Doctrine pedagogice.

Curs introductiv

O istorie a doctrinelor pedagogice urmează obligatoriu itinerariul unei istorii intelectuale a

spațiului cultural cercetat. Doctrina este o construcție mentală, intelectuală, ce constituie o
reprezentare teoretică însoțită de aplicații și raportări practice asupra unui domeniu de gândire,
unui fenomen sau produs cultural. Existența unei doctrine atestă că societatea în care aceasta este
prezentă se află într-o fază avansată de evoluție (culturală), are o istorie semnificativă a cunoașterii,
datorită căreia s-a ajuns la formularea unei necesități a structurării demersurilor și acumulărilor
cognitive, pentru a se putea gestiona (la nivel simbolic, conceptual și pragmatic) un anumit
domeniu ce prezintă interes pentru viața comunitară.
Nu se poate vorbi de doctrine în societățile primitive (pre-gramaticale), unde aveam de-a face cu
sisteme sau doar forme de reprezentare a unor raporturi inter-personale, ce se transmit, de regulă,
prin ritualuri sau forme de instrucție ce țin de o comunicare mitologică.
Este posibil ca asemenea forme de organizare a reprezentărilor despre lume, viață și sine să fie la
originea civilizației pe care încercăm să o studiem azi urmărind concepțiile sale despre cunoaștere
și educație.
O preocupare pentru sistematizarea educației atestă că societatea în care această tendință se
manifestă a atins un grad de cunoaștere ce impune o poziție reflexivă față de lume și față de propria
identitate (la nivel individual și colectiv). Totodată presupune existența unei vieți intelectuale
individuale, bazată pe libertatea de gândire a subiectului uman creator și reflexiv, într-un context
social și, implicit, politic, ce valorizează individualismul și cercetarea speculativă – prin
relativizarea normelor și abrogarea dogmelor și ritualurilor sau plasarea acestora în regim estetic.
Urmărind istoria doctrinelor și concepțiilor pedagogice, vom urmări, inevitabil, și istoria relațiilor
acestor construcții culturale cu alte zone de concepție și reflecție socială, cum ar fi sistemele
politice, religioase, ideologice etc.
O observație ce se impune de la sine, încă din acest punct, este că aveam de-a face cu diverse
variante de ficțiune, care interacționează și se află într-o relație de interdependență și
intercondiționare/condiționare reciprocă. Aceste diverse sisteme de reprezentare și organizare a
realității se succed în istoria culturii astfel cum au fost formulate de personalități excepționale,
pornind de la o serie de date și coordonate de origine imaginară (de cele mai multe ori, concepțiile
pedagogice se întemeiază pe imaginea despre om și credințele privind scopul existenței și,
eventual, utilitatea cunoașterii și sensul istoriei ale societății în care ele sunt formulate).
În cursul nostru vom încerca să deconstruim aceste ficțiuni, să le înțelegem originile, structura,
evoluția și influențele asupra gândirii umane și asupra situației civilizației omenești ca urmare a
impactului acestor mecanisme la nivel social. O schemă pe care o vom folosi pentru analiza noastră
va încerca să surprindă trei dimensiuni pe care le considerăm definitorii pentru orice doctrină, după
cum urmează:
1.Subzistența– orice doctrină e influențată, inevitabil, de mediul în care se naște, în care e
formulată, este condiționată de coordonatele culturale a locului și epocii unde se formulează și se
expune public; ea este o oglindă a epocii sale și a personalităților ce au contribuit la formularea sa;
în același timp, doctrina deservește anumite scopuri, răspunde unor anumite cerințe socioculturale;
2.Tranziția – doctrina pedagogică urmărește scopuri, este formulată cu dorința explicită de a
promova anumite valori, ce sunt considerate dezirabile și licite de către fondatorul/ii ei; uneori,
chiar se urmărește combaterea unor alte concepții, înlocuirea unor alte sisteme de gândire – toate
acestea pe baza unei concepții despre lume, istorie, sensul existenței etc., și alte asemenea
reprezentări de tip ficțional;
3. Viziunea– orice doctrină pedagogică urmărește promovarea unui sistem de valori culturale,
formarea unei noi mentalități, vizează o reorganizare a lumii după principii mai bune, formularea
unei variante de viitor în care tezaurizarea cunoașterii și transmiterea ei, prin formarea intelectuală
a indivizilor și comunităților, să se bazeze pe noi coordonate teoretice și pragmatice.
Vom urmări așadar în cursul nostru o analiză a succesiunii istorice a diverselor doctrine, o analiză
a temelor ce preocupă și structurează aceste sisteme, adică a paradigmelor ce domină gândirea
personalităților ce stau la originea doctrinelor, și vom mai urmări o încercare de a înțelege valoarea
acestor acumulări în prezent și perspectivele pragmatice ale evoluției lor în perspectivă.
Pentru a urma tradiția locului în care ne aflăm, o universitate din spațiul cultural european, vom
proceda la o analiză istorică, o abordare cronologică a teoriilor pedagogice, a succesiunii acestora
în epocile istoriei acestui spațiul de cultură și mentalitate. Vom porni de la originile cunoscute,
atestate istoric ale acestei arii culturale, din Grecia antică, vom urma cu impactul modelului biblic,
importat din Orient, și vom continua cu istoria dezvoltării sistemelor de învățământ și științelor
educației, de-a lungul epocilor istorice ale Europei, privind cu atenție personalitățile majore,
coordonatele gândirii acestora și reperele ce au influențat evoluțiile doctrinelor.
Ajunși mai aproape de contemporaneitate, vom căuta să înțelegem interacțiunea la nivelul
științelor educației cu diversele forme de influențe venite din alte arii culturale, cu influența asupra
concepțiilor despre educație și pedagogie a științelor nou apărute – sociologia, antropologia,
științele comunicării și altele.
În parcursul nostru vom urmări să înțelegem relația dintre diversele forme de ficțiuni fondatoare,
gestionate de domenii precum religia, filosofia, politica, și concepțiile despre educație, despre
subiecții actului educațional, despre utilitatea și scopurile educației și modelele acesteia.
Cu alte cuvinte, vom încerca să înțelegem de ce știm ceea ce am fost învățați, cine și cum a decis
ce trebuie să învățăm, cum și când și de ce suntem azi în poziția de a afla că o civilizație, inclusiv
a noastră, de față, este produsul concepțiilor, doctrinelor și evoluției sale pedagogice.
Vom încerca, totodată, să aflăm ce putem spera și aștepta de la științele educației azi și ce doctrine
pedagogice mai vechi și mai noi ne pot ajuta să ne înțelegem și să ne împăcăm cu istoria pe care
am parcurs-o și cu ceea ce a făcut ea din noi. Se discută destul de intens despre o criză a lumii
contemporane. O criză a valorilor, o criză a culturii, o criză ce conduce la o degradare a comunicării
și la un eșec al educației.
Urmând un curs al istoriei învățării vom încerca să aflăm dacă există erori în acest trecut și ce
șanse avem acum, la finalul unui ciclu de civilizație, să învățăm a învăța cele necesare pentru
supraviețuire și nu pentru auto-distrugere.
Pentru că una din întrebările pe care le vom urmări de-a lungul cursului despre doctrinele
pedagogice este dacă nu cumva în chiar aceste doctrine s-a strecurat o perspectivă negativă, o
tendință obscură spre auto-distrugere, dacă nu cumva de-a lungul secolelor de căutări ne-am auto-
programat pentru un eșec al paradigmei culturale, îndreptându-ne, conștient sau inconștient, către
învățături și forme de învățare neviabile.
Acest curs își propune să realizeze o sinteză a acestui trecut al spațiului cultural european, în
conexiunile sale cu alte arii de cultură, și să ofere, pe această bază, o perspectivă asupra unor
posibile variante de viitor.
Doctrine pedagogice – Grecia antică

Pentru cei mai mulți dintre istoricii culturii, Grecia este modelul civilizației europene, leagănul
culturii în formele în care aceasta s-a dezvoltat în spațiul continentului căruia i-a dat numele și ia
oferit o variantă mitologică/ficțională de origine, prin legenda privind răpirea de către Zeus,
transformat în taur, a unei frumoase prințese nord africane, pe care a sedus-o și după numele căreia
a fost numit pământul unde a petrecut povestea de dragoste cu ea.
Acest model de relație cu realitatea, cu lumea va structura întreaga paradigmă greacă a educației
și a organizării societății și culturii sale.
Este un prim exemplu de operaționalizare coherentă a unui sistem de ficțiuni capabil să asigure o
reprezentare completă de/spre lume și să ofere o bază ideatică pentru o viețuire la nivel individual,
colectiv și universal. Ceea ce conferă perenitate acestei paradigme culturale grecești este faptul că,
pentru prima dată în istoria cunoscută nouă, ea oferea o deschidere către universalitate, o abordare
privind întreaga lume, universul, cosmosul, spre deosebire de culturile care o precedaseră și care
se ocupaseră doar de orizontul spațial și temporal în care funcționau ele, la nivelul comunităților
tribale. Ne referim la zona ce va fi cunoscută ulterior sub denumirea de Europa, nu la alte civilizații,
ce au fost anterioare celei grecești și care aveau concepții rafinate și subtile despre viață, univers,
eternitate, dar nu fac parte din arealul european, ci din alte zone de cultură, despre care vom trata
în altă expunere.
Una din originile preocupării pentru educație în lumea greacă este această concepție privind
necesitatea unui anume parcurs în viață și în eternitate al individului și al unor grupuri (familii,
clanuri, dinastii etc.).
Toate demersurile legate de educație se întemeiază pe concepțiile despre lume potrivit cărora
aceasta este de origine divină, există modele supreme – care sunt zeii, și modele intermediare –
semizeii, personaje de origine duală, având un părinte divin, zeu, și unul uman. Alături de aceștia
există eroii, personaje umane care au o conduită exemplară, un parcurs de viață ce constituie un
model, inspirat din tiparele oferite de primele două categorii.
Primele forme de organizare a acestor concepții se regăsesc în eposul homeric, în cele două texte
de dimensiuni uriașe, Iliada și Odiseea, a căror geneză a durat câteva secole și a căror formă
oficială a fost stabilizată, într-o primă versiune, undeva în secolul V al î.e.n., la curtea dinastiei
Pisistrate, fiind atribuite unui personaj legendar, Homer – un ostatec orb, a cărui origine o disputau
douăsprezece cetăți (a se vedea traducerile în limba română ale Iliada și Odiseea, începând cu
George Murnu).
Potrivit viziunii homerice despre viață, individul trebuie să urmărească permanent să se dezvolte
în arta luptei și în aceea a elocinței, să urmeze modelele care sunt zeii, semizeii și eroii și să tindă
a deveni un erou, dacă nu este născut din zei ori semizei.
Idealul educațional al epocii homerice se desfășura între reperele reprezentate de tipul de războinic
Achille și tipul de conducător Ulise, iar întâlnirea acestora în aceeași persoană era considerată
puțin probabilă, motiv pentru care au fost teoretizați ca personaje distincte.
Viața individului epocii homerice trebuia să fie subordonată idealului dobândirii abilităților
războinice de tip Achille și celor de elocință și adaptabilitate pragmatică de tip Ulise. Termenul
grecesc pentru acest tip de competență era arete, ce desemna o competență nativă și dobândită în
acord cu idealurile societății elenice, preocupată de război și glorie, dar și de o morală echilibrată
în contextul viziunii sale despre lume.
Acestea se realizau, inițial, în special prin educația în cadrul familiei și în contextul unor mici
grupe de elevi, ce urmau un șef tribal local.
Un moment de revoluție în istoria culturii (implicit a pedagogiei) a fost reprezentat de apariția unei
preocupări la nivelul comunității pentru instruirea sistematică a copiilor în spiritul unor valori, care
erau valorile identitare ale comunității respective.
Trebuie menționat că pentru întreaga perioadă a antichității grecești, om și, implicit, subiect al
educației, însemna persoană de gen masculin, grec, sănătos fizic și psihic, liber (nu sclav).
Educația a fost orientată către formarea unei societăți andro-centrice, unei culturi bazate pe idei și
ideologii in centrul cărora se afla imaginea masculinității ca etalon al umanității, reper al
normalității, ca regulă, secondată de aceea ca feminității ca excepție, ca aspect secundar, adiacent
al umanității.
Acest model s-a perpetuat până în contemporaneitate, a fost preluat de toate sistemele de gândire
ulterioare din spațiul european și susținut cu diverse argumente, fiind suspus unui demers
deconstructiv abia în secolul XX.
Această diferență de gen în educație este unul din subiectele pe care le vom urmări de-a lungul
întregii istorii a pedagogiei europene, pentru că este o caracteristică de maximă importanță a
acestui sistem pedagogic.
Principalele repere ale tipurilor de abordări educative sunt cele reprezentate de evoluția societății
grecești la nivel istoric.
Aveam de-a face cu educația în polis-urile emblematice – Sparta și Athena și cu influențele unor
personalități de anvergură pan-elenă, creatoare ale unor școli ce vor influența concepțiile despre
cunoaștere în următoarele secole, până azi.
Sparta a dezvoltat un sistem de educație orientat către integrarea până la depersonalizare a
individului în aparatul de stat, subordonarea oricărui impuls individual intereselor superioare ale
comunității, pregătirea pentru luptă ca activitate supremă pentru bărbați și pentru procreare ca
activitate optimă rezervată femeilor.
Athena a permis dezvoltarea unor concepții individualiste, ce au stat la baza formării unor variante
de abordare educativă cu deschidere către o viață personală independentă în cadrul comunității, o
libertate individuală ce va servi ca model pentru idealurile civice ale Europei în toată istoria sa,
până azi.
Personalități ateniene precum Socrate și Platon vor oferi modele de abordare a necesităților
educative, mergând până la a pune libertatea de gândire mai presus de propria viață, ca în cazul lui
Socrate ce a fixat în eternitate modelul disidentului, ca educator al comunității și ca garant al
libertăților individuale și cetățenești pe care trebuie să fie pregătit să le apere cu sacrificiul propriei
vieți. Desigur, acestea sunt modele ale unei societăți care valoriza abordările exclusiviste, refuzând
deschiderea către pluralitate ce caracterizează modelele democratice actuale.
Moștenirea cea mai de preț a Greciei este educația pentru democrație și libertate, deși trebuie
amintit permanent că democrația și libertatea Greciei clasice nu se refereau la non-greci (barbari,
meteci etc.), nici la sclavi și nici măcar la femeile ori invalizii din societatea greacă.
Era o democrație selectivă, dar prima care a oferit o variantă viabilă de dezvoltare a unui sistem
educațional centrat pe valorizarea vieții individuale, valori
precum dreptate, echitate, echilibru, sobrietate, armonie fizică și psihică.
O contribuție de primă mărime a Greciei la cultura europeană și universală este
formularea spiritului olimpic. Idealul olimpismului, ideea de a organiza jocuri ca activitate
exemplară, pentru a celebra relația dintre om și modelul său divin, ideea că raportarea la acest
model divin conduce obligatoriu la sistarea oricărui conflict – pe perioada jocurilor olimpice
încetau orice lupte – sunt ipoteze de civilizație ce structurează și azi paradigma socială la nivelul
întregii umanități.
După Socrate și Platon, Aristotel va formula o serie de idei pedagogice ce vor sta la baza
orientărilor europene în materie de-a lungul întregului Ev Mediu, cu ecouri până în
contemporaneitate.
Alte școli de gândire filosofică și pedagogică vor fi fost acelea acel sofiștilor și cele ale unor
presocratici și post-socratici ce și-au fondat sistemele pe diverse abordări ale explicațiilor despre
lume: Pitagora pe teoria numărului, Heraclit din Efes pe teoria permanentei schimbări etc. Ajunși
în acest punct al expunerii, trebuie menționat că abordarea noastră teoretică în acest curs nu va
urmări niciodată să reproducă o cantitate de informație spre a fi oferită spre memorare și redare
ulterioară din memorie, ci va urmări în permanență problematizarea critică a unor idei, fenomene,
ipoteze – spre a oferi un suport de gândire personală și reflexivitate asupra problemelor ce au
preocupat și preocupă pedagogia.
Important ni se pare să ne raportăm critic, prin prisma unei analize de istoria culturii și antropologie
culturală la domeniul istoriei ideilor și doctrinelor pedagogice, decât să reproducem atât cât ar
permite timpul limitat al unui curs, doar unele din informațiile despre anumite personalități ori
doctrine, pentru ca apoi să încercăm a le rememora, în loc de a le înțelege, discuta și dezbate critic,
pentru a dezvolta abordări folositoare în activitatea pedagogică efectivă.
În concluzie, vom reține ca esențiale coordonatele sistemului de educație al Greciei antice ca fiind
preocuparea pentru explicarea lumii și vieții și plasarea individului în acest context, deschiderea
către idealurile de democrație și libertate, cu limitările menționate, formularea ideilor educației
permanente și ale unei vieți trăite pentru cunoaștere, preocuparea pentru tezaurizarea cunoașterii
și transmiterea sa în formă scrisă și consacrarea olimpismului ca model de afirmare a valorilor
umane.
Pentru discuții asupra subiectelor abordate, propunem ca repere:
– Una din acuzațiile aduse lui Socrate a fost aceea că ar corupe tineretul ; discuție asupra eticii
relației profesor- elev, educator-educat; până unde poate merge influența unui educator asupra
celor pe care îi educă, și unde ar trebui ca această influență să se oprească, lăsând loc manifestării
celui educat?
– Cum ne raportăm la diferențele de gen din educație? ele sunt încă prezente, sunt moștenite din
sistemele de educație cu care s-a lucrat în ultimele câteva mii de ani în spațiul european; cum
putem gestiona această problematică și cum ne raportăm critic și pragmatic la moștenirea care
conține asemenea abordări?
Seminar:
De comentat abordări formulate de gânditori din Grecia antică
Socrate: ,,știu că nu știu nimic” – cum poți preda, cum poți învăța pe alții pornind de la ideea că
nu trebuie să știi ceva anume și să impui ceea ce știi, ci trebuie să scoți la lumină ceea ce este latent
în persoana educată?
Ce este mai important în procesul de educație: transmiterea unor cunoștințe, impunerea și
memorarea acestora, inclusiv a unor concepții despre lume, viață, condiție umană? Sau conducerea
elevului către o cunoaștere de sine, o descoperire a latențelor și potențialităților sale?
– Comentați critic aserțiunea lui Thales din Milet: ,,multa învățătură nu ține loc de minte”; a se
vedea Viețile și doctrinele filosofilor, la bibliografie;
– Prezentați critic opinii asupra limitelor democrației grecești și sistemului educațional bazat pe
aceste limite, care excludeau ori plasau în poziție inferioară femeile, non-grecii, sclavii, invalizii;
– Care credeți că este azi influența modelului grec de gândire și cum considerați această influență,
mai mult benefică, sau mai mult limitativă?
Doctrine pedagogice – Lumea romană
Lumea romană este, pentru prima oară în istoria cunoscută nouă, o civilizație de sinteză, ce
cuprinde într-o variantă integratoare toate tradițiile și tendințele zonei mediteraneene.
Înaintea perioadei romane existaseră culturi și civilizații ce au avut tendința de sinteză și asimilare
a unor paradigme adiacente, așa cum a fost cazul marilor imperii ale Orientului antic – Babilon,
Caldeea -Asiria, Persia, Egipt, dar acestea nu conțineau zona nordică a bazinului mediteraneean,
zona care este astăzi Europa.
Imperiul Roman a fost prima formă de organizare politică în care s-au regăsit toate tradițiile
orientului apropiat și ale populațiilor din zona de nord a mării, cărora s-au alăturat influențele din
partea diverselor populații ce au migrat în acest areal între secolele VIII-VII î.e.n. și V e.n.
Acest caracter sintetic și integrator a fost controlat și deliberat, romanii au optat conștient pentru
o variantă de dezvoltare socială care să se bazeze pe o paradigmă deschisă, în măsura în care acest
lucru era posibil, potrivit concepțiilor epocii respective.
Ca și în cazul tuturor celorlalte forme de civilizație, totul a fost definit de modul de raportare la
anumite ficțiuni fondatoare, adică mitologeme (imagini mitologice, clișee mentale) ce au
structurat relația individului cu lumea și cu sine, ca și raporturile funcționale în cadrul grupurilor
sociale.
O caracteristică definitorie a abordării romane în materie de organizare socială este pragmatismul,
înțeles, inițial, ca o urmare a legilor naturii în relațiile sociale și apoi, după contactul cu civilizația
elenă, ca o adaptare a concepțiilor gândirii grecești în ceea ce privește o viziune utilitaristă a vieții.
Romanii au evoluat de la stadiul de uniune de triburi agrare și pastorale din regiunea Latium până
la a deveni un stat uriaș, care cuprindea întregul bazin al Mediteranei, toate țărmurile acesteia, cu
toate populațiile din aceste zone și culturile lor împreună.
O asemenea expansiune și capacitatea de a organiza un asemenea imperiu a fost, cu siguranță,
susținută de o educație capabilă să furnizeze resurse pentru aceste întreprinderi fără precedent în
istorie și care au lăsat urme funcționale încă astăzi.
În acest sistem de gândire, orientarea către rezultate concrete și către atingerea unor scopuri
capabile să asigure împlinire personală în cadrul grupului social mic și mare au fost ilustrate de
preocupări pentru domenii ca gramatica, dreptul și teoriile politice.
Asimilând exemplar moștenirea greacă, cucerind politic și militar Grecia, Roma și-a asigurat baza
subzistenței sale culturale, deoarece statutul de putere culturală al Republicii Romane se bazează
pe dobândirea tezaurului de cunoaștere al Greciei.
– Comentați aserțiunea filosofului și matematicianului englez/american Alfred North Withehead
(1861-1947), conform căruia întreaga filosofie europeană este ,,un șir de note de subsol la Platon”.
Grecia a dat un alfabet și un sistem de gândire cu o multitudine de fațete, personalități, abordări și
a fixat un model de raportare individuală și reflexivă la lume și la problematica individului, a lăsat
moștenire omenirii o terminologie de specialitate în cele mai multe dintre științe și a inaugurat
preocupările de teoretizare a cunoașterii, inclusiv a educației. Timp de mai multe secole limba de
cultură în bazinul mediteraneean a fost greaca. Până la momentul cuceririi romane.
Romanii, ca și grecii (și alte câteva populații, despre care vom discuta când vom evalua în
ansamblu contribuțiile doctrinare ale antichității) au creat un alfabet, o scriere proprie, ceea ce
denotă o anumită relație cu lumea, o anumită percepție a propriei identități, a propriei valori și
misiuni în lume, inclusiv la nivel educativ. Alfabetul roman este sistemul de codificare a scrierii
cel mai folosit în lume până astăzi. În acest moment, acest curs și discuțiile noastre se desfășoară
folosind sistemul de scriere și comunicare lăsate moștenire de romani, ca instrumente de educație
și comunicare, de tezaurizare a cunoașterii și identificare culturală. Cele mai multe elemente din
terminologia didactică sunt de origine latină, iar alături de acestea se află cele de origine greacă.
Preocupările romanilor de a se organiza au condus la asemenea performanțe inegalate de nicio altă
civilizație până azi. Atenția lor de a urmări formularea de soluții practice și utile ale problemelor
cotidiene i-a plasat peste preocupările speculative ale altor modele culturale.
Dacă pentru diversele personalități ale lumii elenice și elenistice era extrem de important să
formuleze doctrine capabile să explice universul, viața, scopurile existenței umane (a se vedea
doctrinele Thales, Pitagora, Heraklit, Parmenide, Platon etc.), pentru personalitățile lumii romane
utilitatea aserțiunilor este superioară acestei preocupări.
Acestea sunt și principii de educație romană.
În diversele etape ale existenței statului roman (regat, republică, imperiu), a existat un sistem de
învățământ de stat ce a fost secondat de un sistem de educație privată, în familie, cu preceptori, în
cazul familiilor bogate.
Școlile de stat predau, după modelul moștenit de la greci, istoria exemplară a miturilor homerice,
dar și istoria evoluției Romei, alături de noțiuni de gramatică, literatură, artă a discursului (oratorie,
retorică) și noțiuni științifice.
Există mărturii despre asemenea preocupări la scriitori precum Marcus Quintillianus (35-95 e.n.),
Lucius Annaeus Seneca (4 î.e.n. – 65 e.n.), Plutarh (50 – 138 e.n.) și chiar, fragmentar, la Marcus
Tullius Cicero (106 – 43 î.e.n.) și la Marcus Aurelius (121-180 e.n.).
Conform celor păstrate în surse de la cei menționați și în alte forme de izvoare, existau școli
organizate de stat, și exista un sistem de pregătire cu ajutorul unui maestru, în diverse variante –
fie individual, fie cu mici grupuri de elevi/discipoli, după modelul grec.
Exista și tradiția și moda ca anumite personalități culturale să fie frecventate de tineri și de alte
persoane interesate de dezbateri, pentru a discuta despre subiecte culte și a se perfecționa prin
contactul cu aceștia, dar și pentru a ajuta la dezvoltarea unor unor noi subiecte pentru agenda
publică.
Nu în ultimul rând, dezbaterile publice, în forum, pe diverse teme, de obicei juridice, politice,
sociale, erau o sursă de instrucție și diversificare a gusturilor intelectuale.
O diferență definitorie pentru abordarea romană în privința educației/paideei față de alte modele
era orientarea către domenii utile societății. Romanii nu au excelat în speculații filosofice precum
grecii, dar au formulat un sistem de drept civil care structurează și astăzi gândirea juridică a
Europei.
Idealul educației romane era să formeze un individ capabil să conserve valorile definitorii ale
moștenirii latine (de la strămoșii latini și etrusci din Latium), să dezvolte statul roman (inclusiv
prin cuceriri militare și politice) și să promoveze în întreaga lume modelul de civilizație roman,
care era considerat etalonul normalității.
Însă, ca și pentru greci și alte culturi antice, și pentru romani, etalonul normalității era individul de
gen masculin, născut legitim, om liber, cu capacitate deplină de exercițiu, apt pentru activități
fizice și intelectuale, inclusiv pentru războaie de cucerire), și gata să se implice în treburile publice,
pentru folosul comunității dar și pentru dobândirea de avere și glorie personală.
Femeile, invalizii, ne-cetățenii și alte categorii – aveau un rol cel mult secundar în societatea
romană. Și modelul educațional perpetua această viziune.
Cetățeanul roman era etalonul de umanitate, civilizația romană era modelul la care trebuia adusă
întreaga lume, lucrurile ce aparțineau altor persoane decât cetățenii romani erau, pentru romani, res
derelictae – lucruri abandonate, ce trebuiau recuperate, luate în stăpânire, chiar și prin forță, de
cetățenii romani, pentru a asigura ordinea lumii, ordonarea lumii după modelul de civilizație
roman, singurul – de altfel….
Conștiința propriei valori a fost cea care i-au ajutat pe romani să formuleze un sistem de organizare
socială și politică și un model de educație capabil să îl susțină și perpetueze, dar tot aceasta a fost
cea care a condus la căderea în dogmatism și în cultul personalității conducătorilor și blocajele
mentale ce au sfârșit prin prăbușirea statului/imperiului.
Preocupările majore pentru drept și politică au dat rezultate ale căror ecouri gestionează și azi
mentalul european. Dreptul civil în funcțiune în Europa azi este cel roman, cu toate dezvoltările
sale ulterioare.
Însă tot de aici provine limitarea imaginarului european la binomul cetățenie-proprietate privată,
acestea fiind conceptele ireductibile, axiomatice, care se află, până azi, în centrul viziunii despre
lume, despre justiție, la originea oricărei reglementări în zona culturală a Europei. Totul gravitează
în jurul acestor idei forte, ce emană suportul pentru validarea oricărei variante de organizare. Până
azi, calitatea de cetățean (roman/european/național) și proprietatea privată (a cetățeanului) sunt
valorile fundamentale ale sistemului de drept și construcțiile de imaginar social, inclusiv educația,
se bazează pre salvgardarea acestor valori.
Trăim azi într-o lume în care contează, mai presus de orice, calitatea de cetățean și proprietatea
privată pe care o deținem, pentru că așa am fost educați de romani!
Această paradigmă educațională macro-socială este una din cele mai importante contribuții ale
lumii romane la moștenirea culturală a umanității.
În perioada romană, așadar, accentul a fost plasat pe ideile la nivel macro-social, mai puțin pe
doctrine pedagogice individuale. Curentele dominante în gândirea romană au fost cele moștenite
de la greci, iar cea mai importantă orientare a devenit, odată cu Seneca și Marcus
Aurelius, scepticismul, ce va influența major creștinismul.
Discuție:
– analizați și comentați dictonul ,,divide et impera!”, comparați sensul originar al acestuia cu
sensul târziu; la origine dictonul însemna ,,împarte corect și condu organizat”, divide = a împărți
fără rest, impera = a conduce exercitând autoritate; ulterior a dobândit un sens fictiv – dezbină și
supune/cucerește; discutați asupra sensurilor și evoluției lor și asupra gândirii romane, exemplului
educativ cuprins în dicton!
Din punct de vedere ideologic, am putea considera că lumea romană se desfășura între două
imperative, între ,,Pereat mundus, fiat Justitia!” și ,,Salus reipublicae, suprema lex!”, adică între
tendința de justiție absolută, irațională, ce corespunde idealului originar, al naivilor și vitejilor
latini, porniți să cucerească și să civilizeze/educe lumea după modelul lor de viață frust și onest și,
pe de altă parte, dorința de organizare și coerență socială capabilă să metabolizeze modele culturale
și comportamente diverse, care corespunde idealului educativ al unei societăți târzii, ce
conștientizează că șansa la supraviețuire depinde, uneori, de toleranța la aberație în relație cu
conduitele inedite/heterodoxe.
Discuție: Comentați și analizați comparativ, ca modele educaționale, cele două poziții de mai sus:
,,Să se facă dreptate, de ar fi să piară lumea!” vs. ,,Salvarea lucrurilor publice
(republicii)/intereselor generale este legea supremă!”.
Ca o concluzie, lumea romană a lăsat o moștenire în care trăim azi, vie și prezentă cât se poate de
concret în viața noastră cotidiană, educația, așa cum o știm azi, este așezată în formele mentale,
imaginare și teoretice formulate de romani și influențate ulterior de contactele cu unele forme
culturale incidente.
Se poate spune că romanii au dat o forma mentis civilizației europene, cu aspectele utile și pozitive,
dar și cu blocajele și erorile ori rătăcirile sale (prin modul lor de viață, romanii au fost, poate,
inventatorii consumerismului, este posibil să fie fost prima cultură a consumului…).
O analiză exhaustivă a concepțiilor pedagogice ale lumii romane ar însemna o radiografie a
civilizației europene, care este descendenta acesteia, și ar coincide cu un fel de exercițiu de
introspecție al fiecăruia dintre noi, care suntem, într-un fel sau altul, urmași ai lumii romane, fie și
numai pentru că trăim în arealul pe care aceasta l-a structurat geografic, politic și mental.
Așadar, exercițiul de cunoaștere a concepțiilor pedagogice ale antichității romane poate continua
la fiecare dintre noi cu un exercițiu de re-cunoaștere a urmelor, semnelor, ecourilor acelor formule
culturale în propria viață, individuală și la nivel de grup social mic sau mare.
Acesta este un exercițiu pe care în recomandăm ca subiect de seminar: să încercăm să detectăm
câte din lucrurile pe care le considerăm azi ca de la sine înțelese, ca adevăruri inerente condiției
umane sunt, de fapt, introduse de romani în cultura din care facem parte.
Doctrine pedagogice. Educația în Evul Mediu european
Conform istoriografiei oficiale, Evul Mediu debutează în spațiul european în anul 456, în
momentul căderii Imperiului Roman de Apus și preluării controlului asupra Romei și teritoriilor
supuse acesteia de către triburile de origine germanică, având drept comandant pe un anume
Udwakr, latinizat Odovacar/Odoacrus.
Așa cum sugerează și denumirea, din perspectiva periodizării istoriei, inclusiv a istoriei culturii,
perioada medievală este considerată un fel de interstițiu, un interval de tranziție / de mijloc (mediu,
median) între lumea antică/veche, văzută ca un univers cu propriile legități și coordonate culturale
și perioada în care în spațiul european se afirmă o nouă identitate culturală, adică apare o
lume nouă, cu noi coordonate de mentalitate.
Trebuie menționat că Evul Mediu european nu este o perioadă uniformă din punct de vedere al
cronologiilor, în sensul că zona occidentală se dezvoltă accelerat, în timp de zona Europei Est-
Centrale este întârziată și șa va rămâne până în contemporaneitate, adesea invocându-se motive
legate de evoluțiile din perioada medievală ca explicație a defazării istorice a zonelor de est și
centrale ale Europei, în timp ce zona Occidentală va fi considerată și se va auto-considera, până în
prezent, drept etalon al culturii și civilizației europene.
Evul Mediu este, de altfel, perioada în care aceste diferențe culturale încep să se contureze și să se
afirme, fiind urmate de diferențieri inclusiv la nivel de abordări pedagogice.
Ca elemente de maximă importanță în evoluția mentalităților, cu influență directă asupra
concepțiilor despre educație, formare personală și culturală trebuie reținut că Evul Mediu este
perioada în care modul de gândire antic/vechi, bazat pe concepții religioase politeiste și concepții
politice democratice, pe valori inspirate de lumea greco-romană – precum libertatea individuală și
afirmarea personalității umane, în plenitudinea facultăților sale fizice și psihice, este înlocuit cu un
mod de gândire nou, centrat pe viziunea ficțională a creștinismului (ca derivat al iudaismului), în
care concepția religioasă este monoteistă, concepția politică este totalitară iar valoarea supremă
este supunerea individului și colectivităților față de dogmă – varianta de adevăr postulată ca fiind
instituită de divinitatea unică (a monoteismului) și gestionată simbolic de o structură cu atribuții
de supraveghere, control și îndrumare a societății – instituția sacerdotală, Biserica.
În Evul Mediu se produce, la nivelul mentalului colectiv, o instituționalizare a inefabilului în
sensul că viziunea despre individ, despre lume, despre sensurile existenței, educației și despre
înțelesurile vieții, ale morții, ale istoriei universale etc. – toate ficțiunile ce concură la funcționarea
simbolică a omului în lume sunt confiscate de o instituție care se organizează birocratic pentru a
gestiona imaginarul și a controla puterea politică, asupra căreia revendică un drept de dominație
ideologică și, implicit, economică, militară etc.
Odată cu declinul lumii antice, teoriile filosofilor, gânditorilor politici și juriștilor romani nu au
mai fost suficiente pentru a oferi omului un suport imaginar și ficțional pentru starea sa în lume.
Discuție: Comentați afirmația din corespondența lui Gustave Flaubert: ”Nemaiexistând zei, iar
Hristos neexistând încă, de la Cicero la Marcus Aurelius a fost un răstimp în care, singur, doar
omul a existat.”
În ultimele secole ale antichității gândirea și viața politică romană alunecaseră, deja, spre
totalitarism, spre o formă de guvernare bazată pe imperium (concept roman ce semnifică dreptul
unui comandant militar victorios asupra teritoriului cucerit de armatele comandate de el și asupra
bunurilor și persoanelor de pe acel teritoriu). În atmosfera de decadență morală, economică,
juridică, educația nu a putut decât să urmeze aceste tendințe ale vremii.
Totul era cuprins de pesimismul stoicilor, care vedeau în lume un loc al suferințelor și injustiției,
unde ființa umană poate supraviețui doar dacă va cultiva, prin educație, un spirit lucid, orientat
către o detașare de ineluctabila degradare universală a oamenilor și a lumii.
Evul Mediu a avut de luptat cu degradarea morală și dezorganizarea instituțională a finalului epocii
imperiale romane și a trebuit să așeze educația pe baze noi. Aceste baze au fost oferite la nivel
doctrinar de creștinism. Principalii scriitori ce au avut contribuții în domeniul educației au fost
chiar aceia ce sunt considerați Părinți ai Bisericii, adică Grigorie de Nissa, Vasile cel Mare și Ioan
Hrysostomos (părinții orientali), împreună cu Augustin, Tertulian, și, mai târziu, în secolul XII –
Toma de Aquino.
Acestora li se alătură personalități ce nu sunt acceptate de biserică printre gânditorii canonici, dar
a căror contribuție la dezvoltarea concepțiilor despre educație și la așezarea acesteia pe alte baze
și promovarea unor noi metode de studiu și instruire nu poate fi negată, printre care se evidențiează
Origenes, Clement din Alexandria.
Principalele coordonate ale concepțiilor despre educație ale scriitorilor creștini medievali sunt
legate de ideile definitorii ale doctrinei căreia îi aparțin, care se afla la începuturile sale și care a
dus în Evul Mediu o luptă dificilă pentru a se impune ca doctrină universală în lumea occidentală.
Totul este subordonat ideii de mântuire, scopul educației este dobândirea acelor cunoștințe ce
permit accesul la revelație, iar indivizii trebuie să se pregătească permanent pentru
momentul judecății ce va fi făcută de divinitatea unică asupra persoanei și faptelor lor.
Pregătirea copiilor și adulților este subordonată acestor comandamente și este bazată, înainte de
orice și mai presus de orice, pe Biblie – cartea supremă, izvor al cunoașterii, îndrumar în absolut
toate domeniile.
Modelul absolut este Iisus Christos, Om și Dumnezeu în același timp și în absolută măsură ambele,
iar traseul vieții acestuia este traseul exemplar pe care trebuie să îl parcurgă orice individ pentru a
ajunge la o comuniune cu Dumnezeu și la Viața Veșnică. În acest sens o mărturie importantă,
inclusiv ca model de pedagogie și viziune pedagogică, este lucrarea lui Thomas de Kempis Imitatio
Christi. Educația are ca scop suprem transmiterea acestor viziuni despre viață, moarte, lume etc.,
astfel încât alte cunoștințe nu sunt considerate utile, sau sunt considerate chiar nocive. Alături de
dogmatizarea vieții culturale și a educației, are loc și un proces de stratificare socială, populațiile
se împart în grupuri sociale noi, specifice noilor realități politice, economice și ideologice.
Se redimensionează instituția sacerdotală/clericală și apare o întreagă ierarhie a acestei profesii, cu
specializări și atribuții mult mai complexe decât acelea ale sacerdoțiilor antice. Educația
corespunzătoare acestei profesii/ocupații este complexă, presupune cunoștințe din domenii precum
filologie, filosofie, nou apăruta teologie – ce va deveni domeniul suprem în scurt timp, și alte
domenii, pentru a putea exercita atribuțiile de îndrumare a indivizilor și societății și de control
asupra acestora.
Alături de această instituție, se păstrează rolul nobilimii, aristocrației, moștenit din lumea antică,
dar dezvoltat conform influențelor mentalităților popoarelor migratoare cu care arealul european
intră în contact în finalul lumii antice și zorii Evului Mediu. Nobilimea și Regalitatea vor domina
viața medievală și se vor afla într-o permanentă dispută cu Biserica pentru controlul politic al
societății, dispută ce se va încheia oficial abia în secolul XX!
Continuă să existe țăranii și meșteșugarii, apare o nouă categorie socială – cavalerul. Educația
acestor grupuri sociale era specializată, în cazul fiecăruia accentul fiind pus pe acele tipuri de
cunoștințe considerate a fi utile din punct de vedere al modului de viață.
Preocuparea pentru educație teoretică și umanistă este foarte scăzută, fiind întreținută de interesul
Bisericii și al câtorva personalități (mai ales regi și nobili) pentru conservarea unor aspecte ale
moștenirii antice ori pentru a crea opere de artă pentru uzul propriu și pentru promovarea propriei
imagini și a puterii politice proprii. Așa apar o serie de construcții ce vor deveni emblematice
pentru perioada medievală – catedrale și castele. Cartea este un lux, alfabetizarea este o excepție
în spațiul european, existând chiar printre membrii caselor regale și ai familiilor nobiliare multe
personaje pentru care mânuirea armelor să fie considerată necesară iar mânuirea unui instrument
de scris ca și inutilă. Războiul și educația pentru război sunt preocupări de maximă importanță.
Creștinismul va duce o permanentă politică de expansiune ideologică și teritorială și va reprima
cu brutalitate orice disidență în interiorul teritoriilor aflate sub dominația puterii politice, adică
monarhiilor de orientare creștină.
Apărut în primul secol al erei noastre, creştinismul, prin intermediul vieţii lui Iisus Hristos relatată
în Evanghelii, devine religia oficială a Imperiului Roman, înainte de a structura societatea
medievală şi de a domina gândirea europeană. Începând cu anul 313 când Constantin cel Mare
instituționalizează creștinismul, lumea romană intră în declin. Imperiul începe să se destrame iar
dacă transformarea creştinismului în religie de stat se vroia un factor care să contribuie la unitatea
imperiului, s-a dovedit mai apoi că el s-a afirmat foarte repede ca un factor dizolvant. Şcoala căpăta
tot mai mult un caracter religios, profesorii erau selecţionaţi din rândul preoţilor iar conţinutul
învăţământului era croit după dogmele creştine. Ideea care stătea la baza întregii activităţi
educative era specifică acestor dogme şi susţinea că întrucât omul este înclinat spre păcat el nu va
putea fi format decât prin credinţă, prin cultivarea ascentismului.
În consecinţă, se renunţă la preocupările pentru educaţia fizică şi estetică a tinerilor în favoarea
unei educaţii moral-creştine. Prin contribuţia Părinţilor bisericii (patres ecclesiae) – de aici şi
denumirea de patristică dată epocii în care sunt cristalizate dogmele creştinismului – credinţa
reştină se împrăştie în lumea greco-romană, cu a cărei gândire stabileşte un fel de compromis de
ordin religios şi filosofic. Printre aceşti părinţi ai bisericii s-au remarcat: Vasile cel Mare (330-
379); Pseudo-Dionisie Areopagitul (secolul al V-lea), Ioan Damaschinul, Grigore cel Mare ş.a. În
lucrările lor ei încercau să aducă argumente în favoarea credinţei creştine şi împotriva gândirii
filosofice greceşti. Totodată, în unele din aceste lucrări erau expuse şi o serie de idei cu caracter
pedagogic exprimate, desigur, în spiritul dogmelor creştine.
Virtutea supremă ce trebuia formată tinerilor era umilinţa şi ea trebuia dobândită, cum spunea
Vasile cel Mare, prin ascultare. Întrucât activitatea educativă se concentrează acum în mănăstiri,
conţinutul învăţământului nu mai putea fi dat de cunoaşterea naturii, ci de cunoaşterea
semnificaţiilor religiei creştine. Unul dintre cei mai cunoscuţi ideologi ai creştinismului în această
perioadă a fost Aureliu Augustin (354-430), unul dintre părinţii latini ai bisericii, canonizat de
biserica catolică. Doctrina sa despre păcatul originar, despre graţie şi predestinare, a avut un rol
hotărâtor în constituirea dogmaticii catolice în general, a concepţiei creştin-medievale despre om
în special. În lucrarea sa „Confesiuni” el încearcă să realizeze o anumită punte de legătură între
educaţia preconizată de antichitatea grecoromană şi educaţia creştină.
Diferenţele erau însă prea mari pentru ca valorile promovate în domeniul educaţiei prin lucrările
lui Socrate, Platon sau Aristotel să mai fie reluate prea curând. Dominaţia impusă de biserică
asupra spiritului omenesc era prea puternică pentru ca spiritul antic să renască de-a lungul Evului
Mediu. Abia odată cu Renaşterea se poate vorbi de o redescoperire a antichităţii, a valorilor ei şi
de o negare hotărâtă a teologiei, ascentismului şi scolasticii. Jacob Burckhardt a considerat
Renaşterea, pe bună dreptate, ca fiind „descoperirea lumii şi descoperirea omului”, înţelegând prin
aceasta perfectibilitatea fiinţei umane şi posibilitatea înnobilării lui spirituale. astfel de înnobilare
spirituală se putea realiza doar prin educaţie şi spiritul nou adus de Renaştere şi Reformă a pus din
nou la loc de cinste educaţia şi rosturile ei în formarea şi în „descoperirea omului”.
Discuție: comentați critic textul biblic: ,,Cine nu e cu Mine, este împotriva mea (….)”, Matei,
12,30;
Educația va progresa lent și dificil în Evul Mediu. Climatul intelectual nu încurajează dezvoltarea
unor doctrine pedagogice propriu-zise și, în general, nu încurajează dezvoltarea unor doctrine
personale, ci doar glossa și comentariul biblic, sub controlul autorității doctrinare a Bisericii. De
altfel, Evul Mediu nu abundă în personalități culturale, pentru că preocupările principale erau
războaiele, inclusiv Cruciadele și organizarea internă a noilor regate, lucruri ce presupuneau,
inerent, o instabilitate cronică a instituțiilor de cultură. Totuși, conservarea unor materiale
moștenite din antichitate și crearea unor noi opere culturale se va realiza în spații aparținând
bisericii, mai ales în mănăstiri. Iar școlile vor funcționa, cel mai adesea, pe lângă instituții
ecleziastice, pentru a se asigura, astfel, și controlul asupra programei și activităților.
Alături de aceste direcții oficiale ale dezvoltării educației, controlate de Biserică, se va manifesta
și un curent alternativ, subteran, de transmitere a unor cunoștințe moștenite din culturile antice sau
venite de la popoarele cu care europenii intrau în contact ori populații stabilite pe teritoriul
european în Evul Mediu. În această sferă pot fi încadrate tradițiile ce vor duce la formarea științelor
de mai târziu, precum alchimia, kabbala, medicina alternativă, anumite preocupări pentru studiul
fenomenelor numite mai târziu para-normale, și denumite tradițional vrăjitorie sau magie.
Asemenea disidențe au asigurat o conservare și o transmitere și dezvoltare a unui patrimoniu de
cunoștințe ce nu puteau fi subsumate ariei oficiale de studii, limitate de canonul creștin. De multe
ori, unii din cei implicați în aceste experimente au plătit cu viața activitatea în slujba educației
alternative, fiind torturați și uciși de Biserică și de autoritățile laice pentru vina de a nu se fi suspus
limitelor impuse de doctrina oficială.
La nivelul diferențelor de gen, Evul Mediu nu este preocupat de educația femeilor, acestea fiind
desconsiderate până la limita patologiei, sau chiar și dincolo de această limită, în viziunea unor din
gânditorii creștini femeia fiind lipsită de intelect și, prin urmare, irelevantă pentru educație și
incapabilă de activitate cerebrală. Aceste poziții, ce pot fi întâlnite inclusiv la unii din Părinții
Bisericii menționați mai înainte, continuă percepțiile eronate asupra diferențelor de gen și asupra
condiției femeii din societatea greacă și romană, unde femeia nu avea capacitate de exercițiu, peste
care se suprapun o serie de concepții preluate din Biblie, unde, de asemenea, condiția femeii este
una de inferioritate. Uneori au fost invocate argumente teologice pentru asemenea poziții
doctrinare.
Evul Mediu a reprezentat o perioadă de așezări și clarificări doctrinare la nivelul culturii europene.
El a permis formarea unei noi mentalități, diferită de cea antică, definirea unei noi condiții umane
și unei paradigme educaționale conforme cu necesitățile ideologice ale monarhiilor creștine și
idealurile Bisericii. Personalități exemplare sau doctrine pedagogice remarcabile nu se pot
identifica, deoarece climatul intelectual al epocii nu a favorizat apariția unor asemenea evenimente
excepționale.
Toma de Aquino. E preferabil să știm lucruri nesigure despre lucrurile importante decât să știm
lucruri sigure despre fleacuri. A transmite celorlalți rodul contemplației este un lucru mai măreț
decât contemplația însăși. Lucrurile pe care le iubim ne spun cine suntem.
Petrarca. Ziceți că eu n-am prieteni? Am prieteni şi societatea lor mi-e foarte plăcută. Prieteni din
toate tarile şi toate timpurile. Ei întotdeauna sunt lângă mine. Când îi chem, vin, când îi întreb îmi
răspund. Unii din ei îmi povestesc despre cele ce s-au întâmplat în timpurile trecute; alţii îmi spun
ce se întâmplă în timpurile de față. Unii mă învață să trăiesc bine; alții să mor bine. Ceilalți prin
veselia lor îmi risipesc grijile şi necazurile, unii îmi oţelesc inima în suferință; alţii mă învaţă să
disprețuiesc poftele inimii. Unii mă poartă de mână pe drumul cunoștințelor; alții mă îndreaptă pe
cărarea virtuților. Vreo răsplată pentru atâtea binefaceri nu cer; nu cer nimic decât adăpostul unei
încăperi modeste unde să fie scutiţi de pulbere. Când ies din casă îi iau cu mine pe cărările pe unde
merg. Le plac mai mult decât zgomotele orașelor, liniștea câmpurilor şi umbra arborilor. Şi ştiţi
voi cine-mi sunt acești buni şi nedespărţiţi şi atât de puţin pretențioși prieteni? Prietenii mei, cărţile!
Este mai important să vrei binele decât să cunoşti adevărul. S-ar părea că, mai mult decât alţii, sunt
invidiați mai ales aceia care se ridică prin singura puterea aripilor lor şi se eliberează de cuşca în
care ceilalți rămân închiși. Picurând întruna umila picătură, e-n stare-ncet să roadă şi piatra cea
mai dură.
Dante Aligheri: Dacă-ţi urmezi steaua, nu poţi greși destinația divină.
Doctrine pedagogice Renașterea
1. Periodizare. Repere istorice și cronologice
2. Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate
3. Personalități, curente de gândire și doctrine pedagogice
4. Conexiuni și perspective

1. Periodizare. Repere istorice & cronologice

Către finele secolului XII, după depășirea spaimei milenariste, sentimentului apocaliptic ce
marcase gândirea occidentală pe baza unei interpretări morbide a textelor biblice, care crease
impresia că lumea se va sfârși în anul 1000, cultura europeană își regăsea ritmul de dezvoltare,
îmbogățită cu elemente rezultate din contactul cu Orientul, în contextul Cruciadelor și odată cu
expansiunea Imperiului fondat de Dinastia Otthman (Otoman) – ce va atinge zona Dunării în
Balcani în zorii secolului XIV. Eliberată de perspectiva unei pedepse divine pentru păcatele sale,
societatea europeană începe să descopere noi posibilități de expresie și alternative la viziunea
sumbră a existenței, pe care o impunea creștinismul.
Un moment exemplar de delimitare față de viziunea medievală a existenței umane este apariția
unei opere ce marchează la cel mai profund nivel mentalul epocii dar și toată istoria culturală a
umanității până azi: Divina Comedie, de Dante Alighieri. Această operă a devenit în scurt timp de
la răspândirea ei (după 1321) pentru cultura europeană ceea ce era Homer pentru Antichitatea
Greacă. De altfel, nu întâmplător, în textul acestui poem divin se desfășoară o metamorfoză, are
loc o trans-formare (transmutare), o călătorie inițiatică, prin care personajul Dante își găsește
mântuirea (în sensul creștin al termenului, dar în manieră estetică și la nivel artistic) ca urmare a
parcurgerii unui traseu sub îndrumarea/călăuzirea personalității exemplare a culturii antice – poetul
Publius Vergilius Maro – și, ulterior, în compania iubitei sale, Beatrice. Ideea re/valorizării culturii
antice, întoarcerii la textele și personalitățile acesteia și schimbării perspectivei asupra cunoașterii
și asupra lumii, omului și relațiilor dintre subiecții raporturilor socioculturale sunt noile repere ale
epocii renascentiste.
Așadar, o zonă istorică inițială a Renașterii ar putea fi situată spre finele secolului XII, odată cu
dezvoltarea vieții universitare, începuturile preocupărilor pentru o autonomie a instituțiilor
didactice (universități) față de autoritatea clericală și începuturile preocupărilor pentru o cultură
civică și garantarea unor drepturi ale omului și cetățeanului (în limitele gândirii epocii) în Anglia,
în 1215. Dar momentul explicit al afirmării fără echivoc al ideii reluării relațiilor culturale cu
modelul antichității greco-latine este momentul răspândirii textului dantesc, în care călătoria
personajului medieval Dante către înțelegerea misteriilor lumilor este ghidată de un model cultural
din perioada veche.
Renașterea va dura până către secolele XV-XVI, finalul ei ca și curent cultural putând fi legat de
apariția tiparului(1455), și de afirmarea Reformei. De altfel, Reforma poate fi socotită, dintr-un
punct de vedere, o culminație și o urmare firească a ideilor renascentiste, ea având la origine o
abordare critică a ideilor religioase creștine, mai ales ca urmare a unei analize filologice severe
efectuate de eruditul Martin Luther asupra textelor biblice, prin prisma ideilor renascentiste.
1. Climatul cultural al epocii/perioadei. Evenimente, evoluții și coordonate de mentalitate
Renașterea, așa cum arată și denumirea, este caracterizată de o re-naștere a interesului pentru
umanitate, pentru valorile culturii clasice antice, greco-romane, după perioada de negare a valorilor
umane și pre-creștine de către autoritățile spirituale medievale. Evul Mediu a fost caracterizat de
o societate teocentrică, orientată către o viață contemplativă, speculații abstracte, mortificare a
cărnii și negare a valorilor fizice, corporale.
Renașterea este o perioadă de regăsire a preocupărilor pentru omenesc, pentru trăirea sentimentelor
și pasiunilor fizice și psihice specifice ființei umane, de reorganizare a societății în variantă
antropocentrică și pe baza unei noi concepții – umanismul.
Cercetări științifice precum cele ale lui Galileo Galilei, Giordano Bruno și Nikolaus Copernic
modifică radical percepția despre om și lume, înlocuind sistemul geocentric cu cel heliocentric,
demonstrând că nu Pământul este centrul Universului, ci Soarele este cel împrejurul căruia se
rotește Pământul. Aceste schimbări de perspectivă au fost plătite, adesea, cu viața celor ce afirmau
adevărurile științifice, deoarece instituția clericală nu putea accepta pierderea autorității sale
ideologice și a puterii politice conexe acesteia.
Discuție: Trebuie menționat că în cazurile Galilei și Bruno nu au fost retrase acuzațiile nici până
azi, Biserica Catolică refuzând discuțiile asupra proceselor, motiv pentru care, cu câțiva ani în
urmă, rectorul Universității Sapienza din Roma a refuzat accesul Papei Benedict XVI Ratzinger
la deschiderea unui an școlar universitar și a anunțat că interdicția va fi ridicată numai după ce
Biserica va discuta în termeni normali cazurile menționate și alte cazuri asemănătoare. Ca termen
de comparație, în cazul Ioanei D’Arc, aceasta a fost executată din motive asemănătoare cu cele din
procesul Giordano Bruno, în 1431, a fost reabilitată în 1456, și apoi a fost beatificată în 1905 și
sanctificată în 1921. Discutați critic aceste situații/cazuri.
O serie de cunoștințe uitate sau cenzurate de Biserică se răspândesc în Occident după 1453, când
o mare parte a elitei intelectuale creștine pleacă din Constantinopol și se refugiază în Occident,
după cucerirea acestuia e către armatele Dinastiei Otthman, și transformarea sa în partea a noului
imperiu islamic condus de această familie. Este momentul redescoperirii filosofiei grecești,
momentul unei dezvoltări înfloritoare a filologiei clasice, când se traduc în latină dar și în limbile
europene texte de valoare inestimabilă, cum ar fi Dialogurile lui Platon și momentul răspândirii
ideilor legate de paideia clasică în Europa creștină, într-o formă filtrată prin experiența didactică
acumulată în cele câteva veacuri de comentarii bizantine.
Schimburi culturale au loc și la nivelul relațiilor cu culturile orientale, în urma Cruciadelor și în
urma dezvoltării relațiilor comerciale cu Asia și Africa. În acest context se manifestă și o serie de
influențe și schimburi culturale cu zona tradițiilor diasporei evreiești, influențe ce vor fi detectabile
la nivelul ideilor și conceptelor pedagogice de formare continuă (învățare de-a lungul întregii
vieți), de formare complementară și multilaterală (a învăța teoretic, dar a acumula și cunoștințe
practice), de abordare critică a textelor biblice, de interes pentru Biblia ebraică (Tanakh), existând
unele preocupări pentru studiul exegezelor biblice precum Talmudul la unii umaniști italieni și
spanioli (Marsilio Ficino și Pico della Mirandola).
Dezvoltarea economică, apariția unor noi instrumente de plată (cambia / biletul la ordin),
dezvoltarea sistemului bancar asigură un nou climat social, dar impun și extinderea preocupărilor
didactice către noi materii de studiu, cum ar fi primele rudimente de științe economice. Omul
renascentist se raportează la lume și la sine cu mai puțină angoasă decât omul medieval, prin
urmare Renașterea va însemna și o dezvoltare fără precedent în spațiul european a artelor plastice
– arhitectură, sculptură, pictură, a muzicii, care începe să caute forme de expresie noi, în afara
celor circumscrise activității cultice creștine. Totodată, admirația pentru lumea antică va conduce,
inevitabil, la apariția și dezvoltarea arheologiei și a o nouă formă de expresie a istoriei, ca gen
literar. Căutarea unor opere de artă antice, pentru a servi drept izvor de plăcere pentru colecționari
și model al unor noi creații pentru artiști, va conduce la primele forme de explorare arheologică în
zone încărcate de istorie, în afara explorărilor efectuate de exponenții creștinismului pentru a căuta
relicve legate de istoria doctrinei lor.
Toate aceste manifestări plenare ale spiritului vor avea ca pandant dezvoltări ale unor forme de
învățământ, personalitățile culturale ale epocii fiind, adesea, și adevărate modele intelectuale, unii
artiști transformându-și atelierele în adevărate școli de artă și meșteșug. Era un lucru obișnuit ca
personalitățile politice sau membrii aristocrației sau noii îmbogățiți – burghezii – să finanțeze
artiști și savanți, să găzduiască la curțile lor adevărate școli de erudiție și de creație artistică. Astfel
au fost create opere ce sunt modele culturale până astăzi și foarte probabil vor fi mereu, dacă
paradigma culturală nu se va schimba în sensul în care s-a schimbat în acele zone din lume unde
au fost distruse monumente istorice și de artă pentru că nu ar corespunde viziunii despre lume a
unui anumit curent religios….
III. Personalități, curente de gândire și doctrine pedagogice
Renașterea abundă în personalități culturale, aproape fiecare dintre acestea fiind interesate de
anumite valori inclusiv la nivel pedagogic, întrucât era o preocupare constantă a tuturor
intelectualilor epocii să își expună teoriile și să răspândească idei în diversele medii pe care le
frecventau, de la Universități, până la curți regale și nobiliare sau alte locuri de expresie
intelectuală, cum ar fi cercurile de studii ezoterice, secrete etc.
Printre autorii preocupați explicit de probleme pedagogice s-ar putea remarca Matteo Palmieri
(1400 – 1475), care este interesat de valorile etice ale pedagogiei și de scopul culturii de a asigura
accesul la o viață morală, etică, virtuoasă, astfel cum teoretizează în textul Della vita civile.
Pietro Paolo Vergerio (1349-1420) este profesor de filosofie la Florența, Bologna și Roma. În
lucrarea Despre moravurile nobile și despre studiile liberale este și el preocupat de dimensiunile
etice ale educației, pledează pentru un învățământ de stat și pentru aprofundarea textelor clasice,
antice, ca modele de problematizare și de elocvență.
Pe aceeași linie se află și Leon Batista Alberti (1407-1472), jurist, funcționar papal și autor al unei
lucrări Despre familie. Viziunea sa, influențată de formația sa clericală, este că baza educației se
află în familie, că individul trebuie să se deschidă către domeniile cunoașterii și să urmeze o
modalitate de studiu ce îmbina abordările teoretice cu exerciții practice. Propovăduiește
necesitatea dezvoltării unui spirit comunitar și unei solidarități bazate pe modele creștine.
Maffeo Vegio (1406-1458), profesor, funcționar papal, poet – este de părere că educația trebuie să
fie un mod de viață, că munca neîncetată poate oferi șansa unei dezvoltări personale și unei
împliniri în cadrul comunității, idei pe care le expune în tratatul De educatione liberorum et eorum
claris moribus.
Așa cum se poate observa, idealul intelectual al epocii nu este încă liberat complet de dominanta
etică și morală provenită din tradiția creștină, iar mulți dintre scriitori sunt atașați profund de o
viziune creștină a vieții umane și a relațiilor omului cu lumea.
Ceva mai liber față de formele moștenite din perioada medievală se va dovedi François Rabelais
(1483-1553), care se preocupă de medicină, dar devine și preot. Dotat cu o creativitate debordantă,
el își expune ideile în textele Gargantua și Pantagruel. Sub o formă artistică rămasă ca model al
genului, Rabelais se pronunță pentru formarea unui om complex, universal, multilateral, în care
toate potențialitățile să fie actualizate la maximum și explorarea naturii, a lumii și a propriilor
proiecții și deschideri să fie metode de educație și modele de viață. Atenția acordată relației cu
latura practică și experimentală a educației îl fac să își depășească epoca și să influențeze
personalități precum Locke și Pestalozzi.
Către finele epocii renascentiste se afirmă doi dintre cei mai importanți gânditori: Erasmus din
Rotterdam și Michel de Montaigne. Aceștia fac deja tranziția către epoca Reformei și deschiderile
ce îi vor urma.
Erasmus (1467-1536) este un gânditor emblematic pentru ideea de umanism. Este autorul mai
multor texte – Elogiul nebuniei, Despre planul de învățare, Educarea femeii creștine etc. Este de
părere că omul este îndreptățit să forțeze permanent limitele cunoașterii, că este apt să exploreze
întregul univers și că fericirea este dependentă de inteligență.
Este interesat de dimensiunea etică a educației, mergând până la a afirma că un imbecil este
preferabil unui corupt.
Discuție: comentați aserțiunea lui Erasmus, prin comparație cu folclorul sub/urban românesc ,,un
hoț este preferabil unui prost”.
Pune problema necesității conduitei exemplare a persoanelor cu rol de educatori și a necesității
unui nivel de studii adecvat și de specializare pentru a preda.
Michel de Montaigne (1533-1592) atinge problema educației în celebrele sale Eseuri, din 1580.
Este părintele unor termeni ce vor marca imaginarul cultural european și vor structura epoca sa și
ceea ce va urma. De ex. Scopul educației este de a forma un gentilom , termen ce desemnează o
personalitate exemplară, armonios dezvoltată fizic și psihic și cu reflexe adecvate de adaptare la
lume și maniere impecabile. La Montaigne apare prima dată formula condiție umană. Concepțiile
lui Montaigne sunt o sinteză a umanismului renascentist, făcând, deja , deschiderea către o
abordare mai rațională, ami puțin idealistă sau idealizantă a umanului.
IV. Conexiuni & perspective
Renașterea a adus o importantă dimensiune estetică în zona eticii.
Idealul uman al Renașterii este homo universalis – omul universal, poliglot, educat multilateral,
capabil să aprecieze arta, deschis către cunoaștere, liberat de dogmatismul și negarea de sine
medievală.
Discuție: comentați desenul lui Leonardo da Vinci cu omul înscris în cerc, din perspectiva
imaginii omului renascentist.
Puncte de discuție:
– Proprietatea inscriptibilității este legată de ideea de perfecțiune a omului ca ființă și a
corpului uman ca formă; omul este ființa inscriptibilă în cerc, corpul uman este forma ideală, cercul
reprezentând figura geometrică perfectă în plan, la fel cum sfera este în geometria în spațiu;
– Omul circumscris sugerează ideea limitării, omul este condiționat de și prizonier al circum
stanțelor, adică a ceea ce sta stans-stanța) împrejurul său (îl înconjoară – circum).