Discursul biblic este actul însuși al experienței dumnezeirii1.

Duhul Sfânt se împărtășește persoanelor umane conștiente, nu unui spațiu

exterior nedefinit2. Fiindcă „[...] Duhul Sfânt nu este o putere impersonală ce se
împărtășește sau copleșește un spațiu anume și nici oamenii nu sunt niște receptacole
inconștiente și impersonale ale acestei puteri [...]”3.

Hmm... Angajamentul personal în vederea dobândirii Duhului nu se opune

elementului comunitar eclesial, ci Duhul se primește în Biserică de către persoanele
individuale pregătite, care și formează Biserica. ???

??? deci ai nevoie de Duhul Sfânt ca să înțelegi corect Scripturile, dar

menirea Scripturilor este de a fi o a doua cale către cunoașterea directă a lui
Dumnezeu, care se realizează prin harul Duhului. ???

Deci cuvintele Scripturii, prin inspirația Duhului, având o predilecție pentru

anumiți termeni și anumite exprimări, cuprind în profunzimea lor rațiuni dumnezeiești
vizibile în duh. Mărturisirea teofaniilor și a celorlalte fapte din Sfânta Scriptură
reprezintă aportul omenesc, iar rațiunile din spatele literelor－contribuția divină.
Primele nasc credința în Dumnezeu, iar cele de-al doilea ridică mintea la cunoașterea
mai apropiată a lui Dumnezeu. Primele prezintă calea mântuirii, iar cele de-al doilea o
confirmă.

Pentru cunoașterea autentică a Scripturii, care este o cunoaștere obiectivă,

deci neschimbătoare, se procedează la fel ca în cazul cunoașterii rațiunilor din lucruri.

1
Erminia duhului, p. 16.
2
Erminia Duhului, p. 31.
3
Erminia Duhului, p. 32.
Pașii sunt identici, pentru că același Adevăr este mărturisit și într-o parte și în cealaltă,
iar Scriptura nu se află în contradicție cu natura.

Poruncile dumnezeiești prin care se progresează în urcușul duhovnicesc sunt

cuprinse doar în Sfânta Scriptură, nu și în natură. Fără cunoașterea Sfintei Scripturi nu
se poate ajunge nici la cunoașterea veritabilă a naturii, pentru că la baza despătimirii
stă cunoașterea dumnezeieștilor porunci, a făgăduințelor care inspiră nădejdea
mântuirii și lucrarea virtuților, și a pedepselor drepte pentru cei păcătoși, care opresc
de la săvârșirea păcatului.

Sfânta Scriptură este inspirată de Dumnezeu însemnând că în cuvintele ei

aparent simple se află cuprinse rațiuni mult mai profunde și neschimbătoare,
dumnezeiești. Și așa cum am spus în paginile de mai sus referitor la cunoașterea
Adevărului prin intermediul naturii, la rațiunile dumnezeiești se ajunge numai prin
despătimire și lucrarea harului. Astfel că și în cazul rațiunilor din Sfânta Scriptură este
nevoie pentru sesizarea lor, de aceeași pregătire și de lucrarea harului. Pentru că, în
absența despătimirii, mintea pătimașă nu poate depăși bariera literei, astfel încât să
cugete duhovnicește.

Spre deosebire de cunoașterea naturii, cunoașterea Sfintei Scripturi are rolul

de a ridica mintea, și prin ea întreg sufletul și trupul, din păcat la viețuirea virtuoasă în
acord cu poruncile Mântuitorului. De abia după despătimire au relevanță și rațiunile
dumnezeiești din natură. Desigur, și Sfânta Scriptură, după liberarea de patimi capătă
înțelesuri din ce în ce mai adânci; numai că Scriptura este spre folosul omului aflat pe
orice treaptă duhovnicească. Adevărurile din natură nu sunt accesibile decât minții
despătimite, pe când Sfânta Scriptură este pentru orice om, și învățat și neînvățat,
fiind scrisă mai simplu ca să fie înțeleasă de oricine, dar încifrând înțelesuri mai
profunde, infinite.

Un adevărat om de știință este perseverent, răbdător, onest, smerit, inteligent,

 Desigur, unii sfinți, cum sunt Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Antonie cel
Mare sau Sfânta Maria Egipteanca, au ajuns la cunoașterea rațiunilor din natură fără
să citească Scripturile. Aceasta pentru că harul lui Dumnezeu i-a călăuzit la
cunoașterea Lui. Dar chiar și aceștia știau Scripturile deși nu le citiseră, fiind un dar
de la Dumnezeu. De exemplu, Sfânta Maria Egipteanca, deși niciodată nu a învățat
carte, vorbirea ei era totuși din Sfintele Scripturi:

„Și auzind Zosima că pomenește și de cuvinte din Scriptură, de la

Moise și de la prooroci şi din cartea psalmilor, a zis către dânsa: „Dar psalmi
și alte scripturi învățat-ai, o, stăpână?" Iar ea auzind aceasta, a zâmbit şi a zis
către dânsul: „Crede-mă, omule, că n-am văzut alt om, de când am trecut
Iordanul, fără numai fața ta astăzi, nici fiară, nici altă ființă n-am văzut. Iar
carte niciodată nu am învățat, nici pe altul citind sau cântând nu am auzit,
dar cuvântul lui Dumnezeu cel viu și lucrător învață pe om cunoștința”4.

Posibilitatea oricărei cunoașteri se află în Dumnezeu. Ordinea universului

trimite la o sursă transcendentă a lui, pentru că dacă lucrurile din univers ar fi avut
puterea să se orânduiască de la sine, fiecare lucru ar fi creat propria sa ordine și astfel
ar fi domnit nu ordinea, ci haosul și anarhia în univers5. Deci este nevoie în explicarea
ordinii universului, de o Sursă din afara sferei creatului. Pe baza acestei ordini se
fundamentează și raționalitatea universului. Astfel că universul este rațional numai
dacă are o sursă transcendentă a ordinii sale. Totodată, credința în Logosul Creator
Cel Atotprezent în univers, și în Întruparea Sa într-un anumit moment și loc din acest
univers, trimite către principiul uniformismului legilor fizicii în întreg universul6. Fără
acestea, cunoașterea științifică a universului prin legile fizicii cunoscute aici pe
Pământ ar fi fost doar speculații. De aceea afirmarea posibilității cunoașterii raționale
a lumii presupune și afirmarea (conștientă sau inconștientă) a credinței în Logosul
Care a creat lumea. Fără credința în Logosul Creator atotprezent în univers și întrupat
4
https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfintei-cuvioase-maria-egipteanca , accesat pe 03.01.2020.
5
Lumina de la răsărit, p. 53.
6
Lumina de la răsărit, p. 55.
într-un anumit loc și moment al acestuia, din care rezultă că există o ordine unitară a
universului, fără credința în aceasta valabilitatea teoriilor științifice pentru întreg
cosmosul, conform principiului uniformismului, nu ar avea niciun fundament, și nici
vreun motiv să existe. Știința universului există, deoarece Creatorul universului S-a
Întrupat. Mai mult încă, ideea posibilității cunoașterii indirecte a realităților
extra-terestre apare odată cu creștinismul. Pe baza teologiei Întrupării Logosului
Creator, „Ioan Filopon din Alexandria († cca 570) a tras douăconcluzii pentru
domeniul fizicii. A recunoscut că orice ordine adevărată din univers trebuie să fie
universal valabilă și a dedus din culorile stelelor că aceleași legi guvernează și stelele
și corpurile de pe pământ”7.

Teofaniile sunt descoperirile Sale oamenilor, prin care îi cheamă la

cunoașterea Sa. Aceste teofanii s-au petrecut întotdeauna în istoria omenirii și au
culminat cu Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Despre acestea au mărturisit autorii
Vechiului Testament și cei ai Noului Testament, care au și spus că „noi nu putem să
nu vorbim cele ce am văzut și am auzit” (F.Ap. 4:20). Deci neputând să nu
mărturisească Adevărul, aflați sub inspirația Duhului Adevărului, au întocmit și cărțile
Scripturii, ca să creadă și cei care vor trăi după ei, și să nu se uite revelările lui
Dumnezeu prin care Îl cunoaștem.

Sfânta scriptură face referire directă la Întruparea Fiului, fiindcă zice

Mântuitorul: „Cercetați Scripturile că socotiți că în ele aveți viața veșnică. Și acelea
sunt care mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39). Natura mărturisește despre
Dumnezeu în general, iar Scriptura mărturisește despre Dumnezeu în mod particular,
adică mai precis, așa cum natura nu poate mărturisi. De exemplu, natura nu
mărturisește despre Nașterea din Fecioară

Sfânta Scriptură ridică mintea la puterea de cunoaștere a rațiunilor

dumnezeiești din natură. Odată cunoscute acestea, Sfânta Scriptură nu devine inutilă,
ci rațiunea mai însănătoșită descoperă în Scriptură alte rațiuni și mai profunde, pe care
cunoscându-le reușește să înțeleagă și natura tot mai profund. Astfel, Sfânta Scriptură

7
Lumina de la răsărit, p. 56.
potențează mintea să cunoască tot mai profund natura, sau mai bine zis, Adevărul prin
intermediul naturii.

„Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui
Dumnezeu” (Matei 4:4).

Cunoașterea lui Dumnezeu se face indirect prin rațiune și direct prin

experierea Lui suprarațională. Cunoașterea rațională apelează la raționalitatea lumii și
la metodele omenești de înțelegere a lor, luminate de credință, ghidate de har și
limitate de dogmele Bisericii. Iar cunoașterea directă a lui Dumnezeu se face prin
ridicarea minții de către puterea Duhului Sfânt la măsura suprafirească a vederii
luminii necreate. Această a doua cunoaștere, prin experiență, sau apofatică, în
exprimare recurge la negația rațională a celor privitoare la Dumnezeu, întrucât mintea
devine conștientă de faptul că Dumnezeu este cu totul altfel decât poate fi cuprins în
cuvintele omenești.

Cunoașterea aceasta rațională nu este cunoașterea logoi-lor, căci este

accesibilă celor încă împătimiți. Contemplarea logoi-lor face parte din cunoașterea
principală a Adevărului-Logos, pentru că la contemplarea lor se ajunge prin har, ea
presupunând în prealabil desprinderea de lume, pentru a căpăta cunoașterea lumii din
afara ei, adică o perspectivă de „deasupra”, asemănătoare celei pe care o au îngerii.

Cunoașterea teologică academică este de fapt o interpretare a cunoașterii

științifice autentice din perspectiva credinței ortodoxe8. Cunoașterea științifică se
bazează pe structurile inteligibile ale naturii, iar dacă este ghidată de credința dreaptă,
această cunoaștere științifică ajunge la demonstrarea originii divine a lumii, deoarece

8
Lumina de la răsărit, p. 47.
credința „are în sine rațiunea adevărului”9, adică judecățile care vin din credință sunt
adevărate, deși lucrul acesta nu este evident la început10.

„Pentru că ceea ce se poate cunoaște despre Dumnezeu este cunoscut de către

ei, fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor: cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii,
înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere și dumnezeire, așa ca ei să fie fără
cuvânt de apărare (...)” (Romani 1:19-20). Din cuvintele acestea ale Sfântului Apostol
Pavel înțelegem că Dumnezeu nu Se lasă nemărturisit niciunui om (F.Ap. 14:17), ci
însăși felul de a fi al naturii trimite către existența, bunătatea și atotputernicia Lui.
Astfel că din cunoașterea aceasta naturală se poate ajunge la credința elementară în
Dumnezeu. Această credință este generală și neaprofundată, ea constituind de fapt
primul pas spre intrarea în comuniunea Bisericii, unde se află și credința deplină și
harul care o face lucrătoare. Pentru că nu se poate ajunge prin rațiune la învățătura
despre Treimea Ipostasurilor și unitatea Firii lui Dumnezeu, nici la cea despre
nașterea Fiului și purcederea Duhului Sfânt din Tatăl, nici la cele asemenea acestora,
deși odată cunoscute acestea se pot observa în natură mărturii ale Sfintei Treimi și ale
unității Ei ființiale. Cunoașterea intra-trinitară nu este accesibilă omului decât prin
revelare, iar credința deplină este cea revelată de Însuși Fiul lui Dumnezeu, Întrupat.

Cunoașterea naturală rațională a lui Dumnezeu, dacă este irigată de credința

adevărată revelată, devine cunoaștere sigură, adică teologie (în înțelesul academic
actual). Nu există cunoaștere sigură de niciun fel decât prin fundamentarea pe credința
cea adevărată, care nu poate fi decât revelată de Adevărul. Iar orice cunoaștere ce are
la bază această credință mărturisește despre Adevărul11, pentru că este o explicare a
credinței, fiind deci teologie. Există însă o slăbiciune a acestui mod de cunoaștere a
Adevărului, anume faptul că această teologie are relevanță doar pentru cei care fie
deja cred în Dumnezeu, fie se află într-o căutare a Lui, manifestând disponibilitate
față de interpretarea teologică a lumii. Teologia aceasta tot argumente silogistice
folosește, astfel încât, deși adevărată, poate fi combătută prin inventarea altor

9
Filocalia vol. 3, p. 284, în Ascetica și mistica, p. 241.
10
Ascetica și mistica, p. 241.
11
Desigur, într-un mod mult mai slab decât celelalte mărturisiri ce curg din cunoașterea mai directă a
Adevărului. Una este a spune doar că Dumnezeu există fiindcă universul mărturisește despre El, și alta
este a-L mărturisi prin însăși ființa ta, prin dragostea suprafirească de vrăjmași, sau prin minuni, sau
prin întreg felul de a fi diferit al celui care L-a văzut pe Dumnezeu.
argumente opuse. Puterea de convingere a argumentului rezidă în credința deja
existentă a celui care îl ascultă.

Știind acestea putem spune că teologia rațională are un rol catehetic fiind
potrivită pentru aprofundarea învățăturii de credință a celor deja credincioși și pentru
explicarea în mod inteligibil a celor supraraționale (bineînțeles, incomplet), sau pentru
transmiterea învățăturii de credință celor dispuși să o accepte (candidaților la botez).
Nu este însă potrivită pentru încercarea de întoarcere la credința dreaptă a celor care
s-au rupt de Biserică, sau a celor de altă religie, nici a umaniștilor ateilor, a
evoluționiștilor, adică a celor care acceptă noile credințe seculare.

Mai trebuie menționat că lipsită de făptuire, cunoașterea rațională a lui

Dumnezeu nu este mântuitoare. Accentul prea mare pus pe această cunoaștere poate fi
chiar dăunător în sensul că se neglijează sporirea în principala cale de cunoaștere a
Adevărului (inversând în spirit varlaamit ordinea lor), care este cea duhovnicească.
De aceea nu trebuie uitat că adevăratul teolog, adică adevăratul vorbitor despre
Dumnezeu, este cel care pune în practică ceea ce vorbește, cel care împletește teoria
cu făptuirea, fiind un om al rugăciunii.

În zilele noastre însă, odată cu extinderea influenței științelor naturale în

societate, cunoașterea rațională a Adevărului prin natură a căpătat o sporită relevanță.
Se constată două direcții opuse, anume disponibilitatea mai mare a oamenilor de a
accepta o credință expusă rațional, și posibilitatea manipulării oamenilor prin
pseudo-știință în scopuri ideologice. De aceea teologia este chemată astăzi mai mult
decât în alte dăți, să ghideze științele prin dreptarul credinței drepte spre cunoașterea
autentică a naturii oferind sensul ultim al cunoștințelor dobândite, inaccesibil de altfel
cunoașterii științifice (pentru că se află în afara ariei ei de cercetare); și să demaște
orice fel de demers pseudo-științific ca unul ce în mod obligatoriu are valențe
ideologice scientiste. Pseudo-știința se folosește de însemnătatea științei pentru a
propaga idei eronate în absolut orice domeniu cu relevanță socială. Iar această
abordare a cunoașterii nu are nicio legătură cu scopul declarat al cunoașterii — aflarea
adevărului. Se constată astfel pericolul manipulării prin pseudo-știință. Iar
manipularea este o formă de înșelare, despre care vom aprofunda în ultimul capitol al
acestei lucrări.
 Legătura dintre teologie și știință este dată de similaritatea obiectelor de
cunoscut. Atât cunoașterea științifică, cât și cea teologică vizează cunoașterea
autentică a lumii, numai că diferă scopurile celor două discipline. Știința se rezumă la
cercetarea și aprofundarea legilor naturii, pe când teologia urmărește să descrie sensul
spre Dumnezeu a acestor legi naturale. Mai există însă o legătură între cele două, mult
mai profundă, anume însăși posibilitatea cunoașterii, fie științifice, fie teologice, care
rezidă în Dumnezeu.

Întrucât lumea este creația lui Dumnezeu, ea mărturisește despre El. Și

datorită acestei mărturisiri a creației despre Creator poate fi cunoscut
Dumnezeu-Adevărul, în mod nedeplin, prin cunoașterea autentică a creației. De fapt,
posibilitatea oricărei cunoașteri se află în Dumnezeu. Ordinea universului trimite la o
sursă transcendentă a lui, pentru că dacă lucrurile din univers ar fi avut puterea să se
orânduiască de la sine, fiecare lucru ar fi creat propria sa ordine și astfel ar fi domnit
nu ordinea, ci haosul și anarhia în univers12. Deci este nevoie în explicarea ordinii
universului, de o Sursă din afara sferei creatului. Pe baza acestei ordini se
fundamentează și raționalitatea universului. Astfel că universul este rațional numai
dacă are o sursă transcendentă a ordinii sale. Totodată, credința în Logosul Creator
Cel Atotprezent în univers, și în Întruparea Sa într-un anumit moment și loc din acest
univers, trimite către principiul uniformismului legilor fizicii în întreg universul. Fără
acestea, cunoașterea științifică a universului prin legile fizicii cunoscute aici pe
pământ ar fi fost doar speculații. De aceea afirmarea posibilității cunoașterii raționale
a lumii presupune și afirmarea (conștientă sau inconștientă) a credinței în Logosul
Care a creat lumea.

Apare însă o întrebare: din moment ce cunoașterea științifică nu este o

cunoaștere sigură, pentru că depinde de paradigma epocii prin care trece, în ce măsură
se poate spune că știința ajunge la cunoașterea Adevărului neschimbabil? Știința de
una singură nu ajunge la cunoașterea Adevărului, pentru că ea doar descrie natura. Ea
reprezintă înțelegerea cea mai slabă a lucrurilor. Adevărul ei este unul relativ, pentru
că ceea ce se considera adevărat la un moment dat, după alte descoperiri poate fi
infirmat. Fără un reper transcendent imuabil, cunoașterea științifică nu ajunge la
Adevăr, ci rămâne la nivelul de opinie, iar adevărul ei rămâne tot un consens al

12
Lumina de la răsărit, p. 53.
oamenilor de știință. Numai prin raportare la Adevărul transcendent se pot discerne
cunoștințele veritabile de cele false (căci și opiniile se împart în adevărate și false). Și
numai prin raportare la Adevăr cunoștințele corecte dobândite prin metodele științei
capătă relevanță și sens. Căci știința de dragul științei este un nonsens. Dar știința cu
scopul sesizării indiciilor din natură care mărturisesc despre Dumnezeu, are un sens.

Trezvia

Postul și rugăciunea ușurează mintea

discernământ

Ioan 7:8-10 — Mântuitorul deși le spune verilor Săi că nu merge la

sărbătoarea corturilor, se duce totuși pe ascuns. Este oare aceasta minciună? Nu,
deoarece adevărul și minciuna țin de intenția omului. Astfel că dacă cineva spunând
adevărul (adevărul-corectitudine) face un rău, mai bine nu vorbește, sau spune o
„minciună” pentru a nu face răul, ci binele. La fel a făcut și Avva Macarie Egipteanul
(Pateric cap. 3, pag. 154-156) cu Teopempt inventând pătimiri ale sale ca să-l facă pe
călugărul Teopempt să îi mărturisească starea sufletului său, ca să-l îndrepte pe calea
bună a viețuirii călugărești.

(receptarea Adevărului astăzi)Această raționalitate a lumii încearcă

oamenii să o cuprindă în definițiile lor asupra adevărului. Adevărul perceput de omul
secular este un adevăr impersonal, accesibil puterii de pătrundere a minții umane sau
chiar maleabil după mintea umană, întrucât este receptat în subconștient ca fiind
inferior persoanei umane, considerată măsura lucrurilor. Fără acceptarea Adevărului,
Care este sursa rațiunilor lucrurilor, oamenii nu pot sesiza sensul deplin al lumii.
„Adevărul” impersonal și obiectiv, așa cum înțeleg oamenii raționalitatea
dumnezeiască a lumii, este fundamentul cunoașterii de orice fel a lumii. Într-o lume
haotică, lipsită de coerență și de sens, nu există cunoaștere. Astfel că deși nu crede
într-un Adevăr transcendent lumii Care îi conferă sens acesteia, omul secular tributar
ideologiei scientiste se poate bucura de beneficiile viețuirii într-o lume coerentă,
rezervându-și dreptul de a manipula adevărul oricând consideră el potrivit.

Multiplicitatea definițiilor asupra adevărului este cauzată de neputința

necredinciosului de a sesiza Adevărul Care unifică toate rațiunile lumii și le dă un
sens unic spre El.

„Omul firesc nu primește cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt
nebunie și nu poate să le înțeleagă, fiindcă ele se judecă duhovnicește” (1 Cor. 2:14).

Sinteză: există două feluri de cunoaștere a lui Dumnezeu: indirectă prin

natură și directă prin revelarea Sa. Cunoașterea indirectă se împarte în cunoaștere
naturală (rațională) și cunoaștere harică (a logoi-lor).

În duhul reducționist al progresului

Neagă Întruparea și Îl reduce pe Mântuitorul Hristos la om.

Pe acest mit al progresului se bazează revoluția împotriva Adevărului.

Este duhul reducționismului și al minciunii.

Hiliasm.

Cel care trăiește pentru a consuma, trăiește de fapt pentru a fi consumat.

 Iubirea adevărului — a fi în adevăr ține de starea interioară privitoare la
adevăr.

(În zilele noastre se află sub asediu credința și mintea sănătoasă—credința

prin mișcările neo-păgâne, prin nihilism și prin evoluționism, care toate trei sunt
între-legate; iar mintea sănătoasă prin școală, TV, internet și prin tehnologie în mare.
De aceea trebuie să arăt că pentru cunoașterea Adevărului este nevoie de minte
sănătoasă și de credință dreaptă (referitor la credința dreaptă pot să folosesc ideea
aceea cum că obiectul credinței este Adevărul, iar adevărul este unul singur prin
definiție, deci există o singură credință valabilă))