Grăbiţi, cocorii iarăşi zboară

Spre alt ţinut, spre altă ţară…

Plecând, cocorii iar mă lasă
În toamna asta friguroasă.

Poate că-s supăraţi pe mine

Că nu-i petrec cum se cuvine,
Dar mi-s privirile de ceaţă
Un biet nevăzător la faţă.

Orbecăiesc de-o viaţă-ntreagă

Şi nu văd lumea ce mi-i dragă,
Nici pomii când sunt plini de floare;
Cu ce-am greşit eu, Doamne, oare?

Şi mama nu e lângă mine,

De-atâta vreme nu mai vine,
De când mă ştiu, am tot chemat-o;
Oare cu ce am supărat-o?

Poate-a crezut, la vreo-ntâmplare

Că n-o iubesc destul de tare,
Dar ce-i în lume mai de seamă
Decât căldura cea de mamă?

Un singur câine lângă mine,

Cu el împart şi rău şi bine –
O călăuză credincioasă,
Un câine care nu mă lasă.

Dacă aţi şti cât e de bine

Să-i spui prieten unui câine!

Cocorii pleacă şi mă lasă

În toamna asta friguroasă…
Cocorii… Cele pasă lor
De-un trist copil nevăzător