
pământului, vieții, a hominizilor, a omului, traseul principalelor migrații – totul documentat
paleontologic, arheologic, genetic.
Nu e nicio conspirație, nu e niciun interes, sau nu acestea înclină balanța, nu e nicio
ideologie, nu e nicio luptă, sau ea este inerentă, prin forța lucrurilor, a evidențelor, împrejurărilor
și ar fi cazul să vedem unde este adevărul.
De asemenea, vârsta conștiinței, a civilizației peșterilor, a etapei de culegător-vânător,
agricultor. Cultul strămoșilor, animismul, politeismul. Agregarea în așezări, cetăți, organizarea
administrativă și politică, inițial democratică, colectivă, apoi tot mai centralizată și ierarhizată.

32
 Caracterul indisolubil religios ale primelor societăți umane. Funcțiile ziguratului, ale
templului și ale zeilor, într-o societate eminamente teocratică, fiindcă nu exista politică,
sociologie, știință, medicină. Spiritualitatea religioasă îmbiba toate aspectele vieții și existenței
umane.
A devenit o chestiune de notorietate, inclusiv în primul an de seminar, că sursele Torei sunt
multiple (E, Y, S, D), că zeii închinării nu țineau de monoteism, ci de henoteism, că procese
politice, sociale, istorice, culturale, stau la baza constituirii canonului, și tuturor canoanelor
imaginabile și inimaginabile.
Că alăturarea surselor, peticirea fragmentelor, a fost făcută pe genunchi, este evident
artefactată, există repetări, inadvertențe și contradicții, interpolări, confuzii. Și noi continuăm să
clamăm, explicit sau implicit, adevărul literal, ineranța, pierzând din vedere tocmai strălucirea și
valoarea sensului profund, simbolic, artistic, spiritual, cultural, mitologic.
De ce se adâncește prăpastia între amvon și catedră? De ce se insinuează între noi,
discursul duplicitar, dublu standard, afirmațiile explicite, cu putere absolut discreționară și
șoaptele implicite, subterane, care au valoare de adevăr, dar n-au drept la vizibilitate și audiență?
Timpul nu ne așteaptă.
În numele adevărului, care nu poate fi înăbușit, trebuie să alegem!
Este o chestiune de probitate, sinceritate, onestitate, reputație.
...
Realitatea, înțelegerea și reflectarea ei
Raportul de proporționalitate spațială, temporală, cuantică, astrală, este același, și este
garantat de legile intrinseci ale materiei, energiei și informației!
În acest context, Dumnezeu devine Spiritul unificării, sintezei, existenței!
La început a fost existența, apoi viața, apoi mulțimile – hoarde, turme, haite, apoi
comunicarea, limbajul, apoi simțămintele, gândurile, conștiința, apoi cultura, arta, știința,
tehnologiile.
Cineva obiectează, afirmând că este încălcat principiul entropiei, al II lea al
termodinamicii. Dar, orice organism viu este negentropic și entropia este sursa de energie a
întregii lumi vii. Oxidarea, arderea este sursa energiei vieții, încorporată chimic în molecule
fosfatmacroergice, oarecum similar saltului electronic, și având la bază chiar acest mecanism
intim în fotosinteză, prin care organismele vii par a face sinteza dintre câmpul cuantic și câmpul
cosmic – fuziunea, ca sursă quasi perpetuă de energie vitală.
Pentru mine, omul obișnuit, distincția supremă care trebuie operată, la nivelul omului
comun, este aceea între realitatea obiectivă și reflectarea ei subiectivă. Între natură și cultură.
Când traducem în limbaj această distincție, vorbim de primul sistem de semnalizare – realitate
obiectivă-simțuri și cel de al doilea sistem de semnalizare semn/simbol-limbaj-idei despre
aceeași realitate.
De asemenea, trebuie să reținem că raportul de determinare naturală este întotdeauna
dinspre natură spre cultură, iar cel de influență culturală, este întotdeauna dinspre cultură spre
natură. Bineînțeles că ele sunt interconectate. Dar asta nu înseamnă că trebuie confundate și că
trebuie să ștergem din minte această distincție primordială.
Aici intervine marea separare, schismă: materialism, idealism. Fizică, metafizică.
Pretenția idealismului este pretenția perfecțiunii, absolutului, transcendenței, eternității.
Pretenția materialismului este a evidenței, a falsificabilității, a dovezilor, repetabilității, a
pragmatismului.
Realismul a observat, examinat, imitat, natura imediată a lucrurilor, legilor, mijloacelor,
mecanismelor, conducând practic la îmbogățirea cunoștințelor, facilităților, progresului,
confortului, civilizației.
Idealismul a creat curente de gândire, a reflectat asupra realității, a creat legende, mituri,
capodopere artistice, cultura.

33
 Trebuie să observăm că materialismul și idealismul nu sunt decât două forme de înțelegere
a realității, deci de gândire, contradictorii, polarizate, făcând parte din mijloacele umane de a
sintetiza, analiza și reflecta realitatea.
Dar, realitatea în sine, așa cum o cunoaștem, este polarizată, înțesată de contrarii, care se
echilibrează, se anulează, se reglează, alcătuiesc sinteze complexe, din fericire – unificatoare.
Ce i-a făcut pe oameni să inverseze raportul de determinare natural, într-unul cultural,
spiritual?
Mai întâi, intuiția și imitația. Oamenii crează o unealtă, un mecanism, mijloc de facilitare,
imită natura, inovează, inventează. Asta presupune creativitate.
Simpla modestie ne obligă să recunoaștem că folosim inițial modele primordial reale,
naturale, și abia apoi, unele secundare, teoretice, artificiale.
Oamenii au trăit amenințarea pericolului, suferinței, catastrofelor, bolilor și morții, au trăit
frica, teama, angoasa și au avut nevoie de protecție, suport, sprijin, mângâiere.
Cunosc pe cineva foarte drag, care la orice cutremur strigă: ‘Mama!’, iar replica mea cinică
este: ‘Și, cu ce o să te ajute mama?’.
Primii la care au apelat oamenii, au fost strămoșii, cei care îi ocrotiseră, îi învățaseră
tainele și meșteșugurile, felul în care se supraviețuiește. Dar ei erau morți. Erau spirite. De la
spirite la zei, nu e decât un pas insignifiant. Orice trebuință va trebui satisfăcută, mai devreme
sau mai târziu.
Când familiile, grupurile, au devenit triburi, seminții, etnii, națiuni și societate, credințele
au devenit tradiții, religii, au fost centrate de altare, corturi sau temple.
Interese și privilegii au condus la organizare, separare, ierarhizare, instituționalizare.
Sacrul, înconjurat de strălucire, bogăție, separat, izolat, deservit, delimitat, imaculat, râvnit,
obținut cu trudă și sacrificii, pierdut într-o clipă. Invers, condiția de pângărit, presupune
recluziune, excludere, izolare, jertfe și corvezi, abluțiuni.
Să crezi că simbolurile, semnele, cuvintele au efect asupra realităii neanimate într-o
manieră miraculoasă, numai pentru că se întâmplă ca noi, ființe raționale, conștiente,
comunicative, avem obiceiul să fim impresionați de cuvinte (“Dacă-i ordin, cu plăcere!”), este
cea mai abracadabrantă eroare, dusă până la intenție disimulată, proiecție, supunere
necondiționată, sub argumentul autorității, fie ea și supremă.
Să ai sub ochi în fiecare zi, în fiecare clipă, încolțirea, înmugurirea, înflorirea, fecundarea,
creșterea, dezvoltarea, înmulțirea, autoreplicarea, ca procese miraculoase naturale și să le treci cu
vederea, pentru pseudomiracolul irepetabil, al suflării, al adierii, al poruncii. Și de ce? Pentru că
orice persuasiune, orice ideologie, orice doctrină, se bizuie și se întrupează prin cuvânt.
Suntem atât de siguri pe convingerile noastre și le considerăm un merit, chiar darul
credinței coborât de la însuși Dumnezeu, deși consecvența împinsă dincolo de limitele evidenței,
nu mai e normală. Uităm adesea de limitele intuiției și cât de frecvente sunt adevărurile
contraintuitive.
Pentru mii de ani, toți oamenii sau majoritatea lor covârșitoare au fost ferm convinși că
pământul se află în centru universului și că soarele, supus și slugarnic, se învârte în jurul său. O
excepție notabilă a fost Aristarch, încă din sec 3 îHr. Uitat complet! Până în urmă cu cca 400 de
ani, când cercetători iscoditori, au dobândit convingeri contrare lui Ptolemeu.
Primul care a descris sistematic, deși nu întru totul corect, heliocentrismul, a fost Copernic,
preot catolic, iar Galilei a fost umilit, silit să abjure, și-a pierdut demnitățile și privilegiile. În sec
următor, Keppler descria corect mecanica cerească, legile ei și orbitele eliptice. Modelul acesta
ar trebui să ne dea de gândit! Adevărurile nu sunt cele mai populare, nu se stabilesc prin vot și,
uneori, trec mii de ani până ajung să triumfe!
…
Realitatea și Reflectarea ei – Natural și SupraNatural: Nenatural

34
 Există o singură realitate – lumea naturală și reflectarea ei, lumea ideilor. Prima presupune
materia, energia și informația. A doua presupune, rațiunea, conștiința, limbajul, metafizica, etica
și estetica.
Prima este obiectivă, a doua este subiectivă.
Prima este amorală, indiferentă, non-teleologică. A doua este intuitivă, ține seama de
valori, motive, scopuri, relații, simboluri.
Prima este relativ simplă, guvernată de legi simplificate, dar aparent, stratificate: clasică -
obișnuită, cuantică - a (in)finitului mic, astrală - a (in)finitului mare.
A doua este complexă, indeterminată de opțiuni subiective, aleatorii, gusturi, mode,
tradiții, capricii, cultură.
Lumea și reflectarea ei nu pot fi separate, ci sunt interdependente, tangente, secante. Există
un substrat material, biologic, biofizic, biochimic, al ideilor. Iar ele nu pot reflecta prin
conținutul lor, decât lumea reală sau o lume imaginară, populată de realități similare realității. Nu
poate exista o rațiune (auto)conștientă fără substrat material, energetic și informațional.
Lumea subiectivă nu rămâne datoare: structurează, descrie, clasifică, prescrie, modelează,
ierarhizează, revine.
Cunoaștem progresiv, atât realitatea obiectivă, naturală, cât și reflectarea ei, ideile noastre
despre lume, chiar pe noi înșine ca subiecți cunoscători - self-conștienți. Cunoașterea, deși
uimitoare, este limitată și rămâne mult mister.
Nouă ne-ar plăcea ca totul să fie predeterminat, linear, simplu, dar realitatea este parțial
determinată, diversificată, probabilistică, haotică. 
Pentru a putea supraviețui și suporta realitatea, suntem avizi de sens, semnificație, ordine,
determinare, valori, speranță, iubire, mângâiere, plăcere, bucurie, fericire. Acestea contracarează
durerea, pierderile, dezamăgirea, suferința, moartea.
Este relativ simplu: primim și dăruim, trăim, murim, dar circuitul natural continuă. O parte
din noi merge mai departe, dar noi înșine, individualitatea noastră, conștiința noastră încetează -
ne sunt date doar pentru o clipă, câte o singură dată, o viață - aceasta.
Putem broda oricare alte variante, dar ele nu sunt decât aspirații, imaginație, bune intenții,
speranțe, convingeri. Sunt frumoase, avem trebuință de ele, astfel că vor persista, dar ireale. 
Pentru a le acorda credit, autoritate, credibilitate, am creat o categorie distinctă, pur
teoretică, metafizică - supranaturalul. Aici pot fi corectate toate inconveniențele existenței reale.
Nu e neapărat rău.
Poate că singura eroare este aceea că uităm care este diferența între existența reală, naturală
- pe de o parte, și idei, cuvinte, simboluri - pe de altă parte. Acestea sunt doar o reflectare a ceea
ce este real sau chiar posibil, dar improbabil.
Fascinați de puterea limbajului, a simbolurilor și ideilor, de perfecțiunea lor ideală, am
uitat că ele există doar în mintea noastră. Și dacă sunt necesare, utile, de ce nu le-am folosi.
Oricâtă forță ar avea ideile, cuvintele asupra rațiunii, conștiințelor, oricât de încărcate de
sens, frumusețe, cultură, spiritualitate, ar fi ele, este o copilărie fără seamăn, să credem că ele au
vreun efect, oricât de mic, asupra realității lucrurilor - care nu sunt neapărat inerte, sunt cuantice,
bogate în forme superbe ale materiei, energiei, informației profunde, dar sunt lipsite de bios,
viață, rațiune, conștiință. 
Dacă nu au înțelegere, atunci trebuie constrânse. Totalitar! Cum? Prin exces de putere,
supranatural! Este o contradicție de termeni, atât fizic, cât și metafizic. Ilogic, irațional, imoral.
O imposibilitate! Ceea ce nu ne putem permite între noi oamenii, cu greu ne-am putea permite
față de animale și ne permitem tot mai rar, fiindcă devine ilegal, dar putem trata cu dispreț
suveran, regnul mineral? Și aceasta în numele lui Dumnezeu, al Religiei.
De ce? Ca să ne satisfacă curiozitatea, nevoia de fascinație, narațiuni șocante, senzațional,
ca să le punem în slujba ideologiilor, dogmelor și intereselor ce țin de putere, control, prestigiu,
confort. Însuși Mântuitorul Isus Hristos, a tratat miracolele distant, ca pe o specie secundă,

35
purtătoare de confuzie, interese meschine, bune de ahtiat gloatele. Ele sunt efemere, li se uită
semnificația, conduc la derizoriu, vulgarizează.
Existența este unitară, chiar dacă este structurată pe niveluri, sau o modelăm noi,
deocamdată așa, în timp ce reflectarea ei este foarte diversă - poate egală cu diversitatea
modelelor, sau chiar a conștiințelor care o reflectă.
Este documentat științific, că la nivelul cunoștințelor actuale, întregul univers are aceeași
alcătuire fizică și chimică, aceleași legi îi guvernează structura și funcțiile, cel puțin în cele ce
știm. Lumina este aceeași, elementele sunt identificate refractometric, ca și pe pământ, la
miliarde de ani lumină. La un spațiu atât de vast, nu putea să corespundă decât un timp
proporțional ca durată.
…
Cădere sau Trezire?
Fructul păcatului – Pomul cunoștinței

Cred că de 50 ani sunt preocupat de această sintagmă contradictorie și misterioasă: de ce

este legată căderea – în păcat, de actul cunoașterii?
Pt mine cunoașterea a reprezentat întotdeauna viața, lumina, eliberarea, nu căderea.
Totuși cunoașterea biblică mai are un sens: cunoașterea sexuală și procrearea. Salvarea
speciei, în condițiile unui individ perisabil.
Demersul înțelegerii mele a orbecăit un timp asupra raportului dintre cunoașterea rațională,
cognitivă și cea etică, morală. Mă gândeam că omul și-a asumat în mod abuziv o cunoaștere
experimentală a domeniului moral și mai ales al imoralității, fără să înțeleagă pe deplin
consecințele rezonabile ale gesturilor sale.
Apoi am aflat că, oameni mai deștepți decât mine au conchis că, de fapt, atunci când omul
a devenit conștient de sine, gânditor, capabil de predicție, analogie, a realizat că este muritor, a
încercat un raționament cauzal, și-a asumat responsabilitatea, a dobândit simțăminte de rușine,
vinovăție și a conchis că tot ce i se întâmplă rău nu poate fi decât consecința actelor sale. Orbit
de superioritatea gândirii sale, s-a considerat superior celorlalte regnuri și s-a detașat de natură.
S-a născut cultura.
Totuși relatarea biblică merită mai multă atenție asupra detaliului. Este vorba despre
structura noastră intimă și modul în care funcționăm.
Avem o viață instinctuală, îndelung blamată ca fiind primitivă, păcătoasă - dar cred că este
o apreciere superficială, fiindcă întreg regnul animal se conduce doar după acest ghid de
conduită și este singurul care îi asigură supraviețuirea.
Noi, oamenii avem structuri psihoafective supraiacente și gândirea rațională. Totuși cea
mai mare partea a funcțiilor noastre sunt involuntare, inconștiente, necondiționate, în timp ce
doar viața de relație este voluntară și conștientă.
Ce ne spune relatarea căderii? Că omul, prin intermediul organelor senzoriale ia act de
existența unor bunuri sau valori ale mediului care îi sunt necesare pentru supraviețuire. Este pus
în discuție instinctul alimentar, dar nu trebuie să excludem instinctul sexual, de conservare, etc.
Senzorialul, mecanismele psihic afective și cele decizionale sunt implicate.
Acte naturale, sunt interzise arbitrar, sancționate și realitățile nefericite, nefaste ale lumii în
care trăim sunt explicate, deterministic, cauzal.
Adjudecarea personală a unor valori, în condițiile vieții colective, concurențiale, trebuie
supusă unor reguli, care pentru a fi respectate, trebuie împuternicite de o autoritate supremă. Asta
pentru a evita dezordinea și violența.
Paul Diel pune accent pe intenționalitate, care ar fi fost suplinită cu supraconști(e,i)nța. Dar
eu aș merge mai departe. Intenționalitatea este urmată de un plan, proiect, evaluarea costurilor,
riscurilor, responsbilității. Dacă ești puțin psihastenic sau chiar obsesivo-fobic, te paralizează
frica și nehotărârea.

36
 Dacă un paranoic a inventat islamul, atunci un psihastenic l-a inventat pe Dumnezeu. Și
creștinismul. E greu să trăiești responsabil, să-ți asumi alegerile, riscurile, să distingi între
alternative. Dar dacă ar fi o instanță sau chiar două: una pentru bine și alta pentru rău, care să
joace rol de paratrăsnet și eventual să descărcăm asupra lor responsabilitatea și consecințele
propriilor acte. Comod! Și convenabil! Iată unul dintre motivele pentru care religiile vor
supraviețui!
Că acest demers benefic unei repartiții relativ echitabile este distorsionat în forme mai mult
sau mai puțin sofisticate pentru exploatarea economică, financiară, sexuală, de gen, etc., sau prin
sisteme moderne disimulate, a devenit o certitudine. Dar nu acesta este subiectul.
O întrebare simplă: De ce trebuie reglementată sexualitatea, instinctul reproducerii?
Răspunsul pare evident:
- pentru a evita suferința partenerului prin infidelitate
- pentru protecția produsului de concepție - copilul
- pentru a evita transmiterea afecțiunilor venerice
- pentru a evita exploatarea sexuală și abuzul sexual de orice fel
- etc.
Multe dintre aceste cauze, pot rămâne într-o formă potențială, altele pot dispărea de la sine,
nu corespund realității sau pur și simplu nu mai sunt de actualitate. De ce trebuie o conștiință
umană să țină seama de ele, să-și însușească aceleași stereotipii tradiționale, când cauzele care au
condus la apariția acestora au devenit desuete sau nu mai există?
De pildă, doi parteneri nu au nicio obligație față de terți, nu mai sunt în perioada fertilă sau
au adoptat măsuri contraceptive eficiente, cunosc în profunzime regulile de igienă și profilaxie,
se simt liberi să intre într-o relație mutuală. Cine are autoritatea să le reglementeze o conduită
care nu-i privește decât pe ei înșiși?
Societatea umană a găsit soluții mai mult sau mai puțin fericite, acestor aspecte: familia,
poligamia, haremurile, concubinajul, țiitoarele, abstinența, celibatul, contractul liber consimțit,
cu sau fără participare afectivă, prostituția, etc., reglementate cultural, juridic, sau prin cutume
tradiționale, or ad-hoc.
Sunt ele perfecte? Nimic din ceea ce este uman nu este perfect, dar este perfectibil.
Cum decide o persoană regulile pe care și le însușește? Conform culturii, tradiției și
spiritualității căreia îi aparține. Foarte rar sau tot mai frecvent, oameni liberi, decid în cunoștință
de cauză ceea ce trebuie să facă cu viața lor, fără să se mai supună unor norme devenite
anacronice, fără ca prin aceasta să ignore consecințele actelor lor.
Conștientă de raționamente ca cele de mai sus, poate o persoană să decidă ce are de făcut
cu ființa, organismul ei? Cu simțurile sale - ochii, urechile, pielea, bunul simț și mucoasele ei?
Cu membrele, mâinile, picioarele și degetele sale? Cu organele, aparatele si sistemele sale: nasul,
gura, urechile, ochii, stomacul, sistemul nervos sau aparatul uro-genital?
Prin supraestimare, parțial justificată, datorită abaterilor și abuzurilor, a supraraționalizării,
suprareglementărilor, a complexelor rușinii și vinovăției, am ajuns să negăm dimensiuni
esențiale ale ființei noastre. De ce este obezitatea mai puțin vinovată decât imoralitatea? Natural,
ele conduc la consecințe similare. Dar sinuciderea? Este mai gravă decât anorexia sau abstinența,
castitatea? Ne putem asuma o asemenea analiză în mod responsabil, sau trebuie să facem recurs
la autoritate?
A apărut inechitatea, inegalitatea de gen. Desigur, cele mai frecvente aspecte sunt comerțul
cu carne vie, prostituția, exhibiționismul feminin, marketingul, fashion, etc.
Persoane hipersensibile, captive unor sisteme draconice sau libertine, unor tradiții
iraționale, ancestrale, au ajuns să fie abuzate sistematic prin circumcizie sau alte forme de
mutilare, castitate și celibat impuse instituțional sau doar ideologic, doctrinal.
Cantitatea de suferință datorită exceselor nenaturale, prin abuz, abstinență, libertinism,
prostituție, este enormă.

37
 Putem trece indiferenți mai departe, sau putem milita pentru emancipare, echitate și
libertate.
...
Blestemul Cunoașterii și Binecuvântarea ReCunoașterii

Motto: Geneza 2:17 … dar din pomul cunoștinţei binelui și răului să nu mănânci,
căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit.”

Fiecare dintre noi a realizat o comunicare elementară cu animalul de companie sau a

observat animale care își împreunează sau își frâng mâinile într-un gest de implorare, unindu-și
lăbuțele la piept și le împing în jos, pentru că atunci o undă de satisfacție trece prin masa de
privitori, care cresc brusc numărul darurilor gustoase pe care le aruncă protagoniștilor.
Obiecte și ființe concrete au roluri și funcții care pot fi traduse în gesturi, sunete și semne
cu sens și semnificație simbolică sau foarte reală și nemijlocită. Actul comunicării este
remunerat, se bucură de beneficii suplimentare, are rol facilitator.
Semnele și sunetele alcătuiesc cuvintele, noțiunile, conceptele, ideile, iar acestea se
grupează în propoziții, fraze, povești, discursuri, istorii, romane – familii, ginți, triburi, etnii și
națiuni care alcătuiesc umanitatea.
Problema cu limbajul este aceea că, în procesul generalizării și abstractizării, se adaugă
alcătuind straturi suprapuse, meta-concepte care presupun un tip de cunoaștere strict specializată,
inaccesibil nespecialiștilor profani. Astfel se naște jargonul. Cel mai mare expert într-un
domeniu devine un profan absolut în alt domeniu. Dacă nu suntem atenți, oamenii nu se mai pot
înțelege între ei, fiecare domeniu, fie și de interes general, se exprimă într-o păsărească non-
inteligibilă.
Steven Pinker numește acest fenomen blestemul cunoașterii.1 Lumea concretă a ființelor,
obiectelor și chiar a fenomenelor, este însoțită în mintea noastră de imagini virtuale, ceea ce nu
se mai întâmplă în cazul meta-conceptelor cu un grad mare de abstractizare. Acestea sunt stocate
ca atare în memoria expertului, care operează cu rolul, funcțiile și sensurile lor, într-un limbaj
greu de înțeles – jargonul. Resemnificarea este omniprezentă și între oamenii obișnuiți, comuni,
în mahalale, unde este generat argoul, de multe ori specializat și profilat pe un domeniu
expedient.
Pentru orice ființă care a învățat să valorizeze, să semnifice pozitiv sau negativ, în funcție
de gratificație, satisfacție, bucurie sau obstacol, dificultate, pericol, risc, suferință, moarte, are loc
un proces, un travaliu în același sens, dar cu un parcurs invers, inițial de concretizare și abia mai
târziu, prin efect concurențial și selectiv, de abstractizare și interdicție a concretizării.
Se pornește de la realitatea semnificativă, care primește semne valorice pozitive sau
negative, este animată, prin funcțiile și rolurile sale, apoi este personificată, fiindcă aparent are
influență, efect, voință – benefică sau malefică – apoi este reprezentată mental, imaginea mentală
este tradusă plastic, bidimensional, în picturi rupestre sau tridimensional în figurine, sculpturi,
idoli, făcând obiectul închinării, ceea ce mai târziu se va numi idolatrie.
Părțile din realitate animate, cuprind o paletă largă de animale, ființe, fenomene, locuri,
reale sau imaginare, dar invariabil investite cu puteri excepționale, care pot fi invocate sau
îndepărtate magic. Acest domeniu investit cu influențe excepționale este considerat diferit de
lumea cotidiană, obișnuită, este distins, pus deoparte, sacralizat. Animism, totem, tabu,
politeism, monoteism, panteism, panenteism, metempsihoză, ateism, spiritualism, a-gnosticism,
liber-cugetător, etc., etc.
Probabil trebuie să pornim și să respectăm piramida trebuințelor fundamentale (Maslow,
Osborne), a stringențelor și imperativelor care s-au impus cu necesitate. Nevoia de supraviețuire,
de hrană, apă, adăpost și protecție alcătuiesc baza. Apoi, asocierea și întrajutorarea a creat nevoia

1
Steven Pinker, Simțul Stilului, Publica, 2015, Buc.
38
de comunicare, apariția limbajului. Supraviețuirea speciei, reproducerea și reflectarea realității au
condus la manifestări afective.
Pe măsură ce gradul de suficiență și confort creștea, nevoia de relaxare, de divertisment,
bucurie, a condus la prețuirea frumosului, la apariția rudimentelor de artă, combinate cu nevoia
de simbolizare și reprezentare.
Abstractizarea cumulată cu personificarea a generat spiritualizarea. Tot ce era material,
teluric, obișnuit, banal, a fost la un moment dat depreciat, în opoziție cu ideile, spiritualul care a
fost considerat pur, separat, sacru.
Curentul presocratic, materialist, a echilibrat și balansat concepțiile și gândirea omenirii.
Raportul realitate concretă / limbaj abstract rămâne fundamental. Creaționismul postulează
existența unei ființe, a unui cuvânt primordial.
Realismul, materialismul, postulează primatul realității concrete, restul fiind reprezentare,
imagine, concepte, idei, reflectare subiectivă.
Primul pune accent pe invocare, autoritate, supunere, ascultare, închinare, așteptare și
răsplată. Al doilea pune accent pe cunoaștere, explorare, creativitate, transformare a realității și
de sine, prin evoluție și progres.
Primul pleacă de la utopie, prestabilește o voință suverană, călăuzitoare, transformă ființele
umane în receptori pasivi și recunoscători, al doilea vede în om un factor și agent activ, care
deține în sine cheia propriei deveniri, presărată cu izbânzi și eșecuri, cu încercări și ratări, cu
avânt și recul, cu un ritm tot mai alert și eficient al cunoașterii, optimizării și încrederii în sine.
Iarăși și iarăși, mă întorc la paradoxul blestemului cunoașterii. Azi mai fac un pas. L-am
privit ca pe un decalaj între cunoașterea cognitivă, în defavoarea cunoașterii etice. Apoi am aflat
de interpretarea conform căreia, momentul conștienței de sine a devenit și conștiența
perisabilității în timp, împreună cu condiția de muritori.
Orice formă de viață este o efemeridă. Din perspectiva eternității. Singura care își arogă o
importanță excesivă este viața conștientă de sine. Sensul și semnificația clamate, au sens unic:
cel al izbăvirii, al mântuirii. Astfel se naște pofta veșniciei.
Astăzi mă gândesc la diferența dintre cunoaștere și convingere, credință. Cunoașterea este
– iertați-mi pleonasmul – cognitivă, lucidă, crudă, realistă. Un adevărat sacrilegiu pentru bunul
simț.
Convingerile, crezurile și miturile sunt bazate pe buna intenție, buna credință și bunul simț.
Ele menajează, promit, mângâie, atenuează asperitățile, chiar cu sacrificarea adevărului.
Acesta ar fi un sens mai adânc, pentru care cunoașterea este păcatul de moarte, iar credința
– darul lui Dumnezeu care aduce izbăvirea.
Binefacerea beneficiu: cunoscătorul și necunoscătorul trebuie să se însoțească pentru
transmiterea cunoașterii, de-a lungul travaliului înțelegerii subiectului!
Prietenul și colegul meu, ID – o abreviere perfectă pentru o identitate – mi-a prezentat
parabola celor două vâsle, cu care înaintăm, dar ne și echilibrăm, orientăm. Cunoașterea și
credința. Ambele necesare!
Într-adevăr! Dar, în timp ce credința și încrederea pot fi mijloacele prin care ne bizuim pe
modele ipotetice verificate, realități inaccesibile, perspective posibile longitudinal, credința
religioasă ne propune să parcurgem o existență problematică, aruncând o ancoră dincolo de
existent, pe un alt tărâm, în imaginar.
Că e o himeră, o dovedește paradoxul că, oricând ar fi curmată o viață, sau doar în
perspectiva acestei variante, nimeni nu se dă în vânt după momentul plecării, desprinderii,
fiecare clipă, secundă de viață, fiind mai prețioasă decât toată veșnicia.
O fi dragostea lui Dumnezeu infinită, dar noi oamenii, suntem foarte limitați!
Și atunci, poate că se impune o întrebare îndreptățită: de ce avem nevoie de Dumnezeu?
Fiind limitați, avem nevoie de infinit și de ideea existenței sale.
Fiind relativi, avem nevoie de absolut.
Fiind înfricoșați, expuși, vulnerabili, avem nevoie de ocrotire, mângâiere, siguranță.

39
 Fiind confruntați cu misterul, avem nevoie de certitudine.
Fiind copleșiți de complexitatea existenței, avem nevoie de o simplificare, de o rezoluție.
Fiind torturați de singurătate, avem nevoie de afectiune, iubire, însoțire, părtășie.
Fiind pustiiți de indiferență și neutralitate, avem nevoie de sens, finalitate și semnificație.
De apartenență și recunoaștere.
S-a spus deja, că Dumnezeu reprezintă superlativul tuturor aspirațiilor, cele mai înalte
țeluri și maximul posibil pe care ni l-am putea dori și imagina.
...
3 Multidisciplinar: antropologie, neurofiziologie, psihologie:
Stereotipii estimative
Conștiința
Conștiința – revenire, continuare
Eul nuclear
...
Stereotipii Estimative
Care este și de ce este, atât de mare, uneori, diferența între prima vedere și analiza
temeinică, de profunzime, a unui proces, fenomen? Dintre aparență și esență?
Cred că ține de economia funcționării și supraviețuirii noastre ca ființe vii. Natura are cea
mai pragmatică și economică cale de rezolvare a problemelor existențiale. Uneori pare să fie
suprasuficientă, exuberantă, inutil de risipitoare – dar totul este rezultatul unui calcul foarte
precis, nefăcut de nimeni, dar rezultat al selecției naturale, având ca scop perpetuarea,
supraviețuirea. Mai bine zis, prin care am supraviețuit și am evoluat. Numărul de ouă, spermii,
de pui chiar, capacitatea funcțională a unui organ vital, de multe ori simetric, sunt exemple care
ne umplu de uimire.
Niciun șofer nu știe să construiască propriul autovehicol, deși este foarte bine, ba chiar
necesar, să aibă minime cunoștințe de mecanică. Niciun utilizator comun, nu a construit vreodată
un computer sau un smartphone, dar trebuie să știe câte ceva despre acesta, pentru a-l utiliza
optim.
În interiorul cutiei craniene, mai bine zis în cap, avem unul dintre cele mai performante
ordinatoare, neegalat încă, privind performanțele. Și ce constatăm? Că suntem confruntați cu
situații de o varietate copleșitoare. Atenția, interesul, capacitatea de concentrare, ne sunt
solicitate unori la maximum, pentru ca alteori, totul să fie anost, monoton. Plictiseală.
Aceste diferențe de ritm și preocupare, au dus la un mod specific – și economic – de
funcționare, prin ceea ce s-a numit stereotipie dinamică. Vorbirea, mersul, șofatul, sunt cele mai
tipice și doar câteva exemple de activități care ilustrează acest aspect neurofiziologic. Investim
un timp relativ lung pentru a învăța succesiunea dinamică a unor acte neuro-psiho-motorii, pe
care creierul nostru le înlănțuie într-o engramă integrată unitar, le transformă într-o serie de
reflexe condiționate, parțial automatizate și semiconștiente.
În acest fel, atenția, preocuparea focalizată, foarte prețioase pentru viața de relație, sunt
degrevate și implicate în alte activități curente. Așa se explică faptul că putem duce la bun sfârșit
mai multe activități concomitent, păstrând o atenție distributivă procentuală, pentru fiecare,
dintre care una, cea deplin conștientă, rămâne principală. I-am putea da un nume oarecum
legendar: sindromul Napoleon.
Problema este că acest principiu de funcționare nu se rezumă la actele neuromotorii, ci și la
alte aspecte, mult mai complicate ale existenței noastre. Multe dintre segmentele realității
excelează în complexitate, sunt pline de date și detalii extrem de numeroase. De-a lungul vieții le
învățăm mai mult sau mai puțin exact, acumulăm experiență, le stabilim niște markeri sau
etichete sumare, apoi le sedimentăm în subconștient sau inconștient.
În viața obișnuită nu putem face de fiecare dată o analiză aprofundată a unui proces,
fenomen, unei persoane, entități și atunci ordinatorul nostru – mai mult sau mai puțin exact –
scoate o etichetă și ne-o servește drept adevăr irefutabil.

40
 Numim această manieră elegantă, dar oarecum superficială, de cunoaștere, intuiție, fler,
etc. Pentru că am investit mult în acumularea instrumentelor și rezultatelor ei, pentru că ne
definește stilul de viață și existență, ne identificăm cu ea, o considerăm convingere proprie, o
investim afectiv și suntem gata să ne batem pentru ea. Face parte din subiectivitatea, identitatea
noastră.
Aceasta este calea regală prin care se acumulează și consolidează propriile convingeri. În
noianul de informații copleșitoare ca volum, contradictorii sub aspect logic, de o complexitate
care ne siderează, dincolo de care rămâne o zonă intactă și impenetrabilă de mister, trebuie să ne
descurcăm cumva! Pentru că avem nevoie de certitudini, siguranță și atașament, executăm o
alegere, de obicei circumstanțială, ca toate marile alegeri existențiale.
Apoi, continuăm s-o investim cu tendințele și informațiile care ne sunt familiare, ne batem
pentru ele, acumulăm tot ceea ce ne confirmă și întărește convingerea, ignorăm tot ceea ce ne
contrariază, câștigăm în fermitate, devenim tot mai puternici, ne bucurăm de apartenență, ne
umple viața, ne conferă identitate și prestigiu, competență. Credem noi.
Din nefericire, există și un revers. Aici se nasc extremele și extremiștii, orientările fanatice,
terorismul, lupta în numele absolutului, rigiditatea osificată.
Această gândire bipolară, de tipul „totul sau nimic”, conduce și la alte extravaganțe de
neînțeles, dublu standard și alte inconsecvențe. De pildă, valorile etice la nivel individual,
unanim creditate și acceptate – regula de aur, iubirea, echitatea, modestia, altruismul – devin de
nerecunoscut când se aplică la grupuri mari, etnii, confesiuni, națiuni. Deodată, iubirea,
deschiderea, altruismul, sunt irosite, pierdute, contrazise, în numele unor „principii” identitare,
de un subiectivism strigător la cer!
Ca din senin, valorile și concepțiile proprii, aprobate și sacro-sanctificate de vreo autoritate
supremă și absolută, le dau dreptul unora să devină privilegiați, separați, favorizați, grobieni în
calitatea lor de „aleși”, deținători trufași, vanitoși, ai drepturilor de întâi născuți spiritual, mândri
și orgolioși de certitudinea mântuirii lor, în detrimentul pierzaniei veșnice al tuturor celorlalți în
iadul cel mai negru.
Oricât de toxic ar fi expedientul apocaliptic, totuși el nu este foarte agresiv. Dar când se
manifestă în viața imediată, reală, concretă – intoleranța, redutele culturale, discriminarea,
conviețuirea oamenilor întâmpină dificultăți majore. Se ajunge la război!
Persistă aici un alt paradox: al eterogenității omogene sau al omogenității eterogene. Să mă
explic. În interiorul său, fiecare grup manifestă aceeași coeziune, aderență, congruență, armonie,
echilibru – este adevărat – deosebit de sectare. Problema este că fiecare dintre aceste grupuri,
chiar dacă au și asemănări, pot fi extrem de eterogene, contradictorii, diferite, ireconciliabile,
încât atunci când concurează pentru oricare parte a realității sau imaginarului, și vor găsi cu greu,
o cale de rezolvare amiabilă a diferendelor. Mai ales dacă operează cu valori și entități absolute,
cum se întâmplă, de obicei. Sunt demonizate cu termeni strict specifici, botezați ad hoc drept
peiorativi: ecumenism. Specific ideologiilor, principiile ajung să valoreze mai mult decât
oamenii și viața, fericirea lor!
Diplomația a salvat și de astă dată jocul dublu, prin participarea ca observatori la toate
consiliile ecumenice, dar n-am prevăzut – cu tot darul profetic, prin excelență – lovitura sub
centură, încasată în plin, din partea nonconfesionalismului, care câștigă teren, spectaculos.
Opusul stereotipiilor, este o analiză neutră, onestă, temeinică, a datelor și faptelor
obiective, care chiar dacă nu o contrazic flagrant de fiecare dată – cum se întâmplă în cazul
prejudecăților – aduc, cel puțin, mult mai multă precizie, ponderea detaliilor semnificative,
nuanțează, dau exactitate cunoașterii.
Am putea ilustra cu câteva exemple de stereotipii estimative uzuale. Simpatiile sau
antipatiile noastre spontane. De multe ori am nimerit-o, dar de câte ori ne-am ars, am comis
gafe? Sunteți de acord că o cunoaștere reală a unei persoane, un semen al nostru, ne modifică
multe dintre criteriile preconcepute, pe care le valorizam anterior.

41
 Sau în cazul grupurilor, confesiunilor, etniilor, avem o tendință nefastă de generalizare,
etichetare, expediere sau rejectare, pe baza unor schițe, scheme, caricature, de informații
disparate.
Este partea funestă a stereotipiilor noastre.
Fiecare om merită atenția noastră!
…
Edmond Constantinescu – Comentariu O2 din 28.04.2020:
Vreau sa spun ca dincolo de pluralitatea disciplinelor prin care ne misca cu ușurință eseul,
de la selectia naturală la cum funcționeaza creierul, la psihologia evoluționară și analiza
ideologiilor în alb-negru, văd medicul care adună tot ce a învățat o viață întreagă și îți spune în
câteva cuvinte clare: „domnule, uite care e problema ta…”
.
... Sorin măsoară omul ca un expert în antroplogie medicală și încearcă să salveze
umanismul de iluziile omului despre sine însuși prin știință. Însă umanistul se va plange că
știința este reductionistă și strivește nu știu ce corolă de minuni a lumii (ca, de exemplu, corola-
antigen a unui virus). Deci pe scurt, umanismul se afla în condiție critică și poate fi salvat de
științele vieții...
...
Conștiința
Această parte își propune să discute dacă între știință și conștiință există o relație mai reală
decât exprimă simpla rimă. Ne aflăm pe tărâmul ipotezelor și teoriilor, fiindcă nici știința nu este
epuizată, nici conștiința nu este bine definită.
Conștiința noastră, sinteza a tot ceea ce suntem, gândim, simțim, acționăm, reacționăm,
pare să conțină două componente majore: una minoră, sprințară, inteligentă, vizibilă – un fel de
jokeu și alta, masivă, voluminoasă, greoaie ca un cașalot sau pachiderm, cuprinzând întreaga
psihologie abisală și neurofiziologia din spatele trăirilor noastre, fie ele conștiente sau
inconștiente.
Chiar dacă există realități fără suport material, energetic sau informațional – ideile – ele nu
pot să apară și subziste decât pe un astfel de suport. Faptul că la un moment dat, realitatea
deosebit de complex organizată, devine conștientă de sine însăși, nu are nimic de a face cu
existențe fără suport material, organic, biologic.
De asemenea, realitatea obișnuită, la scară umană, se supune legilor mecanicii numite de
noi clasică, pe când la nivel cuantic, respectiv astral, există legi fizice subiacente, supraiacente,
sensibil diferite. Faptul că vorbim de cauzalitate și determinism sau de liber arbitru, doar la nivel
obișnuit, cotidian, pune în discuție înțelegerea sectorială a realității și a raporturilor dintre aceste
niveluri.
Avem tendința de a aplica principiul cauzalității descendente, a explicațiilor emergente,
considerând complexitatea ca fiind determinantă – poate și datorită definiției sistemelor – sunt
mai mult decât suma părților componente, dar la o analiză atentă, vom descoperi că de fapt,
legile fundamentale ale realității funcționează dinspre micro spre macroscopic. Astfel, deși
aparent atribuim fulgului de nea frumusețea cristalelor de gheață, ele sunt rezultatul poziționării
fiecărei molecule de apă. La fel ceasul atomic, nu-și datorează precizia ceasornicarului, ci
izotopului radioactiv de la care împrumută ritmul.
Orice spiritualitate manifestă încetează odată cu dispariția suportului său. Cel puțin, în
partea de lume care ne este accesibilă. Asta înseamnă că această calitate ar exista încă în
particulele elementare, cuantice. Este considerată o idee speculativă. Reținem totuși ideea
valoroasă din aceste speculații, că gradul de ‚fericire’ ar fi în relație cu gradul de libertate al
fiecărei particule. De ce nu și al omului? Așa cum apar sistemele planetare, stelele și galaxiile,
chiar sub ochii astronomilor, inclusiv astăzi, așa apare și se modifică, evoluează, conștiința. Este
rezultatul organizării tot complexe a particulelor, dar și a structurilor supraiacente, conform
legilor fizice, confirmate de calcule, demonstrații și formule matematice.

42
 Reciproca pare, de asemenea, a fi adevărată. Adică, creierul uman ar fi capabil – spune
Penrose, bazat pe teoria de incompletitudine a lui Godell (v Sean Carroll, The Big Picture...), să
beneficieze prin neurotubulii săi, de exploatarea fenomenului cuantic numit colapsul funcției de
undă, care îi permite să discearnă și să aprecieze realitatea, inclusiv aceea despre sine însuși, pe
care niciun computer n-a realizat-o încă. Este doar o ipoteză fascinantă. Totuși, nu este decât o
ipoteză criticată, neverificată!
Încercând să enumerăm și să epuizăm componentele conștiinței, fără să reușim, ar trebui să
spunem că ea conține:
– un sistem deschis alcătuit din subunități morfostructurale, ierarhizat după criterii de
complexitate morfofuncțională, care se autoreglează, autoregenerează, reproduce și adaptează
biologic prin mijloace biofizice, biochimice, care schimbă materie, energie și informație cu
mediul
– senzori pt percepția realității
– simboluri, idei, limbaj, pt abstractizarea, reflectarea și semnalizarea realității
– memorie pt înregistrare longitudinală a procesualității succesiv temporale
– capacitate de înțelegere și învățare a relațiilor complexe cu sine, semenii, mediu, pt
adaptare
– identitate și capacitate de reflectare a sinelui, imitare și comparare cu semenii, receptată
concomitent și relativ similar autolog și heterolog
– un sistem axiologic de valori pe care le selectează specific, stabilindu-și bunul simț și
caracterul
– un sistem afectiv de atașare sau respingere a fragmentelor de, sau simbolurilor realității,
animate sau inanimate
– un sistem estetic de stabilire a criteriilor frumosului și de bun gust
– un sistem cultural prin care face achiziții, contribuie creativ la moștenirea spirituală
– comunicarea permanentă cu sine, cu semenii și cu mediul, pt actualizare
– achiziția permanentă, perfecționarea și îmbogățirea performanțelor, împreună cu
reflectarea și conștientizarea lor, prin cogniție și metacogniție
– conștiința de sine, capacitatea de a te autogândi, de a-ți autoevalua concepțiile,
simțămintele, deciziile, propria personalitate, erorile, eșecurile și realizările, propria identitate și
ceea ce te definește, istoria personală neîntreruptă, proiecția realistă a propriului viitor.
În acest context, înțelegem de ce sintagma: „conștiința este vocea lui Dumnezeu în om”,
devine desuetă și superfluă. Desigur, acesta este cu totul alt discurs! Dintre cele închise,
suficiente, absolute. Totuși, suntem obligați să recunoaștem că omul reflectă în conștiința sa cele
mai alese părți ale realității, cele mai distinse valori, cele mai înalte idealuri, cele mai sublime
frumuseți, astfel încât le asociază Ființei Supreme, ca personificare a Absolutului și Perfecțiunii.
Și este normal să fie așa!
Dacă conștiința noastră este sinteza a tot ceea ce suntem și facem noi, n-ar fi posibil ca
Dumnezeu să reprezinte Sinteza Supremă a Universului?! Sună cam panteist. Păstrând
proporțiile, să ne reamintim totuși, că Spinoza a fost excomunicat din sinagogă și n-a fost
reabilitat, ca Galilei!
S-a schimbat ceva în ultimii 400 ani? Da! Între toate celelalte, un amănunt esențial. În timp
ce apartenența era vitală atunci, astăzi a devenit nesemnificativă și irelevantă. Asta ține, evident
de subiecte, care au devenit tot mai pregnante și s-au impus conștiinței oamenilor, de evoluția
lumii și a societății, dar și de subiecți. Care se raportează la propria conștiință! Este instanța
supremă a ființei umane.
Unii afirmă că partea grea a conștiinței constă în faptul că propria experiență este
netransmisibilă, că ea poate fi unică – ca și noi înșine. – De ce oare ne împotmolim de noi, ca
centru al universului, când suntem confruntați cu obstacole? Și totuși, putem comunica, putem
face poezie, înțelegem sensul metaforelor. Asta înseamnă că avem aceleași experiențe, cel puțin

43
în cadrul aceleiași specii. Este clar că, atât bufnița, liliacul sau câinele, văd cu totul altfel lumea!
Și, deși au doar rudimente de conștiință, pot fi atât de drăgălașe!
Dacă am lua-o pas cu pas și am observa că lumea fizică – aceea cu legile și formulele
matematice, ni se adresează prin organele de simț, este receptată ca sumă de stimuli specifici,
tradusă în forme specifice structurilor transmițătoare din receptori și sistemul nervos, este
integrată ca informație, conceptualizată și abstractizată ca idei, simbolizată în cuvinte,
transmisibilă prin al doilea sistem de semnalizare – limbajul, ceea ce o face universală. Și
traductibilă, comunicabilă.
Problema care se impune este că atunci când ne referim la limbaj, acesta nu este decât un
sistem de semnale și semnalizare, un discurs ai cărui termeni sunt specifici și netransmisibili
decât prin analogie, dintr-un domeniu în altul. Discursul neurofiziologic poate avea
corespondențe cu cel psihologic, fiindcă sunt înrudite, se suprapun, dar se referă totuși, la
realități diferite. Una este să spun că fibrele C transmit durerea, alta e să simt această durere și cu
totul altceva este să predic despre semnificația spirituală a durerii.
În acest punct noi comitem două erori grosolane. Fie suprapunem și confundăm planurile,
amestecăm termeni și discursuri, rezultând neclaritate și confuzie.
Fie – mai grav – construim un discurs închis, aparent coerent sieși, dar care ignoră părți
imense din realitate. Îl lustruim, îl fățuim de-a lungul veacurilor, ne identificăm cu el, îi punem
întrebări și îi furnizăm răspunsurile intuitive cele mai potrivite sieși – implicit nouă – ignorăm
contraargumentele, disonanța cognitivă, îl transformăm în concepție și filosofie de viață, îl
sacralizăm, reificăm, argumentăm, decontextualizăm (proof text), documentăm prin exegeză și
eisegeză, hermeneutică forțată, punem pasiune, apoi patimă, fanatism, prozelitism – și iată –
formula completă. Dar cea mai gravă eroare o comitem în momentul în care confundăm acest
sistem de simboluri, acest limbaj, acest discurs despre realitate, cu realitatea însăși!
Într-adevăr, unii confundă ideea de măr cu acțiunea de a mușca dintr-un măr, și toate
trăirile legate de acest act. Iar aceste trăiri încetează odată pentru totdeauna, odată cu viața
proprie. Viața, în genere, oricât de fragilă, complexă și vulnerabilă, continuă să se adapteze,
reproducă, transmită mai departe. Este clar că ne referim la aspecte, uneori similare, alteori
distincte și, de fiecare dată, o facem în cunoștință de cauză.
De ce este viața proprie limitată? De ce murim? Fiindcă o anumită doamnă, împreună cu
soțul ei au mușcat din fructul oprit? Sau fiindcă, devenind conștienți de noi înșine, am realizat că
suntem muritori? Sau din cauză că, având un anumit grad de inițiativă și libertate, ne putem
autolimita drastic, putem încălca regulile și legile existenței, putem pune în pericol planeta și –
până la urmă nu facem decât să ne adaptăm, autoreglăm, împreună cu lumea contrariilor din care
facem parte?
Este o problemă de conștiență și conștiință!
...
Conștiința – Revenire, Continuare

Cristian Presură împarte problema conștiinței, similar oarecum cu cea a fizicii, în două
aspecte: simplă sau ușoară și grea sau complicată – ambele rămase nerezolvate. Cea simplă ar
consta în modul în care rețelele neuronale bio-fizice și bio-chimice, devin viață, un sistem viu,
unitar, capabil de reprezentări ale realității.
Cea grea și foarte complexă, este aceea a saltului calitativ inexplicabil, consideră CP, a
transformării unor semnale electrice materiale, în senzații subiective, în conștiență și conștiință.
În ansamblu, sunt de acord. Nu știm încă, în detaliu, cum se transformă fenomenele și procesele
fizice, în biofizice și neuro-fiziologice, mai mult, în psihism. Dar unele aspecte pot fi deduse, ba
chiar stabilite cu certitudine.
Revenind la modelele problemei „simple” a conștiinței, Cristian Presură enumeră pe cele
mai importante: 1. Teoria senzitivo-motorie care spune că sistemul nervos central nu este un
receptacul pasiv al informațiilor despre lumea înconjurătoare, ci un sistem complex de

44
gestionare, selectare, integrare, ierarhizare și verificare, chiar explorare a datelor, prin mobilizare
activă, bucla feedback care se verifică și pentru mediul intern, unde apar evaluări, standardizări
și chiar reglări ale abaterilor. 2. Modelul schițelor multiple al lui Daniel Dennet. Ele cuprind
totalitatea variantelor probabile, din care sunt selectate și eliminate pe rând, concurențial, după o
scală a congruenței optime, până rămâne doar cea preferată. 3. Teoria scenei sau a teatrului, în
care scena ar reprezenta creierul, iar actorul care își susține rolul și pe care se focalizează spotul
luminos al conștiinței ar reprezenta funcțiile noastre de relație, concentrare și atenție. Actorii
performeri se schimbă permanent în trama dramei. 4. Teoriile subiectiviste, consideră conștiința
doar o funcție a creierului care își adjudecă subiectiv, fără să modifice parametrii neuro-
fiziologici obiectivi ai procesului propriu-zis. Astfel Thomas Huxley afirma că fenomenele
conștiente sunt ca sirena unui tren care nu are niciun rol în viteza, puterea de tracțiune sau
direcția trenului. O altă imagine, folosită în același sens, a fost aceea a umbrei care însoțește
călătorul pas cu pas, dar nu influențează călătoria.
Multe structuri, deși foarte complexe, sunt mai simple decât par. Orice fenomen și proces,
dincolo de natura sa intimă, și în ultimă instanță, misterioasă, are totuși niște trăsături sau
parametri cuantificabili cum sunt intensitate, frecvență, tensiune, etc.
Multă lume vorbește de faptul că am fi prizonierii creierului din cutia craniană, ai
propriilor noastre senzații subiective, că nu am avea nicio idee despre cum este lumea obiectivă
reală. Ceea ce ignoră cei care ajung la astfel de convingeri, este calitatea receptorilor,
traductorilor și transmițătorilor de la extremitatea distală a fiecărui tip de organ senzitiv sau
senzorial. Receptorii aceștia sunt înalt specializați, adecvați structural și funcțional chiar pentru
fenomenele fizice pe care le transmit.
Să fiu mai explicit. Știm că undele sonore au o anumită frecvență, intensitate, timbru, iar
împreună pot fi armonice sau nu. Ei bine receptorii pentru auz, sunt exact niște corzi organice,
dispuse de-a lungul cohleei urechii interne care transmit, după ce traduc parametrii acestor unde
sonore în parametri bioelectrici similari, către neuroni specializați, care receptează, diferențiază
și integrează doar undele sonore de o anumită calitate.
La fel cu lungimea de undă a radiațiilor luminoase. Celulele cu conuri sunt specializate să
redea exact această formă de energie, care face parte din realitatea lumii noastre. Aș zice că chiar
la formarea urechii interne, medii, externe, ca și a ochiului, ca aparat optic, au contribuit, de-a
lungul mileniilor chiar relația dintre forma de energie și materie din mediu, despre care
organismul avea imperioasă nevoie să afle date. Soluțiile aflate sunt sensibil diferite la specii
diferite.
La fel sunt receptorii pentru presiune, tactili, temperatură – simțim cu o capacitate de
rezoluție de jumătate de grad sau chiar mai puțin, diferențele de temperatură. Orice intensitate
care depășește un anumit grad de intensitate sau orice alt parametru și devine amenințătoare,
nociceptivă, dăunătoare pentru integritatea extremităților, zonelor sau a întregului organism, este
semnalată prompt, împreună cu semnificația lor, dobândită cu mari sacrificii, nenumărate
încercări și eșecuri, până la izbânda de azi.
Dar nu numai că orice organism cunoaște starea mediului și semnificația prietenoasă sau
dăunătoare a mediului, chiar așa cum este el, prin natura sa, dar a pregătit de-a lungul mileniilor,
o apărare strategică, de atenuare, anihilare, combatere a acestor efecte nocive.
Nu cred într-o diferență foarte mare, între realitate și modul în care ne este semnalată de
organele noastre senzitive și senzoriale. Dovadă, că putem corobora informațiile de la cele câteva
categorii de parametri mecanici, fizici: presiune, temperatură, textură, suprafață, etc. și a celor
cinci organe senzoriale specializate. Apoi, dacă diferențele ar fi atât de mari, am avea experiențe
imposibil de împărtășit! Or noi ne putem comunica și împărtăși datele până la nuanțe de bun
gust, cu excepția discromatopsiilor, etc., care au într-adevăr mari probleme în a înțelege gama de
aspecte pentru care sunt deficitari.
Cred că nu trebuie să ne scape că multe din fenomenele naturale sunt exprimate în
parametri foarte similari celor electrici, bioelectrici. Așa cum știm, vorbim de forțe – gravitație,

45
centripetă, centrifugă, câmpuri gravitaționale, cuantice, electromagnetice, etc. Asta înseamnă că
fragmentele de realitate sunt convertibile, nu doar traductibile, unele în altele.
Metafizicienii vorbesc de așa numitele qualia, dar eu cred că aceasta este o noțiune inutilă.
Nu e niciun secret că întreaga fiziologie, biofizică și biochimie lucrează cu intervale fiziologice,
numite de noi, ale normalității, pe care toate membranele, organitele, structurile celulare le
recunosc ca o stare de bine. Orice abatere, modifică, proporții, concentrații, potențiale electrice,
cu potențial destructiv, alterând inițial funcțiile, valorile, apoi structurile. Toate aceste abateri și
intervalul normal sunt codificate, auto-reglate și integrate, mai mult, corectate prin feedback.
Nu trebuie să ne lăsăm copleșiți de caracterul impersonal, abstract și lipsit de semnificație
aparentă a impulsurilor nervoase. Lucrurile esențiale, fundamentale se petrec la extremități.
Receptorii înregistrează trăsături concrete ale lumii reale, ale mediului înconjurător sau intern,
care apoi sunt transmise unor analizatori centrali care alcătuiesc hărți, imagini, reprezentări,
compoziții similare – chiar dacă schematice – totuși foarte complexe, stabilind analogic
corespondența cu realitatea. Poate cu mecanismul digital este mai performant, mai rapid, dar cel
analogic este specific lumii vii. Asta face ca o parte din sensul și semnificația realității să fie
integrată în mesaje și, pe baza lor, reprezentarea realității să fie cât se poate de veridică.
Desigur, suntem departe de a fi epuizat misterul vieții și al conștiinței, dar similar cu fizica,
măsurând sau calculând o distanță, o traiectorie eliptică, chiar dacă cifrele care le reprezintă
rămân seci, inexpresive, nu înseamnă că astrele o iau razna. Echilibrul de forțe se păstrează. În
biologie, acest echilibru înseamnă continuarea proceselor fiziologice, metabolice, respiratorii, de
ardere și existență, eventual înmulțire. În esență asta este viața – autoreglare, creștere, adaptare,
înmulțire, integrare cu mediul extern și intern. Integrarea mediului intern conduce la saltul
calitativ al subiectivității, senzației, gândirii și conștiinței.
Conștiența de sine sau starea de vigilență, ca și conștiința de sine cu valorile proprii,
inclusiv identitatea, ar fi acea instanță de sinteză, specifică organismelor vii, autonome, capabile
de autoreglare și adaptare, care fac schimburi de materie, energie și informație cu mediul natural
și social, ca și cu mediul lor intern, și care primește o cantitate colosală de informație, o
analizează, prelucrează, ierarhizează, selectează, stochează mnezic, utilizează longitudinal, în
timp, contribuind la identificarea sa ca entitate distinctă de mediu și alte entități similare.
Când este vorba de durere, medierea biofizică prin mecanismul de poartă și retro-inhibiție,
cea biochimică – prin intermediul endorfinelor care atenuează durerea sau substanței P care o
mediază și modulează, ne arată că substratul senzațiilor are aceeași natură fizică și chimică, ca și
alte procese psihice mai complexe. Peste o anumită limită, intensitatea durerii sau a unui impact
asupra sistemului nervos central, conduce la suprimarea conștiinței, tot ca mecanism de protecție.
Sunt cunoscute astăzi nu doar substanțe, ci clase întregi de compuși chimici, substanțe
materiale care prin intermediul receptorilor și neuro-transmițătorilor, modulează dispoziția,
creează euforie, îndepărtează anxietatea, depresia, etc. Altele produc sau suprimă halucinații,
modifică durabil personalitatea, unii subiecți afirmă chiar că și-au schimbat filosofia de viață și
înțelegerea raporturilor cu lumea existentă.
Rămâne problema grea a conștiinței. Aici nu e vorba doar de structurile neuronale, de
conexiunea permanentă cu propriul corp, organism, în aspectele sale cele mai intime, ci și de
încărcătura informațională din primii ani de viață. Toți pediatrii, părinții și educatorii știu că în
jurul vârstei de trei ani, copiii devin conștienți de ei înșiși. Până atunci vorbesc despre ei la
persoana a treia. Apoi, pe măsură ce înglobează informația despre lume, mediu, persoane și ei
înșiși, pe măsură ce procesul de mielinizare se definitivează, copiii devin conștienți că sunt o
entitate, că ei înșiși sunt parte componentă a acestei lumi și existențe.
Mai e un aspect al realității pe care nu-l putem ignora. Materia este alcătuită din masă și
energie, împreună sunt structurate în câmpuri. Modul dispoziției acestora, legile care le
guvernează, descrierea acestora, constituie informația. Masa are greutate, energia este exprimată
dinamic, vectorial, informația articulează limbaje și simboluri, narațiuni și descrieri. Primele

46
două alcătuiesc forme interschimbabile ale realității, cea de a treia este doar abstractă. Dar foarte
reală.
De ce ni s-ar părea atât de ciudat saltul ontologic de la o formă la alta de organizare și
exprimare a realității. Lumea vie, cea conștientă și autoreferențială, nu sunt decât forme
ontologice ale aceleași realități, care nu fac decât să actualizeze potențialul materiei, masei,
energiei, câmpurilor, informației, structurate, conectate și relaționând tot mai complex, tot mai
integrat, regăsindu-se pe paliere calitativ diferite, dar având aceeași esență naturală, fără nimic
supra rațional sau supranatural.
Poate că trecutul nostru cultural ne determină, nu doar să sacralizăm și să prețuim viața și
conștiința, dar să o și mistificăm.
Astfel, viața ar putea fi definită din perspectivă cibernetică, sistemică, drept capacitatea
materiei de a se structura – prin componenta sa masivă, de a acționa, mișca, metaboliza – prin
componenta sa energetică, a se autoregla, integra, reproduce și conștientiza – prin componenta sa
informațională.
Desigur, una este realitatea materială, naturală, a biosferei, și alta este realitatea valorilor, a
semnificațiilor, a culturii și spiritualității. Între cele două există interconexiuni și interdependențe
de ordine multiple.
Desigur, ne amintim argumentul ontologic creaționist al ceasornicarului sau grădinarului.
Poate că fiind atât de inventivi și creativi, continuăm să ignorăm două aspecte ale dimensiunii
noastre demiurgice. Pe de o parte, că tot ceea ce ne iese din mână ca fabricat, confecționat, oricât
de sofisticat și complex ar fi, este inanimat, o mașină pasivă care nu face decât ceea ce este
programat să facă.
Pe de altă parte, dacă noi înșine am fi rezultatul creației, confecției, am fi la fel de
robotizați. Din chiar faptul că suntem rezultatul evoluției, calităților intrinseci ale capacității de
structurare, organizare, ale materiei, energiei, informației, vieții și conștienței, decurge –
începând cu prima amoebă care și-a propulsat și retras prelungirea citoplasmatică tapetată de o
simplă membrană, în primul act de explorare și integrare în mediu – dimensiunea fundamentală a
ființei umane, de a fi autodeterminată, autoreferențială, proiectivă, capabilă de cultură,
spiritualitate, deși rămâne parte componentă a naturii. O natură pe care am ajuns să o cunoaștem
atât de puțin, încât o negăm și ne rușinăm de ea, cu toate că îi datorăm existența.
Diabolizăm natura și mistificăm cultura, spiritul, mai degrabă.
_______
C.P., Diferența dintre un copil și un laptop – O călătorie personală prin Religie, Fizică și
Neuroștiințe, Humanitas, 2020.
...
Eul nuclear
Desigur, titlul acesta este un artificiu gazetăresc. Totuși, am dori să facem distincția între
eul nostru psihologic, fără de care nu poate exista integralitate psihologică și eul teologic, o
entitate hulită, sursa oricărui egoism, așa zis păcătos și meschin. Ca de obicei, sunt greu de
împăcat noțiuni strâns înrudite și cu valențe, coloraturi, atât de diferite.
De fapt scopul nostru este puțin mai ambițios: încercăm, cu ajutorul unor simplificări
drastice, să deslușim cum se ajunge la conștiința de sine, la eul conștient.
Acest aspect se impune ca o chestiune de importanță capitală. Aș zice că sunt câteva
praguri ontologice fundamentale, în cazul cărora misterul pare de nepătruns, fiind tratate
axiomatic. Primul este pragul non existent/existent, apoi viu/neviu, urmat de subiectul nostru,
conștient/neconștient.
Aparent, nu știm cum realitatea neuro-fiziologică devine minte, iar aceasta psihism. Este
de mare ajutor analogia hard/soft, dar știm că între hardul microcipurilor și structurile biologice,
neuro-fiziologice, sunt deosebiri de natură fundamentală.
Desigur, pot fi luate în discuție și alte praguri, cum ar fi acela de muritor/nemuritor (mai
ales că termenul psihologic de psihic, are un corespondent mai puțin exact și precis, în domeniul

47
limbajului comun sau teologic – acela de suflet – pe care imensa majoritate a creștinătății, îl
consideră nemuritor), dar prin acest tip de problemă, pășim deja în domeniul legendelor,
basmului, literaturii fantastice, mitului.
Este doar una dintre abordările posibile, și una grosieră. Când focalizăm, descoperim
raporturile legice, deterministe ale realității imediate, lanțurile cauzale, pragurile devin planuri
înclinate, trecerea sincretică devine continuă, și lucrurile încep să se lege. În viitor, anumite
praguri pot și vor fi elucidate complet, vom avea răspunsuri definitive. Deocamdată, ne
mulțumim cu evidențe parțiale și răspunsuri trunchiate.
Un singur gând despre embriologie. Dintre cele trei foițe, primele diferențiate ale unui
embrion, întregul nostru sistem nervos, inclusiv creierul și cel din urmă neuron, este foarte strâns
înrudit cu pielea, tegumentul. Prima schiță, tubul neural, are origine ectodermală. Neuronii,
celulele nervoase, nu sunt decât un alt tip de celule specializate ale organismului.
La nivelul sistemului nervos, informația – și aceasta este dimensiunea fundamentală care
distinge neuronii de celelalte celule, faptul că pot stoca și vehicula informație convertibilă –
circulă pe două mari magistrale: fizic – prin biocurenți și chimic – prin neuro-transmițători.
Sinapsele, spațiile de contact între neuroni și terminațiile lor, au competență pentru ambele
modalități, ca de altfel și membranele care le căptușesc.
Între corpul, carnea, oasele, pielea noastră și creierul nostru, există o legătură permanentă,
indisolubilă. Mai mult, această legătură are dublu sens – buclă feedback, de retroacțiune pozitivă
sau negativă – culege informații și trimite comenzi efectorii, reglaje, prin terminații libere,
receptori – traductori de presiune, poziție față de forța gravitației, chemoreceptori, temperatură,
etc. – senzitive, portalurile senzoriale – cele cinci simțuri. Terminațiile libere și intensitatea peste
un anumit prag, a celorlalți receptori, dau senzația de durere.
De la vârful degetelor picioarelor și până în creștetul capului – măduva și trunchiul
cerebral, iar prin intermediul lor, creierul, primește informații segmentare, până la nivelul
nucleului trigemen.
Deasupra acestui nivel, toți nucleii au rol de stații de convergență, divergență, integrare,
mai ales în partea dorsală – tegmentul trunchiului cerebral superior.
De ce v-am plictisit cu aceste detalii? Pentru a încerca să înțelegem parțial un aspect încă
neînțeles pe deplin. Cum se naște conștiința de sine. Dacă punem sub microscop o amoebă sau
un parameci, forme de viață unicelulare, fără neuroni, totuși uzine extrem de complexe, și le
atingem, se retrag speriate și fug! O minimă recunoaștere a agresiunii, le dictează ceea ce
interpretăm ca atitudine.
Organismele pluricelulare pot fi gândite și ca asociații, societăți de organisme unicelulare,
tot mai complex organizate, specializate și ierarhizate. Organizarea socială a unor insecte –
termite, albine, sunt un model fascinant, dar stereotip, bazat pe reflexe elementare și
automatisme care se repetă inconștient.
Încă de la nivelul trunchiului cerebral, care are în partea inferioară centrii ai funcțiilor
vitale – respirația și activitatea inimii, ca și celelalte funcții vegetative aflate mai sus, puntea cu
primele funcții de coordonare, apoi avem deja nuclei responsabili pentru starea de veghe,
vigilență.
Astfel, o leziune majoră la nivelul bulbului rahidian, este incompatibilă cu viața, la nivelul
mezencefalului, induce coma, iar la niveluri supraiacente, deficite ale funcțiilor de sinteză sau
segmentare integrate.
În timp ce există o integrare complexă, pe orizontală, segmentară, sinteza, organizarea și
integrarea verticală a centrilor supraetajați, sunt de cea mai mare importanță. Stațiile cele mai
importante sunt nucleii tegmentali ai trunchiului cerebral, nucleii de la baza creierului, stații
supraspecializate pe funcții de sinteză cum sunt orientarea, echilibrul, coordonarea, memoria, și
în fine, cortexul – scoarța cerebrală, instanța supremă a integrărilor și conștienței, conștiinței,
valorilor, funcțiilor psihice de sinteză.

48
 Damasio* vorbește despre o ierarhizare progresivă a protosinelui, sinelui nuclear și în fine,
sinele autobiografic, pe deplin conștient de sine. Ultima etapă este realizată la nivelul
cortexurilor paramediane posterioare, de pe ambii versanți ai celor două emisfere cerebrale,
corespunzând oarecum zonei de tranziție parieto-temporale de pe fețele laterale ale creierului.
Zone subiacente de convergență-divergență există în toate regiunile creierului.
Toate aceste achiziții sunt rezultatul muncii multor neuro-morfo-patologi, clinicieni,
cercetători și mai ales datelor de neuroimagistică funcțională, posibile în ultimii ani, urmărite cu
trasori metabolici.
Revenind, ce fac aceste stații de integrare tot mai complexă? În primul rând culeg
permanent, fără nicio întrerupere – nici în somn, comă sau stare vegetativă – date despre starea
morfofiziologică a organismului și le transmit spre centru. Sistemul nervos le integrează și
alcătuiește sinteze sub formă de imagini sau hărți privind starea organismului. Vă mai amintiți de
homunculus senzitiv și cel motor de la lecția de anatomie? Imagini oarecum similare se află în
mintea noastră, traduse în structuri biologice și funcții moleculare, încă incomplet cunoscute, dar
perfect dovedite pe aplisia (s-a luat premiul Nobel pentru asta).
Acum să încercăm să gândim și reciproca. Dacă realitatea este reprodusă, memorată sub
forma unor imagini, scheme, engrame cerebrale, putem înțelege că întreaga urzeală a omenirii,
concepțiile, organizarea, sistematizarea, invențiile, arta, întreaga cunoaștere, au fost zămislite în
creierul unora dintre semenii noștri, poate cei mai inventivi, geniali și pragmatici, cei mai
profunzi și altruiști, oferind semenilor fructele savuroase ale evoluției și civilizației.
Imensa majoritate a acestor date rămâne inconștientă. Dar la un anumit nivel de integrare,
ele dau stările conștiente de sațietate, bine, plăcere, disconfort, sete, jenă, etc. Mai mult, poziția
capului, corpului, echilibrul, gravitația, etc.
Să facem un pas mai departe, spre domeniul senzorial. Văd, aud, gust, miros, ating și sunt
atins. Simt. Este mediul care mă înconjoară. Dar, în același timp, sunt ochii cu mișcarea lor,
poziția capului și gâtului, postura corpului. Până spre vârsta de trei ani, nu fac această distincție.
Sunt ca peștele în apă. Nu disting nici între mine și ceilalți. Împreună cu mama, fac corp comun.
Ca și cu ceilalți.
Apoi, ne descoperim ca ființă distinctă. Self și nonself. În timp ce explorăm și învățăm
mediul și să ne orientăm, avem permanent date despre noi înșine. Eul explorator și rezultatele
explorării sale sunt memorate în engrame sub formă de imagini, hărți, distincte. Ele sunt
organizate, ierarhizate pe categorii. Aceasta este cogniția. Criptată în limbaj. Comunicată sub
formă de gânduri, idei, cuvinte.
Dar mai e ceva. Părțile mediului, au efect asupra subiectului. Unele sunt benefice,
frumoase, gustoase, salutare, altele incomode, provoacă disconfort, suferință. Această valență în
raport cu nevoile de supraviețuire si beneficiu al subiectului este colorată afectiv, acceptată sau
respinsă. Demersul afectiv, sentimentele, modul nostru de a reflecta realitatea, de a ne raporta la
ea. Implicit, de a face distincția. Ca și la nivel cognitiv, vorbim de proto-sentimente,
nediferențiate încă, inconștiente, vastul domeniu afectiv precum și de sinteze – dispoziții,
atașamente. Și ele sunt parte din depozitul de imagini, hărți, engrame.
Și acum surpriza, care nu mai e de mult o surpriză. Deși suntem în stare să luăm decizii
aparent conștiente privind preferințele, simpatiile, tendințele comune, totuși parlamentul nostru
interior este alcătuit, într-o majoritate mai mult decât absolută, din voci, opinii, decizii, motivații,
instincte inconștiente. În acte, trăiri, este ceea ce constituie flerul, talentul, vocația, virtuozitatea.
Se vorbește chiar de inconștientul genomic. Ceea ce dă amprenta noastră specifică, modul nostru
de a fi, unicitatea, urmează modelul urzelii inițiale. Atât de sigure sunt aceste date, încât
mașinăriile de vot, reclamele și marketingul, industria spectacolelor, se bazează pe mecanismele
inconștiente și le influențează, le manipulează copios!
La scara comună, umană, totul este atât de intim determinat, încât poate fi urmărită
articularea cauzală în cele mai intime procese și fenomene. În aceste condiții, a postula un suflet
nemuritor, o entitate imaterială de sine stătătoare, fără suport morfostructural și neurofiziologic,

49
este o enormitate. Ca și cum ai pretinde toate facilitățile unui soft, în absența oricărui hard. O
imposibilitate. Dar unul dintre jocurile oamenilor, este obiceiul de a jongla cuvintele. Totuși,
realitatea are primatul, nu cuvintele, care nu fac decât să reflecte realitatea, când reprezintă
adevărul. Bunul simț comun ne spune că realitatea obiectivă nu ascultă niciodată de cuvinte,
excepția, fiind cea subiectivă.
Distanța dintre amoebă și om pare imensă. Dar e un continuum. Desigur, există regnuri,
genuri, familii, specii, rase, dar principiul este același. Aceeași biofizică, aceeași biochimie,
același tabel Mendeleev, aceeași biologie, aceleași reguli mendeliene, aceleași baze purinice și
pirimidinice, același ADN, aceeași matematică.
În acest proces evolutiv milenar, factorul motrice îl constituie gestionarea vieții,
imperativele trebuințelor fundamentale – supraviețuirea – și nu doar perspectiva elitistă a
superdotării, chiar dacă talentul, ingeniozitatea, geniul, au jucat frecvent, un rol de seamă.
Apoi, este util să reținem îngemănarea dintre natură și cultură, cea de a doua oferind aripi
organizării sociale, profilaxiei daunelor, prezervării valorilor, prin morală, spiritualitate, justiție.
În timp ce arta și cunoașterea au fost mijloacele culturale pentru ventilarea și catarsisul
frustrărilor și resentimentelor trăite de clasele sociale înalte, divertismentul și mistica au avut
același rol pentru omul comun, iar natura a constituit desfătarea tuturor. În cuvintele lui
Damasio, arta este unul dintre darurile ramarcabile făcute de conștiință, oamenilor.
De asemenea, în abordarea evoluției omului, avem tendința de a ignora faptul că, el însuși
este parte a realității, naturii, culturii și, în acest sens, însăși conștiința, limbajul, știința, arta,
spiritualitatea, ca și tehnologia, devin factori ai evoluției, care influențează profund procesul,
accelerându-l.
Să ne gândim puțin la evoluția automobilului în scurta sa istorie, sau la evoluția muzicii,
între cântul gregorian și formele muzicale actuale, la evoluția locuinței, a mijloacelor de igienă și
confort corporal sau a formelor de psihoterapie, tehnicile de comunicare la distanță, între tam-
tam-ul african, telefon și social media. Sau evoluția medicinii moderne după 1870, în 150 ani.
Microbiologia, clinica și nosografia bolilor, tehnicile chirurgicale și de anestezie, terapie
intensivă, cunoștințele tot mai intime de fiziologie, fiziopatologie, patologie celulară și
metabolică, farmacologie, imagistică și mai ales imagistică intervențională, medicina nucleară cu
toate formele de radiodiagnostic, radioterapie și accelerație a particulelor. Domeniile ce pot fi
enumerate se ridică la sute și mii. O singură minte a devenit neîncăpătoare și ignorantă, pentru
complexitatea atâtor teritorii care cer supraspecializare și expertiză, ca să fie înțelese.
Perioadele de referință pentru aceste procese sunt infime la scara evoluționară, variind între
aproximativ, cinci sute și cincizeci de ani, uneori sub douăzeci de ani.
Vizitați Fatima sau Lourdes și vedeți ce poate face evoluția unor convingeri într-un singur
secol, formele lor instituționalizate, dintr-un vis, opinie, eveniment, rostogolit narativ de niște
copii sărmani, preluat de grupuri la fel de sărmane, de nevoia de miraculos, beneficii intangibile,
mirajul iluziilor, setea de senzațional, putere, influență. Evoluție și ‚evoluții’. Lascaux și
Lourdes.
Am afirmat că odată cu conștiința de sine, vine și conștiința propriei morți, un alt fel de a
înțelege ‚căderea’. Am greșit! E o viziune fatalistă, apocaliptică! Adevărații eroi ai umanității,
adevărați vizionari, au fost capabili să cumpănească trecutul și înțelepciunea lui, să trăiască
rodnic prezentul dat lor, și să prefigureze viitorul încrezător și optimist al omenirii, să contribuie
în mod concret la realizarea lui potențială și actuală. Poate că acesta este adevăratul salt de la
martiri la eroi!
Într-adevăr, martirii ‚n-au căpătat lucrurile promise’ Evr 11,13 până acum, dar eroii,
savanții, artiștii și toate geniile, nu așteaptă nimic. Ei se oferă umanității cu tot ce au avut mai
bun, mai frumos și mai surprinzător, adormind cu zâmbetul bucuriei pe buze, la care au
contribuit pentru copiii copiilor lor. Da, Antonio, acesta este cel mai înalt și frumos dar al
conștiinței, oferit perpetuu întregii umanități.
______ 

50
 *Antonio Damasio, Self Comes to Mind, 2010, trd Doina Luică, Ed Humanitas, 2016.  
…
5 Cunoaștere și Mit
Suflet în alertă – Genesa Zeilor
Mitul – compoziție
Două lumi: mit și realitate

…
Suflet în Alertă - Genesa Zeilor
 
„Suntem adaptați evoluționar să ne transpunem propriile credințe,
stări mentale, psihice, propriile noastre suflete, în alte ființe... Teoria
minții ne predispune să umanizăm orice fenomen am întâlni... Noi înșine
suntem lentila prin care vedem universul... Astfel umanizăm lumea și
zeii..., proiectăm asupra lor atributele noastre omenești. Valorile noastre
devin valorile zeilor, trăsăturile noastre devin trăsăturile zeilor... Facem
din tărâmul zeilor o oglindă a pământului... Pentru că avem nevoie de
hrană și zeii au nevoie de hrană, așa că le oferim sacrificii. Pentru că avem
nevoie de adăpost și zeii au nevoie de adăpost, așa că le construim temple.
Zeii au nevoie de nume, așa că le dăm nume. Au nevoie de o personalitate,
așa că le dăm personalitățile noastre. Au nevoie de istorii mitice pentru a fi
înrădăcinați în realitate, de ritualuri formalizate pentru a se face simțiți în
lumea noastră..., de reguli și reglementări care să-i țină fericiți, mulțumiți,
de rugăciuni și pledoarii, care să le abată furia. Pe scurt, au nevoie de
religie, așa că noi o inventăm.” Reza Aslan, Dumnezeu: o istorie umană,
trd Andeea Eșanu, Humanitas, 2020, după God: A Human History, 2017,
by Aslan Media, pp 73-74.
 
În România, ca și pe mapamond, după două luni de urgență, am trecut la starea de alertă.
Dacă priviți cu atenție o pasăre, sau un animal oportunist, dar nedomesticit – o veveriță, de pildă,
veți constata că aceasta este starea permanentă și naturală a multor ființe din jurul nostru. Cândva
era și a rămas și a noastră, dar este exersată tot mai rar. În numai zece secunde, un pițigoi
scrutează sfera vizuală în fiecare moment și în orice direcție, în timp ce își continuă – aparent
nestingherit – activitatea imediată banală, care îi asigură supraviețuirea. De fapt, ambele o fac,
doar că prima este automată, inconștientă, permanentă, pe când a doua este aplicativă, voluntară.
Cândva, cu mai mult de zece mii de ani în urmă, înainte de ameliorarea plantelor și
culturilor, de agricultură, eram culegători și vânători. Aparent, fără sudoare, dar nu fără pericol.
Și cu multă foame.
Să ne imaginăm[1] că una dintre doamnele tribului – ar putea fi chiar Eva – înconjurată de
câțiva puști pe care trebuie să-i țină ocupați, se întoarce obosită, dar mulțumită, cu roadelele și
rădăcinile câmpului, pomilor și viețuitoarele prinse în capcane. 
Deodată, tresare înspăimântată: dintre copaci, un chip necunoscut, o privește fix! După
primul moment de groază, își mai revine și constată că ceea ce părea un chip, nu este decât o
alăturare de cioturi, încrețituri și cicatrice care dau asemănarea ciudată cu o față umană.
Neurofiziologii cognitiviști au dat un nume savant acestei experiențe, care a fost identificat
drept HADD, în abrevierea din engleză și ar însemna: „dispozitivul hipersensibil de detecție a
agenților”. Acest proces există în fiecare dintre noi și pare să aibă un rol hotărâtor în
supraviețuire, alertă, sesizarea pericolelor. „Predispoziția noastră de a atribui fenomenele
naturale unui agent uman, poate avea avantaje evoluționare clare... Este mai bine să crezi ceva
greșit, decât să fii mâncat.”

51
 Dar nu e numai atât, doar un reflex necondiționat evoluționar de adaptare, pe care-l au
toate ființele, mai ales cele mai vulnerabile. „Ceea ce a experimentat ea, ar putea fi baza credinței
noastre în Dumnezeu: adevărata origine evoluționară a imboldului religios.”
„Studiul cognitiv al religiei pleacă de la o premisă simplă: Religia este, în primul rând, un
fenomen neurologic.” E o ipoteză interesantă, ea nu delegitimează religia în niciun fel, ci
dimpotrivă. Așa cum există o biochimie al celor mai frumoase trăiri ale noastre, de ce n-ar exista
și pentru extazul religios?
Ceea ce este și mai interesant, a fost numit de neurofiziologii cognitiviști, teoria minții – o
funcție executivă a creierului, care ne permite să-i evaluăm pe semeni după criteriile și cu
experiența, ochii noștri, așa cum o și facem. Adică mental, avem un fel de etalon personalizat
după care estimăm pe ceilalți.
Dar se pare că avem obiceiul de a face chiar mai mult. Este cunoscut că toți copii trăiesc
într-o lume de basm, vorbesc cu jucăriile, farurile mașinuței sunt ochi, iar masca radiatorului e
gura. Atribuim un caracter de agent, unor animale de companie, obiecte dragi, sau ne devin
nesuferite. 
Termenul de suflet nu și-a început cariera istorică în calitate de termen psihologic, pentru
bunul motiv că această disciplină nu se născuse. Deși se încearcă uneori o modelare religioasă,
spirituală și psihologică a termenilor biblici sau teologici, aceștia nu sunt superpozabili cu
termenii psihologici, decât în mică măsură.
Oricum, dacă Doamna Eva dobândise – nu știm cum – convingerea că are un suflet, orice
asemănare de orice natură cu alte lucruri, ființe sau părți ale existenței, puteau să fie animate
cognitiv și, am avut o perioadă animistă îndelungată, ba mai este practicată și astăzi.
Pentru ca Eva să facă din arborele ei, unul la fel de important ca stejarul din Mamre, sau ca
finicul, palmierul Deborei, trebuie să-l facă special. Să introducă o doză foarte fină de miraculos
și, de loc neglijabil, de util. E plină antichitatea de copaci vorbitori și cu darul profeției. Tranziția
aceasta prin contaminare, de la obiect animat, la om-animal (centaur, etc.), spre om-zeu, este un
proces continuu istoric.
Rămâne un mister al nașterii ideii de entitate spirituală, imaterială care animează părți ale
naturii, alte ființe și care este, în primul rând o proprietate umană – aceea de a avea suflet. Apoi
acesta a devenit entitate de sine stătătoare, acorporeală și ulterior, nemuritoare. Dar nu
elaborările ulterioare interesează aici, ci impulsul inițial.
Deși, dacă ne gândim că limbajul, comunicarea, simbolurile și efectele la distanță, benefice
sau malefice, erau conștientizate și interpretate, nu mai pare atât de misterios, acest proces de
spiritualizare.
Cercetătorii sunt de acord că aceasta ar putea fi cea dintâi credință cu caracter religios a
omenirii. „Credința în existența sufletului este ceea ce a condus la credința în Dumnezeu.”  
La început, toate acestea se confundau, sau altfel spus, au fost diferențiate mai târziu, astfel
că sacrul și profanul coexistau, indistincte, obiectele erau însuflețite și spirituale, religia era
omniprezentă ca și fiii săi mai târzii, zeii,  extazul și orgasmul se suprapuneau în sacralitatea
religiilor orgiastice, în formă continuată, sublimată, prin Orientul extrem.
Vânătoarea și culesul ne-au imprimat hărțile spațiale în creier, iar când investiția în temple
costisitoare și greu de realizat – megalitice, ne-au sedentarizat, agricultura ne-a fertilizat creierul
cu noțiunea timpului, sezoanelor și ritmurile cosmice, fie ele naturale sau supranaturale –
depinde de epoca în care le priveam.
Pomul Vieții și Pomul Cunoașterii – genial! Vom constata că cele mai esențiale și
fundamentale adevăruri legate de viață și moarte, de supraviețuire și adaptare, de succes și eșec,
cele mai importante trebuințe umane: de hrană, de reproducere, de conservare, cele mai intense
trăiri – iubirea și ura, spaima și victoria, orgasmul și satisfacția, sunt sacralizate și legate
indisolubil de zei, de religie. 
Avem această trufie: că suntem coroana creațiunii. Se pare, spune Reza Aslan și autorii
citați în lucrarea sa, că oamenii s-au adunat inițial în sate și cetăți, abia apoi apucându-se de

52
agricultură, domesticirea animalelor, ceea ce a presupus prima revoluție din istorie, revoluția
paleoliticului și intrarea în neolitic. 
Ce putea să producă această revoluție? Fiindcă nu te apuci să-ți schimbi radical și profund
stilul de viață, deși ai încă reflexe animalice.
N-o să vă vină să credeți! Religia a determinat prima revoluție. Lângă ceea ce oamenii au
stabilit o tradiție, că ar fi fost locul mitic al grădinii Eden, în estul Turciei și la granița cu Siria, se
găsește cel mai vechi templu religios – Gobekli Tepe – de două ori mai vechi decât piramidele!
Este un templu megalitic, ridicat acum 12-14 mii de ani, de niște oameni care nu
descoperiseră încă roata. Construcțiile sunt atât de mari – stânci de 10 tone, încât au trebuit
eforturi uriașe, un timp îndelungat, numeroși meșteri și salahori. Cum să hrănești atâta omenire? 
Arheologii, istoricii, antropologii au emis ipoteza că, inițial oamenii au prins mai multe
animale, le-au pus în țarcuri de rezervă, le-au hrănit, ele fătau și puii lor se obișnuiau cu oamenii,
și uite-așa le-a venit ideea să continuie. Au semănat ierburi, ca să facă față cererii, și așa au
obținut cereale. Au cultivat smochini și măslini, ca să fie la îndemână și așa au apărut primele
livezi.
De ce ridicau temple atât de grandioase? Fiindcă se instituționaliza credința în zei. Zeii
erau asemenea oamenilor, deci oamenii erau diferiți de restul naturii și puteau să treacă la
modificarea și adjudecarea ei – erau din neamul zeilor. 
De la animism și totem, spiritualitatea evolua spre politeism specializat și diferențiat, apoi
spre monoteism, după multe zbateri și multe milenii.
Gândindu-și zeii, omul se gândea pe sine. Se diferenția, făcea saltul de la natură spre
cultură. Poate că era o aroganță, dar una necesară, ca și saltul impus de la culegător-vânător spre
agricultor. Nimic nu s-a facut de bună voie, ci silit de imperative, pentru că nu aveau încotro.
Poate că omul era mai scund, pierdea în agilitate, dar sigur, câștiga în inteligență, experiență,
pricepere. Era tot mai uman. Și începea să fie convins că el este buricul pământului, axul lumii,
centru universului! Într-un fel, i se trăgea de la religie. Umil, dar copilul zeilor. Era? Sau i se
părea?
Arheologii sunt ca amerindienii, citesc urmele. Este bine să avem încredere în ei. Unii sunt
geniali. Și-au închinat viața săpăturilor, deslușirii, au descoperit cetăți, popoare, care păreau
uitate. Îi ridicăm în slăvi când confirmă un text biblic, dar le ignorăm dedicarea, vocația,
filosofia. Suntem foarte selectivi. Ca și cu Biblia.
„Astfel, ceea ce la început părea un impuls cognitiv inconștient, de a modela divinul după
chipul și asemănarea noastră – adică de a-i atribui un suflet – a devenit treptat, de-a lungul a zece
mii de ani de dezvoltare spirituală, un efort conștient de a face zeii să fie cât mai umani – până
când, într-un final, Dumnezeu a devenit – la propriu – om.” În viziunea lui Reza Aslan, în acest
proces, scrierea a avut un rol hotărâtor.
Religia a fost preștiința savantă a cauzelor și efectelor, a determinismului mistic din epoca
ignoranței. Când știința vine cu detaliile mecanismelor reale, conflictul e deschis,
incompatibilitatea evidentă. Nu pot exista două explicații pentru aceeași cauză!
Când spun că, în viitor treptat, e posibil ca religia să fie înlocuită complet de știință,
primele obiecții ar putea fi: dar știința este aridă, lipsită de pozie și semnificații! Aș putea spune
că știința își rezervă platitudinea preciziei și ariditatea exactității obiective, dar se împodobește
cu poezia misterului încă nedezlegat, ne farmecă prin poezia sferelor pe țesătura undelor și a
câmpurilor, prin jocul perpetuu, dinamic, al cuantelor. Dacă putem asimila arta modernă, vom
face arta computerelor și a fractaliilor – de fapt am făcut-o deja. Și gusturile evoluează!
 
________
·        Reza Aslan, Dumnezeu: o istorie umană, trd Andreea Eșanu, Humanitas, 2020,
după God: A Human History, 2017, by Aslan Media. Ca și toate citatele primare sau secundare
următoare.
...

53
 Mitul – compoziție
La interfața dintre lumea ideală, absolută, imaginară, a lui Dumnezeu și lumea reală, va
apare, omniprezent: paradoxul, contradicția, nonsensul. De aici și zădărnicia: credința
promițătoare de semnificații, eșuează în iluzie, în nonsens.
Compoziție
Principii existențiale, vitale: viață, moarte, suferință, naștere, bucurie, iubire, ură, conflict,
luptă, etc.
Condimente, amelioratori: miraculos, ciudățenii, bizarerii, surprize, suspans, tragism,
happy end, etc.
Preparare: autor, povestitor talentat.
Structură: Mitul are coerență internă, dar premisele izvorăsc din convingere, nu din
cunoaștere. Esența lor originează și trimite spre lumea de dincolo – de jos, sau de sus – chiar
dacă personajele imită, acționează parțial, ca în lumea reală.
Tâlcul lor este ideal, privește sensul, semnificațiile, valorile, nu realitatea, concretul,
exactitatea, utilitatea. Din această cauză, a pretinde o coincidență ontologică mitului, o expresie
literală, este o eroare capitală – uciderea lui.
Lumea reală, cunoscută are coerență, logică – de fier, chiar, obiectivă, dar este neutră,
indiferentă.
Or, narațiunile noastre, ale oamenilor din toate timpurile, sunt despre ceea ne interesează în
mod ideal, despre aspirații, temeri, origini și finalitate. Despre valori, despre sens și semnificații.
Adică o lume, o realitate subiectivă.
Maturare: Folclor, repovestire, modificare, metamorfozare, variante. Decenii, secole.
Verificare: Timpul, perioada după care se regăsește, ca o legendă plină de sens și
semnificații, emoționantă, ancorată în memoria individuală și colectivă. Secole, milenii.
Confirmare: Includerea în istoria identitară, recunoașterea ca patrimoniu, introducerea în
lumea cultă, citarea, referența, analiza, compararea, sinteza privind ideile transmise. Secole,
milenii, ere.
Semnificație - Tâlcul ei
Omul reflectă realitatea obiectuală și fenomenologică prin idei și limbaj, alcătuite din
semne și simboluri, noțiuni, concepte, metafore.
Ele se pot structura, organiza în imagini, modele, reprezentări ale realității.
Când atribui un sens unui element din realitate, îi pun, îi atribui un semn, o semnificație.
Este actul meu subiectiv, pe o realitate indiferentă.
Lumea modelelor, paternurilor, ideilor este stilizată, abstractizată, esențializată, eliberată
de aproximările, limitele și controversele realului.
Prin aceste trăsături, fascinează, conduce la imaginea unei lumi ideale, armonioase,
noncontradictorii, pe care o putem confunda cu realul.
Există mai multe paliere existențiale care par a funcționa după același model. Atunci când
realitatea are aspecte indezirabile, inacceptabile, respingătoare, organismul, conștiința sau
funcțiile noastre de relație, pot recurge – in extremis – la răspunsul “Veto!” – de respingere a
acesteia.
Am putea enumera experiențele NDE – near death exp, mecanismele biochimice,
neurofiziologice, de atenuare a durerii: retro acțiunea feedback negativă, de inhibiție,
mecanismul “porții”, substanța P, morfinoidele, suprimarea conștienței, chiar comportamentele
escapiste, addicțiile chimice, comportamentale – ca reacție inadecvată, a demisiei,
procesualitatea psihotică, formele delirului colectiv, cultural, spiritual, întreaga mitologie, chiar
unele forme de artă, industria divertismentului, misticismul, isihasmul.
Granița nu este precis delimitată, nu se poate spune cu precizie, până unde este adaptare,
mecanism de coping și unde începe patologicul. Aprecierea complexității, intensității, calității
sau aspectelor cantitative, se bizuie pe criterii pur culturale, subiective și rezultat al consensului.

54
 Modelul care se degajă, este următorul. Avem de a face cu părți din realitatea fizică,
chimică, fiziologică, care pot modifica starea psihică: hipoxia la limita supraviețuirii, stimularea
fizică, chimică sau mental-meditativă a structurilor și funcțiilor neuro-fizio-psihice, cu trăiri
interioare, plus-minus manifestări exterioare, de tip oniric, psihotic, halucinator, delirant, extatic,
transă, care pot fi semnificate cultural prin conținut, dar care au modalități tipologice de reacție
neurofiziologică neutră, identică, indiferent de cauză. V șamanismul, invocările magice,
descântul, etc.
În religie, simboluri transcendente sunt reificate, resimbolizate după modelul impunător al
pagodelor, instituționalizate, prin simboluri din lumea reală: mielul de jertfă inocent, țapul
ispășitor, păstorul cel bun, bobul de muștar, pâinea și vinul, lumina și ochiul, grâul și neghina,
etc.
Mitul face translația pe un tărâm imaginar și crează personaje, intrigă, dramatizări, ca și
cum ar aparține unei lumi concrete, pentru a desluși, fixa, detalia concepte, abstracțiuni, valori,
semnificații.
Citit în cheie literalistă, el devine religie, credință, superstiție. Totuși, el rămâne ceea ce
este: ficțiune! Oricât de bogat ar fi în semnificații reale – mai mult, realiste!
Prin alegorie, parabolă, sunt preluate simboluri transcendente sau imanente, valori etice
și/sau mitice, metafizice, sunt ancorate în raporturile naturale ale lumii reale, realizând o
îngemănare a celor două lumi, sporind sentimentul de familiaritate, firesc, verosimil.
Luciditatea păstrează totuși, distincția dintre simbol și simbolizat, recunoaște valabilitatea
universală a valorilor etice și conceptelor metafizice, dar nu confundă termenii analogiei, nici
realitatea cu imaginarul și ficțiunea – fie aceasta oricât de fecundă!
Mă fascinează această tentativă de sudură a lumilor: reală și imaginară! Avantaje și
dezavantaje! Se încearcă transferul de vrajă în real – din imaginar, prin mijlocirea, intermediul
miracolului, ca și reificarea imaginarului, prin altoirea, ancorarea, transplantarea sa în real!
Simbolul – realitate abstractă, cu valențe bogate în semnificații, este vehiculul între cele
două lumi! Numai că, în timp ce lumea abstractă a ideilor și valorilor, este cât se poate de reală și
realistă, lumea imaginară, fictivă, a mitului, există doar prin bogăția semnificațiilor sale!
Acest proces de translație până la confundare, care nu poate semăna decât confuzie, se
regăsește chiar în sfânta sfintelor eucharistiei, când confuzia până la coincidență a simbolului cu
simbolizatul, dobândește un termen – consacrat – cum altfel – de transubstanțiere.
Aș zice că, mai nou, perpetuăm aceeași confuzie în forme moderne, mai subtile. Un termen
specific unui domeniu, având conotații și semnificații clar înrudite acestuia, este asimilat,
considerat similar, deși nu este așa, cu un alt termen, din cu totul alt domeniu.
De pildă termenul de suflet, are conotații mistice și nu poate fi suprapus până la identitate
cu termenul psihologic de psihism, psihic.
Este păcatul supraspecializării, multidisciplinarității, care cer distincție sporită.
De luat cu discernământ, prudență, circumspecție, în doze infinitezimale, homeopate,
ruminat îndelung.
...
Două lumi: mit și realitate
Știința pune întrebări la care nu se poate răspunde niciodată, religia predică răspunsuri
care nu pot fi niciodată chestionate! Din Sean Caroll, cules de Dr ID, plus câteva idei imp.
Miturile sunt pentru omenire, ceea ce sunt visele pt om. Ele rezolvă tensiunile reale,
indicând narativ, imagistic și metaforic, dinspre inconștientul individual sau colectiv, spre
conștient, logic, propozițional și rațional, dezechilibrele și ceea ce este de făcut. Cambell are
observații pertinente prin care îi taxează pertinent pe Frazer și Freud care n-au înțeles pe deplin
natura și funcțiile mitului, ale credințelor, artei. Frazer, primul mare atropolog din sec XIX, ia în
considerare aspectul magic – mecanicist al miturilor. Freud consideră religia și miturile – o
nevroză. De fapt, miturile sunt un mecanism complex, cultural, spiritual, de adaptare!

55
 Considerând, oarecum similar cu Genesa, că ceea ce deosebește omul de restul regnului
animal, este conștiența de sine și că este muritor, iar aceasta l-a împins spre soluția spirituală,
transcendentă, a mitologiei. Cele mai vechi forme hominide – homo fabilis – odată cu primele
unelte, din Africa de Est, sunt însoțite de ceremonialuri ale înmormântării, cu speranța
înveșnicirii. Mult mai târziu, au continuat cu piramidele.
Ființa umană a realizat de timpuriu că, prin ascendenți și descendenți, prin grupul social
căruia îi aparținea, se autoperpetuează, se înveșnicește prin super-organismul social căruia îi
aparține. Acesta are o structură, valori, cutume, specifice, markeri ai identității. Încă din copilăria
lor, omul și omenirea, își reprezintă mama ca reprezentând natura, iar pe tată, ca structură
socială, cultură, spiritualitate. Odată cu civilizația, Domnul Oștirilor, al mâniei și războiului,
devine Tatăl nostru.
În încercarea de a defrișa complexul de atitudini față de narațiuni, va trebui probabil, să
distingem între genuri literare narative, ca: ficțiune, istorie, relatare, reportaj, povestire, legendă,
basm, articol științific, eseu filosofic. Nu cred că trebuie să le definim pe fiecare, dar cu
siguranță, trebuie să fim conștienți de existența lor și de atitudinea noastră diferențiată față de
aceste genuri. Este adevărat că mitul, mitologia, reprezintă mult mai mult decât literatura,
genurile literare sau figurile de stil, de care se folosește copios.
Ce diferențiază literalismul, credulitatea, de analiză, gândire critică, luciditate? Ne situăm
în interior, subiecți ai unui joc suprarealist, sau încercăm să obiectivăm întreaga procesualitate,
să ne detașăm, încercând să înțelegem esența fenomenului? Să ne gândim puțin și să ne
întrebăm: parabolele agricole au ca subiect agronomia? Samariteanul milos, pune bazele
traumatologiei? A influențat Isus statistica morbidității sau mortalității în Canaan, Israel,
Galileea sau Palestina? Chiar dacă evanghelia nesinoptică ne spune hiperbolic, că relatarea
tuturor minunilor n-ar încăpea, prin terabiții ei, nici în suluri, nici în codexuri, nici în lume.
Este atât de comun și obișnuit ca, în orice formă de artă să acceptăm convenția, condițiile
pe care le impune orice mediu artistic și să ajungem la mesajul esențial transmis.
De ce atunci, în cazul miturilor, pe care le-am transformat în crezuri, le-am proiectat și
originat unor ființe cu trăsături ideale, absolute, trebuie să ne pierdem spiritul critic și să le
acceptăm în mod idolatru, ca un mesaj absolut, sacrosant, infailibil? Mai ales că, la orice analiză
documentată, științifică, se dovedesc a fi orice altceva, numai ceea ce ți se pretinde să crezi, nu -
revelații - oricât de valoroase, înțelepte, cizelate multigenerațional și folcloric.
În interpretarea viselor – apropos de analogia vis / mit – există abordarea ericksoniană, în
care totalitatea evenimentelor și personajelor din vis, sunt văzute ca referindu-se, în mod
complex, la visător. Așa cum propune Campbell, cu referire la Jung și alții, miturile, vorbesc
despre om, grupuri, etnii, culturi, având toate aceleași teme ancestrale și arhetipale: origini, sens
și semnificații, valori, conflict, ură, dragoste, existență, moarte, suferință, viitor, veșnicie.
În acest caz, care este nivelul la care dorim să ne situăm în interpretarea miturilor, făcând
analogie cu literatura? Luăm de bune, povestirea, jocul evenimentelor și al personajelor, le
tratăm ca pe relatări, istorie și fapte, sau distilăm din aceste capodopere ale înțelepciunii și
culturii universale, semnificațiile, mesajul, problematizarea, valorile neschimbătoare?
Campbell deplânge pierderea miturilor și face referințe sumbre asupra destructurării
civilizațiilor invadate intempestiv de modernitate. Parțial, este de înțeles. Ni se spune că odată cu
miturile pierdem mesajele lor, modul în care ne-am structurat ca oameni și civilizație,
spiritualitate.
De altfel, apariția miturilor urbane, o formă de kitsch, pare să îndreptățească această
opinie.
Totuși, să tentăm o analiză mai profundă. Avem tendința de a idealiza trecutul, deși
oamenii rămân aceeași, dintotdeauna. Astăzi, când omenirea începe să înțeleagă - imperfect,
desigur – natura și motivațiile acestor creații, când înțelegem mai bine resorturile conștiente și
inconștiente ale psihismului uman, comportamentale sale sociale, nivelurile culturale,
dimensiunile antropologice și spirituale, cu evoluțiile lor, n-am putea sugera sau găsi o rezolvare,

56
prezentă sau viitoare, ceva mai apropiată de realitate, de tendințele omului modern? Vom fi
urmăriți încă multă vreme de umbră, pulsiuni inconștiente, ghemul de instinctualitate, frică și
groază, nevoia de mângâiere și siguranță, certitudine.
Oricât de valoroase și pline de înțelepciune ar fi narațiunile, miturile, poveștile, ne vom
agăța în continuare de această lume ireală, de basm, pentru a putea trăi pe deplin, valoros, pentru
a ne găsi temeiurile, sensul și semnificațiile cele mai înalte?
Este oare necesar să ne populăm existența și conștiințele cu mituri, când avem capacitatea
de a ne autoanaliza, de a le analiza, de a înțelege nevoia și motivațiile care au dus la creația
acestora?
Nu este existența, imperativele ei, nu sunt misterele sale, suficient de complexe, motivante
și mobilizatoare, ca să nu ne mai refugiem în mitologic, imaginar, ci să devenim, în sfârșit mai
realiști, orientați, eficienți și lucizi.
Înțelegând în profunzime, destinul milenar al omenirii, al fiecărui om pe pământ,
cunoscând fie și parțial, fenomenele și procesele din natură, mai este necesar să ne agățăm de
fantastic, de narațiuni imaginare? Nu cumva ne-am atins maturitatea necesară, pentru a ne
accepta destinul cu serenitate, a trăi și a admira frumusețea, bucuria și fericirea pe care le oferă
viața reală, natura înconjurătoare, misterele existenței? Sagan spunea că monotonia science
fiction este cu mult depășită, pe toate planurile, de superbia structurală și morfologică,
funcțională, a detaliilor, inclusiv electrono-microscopice, ale formelor de existență și de viață.
Dacă visele, visurile și miturile nu sunt decât proiecții ale noastre și de către noi înșine,
spre noi înșine, dacă ele ne vorbesc în mod indirect despre noi, într-o formă narativă, alegorică,
metaforică, nu sunt ele concomitent, o expresie a vechiului adagio: "Cunoaște-te pe tine însuți!"
sau îndemnul sacru: "Cercetați-vă pe voi înșivă!".
Percepția noastră senzorială, simțurile noastre, sunt orientate spre exterior. Dar lumea
noastră interioară? Îi înțelegem mai bine pe semeni, decât pe noi înșine. Deseori, în terapie sau în
relații, avem insight-ul, revelația motivațiilor, impulsurilor care ne caracterizează, ne definesc.
De obicei suntem blindați cu mândrie, vanități, defense, complexe. Dacă am opta pentru a fi mai
deschiși, mai transparenți, mai vulnerabili?! Ce-am avea de ascuns? Cu ce suntem deosebiți de
toți ceilalți muritori? Am avea parte de o atmosferă fresh, de sinceritate, onestitate, autenticitate.
Dar la nivel de grup, colectivitate, confesiune, neam, societate? Punem mare preț pe
tradiții, ritualuri, cutume, dogme, ca specificații ale identității și originalității. Din cele mai vechi
timpuri și până astăzi, oamenii se ucid, se urăsc, sunt torturați, umiliți, discriminați, în numele
lor. Și totuși, Creatorul ne-a numit simplu: iș – ișa. Om.
Cum vom trata miturile și credințele? Cu detașare. Ca pe vise. Este, totuși, de datoria
noastră să le deslușim, să le interpretăm sensul profund! Temerile, dorințele, trebuințele,
înțelepciunea, din spatele lor. Este profund contraproductiv și dovada unei ignoranțe crase, să le
tratăm ca pe adevăruri literale. E ca și cum te-ai mulțumi cu acțiunea, narațiunea și n-ai înțelege
o boabă din mesaj, din morală.
…
6 Critica religiozității, confesionalismului, sectarismului:
Cutis elastica – Hermeneutica mântuită prin simbolistică
Literalism, Fundamentalism
Ruga Relativității & Relativitatea Rugăciunii
The Scam – Schema
Natural vs NeNatural – SupraNatural
Absolutism, Autoritarism, Excepționalism
Blestemul Cunoașterii și Binecuvântarea Re Cunoașterii
Re-Acțiune Atentat
...
Cutis Elastica
Hermeneutica mântuită prin Simbolistică

57
 Am urmărit uneori, acele numere de contorsionism, femei care sunt capabile să intre într-o
cutie neverosimil de mică, să se plieze exagerat, fiindcă par să nu aibă oase, ci doar țesuturi
supraelastice. E o boală ereditară, genetică, a țesutului conjunctiv.
Putem observa un astfel de spectacol, mai elevat, de contorsionism hermeneutic, în care
unele confesiuni excelează. E tot o patologie: spirituală, intelectuală. Alba – neagra.
Avem dificultăți notabile în disponibilitățile noastre afective, pentru simpatie, empatie,
compasiune. Dar dacă te gândești mai bine, e posibil să fie doar o formă de protecție, nu cinism.
Este foarte ușor să-i fii aproape unei rude, unui iubit, dar poți rămâne aproape indiferent, față de
un om din marea masă a semenilor. Investiția afectivă este consumptivă, iar rezervele sunt
limitate.
Pe de altă parte, ținem la confortul nostru afectiv, fizic, relațional, conceptual. Sunt puține
persoane cu adevărat semnificative, în viața noastră. Trăim toți într-o atmosferă culturală,
spirituală. Presiunea aceasta, condiționarea mediului socio-cultural, este enormă.
Încercăm să înțelegem procesele culturale și spirituale, să ne punem în pielea oamenilor
care au trăit în alte epoci, cu alte modele culturale, care îmbrăcau aceleași valori și spaime eterne
ale ființei umane.
Doar că este inimaginabil de greu să înțelegem exact detaliile: ce simțeau, cum trăiau, ce
concepții aveau, ce idealuri, temeri, nutreau. Și cum le alinau.
De obicei proiectăm asupra lor, modelele noastre culturale, spirituale, sau încercăm să-i
tragem după noi, cu supraelasticul interpretărilor noastre procustiene.
Pe scara timpului istoric, longitudinal.
Paul Diel ne propune o schemă relativ simplă. Pe verticala valorilor.
Toate pornirile noastre instinctive, primare, animalice, din trecut și prezent, sunt
reprezentate simbolic de monștri, demoni, draci.
Toate aspirațiile noastre înalte, valorile sublime, etica și morala care ne conferă noblețe și
demnitate, care fac posibilă conviețuirea, sunt reprezentate de îngeri, spirite, zei, Dumnezeu.
La mijloc suntem noi, oamenii, ființe în carne și oase, fremătând de viață, limitați și
contradictorii, capabili de cele mai înalte creații sau cele mai josnice apucături, cele mai crude
atrocități.
În demersul său hermeneutic simbolic, Diel ajunge la următorul aspect spinos:
„Conform interpretării textuale, din înaltul cerului, Dumnezeu le-a grăit proorocilor
personal, direct la ureche. De ce proorocii, cărora Dumnezeu le-a dezvălit voia sa, nu pomenesc
de nemurire, (necunoscută în întreg VT)? De ce nu vorbesc ei, decât de amenințarea cu pedepse
trecătoare pentru poporul neascultător? Amenințarea în VT era un simbol cu semnificație
subiacentă, precum și vestea mântuirii din NT, veste care nu este câtuși de puțin o făgăduință a
nemuririi.”
Abia odată cu apariția apocalipticismului iudaic, sectar și creștin, a venit ideea salvatoare, a
translației nodului gordian al teodiceei insolubile, într-o altă lume, împărăție viitoare, în care
dreptatea absolută s-ar putea pupa cu dragostea infinită, în care Dumnezeu ar putea fi deșifonat,
iar omul de rând, recuperat. Înveșnicit. Nemuritor. Nodul gordian existențial.
Orice hermeneutică literalistă sau inerantistă, comite eroarea anecdotică a leliței, captivată
de combinațiile specifice telenovelelor, care începe să se roage pentru personajele preferate, la
ora de rugăciune a comunității.
De ce există artă, literatură, narațiune, dramatizări, ficțiune? Pentru că prin ele suntem
emoționați, mișcați, înmuiați, în cerbicia și îngustima noastră meschină, putem fi modelați în
sensul valorilor moral-spirituale, prin imitație, condiționare, lărgirea orizontului de aspirații,
posibilități și anvergură altruist-socială.
Orice discurs, narațiune, ficțiune, are straturi mult mai adânci decât mișcările aparente ale
personajelor – prin semnificațiile și mesajul conținut. Cu cât aceste semnificații sunt mai
profunde, universale și mobilizatoare, cu atât impactul lor este mai mare.

58
 Încep să înțeleg aversiunea credincioșilor împotriva formelor de artă și mijloacelor
artistice. De asemenea, echilibristica, contorsionismul și atitudinea duplicitară, ale apologeților și
teologilor hermeneuți, ale paracliserilor, ale pastorilor elocvenți, siropoși și bombastici de pe
amvoane, privind așa zisele interpretări alegorizante, spiritualizante. De fapt, nu le înțeleg.
Ele ar putea transforma mesajul biblic, evanghelic în ceea ce este. Ar deschide ochii
oamenilor, „pentru a-și asigura ei înșiși propria salvare în timpul vieții, fără ajutorul preotului
sau al dogmei, ci în conformitate cu adevărul mitic... Emoția în fața misterului este un sentiment
religios mult mai profund și mai viguros decât delectările afective pe care le oferă relațiile
ceremoniale și sentimentale dintre omul-fiu și „tatăl în ceruri”, vestigii ale credințelor magice și
animiste. Dragostea de adevăr ar trebui să ne satisfacă într-o măsură mai mare decât dragostea de
absurd.”
„Cultura oricărui popor este în decădere dacă pierde din vedere fundamentul ei mitic. Sub
aspect simbolic, pedeapsa este tocmai această decadență... Evangheliile completează tema VT
și... arată că în plină decadență (dispariția fizică, sub cizma militară romană, dispariția spirituală
sub presiunea aculturației eleniste – parțial, nn.), fiecare om este chemat să „renască” la viață
întru adevăr, urmând exemplu „Fiului Omului”. Acesta devine forma regenerată simbolic a
„fiului lui Adam”, regăsit ca „Fiu al lui Dumnezeu”, eliberat de dogmatismul copilăriei.
Periodic, marile idealuri sunt erodate, confiscate, pervertite, formalizate, formolizate și –
trebuie reÎnviate. Există o nevoie vitală, ancestrală de puritate, prospețime, sinceritate, onestitate,
transparență, de Renaștere, salvare, Naștere din Nou, Înviere, Mântuire.
Este mecanismul de transmisie simbolică al lui Diel. Dând cezarului partea sa, trebuie să
spunem că Diel, care se ridică în mod egal împotriva idealismului, cât și a materialismului, atât a
spiritualismului, teismului, cât și metodologiei științifice, recurge la simbol, care se dovedește a
fi doar un alt artefact – artificiu, atunci când se izbește de zidul misterului existențial. Original,
euristic, generator de teorii, fără nicio anxietate legată de dovezi, argumente, eventuale critici.
Rămâne un amator obscur.
La o analiză atentă, pare să existe un curent nestăvilit, un șuvoi cultural și spiritual ce curge
în dublu sens, dinspre concret spre abstract, dinspre exterior, public, social, național, spre
intimitățile și profunzimile psihismului uman, și invers – se reîntoarce cu roade fecunde.
Patriarhi, judecători, stat național, comunitate eclesiastică de credincioși, creștinism clasic,
reformat, conștiință individuală. O interiorizare, asimilare, ce progresează pe longitudinala
istoriei spirituale și culturale, pe măsura înțelegerii și sublimării valorilor, sensului și adecvării
lor cu trebuințele oamenilor, iar ale acestora, la standardele lor. Este un suflu care circulă prin
marele organism al umanității, similar capilarelor îmbibate, biocurenților transinaptici,
metabolismului cultural, social, spiritual.
Deseori, discursul religios este împănat cu miracole, cu evenimente care sfidează normele
obișnuite ale bunului simț și naturii, cu afirmații paradoxale, iraționale și ilogice. În termeni
medicali, acestea sunt comoții cerebrale, lovituri în moalele capului!
Căderea în păcat, oprirea soarelui, discursul măgăriței, toporul plutitor, nașterea din
fecioară, natura divino-umană, toate învierile, trinitatea, raiul și iadul, etc., etc.! Ce rol au toate
acestea?
Încerci să te ridici? Să gândești? Rămâi fără replică și fără conștiență, conștiință. Inert și
interzis – rațional și intelectual, ca ființă umană gânditoare. Legile gândirii sunt anulate. Ne
aflăm pe tărâmul credinței, credulității! „Nu cerceta aceste legi, Că ești nebun când le-nțelegi.”
Toate acestea fac parte dintr-o simbolistică ancestrală universală și trebuie traduse în
această cheie, spune Paul Diel.
PS.
Probabil, cineva s-ar putea întreba, ca și mine: de unde atâta donquihotism, superb în
sterilitatea lui? Ei bine, sunt prea multe metehne de îndreptat, prea mulți pitici de exorcizat, prea
multe slujbe și slujiri, ascultări (noi, medicii, le spunem funcții neuro-fiziologice) de recuperat.
Este aceeași vocație dintotdeauna.

59
 Reprezentăm deja un act de cultură, conștiința acestor vremuri – de început, ar spune
optimiștii; ale sfârșitului, ar exclama pesimiștii – vrând-nevrând, comunicatori ai cetății. Acesta
este duhul profeților care nu pot să tacă, fiindcă au un foc sacru în oase. Focul adevărului! Nu e
simplu! Nu e ușor!
Ieremia 4:19: “Măruntaiele mele! Măruntaiele mele! Cum mă doare înăuntrul inimii mele!
Îmi bate inima, nu pot să tac! Căci auzi, suflete, sunetul trâmbiţei și strigătul de război.” Ier 20:9
Dacă zic: „Nu voi mai pomeni de El și nu voi mai vorbi în Numele Lui”, iată că în inima mea
este ca un foc mistuitor, închis în oasele mele. Caut să-l opresc, dar nu pot.”
Mâine, din cenușa acestor zădărnicii, numite convingeri, instituționalizate, și din cenușa
noastră, a celor care ne-am mistuit, vor ridica un monument funerar al comemorării!
Deșertăciunea deșertăciunilor! Iluzii!
…
Literalism, Fundamentalism

Constat că atitudinea literalist – fundamentalistă față de textul sacru al Bibliei, este pe cât
de paradoxală, pe atât de dezordonată. Specifică, de altfel, unor oameni cu o brumă semidoctă de
cultură, unui mediu vulgar, în sens popular, fără nicio urmă peiorativă, fiindcă mă socotesc, eu
însumi parte.
Pe de o parte, clamarea rigidă: 'Sola Scriptura', "Așa zice Domnul!", "Stă scris!", iar pe de
altă parte, frecventarea cu asiduitate doar a fragmentelor care susțin poziția adoptată, ignorarea
tuturor celor care o contrazic, sau sunt incomode, jenante – prin detalii, metodologia 'proof text',
etc.
Unii cărturari, începând cu Karl Barth, nu mai vorbesc de Cuvântul lui Dumnezeu și
sugerează tot mai insistent că Biblia este o culegere de texte ale unor autori care își relatează
experiența lor cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, un produs cultural, spiritual.
Pretindem și am creat concepte sacrosante ca "inspirație", "revelație", dar acestea sunt
valabile doar la prima mână. Nu poate fi revelat, ceea ce este povestit, la mâna doua!
Fiecare dintre noi am avut câte o străfulgerare, iluminare, ne-a căzut fisa într-un moment
crucial al vieții și am făcut alegerea potrivită, sau am dat-o în bară, rău de tot. Semnificațiile
ulterioare le ajustăm ca să se potrivească. Facem asta, o viață de om. Scriem eseuri, alcătuim
devoționale, predici, pline de bune intenții și bună credință.
Eu însumi, am rostit de la amvon: 'Vă rog, în numele Domnului!...' Am ieșit eu din
antecamera divinității? Pot eu pretinde că știu cum gândește și ce simte Dumnezeu? Crasă
încumetare!
Dar gândiți-vă cât material s-a adunat în ultimii 2500-3000 ani! Aceasta este inspirația,
revelația, istoriografia religioasă și istoria tuturor religiilor, care au – în mod, de loc surprinzător
– aceleași teme generoase, etice, morale, de bună conviețuire banală.
La care, conform imaginației populare, folclorice, se adaugă - în decursul a multor
generații – legendele, basmele, miturile pline de subtilități, semnificații și învățăminte. Abia mai
apoi, vin niște învățați care alcătuiesc o teologie sistematică.
Astăzi, noi privim la acest monument și suntem uimiți de măreția și grandoarea lui, ni se
pare de neimaginat, ca să nu fie revelat, inspirat, miraculos, supranatural. Fatima și Lourdes stau
mărturie. Pentru ultimul secol. Dar și Lascaux, pt ultimii 38000 ani.
De fapt, substituirea teologică are în mod ironic echitabil, dublu sens: divino-umană –
alcătuind ramura soteriologică, și umano-divină – alcătuind ceea ce a fost definit ca inspirație și
revelație.
…
Ruga Relativității & Relativitatea Rugăciunii
Desigur, teoria relativității fascinează prin noțiunea, absolut contraintuitivă pentru simțul
comun, al continuumului spațiu – timp, și prin posibilele aplicații semnificative etic.

60
 Nu pretind că înțeleg relativitatea și teoriile ei, restrânse sau generale, dar vă invit la o
broderie imaginară a ceea ce mi se pare că am înțeles.
Viteza și beția ei – întotdeauna mi-a plăcut să șofez – este rezultanta unei fracții care pune
în relație spațiu și timpul, iar la viteze foarte mari, apropiate dar niciodată atinse de corpurile
fizice, de ale vitezei luminii, spațiul se comprimă, ba chiar se curbează sub influența altor
câmpuri și forțe, iar timpul se dilată, astfel că ceasurile rămân efectiv în urmă, viața se
prelungește cu tinerețe fără bătrânețe. De basm!
Interesante mi s-au părut rezervele, obiecțiile tânărului Einstein, față de cadrul sau
multiplul, pluralul acestora, de referință și preferință, care impun artificial, doar în conștiința și
obiceiurile proaste ale oamenilor, perspective discriminatorii, ierarhice – acestea din urmă –
poate necesare, doar în lumea noastră. Vă rog, nu-mi mai vorbiți de ierarhia cerului!
În timp ce, vreme de milenii, am avut o viziune egocentristă, și geocentristă (ironic nu:
doar o transpoziție între două semne-sunete), imaginându-ne în centrul lumii și universului – pe
măsură ce am început să cunoaștem lumea, am devenit tot mai știutori și competenți – cea mai
amară lecție a fost aceea că nu suntem decât un firicel provincial insignifiant, situat la periferia
unui braț al Căii Laptelului Herei, consoarta lui Zeus, una din miliardele de galaxii, răspândite pe
miliarde de ani lumină, în singurul, dar nu neapărat unicul, univers cunoscut. Un an lumină este
o unitate de spațiu timp de un bilion de km, adică o mie de miliarde de kilometri.
Dar știți care este evanghelia – vestea bună a universului și a relativității evreului
hiperdotat și distrat – Einstein, tratat drept imbecil de către profesorii săi foarte rigizi și exacți?
Că prin natura și universalitatea lucrurilor materiale, naturale, nu există cadre preferențiale
și nici criterii valabile de discriminare. Sunt sigur că înțelegeți implicațiile minunate ale acestei
idei generoase!
Universalitatea legilor, ale raporturilor, a naturii, face ca orice punct din univers să fie egal
în importanță, profund echitabil și democratic.
Cel puțin pentru cât știm acum, deși nu este exclus să descoperim noutăți uimitoare, nimeni
nu poate călători cu o viteză egală sau mai mare decât a luminii, chiar dacă s-ar putea, ipotetic,
apropia de ea. Nici îngerii, nici zeii, nici gândul.
Da! Deși Einstein accepta și lucra, ca nimeni altul cu experimente mentale, încă este
considerată o prostie, să crezi că gândul sau rugăciunea pot să depășească viteza luminii, mai
ales că biofizic și biochimic, viteza impulsurilor gândirii – o spune Sagan, în Cosmos, n-o
depășește pe cea a unui car tras de un măgar. Ca să nu mai vorbim despre diferența dintre ceea ce
este real și ceea ce este imaginar.
Prin extensie, de aici decurg cel puțin două vești, și conform prostului obicei al lumii în
care trăim, una este bună și una este foarte rea.
O să încep cu cea proastă, ca să dreg busuiocul la sfârșit.
Deși este o veste tristă, având în vedere că este în legătură cu relativitatea, ea conține și o
undă de mângâiere explicativă, a deziluziilor și dezamăgirilor, pe care sper din toată inima, să nu
le fi trăit.
Dacă am vrea să facem o excursie până în centrul galaxiei noastre, să vizităm fascinantele
roiuri globulare, locuri mult mai frecventate de stele, astfel încât nopțile sunt ca ziua – cine a
vizitat capitalele nordice la solstițiul de vară, știe că nu e nicio distracție să-ți intre soarele în ochi
toată noaptea – și nu e chiar o imposibilitate cu o accelerație suportabilă de 1 G (9,8 m/s) la
decolare și aterizare, atingând nu 98,9% din viteza luminii, ci doar 10-15% din ea, prin motoare
fuzionale ale viitoarelor o mie de ani, distracția ne-ar lua – nouă călătorilor cca 21 ani.
Singura problemă ar fi că pe pământ, care are prostul obicei de a alerga în jurul soarelui
„doar” cu vreo 30 km/sec, un mld km/an, s-ar scurge cca 30 mii ani. Pentru Alfa Centauri sau
Orion, ne-ar trebui cca 43-45 ani la bord, ceea ce pe pământ ar însemna cca 50 mii ani.
Care ar fi o primă concluzie? Totul este foarte relativ. Excesiv de relativ. „Domnul nu
întârzie în împlinirea făgăduințelor lui, cum cred unii.” 2Petru 3,9. Nici să răspundă rugăciunilor,

61
cum cred alții și am pățit toți. E doar o problemă fundamentală de fizică. Nu neapărat fizica lui
Dumnezeu, ci fizica noastră, fiindcă noi am făcut cererile.
Dar știți ceva? Este foarte posibil să fie aceeași fizică pretutindeni! Am putea recurge la un
argument pur subiectiv: Einstein, în calitate de fiu al lui Avraam, are un loc asigurat în sânul lui.
Iar pentru ciudatul acesta minunat, doar două lucruri insignifiante erau omniprezente: hârtia și
plaivasul.
Au trecut deja 50 ani de la prima rugă? Este pe drum! Dus și întors, până la Orion –
rezidența prezumtivă a tronului – în timpul și spațiul valabil pe pământ, mai avem de așteptat
vreo sută de mii de ani, mai puțin cei cincizeci, scurși deja. „La Dumnezeu, o mie de ani este ca
o zi, și o zi ca o mie de ani.” 2Petru 3,8. Relativitate pură! Ca să vezi cum se împlinește scriptura
– literal – nu credeam vreodată să devin atât de literalist, fundamentalist, chiar!
Există însă, o veste bună! Chiar mai multe! În primul rând, legile naturii sunt impuse prin
natura lucrurilor, a raporturilor, relațiilor dintre ele. Ele pot avea consecințe, dar nu există
sancțiuni, pedepse!
Numai imaginația noastră bolnavă a creat – pe bună dreptate și necesitate, termeni ca:
pedeapsă, vinovăție, rușine, goliciune mai ales interioară, dar și exterioară – că am devenit
decenți! Doar noi aici, vorbim despre rai și iad. Nu că n-ar exista! Doamne ferește! Priviți în
jurul Dvs! Câtă frumusețe! Ce fericire! Și câtă suferință! Alegeți! Și, înfruptați-vă!
Faceți din fiecare clipă trăită, o veșnicie! Împărăția cerurilor este înlăuntrul vostru! Dr
Luca, cap 17. Doctorii ăștia! Elenismul și-a băgat coada! Dar ce te faci cu gnosticismul?
Marcionismul, arianismul, și toate celelalte isme!
Apoi dacă toate lucrurile sunt – în esența lor – în mișcare și nu poți face baie în același râu,
asta nu înseamnă că nu trebuie să te mai speli niciodată! (Credit: scumpa mea soție, spurcată de
curată, epidemiolog de serviciu covid, care continuă să mă suporte, atât pe mine, mizerabilul din
mine, și cel de pe mine).
Toate stelele se mișcă cu viteze uimitoare, așa cum nimic nu este fix pe orbitele cuantice.
V-ați gândit vreodată că s-ar putea să existe un raport de proporționalitate între masele și
distanțele astrale, cu cele cuantice, iar noi să fim undeva la mijloc! A spus-o Alexis Carel.
Dacă nu greșesc, regula de aur are și un temei fizic. Centrul universului este pretutindeni.
Tu ești un univers! Ai preț în ochii mei. Te prețuiesc și te iubesc! Am temeiuri fericite pentru
asta! Nu am nevoie de Big Brother pentru ca să te îmbrățișez! Să mi te dăruiesc. Și să te primesc!
Tu ești fratele meu mai mare. Mai înțelept. Mai bun. Mai valoros!
Și dacă – o altă idee exprimată de Carl Sagan – numărul stelelor, cu planetele și sateliții lor
din univers, depășesc numărul firicelelor de nisip de pe toate plajele pământului, iar vârsta
tuturor acestora este aceeași – reamintiți-vă spațiul și timpul sunt indisolubil legate matematic –
nu înseamnă că țin neapărat să fiu buricul pământului, dar mă pot simți bine cu mine însumi. Un
anonim.
Sunt și eu un univers mai mic, dar nu mai puțin complex! Nu simt nevoia să te înlocuiesc,
să te exclud, să te invidiez, ci sunt capabil să te apreciez. Ai valoare în ochii mei!
Înțelegeți că mâine, cunoașterea, știința, ar putea să devină, nu un incident privit cu
suspiciune și legat de păcat, dintr-un privilegiu – un bun comun. Religia laică în care oricine,
fiecare, să fie Mare Preot, în veac, după rânduiala lui Melchisedec!
Ceea ce face Farmecul unui Om, este Bunătatea lui!
Ruga Relativității: Oameni Buni, fiți Buni cu Oamenii!
Relativitatea Rugăciunii: Ați primit deja Tot ce putea fi mai Bun!
Acesta este gândul lui Dumnezeu în mine! Și în voi, toți, frații și prietenii mei.

The Scam

Orice formă de religie, conține o contradicție fundamentală în însăși fibra sa esențială, dacă
nu mai multe. Ființa umană, devenită conștientă de sine – de fapt acesta este ‚păcatul originar’ –

62
este pusă într-o situație imposibilă de condiția sa biologică, și nu numai – psihosocială, moral-
spirituală. Este nevoită să se confrunte cu impedimentele și relativitatea existenței, cu
neajunsurile, suferința și moartea previzibilă.
Dar pentru idealul unei conștiințe, așa ceva este de neconceput. Oricât de contradictorie și
limitată ar fi viața, existența seriilor, mulțimilor, te duce imediat cu gândul la infinit, la veșnicie,
la absolut.
Primul gest al conștiinței este să personifice acest infinit, acest absolut și să intre în relație,
să se înrudească cu el. Să povestească despre el, creând narațiuni, discursuri, mituri despre acest
ideal și lumea sa.
O doctrină eminamente a iubirii, altruismului și binelui, ne prezintă o contra-doctrină a
salvării, nu doar fundamentalistă, intolerantă, necruțătoare, radicală, dar și profund egoistă. Și
subiectivă.
Noi deținem secretul. Noi avem, în primul rând, pilele. Abia apoi, pildele. Noi ne știm cu
Dumnezeu. Suntem ai lui. Și el e al nostru. Aproape confiscat. Veniți la noi, credeți ca noi, faceți
tot ce facem noi și veți fi salvați pentru veșnicie. Peste toți ceilalți se va abate mânia, iadul,
pedeapsa veșnică. Naivitate. Copilării.
O banală comercializare, mercantilizare a unor oameni intreprizi. O viclenie primordială.
Nu există dileme. Totul e în alb și negru. Pare totuși, cam simplist. Și primitiv. Crezuri,
ritualuri, forme care prevalează aspectelor etice și morale complexe. Finețuri costisitoare!
De o parte, o atmosferă paradisiacă, armonie perfectă, pace și fericire deplină, veșnicie,
străzi de aur și porți de nestemate – noul Ierusalim, noul pământ – de partea cealaltă chinurile
veșnice ale iadului. Totul împărțit, nu neapărăt echitabil, dar echidistant! Și această poveste
devine foarte specifică, fiind revendicată de orice confesiune sau subdiviziune a ei – dintre care
numai cele creștine, trec de 30 mii.
În acest Babel eclesiastic, tunăm și fulgerăm împotriva simbolicului Babel și Babilon,
reprezentând opoziția bisericească, dar și civilizația laică, descoperirile științifice și realizările
tehnologice, pe care ne facem că nu le înțelegem, sau chiar nu le pricepem sensul, dar de care
profităm din plin, oricând avem ocazia.
Dar mai e ceva. Aspectul istoric, procesualitatea perspectivelor și ponderii, pe
longitudinala timpului, epocilor, culturilor.
Au existat societăți – numite teocratice – în care tot ce se întâmpla pe pământ era proiectat
în cer, era decis, sancționat, ratificat de zei și executat de reprezentanții lor pe pământ, fie ritual,
ceremonial, eclesiastic, fie prin structura discursului novator, statura moral-spirituală,
profunzimea și frumusețea ideilor – profetic.
În aceste condiții, a te afișa evlavios, devenise un însemn de onoare, distincție și implicit,
vanitate, trufie, ipocrizie. Să porți însemnele divinului, ale sacralității, să faci gesturi largi, de
comunicare cu cerul, să-ți sluțești chipul în efortul penitenței, era la mare căutare, distincție,
celebritate.
Dacă ne gândim mai bine și mai profund, ce este recursul la autoritate, ba înzestrarea sa cu
mijloacele mercantile ale dresajului primar și bipolar, tip zăhărel / pedeapsă, dacă nu lipsa de
înelegere a principiilor, motivațiilor etice, morale, care au valoare motivațională intrinsecă?!
Apoi, vremurile s-au schimbat. Oamenii au descoperit frumusețea imediată, au devenit
fascinați de complexitatea și intimitatea lumii reale, de structurile și legile naturii. Au descoperit
determinismul, înlănțuirea infinită a cauzalității și efectelor în lanț, un concurent amenințător al
liberului arbitru, care nu și-a mai revenit din beție și oscilează între recuperare și recădere, ca în
orice addicție costisitoare.
O posibilă soluție ar fi aceea de a distinge faptul că determinismul aparține naturii, pe când
liberul arbitru, sau conștiința, sau spiritul, aparțin culturii. Ca lucrurile să fie și mai complicate,
în creierul nostru, în intimitatea neurofiziologiei psihismului nostru, natura și cultura se
îngemănează, se confundă. De fapt, aceasta este dubla determinare, a lumii noastre polarizate,
cel puțin așa cum o înțelegem noi, azi, aici.

63
 Prin fibrele noastre nervoase circulă biocurenți, adică fluxuri de electroni, în sinapsele
noastre se găsesc neurotransmițători cu proprietăți biochimice, bioactive și psihotrope. Toate
acestea sunt inconștiente și involuntare, totuși eu decid când, cum și unde încep un act, care este
consecința sau finalitatea lui. Și chiar dacă, procesul neurofiziologic a început înainte ca eu să-l
gândesc conștient, aceasta este doar o adaptare, pentru a evita latențele supărătoare.
Valoarea, semnul și semnificația gesturilor, actelor mele, le conferă cultura și
spiritualitatea de care aparțin, sunt conștient și mi le asum.
Religia ar dori să dea credit excesiv spiritului, valorilor, divinității, în detrimentul naturii,
instinctualității, mecanismelor de adaptare și supraviețuire. Pe de altă parte, viața practică,
imperativul imediat, ne obligă să ținem seama de natură, de carne, fire și instincte. „Practica
dezminte adesea credința, oricât ar fi ea de sinceră.” Isaiah Berlin, în Introducere la Cinci eseuri
despre libertate, p 48, trd Laurențiu Ștefan, ed Henry Hardy, Buc, Humanitas, 2010.
Trebuie să se nască rușine, vinovăție și complexe, din faptul că existăm și suntem așa cum
suntem? Natura își are drepturile ei și dacă nu i le dăm noi, și le ia singură. Iar cultura, spiritul,
valorile etice și morale fac existența, viața, posibile, le gresează și le înfrumusețează.
Iată de ce considerăm că nu există păcat, nici cădere, nici personificări absolutizante ale
binelui și răului, ci sunt doar fețe opozabile ale lumii noastre finite, polarizate. Le vom regla,
echilibra, sau le vom exagera, amplifica, dezechilibra, până la fanatism și extremism, până la
libertinism, hedonism și dependență?
Bisericile au început să se golească, au fost înstrăinate, au dobândit utilizări noi. Bisericoșii
au devenit tot mai decrepiți. Arta pusă în slujba splendorii, a devenit artă a recuperării și salvării.
Nu, nu în sensul mântuirii, ci într-un sens mult mai lumesc, fiindcă și instituțiile sunt constructe
amestecate, ca și oamenii.
Poveștile, legendele și miturile au fost puse la locul lor.
Realismul și-a câștigat dreptul de preeminență.
Doar că pe meleaguri dâmbovițene, trebuie să mai treacă vreo sută de ani.
Totuși, procesul descompunerii a început. A devenit o problemă ecologică. Duhnește!
De altfel, nu e nicio noutate. Totul e atât de vechi, repetat de atâtea ori, încât a devenit deja
banal. Thomas Kuhn l-a teoretizat, remarcat și punctat, pentru totdeauna. Când paradigma
actuală se va fi perimat, când noile valori se vor fi instalat, cei de pe aici, care azi sunt niște
paria, niște rătăciți smintiți, vor deveni niște antemergători, pionieri, vizionari. Atunci nu vor mai
fi dizidenți, ci vor fi aclamați postum. Așa este orânduită lumea.
Sau poate, nu e chiar așa.
...

Absolutism, Autoritarism, Excepționalism

Toate aceste plăgi din titlu, și altele asemenea, sunt rezultatul atributelor divine, invocate și
auto-transferate asupra deservenților cultici, în relația cu enoriașii.
Aspectele sacerdotale sunt păstrate în ambiguitate, astfel că presupusa sacralitate ar conferi
și o presupusă ascendență, consolidate prin instituționalizare, organizare, regulamente de ordine
interioară, manuale și working policy.
Deși protestantismul și neoprotestantismul a renunțat la odăjdii, cădelnițe, liturghii și
sacramente, nu a lăsat să-i scape nicio fărâmă din hamurile, hulubele și strungile constrângerilor
care siluiesc conștiințe.
Pentru că ce altceva neagă crezurile, doctrinele și dogmele, dacă nu libera conștiință,
capacitatea de a stabili o relație personală și directă cu divinitatea, conform nevoilor spirituale
ale fiecăruia.
Da, dar acest fapt generează o diversitate de o complexitate care frizează erezia.

64
 De aceea există canoane, concilii, simboluri ale credinței, crezuri, doctrine și dogme. Toate
acestea și celelalte din categoria lor, au menirea să combată rătăcirea, să te readucă la staul, să-ți
taie elanul.
Și nu criteriile rațiunii și ale logicii primează. În toată lumea liberă a științei, cunoașterii și
experimentelor verificabile sau cel puțin falsificabile, orice idee nouă este salutată, contrariată,
dezbătută, combătută, perfecționată, finisată, abandonată și înlocuită. Rezultatele stau prin ele
însele, prin lumina pe care o răspândesc și rezultatele la care ajung.
Nu la fel se întâmplă în domeniul credinței. Acumularea se face prin consens, bună
credință, tradiție. Nu lipsesc nici ideile novatoare, reformatoare, fiindcă lumea credinței reflectă
realitatea mundană, chiar dacă pretinde că are ca obiect o realitate virtuală, sacră.
Schimbarea de paradigmă nu se face fără convulsii și conflicte, multe dintre ele foarte
sângeroase, cerute de salvgardarea unor jaloane fundamentale, ca cele din titlu. Originea
presupus divină, sigur absolută, autoritatea centrală, transmisă de cele mai multe ori piramidal,
caracterul supranatural, despre care se face întotdeauna vorbire, dar niciodată verificat, falsificat,
fiindcă este totdeauna îndepărtat în timp, în spațiu și inaccesibil. Nu este asta natura miracolului?
...

Re–Acțiune – Atentat
 
Dintr-o perspectivă longitudinală, societatea umană pare să se polarizeze în instituții,
ideologii, formațiuni politice, religii și filosofii – pe de o parte – progresiste, deschise schimbării,
noutății, inovației, modernității, împingând lumea înainte într-un iureș cu ritm exponențial, în
timp ce altă parte a ei, se structurează în entități conservatoare, reacționare, mai nou și prin
mijloacele ilicite ale dezinformării, manipulării, teoriilor conspiraționiste care fac ravagii pe
rețelele de socializare.
Care ar fi resorturile acestui tip de comportament și segregare a oamenilor? Tipul de
personalitate și temperament, capacitatea de asimilare, digerare și asumare a noului,
incapacitatea de a face față stresului adaptativ, frustrarea generată de pierderea confortului?
Probabil, din toate câte puțin, apoi spiritul de imitație și turmă, culturile specifice zonelor
și perioadelor desincronizate, tradițiile persistente, trăsături etnice și naționaliste, interese
circumstanțiale.
Pare o certitudine că și o anumită parte a oamenilor, dar mai cu seamă anumite instituții, s-
au structurat de-a lungul istoriei culturale și au aglutinat aceste dispoziții frenatoare, sau
dimpotrivă ale inovării și schimbării. Astfel, putem spune că religiile manifestă, prin definiție, o
inerție mai mare față de noutate, pe când oamenii de știință, cercetătorii, artiștii, domeniul IT,
sunt cei mai deschiși la inovație, modelare și noutate.
Am crescut într-o familie, subcultură neoprotestantă, cu viață religioasă excesiv de activă.
Privind în urmă, constat cu surprindere, că noutățile tehnologice erau considerate, oarecum
justificat, ca fiind neutre semnificativ, amorale și nenocive spiritual. Astfel că oricine își putea
permite, se înfrupta din ultimele dispozitive.
Bineînțeles că și aici erau nuanțe. Utilitățile casnice, mijloacele de transport, etc., erau
privite cu îngăduință. Totuși, dacă costul lor sărea peste limite considerate rezonabile, erau
înfierate. Sunt celebre, recriminarea bicicletei în secolul XIX, la invenția sa, pentru ca cincizeci
de ani mai târziu să devină o utilitate indispensabilă. 
În timp ce radio-receptoarele au fost primite cu îngăduință, ca o necesitate a informării și
deschiderii spre lume, televiziunea, ca purtătoare de imagine, erau un pericol real, prea puternic
și a fost demonizată îndelung – împreună cu cinematografia, teatrul, literatura – în tușe groase și
cu argumente pseudoștiințifice. Același lucru se poate spune despre fotografii și camere foto,
care azi au devenit o banalitate. 
Acesta era atentatul la cultură.

65
 Interesant că, excesele exhibiționiste de pe rețelele de socializare nu mai sunt taxate cu
aceeași vehemență, deși carența de bun gust, bună cuviință și moral-spirituală este mult mai
pregnantă. Ceea ce înseamnă că cerberii instituțiilor și convingerilor religioase au fost copleșiți și
excedați de avalanșa asaltului noutăților năucitoare.
Ce să mai vorbim despre arta vestimentației și estetica eleganței, despre aranjarea părului și
prezența sau absența bărbii, mustății, lungimea acestora și altora. Fardul și machiajul, prezența
sau absența cravatei, bijuteriilor sau verighetelor. 
Acesta era atentatul la prospețime și frumusețe.
Toate aceste aspecte derizorii, în principiu, au fost de-a lungul deceniilor, prilej de lupte
intestine, de control și dominare, de furt al startului spiritual sau mai bine zis, al proeminenței,
într-un microgrup și o subcultură decimată de lipsa de perspectivă a unor subiecte cu adevărat
vitale pentru calitatea vieții și culturii acelei confesiuni.
Stilul de viață auster, promovat în numele prezervării sănătății, a devenit obiectul tuturor
carențelor și fanatismelor alimentare, al exceselor vegane, al deficitului de ciancobalamină prin
expulzarea produselor primar sau secundar, animale, al bizareriilor de secol XIX, privind
hidroterapia, agricultura de subzistență, autoizolarea ex-urbană, inclusiv instituțională sau de
învățământ.
Toate aceste instituții au pretenții reformatoare, conțin un amestec de măsuri raționale cu
altele excesive și dăunătoare. Oameni de orientări bizare, cu personalități accentuate, au un
tactism deosebit față de această faună heteroclită și marginală care populează o lume originală a
ciudățeniilor.
Acesta era atentatul la calitatea vieții.
Mesajul cu caracter fundamental apocaliptic, a generat rezerva față de învățământ în
spatele cortinei de fier, unde biserica avea interdicție pentru instituții educaționale. „Vine
Domnul!” era cuvântul de ordine profetic care paraliza orice inițiativă, bloca tinerii, copiii, să
meargă la școlile facultative cu pregătire medie și superioară. 
Acesta era atentatul la cunoaștere.
Debușeele unor oameni inteligenți, de ispravă, au rămas doar nișele mediocre, care
presupuneau multă muncă, sacrificii imense și care au fost ruinate peste noapte, la căderea
comunismului. Astfel, confesionalii au fost primii care au emigrat și au colonizat religios
Europa. Asta a însemnat numeroase crize familiale, marasm al comunităților din țară, dar și
revirimentul unor investiții copiate prin imitație după o civilizație avansată, comparativ.
O schemă istoriografică rudimentară, încadrată de origini utopice și final apocaliptic, au
fost asaltate de masificarea și publicarea noilor achiziții ale descoperirilor care nu mai erau doar
geografice, ci paleontologice, arheologice, antropologice. 
Atacul mistificărilor își ratase ținta.
Intimitățile materiei, energiei și informației, secretele mecanismelor genetice, moleculare și
ale evoluției, au luat cu asalt până și domeniile atât de îndepărtate și inaccesibile ale originilor și
perspectivelor viitoare. 
Lumea cuantică și cosmosul au început să-și dezvăluie secretele, iar substanța
convingerilor anacronice a devenit tot mai periferică, ocupând rarele zone albe și puținele goluri
rămase. 
Inevitabil, defensa conducea la retracție, la efortul de consolidare a pozițiilor, la săparea
tranșeelor și reciclarea pierderilor. 
Doar că războiul, nu mai era de mult, unul clasic!
Mantra revelației eviscerează realitatea de procesualitate și este substanța nutritivă a
ignoranței comode. Creațiunea înlocuiește creativitatea. „Creativitatea este simpla conexiune
dintre lucruri” – (Steve Jobs, din David Eagleman, Anthony Brandt, Specia rebelă, trd Carmen
Strungaru, Humanitas, 2020, 45.) De ce preferăm conexiunea cu un Dumnezeu, pe cât de
transcendent, pe atât de absent? Pentru că ne face să ne simțim privilegiați, chemați, „aleși” ne
hrănește egoismul, egocentrismul și egolatria, personale, dar cu precădere, instituționale.

66
Conexiunea cu creația, cu natura și cu lucrurile, chiar dacă este resortul pălmașilor, invită la
trudă și modestie, este pe deplin fiziologică și gratificatoare.
Trecutul și viitorul se substituie prezentului amputat. Aspirațiile și utopiile devin surogat
pentru imaginație, inventivitate și creativitate. Ascultarea, supunerea, umilința sunt virtuțile
pasive ale locului solemn, dar plin de morgă, unde nu se întâmplă nimic, unde repetiția
monotonă și uniformă, îți leagănă un sentiment fals de confort și familiaritate, în timp ce te
atrofiezi structural și iremediabil. 
Aceste virtuți pasiv agresive sunt reflexul cerut de autoritate, control, stipulare, imixtiune,
rețetare dogmatice, prescripții doctrinale, exerciții rituale, tradiții respectabile, care nu mai pot fi
chestionate, fiindcă au aură matusalemică sau melchisedehică, orice ar însemna acestea. 
Fricile și temerile, anxietatea, îți sunt oblojite, dorințele îți sunt amorțite cu promisiuni
îndepărtate și fantasmatice, nedreptatea și frustrările sunt răzbunate apocaliptic, finitudinea ți se
transformă în veșnicie. Aleluia, Osana!
A fost o noapte. Și n-a mai fost ziuă. A fost creată, în schimb, Bula, Ghetoul, Camera ecou.
...
Irezistibila Religie

Când pătrunde în lumea spirituală, omul își pune probleme existențiale fundamentale: de
viață și de moarte, vulnerabilitate și calitate a vieții.
De unde pleacă? De la conștiența de sine și de la ceea ce îl învață natura. De la ritm. Un
clipit măsoară o clipă. O unitate de timp. Lumină și întuneric. Cu ochii deschiși, cu ochii închiși.
Ziua și noaptea. Dar pleoapele parcurg o cursă pe globul ocular. Fanta palpebrală se închide și se
deschide.
La fel face și pământul. A fost o seară și a fost o dimineață. Și a fost ziua întâi. Soarele și
apoi pământul, se mișcă. În spațiu.
Observarea lumii vii, a plantelor – momentul dezbrăcării frunzelor, al imitării morții și al
reînmuguririi, al învierii, a migrațiilor, mărirea și micșorarea duratei luminii și întunericului,
solstițiile și echinocțiile.
Inevitabil, aspectele existențiale fundamentale – nașterea și reproducerea perpetuă, viața și
moartea, ritmurile și ciclurile vieții, ritmate de astre prin lumină și întuneric, prin jocurile de
temperatură, prin anotimpuri.
Respectarea acestora constituia secretul supraviețuirii inițiale, apoi al bunăstării și
confortului, siguranței. Semnele prin care învățau și transmiteau toate aceste date, numere,
secrete, deveneau semne ale limbajului, exprimau idei, cunoaștere, iar ideile conțineau concepții,
convingeri, spiritualitate.
Ceva imaterial, dubla existența concretă: gândurile, influențele, voința benefică sau
malefică a unor puteri care nu erau vizibile, dar erau prezente prin efectele și puterea lor, plină de
grație sau terifiantă și destructivă.
Fiecare entitate palpabilă era secondată de una spirituală, de un spirit. Spiritele au trecut de
la obiecte și fenomene, la animale, la astre, la oameni, dobândind o formă antropomorfă. Restul
este arhicunoscut.
Dar astăzi, când de la politeism, monoteism, s-a trecut la fărâmițarea și secționarea marilor
filoane religioase în secte ultraspecifice, care pun preț pe detalii distinctive și semnificative doar
de dragul originalității, când omul mediu, comun, accesează prin tradiție, cultură și spiritualitate,
momentele fundamentale ale existenței, face un pas înălțător, captivant.
De la viața ternă, monotonă, grea, plină de efort și privațiuni, neajunsuri, este smuls și
ridicat până în înaltul cerului, este pus în contact cu divinitatea, i se aduc la cunoștință în termeni
simpli, entități celeste, un conflict cosmic.
Este un șoc. Omul este inițiat în descifrarea dogmatică a celor mai intime aspirații, temeri,
dorințe, năzuințe, catastrofe. Deodată, persoana sa, aparent insignifiantă, este absorbită într-un

67
vârtej, de o importanță copleșitoare. Nu doar al cătunului, târgului sau urbei, nu doar etnică,
națională, continentală sau mondială. Ci, cosmică, universală!
Fiecare dintre noi suntem niște anonimi. Suntem conștienți de asta în străfundul sufletului
nostru. Și de asta vâslim, încercăm să ne amăgim cu bruma de realizări, succese, absolut
obișnuite și comune. De aceea avem tentația de a ne etala, de a ieși într-o evidență precară. Nu e
mai nimic de capul nostru. Dar, trăim, ne bucurăm de existență. Asta este esențial. Dorim mai
mult. Ne rămâne puțin. Esențialul.
Nu e niciun efort să ni-l imaginăm pe semenul nostru, comun, elementar, rudimentar,
absorbit într-o scenografie atât de fascinantă și importantă. Astfel, religia devine foarte atractivă.
Apartenența, prețuirea, importanța, dragostea creștină, identitatea, specificitatea, rolurile,
statutul, totul câștigă în semnificație.
Frecușurile minore, micile invidii, bârfele, animozitățile, nu sunt decât condimente care te
fac să prețuiești mai mult valoarea acestui mediu atât de familiar, de primitor, deschis și în care
te simți atât de bine.
Totul este atât de închegat, de coerent, trecutul, prezentul și viitorul sunt explicate,
protejate, asigurate. Nici nu ți-ai putea dori să fie altfel. Nici nu-ți poți imagina altceva. Și dacă
îți trece prin minte, cumva, ești adus imediat la numitorul comun al grupului. Staulul are pereți
înalți și granițe precise.
Problema serioasă este că aceste enclave, aceste izolate culturale și spirituale au fost
concepute de cel puțin un secol, două, dacă nu mai multe. Solicitările prefacerilor, schimbărilor
într-un ritm tot mai alert, le transformă în medii inadcvate și irelevante, cu efect sufocant asupra
membrilor, mai ales tinerii, manifestând tendințe centrifuge marcate.
...
7 Derapaje și insanitate culturală:
Defensa Proiectivă
Genul apocaliptic ca mecanism defensiv
Sindromul schizoid spiritual
Sindromul spiritual paranoid
Ingrediente: Un Proces, un Profet, un Mit
Sindromul Mesianic
Sindromul Salvatorului, Altruist, Mesianic
Cast(itate)a fetelor bătrâne – Teoria genetică, sexuală, a selecției naturale – Fischer,
Lande
Angoasă și Speranță – Iad și Rai
Sindromul Disociativ
Sindromul de castrare
…
Defensa Proiectivă
Suntem organisme vii, mașini biologice sau, ca să nu devenim mecaniciști, sisteme
biologice. Ca să ființăm, să viețuim, să supraviețuim, facem schimb permanent de substanțe,
energie, informație, cu mediu. Asta înseamnă, mai întâi, hrană, alimente, combustibil. Apoi,
desigur, informație, know how.
Mediul nostru inițial a fost natural și mai apoi, social, cultural, spiritual. Deși mediu natural
este neutru, prin reflectarea afectivă a procesului de satisfacere a trebuințelor noastre
fundamentale, prin procesualitatea laborioasă a procurării bunurilor necesare, noi l-am perceput
afectiv, ca binevoitor sau ostil, favorabil sau nefavorabil. I-am dat sens, l-am încărcat cu
semnificație.
Aceasta s-a petrecut în mintea noastră, dar am proiectat asupra naturii, mediului, aceste
valori. Plantele, fructele, semințele care erau bune, sau dimpotrivă, provocau crampe, erau dulci
sau astringente, amare, te hrăneau sau te omorau, au primit etichete valorice.

68
 Animalele care se lăsau vânate sau se apărau, fugeau, se ascundeau, luptau, au fost și ele
încărcate cu semnificații, identitate. Omul le-a dat nume. Gen 2,20.
Natura putea deveni foarte generoasă, în timpul rodirii, dar putea fi extrem de stihinică în
timpul catastrofelor naturale. Tot ce era favorabil părea rar, iar truda și pericolele erau la tot
pasul. Cum putea fi modificat acest echilibru precar?
Dacă există un sens, dacă există valori, există spirite, puteri, ale acestor valențe.
Animismul, totemul, sacrul, zeii, au început să populeze conștiința oamenilor. Proceduri rituale
de influențare și adjudecare a șanselor, sorților și destinului, au intrat în practica curentă.
Oamenii, înșiși s-au înmulțit, au procreat, au devenit familii, generații, ginți sau triburi.
Interesele supraviețuirii au condus la colaborare sau, dimpotrivă, la concurență, luptă,
teritorializare. Dacă proiecția inițială a fost asupra unor părți din mediu, oamenii s-au văzut, ei
înșiși parte a acestui cadru, și-au întărit identitatea, puterea, pretențiile, cu ajutorul totemului,
puterii spiritelor, zeilor.
Apoi viața nomadă, de culegători și vânători s-a stabilizat. Mai întâi a fost peștera. Pentru
câteva zeci de mii de ani! Oamenii au găsit regiuni cu o climă favorabilă, au cultivat plante utile
și le-au ameliorat treptat, au domesticit animale, au construit sălașuri, bordeie care au devenit
cătune, localități, cetăți. Cetățile s-au unit prin interese comerciale sau militare și au devenit
provincii, tări, imperii.
Omenirea pare să fi avut din cele mai vechi timpuri, complexul identității. A simțit nevoia
să adauge valoare la propria identitate. Totemul, zeii, etnia, naționalitatea, religia, cultura,
sportul, profesia, logo-ul, sunt adăugiri protetice la propria identitate. Pe măsură ce oamenii au
devenit tot mai eficienți, au găsit cu cale că realizările lor vorbesc de la sine, folosind doar un
simbol grafic pentru identitate și identificare – marca, logo.
Dar a fost un timp, când pretențiile identitare nu aveau suficientă acoperire pentru
trebuințele aflate în concurența beneficiilor insuficiente și precare. Supralicitarea se făcea în
absolutul imaginar, populat cu zei. Identitatea este purtătoare de autoritate. Artificiul consta în
apelul sau invocarea unei autorități superioare. O identitate comună, banală, era șlefuită până la
strălucire cu una absolută. Funcțiile supranaturale ale acestora, delimitate în timp ca sacre, s-au
dovedit foarte potrivite, utile și rentabile, sub numeroase aspecte. Sacrul impunea, fixa, conferea
autoritate. Dar practica a devenit curând universală, iar zeii au trebuit să împărtășească soarta
oamenilor fără excepție, chiar când aceasta era nefericită.
La fel cu societatea umană, spiritele au devenit zei, inițial specializați, apoi ierarhizați – și
cum lumea, ca și autoritatea lor, era absolută, unul singur a devenit suficient, de la politeism sau
henoteism, s-a ajuns la monoteism. Mai întâi în Egipt și în imperiile orientului apropiat, apoi
modelul a fost exportat spre vest. Orientul îndepărtat a evoluat spre panteism.
Oricum, capacitățile de încredere, speranță, optimism, mobilizare, au crescut, ceea ce nu
putea fi decât un fapt îmbucurător. Oamenii au ciudata și folositoarea calitate de a uita
necazurile, eșecurile, de a ignora statisticile prea exacte, le place să fie îmbrobodiți, mângâiați,
legănați cu nădejdi înșelătoare.
În cultura iudeo creștină, iudaismul a fost urmat de creștinismul clasic, iar acesta a fost
optimizat de reformațiune.
Încă din antichitate, pe măsură ce oamenii au deprins pasiunea cugetării, gândirii, a apărut
dragostea de înțelepciune – filosofia care mai târziu a trebuit distinsă de preocupările foarte
concrete, practice și fizice, fiind numită metafizică. Lumea fizică avea să devină apanajul
științelor, iar lumea ideilor a fost rezervată filosofilor.
Această primă distincție, i-a împărțit pe gânditori în idealiști și materialiști, după cum unii
susțineau primatul ideilor, ceilalți pe cel al lucrurilor, obiectelor concrete, reale.
Frumusețea, perfecțiunea construcțiilor teoretice, ideale, i-a determinat pe idealiști, dintre
care în antichitate – Platon a rămas cel mai proeminent – să considere că ideile constituie, de fapt
partea esențială, fundamentală, autentică, divină, transcedentală, a existenței, de care urma să se
ocupe ontologia, ramură a filosofiei. De concepție opusă, au fost materialiștii – Democrit,

69
Epicur, Pitagora, Euclid – care au considerat realitatea imediată, rațiunea, logica și matematica –
primordiale. Bazele logicii și ale științelor, au fost puse – pentru multe secole – de Aristotel.
Desigur, odată cu evoluția omenirii, și producțiile sale culturale și spirituale, au evoluat.
Unele s-au dovedit perisabile. Altele mai rezistente. Toate se modifică și se adaptează. Deseori
fac schimburi între ele, așa cum s-a întâmplat cu religia și filosofia.
Categoriile antropomorfe, simple și primitive ale religiei – dar având avantajul că erau mai
accesibile maselor, au simțit nevoia împrumutului din categoriile filosofiei idealiste, în lupta
polemică cu ereziile. Împrumutul a fost salutar, în primă instanță, dar s-a dovedit problematic,
fiind însoțit de toxicitatea multor contradicții și incapabile să satisfacă criteriile și limitele logicii
formale. Imaginarul, lipsa consistenței, nu putea face casă bună cu realitatea concretă.
Când, după evul mediu, odată cu renașterea și reforma, omenirea a pășit curajos pe calea
cunoașterii, a modernității, prin ceea ce s-a numit iluminism, umanism, știința și tehnologia au
luat un avânt fără precedent, înțelegerea realității fiind asaltată de abordări cu totul novatoare.
Încă din sec al XVII-XVIII, gânditori ca Spinoza, au cutremurat și reverberat în întreaga
cultură și spiritualitate occidentală, bazele înțelegerii lumii, gândirii, moralei, psihologiei,
evoluției, medicinii.
Complexitatea crescândă a înțelegerii lumii, modifică raporturile dintre oameni și mediu,
dintre ei, cu ei înșiși. Procesualitatea este continuă, trebuințele, nevoile, înțelegerea, relațiile se
schimbă permanent. Cultura, spiritualitatea, reflectă aceste raporturi și nevoi în schimbare.
Posibilitățile cunoașterii, tehnologia, diversifică și cresc gradul de civilizație, confort, nuanță.
De asemenea, pare evident că progresul, civilizația, cu mici sincope, au fost contiunui. De
la relații grosiere, abrupte, cu tușe groase ale separării, cu o existență aspră, agresivitate,
violență, injustiție, inechități, la relații moderne tot mai echitabile și confortabile pentru toți
participanții.
Fundamentaliștii, care se agață de aspectul imuabil al zeilor, nu văd cu ochi buni
schimbarea, n-o pot înțelege, și nici accepta. Dar este necesară. Când, istoric, o schimbare se
impune, în timp, înseamnă că nu exista altă cale, că a fost necesară.
De ce am făcut acest ocol cu totul schematic și incomplet al istoriei gândirii și evoluției
omenești? Pentru că aș vrea să înțelegem mecanismul subtil prin care, instituții și domenii
milenare ale concepțiilor, organizării și tradițiilor omenești, s-au format.
Pentru ca să aibă o explicație coerentă, încărcată de sens și semnificație, în toată
complexitatea sa, a existenței și realității, care îi cuprinde și pe ei înșiși, oamenii confruntați cu
misterul, cu forțe inegale și net superioare lor, au creat prin proiecția propriului chip, un model
ideal, l-au investit cu autoritate, i-au conferit perfecțiune și alte atribute absolute, care să fie o
sursă de referință, o resursă de intimidare, ascultare, disciplinare, cât și una de mângâiere,
speranță, promisiuni inepuizabile.
Sistemul s-a dovedit extrem de lucrativ, cel puțin la nivelul maselor largi de oameni.
Problema este că, luat la bani mărunți de către oameni obișnuiți să gândească critic, s-a dovedit
mai puțin perfect, plin de contradicții insolubile, de limite care nu pot coincide cu perfecțiunea
Sursei – adică foarte uman.
Dar, există limite și inconveniente mult mai serioase! Oricât de tradițională, culturală,
spirituală și antropologică ar fi, această proiecție este, în ultimă instanță, o defensă, un mecanism
costisitor, lipsit de randament, ineficient, un mecanism psihic defensiv, patologic!
El produce înstrăinare de sine, costuri incomensurabile, multă suferință, separare, conflicte
și războaie religioase, servituți epuizante și inutile, erori și marasm obscurant, izolare și
ghetoizare.
Nu avem nevoie de acest ocol artificial, pentru a ne regăsi pe noi înșine și rațiunile
existenței noastre în lume!
Omul își crează zeii după chipul și asemănarea sa, în loc să-și asume direct cunoașterea de
sine, a realității, modul propriu de funcționare, normele naturale și legile existenței, consecințele
acestora, să și le însușească, să aibă satisfacția, bucuria și fericirea existenței, fără aservire, fără

70
vinovăție, fără pedepse și chinul așteptării lor. Între timp, o mare parte a omenirii a făcut deja
acest pas! Doar că sunt puțini cei care au și curajul să și-l asume!
Cum afirma Spinoza în urmă cu peste 300 ani, prin înțelegere, ajungem la o existență
împlinită, la bucuria și fericirea, depline. Normele nu sunt transcendente, nu cad din cer, ci ne
sunt proprii, sunt rezonabile!
Teodiceea ca tentativă de explicare a răului, suferinței, morții, ca o consecință a răului
moral și spiritual, este una de primă intenție, facilă, superficială, parțială, contradictorie și
incompletă. Ne dăm seama imediat, că perechile de contrarii sunt universale, că ele aparțin lumii
naturale, neutre sub aspect valoric și semnificativ moral.
Mai mult, o înțelegere mai profundă, cel puțin în domeniul molecular, atomic, nuclear și
cuantic, este aceea că dipolii sunt perechi antitetice care realizează o sinteză calitativ superioară,
că microparticulele sunt permanent împerecheate, că sunt însoțite permanent de energie și
informație, că în preajma lor există ca prezență permanentă: câmpul.
Spinoza, și după el, Nietzsche, apoi mulți alții, au înțeles că dihotomiile adevăr/eroare,
bine/rău, frumos/urât, au o valoare reală, dar, o înțelegere mai profundă, pune sub semnul
întrebării noțiunea de cădere și păcat, moartea ca o consecință a unui rău moral și spiritual, când
ea este un proces natural, o condiție a vieții, a oricăror organisme vii.
Spinoza consideră că omul poate ajunge la înțelegerea rațională a propriei naturi,
îngemănată cu natura esențială a existenței și că, din această înțelegere a necesității, din controlul
rațiunii asupra afectelor, se naște liniștea, bucuria, pacea, libertatea, împlinirea, fericirea.
Deși la vremea lui se știa mult mai puțin decât știm acum despre ordinul de mărime astral,
cel cotidian și aproape nimic despre cel cuantic, Spinoza – uimit de miracolul acestei alcătuiri,
considera că tocmai în ea rezidă Spiritul acestui Univers, ale celor trei ordine de mărime, și celor
trei moduri de existență: materie, energie, informație. Sau poate, așa înțeleg eu. Câmpul
sintetizează, unifică, cele trei forme și se găsește pretutindeni: cuantic, electromagnetic,
gravitațional. Poate că Sfânta Treime nu era decât o intuiție a acestei realități.
Întorcându-ne la teodicee, la justificarea răului, suferinței, morții, prin cădere, păcat,
împreună cu cortegiul lor de vinovăție, teamă, autodepreciere, depresie, conduc la înjosirea
demnității umane, la o mentalitate de sclavie și degradare a naturii umane.
Omul, care este parte integrantă din natură, dar prin cunoaștere, rațiune și conștiință, a
adăugat naturii – cultura, fie fusese supraadulat ca încununare a creației, fie înjosit prin
instinctualitatea și afectele sale, privite nu ca o condiție a supraviețuirii, ci ca un balast al
animalității.
Această înțelegere ne-a pus în opoziție cu mediul, ne-a înstrăinat de relația organică cu el,
ceea ce ne-ar putea conduce la extincție.
Trebuie doar să ne respectăm pe noi înșine, valorile și regula de aur: Ceea ce doriți să vă
facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel! Luca 6,31. ‚La fel’, animalelor, naturii, mediului. Nu
judecați, ca să nu fiți judecați! Mat 7,1. Nici Eu nu te osândesc! In 8,11. Du-te și trăiește în
curăție!
…

Genul apocaliptic ca mecanism defensiv

 
Spiritualitatea deosebită a poporului evreu, monoteismul si capacitatea de abstractizare,
penetrarea întregii existențe prin determinismul religios, teocrația, toate aceste erau puse în
pericol, dacă nu se verifica istoric principiul determinismului în relație cu divinitatea. Totul se
prăbușea, ceea ce condusese la salvgardarea ființei naționale, era amenințat de irelevanță,
devenea superfluu.
Situațiile limită repetate, crizele existențiale, istoria zbuciumată, atrocitățile inimaginabile,
au condus la o soluție defensivă – literatura apocaliptică.

71
 Explicit, atunci când în mod repetat, postulatul deuteronomic este contrazis, fie în aspectul
său pozitiv, fie în cel negativ, în sensul că ascultarea nu generează în mod necesar binecuvântare,
iar nelegiuirea nu aduce de fiecare dată pedeapsa, coerența logică a unui principiu fundamental
de supraviețuire – teocrația – a început să se clatine. Manase, nelegiuitul (are cea mai lungă
domnie) și Iosia (este ucis pe câmpul de luptă la începutul domniei), reformatorul, sunt cazuri
evidente. Ps 73 este un exemplu de interogație, în acest sens. Desigur, există tentative de
explicații mai sofisticate: întârzierea pedepsei, face pe oameni îndrăzneți, etc.
Rezumând, o situație critică, fără ieșire logică, provoacă o confruntare existențială, din care
se iese printr-o imagerie fantastică. Ceea ce ne refuză modul de alcătuire al acestei lumi, poate fi
și se va realiza într-o altă lume, ideală – în paradis, în Împărăția lui Dumnezeu.
Simetria artistică – emblema marilor capodopere este asigurată – venim din Eden, vom
ajunge pe Noul Pământ. Ceea ce conferă perenitate acestui model ideal, este limbajul și schema
oraculară, mijloacele simbolice, metaforice, care pot simboliza orice tip de realitate devenită
inconfortabilă, imposibilă.
Literatura apocaliptică oferea o soluție. Așa cum defensele psihologice conservă
integritatea bio-psiho-socială a eului, explicația apocaliptică amână dezintegrarea, oferă un tărâm
al speranțelor și încrederii regenerate. Cu cât este mai elaborată, mai complexă, mai simbolică,
metaforică și oraculară, cu atât va avea valențe și potențial de a se oferi ca matrice pentru
evenimente istorice succesive. 
Până la urmă, ecuația umană conține aceeași termeni eterni: binele și răul, adevărul și
eroarea – minciuna, fericirea și suferința, viața și moartea, efemeritatea și vesnicia, etc.
Exista deja, în germene, o tradiție profetică privind consecințe și predicții ale combinării
acestora. Nu trebuie decât să fie alcătuită o sinteză, să se nască un gen matur, care să înglobeze și
să desăvârșească rețeta.
Până la urmă, ce-l determină pe om să genereze artă, narațiuni, mituri, dacă nu nevoia de
sens, coerență, semnificație a existenței. 
Sistemele de apărare și mecanismele defensive pot și trebuie văzute ca mijloace de
adaptare. Adaptare față de riscurile, pericolele și disconfortul interior, psihic, sau exterior, real –
fie el natural sau social. El se înscrie în devenirea individului si a umanității, în istoria sa.
În acest sens, întreaga civilizație, creativitate, este o adaptare, și oarecum reducționist, un
mecanism defensiv, poate doar, mult mai creative. Există apărări biologice, psihologice, sociale,
spirituale.
Cultura însăși, arta, religia – pot fi privite ca făcând parte din arsenalul de adaptare și
defensiv al ființei umane. Doar că, în timp ce unele sunt foarte adecvate, constituie un
compromis creator între om și mediul său, altele au un grad foarte mare de subiectivism,
imaginație și conferă doar un confort interior, fără niciun corespondent în lumea reală.
...
Sindromul Schizoid Spiritual

Omul simplu proiectează, ca soluție a problemelor existențiale, inerente, o altă lume,

opusul acesteia, absolută, perfectă. Din alăturararea absolutului cu limitele și limitatul, se naște
paradoxul. Aceasta este religia – plină de paradoxuri. Rezolvarea acestei asocieri, lipirii unei
rupturi, nu putea fi decât schizoidă.
. Natural / supranatural, divin / uman, credință / fapte, muritor / nemuritor, etc.
. Dumnezeu: natură, trăsături absolute, desăvârșite / descriere antropomorfă, norme
culturale perfectibile, comportament social, de gen, etnic, istoric, religios amoral, imoral,
inechitabil.
Lumea noastră (splendid: cele 3 lumi ale lui Popper – lumea materială, fizică, lumea
trăirilor, lumea producțiilor spiritului uman – cultura), este relativă, complexă dar limitată,
funcționează prin universalitatea contrariilor.

72
 Una dintre sincopele esențiale ale oricărei religii este aceea că, în timp ce își clamează
sursa și originea într-o zeitate absolută, cu trăsături desăvârșite, perfecte, începe să elaboreze
descrieri foarte mundane, antropomorfe și implicit limitate, contradictorii, ale doctrinelor,
principiilor, legilor. Acest fapt le trădează imediat originea strict istorică, culturală, umană și
nicidecum divină.
Clivajul acesta logic, ontologic, dintre transcendent, imobil, imuabil și existența care se
încăpățânează să fie procesuală, devenire, istorică, apare implacabil, schizoid.
Religiile vorbesc despre o existență și natură absolute, dar toate referințele sunt profund
umane, antropomorfe, limitate, contradictorii, ca și genitorii umani ai acestor producții.
Acest eșec este lamentabil. Credința inițială, simplistă, părea perfectă, confortabilă și fără
nicio asperitate, până când și-a pus problemele metafizicii eleniste sau a fost confruntată cu
implicațiile contradictorii ale propriilor axiome, care trebuiau susținute, demonstrate în fața unor
adversari mai puțin binevoitori – eretici, gnostici sau agnostici, specii teiste sau ateiste și
materialiste – dar cu efect salutar asupra dezvoltării și purificării sau intoxicării crezurilor
inițiale, care se transformau în doctrine și dogme, considerate irefutabile.
. Oamenii religioși tună și fulgeră asupra limitelor rațiunii umane – creată totuși de
Dumnezeu – dar iată o mică mostră de raționament, surprinzător prin originea sa, Ethan Allen
(Sagan, 1996, p 301):
"Cei care contestă validitatea rațiunii trebuie să aibă în mod serios în vedere dacă o
contestă cu sau fără rațiune: dacă o contestă cu rațiune, atunci consolidează principiul pe care
încercă să-l detroneze; dar dacă argumentează fără rațiune (cum trebuie să și facă, dacă doresc să
fie coerenți), atunci se află dincolo de granițele convingerii raționale și nu merită o respingere
rațională."
S-a spus că receptorul, limbajul, sunt umane, limitate, dar problema fundamentală rămâne:
totul este atât de uman, perfectibil și natural, încât orice pretenție de supranatural devine tot mai
îndepărtată și străvezie.
Dacă problemele sunt atât de grave, de profunde, dacă comunicarea este atât de importantă
într-un conflict de proporții cosmice, de ce se folosește Dumnezeu de oameni, de ce vorbește
doar prin intermediul lor, de ce revelația, inspirația, iluminarea, sunt totdeauna secundare,
relatări, dar niciodată primare? Este, în acest caz, absența – o dovadă de autism?
Când problemele insolubile sunt puse pe tapet, când controversele devin evidente, stridente
și incomode, când apologetica și argumentele sunt dovedite nonfalsificabile, cele mai nobile
trăsături etice, morale, spirituale, se metamorfozează subit în spectrul judecății, pedepselor
veșnice disproporționate, trădând natura umană ranchiunoasă, răzbunătoare și gata să distribuie
anateme cu mare generozitate. Este inatenția o formă de patologie? Cum de sunt virtutea și
viciile atât de miscibile?
Colonizarea, exterminarea fizică, biologică sau cultural-spirituală a avut o față militară sau
laică, dar și una misionar religioasă. Ce vom zice de pedofilia și homosexualitatea dintre ierarhi
sau celibatarii eclesiaști?
Dar despre tortura, torționarii și rugurile inchiziției, vânătoarea de vrăjitoare, războaiele
religioase, terorismul motivat spiritual? Da, absolutul clamat pretinde intransigență. În numele
celei mai dezinteresate și pure iubiri – una nepământeană – s-au săvârșit cele mai abjecte și
nedrepte atrocități, crimele cele mai absurde. Și asta este o schizofrenie!
Pe de o parte suntem confruntați cu mistere insondabile, cu complexități întortocheate,
suntem închiși în limite greu defrișabile, dar nu imposibile, iar pe de altă parte, în loc de soluții
eficiente, rezolvări salutare, suntem saturați cu adevăruri absolute, ideale, inaplicabile într-o
lume relativă, suntem amenințați cu pedepse capitale, dacă nu dovedim suficientă docilitate și
credulitate. Nu este aceasta, o atitudine schizoidă?
Această situație existențială strâmbă și nedreaptă i-a făcut pe oameni celebri și gânditori
profunzi ai umanității să răspundă senin că, date fiind premisele foarte promițătoare ale tuturor
religiilor, ei privesc optimist momentul bilanțului, ziua de apoi a judecății, ca pe un eveniment

73
coerent, logic, o judecată dreaptă, în care argumentele și premisele vor cântări greu în favoarea
acuzaților – dacă se poate vorbi cu adevărat despre o astfel de categorie. Continuăm să sperăm în
răspunsuri, cât de cât, satisfăcătoare.
. Există, totuși, o anumită schizoidie a creștinilor practicanți. În timp ce se simt confortabil
încapsulați prin credulitate și refuz al gândirii critice, în domeniul crezurilor, al tărâmului
“spiritual” - concomitent, sunt sau devin surprinzător de vigilenți, critici, prevăzători, în
chestiuni practice, cotidiene. Ai zice că, potrivit unui principiu al compensării, tot ce a rămas
nefolosit în domeniul metafizic, logic, rațional, este folosit cu sagacitate, în domeniu
derizoriului, prin inteligență practică, descurcăreală, viclenie. Bineînțeles că toate aceste veleități
poartă numele de “binecuvântări ale Domnului!” Există însă și cazuri mai grave, sau maimuțărite
de oligofreni funcționali, în care gradul de inadecvare și inadaptare este extrem. Sărmanii oameni
par niște zombi căzuți într-o lume de neînțeles, gândesc și vorbesc lent, defazat, reacționează cu
întârziere.
. Cineva care își propune să compare atitudinea religioasă, respectiv, științifică, față de
adevăr, îmi amintește de basmul Albă ca Zăpada și oglinda fermecată. Maștera privea și întreba
oglinda. Răspunsul era permanent selfconfirmator, până a apărut concurența tinereții și vitalității
– zori modernității. Proiectăm adevăruri absolute, imuabile – extrase dintr-o oglindă magică care
ne vorbește despre noi înșine și capacitatea noastră de a ne amăgi – într-o lume aflată în continuă
curgere și schimbare. Aparent, aceasta pare să fie cea mai bună asigurare că te afli în posesia
adevărului, dar este o iluzie virtuală. În același timp, știința care se verifică permanent, se
reîmprospătează, se neagă și se reafirmă, pare nesigură, dar rămâne vie. Rămâne astfel, cea mai
temeinică și mai bună explicație și concepție asupra lumii, la orice moment dat.
. Creația, ruptura origini / actualitate, eșecul lamentabil al recuperării prin potop. O
monstruozitate! Biblică! Exterminare nediferențiată. Recunoaștem – holocaustul a fost cu mult
depășit. Din fericire, imaginar, mitologic, ireal. Dar, un potențial profetic în legătură cu ceea ce
avea să urmeze, în istoria umanității. Într-un anumit moment istoric, cât se poate de bine
documentat și verificat, este introdus un personaj de serviciu, pentru salvarea teodiceei.
Împreună cu el, răul, păcatul, căderea și toată recuzita monstruoasă care sluțește natura umană,
viața, sănătatea fizică și mentală. Da! Numai că acest monstru numit arhivrășmașul, inamicul
public, Satana, Diavolul, Scaraoțki, aduce cu sine alte contradicții insolubile, schizoide.
. Ce vom spune despre soluția apocaliptică? Când principiul educativ rudimentar al biciului
/ zăhărelului nu s-a verificat istoric, când a devenit evident că nu există un determinism bazat pe
voință și legislație divină, când tema aceasta aproape exclusivist biblică, a celui nelegiuit care
prospera și a celui neprihănit care se afunda, s-a extins de la persoane individuale la întreaga
națiune, la lumea cunoscută atunci, criza a devenit atât de profundă, încât trebuia găsită o soluție
de avarie. Nu aceasta este lumea în care putem avea speranța echității, corectitudinii și dreptății.
O fi existând o justiție imanentă, dar se îndepărtează sine die, devine transcendentă.
Această lume este uzurpată. Va fi bine, cald și frumos într-o altă lume, într-o altă
împărăție, pe un alt pământ. Reșapat. Nou. Și tot visând așa, de ce să ne mai preocupăm de
lucrurile astea minore, cotidiene, imediate, oricât ar fi de presante și reale, când avem colea o
lume interioară, plină de valori ideale. Teleportare psihică, spirituală. Și asta este o schizoidie. Și
cu ea, întreaga cohortă de hermeneuți oraculari, hărți grafice, despicători ai zoomorfismelor
halucinoide, bâlbe și calcule reluate, reiterări și abandonări, recrudescențe vetuste, pretinse
vintage.
. Ce vom zice despre isihasmul interior, flagelarea ascetică interioară, retezarea oricăror
instincte, bucurii, plăceri, ascultare fără odihnă, perpetuă? Sau despre derapajele accidentale
inerente? Dar izolarea, demarcația, linia despărțitoare de lume, ghetoul cultural, bula
psihosocială? Sunt oare și acestea forme de autism și spiritualism schizoid?
. Animalele. Poate că nu ele sunt precursorii noștri, deși reflexele noastre necondiționate,
instinctele noastre, chiar socializate, continuă să funcționeze, să ne țină în viață, și să existăm ca

74
specie, încă, în ciuda tuturor inhibițiilor, reprimărilor, frustrărilor și decompensărilor, maladiilor
sociale și familiale.
Probabil că singurul lucru existențial de care nu au precunoaștere, este faptul că sunt
muritoare. Ele n-au căzut ca noi, în sens religios, ne suportă doar consecințele. Și pe noi. Dar
suferă și ele, ca și noi, ba mai abitir, mor și sunt omorâte. Adevărat zoocid. Dar nu, nu sunt
mântuite, fiindcă presupunem că nu au conștiință. Unii preoți le binecuvânteză – odată pe an –
niște 'decadenți'. Prin nu știu ce miracol, ele sau niște mutanți ai lor, ajung pe noul pământ.
Dezghiocate de instinctualitatea lor naturală, ierbivore (despre regnul vegetal și mineral, cu altă
ocazie), rumegând ceea ce au pășunat, zdrobind creația vegetală, într-o lume a armoniei și păcii
universale. Insensibile. Și aceasta e o schizoidie. Întrebări incomode.
. Providența. Latura pozitivă. Acționează Dumnezeu personal și personalizat în toate
cazurile favorabile sau aplicăm pletora de fenomene și procese pur naturale, conform teoriei
probabilităților, ori prin mecanisme care au devenit locuri comune sau vor fi descoperite în
viitorul apropiat. Această succesiune s-a repetat de nenumărate ori, încât concluzia este evidentă
și se impune. Dar de ce sunt criteriile atât de arbitrare și misterioase, de ce sunt miracolele
distribuite cu atâta zgârcenie statistică? Știați că, miracolele – chiar dacă ar fi reale și nu
legendare, folclorice, circumstanțiale, relatări cu cele mai bune intenții și credință – au o
incidență și prevalență mult inferioară statisticilor vindecărilor spontane ale oricărei boli fatale,
inclusiv cancerului? De ce? Fiindcă nu toți pacienții vindecați miraculos sunt religioși. Uff,
statisticele astea!
Latura negativă. Atunci când nimeni nu intervine, când durerea, tragediile și suferințele
devastează, când rugăciunile nu primesc niciun răspuns, vom oferi explicații de circumstanță,
eufemistice, vom recurge la teodiceea lui Epicur, sau vom folosi argumentul autorității, ca în
cazul lui Iov, suspendând orice răspuns și limpezire?
Teodiceea însăși, este schizoid apologetică. Mor 9000 de copii inocenți pe planeta pământ,
în fiecare oră, 18 mii de părinți îi jelesc devastați, în timp ce în împărăția iubirii, a îndurării și
bunăvoinței sunt alte lucruri mai importante, alte priorități! Este aceasta o schizofrenie? Pur
umană, desigur!
. Cum s-a născut termenul fariseism? O pondere importantă pare să aibă conținutul
discursului "vaiurilor" din Mat 23, ultimul dinaintea "micii apocalipse". Erau cărturarii și fariseii
mai ipocriți decât semenii lor? Probabil că nu. Iosif din Arimateea pare să reflecte adevărata
relație dintre creștinism și farisei în primele decenii. Apoi, s-a produs ruptura, criza anilor 70,
izgonirea din sinagogi, reflectată în In 9. În acest caz, cum au devenit un simbol al acestei
metehne? Este reflectată aici întreaga amărăciune a rupturii schizoide dintre cele două religii
surori, a căror relație devenise de neîmpăcat.
Este și un reflex al paradoxului și schizoidiei, exagerărilor și extremelor naturii umane,
constrânsă să joace nenatural. Aflat în preajma absolutului, relaționând cu acesta, omului i se
cere să se nege pe sine, să se închine până la pământ, să dispară prin anulare, convertire și
pocăință și regenerare, naștere din nou – nu cosmetizare. Acestea nu sunt procese naturale, ci
supra naturale.
Oamenii obișnuiți, în împrejurări naturale și obișnuite, pur și simplu, nu pot fi decât
naturali, conform naturii lor. Cu limitele lor.
Poți face unul sau un număr limitat de acte demonstrative, ostentative, dar apoi obosești,
trebuie să redevii tu însuți, sau însăți. Natura ta, subconștientul, inconștientul, stereotipiile, vor
răbufni și vor ieși la suprafață. Este o regulă. Niciodată nu se va întâmpla altfel.
Ei bine, în atmosfera – nu supranaturală, ci nenaturală a "sfințeniei" jucată cu morgă, cu
fețe prelungi, roluri mediocre și stângace, de amator, face să transpară ipocrizia și fariseismul.
Acest contrast – între pretenția ideală împinsă la extrem și natura umană care nu face nimic
altceva, decât să-și ceară drepturile instinctive care asigură supraviețuirea – dă caraterul profund
schizoid al acestui mediu nesănătos.
Lista ar putea continua indefinit, la infinit. Devine redundantă.

75
 Există soluții? Da. Creștinii se mângâie cu valorile spirituale. Și nu sunt neglijabile. Ei
privesc disprețuitor sau compătimitor asupra adicțiilor, comportamentelor periferice escapiste:
etilism, sex, gambling, droguri – virtual rupt de virtute. Dar religia nu este oare o cultură
spirituală escapistă? Nu este o fugă? O negație? A cui? A vieții și vitalității, realității și
realismului, naturii – inclusiv umane și mediului, prezentului și spațiului, locului – care așteaptă
să fie sfințit.
Să încetăm să fugim și să ne refugiem. La munți. Să acceptăm viața, provocările, prezentul,
natura, frumusețea tuturor acestora. Munții nu trebuie diabolizați sau divinizați, ci vizitați, nu ne
mai refugiem, ci vom face re-creație – o altă cultură. O altă știință. Aici și acum. Atunci și acolo
aparține lui Dumnezeu. Pentru că avem credință, avem speranță. Rămânem optimiști.
…
Sindromul spiritual paranoid
Fiecare copil, pui de om, este înconjurat cu dragoste, protecție și grijă, ca și cum ar fi
singura ființă născută pe pământ. Este bine și este frumos așa, fiindcă această ființă plăpândă este
încă neajutorată, continuă să se dezvolte, să crească și după ce s-a născut. Dezvoltă atașamentul
și afectivitatea, toate celelalte dimensiuni cognitive și de relație, continuă să se mielinizeze după
naștere.
Bineînțeles, că această grijă deosebită ne face să ne credem, fiecare dintre noi, centrul
universului, buricul pământului, ombilicul lumii. Este o perspectivă infantilă, desigur. Cei care
dobândim, într-un fel sau altul dificultăți sau, și mai grav, tulburări în dezvoltare și maturizare,
putem deveni histrionici, cerșim atenție și vrem să rămânem toată viața în luminile rampei. O
anumită doză, homeopată, rămâne în miezul vulnerabil al fiecăruia dintre noi.
Eul nostru psihologic, nu cel teologic, nucleul personalității noastre, aflată un timp în
formare, apoi cristalizată, gonflează, se hipertrofiază, inflamează, inflaționează, fără să mai fim
conștienți de aceste aspecte, pierdem dreapta măsură.
Putem avea doar trăsături paranoide discrete, ca tulburări de personalitate, sau să facem
tulburarea delirantă persistentă, ca psihoză cu delir sistematizat – de gelozie, de persecuție,
interpretativ, fantastic, etc. Poate fi o trăsătură de familie, moștenită în grade diferite, sau un caz
răzleț. Dominantă este preocuparea delirantă față de propria persoană – egolatria monumentală –
care este asaltată de răuvoitori, persecutori, trădători, oameni sau organizații malefice care ne vor
răul, care vor să distrugă super valoarea pe care o reprezentăm, folosind în arsenalul inamic,
chiar și mijloace fantastice de anihilare. De prisos să adăugăm că toată această construcție
virtuală se găsește doar în mintea noastră, nu are nicio bază reală.
Aceasta este paranoia. O psihoză irepresibilă, impenetrabilă, dar care se poate ameliora cu
mijloacele moderne de tratament. Nu există halucinații, dacă nu este vorba de o schizofrenie
paranoidă, ci doar un delir sistematizat, foarte meticulos și logic articulat, dar care pornește de la
premise false și ajunge la concluzii la fel de eronate.
Această afecțiune are o caracteristică ciudată, aproape unică. Poate fi contagioasă. Adică, o
persoană sănătoasă, normală – atât cât putem, noi oamenii, fi de normali, fiindcă unii autori au
spus că normalitatea este o utopie – se poate contamina prin tema delirantă a unui paranoic, dacă
vine în contact cu acesta și îi sunt inoculate ideile paranoide. Începe să le creadă și le ia drept
adevăr, deși sunt pure elucubrații.
Așa se explică cum de putem identifica destul de ușor, în anumite culturi, trăsături
paranoide certe. La o analiză atentă, poate găsim și alte trăsături psihopatoide, cum ar fi
înclinația spre agresivitate, adicții și alte hibe. Până la urmă, specificul fiecărei națiuni, poate că
este doar o sumă a talentelor, genialității și psihopatiilor care o caracterizează, fie și în doze
infinitezimale. Trăsături culturale discutabile, cu nuanță paranoidă, pot fi regăsite în elementele
culturale, istorice, de identitate, a unor grupe etnice, religioase, etc.
Atunci când un grup nesemnificativ statistic și cultural, este germinat printr-o elaborare
cosmică, fantastică, cu caracter apocaliptic, când minți înfierbântate, într-o atmosferă culturală
revivalistă, dintr-o societate care trăiește zorii modernității, încă buimacă, unde realitatea se

76
amestecă cu visele și viziunile, unde literatura profetică sau apocaliptică este luată ad literam,
putem spune că avem toate ingredientele cultural spirituale pentru o identitate, cultură spirituală,
cu trăsături paranoide.
E ușor să te rătăcești, să amesteci realitatea cu imaginația morbidă, numai că toate acestea
au un preț – suferință și dispreț, dezamăgire, marea dezamăgire, fiindcă în această afecțiune,
totul este măreț, grandios.
Apoi, totul trece, oamenii sunt devastați, realitatea este greu de digerat, viziunile sunt ușor
de recuperat. Mai ales că vizionarii reușesc uneori, să supraviețuiască prin compozițiile lor.
Mecanismele culturale, spirituale ale folclorului sunt puse în acțiune și mașinăria începe să
funcționeze. Elementele cultural delirante trebuie să aibă coerență, să fie convingătoare,
congruente, cu epoci istorice și culturale trecute – și există exemple destule, cu profeții viitoare și
paranoia este gata. Faptul că există o minimă congruență, că există atâta confuzie și nevoie de
orientare, direcționare, aprinde spiritele cele mai iluminate, se formează o atmosferă de emulație
și creativitate, presărată cu erori, poticneli, extreme, dar toate acestea sunt scuturate. De-a lungul
anilor, deceniilor, se cristalizează o formă specifică de respectabilitate, originalitate, identitate.
Apoi totul este legalizat, organizat, cutremurat, reorganizat, teoretizat, sintetizat, purificat.
Trăsăturile paranoide pot fi nucleare, focale sau în termeni IT, virale, deși acest termen a
dobândit exact sensul opus, pe rețele virtuale. Desigur, ele pot avea și trăsături sistemice, mai
mult sau mai puțin discrete, dar epicentru procesului morbid este tema delirantă.
Există un centru de comandă absolut, ideal, atotputernic care furnizează credibilitate,
autoritate și putere unui grup insignifiant, în esența sa. Apoi este preconizat un conflict cosmic,
fantastic, militarizat – spiritual, imaterial. Noi suntem poporul ales, noi avem tot adevărul.
Personificarea răului se concentrează doar asupra noastră, ne urmărește, ne zădărnicește, ne vrea
răul... și epopeea este gata, continuă de la sine. Persecuția potențială sau reală, trecută, prezentă
sau viitoare, este omniprezentă.
Pe de o parte, asediați, înfricoșați, dependenți, pe de alta vinovați, nevrednici, nevoiași –
dar asigurați, protejați, iubiți cu o gelozie sfântă. Infantilizați. Totuși amenințați, timorați, izolați,
separați – ca să ne simțim bine împreună, să fim omogeni, ghetoizați, controlați, self și mutual,
reciproc, cenzurați. Orice crâcnire, orice disonanță, orice erezie, atrage oprobiul binevoitor și
conservator.
Sunt aceste trăsături ușor de identificat și diagnosticat. Da și nu. O trăsătură a tulburărilor
psihotice este caracterul lor inconștient. La nivel cultural, spiritual, social, se întâmplă la fel. Din
interior, presiunea grupului este atât de mare, controlul atât de intens, capacitatea de toleranță și
obișnuință atât de prezentă, încât totul pare natural, firesc, de când lumea. Dar din afară?
Ciudățenia este evidentă. Cum să te detașezi, cum să faci efortul de obiectivare? Nu e imposibil.
S-a spus că chiar și cele mai grave tulburări psihice sau psihosociale, ar putea fi de fapt, o
formă de adaptare, de a face față vicisitudinilor interioare și exterioare. Înclin să cred că există o
doză mare de adevăr aici, dar să nu uităm, e vorba de o formă morbidă, patologică, de adaptare.
Desigur, că formele culturale de anormalitate au doar o analogie, asemănare cu patologia
psihiatrică. Intră în joc, fenomenul de contaminare, afinitățile fiecăruia dintre noi, ca
disponibilitate de aderență. Poate rămân, ca și în cazurile individuale, și unele trăsături ce pot
produce avantaje relative. Capacitatea de a face față, o personalitate mai puternică, etc.
Dar, acestea sunt trăsături inadecvate, deplasate, dovedite foarte curând desuete,
nerelevante, și astfel abandonate – dacă nu pe parcursul unei vieți, prin reflectare, redresare, era
să zic maturizare, dar aceasta este o afecțiune prin excelență a maturității și senectuții - atunci
transgenerațional.
…
Ingrediente: Un Proces, un Profet, un Mit

Aceste însemnări nu privesc o persoană, nu sunt un articol medical sau academic, ci sunt
doar o încercare de analiză și relatare a unui proces complex prin care, într-o anumită epocă, se

77
naște o tradiție, o cultură, o biserică, un profet, prin mijloace absolut naturale și umane, dar care
sunt încărcate cu semnificații și atribuiri supranaturale.
Ne apropiem de ½ sec XIX, în Lumea Nouă, a cărei față se schimbă în ritm alert, atât
exterior, cât și în conștiințele oamenilor. Cunoașterea este în plin avânt, dezvoltarea științifică,
tehnologică și industrială, urmând marilor descoperiri geografice, iluminismului, umanismului.
Modernitatea bate la ușă și oamenii devin conștienți de calitatea vieții, de factorii care le
influențează starea de sănătate în bine sau în rău, conștiințele sunt frământate de marile întrebări
existențiale, ritmul schimbării naște întrebări sumbre, apocaliptice. Un spirit de reformare socială
și revitalizare a spiritualității religioase, duce mai departe tradiția protestantă și puritană, reacție
la excesele lumești.
În acest context, mișcarea milerită contribuie la efervescența religioasă, cuprinde
confesiunile neoprotestante, revivaliste. Să încercăm să intrăm în pielea și șoșonii lor. De mii de
ani este nutrită speranța împlinirii, revenirii și, meteoric, W Miller le proclamă sfârșitul lumii
care este fixat într-un timp foarte apropiat: 22 oct 1844.
Entuziasmul, fervoarea, fanatismul, nu pot fi egalate decât de disprețul, satirele și chiar
violențele reactive ale populației care incendiază și vandalizează biserici millerite, agresează pe
milleriți, când previziunile și profețiile nu se împlinesc. Întotdeauna s-a întâmplat și va fi aevea,
cu oamenii, cu religiile și cu stăpânirile: teocrația a eșuat, preoția s-a corupt, profetismul s-a
devalorizat,  apocalipticismul a fost dezavuat, Hristos a fost sacrificat, apostolatul, anihilat și a
fost înghițit de ierarhie.
Este trăită dezamăgirea neîmplinirii calculelor profetice, oamenii par să revină cu
picioarele pe pământ, să-și îndrepte atenția spre aspectele practice ale existenței. Există și grupuri
rezistente care cultivă forme de fanatism și persistă în găsirea unor debușee explicative pentru
drama prin care au trecut.
Ei resimt disonanța cognitivă descrisă de Leon Festinger. Este o reacție de apărare, de
salvare a integrității propriului nucleu al personalității – așa numitul sindrom al credinciosului
veritabil, al fanaticului, sau gama tuturor tulburărilor neurocognitive al căror studii au fost
propuse de psihoterapeuții Albert Ellis, Aaron Beck și alții ca ei.
Când o persoană sau un grup învestește credibilitate într-o poveste, chiar dacă întreaga
tărășenie este dezvăluită ca falsă sau inventată, reacția este de susținere și fixație irațională, în
ciuda evidențelor. Exemple celebre, ca cel pus la cale de James Randi și Jose Alvares, la un post
de televiziune de știri din Australia, au arătat că reacția este pe cât de reală, pe atât de irațională.
În vârtejul evenimentelor millerite este cuprinsă și familia Harmon cu orientare metodistă,
de care tocmai s-au separat. Ellen, care acum are în jur de 17 ani și care suferise un traumatism
cranio facial la vârsta de 8-9 ani, cu fractura piramidei nazale, comoție cerebrală, urmată de o
stare de prostrație, stupor și șoc posttraumatic. Hemoragia exterioară, este dublată de leziuni
hemoragice la baza craniului, ale porțiunii mediale și profunde ale lobului temporal, sistemului
limbic, inclusiv amigdala, hipocampusul și structurile adiacente. Este posibilă și o arahnoidită
bazală care ar complica și mai mult lucrurile.
Pe măsură ce leziunile se cicatrizează, apar manifestări paroxistice temporale ce aveau să
fie descrise, pentru prima dată de neurologul englez JH Jackson abia în deceniile 7-9 ale sec
XIX, într-un studiu al crizelor parțiale, progresiv extensive, care-i poartă numele, senzitive,
motorii sau complexe.
Epilepsia psihomotorie complexă constă în crize tipice pentru structurile care o generează,
este specifică tiparului traumatic al fiecărui pacient, acesta devine inconștient de mediul
înconjurător, durează de la câteva zeci de secunde, minute, o oră, sau când se succed crize seriate
sau se intră în status epileptic, câteva ore, chiar zile.
În timpul crizei,care poate debuta cu o aură senzorială (în cazul Ellenei, un miros suav de
trandafiri era nelipsit), au loc mișcări automate care nu au caracterul tonico-clonic din crizele
majore, tulburări vegetative – modificări ale pulsului și respirației, trăiri psihomotorii complexe.

78
Revenirea la starea conștientă se face cu trecerea printr-o stare paradoxală, recăpătarea funcțiilor
normalizate fiind treptată și laborioasă, pacientul fiind slăbit, obosit.
Persoanlitatea pacientului este modificată în timp, existând în special: adezivitate și
vâscozitate, religiozitate accentuată și hipermoralitate, hiposexualitate, hipergrafie sau
grafomanie, perseverență și repetitivitate, trăsături paranoide.
Spre deosebire de crizele majore, în care pacientul are amnezie completă a crizei pentru
perioada inconștientă, în epilepsia temporală, pacientul este complet inconștient de realitatea
imediată, dar poate avea amintiri ale trăirilor psihomotorii, cu caracter emoțional, religios,
vizual, kinetic, cinematografic, similare culturii apartenente, preocupărilor, atașamentului, și care
se autoîntrețin, prin modificările de personalitate induse.
Crizele de epilepsie temporală sunt extrem de polimorfe, fiind specifice fiecărui caz în
parte, pacienții funcționând ca pilot automat, complet amnezici pentru perioada crizelor,
comportându-se relativ similar cu automatismul ambulator nocturn (somnambulism), sau chiar
mai elaborat – pot călători, desfășoară activități complexe, de care sunt complet inconștienți și au
amnezia completă a perioadei. O altă entitate indusă de aceleași structuri, dar care este etichetată
ca atac ischemic tranzitoriu, este amnezia globală tranzitorie, similară dar nerepetabilă.
Epilesia temporală sau psihomotorie complexă nu era o entitate nosologică cunoscută până
către finele sec XIX, când neurologi celebri, ca Penfield, Jackson, Gastaut, ș.a., au identificat-o
și au descris-o. De asemenea, cazul EGW, devenit celebru, a făcut subiectul unei prezentări la
Congresul din mai 1981 al American Academy of Neurology, Toronto. Concluzia: "Based on the
history of head trauma, personality changes, and descriptions of the visions, we suggest that
Ellen White had partial complex seizures."
Este posibil să fi trecut mult timp până când crizele au devenit evidente prin repetare,
înțelegerea tuturor manifestărilor repetitive din timpul fiecărei crize. Abia apoi, în condițiile
fervorii religioase milerite, ale tradiției metodiste, în care transele și viziunile erau comune
fiecărui serviciu divin, cel puțin în mediile fanatice, al marii dezamăgiri care a creat perplexitate
și a lăsat oamenii cu întrebări teribile, fără răspuns, aceste crize au dobândit semnificația unor
viziuni sacre.
Interesante, dar controversate și încă nereplicate, sunt experimentele lui Michael Persinger.
Utilizând un fel de cască sau șapcă cu solenoizi generatori de câmp magnetic orientat către
profunzimile lobului temporal, acesta a obținut stări devoționale și de adorare religioasă,
simțământul unor prezențe divine sau din altă lume, chiar halucinații sau viziuni. Problema e că,
aparent, aceste rezultate depindeau de sugestibilitatea și cultura participanților, nepuntând fi
exclus nici efectul placebo.
Putem tenta o explicație neurologică, sau neuroteologică, ca să-l parafrazăm pe M
Persinger? Desigur, dar vom rămâne lucizi și conștienți că inferențele noastre sunt pure
speculații, oricât de aproape de adevăr ar fi. Ellen își pierdea cunoștința, criza era generată de
profuzimile mediale ale lobului temporal drept sau stg, rămânea cantonată la structurile limbice,
amigdaliene, hipocampice, inclusiv uncinate, activau preocupările și memoria pacientei, se
derulau cinematografic, iar ea păstra memoria acestora. Religiozitatea, fervoarea interioară și
culturală a epocii, se cuplau, raportul de necesitate și implicare devenea organic și funcționa,
hipergrafia avea rol misionar, pulsiunea internă și nevoia, cererea exterioară se împleteau, iar
interpretarea în contextul cultural și spiritual, desăvârșeau caracterul unitar și omogen al
rezultatelor.
Faptul că atât Ellen cât și anturajul au fost, nu doar de bună credință, dar nestrămutați în
convingerea lor, este dincolo de orice dubiu. Pur și simplu, Dumnezeul cerului și al pământului,
al întregului univers, al nemărginirii, era prezent în camera lor, Se dezvăluia în sfârșit, dovada
evidentă a interesului și dragostei Sale pentru proiectele lor și pentru omenire. Faptul că totul era
o interpretare supranaturală a unor fenomene absolut naturale, este o altă poveste.
Transcrierea și publicarea lor umplea un gol imens și au fost primite ca o adevărată mană
cerească. Manifestările din timpul crizei sau viziunii, dacă doriți, erau absolut impresionante,

79
spectaculoase, autentice și fără urmă de simulare sau disimulare. Un Dumnezeu tăcut timp de
milenii, care îi lăsase la cheremul umilinței și dezamăgirii, nu este foarte distant, indiferent și
mut, ci se află chiar în cameră cu noi, gata să ne transmită mesajul Său!
Nucleul oamenilor fără răspunsuri, dar dedicați, frământați, inteligenți și însetați de sens,
speranță și țeluri, au căutat și găsit explicații salutare, salvatoare, au adăugat noi și noi idei. O
apocalipsă ratată devenea doar amânată, era cuplată cu alte profeții și istorii, lucrurile începeau
să se lege și să se închege. Ellen, care era captivată de toată această atmosferă mistică și
religioasă ce rezona cu trăsăturile sale de personalitate moștenite și dobândite, confirma coerența
cu trăirile sale vizionare și cu receptivitatea devotată și devoțională, nefiind complet înțelese,
după cum confirmă ea însăși. Atmosfera era intens devoțională, rugile arzătoare, Dumnezeu și
Spiritul Său erau invocați și își făceau lucrarea din plin!
Ellen, devenită prin căsătorie White și care provenea dintr-o familie mulatră, a pus unele
probleme juridice și de inserție socială familiei White, conform unei legi segregaționiste vechi,
având interdicția de a contracta căsătorii interrasiale. Ca personalitate în formare, chiar dacă
Ellen s-a simțit copleșită, depășită deseori, s-a dovedit a fi la mare înălțime.
A avut un bun simț și o intuiție fără egal, a sesizat importanța și valoarea ideilor,
priorităților, a mirosit riscurile, și-a păstrat cumpătul în fața crizelor, catastrofelor, a identificat
soluții problemelor aparent insolubile, a avut mult tact și multă înțelepciune în relația cu
oamenii. A făcut și greșeli, unele foarte grave, care au costat mult, imaginii și financiar. A fost
profund umană.
Încet, dar sigur, mișcarea, biserica, pe care o fondase împreună cu ceilalți pionieri, au
transformat-o într-o instituție, un oracol. Suprasolicitarea a devenit imensă. Tentația și riscurile
au forțat limitele, au condus uneori la compromis.
Pulsiunile ei pentru scris au devenit o cale regală de informare, misionară și comercială. O
mică armată de scribi educați stilistic și literar, au deservit-o pe ea și biserica, din nefericire, prin
mijlocirea plagiatului, fiindcă simpla creativitate nu făcea față cererii imense. Aceasta a creat o
pată greu de albit, încă neasumată decât parțial, atât de către Ellen White, în timpul vieții, cât și
de biserică, până azi.
V studiul lui Walter Rhea, dar mai ales cel al lui Weltman, care este un studiu de critică
literară și a surselor (doar pe 15 din cele 87 cap ale HLL) finanțat de biserică (cca 450000$), este
o autoritate din interior, privește una dintre capodoperele EGW, se întinde pe aproape opt ani
calendaristici, iar rezultatele sunt dincolo de orice dubiu: documentare și compilație mixtă,
inclusiv autocompilare, atât prin EGW, cât și de către asistenții literari conduși de Marian Davis,
tehnoredactat și finisat de un staff profesionist, cu zeci de surse majore (10) și minore (20),
punctual pentru cele 15 cap, dar vreo 34 în total, niciuna dintre ele, menționată bibliografic după
regulile copyright-ului.
Voi fi plictisit de mult cu universalitatea contrariilor și rolul lor în feedback, autoreglare,
inclusiv biologică, socială și a pieței, dar iată că Marea Luptă a contrariilor, s-a dovedit a fi și o
Mare afacere.
Prezentarea de la Congresul de la Toronto, din 1981, urmată de publicarea articolului în
Jurnal of Neurology (nota 7), a determinat biserica să reacționeze mai mult administrativ, decât
academic. Au constituit un comitet administrativ, din care făceau parte și trei neurologi, au
folosit argumente istorice, marginale, circumstanțiale la 137 ani de la debutul problemei în
discuție și au votat o rezoluție. Cred că nimeni nu poate să afirme cu certitudine un adevăr
definitiv și este clar că toate aspectele sunt tranșate în funcție de poziționarea filosofică,
teologică, poate nu chiar în ultimul rând, de interese.
În orice caz, în ppt ul pe care îl publică EGW Writings, inspirat din broșura Dr Peterson,
există cel puțin un argument care ne lasă perplecși. Mărturia din 1857 a lui Daniel T Bourdeau,
care ni se spune, fiind sceptic – ceea ce ar putea fi de înțeles, nu s-a sfiit s-o sufoce pe Ellen timp
de 10 minute, acoperindu-i gura și nasul cu propriile palme. Un gest lipsit de cea mai elementară
etică, aproape de neimaginat, dar care, din fericire, a fost ineficient și probabil a durat mult mai

80
puțin (stresul, emotivitatea, cresc durata timpului psihologic; pacienții și anturajul au tendința să
supraestimeze durata crizelor). Pentru noi, viața Ellenei ar fi mult mai importantă decât
demonstrația caracterului natural sau supranatural, divin, al fenomenului. Dar White Estate este
fiica ereditară a bisericii, o instituție lipsită de transparență, autoritară, care practică cenzura, și
are o politică foarte strict definită.
Deseori, mărturiile, viziunile sau relatările istorice, aluziile științifice, conțineau
inadvertențe crase, corectate din mers, uneori doar la ediții ulterioare, au generat resentimente și
conflicte, inclusiv de natură juridică și financiară, dispute teologice, critici și delimitări penibile,
situații foarte încurcate în rândul apropiaților sau până la vârful ierarhiei advente. (V cap 16-22
ale lucrării lui Canright, The Life of Mrs EGW) Mai ales că, de-a lungul anilor s-au găsit destui
oportuniști care i-au furnizat informații pe terțe căi sau chiar direct, în urma cărora Ellen a
invocat autoritatea și mesajul inspirat, divin. Acest tip de oracol a funcționat eficient uneori, dar
a creat și situații încurcate, fără ieșire.
În ansamblu, rezultatul a fost nesperat de pozitiv, ba chiar a fost preluat în mod exagerat și
fanatic, ceea ce a produs iarăși neajunsuri doctrinare și ideologice sau de liturgică,
administrative, de practică curentă.
Amploarea exagerată a dimesiunilor doctrinare, ideologice, instituționale, profetice și
sacramentale, au creat o situație fără ieșire sau, în care ieșirea naturală, deși dureroasă, a fost
poate salutară, prin care omul firav, supraîncărcat, suprasolicitat, nu avea acoperire și nu mai
putea face față. A lăsat însă un gol imens, un vid umplut de accente mistice și cultice exagerate,
fanatism și extremism.
Ce vom face cu Ellen White? O vom iubi! A fost o domnișoară și tânără doamnă devotată
și dedicată, o doamnă inteligentă, intuitivă și aprigă, o vizionară, o venerabilă mătușică
înțeleaptă, echilibrată și calculată. Ce vom face cu ea? Ce vom face cu Hulda, cu Maria, cu cele
cinci fete proorocițe: Istorie.
Ca și zeii, monștri sacri, nu trebuie examinați de aproape, nu suportă focalizarea. Ridurile,
zbârciturile și toate celelalte neajunsuri produc deservicii. Este necesar permanent un efort uriaș
de fotoshopare. Bineînțeles că și aceste eforturi, oricât de reușite ar fi, conțin dimensiunea lor
jenantă.
_______
Note Bibliografice
Great disapointment - Wikipedia
Cognitive dissonance - Wikipedia
True-believer syndrome, Wikipedia
One pioneer of cognitive disorder perspective is Albert Ellis. In 1962, Ellis proposed that
humans develop irrational beliefs/goals about the world; and therefore, create disorders in
cognitive abilities. Another pioneer of the cognitive disorder perspective is Aaron Beck. In 1967,
Beck designed what is known as the "cognitive model" for emotional disorders, mainly
depression. His model showed that a blending of negative cognitive functions about the self, the
world, and possible selves lead to cognitive mental disorders.
Enciclopedia Britanica, John Huglings Jackson
Medscape, Temporal Lobe Epilepsy - TLE: Practice, Essentials, Background, Etiology
Gregory Holmes and Delber Hodder, „EGW and SDA Church: Vision or Partial Complex
Seizures?” Jurnal of Neurology 3 1, no. 4 pt 2 (1981): 160-161.
God Helmet, Wikipedia. Michael A. Persinger, Professor of Neuroscience at the
Department of Psychology of Laurentian University in Sudbury, Ontario, Canada starting in the
1980s
EGW and Her Ghost Writer Book Shop, Eduard Hanganu, Draft 84, rev 2015.
The White Lie, Walter T Rea, M&R Pub, 1982
http://documents.adventistarchives.org/Resources/LOCRP/LOCRP-18_SumCon.pdf

81
 Visions or Seizures. Was Ellen White the victim of Epilepsy? By Donald I Peterson, MD,
Boise ID, Pacific, 1988.
DM Canright, Life of Mrs EG White, (Cincinati, 1919)
1919, The Untold Story..., M Campbell, Pacific Press Publ Ass, 2019.
…
Sindromul Mesianic

Întreaga istorie a religiilor, a spiritualității omenești, este un asalt neîntrerupt al conștiinței

umane însetată de sens, de semnificație, de împlinire, bucurie, fericire și nemurire, față de o
existență reală indiferentă, posibilă dar destul de improbabilă, amestecată cu bune, chiar foarte
bune, și rele sau catastrofale, din care este alcătuită viața.
Toate narațiunile și miturile, toate invocațiile și descântecele, toate imnurile și rugăciunile,
toate binecuvântările și blestemele, toate normele și regulile, toate profețiile și viziunile, toate
predicile și exhortațiile, toate doctrinele și dogmele, toate cutumele și tradițiile, nu reprezintă
decât materializarea acestui asalt al năzuinței asupra unui perete de granit, o aruncare în gol, cu
speranța zborului, o încercare de compartimentalizare a neantului, de cucerire a infinitului.
Care este secretul acestei perseverențe milenare?
Pe de o parte, fiecare dintre noi, ne însușim acest model teoretic, rațional sau irațional,
nerațional, în prima parte a vieții. Apoi, pe măsură ce ne trăim existența, trebuie să exersăm
această dramă existențială, noi înșine. Ne naștem, și aceasta este o șansă extraordinară, trăim și
asta este o aventură extremă, dar pe măsură ce clipele trec, anii se duc, ne dăm seama că noi
înșine, vom muri. Că nu avem scăpare.
Dar mai există o sumedenie de motive și argumente. Toată această creație face parte din
tezaurul cultural și spiritual al omenirii. Ne plac poveștile, ne atrag narațiunile. Avem nevoie de
speranță, de mângâiere. De finalitate și sens. De intrigă și conflict, împreună cu rezolvarea lor.
Toate basmele omenirii sunt pline de tinerete fără bătrânețe și viață fără de moarte.
Stephen Cave2, spune că ar fi cel puțin patru mari căi prin care oamenii au căutat dintotdeauna
să-și adjudece nemurirea.
1. Prin prelungirea vieții – elixire, poțiuni, leacuri, exerciții, diete. Și speranța de viață a
crescut constant și va mai crește, dar va fi totuși un număr finit. Finitudine. Ne-am întors de unde
am plecat.
2. Prin înviere, adică învingerea morții, prin reîntoarcere. De aici piramidele, mumiile,
mausoleele, metempsihoza, avatarii, milenariștii și veșnicia. Inconsistent.
3. Prin intermediul sufletului. Bine, murim, dar numai carnea moare, sufletul e nemuritor.
Nedovedit.
4. Prin memorie, celebritate, creație, demiurgic. Posteritate. Prin urmă, dâră, nume. Prin
informație. Slabă consolare.
Apoi, am instituționalizat aceste convingeri. Am ritualizat momentele importante ale vieții
și morții. Ne place să ne retragem din tumultul cotidian al vieții, să ne reculegem, să medităm, să
ne regăsim, să ne îmbunăm, să ne reamintim valorile pe care ni le-am însușit.
Există latură personală, secretă a acestor reveniri, dar există și una socială. Ne place să
împărtășim convingeri, să brodăm în legătură cu viitorul, să ne imaginăm nemurirea, să
adjudecăm veșnicia. Până acolo însă, există un proces laborios, etape de imaginat și parcurs.
În susținerea acestui miraj, există contradicții fundamentale, de natură ontologică, la
interfața dintre absolut și relativ, dintre material și ideal, dintre finit și infinit.
Dar teologii au avut grijă să transfere aceste contradicții într-o formă disimulată,
escamotată, ușor de trecut cu vederea și acceptat, prin transformarea lor în controverse de natură
epistemologică, simbolică, lingvistică, hermeneutică sau metaforică.
Într-adevăr, nu nu e nicio contradicție, e doar o chestiune de înțelegere. Lucrurile acestea
trebuie judecate duhovnicește, spiritual. E un dar. Nu e dat oricui să le înțeleagă.

2
Stephen Cave, Nemurirea..., trd Maria Dobrinoiu, Ed Univers, 2020, p 10-13.
82
 Și așa s-a întâmplat în cazul lui Isus. Și asta pare să fie rețeta oricărei religii. Cu cât a fost
mai mare dezastrul și eșecul, cu atât mai amplă și glorioasă aplicația spirituală. Adică contrariile
existente în ceea ce se numește o lume duală, și care sunt în natura lucrurilor, a existenței, a
realității, sunt transpuse într-un conflict cosmic. Ceea ce este natură, devine cultură. Ceea ce este
neutru, dobândește semnificație. Dar cu sens opus.
Cu alte cuvinte, religia: Transformă Banalul în Miracol, Dezastru, în Apoteoză! Mizează
pe Apocalipsă! Aduce Speranță în Disperare, răspunde cu Credință, Cinismului, cu Entuziasm,
Indiferenței! Înlocuiește Imposibilul cu Aspirația! Stabilește prioritatea optimă între Doctrină,
Dogmă și Etică, Morală – în această ordine. Ia aminte la Sânta Treime de Jos – PIC: Părtășie,
Iubire, Colectă. Bagă Muzică. Și Kitsch! De la Celebration! Cultivă Ambiguitatea. Este o cetate
de scăpare.
Buna Intenție va copleși, va anihila orice tendință spre Realism, orice tentativă Rezonabilă
în numele Adevărului, pentru a demonta Eroarea. Fiindcă Adevărul a fost deja definit și
confiscat! “Noi avem tot Adevărul!”
Cum s-a ajuns la un Mesia spiritualizat, religios? Fiindcă, inițial a fost o idee pur politică,
este adevărat, dar într-un stat profund teocratic și cu tradiții teocratice, ceea ce nu era chiar o
raritate în antichitate.
Totul pleacă de la consemnarea3 în analele istoriografice, mitice și teologice, a unei
promisiuni dinastice sacre, făcute de Iahwe regelui David, în perioada de aur al regatului Israel,
la cca o mie de ani î.Hr. Lucrurile sunt consemnate și le luăm ca atare. Cert este că timp de patru
secole, totul a decurs întocmai. Până la dezastru! În 586, Babilonul distruge templul lui Solomon
și cucerește Ierusalimul. Urmează exilul, contactul cu marea cultură, emanciparea dar și
apostazia, reforma dar și restructurarea gândirii religioase iudaice. De la templu se trece la
sinagogă, de la tora la literatura deuteronomistă, de la jertfe, la studiu și interpretare. Mishna,
Talmud, etc.
Cum de a fost întreruptă dinastia davidică? Este Dumnezeu schimbător? Exista o clauză a
condiționalității, dar în acest caz nu putea fi invocată, fiindcă fusese explicit exclusă. Atunci?
Teologii găsesc totdeauna soluții hermeneutice. Întreruperea este temporară. Va exista o
revenire. Și aici apele se despart.
Unii continuă să aștepte un Mesia politic, războinic, o împărăție planetară. Alții, de voie,
de nevoie, virează spiritual și apocaliptic, tot către o împărăție, dar spiritualizată, cosmică, după
ce toate lucrurile vor fi fost înnoite – ceruri noi și un pământ nou.
Dar Isus, galileanul, cel din Nazaret, palestinianul rural devenit meșteșugar, impregnat cu
buchile torei? El era un apocalipticist, fiindcă trendul era irepresibil, dar unul moderat,
spiritualizat. Îl proclama pe Fiul Omului din Daniel și profeți, vorbea cu convingere și foarte
articulat, despre o îndreptare istorică, națională, a lumii întregi, ba chiar cosmică, în favoarea
poporului ales, apoi simplu, a celor aleși. A început ca ucenic botezat de Ioan, dar apoi când Ioan
a fost reprimat, a continuat pe cont propriu.
În privința lui Mesia, avea o atitudine ambivalentă. Se referea când la sine, în particular,
când la Fiul Omului, în public.
Până și în evanghelii apare o contradicție flagrantă: un mesaj public, care înflăcăra
mulțimile și repetarea obstinată pentru păstrarea discreției: nu spune nimănui despre vindecare,
despre aceste lucruri. Se pare că exista un mesaj public și altul pentru inițiați.4 Asta ar fi trădat
Iuda.
Pretenția divinității lui Isus, fundamentală pentru creștinism, de neconceput și uluitoare,
pentru iudaism, nu este consemnată documentar și istoric până în ultima decadă a secolului I
d.Hr., ceea ce ne indică aproximativ a treia generație de creștini, adică la cel puțin 2/3 de secol
după dispariția sa.

3
Bart Erhman, Cum a devenit Isus Dumnezeu, trd Cornelia Dumitru, ed Humanitas, 2020, p 126 și următoarele.
4
Idem, p 130.
83
 Așa că atunci când dezastrul s-a produs, cu el a venit și miracolul. Dezamăgirea era prea
mare, așteptările prea fierbinți și generalizate, împilarea și neajunsurile strigătoare la cer. Și
miracolul a venit. Sub forma învierii.
Apoi s-au adăugat firesc, natural sau supranatural, toate celelalte, că doar fuseseră
„prescrise”: nașterea din fecioară, în Betleem, nu în Nazaret, vindecări miraculoase, hrană pentru
înfometați, ca prin farmec, natura care i se supune docilă, previziuni din perioada în care era în
viață și care, între timp deveniseră de mult, certitudini și istorie.
Totuși, chiar dacă un proces este politic, o execuție nu este motivată ideologic, doctrinal, ci
întemeiată pe fapte. Iată de ce, mesajul mesianic și apocaliptic al lui Isus, spiritual în sine, este
tradus în termeni politici și este consemnat în scris, ca un act de înaltă trădare: Isus, nazarineanul,
regele iudeilor, în românește, INRI.
În revers și în germene, aici se află cezaropapismul. Conștiințele sunt subjugate spiritual, în
numele unor idealuri intangibile, pentru ca apoi, puterea seculară, de conivență cu puterea
ecleziastică, să dispună de voturi și mase de manevră, după cum îi dictează interesele și
privilegiile. Răstignire perpetuă.
Oricât de armonioasă, ideală, frumoasă, ar fi o împărăție viitoare, un tărâm de dincolo, el
se află la concurență cu viața cotidiană imediată, cu lumea de aici și acum. Desigur, este bine să
avem idealuri, deși poate că mai bine ar fi să ne rezumăm la valori etice și morale. Există
suficiente motivații realiste.
Cel puțin, după modelul cultural și spiritual de până acum, omenirea a găsit de cuviință să
întărească atașamentul față de valorile etice, morale și spirituale, prin creații mitice, acte
liturgice, rituale și ceremoniale. Desigur, modernitatea a diversificat mult mijloacele de
prezervare și întărire a valorilor.
…
Sindromul Salvatorului, altruist, Mesianic

Fiind obiect și subiect al unei educații tradiționale, religioase, mi-a fost destul de greu să
pricep ce înțeleg psihologii și psihiatrii prin aspectul patologic al altruismului, sindromul
salvatorulului sau mesianic, cu nuanțele lor. În toate aceste trăsături nu vedeam decât calități și
asta m-a dus cu gândul că e posibil să fiu personal afectat.
De multe ori ceea ce nu înțelegi teoretic, poate și pentru că ai o pată ‚oarbă’, înțelegi
practic, de la pacienți. Ca întotdeauna, este vorba despre simțul măsurii. Altruismul ca o
contrapondere la tendința generală spre egoism, este desigur o calitate, dar când singura ta
rațiune de a exista, de a te face fericit este să trăiești doar pentru ceilalți, să te consumi, să nu mai
ai viață personală, să intervii intempestiv, fie că ți se cere sau nu, atunci ceeea ce ar fi trebuit să
fie necesar, a devenit deplasat, dăunător, patologic.
Am văzut de curând o pacientă care părea personificarea acestei tulburări. La 56 ani, o
ființă altă dată sclipitoare, frumoasă, plină de vitalitate, spontană, dinamică, devenise ofilită,
stoarsă ca o lămâie, sluțită de oboseală și efort, anxioasă, vibrând de un tremor inxplicabil – fără
tulburări organice, deprimată, dezamăgită, dezavuată, nefericită, încercată de panică și neliniște,
încercând să fugă de ea însăși, fără să se regăsească în tot ceea ce însemnase viața ei, tot ceea ce
oferise și pentru care nu primise decât fărâme.
Ajungând în a doua parte a vieții, deodată i s-a impus un bilanț tragic: ea oferise totul ca
om, ca specialist – maestru cofetar, reprezentase factorul cheie în baza unui lanț de cofetării
celebru, primise doar un salariu minim de subzistență, nu se căsătorise, nu fusese iubită, nu
născuse copii, iar acum nu mai era sănătoasă. Ce făcuse cu viața ei?
Are un prieten care trăiește în altă țară și cu care împărtășește cele mai intime confesiuni.
Toată viața, acesta i-a spus să aibă răbdare, să aștepte, să nu se vândă ieftin, să-și trăiască viața,
dar n-a făcut niciun pas în plus.
„Am lucrat permanent câte două sau chiar trei slujbe, din zori și până în noapte, am dat
totul, eram fericită să fiu de folos, entuziasmată pentru grandoarea oricărui proiect, mă

84
identificam cu fiecare dintre ele, dar azi îmi dau seama că nu erau ale mele. De fapt, îmi erau
străine, am sentimentul că am fost folosită. Mă simt epuizată, nefericită, dezamăgită!
Acest realism târziu m-a văduvit de motivație, țel, energie, sensul vieții mele. Deodată,
viața mea este pustiită. Pentru ce am trăit, pentru ce mai trăiesc?”
Stai puțin! Cine suferă? Poate că a fost o eroare să te secătuiești pentru alții, dar viața ta
este totuși în față! Ce ar fi să te mai ocupi și de tine! Să-ți oferi relaxare, odihnă, vacanțe, un
hoby sau mai multe, să lucrezi la înfățișarea ta, părul tău, corpul tău, timpul tău liber, cultura ta,
călătorii!
Am adăugat una două investigații, câteva prescripții pentru simptomele cele mai
supărătoare și revenirea cu rezultate și proiectul nou de viață. Va reuși?
...

CAST(ITATE)A FETELOR BĂTRÂNE

Teoria genetică, sexuală, a selecției naturale – Fischer, Lande

Luca 12:27 Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii: ei nu torc, nici nu ţes, totuși vă
spun că nici Solomon, în toată slava lui, n-a fost îmbrăcat ca unul din ei.
1 Timotei 2:9 Vreau, de asemenea, ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu
rușine și sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe.
1 Petru 3:3 Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului,
în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor.

Când, în numele unor principii și reguli morale, spirituale, ‘înalte’, contrazici natura, te
pierzi în desuetudine, ipocrizie sau – mai rău – provoci suferință inutilă!
Oricum, este iluzoriu să crezi că vom putea modifica un comportament ancestral, vital,
cum este reproducerea – imprintat în ordinatorul cerebral ca instinct cu resorturi inconștiente și
automate – prin câteva reguli draconice, în câteva generații, sau prin definiții răsturnate ale
realității, drept păcat, ceea ce ține de viață. Este domeniul în care doctrinele devin la fel de
efemere și neputincioase ca și moda. Dar, noi vrem să demonstrăm contrariul, cu puțin umor!
Ceea ce obțin biserica, credințele, mistica, este un dezastru împotriva vieții și fericirii unor
sărmani, mai ales unor sărmane.
Într-o confesiune protestantă, raportul dintre femei și bărbați a ajuns deja 2/1, dintre care,
pe alocuri, una din patru, sunt fete bătrâne, nemăritate!
Este oare o exagerare să numim aceste derapaje, drept ceea ce sunt de fapt: o practică
criminală! Femei veștede, clorotice, asexuate, lipsite de vlagă, pline de gărgăuni, cernite, anoste,
fanatice, schilodite la trup, la suflet și la minte.
Dacă sesizați vreo analogie cu celibatul catolic, n-o să fiu eu cel care vă învinuiește!
Intuitiv, oamenii simt dezechilibrul, interesul altruist acționează, scopul trebuie atins. Dar
cum? Cu împletituri, cu scule scumpe și strălucitoare, nu merge! Chiar dacă epistolele pauline
pastorale nu sunt decât niște pseudoepigrafe târzii, iar dacă prima epistolă petrină a fost
transcrisă, cea de a doua, este sigur o plastografie. Doctrina se împotrivește, încăpățânată și
denaturată! Ce-am putea face, închizând ochii față de mijloacele naturale, în esență, dar care pot
foarte bine să fie ajutate și cu mijloace mai puțin naturale? Make-up, dressing, trending,
modelling, etc.
Păi să scotocim prin domeniul doctrinelor, cutumelor și liturgicii prăfuite! Am găsit! Le
invităm la amvon! Le punem în evidență, le scoatem în față. Fetele simt tentația sfântă: fac rugi
lungi, manifestă un altruism și implicare exemplare, își aduc aportul. Culmea e că funcționează!
Sunt alese! Există un mediu, o subcultură a ‚adunării’, ghetoului.
Cum ar trebui să numim acest mecanism de atingere a aceluiaș scop – reproducerea, sexul,
mariajul – prin intermediul unor mijloace cultice, disimulate, escamotate? Ipocrizie?!

85
 O disonanță persistă: vezi la câte o nuntă, o zână de fată, doctoriță pe bune – în științe
medicale, profesor, IT, cuplată cu câte un pastor, pe post de paiață grotească, vestimentat secol
19, costeliv, strâmb, bizar și schilod – în cel mai bun caz, doar la trup. Nu e o regulă, dar se
întâmplă!
După logodnă, nuntă, toate veleitățile spirituale devin o amintire frumoasă, ca o icoană
bizantină. Păi da, fiindcă intervine natura: cum să prezinți rezumatul ȘcS sau vreo oră muzicală,
cu plodul în brațe?! Lasă că pocăim noi și natura! Nu, natura nu este păcătoasă! Noi suntem
înguști, în gândire și concepții! Singura regulă naturală care persistă, deși poate fi doar o
influență culturală patriarhală, este aceea că ceata sexuală a celor puțini, păstrează privilegiul
alegerii din ceata celor mai numeroși, de fapt numeroase. Inflația scade valoarea unitară.
Feedback ul negativ este cheia universală, a reglării naturale și artificiale (începând cu
Watt), al oricărei automatizări. Este un termen cibernetic și este numit negativ, fără această
conotație, ci pentru a fi deosebit de cel pozitiv, exploziv, mult mai rar, prezent totuși, inclusiv în
natură. Există un fragment biblic care face aluzie la feedback ul pozitiv: Marcu 4, 25: Căci celui
ce are i se va da; dar de la cel ce n-are se va lua și ce are."
Gândiți-vă la exuberanța coarnelor cerbului, muflonului sau ibexului, a cozii păunului sau
a păsării indigo din Africa, culorile irizate sau fluorescente ale penajului păsărilor, dansul nupțial
elaborat al păsării paradisului sau trilurile de o varietate nesfârșită și frumusețe răpitoare, ale
privighetorii. Fanteziile sau exagerările din natură, au cel puțin, ca beneficiu secundar, bucuria
estetică. S-a constatat că utilitatea nu coincide cu moda nici în natură, dar se ajunge la un
compromis cerut de echilibru. Estetica cere sacrificii. Este prețul sau costul oportunității.*
Totuși, ravagiile modei, susținute și în natură de feedback ul pozitiv, au fost deslușite și
argumentate matematic de Fischer și Lande, într-un mod plauzibil. Mai mult, penajul strălucitor
al masculilor, este un limbaj al cărui discurs vorbește despre bunăstarea și starea de sănătate a
posesorului. Ne înverșunăm – unii dintre noi – împotriva modei, vestimentației, dar ea vorbește
despre bunăstare, confort, reușită. Cerșetorii vagabonzi, drogați sau alcoolici sunt murdari,
ponosiți și miros urât. Vestimentația poartă cu sine semnificații. Le putem nega. Dar discursul
său continuă să exprime adevărul realității.
În concluzie, dacă podoabele ocupă un loc atât de important în natură și au un rol esențial
în aspecte vitale ale existenței, de ce se înverșunează corifeii isihasmului posac, împotriva lor și
le scot în afara legii, o lege nicidecum organică.
Poate că și ridicolul are o funcție estetică. Și epistemică.
_______
* Termenii tehnici și ideile principale au fost împrumutate din Ceasornicarul orb, R
Dawkins, ed Humanitas, 2017.
...
Angoasă și Speranță
Iad și Rai
Teama este un sentiment protector față de un pericol real. Frica păzește bostănăria. Frica și
chiar fuga sau mijloacele de apărare față de un câine furios, vor evita o rană și complicațiile,
suferința ei.
O serie de evenimente amenințătoare, generează o fragilizare a mecanismelor afective de
reflectare a realității, ca un model repetabil. Ființa umană, începe să fie convinsă de repetarea
modelului nefericit și trăiește angoasa apropiererii sale, sub forma anxietății, teama fără un
obiect real. Emotivitatea crește, plânsul devine facil, liniștea și echilibrul dispar, se instalează
insomnia, scad performanțele, se înmulțesc greșelile.
Dacă, anumite părți din realitate, cu un pericol potențial, devin obiectul temerilor
nejustificate, vorbim de fobie. Teama cu obiect precizat. De înălțime, de spații închise, de
obiecte ascuțite, de aglomerație, de prezența oamenilor, de a face ceva greșit, inadecvat, etc.
Când această teamă, cu obiect precis, devine prevalentă și invadează gândirea, avem deja
obsesia și ideile obsesive. De cancer, tumori, moarte, etc.

86
 Toate acestea sunt deviații patologice, în sensul relelor care se pot petrece. Din potențiale,
în conștiința pacientului, devin foarte reale, inevitabile.
Există un risc în sensul opus, al speranței justificate sau nu, al încrederii nemărginite, al
credulității în pofida evidenței, al șanselor imposibile? Probabil că da.
Pierderile sunt un șoc greu de acceptat. Pierderea sănătății, a vieții, a persoanelor dragi și
semnificative, sunt lovituri teribile.
Speranța, este legănarea în posibilitatea miracolului salvator, al ieșirii din necaz. Ea
reprezintă o mângâiere, un mod al atenuării suferinței pierderii și este normal să nutrim speranța.
Dar și realismul este benefic.
Uneori, acțiunea energică, în era cunoașterii explozive, a posibilităților tehnice incredibile,
pot realiza miracole certe, pe căi obișnuite.
Să refuzi aceste posibilități sigure, datorită unor prejudecăți, false credințe, este o eroare
fatală.
În timp ce speranța este difuză, legată mai ales de curgerea timpului, credința este o
ancorare într-o posibilitate virtuală, încrederea o investire într-un proces, o persoană, ca surse ale
salvării. Recursul la autoritate este refugiul celor slabi. „O încredere neclintită” (Epistola către
Evrei) trimite la ideea fanatismului.
Când timpul se scurge inexorabil, când semnele nu sunt bune, oameniii se agață de
speranță, credință. În ce? Într-un miracol. Problema este că, statistic, posibilitatea reală a unui
miracol tinde spre zero. Iar posibilitatea infimă care îl face să difere de zero, dacă nu se bazează
pe relatări, atunci este vorba de intervenții salutare foarte realiste și țintite.
Pentru o gândire polară, schematică, în alb/negru, tot ce partă semnul pozitiv este
acceptabil, chiar dacă pe calea simplificării este mai ușor să ajungi la exagerare.
Speranța moare ultima. Și cum trăim într-o lume muritoare, populată de muritori, la fel se
întâmplă și cu speranța. Dar despre asta nu ne place să vorbim.
Am încercat adesea să mă conving că creștinismul nu este o religie masochistă. Și totuși...
Fericirile se dovedesc a fi doar partea nefericiților.
Când imperiile și civilizațiile se năruiesc, când structurile acestei lumi devin inadecvate
prin decadență, lux, inechitate, corupție, când ideologiile și politica devin ineficiente, când statul
devine incapabil de administrare, când violența și mirosul de sânge plutește în aer, atunci sunt
aruncate în luptă doctrinele mângâierilor, speranțelor și îndreptărilor dintr-o lume viitoare,
împărăția lui Dumnezeu.
Atunci când este pretinsă, invocată și proclamată speranța, apar disonanțe. Dar așa cum
fericirile sunt partea nefericiților, și speranța se dovedește a fi doar partea disperaților.
Sărmanii o îmbrățișează, o nouă religie se naște și ideea năzuinței care palpită în piepturile
celor obidiți, este preluată de cei puternici ca pe cea mai bună oportunitate de a revigora puterea,
de confisca primenirea, de a reinstaura prin crezuri și ideologii noi, o nouă infrastructură a
mulsului, împilării și jecmănelii.
Vom continua să ne legănăm cu speranțe vagi, credințe deșarte, încrederi neclintite și
fanatice.
Căci, ce este parusia care se repetă ciclic de la începuturile creștinismului, dacă nu o serie
nesfârșită a dezamăgirilor?
Isus proclama venirea împărăției în decursul unei generații – Mat 24,34. Așa numita
apocalipsă mică. Nu s-a produs. Nici în cincizeci de ani, nici la anul 100 nici la anul 1000.
Exacerbată de cometa Halley.
Apostolul Pavel reia ideea urgenței și iminenței parusiei, în 1 Tesaloniceni 4,15 și clarifică
confuzia celor care se întrebau: bine dar generația care a primit vestea bună a revenirii se scurge
încet în mormânt și evenimentul nu se produce. Pavel face precizări, stabilește priorități între vii
și morți, dar toate acestea rămân, ca de obicei, pe hârtie.

87
 Ce să mai spunem de 1844 și mișcarea milerită, de 1914, de puzderia de profeții anonime
și lunatice, în care se găsesc totdeauna niște exaltați, dezabuzați și fanatici creduli care să
investească și să se investească, spre disperarea și dezamăgirea, omniprezente și neînduplecate.
Opusul, antonimul temerii nu este temeritatea, nici curajul, nici liniștea, eventual
mormântală, așa cum opusul speranței nu este, neapărat, disperarea. În propoziții de acest fel
realizăm că noțiunile, conceptele sunt departe de a surprinde complexitatea realului.
Am întâlnit oameni respectați și respectabili, trăind o regresie infantilă a neputinței,
umilinței și dependenței, considerând că-L onorează pe Dumnezeu prin demisia față de
structurile și funcțiile elementare ale unei ființe umane, invocându-I Numele în împrejurări
banale, făcând uz și abuz de o evlavie care se vrea practică și ubicvitară, dar care nu devine decât
banală.
Clamarea credinței în toiul evidenței, a speranței fără nicio așteptare, decât a clipei, orei și
zilei următoare, imaginând pericole potențiale și droburi de sare căzătoare, nu aduce nicio
plusvaloare unei evlavii demonetizate.
Așa cum anxietatea este o nevroză prin pierderea liniștii, echilibrului afectiv, a resorturilor
și ancorelor interioare și/sau exterioare, o speranță clamată la tot pasul, devine desuetă și frizează
dependența, tulburarea addictivă față de o autoritate protectoare imaginară, transformată într-o
proteză adăugată unui organ sau membru indemn, pe care îl obligi la atrofiere prin inutilizare.
În exercițiul unei teologii mântuitoare, soteriologice, uităm prima calitate atribut al
divinității, aceea de creator care a așezat deja niște calități, talente și talanți ce trebuie exercitate
în piața existenței.
Colorăm cu sensul și semnificațiile propriilor valori, speranțele, convingerile și credințele,
înmugurite din sufletul nostru zbuciumat. Nu este chiar o practică lipsită de noimă.
Poate ar trebui să băgăm de seamă că, la fel ca noi, o face și natura, astrele, în fiecare an.
Într-o manieră suverană, egală, neutră, indiferentă. Solstiții și echinocții se succed, cicluri de
revenire și aparentă adormire, moarte, încremenire, pentru ca totul să renască, să se trezească la o
nouă viață.
Noi vrem să punem individul, persoana, posesorul conștiinței, în centrul acestui proces, dar
el este perisabil. Rămân speciile, genele, cromozomii, viața însăși care continuă să palpite și să
înfrângă orice obstacole.
Dar e mai mult decât atât. Este procesul în sine. Care este raportul dintre principii, valori și
figuri de stil, simboluri, realitate? De ce folosim toate acestea? De ce am populat lumea
interioară cu îngeri și demoni, cu zei și diavoli? De ce am simțit nevoia unor origini edenice,
paradisiace, dar nu mai puțin utopice, și a unor finaluri apocaliptice, apoteotice, ale refacerii
acelorași stări ideale?
Pentru că suntem frământați și tulburați de condiția noastră, aparent fără ieșire, pentru că
vrem să ne exprimăm pe noi înșine, să ne strigăm durerea și bucuria, măreția și catastrofele,
victoriile și înfrângerile. Și o facem într-o manieră expresionistă, prin tușe groase, simplificate,
dar proclamă adevărul dramelor existențiale pe care trebuie să le parcurgem.
...
Sindromul Disociativ

Care este diferența dintre libertate și captivitate? A trecut de mult vremea lanțurilor, a
sclaviei. Dar aservirea nu s-a încheiat. Ea are forme mult mai subtile.
Un om liber, este un om informat, un cunoscător, care își stabilește motivațiile, intențiile,
proiectele, obiectivele și finalitatea. Poate integra existența și viața sa într-o concepție, o filosofie
a existenței.
Deși, neurofiziologic, multe dintre actele noastre pot avea caracter involuntar, de pilot
automat. În alegerile pe care le face, în modul cum își ordonează viața, omul face acest lucru
chibzuit, matur, în cunoștință de cauză. Există, totuși, numeroase tulburări, de conduită,

88
comportament, personalitate, psihice, de educație, culturale, care pun existența oamenilor pe un
făgaș bătătorit, pe șleauri, din care cu greu se poate ieși.
Un hoț care a ales să fie hoț este liber până când este făcut răspunzător juridic, pentru
faptele sale și după ce și-a ispășit pedeapsa. Un cleptoman, nu este un om liber, decât dacă își
conștientizează tulburarea, acceptă tratamentul, se decondiționează, și își învinge compulsia. Dar
eliberarea sa începe din momentul în care devine conștient că are o problemă.
La fel, în toate celelalte domenii. Ca și în cazul culturilor, tradițiilor, ideologiilor,
dogmelor, doctrinelor. De obicei, acestea sunt foarte asemănătoare temelor sistematizate ale
paranoicilor. Sunt foarte meticulos structurate, demonstrate logic, coerente și corectate, ceruite să
pară fără fisură, dar nu țin apă. De ce?
Fiindcă au premise false, absolute, utopice, ideale, nerealiste și conduc la concluzii
eronate, la rezultate dezastruoase, sau finalitatea lor nu se va realiza niciodată. Pot fi special
concepute ca momeli și capcane, ca mijloace de deturnare, dezinformare, manipulare, în scopuri
ilicite: putere, prestigiu, pecuniar, etc.
Deseori, buna credință, credulitatea, oportunismul, promiscuitatea mezalianțelor
tenebroase, în care fiecare pare să primească ceva, dar îl plătește foarte scump, fără să-și dea
seama, având aerul că este favorizat de soartă.
În toate aceste aranjamente, este ignorat prezentul, actualitatea, care sunt expediate ca rele,
nocive, diabolizate, dar sunt extrase numeroase argumente pseudoistorice sau legendare,
mitologice, din trecut și sunt proiectate într-un proiect grandios, un viitor măreț.
Totul este utopic, foarte simplist, primitiv, dar foarte convingător, fiindcă este abordat
afectiv, cu convingere, prin credință, și coincide până la detaliu cu dorințele naturale și naive ale
omului simplu. Mecanismul poate fi pur laic, politic, chiar materialist, ateu sau, dimpotrivă,
religios, fanatic, extremist, apocaliptic.
Sunt vehiculate și supralicitate expresii din fondul lingvistic uzual, ca: speranță,
regenerare, renaștere, veșnicie, cât și unele aparținând unor vremuri de mult apuse: împărăție,
cetate, ziduri și porți, care nu mai corespund structurii și organizării actuale a lumii. Semnătura
caracterului utopic, fantezist, de gust rococo, îndoielnic, este dată de înlocuirea granitului și
mortarului cu nestemate în montură de aur pur, cu multe carate.
Disocierea polarizată a ființei umane, conform valorilor fundamentale: adevăr, bine,
frumos, operează un clivaj valoric al eului, într-o parte dezirabilă – spirituală și alta precară,
firească, inferioară.
Aparent justificată, este exagerată, absolutizată și nedetaliată prin circumstanțe, nuanțe,
chiar valori – supraviețuire.
Partea zisă inferioară este opusă ca firească, demonizată, rea, păcătoasă, în contrapondere
cu partea morală, spirituală.
Acest clivaj valoric interior este externalizat sub forma doctrinelor, dogmelor, ideologiilor,
ca mijloace de supunere, oprimare, dominare, exploatare, manipulare a ființei umane libere.
Forța brută și violentă provoacă reacții la fel de violente sau retracții tip amputație, gen
holly men, isihasm.
Desigur, pot exista forme de isihasm interior, izolare, ghetoizare sau compartimentalizare
schizoidă a vieții, ca formă pseudocompensatorie de opunere a unor valori/nonvalori, altora.
O fi omul simplu naiv, dar are un bun simț sănătos, un fler, care îl conduce și păzește de
prețiozități și iluzii, ținându-l cu picioarele pe pământ.
Se întâmplă ceva foarte bizar. Există o formă deosebită de tulburare a personalității –
tulburarea disociativă. Interesant că a fost asimilată posesiunii demonice, prin oarecari bizarerii
și similitudini aparente.
Persoanele abuzate în copilărie, dezvoltă un mecanism de protecție original și eficient: nu
mi se întâmplă mie așa ceva, pe mine nu mă atinge, altul este în cauză. Acest altul poate dobândi
o existență de sine stătătoare, iar pacientul poate să manifeste o personalitate sau alta, frecvent
două, dar și nouă, sau zeci, rămânând complet inconștient de alternanță. Vocea este schimbată,

89
temperamentul este diferit, cultura apartenentă pare să fie alta. De obicei, una este necizelată,
vulgară, cealaltă este elevată, fină, prețioasă.
Când oamenii resping trauma de fiecare zi, frustrările, lipsurile și neajunsurile, suferințele
și capcanele unei existențe greu de tolerat, fac aceasta în favoarea unor oferte generoase,
încărcate de iubire, deschidere, valorizare, apartenență. Pasul acesta, prin care își asumă rolul,
este unul radical, parcurg transformări profunde, pătrund în altă cultură. E un alter ego,
dobândesc un nou statut, o nouă identitate.
Bine, dar asta se întâmplă odată, o zi pe săptămână, atunci când performăm un ritual, o
ceremonie, când suntem în prezența lui Dumnezeu, a îngerilor sfinți, când vorbim cu El și despre
El. Este atmosfera cerului, Duhul, Spiritul Sfânt este prezent. Totul este foarte solemn.
Totuși, luni dimineață, te întorci la trudă, la umilințe, nevoințe, ascultare, chin. Pari
abandonat. Singur. Unde e Dumnezeu? Viața dură e aceeași și trebuie să-i faci față. N-ai încotro!
Una e ziua de odihnă și alta e săptămâna de lucru! Afacerile sunt afaceri. Concurența e acerbă.
Profitorii sunt peste tot. Abuzurile nu contenesc!
Da! Dar în interiorul tău, ești încălzit de atmosfera cerului. Cum va fi acolo!? Ești deja, și
vei fi văzut altfel! Vei primi un alt nume, o altă haină, o altă identitate. Ce feerie! Și, astfel se
produce clivajul, disocierea, schizofrenia. Omul călătorește în două lumi, dar de fapt, se sustrage
alternativ, din ambele. Nu ține de niciuna. Le trăiește separat, rupt, sectar. Se simte înstrăinat și
de una și de alta. Inadaptat și în una și în alta, în diferite grade. Imaginarul dobândește
consistența realului, iar realul se distanțează, rarefiază, până la transparența unui vis care revine
cu tenacitatea unui coșmar.
Dacă ai ochi pentru ele și pentru detalii, realitatea, prezentul, natura, existența sunt
uimitoare, fascinante, misterioase, frumoase și inspiratoare, odihnitoare, relaxante.
Dacă nu ai ochi pentru ele, dacă ești zdrobit de muncă, te zbați în lipsuri, frustrat de
neîmpliniri, realitatea poate fi foarte ternă, nefericită, blestemată. Plină de suferințe și încheiată
prin moarte.
Cum am putea scăpa de viața aspră, înrobitoare? Escapist. Addictiv, compulsiv, superficial,
distractiv. Dar există alternative! Promisiuni, iluzii, himere, mituri și mitologii, proiecții și
construcții elaborate care răspund și se potrivesc aspirațiilor secrete, au sens și semnificație, fiind
adaptate tuturor carențelor, lipsurilor, dorințelor exprimate sau nu, punctuale sau doar intuite și
care se potrivesc ca o mănușă.
Prin ce mecanism se ajunge la această sciziune, schizoidie? Mecanismul este aparent
simplu. Sesizăm intuitiv caracterul polarizat al valorilor, respingem valorile negative și în
entuziasmul pentru formele pozitive, le hiperbolizăm, le împingem către superlativ, ideal,
absolut. Iar de la înălțimea aceea copleșitoare, ele nu pot fi decât revelate. Totuși, realitatea de
fiecare zi ne aduce cu picioarele pe pământ, ne pătrunde prin toți porii, ne silește să fim realiști.
Iar dacă există încă o luminiță, o sentinelă a rațiunii, care te trage de mânecă, ai ocazia să
cunoști reversul medaliei: moartea a doua, chinurile veșnice, iadul, focul, pucioasa și tot ce poate
fi mai rău. Brrrr!
Sclavia modernă este foarte elaborată. Mecanismele economice și financiare, foarte
sofisticate. La fel și piața iluziilor. Jesus Market!
...
Sindromul de Castrare

Ioan 16:8 Și când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce

privește păcatul, neprihănirea și judecata.
Galateni 3:22 Dar Scriptura a închis totul sub păcat, pentru
ca făgăduinţa să fie dată celor ce cred, prin credinţa în Isus Hristos.

Viața instinctuală, pulsiunile care pot conduce ușor la compulsii, au tulburat și preocupat
oamenii din cele mai vechi timpuri.

90
 În timp ce înălțam elogii rațiunii, conștienței și conștiinței, plăteam un tribut iraționalului,
inconștientului, instinctelor, care nu se lăsau supuse și, cel puțin spasmodic, temporar, ne
copleșeau, ne dominau.
Din această luptă, ca din orice luptă, se nasc răni, suferință, moarte, dar și plăcere. Căci
despre asta este vorba. Plăcerea de a trăi, de a procrea, plăcerea sexuală, plăcerile tuturor
simțurilor: a gustului de a mânca și a bea savuros, de a te bucura de mirosurile parfumate, de a
simți bucuria mângâierilor reciproce, de a atinge și a fi atins, a mucoaselor, cu degetele sau cu
buzele. Plăcerea culorilor și nuanțelor, formelor și golurilor, tușelor și compozițiilor savante,
plăcerea de a auzi armonii și ritmul inimitabil al vieții, linia melodică a timpului, polifoniile
complexe ale sunetului și gândirii, frământările, reveriile și extazului sufletesc.
Dar spiritul nu poate vedea cu ochi buni această deșănțare. Disciplina severă și ascetică a
gândirii – numită sacră – cere austeritate, opoziție față de jocurile superficiale, și totuși atât de
profunde ale vieții.
Înainte de sesiza sinteza și echilibru, oamenii înfierează – în efortul lor analitic – opoziția,
contrariile. În acest caz, opoziția dintre carne și spirit.
Problema nu e de loc nouă. Înainte de a exista noțiuni și concepte, judecată și gândire,
intelect și rațiune, fizică și metafizică, oamenii înțelegeau prin cunoaștere, altceva – cunoașterea
trăită a celuilalt, cunoașterea orgasmică, o vreme în care cunoașterea era sexuală – o cunoaștere
pe care astăzi o definim ca biblică. Eufemisme de tipul: ‚a intrat la ea’, ‚a cunoscut-o’ și i-a
‚dăruit fii și fiice’, sunt termeni obișnuiți.
Dacă spiritul este pur, sacru, antonimul său – carnea – nu poate fi decât păcătoasă, firească,
drăcească. Dualitatea aceasta antică a persistat, a perseverat, s-a diversificat. Ea conținea, în
germene, o omisiune și o eroare, care s-a adâncit de-a lungul secolelor și mileniilor.
Omul n-a mai fost văzut întreg, ci a fost scindat, separat în mod schizoid și extremist. Dacă
spiritul și sacrul cer puritate, asceză, înălțimi și sacrificii, atunci tot ceea ce ține de trup, tot ce e
biologic, vital, trebuie respins ca pângărit, necurat, decăzut.
Viciul pare să fie mai profund, având și nuanțe, nu doar teologice, dar și juridice. Există o
simetrie prin care ciclul ispășirii se închide în teologia paulină și implicit, creștină, dar mai ales
protestantă. Este mecanismul discutabil al substituirii, iertării și salvării din păcatul originar.
Toate aceste concepte sunt cel puțin discutabile și extreme, dar în teologia creștină centrală, a
păcatului și răscumpărării, totul pare foarte rotund și simetric, deși în detalii, pare profund
nedrept, nefiresc și greu de acceptat. Deși Augustin s-a impus, poate că merită un gând pios și
Pelagius.
Creștinismul a împins dualismul grec spre extreme. Astfel s-a născut disprețul față de trup
și neglijarea igienei, s-a accentuat misoginismul, vina imaginară a femeii și inechitățile sociale,
culturale și economice față de ea, s-a inventat isihasmul, celibatul și multe forme de mortificare
și anulare a cerințelor naturale, fiziologice, ale organismului.
Este posibil ca acest imbalans spiritual sau chiar spiritualist, să fi fost exacerbat de tendința
opusă a omului obișnuit către excese. Chiar în clasificările celor care astăzi se numesc parafilii,
dar care în deceniile trecute erau considerate perversiuni, se găsesc perechi de tendințe anormale,
cum sunt sado-masochismul, etc. Calea plăcerii sexuale naturale este blocată, asociată sau
stimulată, de provocarea sau resimțirea durerii fizice, psihice sau morale.
Consumerismul și lumea abundenței relative în care trăiește o parte din omenire a creat o
adevărată problemă de sănătate publică prin creșterea incidenței obezității, diabetului,
sindromului metabolic.
Poate că reacția creștinismului timpuriu, a oamenilor sărmani, nevoiași, era una de
înfierare a grijii excesive față de trupul omenesc, din gimnazii și băile publice.
Un echivalent contemporan ar putea fi excesul sporturilor de performanță sau utilizarea
hormonilor anabolizanți în bodybuilding și culturism.

91
 Formele moderne de isihasm sunt mai disimulate, dar la fel de perseverente. O întreagă
panoplie de posturi, regimuri ovolactovegetariene sau vegane, deprivări calorice în numele
longevității sau sănătății, care par să aibă logica lor în ecuația exceselor ponderale.
Circumstanțele agravante sunt date de lipsa de informare în privința carențelor vitaminicie,
dintre care cea mai redutabilă este cea de vitamina B12 – ciancobalamina.
Dar există și aspecte cu adevărat endemice, dar evidente, privind educația sexuală
defectuoasă. Sexualitatea văzută, nu ca o funcție normală a organismului sănătos, ci ca ceva
rușinos, păcătos, nedemn, un rău de care te poți foarte bine dispensa, conduce la creșterea
autoerotismului între adolescenții din familiile religioase, cu o incidență crescută a culpabilizării,
depresiilor, inadaptării la viața sexuală și socială normală.
Astfel, la un raport de 2/1, între femei și bărbați, în unele confesiuni, în condițiile în care o
parte din băieți nu se căsătoresc niciodată, sau o fac foarte târziu, către 40-50 ani, multe fete
rămân nemăritate și duc o viață nefericită, searbădă și uscată.
Administratorii, teologii și deservenții acestor confesiuni, dar mai ales sociologii,
psihologii și medicii, ar trebui să-și unească eforturile pentru a promova o viziune echilibrată
asupra acestor tendințe extreme și fanatice.
...
8 Mecanisme controling manipulare:
Bula: Caracteristici;
Doctrine și practici cu impact nefast;
...
Bula: Caracteristici

Bula ar putea fi definită ca un izolat cultural spiritual, bazat pe trăsături cu specificitate

mare care creează un contrast și separare, distincție față de societate – în cazul grupurilor
religioase sectare, numită oarecum peiorativ „lume”.
Bula funcționează ca un ghetou în care granițele, zidurile nu sunt fizice, ci interioare,
psihice, culturale, spirituale.
Pentru a funcționa, a se delimita, bula are nevoie de câteva:
A. Trăsături identitare, distinctive.
Dintotdeauna, confesiunile religioase, în general și creștinismul, în special, s-a remarcat în
mod programatic prin vizibilitate – „Oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc. Voi sunteți
lumina lumii” Mat 5, 14.15. Și dacă n-au pledat neapărat pentru originalitate – „Dacă iubiți pe
cei ce vă iubesc, ce lucru neobișnuit faceți?” Mat 5, 47, au făcut-o pentru excelență, care rămâne
un deziderat.
Între trăsăturile distinctive, putem enumera:
Numele. Include o parte esențială a convingerilor, crezului, practicilor, care alcătuiesc
grupul.
Vestimentație. Poate exista o uniformă sau caracteristici distincte: culoare, croială,
articole, etc.
Obiceiuri alimentare: alimente recomandate: vegetarian, vegan. Interdicții: carne, carnea
anumitor specii – porcul, etc., toxice uzuale: băuturi alcoolice, tutun, cafea, droguri.
Repaus și sărbători specifice, cu interdicție pentru activități uzuale, diferite de cele
comune.
Refuzul unor proceduri medicale științific admise: tratamente medicamentoase,
chirurgicale, perfuzii, transfuzii, etc.
Refuzul unor tehnologii și produse ale civilizației: electricitate, motoare termice,
electrice, etc.
Alte obiecții de conștiință: purtarea armelor de foc, albe, refuzul serviciului militar.
Recomandări matrimoniale exprese în interiorul grupului.
Un cod moral și spiritual specific strict.

92
 B. Trăsături centripete.
Componența acestor grupuri este omul obișnuit, comun. Există factori de coeziune,
cultivați, care par să devină stereotipii de grup, oarecum inconștiente, încorporate ca tradiții,
transmise ca valori specifice, proprii, trans-generaționale. Ele se bazează pe convingeri,
afectivitate și acceptare ca mediu cultural propriu.
Invocarea divinității.
Fiecare dintre aceste grupuri confesionale sectare își adjudecă și invocă exclusivitatea în
privința accesului liber, legăturii nemijlocite și prezenței spirituale, oarecum palpabile prin ritual
și ceremonial, a divinității și implicit a calităților acesteia: bunătate, iubire, putere, părtășie.
Insist asupra caracterului exclusiv. Fiecare dintre aceste grupuri, secte, bule, este convinsă
că deține o relație privilegiată cu divinitatea, este favorizată, deasupra celorlalte, mai aproape,
deține un loc preferențial. Aspectul acesta este acceptat ca fiind subînțeles, acceptat necritic,
indiscutabil și nu este de conceput să fie pus cumva la îndoială.
Formulele rituale, doxologice, ale închinării – toate repetă liturgic această convingere de
nezdruncinat – divinitatea este prezentă, totul se face în numele ei, cu aprobarea și
consimțământul ei, i se atribuie ocrotirea din trecut, reușita prezentului și este invocată pentru
viitor, cu speranță și cu o credință vie, militantă. Orice domeniu este impregnant de această
prezență. Efectul este copleșitor și nu i te poți sustrage.
Atmosfera. Este una de reculegere. Solemnă. Diferită, distinctă. Este o stare de spirit care
trebuie să te împresoare, să te transporte. Prin participare, uniune, comuniune, devii parte dintr-o
armonie, din ceva măreț, care te include, te captivează.
Activitățile rituale în comun: ruga, cântul, imnologia, formulele, rostirea formulelor,
răspunsul colectiv, ridicare și așezare, plecarea capului, împreunarea mâinilor, îngenunchierea –
toate sunt acte de acceptare, supunere, închinare, abolirea oricăror obiecții, nivelarea oricăror
asperități, reprimarea oricărei rezistențe, împotriviri.
Oricât de bizare, originale, ciudate, ar fi convingerile, practicile, caracterul specific, ele
sunt confirmate în această atmosferă de consens, care conferă rezistență în fața oricărei
contestări, oricărui apel la rezonabilitate. De asemenea, conferă zel misionar, agresivitate în
prozelitism.
Presiunea grupului. Orice tentativă evazivă, centrifugă, obiecție, critică, este taxată
prompt.
Să remarcăm că este vizată întreaga personalitate a enoriașului, toate nivelurile și
dimensiunile structurale: gândire și concepție, afectivitate și emoție, voință și decizie, relații și
valori, coduri și stil de viață, calitate a vieții. Longitudinala existenței este marcată și impregnată:
trecutul este interpretat, prezentul este stipulat, viitorul este imaginat. Nașterea, botezul,
dedicarea sau binecuvântarea, confirmarea, majoratul, căsătoria, decesul – sunt praguri, treceri,
noduri, în care este preconizată, ritualizată, întâlnirea cu divinitatea. Sunt trasate țeluri, obiective,
comandamente, proiecte, programe de anvergură. Nimic nu este neglijat. Practic, individul este
confiscat, manipulat, captiv.
C. Caracteristici centrifuge
Orice izolat cultural, ghetou, bulă, presupune anumite trăsături de personalitate
accentuată, o anumită aderență la ciudățenii, bizarerii. Mare parte din această contaminare se
transmite trans-generațional, familial. Majoritatea descendenților, generațiilor tinere, preferă să
se delimiteze, să părăsească rândurile acestor grupuri, sau să păstreze o relație pur culturală,
fără să facă valuri.
Or, foarte adesea, aceste trăsături de personalitate generează reacții de intoleranță,
competiție, erezii, fanatism, variante originale, etc. Toate acestea fac viața acestor izolate, cu
exces de energie internă, foarte animată.
Regimul extremist, fanatic, hiper-auster, moralizator, ipocrit, vine în conflict cu tendințele
indulgente, naturale, hedoniste. Atitudinea este o variabilă ce își are reprezentanții pe o scală

93
continuă de la strictețea excesivă, la relaxare completă, care consideră aceste prohibiții
irelevante. Scandaluri, tapând ambele extreme, ies periodic la iveală.
Mediul creștin este unul permisiv, deschis, naiv, credul. Deseori, pe struna convingerilor
de-clamate, aceste grupuri devin victime ale unor mitomani, escroci notorii, monștri imorali,
care devastează buna credință a unor enoriași naivi.
D. Trăsături ambivalente
Deși doctrinal, dogmatic, ideologic, societatea, lumea trebuie salvată, mântuită,
convertită, atitudinea efectivă a membrilor bulei este ambivalentă.
Întreaga existență, este văzută prin prisma unui conflict cosmic, apocaliptic, care
transformă întreaga realitate într-o lume intens polarizată. Contrariile universale, absolut neutre
valoric sau semnificativ, sub aspect moral și spiritual, cum sunt sarcinile electrice,
lumină/întuneric, alb/negru, noapte/zi, care fac parte organică din structura existenței, legile sale,
modalități de organizare, funcționare și autoreglare, devin simbol și model pentru drama cosmică
dintre valorile fundamentale: adevăr/eroare, bine/rău, frumos/grotesc.
Toate aceste valori sunt reprezentate personificat – de partea binelui se află divinitatea,
de partea răului – arhi-vrășmașul, diavolul, satana. Ambivalența constă în faptul că, deși
conflictul este pur ideologic, el poate degenera oricând. Apoi, deși membrii bulei au o
misiune cosmică de iubire, salvare, mântuire și convertire, orice incapacitate de înțelegere,
acceptare, a acestei ideologii bipolare, a conflictului, în care sinteza, dialectica, compromisul
negociat, sunt excluse, iar radicalismul, extremismul și fanatismul sunt favorizate, dacă nu
promovate – este tradusă ca adversitate, ostilitate și întâmpinată ca atare.
Deși există un caracter accentuat militant, misionar, totuși ideologia conflictului și
conflictul ideologic, au un caracter contagios, polarizator și fac din membrii grupului un
microunivers închis, de tip adversativ: noi și ei. Partizanatul este omniprezent. Bisericuțele
creează un mozaic structural la toate nivelurile.
Ambivalența omogenitate / diversitate.
În interiorul grupului există un grad relativ înalt de omogenizare doctrinală și ideologică.
Aceasta conferă suport și susținere reciprocă, confirmare, apartenență. În interior, ca și în afară,
pojghița de afabilitate și amabilitate, eventual excesivă, este foarte subțire, orice disonanță, ieșire
din corectitudinea politică a grupului, atrage după sine o presiune corectoare, recriminări
prompte exersate și exercitate îndelung, printr-un un arsenal bogat. Loialitatea este de la sine
înțeleasă și obligatorie. Orice crâcnire, orice deviație, este privită cu mare suspiciune, taxată și
eliminată. Spiritul critic este exclus din start. Efectele secundare, pe termen lung, sunt
devastatoare.
Ambivalența soft / hard.
O altă atitudine ambivalentă este aceea impusă de existența în bulă – doctrinar, ideologic,
dogmatic, și existența cotidiană, mundană, profesională, cetățeni cu obligații civice. Cum poate fi
rezolvat acest joc dublu, acest contrast între cele două lumi?
Trăind într-o societate secularizată – altă sursă de ambivalență – formele instituționalizate
ale bulei luptă pentru drepturi constituționale, recunoaștere a identității, afișează fața soft a
bulei: caracterul generos, creștin, de iubire, întrajutorare, caritate, stilul de viață sănătos. Sunt
trecute sub tăcere aspectele radicale, extreme, apocaliptice, misionare. Acestea sunt trimise
la înaintare din tranșee, prin cei mai vocali, dedicați și excesivi membri: colportori, vizite din ușă
în ușă, mijloace media, etc.
Ambivalența secularism / teocrație.
Secularismul este acceptabil ca formă a libertății de conștiință, în raporturile
interconfesionale, dar este considerat ruda săracă a teocrației care ar fi forma ideală de
conducere a societății. Rarele și răsunătoarele eșecuri ale istoriei, păstrează societatea modernă,
tot mai avizată, în afara oricărui derapaj.
Ambivalența laic / ecleziastic. Toate confesiunile protestante și neoprotestante neagă
sacramentul sacerdotal, stipulând relația directă a credinciosului cu divinitatea, singurul preot și

94
mijlocitor, fiind Isus Hristos. Există și o susținere scripturală abundentă. Petru, cel dintâi apostol
al erei noi, afirmă răspicat preoția universală: „Voi sunteți o seminție aleasă, o preoție
împărătească, un neam sfânt, un popor...” 1Petru 2,9.
În teorie este clamată și proclamată această opțiune, dar față de creștinismul clasic, nu s-a
renunțat decât la odăjdii, cădelnițe și parțial, a fost abandonată teologia sacramentelor.
Cvasitotalitatea confesiunilor au pastori angajați, remunerați, privilegiați, hirotoniți prin
ceremonia „punerii mâinilor”, orice ar însemna aceasta. De aici, controverse nesfârșite privind
discriminarea laicilor, femeilor, etc.
Un singur amănunt: deși un pastor deservește, în medie câteva sute de enoriași, acesta fiind
raportul numeric real, conducerea prin reprezentare rămâne doar o formă fără fond, prezența
laicilor în forurile reprezentative executive fiind intermitentă, doar în sesiuni, de unul la zece,
până la câteva zeci, fără nicio putere decizională semnificativă. Laicii rămân doar executanți
docili, fie ei voluntari sau angajați.
Ambivalența specific / universal. În timp ce o confesiune religioasă pretinde că transmite
o evanghelie veșnică, cosmică, universală, un Hristos care este prințul universului, o etică ale
cărei principii generoase pot cuprinde nediscriminatoriu orice ființă umană, în fapt, realizează
acest lucru într-un mod foarte selectiv, îngust, sporadic și specific. De unde această căutare și
preferință pentru specificitate cu orice preț? Din dorința de originalitate, datorită concurenței
multiconfesionale din Lumea Nouă a sec XIX?
În subsidiar, ambivalența doctrinar, dogmatic / etic, deontologic, moral. Deși teoretic,
valorile etice sunt proclamate, având în vedere slăbiciunile umane comune, asupra cărora
mecanismele religioase și spirituale au un efect nesemnificativ, pe termen lung, acestea sunt
neglijate, fiind prezervate, în schimb cu osârdie, toate detaliile dogmatice, ceremoniale, rituale
sau tradiționale. Cutumele. Este observația antică a evangheliilor, pusă în gura Mântuitorului:
„dați zecime din izmă și mărar, dar lăsați nefăcute cele mai importante lucruri din lege:
dreptatea, mila, credincioșia.” Mat 22,23.
Ambivalența absolutului imuabil / necesitatea schimbării, sincron culturii, civilizației,
progresului, care atinge ritmuri amețitoare, generatoare de irelevanță, anacronism, desuetudine.
Acest aspect face din grupările de acest tip, formele cele mai conservatoare și reacționare ale
societății. Aerul lor stătut, de ignoranță, bigotism și obscurantism, devin definitorii.
Toate aceste trăsături, reprezentate pregnant în conștiința fiecărui membru, îl fac să devină
captiv îndoctrinării, anulează orice evaluare și gândire critică. Rațiunea, inteligența, argumentele
logice, rămân fără răsunet, fiindcă dimensiunea elaborării este cu adevărat cosmică, apocaliptică.
Privită din exterior, cu oarecare detașare, această situație existențială pare de neînțeles,
șocantă. Cum este posibil ca oameni inteligenți, educați, să rămână captivi, lipsiți complet de
capacitatea de evaluare realistă, critică, a situației. Apoi, îmi amintesc că și eu am zăcut în
aceeași inerție timp de aproape 60 ani.
Există mecanisme afective, de transă colectivă, de suspendare a evaluării critice, dorința
existențială de a fi protejat, mângâiat, legănat, asigurat, privilegiat, favorizat. O regresie infantilă.
Și nu doar atât. Acesta ar fi aspectul pseudo-gratificant. Pe de altă parte, amenințarea pedepsei
veșnice, iadului, justiției imanente și necruțătoare, reliefată exemplar și abundent în istoria sacră,
păstrează indexul ridicat și sprâncenele ridicate, încruntate. Pare o situație hipnotică, delirant
culturală, spirituală și totuși, antispirituală.
...
Doctrine și practici cu impact nefast

Religia în sine, este conservatoare și chiar reacționară, dar cea de a doua reformă, a
pietismului, cu nașterea unor atitudini sectare, foarte specifice, delimitate, excesive, de pe la
jumătatea secolului XIX, când știința și tehnologia iau un avânt fără precedent, au determinat
aceste grupuri să devină anacronice, niște ciudățenii. Au existat și altfel de manifestări extatice,

95
de transă colectivă, dar cum acestea nu duceau nicăieri și nu aveau niciun beneficiu în viața
reală, au fost abandonate rapid.
Cele care au persistat, deși aveau caracter utopic, nerealist, reprezentau totuși ideea de
conservare a unei purități inițiale, a unei reveniri la valori pierdute și regăsite, a păstrării
nostalgice și revendicative în atmosfera edenică, paradisiacă originilor, începuturilor apostolice,
descălecării marilor principii.
Numai că întoarcerea la un trecut utopic nu poate rămâne fără efect în viața unor oameni
care trăiesc într-o lume în schimbare, în mijlocul căreia trebuie să fii alert, adaptat.
Dorința de a fi diferit, de a atrage atenția asupra propriilor valori, propriului mesaj, de a da
o mărturie continuă, are un preț: frustrare, inadaptare, separare și nu doar distincție, vizibilitate.
Astfel,
Doctrina revenirii iminente, care trebuia să țină problematica crezului în actualitate,
pregătire și finalizare perpetuă, este generatoare de stres, anxietate, epuizare și stingere treptată.
Așteptarea unui eveniment amânat sine die și care n-a mai avut loc de-a lungul generațiilor, sursă
continuă a dezamăgirii și ratării, încetează să mai aibă impact. Se mizează pe redescoperirea lui
în fiecare generație, pe eventuale evenimente care să-l sugereze, dar și acestea trec și nu au
niciun caracter de noutate, când sunt evaluate din perspectivă istorică.
Doctrina apocaliptică, a unui final dezastruos și catastrofal al acestei lumi, conduce la o
stare de pesimism și neîncredere în ordinea existențială, considerată prin definiție, finită, efemeră
și fără perspectivă.
Din această cauză, marea masă a credincioșilor se complace în proiecte și întreprinderi
mediocre, preferă studii modeste, fiindcă „vine Domnul”. Grupurile de acest fel trăiesc auster și
modest, nu consumă fonduri pentru divertisment și toxice uzuale, ceea ce creează un excedent
care poate fi orientat către „lucrare” – misiune, promovare, prozelitism.
Stilul de viață „sănătos”. Deși un stil de viață sănătos are beneficii profilactice
incontestabile și este parte integrantă a medicinii academice, absolutizarea sa, convingerea că
boala este rezultatul exclusiv al unor practici eronate – implicit crearea sentimentului de
vinovăție și punitiv, sunt profund contraproductive. Credincioșii au tendința de a ignora cauze
fundamentale ale îmbolnăvirilor: metabolice, infecțioase, imunologice, cancer, care pot fi cu
totul independente de stilul de viață.
De asemenea, încurajarea tratamentului curativ, doar prin măsuri igienă dietetice sau
naturiste, au condus adesea la ratarea momentului recuperator, pierderea inutilă de vieți
omenești.
Erori alimentare. Insistența asupra regimului ovo-lacto-vegetarian, care poate deveni ușor
un regim disociat, foarte bogat în grăsimi animale și relativ modest sau, dimpotrivă excesiv, în
glucide, proteine, a celui vegan, care a determinat extinderea endemică a carenței de vitamină
B12, aversiunea nejustificată științific față de condimente, excesul de glucide și creșterea riscului
de diabet prin conservarea excesivă sub forma compoturilor, gemurilor, dulcețurilor, sunt doar
câteva din excesele care pot dobândi forme hilare și mini-monstruoase în rândul convingerilor și
practicilor populare.
Vestimentația învelitoare și cernită. Mai ales în zona României, unde influența orientală,
turcească și cea ortodoxă este dominantă, chiar și în societate, hainele lungi, clasice, continuă să
rămână un semn de recunoaștere a „pocăiților”, dar mai ales a pocăitelor. În lipsa unei înțelegeri
luminate, datorită unei culturi mediocre, sunt iscate cvasi permanent dispute consumptive și
hilare, legate de lungimea jupelor, adâncimea decolteului, scurtimea mânecilor, purtarea
broboadei sau a cravatei, fiind ridicate al rang de doctrine fundamentale, cu rol final în soarta
mântuirii.
Pentru omul modern, haina a devenit un simbol cu semnificații complexe, un mesaj
transmis între o personalitate și societate. El poate cuprinde o temă culturală, spirituală, estetică,
senzuală, sexuală, de gen, fiziologică sau de protecție, tradițională, un trend, o modă, un capriciu
sau apartenența, obligația, dedicarea față de un crez sau o instituție. Prin ceea ce acoperă sau

96
descoperă, prin ceea ce arată, indică sau expune, îmbrăcămintea poate transmite o întreagă
poveste, un discurs complex și alambicat.
Atitudinea față sexualitate. Cred că oricât de absurde ar deveni sau ar fi cunoștințele și
convingerile, prejudecățile față de sexualitate, natura găsește o cale prin care aproape orice
situație complicată, să fie rezolvată. Asta nu înseamnă cu nu rămân victime colaterale. Deși
(neo)protestantismul n-a promovat celibatul, nu consideră sexul păcătos în sine, totuși în
conștiința oamenilor persistă o sfială generatoare de ignoranță și obiceiuri eronate în domeniul
acestui instinct atât de năvalnic, desincronizat și greu de stăpânit ca și de fructificat.
Principiile nu se potrivesc cu pornirile, trebuințele cu imperativele, conținutul cu
conținătorul. Omerta pare să fie legea draconică împrumutată prin forța concepțiilor eronate.
Cunoștințele sunt dobândite pe căi ocolite, împreună cu zgomote de fond, falsuri grosolane,
vulgarități deocheate, specifice gangurilor. Imperative extremiste, personalități morbide, un
mediu claustrat și coercitiv, desăvârșesc ravagiile.
În mediul religios practicant, viața sexuală începe mai târziu decât în societate, dar
autoerotismul este mai pregnant.
Aceste realități conduc la o situație regretabilă. La un raport al femeilor față de bărbați de
2/1 în rândul enoriașilor, multe fete rămân necăsătorite, și destul de mulți bărbați inhibați, nu se
căsătoresc decât în decada a patra, cincea, alteori ratând-o definitiv.
Pedofilia, incestul, adulterul sunt evenimente rezistente, nu neapărat rare, extrem de
apăsătoare și totuși foarte condimentate, în aceste medii monotone și convenționale.
Atitudinea față de cultură. Cultura înseamnă lărgirea orizontului, detașare cognitivă,
neutralitate afectivă, spirit critic, ascendență ucigătoare pentru orice mediu obscur și un
reviriment pentru orice conștiință.
Din această cauză, orice mediu religios modern, mimează interese culturale, științifice, pe
care le boteză și asezonează în interes propriu, deseori interpretându-le și deformându-le grotesc.
Nu este încurajat studiul de profunzime, prin argumente apocaliptice, este organizată o
rețea educativă proprie, prin care incongruențele sunt nivelate, creierele spălate.
Toate formele de artă sunt privite cu suspiciune. Literatura este ficțională, senzuală, ar
încuraja reveria, ar inhiba studiul literaturii religioase, al bibliei. Artele plastice se fac vinovate
de păcatul reprezentării. Artele dramatice și cinematograful sunt mijloacele satanei de a disemina
ispitele și păcatul. Li se refuză conștiințelor dreptul de a evalua, cântări, selecta și decide. Se
pierde astfel accesul la cultură, creșterea sensibilității, cultivarea bunului gust, capacitatea de a
dobândi profunzime, cunoaștere diversificată, antidot al unilateralității.
Chiar dacă rugăciunile mantrice și repetitive nu mai sunt încurajate, persistă repetarea
acelorași interpretări, discursuri, distorsionări, ciuntiri și limitări ale corpusului curicular,
doctrinar, în așa numitele școli de duminică sau de sabat.
Atitudinea față de realitate. Realitatea este considerată iluzorie, efemeră, înșelătoare,
nesigură și este descurajată – în teorie – orice bizuire pe date concrete, precise. Existența, viața,
profesia, împlinirile și bucuriile, sunt instrumentalizate, estompate, transformate în mijloace
pentru lumea, viața, existența de dincolo.
…
9 Sens, Semnificare, Limbaj:
Meandrele lui Broca
Gâlceava neurofiziologiei cu filosofia
Semn, Semnificație
Oglinzile reflectării
Nașterea Naturală a Narațiunii
Babel sau Lingvistică, Filologie
...
Meandrele lui Broca

97
 "La început era Cuvântul (majusc) și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era
Dumnezeu." In 1,1.
"Căci El zice și se face, poruncește și ce poruncește ia ființă." Ps 33,9.
Ce este limbajul? Ce sunt sunetele vorbite, semnele scrise, cuvintele transmise în fraze,
versuri, cântece, poeme, discursuri, comenzi, doctrine, ideologii, narațiuni? Faptul că gândul sau
cuvântul lămâie îmi umple gura de salivă, este o putere miraculoasă a acestui cuvânt sau doar un
reflex neurofiziologic de asociere a unui fragment de realitate cu care am raporturi învățate prin
repetare?
Limbajul nu este decât al doilea sistem de semnalizare, convențional, oarecum spontan,
viu, care poate reda oamenilor într-o formă abstractă și comunicabilă, date despre realitate, care
ne influențează simțurile prin primul sistem de semnalizare. Ambele ajung la creier, sunt
integrate și ne comunică date aproximative despre lumea în care trăim. Aș zice că este una dintre
cele mai mari achiziții, dar și unul dintre cele mai mari blesteme, năpaste, confuzii, care
confruntă omenirea. Totuși, trăgând linie, bilanțul este pozitiv.
Faptul că prin limbaj, cuvinte, putem răni, provoca râsul, porunci, comanda, manipula, nu
este o calitate intrinsecă a limbajului, ci a celor care-l folosesc. Metafore nemuritoare, poeme de
o frumusețe răpitoare, idei de o profunzime nebănuită, ideologii funeste – toate au fost și sunt
transmise prin cuvinte. Ele folosesc gândirea, rațiunea și iraționalul, conștientul, conștiința și
subconștientul sau inconștientul oamenilor. Acolo se plămădesc efectele. În Centrul Vorbirii.
Broca.
Aceste efecte impresionante nu se extind și asupra regnului mineral, vegetal sau animal,
decât dacă au un rudiment de psihism. Animalele domestice răspund, atunci când sunt chemate
cu o expresie pentru care au făcut un reflex condiționat de recunoaștere.
Dar asta nu înseamnă că te-ar putea hrăni cuvântul fruct. Desigur, noi avem o puternică
tendință de a ne imagina că limbajul și simbolurile sale au puterea pe care o exercită asupra
minții oamenilor. Așa folosim frecvent expresii ca "Dă, Doamne!", "Ce bine-ar fi dacă...", etc. 
'Wishful thinking'. 
Așa s-a născut magia, superstițiile, supranaturalul. Ceva imaginat cu artă, credibil, cu
oarecare doză de naivitate, și fără prea mult discernământ, devine tradiție autoritară, de
nezdruncinat.
Apoi există prestidigitația, iluziile optice, mentalismul, șarlatania ordinară. Granițele se
estompează.
Nu, limbajul, cuvintele, care nu sunt decât semne, simboluri ale unor procese
neurofiziologice, nu au niciun efect asupra realității neanimate.
Poemul cu vădit caracter gnostic din primele 5 texte ale evangheliei ioanine afirmă o
imposibilitate. Simbolul și simbolizatul, țin de lumi diferite. Cuvântul măr poate trezi imagini,
dar nu e un obiect concret care poate fi mușcat.
Pot exista cel puțin două obiecții. Prima ar putea să spună: bine, dar și numele lui
Dumnezeu este o abstracție. Nu știm exact care este natura realității care se află în spatele acestui
nume. Corect. Trebuie să stabilim clar dacă ne referim la nume sau la realitate.
O altă obiecție ar putea să spună: bine, e o imposibilitate pentru om, care este finit, limitat,
dar la Dumnezeu, toate lucrurile sunt cu putință.
Care este sensul expresiei: Dumnezeu este Atotputernic?
Existența, lumea, așa cum o cunoaștem noi, are o structură materială și energetică,
informațională care se supune unor legi ce pot și au fost descoperite treptat de oameni. Legile
naturale nu pot fi eludate. Este o iluzie să-ți imaginezi că există părți din realitatea existentă,
animate sau neanimate care se sustrag normelor existente. Dacă, aparent, se întâmplă ceva extra
sau supranatural, este numai pentru că nu am înțeles încă legile din spatele acelor structuri și
funcții. Realitatea este, cel puțin pentru noi oamenii, infinit de complexă. Dar ea se dezvăluie
treptat curiozității iscoditoare a oamenilor. 

98
 Legi precise guvernează structurarea materiei și a energiei din relitatea existentă și
cunoscută. Este paradoxal, antitetic să spui: atotputernic, depre un Dumnezeu care a conceput
realitatea, structurile, forțele, legile lor. Este adevărat că forțe copleșitoare, înspăimântătoare,
sunt înmagazinate în real, dar a pretinde că ele nu se mai supun unor legi, că ar putea ajunge la
cheremul bunului plac subiectiv este, fie dezastruos, fie un nonsens logic. Un Dumnezeu
AtotPuternic este un Dumnezeu care anulează legile, este un Dumnezeu FărădeLege, este un
Dumnezeu (ne)-legiuit. Un Dmnezeu care se autodesființează.
Toate acestea sunt cuvinte, prin care noi, oamenii, bâjbâim pe marginea unei realități
magnifice, căreia, pentru o clipă, avem șansa nesperată să aparținem conștient.
...
Gâlceava neurofiziologiei cu filosofia – Continuare la Meandrele lui Broca

Autorii* fac remarca deosebit de pertinentă că ceea ce poate fi adevărat sau fals sub aspect
empiric, într-un enunț științific, poate avea sens sau nu, sub aspect conceptual. Ei remarcă faptul
că generații succesive de neurofiziologi n-au făcut o distincție clară între creier, minte, psihic,
modele psihologice și funcții psihologice de sinteză. Evoluția istorică a fost de la mental la
funcții psihice, pentru ca apoi să fie trasă o legătură directă, neurofiziologică, între creier sau
zone ale acestuia și psihism.
Acești filosofi ai științei atrag atenția asupra faptului că aspectele conceptuale preced
distincția de adevăr și eroare, punând accent pe formele de reprezentare. 
Deseori, lucrăm cu modele grafice, chiar spațiale – biologia ne obligă. Dublu helix,
izomerii cis-trans, atomul – sunt doar câteva dintre reprezentările reușite. Dar cele mai multe
sunt virtuale, le purtăm în mintea noastră, iar limbajul unora este ticsit de termeni muzicali,
temporali, spațiali, cerebrali, chinestezici, după afinitatea personală.
Filosofic și conceptual, ceea ce empiric poate fi adevărat sau eronat, poate avea sens sau
poate fi un nonsens, dacă sunt încălcate regulile logice.
De asemenea, cercetătorii pun mare preț pe unitatea wholistică a unei ființe. Nu e permisă
și este un nonsens afirmația că anumite regiuni din creier sau ansamblul său, ar putea exercita
funcții psihice analitice sau de sinteză. Nu putem memora cu hipocampul, vorbi cu aria sylviană
stg, calcula sau conștientiza schema corporală doar cu hemisferul dr. Autorii insistă că funcțiile
psihice analitice și de sinteză sunt proprii doar întregii ființe, fiind definită de totalitatea lor.
Numesc asta “eroare mereologică”, un fals, nonsens logic.
Răspunsul lui Dennett și Searle a fost foarte viguros și aș zice că remiza a fost rezultatul. În
esență, el face remarca justificată că filosofii limbajului fac o critică apriori a unor realități
empirice noi, pentru care nu există limbaj adecvat. Sistemele cu o complexitate ridicată și
autoreglare, bazate tocmai pe mulțimea conexiunilor – fiecare neuron din cei peste 100 miliarde
are peste 10000 sinapse – generează, tocmai prin aceasta holismul și saltul calitativ, fără să știm
– deocamdată – cum devin părțile întreg și ce procent din trăsăturile întregului se regăsește în
părți.
De fapt, ceea ce le impută filosofii neurofiziologilor – putem spune, vulgarizând puțin –
este faptul că, după ce au constatat că topografia cortexului se pretează la reprezentarea grafică a
unui homunculus senzitiv sau motor, a ariilor vizuale, drept niște hărți, sau centrului vorbirii,
drept o agenție media, au privit aceste reprezentări așa cum privesc oamenii simpli diversele
simboluri creștine întâmplătoare din legume sau secțiuni în lemn, piatră, ca pe miracole. Este o
exagerare, desigur. Dar confuzia este de același tip – o confuzie filosofică de sens. Nu
întâmplător existau prohibiții antice privind reprezentarea și modelarea. Devine foarte ușor ca
tentația reprezentării să conducă spre vicii ale interpretării. Se pare că nu există funcție cerebrală
la care să nu participe, nu doar tot creierul, ci întreaga ființă, până la cea din urmă terminație.
“The brain does not hear, but is not deaf... The brain makes no decisions, but neither is it is
indecisive. Only what can decide, can be indecisive. So too, the brain cannot be conscious, only
the living creature whose brain it is can be conscious – or unconscious. The brain is not a

99
logically appropriate subject for psychological predicates. Only a human being and what behaves
like one can intelligibly and literally be said to see or be blind, hear or be deaf, ask question or
refrain from asking.” Op cit, p 21.
Așa cum ne spun neurochirurgii, organul numit creier nu are receptori ai durerii, astfel că
în unele intervenții, pacientul este trezit pentru verificarea acurateței intervenției. El însuși nu
doare, chiar dacă cele mai sfâșietoare și penibile dureri, devin conștiente prin integrarea în
talamus și cortex! E o diferență!
Desigur, există multe legende urbane despre transfuzii sau vreun transplant, care au
vehiculat trăsături ale donatorului, la receptor. Sunt doar legende. Și anecdote. În situație etică,
tehnică – ipotetică, ficțională – în care ar fi posibil transplantul reciproc de cap, identitatea ar
urma creierul, sau corpul, care are de partea sa volumul și cantitatea? Deocamdată, nu suntem
siliți să ignorăm astfel de dileme. Dar asta nu înseamnă că am scăpat de dileme. Filosofii, din
câte înțeleg, vin cu un argument zdrobitor – al autorității (!), citând din Wittgenstein și
combătând dualismul cartezian (sau grec?).
Viața de relație presupune unitatea morfofuncțională a ființei și schimbul continuu de
substanțe, energie și informație, prin care se delimitează, dar se și integrează în mediu. Creierul
este de neimaginat neurofiziologic fără cel mai îndepărtat receptor și efector, împreună cu
legăturile adiacente, cu mecanismele de retroacțiune, feedback, și autoreglare continuă, în timp
real.
Neurofiziologie deci, și psihism, hard și soft, biologie, biochimie, biofizică – pe de o parte,
și psihologie, filosofie, logică – pe de alta.
Dar arta, spiritualitatea, miturile, imaginarul care sublimează esențialul, idealul, și tinde
către absolut?
Cu certitudine nu sunt domeniul științei, dar pot ignora criteriile conceptuale ale adevărului
și sensului? 
Poate sacrul ignora sau contrazice criteriile posibilului, sensului, realului?
Poate că criteriile de adevăr sau eroare, de asemenea, nu se aplică aserțiunilor religioase
sau teologice, dar sunt îndeplinite toate criteriile de sens obiectiv, nu subiectiv?
Bine, am putea răspunde toți aceea care suntem credincioși: tot ce ne trebuie este un set de
convenții care să stipuleze regulile acestui limbaj, al acestor reprezentări și ale preocupărilor, atât
de dragi nouă. Da, dar ce te faci cu etapa verificabilității, a noncontradictorialității. 
Modelele, reprezentările, oricât de abstracte și absconse, au întotdeauna un corespondent
real, concret, verificabil, obiectiv. Pe când noi, nu avem decât reașezarea permanentă a unor
poziționări noncontradictorii, consensuale colectiv și subiective.
Dacă sacrul este proiectat într-o lume a absolutului, ideală, utopică, va împrumuta
trăsăturile imaginare ale acelei lumi și, în cele din urmă, va deveni util doar domeniului în care a
fost exilat. Transcendență și imanență – suntem permanent excedați de extremele acestui dipol.
Antropologic, omul se raportează la fiecare și la toate aceste domenii. Unii ar spune că
toate, fără excepție, sunt creația sa. El le unifică și îi sunt familiare. Totuși, fiecare dintre aceste
domenii are specificul său tehnic, criteriile sale de verificare.
Este foarte ușor să comiți erori tehnice de logică, să faci presupuneri și inferențe, să
transgresezi granițe și să aplici principii, norme sau reguli specifice unui nivel sau domeniu, în
altul cu criterii și reguli diferite.
Limbajul se pretează ușor la astfel de salturi. Desigur, în artă, acesta poate fi un procedeu
creativ, surprinzător și ingenios. În domeniile exacte, cadrul de referință trebuie definit
permanent, ca și termenii, pentru claritate și eliminarea confuziei. Dar, așa cum spune prietenul
și colegul meu, Daniel, se pare că, dacă nu teologii, cel puțin oamenii religioși, au un apetit
crescut pentru termeni neclari și confuzie!
————-
Duelul academic dintre Maxell Bennett & Peter Hacker cu Daniel Dennett & John Searle
a pornit de la lucrarea primului cuplu: Philosophical Foundation of Neuroscience, și s-a

100
concretizat cu lucrarea Neurosciece & Philosophy - Brain, Mind, Language, Columbia Univ
Press, 2007, care conține selecțiuni din alocuțiunile prilejuite de simpozionul găzduit de
Asociația Americană de Filosofie.
...
Semn, Semnificație
Moraliștii, oamenii religioși pun mare preț pe semnificație. Pare a fi distilatul cel mai
prețios al realității și nu ne-am putea descurca în hățișul complexității fără sens, semnificație,
pentru direcție, ordine, structură. 
Și este, în mare parte, adevărat. Doar că, ar trebui să investigăm puțin natura semnificației.
Fonetic, ea derivă de la semn. Voi lua un exemplu simplist. Un semn de circulație. De pildă
săgeata care indică curbă la dreapta. Există oarecare asemănare între semn și semnificat? În acest
caz și în majoritatea cazurilor, da. Există și excepții, în care semnele sunt pur convenționale, cum
este limbajul și scrierea. În acest caz, corespondența e primitivă, fiind redusă la interjecții.
Revenind la semnul de circulație pentru curbă la dreapta. Circul noaptea pe un drum
necunoscut. Îmi apare semnul. În ce constă semnificația lui și unde se află ea? E o idee abstractă,
convențională, a fost imaginată, învățată, este aplicată și se dovedește utilă. Ea nu se găsește
decât în mintea omului. Este o convenție. Este una dintre ideile asupra cărora insistă Harari. La
fel ca banii, valorile, etc.
Oricât de importantă, copleșitoare, capitală, ar fi o semnificație, ea nu trebuie încărcată cu
proiecții, suprasemnificată, sacralizată.
Din considerente ale conviețuirii, în grup, familie, societate, acordăm o semnificație
negativă egoismului și îl definim ca păcat capital, dacă suntem oameni religioși.
Desigur, morala și spiritualitatea își au rolul lor bine stabilit, dar chiar dacă nu sunt
malthusian, extremist de dreapta, neonazist, totuși nu putem ignora rata exponențială de creștere
matematică, teoretică, au unei populații care se înmulțește natural, prin reproducere. Nașterea,
viața, sunt indisolubil legate procesual, de moarte.
Dacă s-ar reproduce natural, nestânjenit, exponențial, într-o mie de ani, indivizii de pe cele
mai întinse continente, ar trebui să stea lipiți unul de altul, în picioare. Iar în al doilea mileniu, ar
alcătui un munte Babel care ar atinge cerul, ar umple universul și ar continua să crească cu viteza
luminii...
Privind cu atenție în natură, constatăm că există mecanisme de limitare a acestei creșteri,
care acționează, fie că ne place sau nu, și asta face viața posibilă.
Urâm agresivitatea, violența, dar acceptăm senini lanțul trofic. Există deja legi de protecție
a animalelor, fiind favorizate animalele de companie – dar ele nu se aplică pe teritoriul
abatoarelor și în farfuriile noastre. Cât suntem de ipocriți!
Teologia evaluează eronat domeniul instinctiv, diabolizându-l, ignorând că aici se află
secretul supraviețuirii – e adevărat – în forme dintre cele mai contraintuitive.
Și, atunci, cum rămâne cu adagio: ´Plata păcatului este moartea´? Cu “Marea Luptă?” Cu
“Pomul Cunoștinței?”
...
Oglinzile Reflectării

Există o ierarhie a preempției în evoluție? Care sunt primele gesturi ale vieții în forma sa
cea mai rudimentară? Primul act pare să fie însăși acțiunea și reacția la aceasta, când provine din
sursă exterioară. Retracție, evitare, mișcare, progresie, apropiere. Sunt gesturi specifice lumii vii
în formele cele mai elementare, unicelulare, chiar înainte de apariția primei celule nervoase.
Cum mișcarea presupune orientare, comandă, reglare, autoreglare, apar țesuturi
specializate în acest scop. Neuroni, circuite, impulsuri, retroacțiune.
Sistemul poate prospera sau poate fi lipsit de resurse. Această stare de fapt se reflectă în
compoziția chimică a umorilor, în calitatea impusurilor. Este reflectată ca stare de bine sau
precaritatea.

101
 Repetarea, conduce la stocare și memorare. Apare informația și comunicarea între
structuri. Dar cum economia internă se bazează pe schimburi externe, datele despre mediu,
obținute prin ceea ce pot fi receptori rudimentari și care vor deveni organe de simț, se dezvoltă.
Deci ordinea ar putea fi aceasta: act – acțiune, reacție, reflectare afectivă, informație despre
starea sistemului și a mediului.
Funcția negentropică a sistemelor vii, asigurată de entropia care furnizează energia
necesară, face posibile structuri și funcții progresive în complexitate, așa cum au fost clasificate
deja taxonomic.
Reacțiile, reflectarea și rudimentele vieții psihice sunt prezente pretutindeni pe aproape
întreaga scară a complexității ființelor vii.
Dar, ființa umană, prin excelență, folosește informația, o comunică, sub formă de semne,
metafore, simboluri, limbaje, narațiuni, mituri, ideologii, doctrine, dogme, sisteme filosofice,
metafizică.
Cum am devenit dependenți de informație? Ce am făcut cu ea?
Realitatea putea fi favorabilă sau funestă, docilă sau copleșitoare. Sensul impactului asupra
vieții și stării de fapt, a fost înregistrat, memorat, clasificat, învățat, evocat. Fiind vorba despre
relații de influență și putere, procesele și fenomenele semnificative au fost inițial însuflețite,
spiritualizate, apoi personificate.
Animismul, lumea spiritelor, zeii au început să se nască. Unii erau benefici, favorabili.
Alții erau răi, dușmănoși, răzbunători, tiranici.
Oamenii ar fi dorit dintotdeauna să trăiască mult și bine, în îndestulare, fără lipsuri și
suferință, fără moarte și pierderi. Dar viața a fost, este și va fi amestecată. Cu de toate.
De la început s-a impus, poate nu foarte pregnant și evident, lumea concretă a lucrurilor,
obiectelor, faptelor și sensul tuturor acestora, semnificațiile pentru existența ființei simțitoare,
gânditoare, gata să învețe, să-și structureze experiența și s-o folosească în viitor.
Cursul evenimentelor pare să fi fost mereu, de la concret, către abstract, din exterior, către
interior. Dar n-a fost niciodată simplu, fiindcă e vorba despre influență și putere, despre relații și
ierarhie, despre lumea vizibilă și lumea invizibilă. De fapt, lumea vizibilă era lumea reală a
faptelor, proceselor și fenomenelor, iar lumea invizibilă era lumea reflectată, a ideilor,
simțămintelor, simbolurilor, metaforelor, cuvintelor, discursurilor.
Sens și semnificație există în ambele. La fel, interese, putere, influență, manipulare.
Realitatea concretă, a obiectelor, resurselor, este prelucrată, adjudecată, utilizată. Realitatea
abstractă, subiectivă, a ideilor, informațiilor, convingerilor, simbolurilor, metaforelor, este
exprimată, folosită pentru a prelucra mințile și conștiințele oamenilor, pentru a-i convinge și a-i
manipula în atingerea unor obiective care pot fi curate, benefice, sau dimpotrivă.
Acest efort poate reuși sau poate eșua. Poate avea o viață lungă sau poate fi efemer.
Această suprastructură a mentalităților, tradițiilor, convingerilor, a creat culturi, a generat
spiritualitate, a adus beneficii sau a produs crime, suferințe de nedescris, războaie, holocaust.
Un aspect deloc de neglijat este că semnele, simbolurile, relațiile și raporturile dintre ele
pot fi descrise și prescrise prin limbaje care se pot referi în egală măsură la realitate sau ficțiune.
De asemenea, este foarte interesant cum realitatea și ficțiunea, posibilul și imaginarul,
simbolizatul și simbolul efectuează un joc artistic al complexității între cele două lumi,
împrumutându-și trăsăturile, sensurile, semnificațiile.
O narațiune poate relata un eveniment real, dar ea nu va reprezenta decât relatarea,
povestirea, romanul întâmplării, nefiind niciodată identică cu realitatea evenimentelor relatate.
Ea poate fi realistă sau artistică, documentară sau ficțiune pură, se poate referi la realități posibile
sau imposibile, imaginare, inexistente, dar nu mai puțin autentice prin mesajul pe care îl
transmit.
O metaforă, cu toată splendoarea și expresivitatea sa, nu va putea avea încărcătura
complexă a unui simbol care poate reda o sumă de însușiri și trăsături.

102
 Recapitulând, avem realitatea obiectuală, fenomenologică și procesuală, alcătuită din
materie și energie, care este dată în simțuri.
Din momentul în care am fost capabili să reflectăm această realitate, prin subiectivitatea
noastră, a ființelor conștiente și gânditoare, a apărut a doua formă de realitate – abstractă, a
conceptelor, noțiunilor, ideilor. Este ceea ce numim informație.
Apoi, sunt și regulile de structurare a mesajului, care trebuie să fie coerent, să respecte
legile logicii.
Dar, atenție – ideile noastre pot reflecta părți din realitate sau se pot organiza și pune în
slujba ficțiunilor, a imaginarului, care este opusul realului. Inexistent.
Și o poate face într-o formă absolut coerentă, logică, convingătoare – doar că pornind de la
premise, axiome eronate, false, imaginare, nereale și nerealiste, ajungând astfel la concluzii la fel
de fantastice, fictive și imposibile.
Bine, o fi el inexistent, dar mesajul său, morala acestor ficțiuni, pot fi foarte realiste, prin
raporturile și relațiile dintre valori, principii, pe care le descriu.
Deși pare simplu, la prima vedere, este de asemenea, destul de ușor să creezi confuzie, și să
amesteci realul cu imaginarul.
Michel Onfray constată – Decădere, Viața și moartea iudeo-creștinismului, trd Iulia
Mateiu și Anca Rus, Ed As de Șt Cognitive din Ro (ASCR), Cluj – Napoca, 2018 – că în cel
puțin două situații flagrante, dar mult mai frecvent în viața obișnuită de fiecare zi, granița dintre
realitate și ficțiune este încălcată.
„Odată cu arta, ficțiunea devine realitate; iar realitatea, ficțiune... Ce spirit puternic ar putea
rezista acestei propagande care împresoară? Muzică, pictură, icoane, arhitecturi, obiecte
prețioase, sculpturi, abanos, tapițerie, bijuterie, gravură, poezie – totul ca să-l întruchipeze pe
Hristos cel fără de chip, ca să-l întrupeze pe Isus fără de corp.” P 169.
Pentru canoanele estetice, diferite de canoanele teologice și mai ales de cele antropologice,
un israelian din zona Tiberiadei n-ar semăna mai mult cu Yasser Arafat, ci cu unul dintre artiștii
blonzi, cu ochi albaștri, care l-au reprezentat. Realitatea dezagreabilă a unui condamnat la moarte
pe cruce, snopit în bătăi, aproape linșat de mulțime, își poate găsi cu greu loc în artă. Și nu în
orice fel de artă!
În decursul istoriei însă, nu considerațiile estetice au prevalat, ci acelea teologice.
Conflictul iconodul/iconoclast care a durat peste o sută de ani, a antrenat răscoale, revoluții,
suferință și vărsare de sânge, ruguri. Problema era aceea a reprezentării. Va continua tradiția
iudaică îmbrățișată de islam, a reprezentărilor pur abstracte, decorative, sau vor fi admise în artă,
liturgică și închinare și reprezentări ale ființelor sacre?
Astăzi este istorie, dar dacă Savonarola avea câștig de cauză și renașterea ar fi fost doar în
fașă, ne întorceam în evul mediu pentru încă o mie de ani. Greu de crezut! Ca și titlul lui Michel
Onfray!
Occidentul, mai pragmatic a ales reprezentarea – o imagine face cât o mie de cuvinte – nu-i
așa, inclusiv tridimensională. Ortodoxia, doar pe cea bizantină, bidimensională.
Are și principialitatea, limitele sale!
Îmi amintesc de inițierea noastră în lumea computerelor, când fiecare utilizator trebuia să
fie un mic programator în MS-DOS, pentru a putea folosi cutia magică. Până când a apărut
Windows și iconițele. Ce lume prietenoasă și ce ușurare!
Cea de a doua sursă de confuzie este mai savantă și acoperă cca o mie de ani. În timpul
scolasticii – căci despre asta facem vorbire – nu știu dacă etimologic, există o rădăcină comună
între scolastică și scamatorie, deși onomatopeic par a fi înrudite.
În întreg evul mediu, filosofia devine ancilla teologyae, și printr-un artificiu ilogic al
gândirii, printr-o disociație cognitivă, realitatea este împărțită în substanță – una dintre
categoriile aristoteliene, și atributele acesteia – care sunt denumite și definite ca accidente.
Astfel, granița ontologică dintre a fi și a nu fi, devine abureală.

103
 În timpul euharistiei, căci despre asta este vorba, prin slujba preoțească, este modificată
doar substanța ostiei – transsubstanțierea, fără ca atributele – simple accidente de panificație sau
viticultură, să fie modificate. Abracadabrant!
Dacă continuăm așa, nu vom mai face distincția între starea de veghe și vis, între
halucinație și realitate, între virtual și real, între himeră și lumea concretă, a faptelor reale, care
ne izbesc cu consecințele lor.
Cei chemați să facă distincția dintre real și ficțiune, posibil, probabil și utopic, imaginar,
suntem noi, creatorii și utilizatorii semnelor, simbolurilor, limbajelor.
Ființe reale, sau funcții virtuale Matrix? Câtă imaginație!
...
Nașterea Naturală a Narațiunii

Din momentul în care ființa umană a devenit conștientă de sine, de realitatea în care există
și limitele cu care se confruntă, ideile i-au dat ghes, trebuințele și relațiile au condus la nevoia de
comunicare, iar timpul liber, la creativitate, imaginație și povești.
Aici voi insera un fragment care reprezintă comentariul prietenului, colegului și criticului
meu de primă intenție și valoare, ID. „Marea Narațiune a Omului... Dacă există o unitate
indiscutabila a speciei umane, există și o Narațiune unică, formată din mii de fragmente
suprapuse, contaminate, împrumutate, întrețesute, astfel încât geniala idee de Intertextualitate a
Juliei Kristeva devine de netăgăduit!”
Într-adevăr, cum arată această poveste în conștiința noastră, a fiecăruia! Cum arată sinteza
tuturor miturilor formatoare ale lumii! Aceeași temă fundamentală, aceleași subiecte perene care
vorbesc despre chinurile și măreția fiecăruia dintre noi, oricărui neam, seminții, popor,
civilizații!
Ingredientele necesare alcătuirii fagurelui, tramei complexe de narațiuni – fie ele istorii,
evenimente reale sau imaginare, legende, mituri sau superstiții – presupun observarea lumii,
interacțiunile dintre obiecte, procese, fenomene, eventual ciclice, trecerea timpului,
necuprinderea spațiului, finitudinea viului.
Dar mai sunt necesare și alte componente mai mult sau mai puțin evidente sau subtile.
Existența misterului, cunoașterea parțială, extrapolată, nevoia de sens, adică explicație, rațiune și
logică de a fi, ca și câteva trebuințe psihologice, după cum urmează:
- Efectul de „adevăr” al familiarului – ceea ce ne aparține, ideile care ne hrănesc spiritual,
de care suntem atașați subiectiv, care aparțin grupului cu care ne identificăm, îmbracă aura
adevărului indiscutabil, absolut, pentru că nu poate fi altfel, trebuie să fie așa. Sub aspect
subiectiv, bineînțeles.
- Patina timpului care transformă convingerile în crezuri, crezurile în tradiții, tradițiile
dobândind caracter sacru, moment în care imposibilul devine posibil, legile determinismului
natural sunt suspendate în favoarea supranaturalului, logica formală devine ineficientă și
neputincioasă, pentru că atotputernicia și absolutul intră în joc, iar suprarealismul primește toată
puterea. Precum în cer și pe pământ.
- Polarizarea instinctivă într-un conflict. Oamenii au tendința spontană de a se identifica,
de a aparține, de a lua partea, frecvent de partea celui mai slab, cu mai puține șanse – în cazul
luptelor de idei, celor mai puțin credibile, originale, curioase, conspirative. Situația este
alimentată și de atmosfera de confuzie, babelul informațional contradictoriu, presupusele interese
oculte, tendința irepresivă spre interpretare a personalităților cu înclinații paranoide.
Există și alte motive pentru care conceptul de conflict este cultivat și întreținut. Filosofia
separării face distinctă separarea și distincția ideologiilor, doctrinelor, intereselor, avantajelor și
privilegiilor, statisticilor cantitative, dincolo de aspectele pur calitative, care pot fi îndoielnice.
Doctrinele religioase sunt profund etice, altruiste, generoase. Numai că, în atmosfera
concurențială a confesiunilor surori, creștine, ca și a celor necreștine, conceptul de conflict,

104
exacerbat până la dimensiuni extreme de viață și moarte – și nu doar efemere, ci eterne – face să
poată fi introduse legile și paradoxurile războiului, care nu mai sunt aceleași ca în vreme de pace.
Gândiți-vă puțin la secretele militare, la spionaj, la serviciile de informație, dar mai ales la
cele ale dezinformării, manipulării, intoxicării cu informații trunchiate, menținerea în stare de
ignoranță, prin obscurantism și limitarea, diabolizarea accesului la informații de calitate, actuale,
pertinente. Starea de conflict poate justifica și astfel de practici neortodoxe. Raportul dintre
mijloace și scopuri îndreptățește – prin credință – orice, la o adică. Conform adagio-ului atribuit
ordinului ce poartă cu strălucire, numele mântuitorului.
- Consensul bunelor intenții, credințe și al bunului simț, împotriva realului contraintuitiv,
neutru sau chiar incomod. Mecanismul este pur afectiv – dacă există mister, suferință, moarte,
orice produce alinare, mângâiere, speranță, credință – este preferabil adevărului crud. Este
mecanismul prin care se ascund sau se escamotează diagnosticele incurabile, stările terminale,
știrile nefaste.
- Gratificarea eului cu semnificare prin rolul purtătorului de informație, zvon, știre. E un
fel de adicție la informație, dependență de știri, captarea atenției prin povestire, împrumutând, fie
și pentru moment, focalizare și centralitate. Apoi, este un mod social de convivialitate, de a
alunga plictisul, de a face clipele petrecute împreună mai agreabile. Social și nu chiar foarte
vulgar – bârfă.
- Principiul folcloric al stalagmitei, prin care contribuția colectivă, de-a lungul generațiilor,
deceniilor, secolelor, mileniilor, se îmbogățește, chiar la diluții mici și realizează forme de o
frumusețe nebănuită, ce pot fi asimilate – cu puțină imaginație unor obiecte și ființe reale.
Fiecare purtător, povestitor, se va simți obligat, conform cu intențiile, influențele, contrarietățile
eretice, cultura și spiritualitatea sa, să modifice puțin povestea, ajustând-o, perfecționând-o,
optimizând-o etic, estetic, teologic.
Într-o societate tot mai structurată, atunci când crezurile devin dogme instituționalizate,
când conflictul natural dintre adevăr și minciună presupune și existența interesului, lucrurile se
complică infinit mai mult. Dar, n-am vrea să pășim pe acest teritoriu, ci să rămânem la geneza
spontană, absolut dezinteresată a poveștilor, uneori prin mecanisme psihologice bizare.
Unul dintre acestea este „efectul adevărului iluzoriu”, despre care vorbește neuro-
fiziologul Sam Harris în Lying, 2013, trd Deniz Otay, Despre minciună, editura Vellant, Buc,
2020, pp 45-47. Acesta constă în faptul că oamenii au ciudata tendință de a-și aminti o
informație ca fiind adevărată, chiar dacă aceasta fusese dovedită eronată deja, în momentul când
au luat cunoștință de ea.
Este cazul relativ bine cunoscut al fizicianului Andrew Wakefield care a publicat în 1998
în The Lancet, un studiu în care asocia vaccinurile pentru rujeolă, rubeolă și oreion cu autismul.
Deși studiul său a fost dovedit ca fiind o „înșelătorie elaborată”, fiindu-i retrasă chiar și diploma
de medic, proliferarea facilitată de social media, atmosfera de neîncredere și confuzie generată
de interesele și adevărurile trunchiate ale corporațiilor de medicamente, au făcut ca mișcarea
anti-vax să capete o amploare nedorită, care s-a soldat deja cu îmbolnăviri și creșterea
mortalității evitabile prin tratament adecvat.
Pentru evoluția și istoria credințelor, religiilor, timpul se măsoară în secole și milenii.
Emblema și noblețea, sacralitatea tradițiilor, susținute și confirmate, nu doar de vârstă, vechime
și anduranță, dar și de respectabilitate, numărul adepților, numărul realizărilor, cultura și
creativitatea marilor savanți teologi, ale artei și arhitecturii, nu pot rămâne fără răsunet. Ele par
indestructibile.
Totuși, în ultimele trei, patru sute de ani, chiar o jumătate de mileniu, începând cu
renașterea, iluminismul, umanismul, modernitatea, explozia științifică, progresul tehnologic,
cunoașterea detaliată și analiza minuțioasă a documentelor, a evenimentelor istorice, în lumina
unor cercetări cu mijloace academice, multidisciplinare, pun la grea încercare, acumulările
edificiului eclesiastic de-a lungul mileniilor.

105
 Aș vrea să-i mai dau cuvântul lui Sam Harris, în final: „Minciunile celor puternici ne
determină să nu mai avem încredere în guverne și corporații. Minciunile celor slabi ne împiedică
să mai credem în suferința altora. Minciunile conspiraționiștilor (exemplu cras clasic: patru mii
de evrei nu s-ar fi dus la muncă la WTC pe 11.09.2001) ne fac să avem îndoieli cu privire la
sinceritatea comunicatorilor, chiar și când aceștia spun adevărul. Minciunile sunt echivalentul
social al deșeurilor toxice: fiecare persoană este o posibilă victimă a răspândirii lor.” Op cit p 49.
Ceea ce ar trebui să fie pur, sacru, transparent, clar, autentic, se dovedește a fi împănat cu
contradicții ireconciliabile, făcături, cârpeli, falsuri, erori grosolane, încropeli, interpolări – toate
purtând sigla imperfecțiunilor umane, fie ele cu cea mai bună intenție și bună credință – și
nicidecum a desăvârșirii dumnezeiești. Privită în ansamblu, această afacere se conturează tot mai
pregnant ca o sinucidere morală, în ciuda pretențiilor de nemurire spirituală.
...
Babel sau Lingvistică, Filologie

Gen 11:9 De aceea, cetatea a fost numită Babel, căci acolo

a încurcat Domnul limba întregului pământ și de acolo i-a
împrăștiat Domnul pe toată faţa pământului.

Acesta este doar un studiul de caz. El se repetă, în lumea actuală, de mii și milioane de ori,
punând omul modern într-o situație penibilă de disonanță cognitivă. Și este necinstit, incorect,
neloial. Vom asculta de realitățile științifice dovedite prin fapte mai mult decât evidente, sau
vom trăda pe Dumnezeu și convingerile noastre profunde, religioase? Cum e mai bine? Cum
vom evita schizofrenia culturală și spirituală în care ne zbatem.
Este un lucru comun că limba este vie ca și mintea oamenilor, creierul, care conține centrul
vorbirii și se schimbă odată cu noi, cu civilizația, cultura și istoria. Sunt puțin peste 7000 de
limbi vorbite în lume. La fiecare două săptămâni moare o limbă și este de așteptat ca alta să-i ia
locul. Până și Sfintele Scripturi au mari probleme de traducere și transmitere a sensului. Afectiv,
îndrăgim King James sau Cornilescu, dar după fiecare sută de ani, se impun revizuiri, lexicoane
și traduceri adecvate.
Ca și arta, tehnologiile, arhitectura sau vestimentația, totul se schimbă, se metamorfozează,
inclusiv limbajul, prin deformare, fragmentare și mixare.* Încercați să comparați edițiile
succesive ale unui dicționar la fiecare o sută, cinci sute, o mie de ani.
Noi înșine suntem alți oameni. Obiecte noi intră în scenă cu numele lor. Înțelegerea se
îmbogățește cu fenomene nemaiîntâlnite. Gândirea, gusturile, preocupările, problemele și
frământările noastre variază cu locul și timpul în care trăim. Conștiința și cultura sunt în continuă
prefacere.
Iată numai câteva exemple dintre cele furnizate de Eagleman și Brandt*.
Addicti (latină) este un termen care se referea la datornicii insolvabili care se predau ca
sclavi creditorilor. Astfel, în mod plastic și atrăgător, dependenții de orice fel devin sclavii
propriilor vicii. Sensul inițial al cuvântului husband (engleză: soț), desemna inițial, cum
sugerează și etimologia limbii, un bărbat care are casă. Pentru că șansele de reușită erau net
favorabile celor cu acoperiș, termenul care a cucerit sensul definitiv a fost cel de soț, bărbat
căsătorit. În românește, însuși termenul familial, căsătorie, conține rădăcina căminului – iată,
altul – a casei. Exemplele ar putea continua la nesfârșit.
Cum rămâne cu relatarea biblică?
Bineînțeles că, aflându-ne pe teritoriul limbajului, al guriștilor și al argumentelor,
disputelor, după ureche, vom fi copleșiți de explicații exegetice, hermeneutice și omiletice, ba
chiar de terminologii eufemistice, privind adevărul sacru al relatării și negarea vehementă a
oricărei aluzii la eventualul caracter de legendă, mit sau ceva similar. Asta presupune că poți
ajunge în cosmos, chiar până la tronul lui Dumnezeu, punând chirpici sau cărămidă peste

106
cărămidă, încleiate cu smoală sau orice alt mortar. Ba chiar că, Dumnezeu însuși, ar fi avut un
oarecare fior anxios, la gândul acestei perspective.
...
_______
Acest material a fost inspirat din – David Eagleman, Anthony Brandt, Specia rebelă, trd
Carmen Strungaru, Humanitas, 2020, 80-81.
...
8 Valori axiologie:
În căutarea adevărului pierdut
Praguri sau noduri ale deficiențelor umane
Adevărul obscur
Testarea Adevărului
...
În căutarea adevărului pierdut

Aparținem unei realități extrem de complexe și pentru confortul nostru, trebuie, ba chiar o
facem – ne mulțumim cu ecosisteme culturale, valorice și spirituale proprii, fiindcă suntem
depășiți.
Sunt tulburat, poate surescitat, dar mai ales stimulat de această constatare.
Într-o singură dimineață sunt asaltat de 'câteva' informații: prin email - veche, dar bună -
primesc de la prietenul și colegul meu bun MA – un pastor hotărăște să-și facă intrarea în
biserica mamut la care tocmai a fost repartizat, sub înfățișarea unui homeless.
Frunzărind revista Adv Today, constat că cele mai iraționale și smintite ieșiri criminale,
teroriste, pot fi opera unor tineri dezaxați față de care societatea comite erori de atitudine.
Sau că, în cea mai bogată, măreață și mare țară de pe glob, serviciile helper se confruntă cu
probleme aparent insolubile.
Nu numai trecutul, prezentul, dar și viitorul ne confruntă cu un spectru sumbru:
Why I Reject American Exceptionalism by Lindsey Abston Painter, 3 July 2019.
Tocmai citisem o postare a Sarei Stroici, pe care o admir și o stimez, fiind onorat să fiu
unul dintre apropiații familiei. Articolul este sensibil, artistic, educativ, încărcat de semnificații
moral-spirituale. Este însă complet?
Dar ceea ce mi-a pus capac, a fost un 'discurs' încasat în plin, la... zoo.
Zi superbă de vară. O ducem pe Mathilde, nepoata de 5 ani la distracție. O grădină
zoologică jalnică - presupun că din cauza fondurilor alocate - ca cea din București, are darul să-ți
exacerbeze simțământul de vinovăție și compasiune față de bietele animale.
Instituția mai are câteva exemplare superbe, între care eroul nostru – un tigru siberian
imens. Acesta era într-una din zilele sale foarte vocale: gemetele sale străbăteau crângurile,
văzduhul, sfâșiind atmosfera de pace și seninătate a naturii.
Aparent, refuza să părăsească cușca îngrădită de fier sau nu avea acces la spațiul generos al
reședinței sale, cu grădină, plante, hrube răcoroase din piatră. Mugetele grave, profunde,
exprimau durere, o tristețe nesfârșită, disperare, grevă afectivă totală. Expresivitatea sa provenea
din contrastul între statura și frumusețea sa desăvârșită care însă, își striga durerea celei mai mari
mizerii, nedreptăți și lipse de perspectivă.
Apoi am văzut cum sunt hrănite aceste animale periculoase. Totul este securizat în mod
ingenios, fiindcă în anii trecuți, s-a întâmplat uneori, ca un îngrijitor să fie scheletat parțial, într-o
clipă de neatenție. Asta nu împiedică animalul să schimbe amabilități din priviri, colți, mimică
amenințătoare, chiar dacă tocmai a primit o jumătate de coapsă de ierbivor mare, cu femurul
aferent.
Natură și cultură. Ne compartimentalizăm cu grijă. Cultivăm cultura pentru valorile sale,
fiindcă ne dau sens, ne încarcă cu semnificații. Dar izgonim natura incomodă pentru mesajele

107
sale brute, cu instinctualitatea sa primară, chiar pentru neurtralitatea și indiferența ei. Și totuși,
dacă existăm azi, datorăm foarte mult acestei naturi și instinctelor noastre.
Valorile – da, valorile sunt foare importante pentru conviețuire, dar instinctele ne asigură
supraviețuirea!
Și apoi, dacă valorile ar fi atât de cuminți și armonioase, dar sunt grevate de contradicții și
controverse tulburătoare.
Să ne oprim doar o clipă la pastorul mega curch și pseudo homeless, Jeremiah Stepeek.
Rămânem muți de uimire! Ce tun de imagine! Ce șoc misionar! Ăsta da, pastor! Ce le-a făcut!
Oamenii, impresionați, au plâns. Catharsis. Spectacol desăvârșit!
Dar stai puțin! Oare e corect să faci așa ceva unor oameni care au venit să sărbătorească, să
se odihnească, să se închine, să împărtășescă, să-și umple bateriile, să-și lingă rănile? Și apoi,
acest spectacol a fost urmat de un program susținut? Care este porția care aparține persoanei,
societății civile, serviciilor medicale, bisericii sau serviciilor sociale de stat, din plăcinta celor
eșuați? Tratează cineva cauzele specifice fiecărui caz în parte, ale acestui eșec? Nu suntem
perfecți! Dar avem idealuri, tindem către absolut! Nu-l vom atinge niciodată! Dar asta nu
înseamnă că trebuie să renunțăm!
Parafrazându-l pe Pilat: "Ce este adevărul?, Unde este adevărul?, Care este adevărul?"
Veți exclama: Ce iz postmodernist înnecăcios!
Nu-i invidiez de loc pe cei care cred că au tot adevărul, care cred în adevăruri absolute,
definitive, imuabile. Nu există! Adevărurile, morala, valorile sunt fluide, se modifică continuu.
Și lucrul acesta se vede cel mai bine în istoria omenirii, în general, ca și în istoria religiilor – în
special, a științei, descoperirilor, civilizației.
Universul pare indiferent, natura are legile ei necruțătoare, darwinismul social își adjudecă
hălci întregi din aceste probleme, chiar dacă rămâne indezirabil și nu poate face parte din valorile
și idealurile noastre.
Nu vrem să acceptăm că realitatea și legile sale perene este una, iar modul cum noi
reflectăm această realitate, este doar o oglindă.
Este amuzant să vezi un pisoi, un cățel sau chiar o primată, confundând oglinda cu
realitatea! Chiar asta facem noi oamenii, deseori.
Intuitiv și contraintuitiv - o lecție dulce-amară.
…
Pragurile sau nodurile deficiențelor umane.
Sunt stări provocatoare de disconfort, neliniște, angoasă, care cer rezolvare, rezoluție – dar
aceasta este imposibilă fiindcă, natura omului este finită, imperfectă. Perfecțiunea, absolutul
rămân ideale, utopice.
Pragul:
1. Existent – nonexistent: confruntarea cu moartea previzibilă. Promisiunea veșniciei,
eternității: Timp infinit.
2. Semnificativ – nesemnificativ: confruntarea cu ratarea. Promisiunea autorealizării:
Prestigiu, Celebritate.
3. Iubire – ură: confruntarea cu conflictul. Promisiunea păcii și armoniei universale.
4. Bunăstare (bio-psiho-socială-spirituală) – sărăcie: confruntarea cu lipsa. Promisiunea
valorii.
5. Sănătate – boală: confruntarea cu suferința. Promisiunea regenerării.
6. Plăcere – durere: confruntarea cu dorința, instinctul. Promisiunea împlinirii.
7. Creativitate – plictiseală: confruntarea cu banalul tern. Promisiunea estetică, artistică, a
frumosului. Artă. Divertisment.
8. Competență – ignoranță: confruntarea cu impostura. Promisiunea autenticității.
Foamea, insuficiența umană în acoperirea acestor deficiențe și altora ca ele, este furnizată
în imaginar, ideal, de legende, basme, mituri. Religia este forma evoluată, instituționalizată, a
acestor promisiuni neacoperite.

108
 (Reflecții pe marginea lui Joseph Campbell, Eroul...; Puterea mitului. Poate că seamănă
puțin și cu Maslow, Osborne, etc.)
...
Adevărul obscur
De ce trebuie să fie numit pomul interzis, pomul cunoștinței? Binelui și răului! Sunt
implicate aici, în actul căderii, în geneza păcatului și implicit a morții, cele mai sfinte realități:
cunoașterea și etica, morala!
Dar este un nonsens!
Este fundamentul spiritualității și religiozității în conflict cu știința, cunoașterea? Este într-
adevăr, credința, credulitatea, apanajul naivității, ignoranței, obscurantismului? Aparent da! În
profunzime, aspectele esențiale sunt mai complexe și stau cu totul altfel.
Lumea noastră este relativă, limitată și contradictorie. Contrariile sunt universale, ele
asigură reglarea și autoreglarea. Feedback. Nu poate fi imaginată o altfel de lume. În însăși
dipolii sarcinilor bioelectrice separate de membrana fiecărei celule, contrariile stau față în față.
Activitatea și repausul, însăși viața le conține.
Ne naștem și intrăm în scenă ca gângănii, ca animale. Supraviețuim grație unor stereotipii
înnăscute, instincte necondiționate: alimentar, sexual, de conservare, etc. Avem rudimente de
psihism, organizare socială, supraviețuim.
Apoi, deodată ne ridicăm, privim înainte, ne folosim mâinile și mintea, devenim conștienți
de noi înșine, de viitorul nostru, de faptul că nu suntem veșnici – că cel mai sigur eveniment din
viața noastră, însăși condiția acestei existențe – este moartea noastră. Și suferința adiacentă! Este
o cădere! De fapt, este o înălțare!
Suprapusă peste animalitatea noastră, este conștiința noastră. Gândim, judecăm, raționăm,
distingem valori: adevăr și eroare sau minciună, bine și rău, frumos și grotesc.
Valorile sunt bunuri ale individului, dar și ale grupurilor, ale colectivității, societății.
Psihismul și aspectele cognitive se suprapun peste animalitatea noastră. Aceasta este contradicția
fundamentală a ființei umane.
Lupta sfâșietoare dintre animalitatea și umanitatea noastră. Acesta este păcatul capital. În
acest moment se moare, sau se trăiește autentic. Aceasta este căderea sau înălțarea!
Și aceasta este substanța miturilor, ne spune Joseph Campbell. Inclusiv cel edenic, al
fructului oprit.
Din conflictul între instincte, pulsiuni, inconștient și eu, supraeu, imperativele culturale,
sociale, spirituale, se poate eșua în nevroză, psihoză, sau dimpotrivă poate fi descoperită calea
creativă prin care ne putem tranzacționa, cele mai intime aspirații, ne integrăm și realizăm
armonios, evoluăm ca un erou, chiar dacă unul banal, care învinge stereotipia și monotonia unei
existențe terne, dar în care poți descoperi la tot pasul nestemate și giuvaeruri culturale, spirituale.
Și printre ele, pe celălalt! Semenul!
Cum se poate realiza acest lucru? Când suntem îndopați cu mediocritate, consumerism,
primim numere seriale, suntem masificați, înregimentați, marketați, spionați, decimați, după
criterii străine nouă?
Descoperă-ți vocația și pasiunile. Trăiește autentic. Urmează-ți întotdeauna intuiția, visul,
ascultă chemarea destinului tău! Fii în fiecare moment viu, racordează-te concomitent la prezent
- aici și acum - cât și la cele mai nobile și generoase principii ale existenței.
Nu accepta scurtăturile, acceptă negocierea și compromisul intereselor, dar nu a
principiilor tale, instituționalizeazăți instinctele și pulsiunile, dă ce ai mai bun din tine, dăruiește-
te, fii dispus să sacrifici timp, muncă, energie, talent: consumă-te pentru ceilalți - Iubește. Vei
primi înmiit! Și vei fi împlinit, fericit!
Cea mai banală interconexiune, cea mai cotidiană întâlnire, pot fi transfigurate într-un
moment astral!
Nu, adevărul nu este obscur!
Este doar profund, adânc, complex.

109
 Veți cunoaște adevărul și veți fi liberi. In 8,32.
...
Criteriile Adevărului
(Parțiale și relative. Din ciclul "Ne-am interesat pt Dvs)
Motto:
Th H Huxley: "Fundamentul moralității este acela de a... înceta să mai pretinzi că crezi în
lucruri pentru care nu există dovezi și de a înceta să mai repeți propoziții inteligibile despre
lucruri aflate dincolo de posibilitatea cunoașterii."
Th Paine, The Age of Reason: "Necredința nu constă în faptul de a crede sau a nu crede,
ci în a pretinde că crezi ceea ceea ce de fapt nu crezi. Este imoposibil de calculat prejudiciul
moral, dacă mă pot exprima astfel, pe care minciuna morală a produs-o în societate. Când
puritatea propriei minți a fost coruptă și prostituată până acolo încât să subscrie propria
credință profesională unor lucruri în care nu crede, omul s-a pregătit astfel pentru comiterea
oricărei alte crime."
Analiza critică nu este afectivă, ci cognitivă. Lanțul sau cascada argumentelor va respecta
normele logicii, premisa va satisface toate condițiile adevărului și se va regăsi în concluzie.
Testarea adevărului:*
. Confirmare independentă a faptelor
. Dovezile vor fi analizate de experți ai tuturor perspectivelor
. Argumentele bazate pe autoritate n-au valoare
. Acceptă toate ipotezele explicative, respinge sistematic alternativele, păstrează varianta
care rezistă
. Nu te atașa subiectiv, afectiv, rămâi intransigent, lucid
. Discriminarea cantitativă primează preferințelor calitative
. Fiecare etapă din lanțul sau cascada argumentelor, inclusiv premisa, trebuie să fie
impecabile logic
. Biciul lui Occham - empiric, alegem întotdeauna ipoteza plauzibilă cea mai simplă
. Testare, verificare, falsificare. Orice afirmație cu pretenție de adevăr aparține realității.
Fr Bacon: "Argumentația singură nu este suficientă, întrucât subtilitatea naturii este, de
multe ori, mai mare decât subtilitatea argumentației." Experiment, observație, rezultate replicate
identice.
Testarea erorii
. Atacul la persoană – ad hominem
. Argumentul autorității
. Apelul la consecințe – justificare utilitaristă. Ex religia ține oamenii în frâu.
. Apelul la ignoranță – ceea ce n-a fost demonstrat ca fiind fals, trebuie să fie adevărat
. Pledoarie specială – confruntat cu evidențe, inadvertențe, consecințe, parează cu black-
boxuri eufemistice sau lozinci pompoase dar găunoase: liberul arbitru, taine, etc.
. Argumentul circular – petition principii. Sursa susținută cu argumentele ei proprii.
. Observația selectivă – enumerarea succeselor, omiterea eșecurilor. Argumentul anecdotic.
. Generalizarea pripită, negarea surselor statistice prin observații anecdotice, subiective.
. Incoerența – supraestimarea unor date în detrimentul altora.
. Concluzia neargumentată – non sequitur – nu decurge. Părțile beligerante contează pe
același Dumnezeu.
. Asocierea unor factori întâmplători, noncauzali, post hoc, ergo proper hoc.
. Problematizarea nonsensului – imposibilității – forțe irezistibile și obiect nestrămutabil
. Terțul exclus, falsa dihotomie sau absolutizarea extremelor unui interval continuu
. Opoziția falsă dintre termenul lung și termenul scurt.
. Panta lunecoasă – repingerea alternativei rezonabile prin exagerarea consecințelor
extreme
. Confuzia dintre corelație și cauzalitate

110
 . Omul de paie – atac prin caricaturizare, o tehnică a ceței sau prafului, pentru a nu sesiza
adevărul. Ex: invocarea teoriei generației spontanee cu scopul ignorării intuiției fundamentale că
natura conservă ceea ce funcționează și elimină ce nu funcționează.
. Jumătăți de adevăr sau dovezi suprimate – f frecvent în media.
. Exprimare ambiguă, exces de eufemisme. Ex pt război – protejarea intereselor, pacificare,
reacție de apărare, etc.
________
*Carl Sagan, The Demon-Haunted World, Science as a Candle in the Dark, 1996, LLC,
trd Al Anghel, ed Herald, 2015, p 242 și mai departe.
…
9 Antiteze:
Controverse care cer un răspuns
Cain și Abel
Realitatea și Reflectarea ei – Natural și SupraNatural: Nenatural
Metanoia vs Metabolism
ISIS în Eden? (Marea Luptă, Simbioză, Evoluție)
Radicalism
Sens, Semnificație, Valoare
Natură vs Cultură
Perisabil vs Peren
Neutralitate vs Polaritate
Separare vs Mixare
Absolut vs Relativ
...
Controverse care cer un răspuns
[Scrisoare deschisă către adolescenții de acum 50 ani.]
1Corinteni 13:11-12 Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil,
gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc.
Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă.
Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaște deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe
deplin.
O listă* a provocărilor contemporane cu care se confruntă membrii confesiunilor creștine.
[Desigur, puteți ucide mesagerul. Dar nu asta rezolvă problema. Mesajul este fundamental.
Suntem în posesia a cel puțin două tipuri de adevăruri:
A. Unele intuitive, potrivite cu bunul simț, convenabile și convenționale, cele care coincid
cu idealurile și dorințele noastre de bine, cu aspirațiile și proiecțiile noastre, cu așteptările și
speranțele noastre, cu convingerile și credințele noastre, cu simpatiile și dragostea noastră, pe de
o parte, și,
B. Altele, contraintuitive uneori, istorice, documentate, verificate, științifice – adevărurile
reale, care ne vorbesc despre lumea și realitatea în care trăim, exact așa cum este ea. Adică, cel
mai bun și adecvat răspuns, la un moment dat.]
Care va fi atitudinea noastră, privind:
1. Datele paleontologiei, istoriei documentate ale omenirii prin dovezi databile, universal
acceptate și dovedite prin evidențe geologice, datare biologică, confirmare genetică.
2. Volumul imens de informații neintegrate în istoria sacră: continente, specii, istorie
planetară, religii, mitologii, sisteme filosofice, progresul științific, tehnologic, informațional, etic,
social și al civilizației.
3. Contradicțiile legate de conținutul biblic: poligamie, sclavie, superstiții, politeism, regim
preferențial, separatist, capricios, rebarbativ și ranchiunos, inechitate, discriminare feminină,
genocid, epurare etnică, pedeapsă capitală pt abateri de conștiință.

111
 4. Caracterul legendar, anistoric, al unor părți din VT, sau evanghelice – de mesaj, solie,
nondocumentar și imposibil de documentat prin mijloace științifice – arheologic, istoric.
5. Indiscriminarea comună între literatura ficțională și povestirile cu pretenție istorică,
nevalidate încă.
6. Discrepanța datărilor: canonul iudaic se formează între sec V îHr și sec I – (Iamnia). Ex
clasice: niciun teolog respectabil nu mai acceptă o datare mai veche de 150 î.Hr. pt cartea
atribuită lui Daniel. Știe orice seminarist că nu Moise, ci surse multiple – sunt autorii
Pentateucului sau Torei. Sursa deuteronomistă este cât se poate de bine precizată.
7. Atribuirile pseudoepigrafice – falsuri pt adjudecarea credibilității (Enoh, Adam, Petru,
Toma, Ioan, epistolele pastorale – școala paulină, etc.
8. Nediscriminarea între interpretarea mitologică, legendară și datele istorice certe.
9. Literalismul dogmatic, profetic și populist – popular, accentuat folcloric. Ex clasic: legea
duminicală, diverse numerologii: 666, 144 mii, subterfugiul împlinirii condiționate, etc.
10. Sacralizarea sacrosanctă, cu efortul de invalidare a oricărei tentative de gândire critică.
11. Poziționarea extremistă chiar în rândul teologilor, de dragul originalității –
interpretarea istoristă, actualizarea dogmelor iudaizante – nonevanghelice, perfecțiunea ultimei
generații, judecata preadventă, etc.
12. Idolatrizarea propriilor dogme, istorii recente, redarea eufemistică a propriilor erori.
13. Fenomenul multiconfesional și religios universal: aceleași dogme, aceleași simțăminte,
experiențe, minuni, stereotipii manipulative, separare sectară, izolare culturală, tabu uri,
interdicții absurde, controling, filosofie ascetică, pasiv agresivă, anti-vitală, contra-naturală, de
amânare sine die a implicării autentice în existență – aici și acum.
14. Rigiditatea dogmatică, cultivarea suspiciunii, fricii, temerilor, efemerității vieții reale,
proiecții fantastice privind universalitatea și mondializarea insignifianței, egocentrismul și
egolatria de grup – toate frizează trăsături paranoice culturale, moștenite și dobândite.
15. Confundarea aspirațiilor, năzuințelor, bunelor intenții, proiecțiilor culturale, profetice și
imaginației utopice, ideale – de multe ori pur defensive – chiar a ideologiilor de clasă, etnice,
naționaliste – cu realitatea istorică.
16. Motivarea prin vinovăție – contraproductivă, cu accent pe un sistem punitiv sadic,
patologic, concomitent cu gratificații utopice, iluzorii și imposibile legic și logic.
17. Noncontradictorialitatea perpetuă. Reașezarea succesivă, apologetică, defensiv –
stângace, recursul la paralogisme, aporie, autoritate, tautologie, etc., ceea ce conduce la o
pseudovalidare internă.
[Ambele tipuri de adevăruri – A și B – sunt necesare, esențiale, fundamentale. Dar trebuie,
în sfârșit, să le împăcăm! Pentru valorizarea lor și sănătatea noastră culturală, spirituală, trebuie
să devină congruente, complementare!
Vom continua să ne amăgim, cocoloșindu-ne sau vom lua taurul de coarne, vom accepta
adevărul așa cum este și ne vom adapta crezurile, convingerile, la realitatea palpabilă și nu unor
himere înșelătoare și păguboase?!?
De la Galilei sau poate de la Democrit, această controversă stăruie în cultura și istoria
omenirii, și nu e ușor de eradicat!]
_________
*Autorul recunoaște limitele acestui demers complex și le asumă, împreună cu erorile
inerente, acceptă critici și dialogul constructiv, este bine intenționat și onest în căutările sale, iar
acest text este, în ultimă instanță, rezultatul unor frământări de conștiință, dedicate și închinate
celei mai autentice atitudini existențiale.
...
Cain și Abel
Privesc cele două nume din acest titlu și mă întreb dacă ordinea este pur fonetică sau ține
seama de ordinea nașterii, de alte simboluri inconștiente ale grupurilor pe care le reprezintă
aceste două personaje mitologice.

112
 Ideile apologetice ale lui Sorin Petrof, în favoarea lui Cain și The Power of Mith al lui
Josef Campbell mi-au inspirat gândurile care urmează.
Crima lui Cain nu este doar prima crimă mitologică din istoria culturală a omenirii, dar este
și debutul conflictelor religioase care au fost și sângeroase și războinice și crude, deși au fost
purtate în numele celor mai pașnice și sfinte idealuri.
Abel reprezintă tipul vânătorului, al prădătorului care vânează pentru a supraviețui. Lanțul
trofic necesar vieții, pus la punct în acest sens este de-a dreptul impresionant, crud și plin de
învățăminte. https://en.wikipedia.org/wiki/Predation
Campbell remarcă dezvoltarea timpurie a miturilor legate de această etapă a dezvoltării
omenirii și subliniază considerația și respectul față de vânat, totemurile și tabuurile legate de
acesta, sacralizarea relației intime, vitale, a acestui cuplu bizar, rolul sentimentului de vinovăție
și sublimarea sa din instinct de supraviețuire sau impuls individual, în principiu sacru al
perpetuării vieții.
Ce a devenit această mitologie?
O regăsim sub forma jertfelor, inclusiv umane, aduse zeilor ca ofrande, de ispășire, pentru
pecetluirea unui legământ, sacralitatea vieții și cruzimea morții, fiind transferate asupra relațiilor,
socializate, instituționalizate.
Viața, moartea, vinovăția, păcatul, jertfa, expierea pare să fie filonul genetic principal al
religiei, care se naște, prin ceea ce are ea esențial, în perioada dezvoltării omului ca vânător și
prădător. O etapă necesară, un mod de viață, un stil de supraviețuire, valabil și astăzi, perpetuat
prin valențele sale, sublimate, civilizate, verificate ca eficiente.
Interesant, că prin primul conflict religios violent, vânătorul, prădătorul, devine victimă,
printr-un fel de act compensatoriu, reparatoriu: iată unde conduce modul tău de viață! Abel:
omul credincios, omul religios. Victimă inocentă, pașnică a agresivității violente nejustificate,
gratuite. Este oare chiar așa? Prima dilemă.
În orice caz, de partea lui este autoritatea, divinitatea, simbolul, sacralitatea.
Ce și pe cine reprezintă Cain?
Oamenii testează spontant și de nevoie – foamea îi împinge – plantele, fructele, semințele –
uneori cu prețul suferinței și chiar al vieții. Le selecteză, încep să le răsădească, să le cultive și
amelioreze. Așa se naște agricultura, se trece de la viața nomadă la cea stabilă, de la corturi și
peșteri, la bordeie și case, la așezări și cetăți, la civilizație. Hoardele devin colectivități și
societate. În spatele acestor ocupații, priceperii și uneltelor pe care le presupun, se află
agricultura, știința și tehnologia. Armele și războiul. Instrumentele muzicale și arta. Citez din
Biblie.
Cain, viitorul criminal, nu vine cu jertfa, cu sentimentul vinovăției și culpabilitatea
păcatului. El vine cu darul de mâncare și mulțumire. El este vegetarianul. De ce nu este acceptat?
Să ne mire că cele două categorii s-au intricat atât de mult până azi? Că și-au dat mâna, și-
au făcut împrumuturi și compromisuri – reciproc avantajoase, desigur.
Pentru că el, Cain, reprezintă omul secular, umanitatea și civilizația. El vine fără complexe
și fără vinovăție. El vine doar cu mulțumire și recunoștință, fără datorii și fără obligații. El se
oferă pe sine. Inacceptabil!
Frustrare. Mânie. Impulsivitate. Jertfă se cere, jertfă aduc! Fratricid. Crimă. Violență.
Consecințe.
Cât timp există suferință și moarte, pierderi și devastare, religia va câștiga. Fiindcă ea
aduce mângâiere, speranță, promisiunea compensării nemăsurate, infinite. Adică exact ceea ce
trebuie, remediul ideal, panaceul
Dar putem trăi fără știință și thnologie, fără confort și civilizație? Nu putem! Cain trebuie
să trăiască! Cât mai departe! Însemnat, ostracizat! Iar, dacă mai nou, nu-l mai putem alunga, ne
izolăm noi.

113
 Este adevărat că civilizația și confortul aduc timp liber, vicii și plăceri, pervertiri și
perversiuni. Un rău ne-necesar. Unele sunt pur și simplu a doua natură, obiceiuri, efecte
secundare, adversități naturale, mutații.
Ca în orice mit, totul pare ireal și totuși, atât de adevărat și semnificativ.
Abel este ucis și totuși supraviețuiește. Chiar foarte bine. Moștenitorii săi sunt religiile și
miturile lumii. O înțelepciune aparte, a artei și spiritului. A istoriei și trecutului, cu învățămintele
sale. A celor vii și a celor morți, deopotrivă. A celor veșnice. Eternitatea este partea lor. N-o duc
rău nici pe lumea asta.
Conform legilor biblice, antice ale talionului, Cain ar fi trebuit să moară. Dar mitologia
funcționează și în cazul său. El îi reprezintă pe industrioși, pe oamenii inventivi și curioși, pe cei
ce duc omenirea înainte, spre viitor.
Va fi oare, primul conflict și ultimul conflict? Optimist fiind, nu cred. Se va stinge de la
sine prin lipsă de combatanți și de motivație. Realist fiind, va mai persista. Până ne vine mintea
la cap.
...
MetaNoia vs MetaBolism
Matei 6:11 Pâinea noastră cea de toate zilele,
dă-ne-o nouă astăzi.
Ar fi trei instincte de supraviețuire fundamentale: de conservare, de reproducere – sexual,
de întreținere – alimentar. Când intră în funcțiune, toate proclamă și practică cel mai evident
egoism, asimilare, posesiune. Aceasta este structura noastră intimă și din zorii umanității
conștiente am simțit nevoia s-o compensăm.
Inițial am ritualizat animalul vânat care ne hrănea, ca să ne liniștim remușcările uciderii,
sau ca să optimizăm șansele vânătorii. Apoi, l-am sacrificat tot pe el ca jertfă ca să îmbunăm zeii,
pentru a ne scuza existența. De ce?
Desigur, înecatul te bagă la fund, instinctiv, și se cațără pe tine ca să se salveze, impulsul
sexual conduce la promiscuitate și imoralitate, dar instinctul alimentar este cel mai criminal.
Nu nu există scăpare. Dacă vrei să trăiești, trebuie să omori pe cineva! Aaa, sunteți vegani
și preferați alimente crude, naturale, sănătoase? Cu atât mai mare cruzimea! Tot ce îmbucați, tot
ce mestecați, tot ce devorați, sunt celule și țesuturi vii, embrioni zdrobiți între măsele. Este ceea
ce au făcut ucenicii în ziua de sabat. Un act simbolic! Nu, nu putem scăpa de asta. În ce mă
privește, prefer alunele prăjite. Doar că îngrașă.
Da, acesta este adevărul. Aparținem de un lanț trofic. Facem parte dintr-un ecosistem.
Pentru ca viața să existe, energia soarelui sau geotermală, pătrunde în organisme vii, prin chimio
sau fotosinteză și este transmisă, din gură în gură, de la producători la devoratori, până în vârful
lanțului trofic. Peștele mare înghite peștele mic, iar acesta ajunge pe masa noastră, grație
pescadoarelor, fermelor de toate felurile, de la păsăret, ovine, bovine, porcine – porționat,
maturat, ambalat, semipreparat. Unii au rămas cu gusturi arhaice: preferă vânatul. Alții, iubesc
ciupercile – dar uită de spori.
Cu fiecare respirație pulmonară, trimitem oxigen spre respirația tisulară, stocăm energia
sub formă de ATP (adenozintrifosfat), un fel de bombe energetice metabolice, pe care apoi le
desfacem pentru pachetele lor de energie, transferată electronic (Ah, cuantele…), în procesul
oxidativ, și le folosim pentru contracție musculară, căldură, biopotențial electric, sinteze proteice
structurale, după tipul de celulă și scopul său fiziologic.
Uzina energetică a celulei este mitocondria, singurul organit care deține ADN specific, în
afară de nucleu. Gurile rele, sau savante, spun că mitocondria și celula gazdă, inclusiv nucleul
acesteia, s-ar găsi într-o formă de simbioză, care a condus la adaptarea lor, de la ființe
monocelulare, la pluricelulare.
Cea mai sănătoasă și apetisantă salată, presupune tăierea, sacrificarea, triturarea, macerarea
multor țesuturi și celule vii, forme de viață sacrificată pentru îndestularea noastră. Pentru ca să
trăim!

114
 Și atunci? Simțim nevoia să ridicăm postul la rang de exercițiu spiritual. Vorbim despre
altruism și iubirea aproapelui, deși cele mai apropiate ființe, devenite neființe, sunt cele ingerate,
digerate, metabolizate.
Păi da! Trebuie să ne liniștim conștiințele! Dar e posibil? Pot oare eufemismele, dublu
standard și ipocrizia să ascundă legile fundamentale ale vieții și existenței? Da, avem nevoie și
de hrană spirituală, dar fără glucoză, creierele noastre dau rateuri, conștiința eclipsează și
energia, puterea fizică, chimică sau spirituală devin indispensabile. Duhul Sfânt nu mai are cui
vorbi.
Poate că la asta se referea Isus Hristos, când Și-a oferit trupul și sângele ca să fie mâncate,
când a slujit în actul umilinței, când a luat ultima Cină, cu sau fără aluat, cu sau fără fermenți...
Nu, nu există păcat originar, nu există păcat! David era poet, își atrage mama în actele sale
nesăbuite (Ps 51,5), dar e pură proiecție. Nu trebuie să ne cerem scuze că existăm, că facem parte
dintr-un ecosistem, dintr-un lanț trofic, deoarece aceste legi sunt la fel de sacre ca decalogul.
Fără ele nu se poate trăi, viața devine imposibilă! Se pare că nu mai recunoaștem adevărul nici
față de noi.
Și atunci, ce facem? Ne întoarcem la animalitate? Nu mai este necesară morala, religia? Nu
putem trăi fără ele! Ne definesc drept ființe umane! Ne conferă demnitate. Cât de efemeră!
Dar să fim onești! Să recunoaștem că viața nu poate exista fără de moarte. Să recunoaștem
legile fundamentale ale existenței, vieții, evoluției, morții. Am creat povestiri frumoase, mituri
esențiale, legende fermecătoare! Ele sunt artă, spirit, dar nu pot contrazice principii fundamentale
ale existenței! Să nu mai vorbim de păcat!
Să ne acceptăm condiția imposibilă și întreaga pleiadă a dilemelor.
...
ISIS în Eden?
Marea Luptă, Simbioză, Evoluție
Realitatea este atât de incomodă, încât e musai să inventăm niște eufemisme care s-o
ascundă, să îndulcească asperitățile, să salveze aparențele, să cocoloșosească rușinea, să
îmblânzească cruzimea, să atenueze adevărul. Nu, astea nu sunt minciuni, sunt doar paranteze,
proteze, veșminte, scutece, obiele.
Cum crește numărul unei populații de viețuitoare, peste o anumită limită, fie că s-a născut
sau nu un anume Malthus, încep să se lupte între ele pentru resurse, până se restabilește un
echilibru, sau se ajunge la extincție.
Desigur, am putea spune că ar trebui să existe un minister al uciderilor, fără menajamente
al dușmanilor de moarte. Dar nu, nu e frumos să definești criminal, o structură publică. Cândva,
când eram mai primitivi și mai sinceri, îl numeam ministerul de război. Dar războiul este una
dintre cele mai mari atrocități din istoria umanității. Câtă suferință, excese împinse până la
absurd, pierderi, moarte. Nu! Sună mult mai frumos, ministerul apărării!
Oamenii fac eforturi lăudabile – convenția de la Geneva – dar există o realitate declarată,
numită război, în care interesele unor mase mari de oameni, sau alt fel de interese, numite, cum
altfel, dacă nu – vitale – conduc la conflict armat, curte marțială, execuții în masă sau victime
colaterale inocente, toate justificate. Un anumit tip de agresivitate, este numită legitimă apărare.
Și cum, agresivitatea, uciderea, războiul, sunt activități extrem de consumptive, care duc
rapid la epuizare, s-a ajuns la forme sofisticate de evitare, încetare: armistițiu, pace.
Dar știți că, populații pot fi considerate și albinele, furnicile, bacteriile, virusurile, celulele.
Fie ele monocelule sau multicelule, adică organisme. Monocelulare sau multicelulare.
Ba există și o sistematizare a teritoriilor. Cu autostrăzi. Organele ar putea fi municipii,
sistemele digestiv, respirator, circulator, excretor, ar putea fi provincii.
Fiecare celulă, dintre miliardele de celule ale organismului nostru, ar putea fi considerată
un apartament, e adevărat, cam aglomerat, pentru cca 10 bacterii și mai multe virusuri, prioni,
etc. Cel puțin acesta este raportul statistic. Există mai multe microorganisme pe noi și în noi,

115
decât stele pe cer, în universul explorabil: 10 urmat de 30 de zerouri. Mai nou, se numește
microbiom. Noi înșine suntem un adevărat ecosistem!
Un rău necesar, ca multe altele! Pur și simplu, n-am putea trăi fără ele. Ne aflăm într-o
permanentă stare de beligeranță și armistițiu. Le numim saprofite, pe cele cât de cât amabile. Dar
sunt parșive. Nu mai puțin, ca noi înșine. Ne așteapă la colț! Să facem un pas greșit! Așa am fos
creați? Sau așa evoluăm?
Desigur, e un lucru comun că avem în noi înșine, un minister al apărării, cu armate ucigașe,
cu arme, cum altfel – biologice – de ucidere în masă, și cea mai mare realizare și satisfacție, este
realizată când, până și cel din urmă agresor este răpus. Abia după convalescență, se reinstalează
starea de sănătate. Se numește sistemul imunitar. Vă puteți imagina că a conceput și a creat
Dumnezeu așa ceva?
Că nu exagerăm, stă mărturie gripa spaniolă din iarna 1918-19, iată: 101 ani, când au fost
secerați între 40-50 milioane europeni, mult peste victimele primului război mondial. Ce să mai
vorbim de ciumă? O tremie din Europa. Între 1347 și 1750.
Realizăm că, un război nu poate fi dus orbește. Există logistică, informații și
contrainformații. Marea problemă biologică este că, apar tentative – de cele mai multe ori reușite
– de lovitură de stat – cancerigenă, sau contraspionajului îi reușește câte o lovitură de maestru și
inițiază ruinarea propriilor structuri, prin boli autoimune.
După jumătatea sec XIX au început să fie descoperiți microbii, după un secol, erau deja
folosite antibioticele, iar azi au devenit deja de uz comun biocinele – armele biologice țintite,
teleghidate care vor avea un succes tot mai mare în bolile infecțioase și în cancer. Cu concursul
virusurilor bacteriofage.
Asta e partea luminoasă. Dar ce te faci cu sociobiologia? Cea care creditează ideea că
anumite comportamente umane complexe, sunt adaptative. Adică ar fi admisă o regresie
instinctivă, automată, în detrimentul culturii, civilizației, ceea ce e greu de digerat.
Extrapolând puțin teologic, cum am putea admite sau explica, fără a recurge la logica
circulară sau afirmații axiomatice fără bază reală, naturală, starea de fapt a modului cum suntem
alcătuiți.
Fie, acceptăm selecția naturală, adaptarea, ca procese intime, ce se petrec sub ochii noștri,
și care presupun lupta pentru supraviețuire, existență, pe viață și pe moarte.
Fie acceptăm ipoteza creaționistă a originilor edenice, perfect armonioase, lipsite de
ecosisteme, lanțuri trofice, cu o altă formă de viață, inexistentă, imposibilă pe planetă și în firea
lucrurilor naturale, așa cum le știm. Dar atunci, cum explicăm războaiele naționaliste și
religioase, epurarea etnică, pedepsele capitale pentru aspecte de conștiință, conduse – la porunca
unui Dumnezeu al oștirilor, bun, drept, iubitor, către niște oameni de bine, ca Iosua sau Samuel?
În morala și spiritul războiului, există atâta subiectivism și tendențiozitate, încât rămâi interzis.
Și cum explicăm baia de foc și sânge, apocaliptică?
Fie, zidurile și porțile noului Ierusalim vor fi mai impenetrabile decât cortina de fier, fie se
va lucra intens la lobotomizarea noastră și nu ne vom mai aminti asfel de grozăvii, istorice,
teologice, culturale sau biologice. Sunt realități istorice, legendare, doctrinale, ideologice, pe care
mintea modernă, pur și simplu, nu le mai poate accepta.
Modelul acesta oriental conține atâta kitsch, este atât de încărcat, decadent și rococo, încât
nu mai este credibil.
…
Radicalism
Luca 2,35: Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie, ca să se descopere gândurile multor inimi.
Uneori, ca argument al superiorității, am auzit că evanghelia, religia, proclamă o persoană
– pe Isus Hristos, nu o dogmă sau doar niște principii seci, impersonale.
Pot înțelege apetitul oamenilor pentru narațiune, discurs, fiindcă o povestire poate conține
tâlcuri traductibile universal și aplicabile oricând.
De asemenea, realizez superioritatea modelării, puterea exemplului, învățarea de la un
maestru sau pur și simplu, un om cu experiență.
116
 Cu oarecare efort, aș putea desluși, punerea în lumină a unor adevăruri prin contrast și
evidențierea opozabilelor, contrariilor, care par universale în lumea cunoscută de noi.
Totuși, o pledoarie directă pentru radicalism, intransingență, extremism și chiar fanatism,
mi se pare prea mult.
Poate că noi oamenii suntem amenințați de indiferență, moliciune și tentați de confort. Dar
este necesar conflictul permanent pentru a evidenția adevăruri necesare?
Nu sunt oare suficiente analizele detaliate, sintezele clarificatoare, statisticile concluzive și
dătătoare de orientare.
Mai au valoare calea de mijloc, echilibrul creator, progresul prin înțelegere?
Isus cel blând, plin de iubire, mântuitor de noi înșine și de răul din lume, a fost totuși un
profet, învățător apocaliptic radical. El vestea sfârșitul unei lumi nedrepte prin intervenție divină
și un nou început, având ca soluție teocrația. Ar fi fost viabilă? S-a verificat vreodată în istorie?
Aceasta a fost calea progresului istoric?
Sau era o fundătură, poziția unor exaltați disperați, care nu mai vedeau nicio soluție
terestră, fiind copleșiți de puterea militară străină și de corupția, apostazia internă?
Este sabia, conflictul, războiul, armaghedonul și apocalipsa, ultima soluție a problemelor
omenirii?
Nu. Avem șansa de a crede în puterea rațiunii, în capacitatea de negociere, în soluții
constructive, în care să nu sufere toată lumea pierderi îngrozitoare, nici învingătorul să ia totul,
iar învinsul nimic – ci un acord prin care viața să poată continua în înțelegere, cooperare,
schimburi culturale, spirituale și comerciale.
Există un trend pozitiv și acesta nu este rezultatul teologiei, religiei, radicalismului sau
absolutismelor, ci al secularismului, pragmatismului luminat, al înțelegerii naturii și organicității
lucrurilor, structurilor umane, sociale, economice, culturale, spirituale.
Până la urmă, de ce ne trebuie religia? La ce e bună? De ce avem nevoie de guru și guriști?
De spiritualitate? Fiindcă ne încălzește inimile, ne aprinde imaginația, ne motivează, ne ascute
idealurile! Poate că, ancestral, avem nevoie de adorare, de închinare, de argumentul autorității?
N-ar trebui oare, nu cumva a sosit momentul să depășim acest handicap?
Sau pur și simplu e un mod complex de a participa la un joc, de socializare, pe care o
utilăm și utilizăm cu scopuri nobile și înalte.
Unii preferă cultura, show-ul, divertismentul, sportul. Alții sunt mai așezați. Preferă
idealurile, altruismul, dedicarea, catharsisul și expierea prin ieșirea din egoism și schimbarea cu
găoacea sau bula convingerilor sectare, radicale. Chestie de gust, obișnuință, tradiție.
Este mai comod, datorită entropiei, să fii comun, rău, sau doar indiferent. Și atunci, pentru
a ne reaminti binele, adevărul și frumosul, oamenii și-au inventat cultura, arta, spiritualitatea,
religia. Modelele. Miturile. Ficțiunea literară, plastică, cinematografică, virtuală. Zeii.
Viața este mai frumoasă cu ei, cu ele, decât fără. Desigur, există și aspecte întunecate. Dar
am găsit antidotul: rău cu rău, dar mai rău e fără rău?
…
Sens, Semnificație, Valoare
Origini, Natură. Opiniile, atitudinea noastră față de segmentele realității, modifică, crează
sau spulberă valoare, semnificație. Atribuim sens și semnificație obiectelor, simbolurilor,
ființelor, ideilor, artei, etc.
Și totuși, cel mai crud realism în domeniul semnificațiilor, vine dintr-un loc absolut
surprinzător – din spațiu și ordinele sale de mărime. Ați văzut și dvs ceea ce e aproape invizibil –
Pământul, la scara întregului Univers. Când îți iei timp să te gândești la indiferența suverană și
rece a rocilor înghețate, cu o vechime de miliarde de ani, realizezi că, în absența gândirii,
judecăților de valoare, a unei existențe orientate către scop, teleologice, semnificația nu-și are
locul. Ea există numai ca atribuire, consens și chiar disensiuni.
Capacitatea noastră de supraviețuire, de adaptare, pare să fie optimizată de capacitatea
noastră de înțelegere a lumii, existenței, vieții. Or această înțelegere pare să derive dintr-o altă

117
capacitate – aceea de a modela mental, prin imagini, simboluri, limbaj – structura realității și
modul în care este alcătuită.
Normele obiective, ca și cele subiective conferă coerență, repetitivitate și obișnuință.
Sensul derivă din toate aceste aspecte. Când normele și succesiunea nu mai sunt respectate,
suntem contrariați: devine nonsens. 
Realitatea cu structura ei, este dinamică în spațiu și în timp, dar respectă legi obiective care
conferă coerență și sens. Noi înșine aparținem acestei realități, astfel că, atât prin natură, dar și
prin cultură, învățăm să ne însușim și să reflectăm structurile, legile și modelele lumii, realității.
Toate acestea fac sens, dobândesc semnificație și le valorizăm.
Este posibil să vedem semnificația existenței și vieții noastre doar ca un rezultat al
conștienței de sine, al existenței propriu-zise a universului, mediului, lumii, al capacității noastre
de a ne gândi și a evalua această existență în termeni de valoare și sens. Vom constata că sensul
la care ne referim este unul atribuit, este în relație cu evaluarea noastră, raportată la gusturile sau
nevoile noastre.
Semnificația persistă ca valută forte în conștiința, existența și relațiile interumane. Fiind
valorizată și alipită ca distincție a persoanei, familiei, grupului, ca valoare socială, semnificația
rămâne perenă. Există o piață a valorilor și semnificațiilor. Este valorizat tot ceea ce are căutare,
tot ceea ce poate fi de folos. Iar modul în care poate fi necesar, conferă semnificație. Există un
enunț celebru, semnat de Susan Wolf: „Semnificația este generată atunci când atracția subiectivă
întâlnește obiectul de valoare prețuit, sau mai literal: atractivitatea obiectivă.”* Aici poate începe
o lungă discuție despre etalon, gust, valoare. Cred că în cazul semnificației putem folosi
artefactul uzual în astfel de situații: glontele este încărcat de realitatea obiectivă, în timp ce
subiectivul apasă pe trăgaci.
Desigur, semnificația fundamentală rămâne cea existențială, dar nu există parte a realității
sau domeniu al preocupărilor umane care să scape dimensiunii sensului și semnificației, valorii,
implicite sau explicite.
Natural vs supranatural
Fragilitatea, vulnerabilitatea și relativitatea condiției vieții, existenței și bunăstării ființei
umane așezată într-un mediu natural de o întindere, volum, complexitate copleșitoare, l-a condus
pe om, oarecum firesc și repede, la absolutizare.
Chiar dacă ulterior, în decursul secolelor, avea să afle că legi relativ simple, fenomene,
determinări și mecanisme, decurgând din însăși natura lucrurilor, conduceau procesele naturale,
mai mult sau mai puțin intuitiv, omul rămânea uimit de vastitatea spațiului și volumelor,
maselor, imemoriabilitatea și infinitatea timpului, puterea și intensitatea copleșitoare a forțelor
implicate în desfășurarea cataclismelor, naturii, anotimpurilor, vieții.
De asemenea, faptul că o seamă de valori pot avea semnificații opuse și contradictorii –
ceea ce este considerat semnificativ și valoros pentru unii, poate fi disprețuit, considerat o risipă
sau degradare pentru alții, i-a determinat pe oameni să proiecteze valorile și semnificațile către
un tărâm ideal, al adevărurilor absolute și indiscutabile, ale binelui suprem, ale frumuseții fără
cusur. 
Aceste trăsături nu puteau aparține lumii reale, naturale, ci au fost gândite ca transcendente
și aparținând lumii supranaturale, divine, a zeilor.
Atributul veșniciei în timp, a constituit o valoare semnificativă pentru contracararea și
rezolvarea perisabilității vieții. Toate atributele divinității s-au recomandat de la sine ca fiind
etalonul, referința tuturor neîmplinirilor vieții reale.
Chiar dacă au rămas o sumedenie de aspecte insolubile și contradictorii, totuși aglutinarea
în decursul secolelor și mileniilor a tuturor frustărilor, amenințărilor, pericolelor, suferinței și
morții, împreună cu replica coerentă, relativ logică, adecvată, structurată după nevoile
fundamentale, universale ale ființei umane, a transformat oferta spirituală în una foarte atractivă
și semnificativă.

118
 Disproporția impunea supranaturalul, absolutul se impunea finitudinii, relativului și omul
proiecta un for suprem aflat la cârma și deasupra tuturor acestora. Cu acesta trebuia să
stabilească raporturi, trebuia să-i semene, o cale de comunicare trebuia deschisă. Și s-a făcut.
Astfel, sursa oricărui sens, a semnificației fundamentale, suprema valoare, aparținea
Creatorului, Sursei, Atotputernicului. A fost o modalitate de a ordona haosul aparent al lumii
interioare, exterioare și sociale.
De la înălțimea tronului divin, s-a croit un plan, un proiect divin, care unește un început
paradisiac, edenic, cu un final glorios, ale cărui etape viitoare se vor împlini așa cum cele
precedente s-au împlinit, în cadrul unui discurs extrem de convingător și coerent – crema
valorilor culturale, folclorice, spirituale – dar ideal, simpluț, subminat de premise care nu vor să
se lase verificate în lumea reală, naturală, practică. 
Ele se potrivesc cu dogma, cu teoria, cu imaginația și așteptările noastre, dar sunt mereu
anunțate, calculate, amânate și niciodată împlinite, decât în dezamăgiri mesianice, apocaliptice și
regrupări, reașezări fanatice. Mărșăluiesc un timp, fac istorie, cinci sute, o mie, două, trei mii de
ani, apoi se pierd în negura vremurilor apuse. Semnificații cu pondere într-o epocă sau alta,
suferă eroziunea culturală a timpului, evoluează, devin perimate și uitate. Apar forme noi,
evoluate.
De aici și până la a pretinde că nu există sens sau semnificație decât la sursa originară, nu e
decât un pas. În această opinie, orice semnificație din lumea reală, își are obârșia în lumea de
dincolo sau în altă lume, în altă împărăție. Este greu de digerat această pretenție că orice
semnificație atribuită oricărui domeniu, fie el material, cultural, social, economic, artistic, etc.,
are o semnificație derivată. 
Natură vs cultură. Dar în timp ce, ritmul și frecvența unor manifestări sunt proporționale
cu viața, existența și istoria noastră, altele sunt surprinzătoare, șocante și excepționale prin
apariția lor. Acestea par lipsite de sens și noi le atribuim imediat semnificații care pot coincide cu
natura și legile lor, adică au caracter obiectiv, sau sunt fanteziste, coincid doar cu opiniile,
convingerile noastre subiective – sunt doar atribuite, neverificate științific, matematic, logic,
istoric.
Astfel, apare o disjuncție între natură, pe de o parte, și cultură, spiritualitate, pe de alta.
Semnificațiile dobândesc autonomie, se distanțează de realitate și de dragul subiectivității,
afinităților, gusturilor, intereselor noastre, pot chiar să contrazică realitatea.
Din acest joc al discrepanțelor între realitate și preferințe sau aparențe, au apărut și
folclorul ficțional – legende, basme, miracole, mituri, alegorii, parabole, creația literară de
ficțiune cultă, sau industria spectacolului cu prestidigitații, iluzionism, etc. Foamea noastră de
senzațional întreține creația tuturor formelor aparente de încălcare a legilor obișnuite ale
realității. Ne-ar plăcea să fie mister autentic, dar nu e decât divertisment sau șarlatanie – și
relatările acestora, mai vechi sau mai noi, cu toate probele lor de autenticitate sau fals.
Limitele semnificării. Filosofia existențialistă a considerat existența absurdă și lipsită de
sens. Există și o literatură a nonsensului și absurdului. Schopenhauer, care a fost un om extrem
de inteligent și capabil, era totuși un singuratic ursuz, chinuit de tulburări de personalitate. El
privea existența și relațiile extrem de critic. Neînțeles și lipsit de apreciere, valoarea
incontestabilă i-a fost recunoscută foarte târziu. Asta l-a transformat într-un mizantrop. 
Nihilismul a împins acest scepticism și neîncredere față de viață și existență până la limită.
Depresia poate influența mult atitudinea față de sensul existenței. Până la suicid. Probabil că
și inteligența. E posibil ca oamenii să se situeze, în privința semnificației, după o curbă Gaus sau
sub forma unei clepsidre? Poate că nu cei mai inteligenți sunt cei mai împliniți, ci doar cei mai
lucizi!
Alternativa discursului coerent și credibil, dar cu premise și concluzii false – care poate
defini delirul sau convingerile, ideologiile eronate, sunt situații mai puțin evidente și lipsite de
carieră, în care premise și concluzii mai mult sau mai puțin realiste, sunt irosite de incompetență,
dezorganizare, indolență, o agendă ascunsă, lipsa hotărârii, perseverenței, maturității, civilizației.

119
 Continuăm să atribuim, să sperăm, să credem. Ne jalonăm, ne marcăm existența. Acest fapt
poate conta enorm pentru noi, dar nu prea contează în economia universală a alcătuirii lumii.
Atunci când evenimente neutre, sau mai rău, stihinice, spulberă orice logică, sens și
semnificație a vieții sau existenței, ne oțelim, ne împietrim și nu renunțăm. Și asta are loc la tot
pasul! E o formă de eroism sau de încăpățânare. E tot ce avem, tot ce suntem, tot ce putem face!
Ceea ce conferă semnificație vieții, dincolo de valoarea ei, pare să fie o anumită coerență,
făcând-o inteligibilă, transcendentă locului comun.** O viață semnificativă, rămâne atingerea
scopului proeminent, valoros, propus. Acest proces ne duce cu gândul la împlinire.
Semnificația, fericirea, și alte calități de mare sinteză, par să sporească, mai ales când nu le
ai în vedere, când uiți de tine și te dăruiești total, pasiunii, vocației, creativității. Ceea ce rezultă,
dobândește sens, semnificație, valoare.
_______
* Wolf S, 1997, "Meaningful Lives in a Meaningless World", Quaestiones Infinitae, 19,
Utrecht Univ, 1-22.
** Stanford Enciclopedia of Life, The Meaning of Life, 2013.
…

Natură vs Cultură
Fuziune și Fisiune. Energie împachetată aproape infinită. Fuziunea stelară face risipă de
energie, captată de plante prin fotosinteză în biocombustibili alimentari. În org animale, la
temperatură și presiune obișnuite, normale – pentru casa noastră, pământul – sunt transformate,
prin pachete moleculare fosfat-macroergice – ATP – în lucru mecanic, sinteze chimice și
căldură. 
Toate aceste procese entropice sau negentropice, se bazează unele pe altele, sunt
neintenționate, inconștiente, spontane – de jos în sus. 
La fel arderile, oxidările, etc. Toate sunt oportunități. Procesele naturale au loc autonom,
spontan, fără impulsuri exterioare sistemului, din aproape în aproape! Combinația de materie,
energie și informație, conduce la realitatea ai cărei spectatori și actori, suntem! 
Ființele vii, regnuri, ordine, clase, familii, specii, încolțesc, înmuguresc, fecundează, devin
zigot, morulă, blastulă, gastrulă, etc. Se dezvoltă, înfloresc, rodesc, se pârguiesc, se coc, sau se
nasc și totul se reia. 
Nu poate fi demonstrată nicio intervenție exterioară asupra lor. Își sunt singure suficiente.
Intervenția factorilor exteriori, benefici sau malefici, inclusiv a omului, poate oricând – și în mod
absolut arbitrar – să le favorizeze, optimizeze, blocheze, jeneze, mutileze. 
Și au o capacitate de a răzbi, de a învinge, de a supraviețui, de-a dreptul formidabilă! Ați
văzut cum răsare pirul, troscotul și buruienile dintr-n lăstar invizibil? Ați văzut firul de iarbă, sau
lăstarul plăpând, fragil care ridică asfaltul? Ați văzut rădăcinile arborilor seculari sau milenari,
prelingându-se printre stânci, bolovani, caldarâm, în căutarea solului fertil? 
Ființele animate, vii, se fac, obiectele inanimate sunt făcute.
Doar că omul, ființă gânditoare, proiectivă, creatoare, transgresează granițe, praguri.
El face aparențe de animație – cinematograful, obiecte consumatoare de energie care fac
lucru mecanic – la muncă!, se deplasează – automobile, efectuează operații matematice,
abstracte, intelectuale – computere, roboți; modifică genetic organisme vii, spărgând granițe
dintre specii – OMG (O, my God: organisme modificate genetic), feritilizează in vitro,
inseminează artificial, clonează, tratează cu celule sușă sau stem.
Invocarea ceasornicarului și grădinarului, în argumentele privind existența sau absența lui
Dumnezeu, nu sunt chiar întâmplătoare! Dacă deiștii au presupus că Dumnezeu imită
ceasornicarul, de ce n-ar imita și grădinarul, agronomul, medicul, pe Dumnezeu?

120
 Sunt celebre și pot fi consultate printr-un singur click, argumentele ontologice, teleologice,
cosmologice și morale, ale existenței lui Dumnezeu. Disputa durează de milenii și nu va fi
epuizată prea curând. 
Folosim cu destulă inconștiență cuvinte privitoare la realitatea obișnuită, imediată – prin
analogie – dacă este posibilă, cu privire la, sau încercând să, descriem un Dumnezeu
transcendent. Analogia este cel puțin forțată, dacă nu deplasată și inadecvată. 
Acest aspect a dus la dezvoltarea în răsărit a unei teologii apofatice, negative, care încearcă
să descrie cum nu este Dumnezeu, fără să spună aproape nimic despre cum este. O face teologia
catafatică, prin antropomorfizare, analogie și simbolism, după cum observă Tilich. Aceste
artificii nu sunt mulțumitoare pentru adepții teologiei naturale. 
Alți teologi au sesizat imediat riscul unor complicații nebănuite, dacă admitem că
simbolurile sunt generate în inconștient (Freud), sau arhetipurile, în inconștientul colectiv (Jung).
Astfel, prin improvizații sau cerințe de adecvare, antipatriarhale, feministe, riscăm să cădem în
noncognitivism, reținând că nu putem spune nimic pertinent despre Dumnezeu.
Dacă Dumnezeu este transcendent prin natura Sa, dacă nu se confundă cu creația Sa, fiind
existent în afara spațiului și timpului create de El, înseamnă că Dumnezeu nu poate exista decât
într-o altă dimensiune, existența și evidența Sa, nu vor putea fi dovedite niciodată prin mijloace
logice, științifice, indiferent câte opinii, percepții subiective, certitudini interioare și experiențe
personale, am avea cu El.
Kant afirmă că putem face afirmații deterministe, privind relația cauză efect legate de
Dumnezeu, doar în dimensiunea spațio-temporală cunoscută de noi, altfel nu au sens. De
asemenea, una este să spui Dumnezeu este…, urmat de un atribut, în care verbul a fi este
predicat, și alta să spui, Dumnezeu este, punct. Există. Ontologic. Este o axiomă. 
Această afirmație nu poate fi verificată în nici un fel, iar când criteriul verificabilității a
fost constatat, uneori insurmontabil, în mod practic, și pentru domenii terestre, a rămas valabil
criteriul falsificabilității. Antony Flew, a folosit parabola grădinarului, imaginată de John
Wisdom, în care la final, nu poate fi operată nicio distincție între un grădinar invizibil, inodor,
insipid, și un grădinar inexistent. Cu alte cuvinte, replierea argumentelor cu consecințe practice,
conduce la nonfalsificabilitatea afirmațiilor religioase.
„Să observăm că Flew trece de la o problemă privitoare la înțelesul cognitiv al propozitiilor
religioase la afirmații cu privire la adevărul acestor propoziții. Ceea ce pare să sugereze el, este
ca ar trebui să respingem o afirmație precum "Dumnezeu ne iubeste", fiindcă nu putem indica un
fapt care ar conta drept o infirmare a tezei respective.” Gh
Ștefanov:  https://prezi.com/sr4b8qpgroz6/filosofia-religiei-curs-1/
Atributele lui Dumnezeu au fost considerate dintotdeauna absolute. Dar cum absolutul nu
este o trăsătură cu similitudini în lumea noastră limitată și relativă, imediat ce încerci să le pui în
relație, să le faci utilizabile, devin autoanihilante, sparg orice lege, principiu al existenței. Ceea
ce pot face, este să enumăr atributele absolute, unic, infinit, atotputernic, omniprezent, după care
nu mai pot afirma nimic, sau dacă o fac, devin suspecte de circularitate și contradictorii.
Fascinația puterii, mai ales ca putere discreționară, în manipularea destinului unei
persoane, unui grup, colectivități, națiuni, societăți sau lumii întregi, a fost dintotdeauna, o temă
artistică, istorică, mitologică, foarte fecundă!
Din momentul în care am devenit ființe gânditoare, conștiente, mai mult sau mai puțin
raționale, proiective, posesoare ale ideilor, limbajului, comunicării informațiilor, când am putut
modela, schematiza și modifica realitatea, am făcut lucruri, obiecte, și le-am făcut bine! 
De sus în jos!
Doar că aceasta este cultură, civilizație, nu natură!
Cred că eroarea fundamentală pe care o facem, este că extrapolăm asupra naturii,
existenței, într-o manieră egolatră, modelele noastre culturale, artistice, mitologice, ideologice,
spirituale!

121
 Tot ce este natural este spontan, amoral, indiferent, nonintențional, nesemnificativ – în sens
neutru, neuman. Cei care reflectă, apreciază, dau sens, atribuie semnificații, suntem noi, oamenii.
Dar, să nu uităm – noi înșine suntem parte a naturii, nu doar a culturii.
Este posibil ca amestecul de materie, energie și informație, structurat în spațiu și aflat pe
longitudinala timpului, să fie exploziv. Să conducă la creșterea spontană a complexității
negentropice, de jos în sus, adică de la trăsăturile cuantice, atomice, moleculare, inclusiv
organice.
Atunci când apar organismele, adică viața, prin competiție și selecție naturală, aceasta
devine conștientă, apare subiectivitatea, nevoia de sens, semnificație și scop. Organizarea devine
subiectivă, intențională, de sus în jos, piramidală.
Cele două forme de organizare sunt opuse, dar complementare, coexistente și nu trebuie
confundate, deoarece au principii fundamental diferite.
Prima este naturală, spontană, în firea lucrurilor, cea de a doua este conștientă, voluntară,
conceptuală, programatică, teleologică.
Ambele fac risipă de resurse, eșuează sau reușesc, se dezvoltă sau dau faliment, dispar,
folosesc orice oportunitate, cresc în complexitate, evoluează.
Deși opuse în fundamentul lor, sunt secante, își împrumută frecvent și parțial, modele,
reușite, mai ales dinspre natură spre cultură și civilizație. Dar și invers!
În natură, organicul, individualitatea, sunt perisabile, dar informația, succesiunea,
reproducerea, procesele, rămân și se perfecționează.
La fel se întâmplă și în cultură, civilizație. Există un progres în complexitate, facilități,
confort.
Apoi, un ciclu se încheie și urmează altul. La scara miliardelor de ani sau ani lumină!
Fiindcă nu întunericul contează!
Noi, ființele conștiente, afective, determinate și motivate, cu aspirații și temeri, cu proiecte
și creativitate, cu interese și fobii, cu isterii, panică și capacitate formidabilă de manipulare,
atribuim sens și semnificații în funcție de oportunități, calamități – condiția noastră umană.
…
Perisabil vs Peren
Principala contradicție existențială care se impune unei ființe gânditoare și conștiente de
sine este aceea a primatului sinelui gânditor și simțitor, pe care l-ar dori peren, dacă nu veșnic,
considerându-se pe sine, subiect cunoscător al lumii, oglindă a universului, model de semnificare
al lucrurilor, ca un ax sau centru al lumii.
Și totuși, această perspectivă este complet eronată, fiindcă nu materia gânditoare este
perenă, nu individul conștient de sine este veșnic, ci modul său de alcătuire, structurile și
funcțiile care-l fac să fie ceea ce este.
Suntem, în același timp, o matrice unică, inimitabilă, concomitent, un conglomerat
caleidoscopic, repetat de miliarde de ori în fiecare dintre celulele care ne alcătuiesc, dintre care
unele mor la fiecare trei zile, altele la 30, altele la trei luni sau le sunt înlocuite cărămizile bucată
cu bucată, zice-se, din șapte în șapte ani.
În fiecare dintre ele persistă timp de 70-90 ani, niște structuri în care este depozitată esența
entității noastre, dar nici ele nu sunt veșnice. De fapt, expresia veșnic, absolut, este sinonimă cu
încremenit, fix, imobil, ceea ce în cazul realității cunoscute, este un nonsens.
Ceea ce este cu adevărat peren este ceea ce este transmis, reprodus, ceea ce ne definește,
performanțele uimitoare de care este capabil orice organism viu, adică know-how, informația
privind alcătuirea, structura și funcțiile de care suntem capabili și prin care existăm.
Și o să fim la fel de uimiți, aflând că între ARN și ADN ul nostru – genotipul nostru, și
trăsăturile care ne caracterizează – fenotipul nostru, nu este nicio legătură, alta decât cea dintre
aceea dintre semn și semnificat. Adică un cod. O transcripție. Singur similitudine. Extrem de
contraintuitiv!

122
 În drumul nostru efemer prin această lume, suntem martorii a cca cinci, pentru cei mai
norocoși și longevivi, poate șapte generații – între străbunici și strănepoți. Cei născuți în deceniul
patru sau cinci al secolului trecut, ca și mine, încep deja să-și facă și să-și încheie socotelile.
Puneți față în față străbunicii dvs cu strănepoții dvs, vremea unora și a celorlalți. Vi se pare puțin
lucru?
Păi, dacă vorbim despre prăpastia dintre părinți și copii, ce probleme de înțelegere și
comunicare ar apărea între străbunicii și strănepoții noștri? Apoi, câte dintre produsele realizate
de omenire numără șapte generații? Poate cele mai reușite și uzuale. Mă gândesc la automobile,
avioane, computere, celulare. Dar și la rasele de câini, de animale sau plante.
Și dacă sunt atât de mari diferențele într-o viață de om, ce vi se pare atât de imposibil, în
timpul geologic, când vedeți ce complexitate a existenței ne înconjoară, ce forțe animă materia,
viața și curgerea timpului.
Și atunci, dacă este cazul să acordăm credit spiritualității, părții celei mai perene din noi,
aceasta nu este vreo parte foarte specifică, individuală, vreo parte sublimată a ceea ce reprezintă
istoria noastră personală, valoarea, nici chiar geniul vreunuia dintre noi – acestea pot avea
importanța lor în patrimoniul cultural și spiritual – ci acea parte, informația modului de alcătuire
și reproducere a ceea ce am ajuns să fim și să transmitem mai departe.
Acea parte acumulată prin mutații aleatorii și persistentă prin selecție cumulativă, rezultat
al evoluției, devenind ceea ce suntem astăzi. Proprietate fundamentală a lumii, a realității, a
existenței, a materiei, de la cuarci, neutroni, pozitroni și electroni, cu sarcinile și energiile lor,
aranjați și organizați în câmpuri, trecând prin armate de infrastructuri care dau armonia și
frumusețea secțiunii de aur, a muzicii sau lungimii de undă a culorilor, a cristalelor – florile de
mină, a fractaliilor, incluse în fiecare strop de tină, dacă îl privești la microscopul electronic.
A sosit momentul să ne valorizăm alternativele. Timp de milenii am țesut și cernut valori,
sensuri, semnificații. Am alcătuit istorii, am povestit legende și mituri, despre alcătuirea lumii și
apucăturile noastre. Ele sunt superbe, ca valoare culturală și spirituală. Dar, în cea mai mare
parte a acestui timp am ignorat esența realității pe care o purtăm în noi, ceea ne-a adus până aici,
ceea ne va ajuta să facem saltul mai departe.
Nu mai putem ignora modul de alcătuire a lumii, a noastră înșine. Ne izbește la tot pasul.
Ne credem buricul lumii, instituțiile noastre, ideologiile și convingerile noastre, crezurile
noastre, par intangibile, dar ele curg de-a lungul mileniilor. Suntem vulnerabili, perisabili, și
totuși permanenți – prin ceea ce transmitem, prin ceea ce rămâne, prin ceea ce reproducem.
Nu noi înșine! Să nu ne mai facem iluzii! Aveți vreo amintire dinainte de naștere? Ne vom
întoarce de unde am venit! Vom trăi prin genele noastre, prin nepoții și strănepoții noștri, prin
copiii copiilor lor! E suficient! Vom reintra în circuitul natural al lucrurilor obișnuite! Împreună
cu electronii, neutronii și atomii din care suntem alcătuiți. Adevărată aventură!
Este timpul să înlocuim miracolul, înțelepciunea și frumusețea miturilor, cu miracolul,
alcătuirea superbă și secretele realității care ne înconjoară. Sunt la vârful degetelor noastre.
Trebuie doar să deschidem ochii mari și ochii minții, să acceptăm cu modestie că suntem plini de
prejudecăți, că suntem prea plini de sine, prea posesivi, autoritari, ierarhizați, încrezători în
propriile automatisme culturale.
Ne așteaptă o revoluție. O reformă. Nu vom risca să fim devorați.
…
Neutralitate vs Polaritate

Descoperim, ajungem să cunoaștem și să evaluăm, legile fizicii, ale mecanicii, cele

chimice sau biochimice, ale biologiei moleculare. Putem noi spune despre vreuna dintre aceste
legi, fenomene, evenimente sau obiecte, că sunt etice sau deontologice?
Este frecarea care îngreunează mișcarea un rezultat al păcatului sau stabilirii vreunei
pedepse. Acționează inerția în vreun sens moral? Cad obiectele în jos și nu în sus, doar după

123
apariția a ceea ce numim astăzi păcat? Care dintre cele două forțe aparțin paradisului sau iadului,
centrifugă sau centripetă?
Ne expunem razelor solare și sintetizăm vitamina D, care ne echilibrează fosforul și calciu
din oase, dar produce și cancerul de piele. Ne mișcăm mai rapid și performant decât o amoebă,
dar producem radicali liberi care ne otrăvesc, ne îmbătrânesc și ne omoară. Vorbim despre
nemurire, dar uităm că viața înseamnă metabolism, uzură, toxine și dejecții.
Ne dorim veșnicia, dar uităm că suntem perisabili, așa cum Eos, zeița zorilor, a uitat să
ceară lui Zeus, pentru iubitul ei, Tithon, nu doar nemurirea, ci și tinerețea. (Stephen Cave,
Nemurirea, trd Maria Dobrinoiu, Univers, 2020) O speranță de viață peste limitele noastre
biofizice, biochimice și krebsiene, ne-ar transforma în niște decrepiți, schilozi, demenți,
incontinenți și maligni. După 90 de ani, cancerul de prostată devine majoritar.
Etica, morala, deontologia, sunt valori și semnificații fundamentale pentru a lubrifia
convețuirea, pentru relațiile interumane și sociale, dar trebuie să înțelegem că a târî mecanismele
intime ale supraviețuirii noastre într-o pedagogie moralistă și spiritualistă a biciului și
zăhărelului, este o încercare cel puțin desuetă.
Ne delimităm de doctrina și teologia retribuției directe, dar nu avem curajul să găsim în
valorile morale și în etică, motivațiile intrinseci, fără să atașăm gratificații sau pedepse, ale unor
mecanisme absolut neutre și indiferente.
Invocăm autoritatea și astfel devenim tributari autoritarismului.
Nu cumva, nevoia noastră de sens, obsesia noastră de atribuire a semnificațiilor, au devenit
vițeii noștri de aur generoși sau idolii noștri terifianți și răzbunători? Idolatrie!
Dacă există un paralelism între fizică și metafizică, acesta va rămâne euclidian.
Restul este atribuire. Iar atunci când combini retribuția cu atribuirea între două domenii
distincte prin însăși natura lor, nu poate rezulta decât eroare, o eroare imensă, grosolană.
...
Separare vs Mixare

Punerea deoparte, separarea, distincția, puritatea, sacralitatea – avea temeiuri culturale

probabil împrumutate – V Gen 43, 32 – Iosif, frații săi și egiptenii, stau la mese, împărtășesc și
celebrează festiv, au parte de convivialitate, dar cum? Separat! De ce? Fiindcă pentru egipteni,
lucrul acesta, amestecul – era considerat o urâciune. Peste un mileniu, aceeași problemă creează
discordie între Petru și Pavel, în Antiohia. Imperativul avea, în primul rând, temeiuri religioase.
Iosua 23,7. Ezra 9,2.
Poate mai mult decât culturale, temeiurile igienice și epidemiologice, fără să aibă mai mult
decât intuiția măsurilor profilactice de izolare și separare, inclusiv a lăuzelor, la soroc, pe toată
durata carantinei (40 zile). Dar ele au fost extinse, de la cele materiale, la cele spirituale. Fiindcă
așa erau vremurile.
Și ce a devenit separarea, izolarea? O sursă de distincție, privilegii, discriminare. Leviticul
20,24-26. Și dacă separarea devenea o sursă de puritate și sacralitate simbolică, orice
amestecătură – poate doar cu excepția făcătorului de miruri și parfumuri (Exod 30, 25.35) –
devenea impură, după modelul raselor. Conceptul hibrid – cu toate calitățile și limitele sale, nu
era cunoscut încă, dar diseminau alte obiceiuri bizare, ciudate, preluate timp de milenii:
Deuteronomul 9-11: interdicția privind două tipuri de culturi în același ogor (dar rotația sau
succesiunea acestora?), două tipuri de materiale – lână / in sau cânepă – complet
contraproductiv, două clase de alimente – carne și lactate – până la veselă diferită.
Pare să fie un exemplu despre cum valori tradiționale, poate întemeiate, generează
prejudecăți, discriminare, ba chiar mai mult, devin o frână în calea dezvoltării.
Unul dintre cele mai vechi aliaje, cca 5 mii î.Hr. – cel dintre cupru și staniu – ambele
metale moi, a dat bronzul, de o duritate și calități excepționale pentru vremurile acelea.
Mai mult, mixajul, împreună cu prelucrarea formelor, cu fărâmițarea și fragmentarea,
aveau să se dovedească esențiale în tehnica și sursele de inovație, creativitate.

124
 Organele noastre de simț, creierul, selectează, extrag, mixează, prelucrează și integrează în
entități noi, părți surprinzătoare ale realității.
Vom fi uimiți să constatăm că cele mai noi achiziții tehnologice, multe dintre ele
împrumutate din natură, împreună cu realitățile cuantice, au condus la apariția imaginilor HD, a
înregistrărilor și redărilor MP3, a telefoanelor celulare, a internetului sau a GPS, a ecranelor cu
cristale lichide.
Arta, design-ul și arhitectura combină în mod fericit și surprinzător, elemente disparate
pentru a da formă unor entități novatoare.
Unul dintre rarii laureați dubli ai premiului Nobel, 1950 și 1980, biochimistul Frederick
Sanger, își datorează cercetările și descoperirile tehnicilor de fragmentare a secvențelor de
aminoacizi, aflați într-o moleculă prea mare ca să fie detaliată – cea de insulină, pe care a
descoperit-o astfel. Apoi a făcut același lucru cu ADN, reușind să stabilească cu precizie locul de
fragmentare și secvențializare a genelor, contribuind decisiv la realizarea proiectului Genom
Uman.
Privind asupra potențialului creator al modului cum este structurată existența masei,
energiei și informației, felul în care natura, organismele vii negentropice au folosit energia
furnizată de entropie, constați că fiecare viețuitoare, specie, a exploatat câte o nișă și a excelat în
structuri strict specializate – platoșe chitinoase sau solzoase, fosforescențe luminoase, tensiuni
voltaice paralizante, otrăvuri protectoare sau agresoare, penaj, gheare și colți, suplețe și viteză,
văz și miros de excepție, mult superior capacităților umane, etc.
În tot acest timp, omul a rămas aparent plăpând și vulnerabil. Dar el a excelat prin cea mai
subtilă și sublimă formă de evoluție și perfecțiune – prelucrarea informației, inițial în structurile
ADN, apoi în cel mai performant server și ordinator al naturii – creierul uman – sistemul său
nervos central și periferic. La acest nivel existau potențial, mult mai mult decât tot ce inventaseră
toate celelalte specii la un loc. Și ele au fost actualizate treptat sub forma tehnologiilor,
civilizațiilor, culturii acumulate de-a lungul mileniilor.
Ceea ce nu se știa atunci, este că în însăși intimitatea concepției, geneticii și embriologiei
umane, mixajul și nu separarea, sunt prezente sub forma crossing over ului meiotic. Astfel, deși
rămânem asemănători, fiecare dintre noi este unic. Or, contradicția de termeni dintre creație,
mijloacele de reproducere și cutumele religioase sunt mai mult decât evidente. Coliziunea dintre
natură și cultură nu este o raritate.
Între toate popoarele, unul pare să-l reprezinte pe om cel mai bine. Un popor mic, care a
știut să preia de la imperiile care îl dominau și a dus monoteismul până la cele mai înalte culmi
de spiritualitate, care și-a prezervat trăsăturile etnice, și-a cultivat inteligența, suplețea
intelectuală și capacitatea de inovare.
N-au excelat în navigație, dar au explorat și umplut lumea prin diasporă. N-au fost primii
în metalurgie sau minerit, dar au dat cei mai mulți savanți laureați ai premiilor Nobel, au cei mai
mari virtuozi, artiști, oameni de litere, politicieni, diplomați, finanțe și mai nou conduc în
domeniile de vârf ale cercetării și inovației.
Din nefericire, există și un revers. Filosofia distincției și separării, prin care și-au păstrat
ființa etnică și spirituală, împreună cu priceperea și succesul lor, combinată cu prejudecăți
culturale, le-a atras invidia și ura celorlalți, au fost nedreptățiți și hăituiți, victima pogromurilor și
în ultimă instanță, ca o culme a absurdului – holocaustul.
_______
Acest material a fost inspirat din – David Eagleman, Anthony Brandt, Specia rebelă, trd
Carmen Strungaru, Humanitas, 2020.
...
Absolut vs Relativ

Absolutul este rezultatul unei idealizări. El poate exista ca idee în mintea noastră, îl putem
gândi, imagina, dar nu se verifică în lumea noastră reală, finită, în care sunt suverane

125
relativitatea, limitele și finitudinea. Există infinit, dar matematic, este o mărime către care se
tinde asimptotic, niciodată atinsă. Relativitatea are o expresie matematică, devenită evidentă
empiric și observațional.
Ce te faci însă, cu valorile, morala, drepturile. Le putem gândi absolut, le putem idealiza,
dar pentru motive pragmatice, empirice, avem dilemele, conflictele de interese, hățișul complex
al dispozițiilor de aplicare.
Nu e simplu nici să distingi rezolutiv între adevăr și eroare, între bine și rău – lăsăm
estetica, fiindcă chestiunile gustului ar complica și mai mult situațiile complexe. Dar când ești
pus în situația de alege între două categorii de adevăr, sau de bine, cu ordine de mărime și
prevalență diferite, ce te faci?
Oamenii au capacități ale discernământului diferite, personalități accentuate, interese
opuse. Deciziile trebuie să țină seama de prioritizări, ponderi, ierarhii valorice, nu demnitare sau
autoritare.
Când un drept este inalienabil și când devine negociabil? Cine stabilește criteriile? Totul
este relativizat. Dar trebuie motivat cu temei.
De pildă dreptul la viață precumpănește în fața celui de proprietate. Este o diferență de
calitate. Dar poate fi și de cantitate. În condiții de luptă, război, viața unui erou poate salva multe
alte vieți.
De obicei, intelectualii, oamenii inteligenți și înțelepți, sunt capabili de analize foarte fine
ale detaliilor, subtilităților și implicațiilor. Cei pragmatici, pot avea un ascuțit simț al
oportunității, al valorificării ocaziilor.
Un om echilibrat va gândi consecințele pe termen lung, va întrevede un lanț deterministic
complex, pe când un impulsiv cu tulburări de personalitate se va arunca cu capul înainte,
ignorând consecințele, sau un nehotărât va șovăi la nesfârșit și va irosi oportunități unice, cu care
nu se va mai întâlni niciodată.
Apoi există legi ale hazardului, ale probabilității, care pot spune matematic, care este șansa
și ritmul unui eveniment de a se repeta.
Avem judecată, valori, discernământ, motivație, opțiunea selecției și criteriilor, urmate de
capacitatea de a decide și acționa.
Unii excelăm predominant în domeniul adevărului, alții în etică și morala valorilor, iar nu
cei din urmă au un simț practic ieșit din comun. Suntem diferiți. Realitatea este complexă. Dar
principiile, valorile și înțelepciunea, experiența, ne pot ghida prin hățișul complicat numit viață.
Când opiniile noastre diferă, fiindcă cultura, viziunea, afinitățile și interesele noastre
personale și de grup diferă, să ne amintim că există o scală a principiilor, legilor, normelor,
regulilor, unanim recunoscute, că există o prioritizare a valorilor, că există norme și principii ale
negocierii, pe care le putem aplica, fără să ne provocăm supărare și suferințe inutile.
Din orice conflict putem învăța multe aspecte ignorate ale problemelor, despre opinii și
interese, cel puțin egale cu ale noastre, despre soluții originale la care mai multe creiere au avut
acces favorizat față de unul singur, al meu sau al tău.
...

11 Varia, miscelaneus:
Miscellaneous
Paștele Covid 19/20
Cum (nu) înțeleg eu fizica
ABC – Kant
Un Dumnezeu multifactorial
Comparații Pastor / Profesionist Laic
...
Miscellaneous

126
 Motto
Deși realitatea morții ne distruge, ideea de moarte, ne poate salva. Irvin Yalom, Călătorie
către sine.
Irvin Yalom, Soluția Schopenhauer, citează din memoriile lui Nabocov: Viața este o
scânteie între două oceane de întuneric, înainte și după naștere. De ce sunt preocupările noastre
atât de asimetrice? Dependenți de Timp - acum, de spațiu - aici. Conștienți de Conștiință.
...
Și pe Virgiliu: “Unde e moartea, nu sunt eu, iar unde sunt eu, nu există moarte!” Temeiuri
pentru confruntarea cu anxietatea existențială.
...
Mitul este o narațiune subtilă, fundamentală, coerent cu valori și norme esențiale, din care
își extrage calitatea de adevăr permanent, absolut - după criteriile autorității - pe care realitatea
modestă, banală, cotidiană, nu-l poate verifica, cu toată încăpățânarea argumentelor ei.
...
Suntem muritori. Conștienți sau inconștienți? Care sunt opțiunile? În prima parte a vieții
trăim ca și cum am fi nemuritori. E un aranjament temporar necesar, util, adaptat, care devine
inadecvat.
La fel de inadecvate sunt și miturile, religiile, reacțiile escapiste. Unele hrănesc foamea de
mângâiere, speranță, protecție și siguranță, altele pe cea de plăcere, uitare, ignorare. Fie în
favoarea unei existențe utopice, unei promisiuni fără nicio acoperire, pe termen îndepărtat,
nelimitat, fie a unei păcăleli, frustrări, sancțiuni imediate. Modul de viață vegetativ, adictiv, de
larvă sau turmă.
Din nefericire, ambele au tendința - prin ceea ce promit și oferă - să deprecieze viața,
existența, singura realitate la care avem acces și care ne poate oferi ceva adecvat și adaptat nouă.
Singura posibilitate de progres, modernizare, funcționare suplă, sursă de confort, civilizație,
cultură, optimizare a relațiilor, mediului, calității vieții.
De fapt, nimeni n-o face, cu adevărat, ci doar declarativ, nominativ. Oamenii continuă să
aibă un ascuțit simț practic, să fie foarte pragmatici, să-și facă calcule și proiecte pe termen scurt,
mediu sau mai lung. Dar le place să mitizeze, să viseze despre “țara de sus”, “ceruri”, “împărăția
lui Dumnezeu”, “noul pământ”, locul în care își proiectează toate idealurile, speranțele,
frustrările, neîmplinirile, compensațiile.
Există o rezolvare rezonabilă, o soluție adecvată, înțeleaptă?
Da! Să prețuim fiecare clipă, să trăim semnificativ, să creștem calitatatea, proporțional cu
ceea ce ni se fură din cantitate, să absorbim prin toți porii și să sporim prin toate capabilitățile
noastre, profunzimea, frumusețea, bogăția și diversitatea existenței. Să devenim statuari, maturi,
oferind și primind prin toate canalele și receptoarele noastre de semnificativ și frumos. Să lăsăm
o urmă durabilă prin creativitate, ingeniozitate și valoare.
…
Paștele Covid 19/20

Au tras la sorți și sorțul a căzut pe Matia...

FA 1,26
Domnul va trece pe lângă ușă și nu va îngădui Nimicitorului să intre în casele voastre și
să vă lovească.
Ex 12,23
Probabil, nicăieri nu sunt mai apropiate, viața și moartea, decât la nivelul ARN-replicazei.
Viața înseamnă creștere, dezvoltare, reproducere, replicare. ARN. ADN.
Se pare că virusurile au descoperit și aplicat acest secret ingenios, pentru prima dată.
Bacteriile o fac permanent.
Sângele, la locul lui, este viață. Pe ușorii ușii, înseamnă moarte și viață. Conform
autorității, ritualului și interpretării. Doar că moartea e o certitudine, iar viața, o posibilitate.

127
 Dacă oricare dintre noi ar muri de Covid 19, pentru noi înșine și pentru apropiați, ar fi o
tragedie.
Dar pentru firea lucrurilor, nu este decât o altă fațetă a proceselor banale din natură, în care
cele mai intime resorturi ale vieții, se îngemănează cu moartea.
Noi suntem făuritorii semnificațiilor și valorilor, cărora le acordăm atâta importanță.
Și când te gândești că miezul spiritualității sacre se găsește în afirmația:
„Plata păcatului este moartea...”.
Păcat că ne naștem?
NU!
Aceasta este Viața!
…
Cum (nu) înțeleg eu fizica
Sunt pe țărmul mării sau al oceanului. Privesc frământarea valurilor, purtătoare mai mult
de energie, decât de masă, și visez.
Apoi, iau o piatră ‘banală’ în mână. Îmi pun ochelarii cuantici și, deodată, piatra inertă se
transformă într-un nor cuantic având același fior de neliniște și agitație ca valurile mării.
Privesc apoi spre Calea Lactee, mama noastră, în care am aflat laptele existenței, și încerc,
dar nu reușesc, să mă gândesc la cele o sută de mii de miliarde galaxii, având fiecare câte o sută
de mii de miliarde stele și planete. Cu supernovele, spațiul-timpul lor curbat, găurile negre și
câmpul lor gravitațional.
Și mă mai gândesc cum fiecare firicel de praf sau nisip este alcătuit dintr-un număr (in)finit
de particule-cuante, câmpuri cuantice, nori cuantici și probabil o gravitație cuantică, pe cale de a
fi înțeleasă.
Și atunci, îmi dau seama și mă umplu de o fericire imensă, că și eu, trestie gânditoare, fir
de praf la granița dintre atomi și stele, fac parte - doar pentru o clipă - din acest Univers!
Acest lucru banal, faptul de a exista pentru o clipă și a gândi, a scrie gândurile acestea, nu
mi-l mai poate răpi nimeni!
Acesta este un motiv foarte puternic să vă iubesc pe toți semenii mei, întru existență!
Oameni, plante, animale, minerale, gânduri, fantezii și sentimente!
Vă mulțumesc tuturor că existați!
Celebrați!
…
ABC - Kant
(Din ciclul "Ne-am interesat pt Dvs")*
Motto
'Senzația este reprezentată de stimuli neorganizați, percepția este senzație organizată,
concepția este percepție organizată, știința este cunoaștere organizată, înțelepciunea
este viață organizată.'

Kant consideră că mintea, acest agent al selecției și coordonării, folosește două metode
simple de clasificare a materialului care îi este prezentat: simțul spațiului și al timpului. Pe
măsură ce generalul ordonează informațiile în funcție de locul de unde provin și de momentul la
care au fost aduse, pune ordine și un sistem... Spațiul și timpul nu sunt în ele însele percepții, ci
moduri ale percepției, care dau sens... Ele sunt a priori, fiindcă întreaga experiență le
presupune... Pentru că sunt a priori, legile lor, care sunt legile matematicii, sunt absolute și
necesare, o lume fără sfârșit. Este sigur că nu vom găsi o linie dreaptă care să nu fie cea mai
scurtă cale între două puncte, nici 2+2 care să nu facă 4 sau 3*2 care să nu facă 6. ...
Legile gândirii sunt chiar legile naturii, pentru că natura ne este cunoscută tocmai prin
intermediul unor gânduri care trebuie să se supună acestor legi, din moment ce sunt unul și
același lucru; de fapt, după cum spunea Hegel, legile logicii și legile naturi sunt unul și același
lucru, de aceea metafizica și logica fuzionează... Știința este absolută, adevărul este etern.

128
 Totuși, această certitudine, acest caracter absolut al celor mai înalte generalizări ale logicii
și științei, este în mod paradoxal, limitat și relativ; limitat la câmpul experiențelor efective și
relativ la modurile noastre strict umane de cunoaștere...
Kant nu se îndoiește niciun moment de existența materiei sau a lumii externe; dar nu știm
nimic sigur despre ele, cu excepția faptului că există. Cunoașterea noastră detaliată este cu
privire la felul în care ne apar, cu privire la fenomene, la senzațiile pe care le avem cu privire la
ele. Idealismul nu înseamnă, așa cum cred oamenii de pe stradă, că nu există nimic în afara
subiectului cunoscător, ci că o bună parte din obiect este formată din percepții și concepte;
cunoaștem obiectul doar în măsura în care-l putem transforma într-o idee. Cum arată el înainte
de a fi modificat, nu putem ști. Știința, așa cum o concep cei mai mulți, este naivă. Filosofia este
ceva mai sofisticată și înțelege că întregul material al științei constă mai degrabă din senzații,
percepții și concepte, decât din lucrurile în sine. "Cel mai mare merit al lui Kant, spune
Schpenhauer, este de a fi deosebit fenomenul de lucrul în sine."
Decurge de aici că orice încercare, fie din partea științei, fie din partea religiei, de a ne
spune care este adevărul absolut, nu va fi mai mult decât o ipoteză. "Înțelegerea nu poate trece
dincolo de limitele sensibilității."
O astfel de știință transcendentală se va pierde în antinomii, iar o astfel de teologie
transcendentală se va pierde în paralogisme. Dialectica transcedentală are sarcina dură de a
examina validitatea rațiunii de a scăpa din câmpul cunoașterii sensibile a lumii aparente, în
lumea imposibil de cunoscut a lucrurilor în sine.
Antinomiile sunt dileme insolubile născute dintr-o știință care încearcă să depășească
experiența. Când cunoașterea încearcă să determine dacă lumea este finită sau infinită în spațiu,
gândirea se va revolta împotriva ambelor presupoziții: dincolo de orice limită, suntem înclinați să
concepem ceva mai mult, fără margini și totuși, infinitatea nu poate fi concepută în sine. Ne
putem întreba iarăși: a avut lumea un început în timp? Iarăși, nu putem concepe eternitatea, dar,
de asemenea, nu ne putem gândi la niciun moment din trecut fără a avea sentimentul simultan că
a existat ceva înaintea lui. Are, oare, acest lanț de cauze și efecte, pe care-l studiază știința, un
prim început, o Primă Cauză? Da, pentru că un lanț infinit este imposibil de conceput; nu, pentru
că o cauză fără cauză este, de asemenea, imposibil de conceput. Există vreo ieșire din aceste
fundături ale gândirii? Pot exista, spune Kant, dacă ne amintim că spațiu, timpul și cauzele sunt
moduri ale percepției și gândirii (Mă întreb, dacă Einstein nu se răsucește în mormânt?! - n.c.),
care trebuie conținute în orice experiență, din moment ce reprezintă țesătura și structura
experienței; aceste dileme apar din presupoziția că spațiu, timpul și cauzalitatea sunt lucruri
externe, independente de percepție...
Așa stau lucrurile cu paralogismele 'teologiei raționale', care încearcă să arate, pe calea
rațiuniii teoretice, că sufletul este o substanță incoruptibilă, că voința este liberă și este deasupra
legii cauzei și efectului (determinismului), că există "o ființă necesară", Dumnezeu, ca o
presupoziție a întregii realități.
Dialectica transcendentală trebuie să reamintească teologiei că "substanța, cauza,
necesitatea" sunt categorii finite, moduri de aranjare și clasificare pe care mintea le aplică la
datele senzoriale și, prin urmare, valabile doar pentru fenomenele care apar prin experiență. Nu
putem aplica aceste concepte lumii entităților noumenale (sau doar deduse și conjuncturale).
Religia nu poate fi justificată prin intermediul rațiunii teoretice...
O carte de cca 800 pagini care își propusese, nici mai mult nici mai puțin, decât să rezolve
toate problemele metafizicii și, dacă se poate, să salvgardeze adevărurile esențiale ale religiei și
științei.
Ce a reușit însă cartea? A distrus o viziune naivă asupra științei... A limitat-o la o lume care
este una a aparenței și a suprafețelor, dincolo de care rațiunea s-ar împotmoli în antinomii...
Cele mai elocvente și mai incisive părți ale cărții argumentează că obiectele credinței - un
suflet liber și nemuritor, un creator binevoitor - nu ar mai putea fi vreodată demonstrate de către
rațiune; cam în felul acesta a fost salvată religia...

129
 Nu e de mirare că Heine l-a comparat pe micuțul profesor din Konigsberg cu Robespiere...
Kant, spune Heine l-a ucis pe Dumnezeu și a subminat cele mai prețioase argumente ale
teologiei. "Ce contrast uriaș între viața exterioară a acestui om și gândirea sa distructivă, capabilă
să arunce o întreagă lume în convulsii!
...
Rog cunoscătorii să fie îngăduitori - pentru ei toate acestea sunt redundante. Nu sunteți
prea mulți și sunteți o elită. Rândurile acestea nu sunt decât o invitație la studiu, la cunoaștere și
gândire. În lumina acestor concluzii, realizăm că așa numitele -isme "științifice", nu sunt decât
niște glume insipide. Ele nu au neapărat menirea să stârnească pasiuni sau controverse, ci doar să
deschidem ochii. Este doar un flash, o sclipire. Pentru edificare, sunt necesare deschidere și efort
continuu.
_______
*Întregul articol este o compilație de fragmente din Will Durant, Povestea Filosofiei, Ed
Herald, 2019, trd după versiunile engl, 1927-1961. Comentariu la prima critică, Critica Rațiunii
Pure, Immanuel Kant, 270-277.
...
Un Dumnezeu multifactorial
Ce sunt? Mă întreabă unii și mă întreb și eu. Nu știu încă. Existența are și va avea încă
multă vreme o latură misterioasă la care omul a dat multe răspunsuri și nici unul.
Deci agnostic. Nu e încă, un diagnostic.
Monoteismul convertit gnostic, elenistic și contradictoriu la trinitate, se zbate.
Populist, monoteismul a devenit multiteism.
Există un Dumnezeu lăuntric, intim, al speranței în disperare, al mângâierii inimii zdrobite.
Pentru echilibru, dialog, rugă, Prietenul imaginar.
Apoi există un Dumnezeu al teologilor, sistematic disecat, contradictoriu, ilogic.
Un Dumnezeu, al instituțiilor, oportunităților, al puterii, autorității, social, politic. L-am
putea numi Dumnezeul fariseilor.
Niște dumnezei colocviali, de conveniență, socializare, că doar suntem creștini, Dumnezeul
de “Doamne’ Ajută!”.
Nu ne lasă să-l uităm, Dumnezeul radical, al sectelor, fundamentalist, fanatic, necruțător și
îngust.
Apoi, Dumnezeul omului de știință, baricadat, în tranșee, sau prins într-o luptă de guerilă,
furișându-se în golurile rămase libere, pustii.
Ar mai putea fi un Dumnezeu al inaniției sau posturilor, care e împrumutat periodic între
eremiți - deveniți ei înșiși niște dumnezei mai mici - și atei, care vor cu tot dinadinsul să-l
stârpească.
Iată ce au făcut din tine, Doamne! Ai devenit de nerecunoscut!
…
Comparații Pastor / Profesionist Laic

Asemănări:
Profesiuni helper
Bună intenție și bună credință
Competență în sfera proprie, proprie mai degrabă segmentului laic

Distincții:
Pastor
Legat de convingeri
Acționează în interiorul ghetoului, bulei
Conduce comitete, colectivități, urmărește consensul
Condiționat economic, financiar, sistemic

130
 Stilul discursiv presupune anecdoticul, concretul
Relațiile sunt importante și valorizate
Exigențele doctrinale, dogmatice teoretice, ideale și slăbiciunile umane reale, impun
măștile
Domeniu vast, foarte complex, acoperire dificilă, deficitară
Conservator și tradiționalist, prin conjunctură
Afectivul determină cognitivul

Profesionistul laic
Format și structurat cognitiv
Decide prompt, responsabil, într-un domeniu îngust, acționează în societate
Relativ independent economic, financiar, mai puțin sistemic
Stilul discursiv este predominant teoretic, abstract, principial, practic
Normele, principiile și cutumele sunt importante și valorizate
Exigențele teoretice sunt universale, neutre, impuse de la sine
Domeniu ultra-specializat, deseori ermetic, jargon
Modern, progresist, prin natură
Cognitivul determină motivația și decizia.
...
128 pagini
74 303 cuvinte

131