Învăţarea este nucleul acţiunii educative şi beneficiază de serviciile evaluării.

Ambele sunt două procese

care se autoalimentează. Învăţarea oferă materie primă evaluării, iar evaluarea
este combustibilul învăţării. (C. Oprea– “Strategii didactice interactive”)
Moment reflexiv:
Ce aspecte (abilități) importante în percepţia elevilor, fac ca un cadru didactic să fiecaracterizat
drept un„profesor bun”?
-abilitatea de a stabili interrelaţii pozitive cu elevii (să demonstreze că "îi pasă" deaceştia);
-abilitatea de a exercita o autoritate şi să ofere structură şi claritatea regulilor fără a
face acest lucru într-un mod rigid, ameninţător sau ca urmare a utilizării pedepselor;
-abilitatea de a face învăţarea distractivă prin utilizarea unor strategii pedagogicecreative.
Eficienţa metodei didactice este relevată în măsura în care are calităţi transformatoare,fiind
înţeleasă drept modalitatea folosită de profesor pentru a-i determina pe elevi să găsească ei înşişi calea proprie de
urmat în vederea construirii propriei cunoaşteri.Astfel elevul devine conştient nu numai de conţinutul unui
domeniu ci trăieşte şi emoţi a de a-l studia, motivându-
şi alegerile, realizând o învăţare temeinică.
In sens comun, „strategia' se defineste ca modalitate de desfasurare si ameliorare a actiunilor inti prinse in
vederea atingerii unui anumit scop. In sens pedagogic, conceptul „strategie' se refera la ansamblul decizii,
tehnici de lucru, procedee si operatii care vizeaza modernizarea si perfectionarea diferitei componente ale
procesului de invatamant, in acord cu obiectivele generale ale invatamantului si ale educatiei.
Avand in vedere noile achizitii din didactica generala, strategiile didactice se pot detini ca sisteme <
metode, procedee, mijloace si forme de organizare a activitatii de instruire/autoinstruire, integrate in structu
operationale, care au la baza o viziune sistemica si care sunt menite sa asigure o invatare activa si creatoare
cunostintelor si abilitatilor si sa rationalizeze procesul instruirii (R.M. Gagne, L. Briggs, 1977).

Principalele elemente componente ale strategiilor didactice sunt:

- sistemul formelor de organizare si desfasurare a activitatii educationale

- sistemul metodologic, respectiv sistemul metodelor si al procedeelor didactice
- sistemul mijloacelor de invatamant.
Desigur, acestora li se adauga modul de abordare a invatarii, respectiv tipurile de invatare si mecanismele d
asimilare a cunostintelor si abilitatilor de catre elevi.
Conceptul de „strategie' este operant la nivelul macro, al macropedagogiei/pedagogiei sistemelor, 1;
niveluri intermediare, precum si la nivel micro. Acest ultim nivel fiind legat nemijlocit de pedagogia invatarii
este cel care intereseaza teoria si practica instruirii; de aceea, consideratiile noastre urmatoare, il vor vizt
aproape in exclusivitate (D. Nunam, 1993, C. Barzea, 1995).
1.2. Caracterizarea strategiilor didactice incercand sa surprindem complexitatea conceptului „strategie',
prezentam cateva din caracteristicile strategiilor didactice:
- intr-o anumita masura, au caracter normativ, dar nu au rigiditatea unei reguli sau a unui algoritm de
desfasurare. Dimpotriva, ele constituie componenta dinamica a situatiilor de instruire, caracterizata de o mare
flexibilitate si elasticitate interna. Astfel, demersul didactic general conturat prin strategiile educationale nu este
determinat riguros; el poate fi „ajustat' si adaptat la evenimentele instruirii si la conditiile de
instruire/autoinstruire existente. Departe de a fi o simpla tehnica de lucru, strategiile didactice poarta, in buna
masura, amprenta stilului didactic, a creativitatii didactice si a personalitatii cadrului didactic.
-Au functie de structurare si modelare a inlantuirii situatiilor de invatare in care sunt pusi elevii si de a declansa
la acestia mecanismele psihologice ale invatarii.
- Elementele componente ale strategiilor de instruire alcatuiesc un sistem; intre ele se stabilesc conexiuni,
interrelatii si chiar interdependente. O strategie didactica se poate descompune intr-o suita de operatii, etape,
reguli de desfasurare, reguli de decizie, corespunzatoare diferitelor secvente didactice, dar se impune precizarea
ca fiecare decizie asigura trecerea la secventa urmatoare prin valorificarea informatiilor dobandite in etapa
anterioara.
- Nu se identifica cu sistemul metodologic pentru care s-a optat si nici cu metoda didactica de baza. in timp ce
utilizarea metodei reprezinta o actiune care vizeaza invatarea in termenii unor performante imediate, la nivelul
unei activitati de predare-invatare-evaluare, strategia didactica vizeaza procesul instruirii in ansamblul sau, nu o
singura secventa de instruire.
- Nu pot fi asimilate cu lectia intrucat ele pot fi si trebuie sa fie valorificate nu doar in cadrul lectiilor si al
activitatilor didactice desfasurate in clasa, ci in cadrai tuturor tipurilor de activitati desfasurate de binomul
profesor-elev.
-Au caracter probabilistic, stocastic, ceea ce inseamna ca o anumita strategie didactica, chiar daca este
fundamentata stiintific si adecvata resurselor psihologice ale clasei, nu poate garanta reusita procesului de
instruire intrucat exista un numar mare de variabile si subvariabile care intervin in acest proces.

1.3. Criterii de stabilire a strategiilor didactice

Pentru stabilirea celui mai eficient si rational mod de abordare a instruirii si autoinstruirii, de valorificare si
combinare optima a resurselor materiale si metodologice si de implicare activa a resurselor umane in secventele
de predare, invatare si evaluare, respectiv pentru stabilirea strategiilor didactice, trebuie sa se ia in considerare
anumite criterii.
- conceptia pedagogica si didactica generala a perioadei respective si conceptia personala a cadrului didactic,
rezultat al experientei didactice proprii;
- sistemul principiilor didactice generale si sistemul principiilor didactice specifice disciplinei de studiu;
- obiectivele generale ale disciplinei de studiu, obiectivele instructiv-educative ale temei/capitolului, obiectivul
fundamental si obiectivele operationale ale activitatii didactice, care trebuie sa se coreleze si sa se armonizeze
cu strategiile didactice utilizate;
- natura si specificul continutului stiintific care face obiectul activitatii instructiv-educative;
- clasa de elevi participanti la activitatea instructiv-educativa. cu particularitatile sale: marimea colectivului de
elevi, gradul de omogenitate sau neomogenitate al colectivului, nivelul mediu de pregatire al clasei,
particularitatile psihologice de varsta si individuale ale elevilor, nivelul de dezvoltare intelectuala, capacitatea
de invatare a elevilor si mecanismele adoptate de acestia, nivelul motivational al elevilor pentru activitatea de
invatare, sistemul de interese si aspiratii al elevilor, aptitudinile pe care elevii le au pentru obiectul de studiu
respectiv s.a.
- experienta de invatare pe care o detin elevii, tipul de invatare adecvat situatiilor educationale;
- natura probelor de evaluare (exercitii, sarcini de lucru, activitati practice etc.) si tipul evaluarii (de tip sumativ,
formativ sau alternante),
- dotarea didactico-materiala a scolii, caracteristicile spatiului scolar si ale mediului de instruire resursele
didactice ale scolii si resursele care pot fi confectionate si/sau puse la dispozitia elevilor de cadrul didactic;
- timpul scolar disponibil pentru realizarea activitatii didactice respective;
- personalitatea si competenta stiintifica, psihopedagogica si metodica a cadrului didactic, stilul de activitate
didactica, ingeniozitatea si creativitatea sa
Pentru a defini conceptul de strategie didactică trebuie să pornim de la definiţia dată în Dicţionarul
explicativ al limbii române, conform căreia strategia este „parte componentă a artei militare, care se ocupă cu
problemele pregătirii, planificării şi ducerii războiului şi operaţiilor militare”. (Coteanu I., (1998), Dicţionarul
explicativ al limbii române)
Astfel, strategia militară se referă la organizarea unui plan de atac sau de apărare. În sens general,
strategia se referă la managementul metodelor implicate într-o activitate, în vederea atingerii unui scop.
Crenguţa Lăcrămioara Oprea defineşte strategia didactică în lucrarea „Strategii didactice interactive”
(2008), ca fiind „ansamblul complex şi circular de metode, tehnici, mijloace de învăţământ şi forme de
organizare a activităţii, complementare, pe baza cărora profesorul elaborează un plan de lucru cu elevii, în
vederea realizării cu eficienţă a învăţării”.
Deci, strategia didactică este modalitatea eficientă prin care profesorul îi ajută pe elevi să-şi dezvolte
capacităţile intelectuale, priceperile, deprinderile, aptitudinile, sentimentele, emoţiile, ajungând astfel la
cunoaştere. Pentru atingerea acestui scop, profesorul trebuie să prevadă implicarea elevilor, apelând la
strategiile didactice interactive care favorizează schimburile interrelaţionale.
 Interactivitatea presupune o atitudine pozitivă faţă de relaţiile umane, faţă de importanţa muncii în
echipă, deschidere faţă de cooperare. Interactivitatea presupune atât competiţia, cât şicooperarea, care nu sunt
antitetice, ambele implicând un anumit grad de interacţiune.
Strategiile didactice interactive presupun munca în echipă, prin colaborare şi cooperare, în vederea
atingerii obiectivelor propuse, se bazează pe sprijinul reciproc, stimulează participările individuale, solicită efort
de adaptare la normele de grup, toleranţă faţă de opiniile colegilor, dezvoltă capacitatea de autoevaluare,
susţinând învăţarea activă prin care elevul transformă informaţia într-una nouă, personală, proprie. (Oprea
Crenguţa Lăcrămioara, (2008), Strategii didactice interactive)

Profesorul gândeşte strategia didactică pas cu pas pentru a asigura dobândirea competenţelor specifice
de către elevi, alegând între diverse combinaţii de metode, tehnici şi procedee de instruire şi autoinstruire,
mijloace de învăţământ, forme de organizare a elevilor.
Elementele componente ale unei strategii didactice interactive sunt:
Metodele, tehnicile şi procedeele;
Mijloacele de învăţământ;
Formele de organizare a elevilor;
Conţinuturile;
Timpul şcolar disponibil.
 Metoda didactică este un mod de a acţiona practic, planificat şi sistematic, calea de urmat în scopul
atingerii unui obiectiv, o cale eficientă de organizare şi dirijare a învăţării.
Metodele au caracter polifuncţional, îndeplinind mai multe funcţii (Ilinca N., (2006),Didactica
geografiei):
funcţia cognitivă;
funcţia instrumentală (operaţională);
funcţia normativă;
funcţia motivaţională;
funcţia formativ – educativă.
În lucrările de pedagogie, în funcţie de criteriile de clasificare, metodele pot fi grupate în diferite categorii şi
tipuri de metode, astfel:
I. După tipul de comunicare:
Metode de comunicare orală: metode expozitive, metode conversative;
Metode de comunicare scrisă: lectura;
Metode de comunicare prin limbaj intern: introspecţia, reflecţia personală;
Metode de comunicare vizuală: observarea.
II. După gradul de participare al elevului în propria instruire:
Metode pasive: metode expozitive;
Metode semiactive: metode conversative;
Metode active:
Metode de explorare directă a realităţii;
Metode de explorare indirectă a realităţii;
Metode bazate pe acţiune reală;
Metode bazate pe acţiune simulată.
III. După demersul cunoaşterii:
Metode algoritmice: algoritmizarea;
Metode euristice: studiul de caz, problematizarea.
IV. După forma de organizare a activităţii:
Metode individuale;
Metode grupale;
Metode frontale.
V. După funcţia didactică principală:
Metode de predare (de transmitere a cunoştinţelor);
Metode de învăţare;
Metode de cercetare;
Metode de fixare a cunoştinţelor;
Metode de sistematizare a cunoştinţelor;
Metode de evaluare.
VI. După criteriul istoric:
Metode de tradiţionale;
Metode moderne. (Dulamă Maria Eliza, (2010), Didactică axată pe competenţe)
Procedeul didactic este o secvenţă a metodei, un detaliu, o tehnică mai limitată de acţiune, o componentă sau
chiar o particularitate a metodei. (Cucoş C., (2002), Pedagogie)
Tehnica didactică este o îmbinare de procedee, însoţite, după caz, de mijloace pentru realizarea eficientă a unor
activităţi didactice. (Bontaş I., (1995), Pedagogie)
Mijloacele de învăţământ reprezintă ansamblul de resurse sau instrumente materiale şi tehnice utilizate
în demersul didactic pentru a facilita perceperea, înţelegerea, fixarea şi consolidarea cunoştinţelor şi abilităţilor
practice, în vederea dobândirii competenţelor.
Pentru formarea competenţelor pot fi alese anumite mijloace de învăţământ, ţinând cont de funcţiile pe
care le îndeplinesc acestea:
funcţia informativ – demonstrativă (de comunicare);
funcţia de substituire;
 funcţia de motivare a învăţării;
funcţia formativă;
funcţia de evaluare;
funcţia ergonomică;
funcţia estetică. (Ilinca N., (2006), Didactica geografiei)
În studiile de pedagogie, există multe clasificări ale mijloacelor de învăţământ, conform unor criterii diferite:
I. După funcţia pedagogică:
Mijloace informativ – demonstrative;
Mijloace de exersare şi formare a deprinderilor;
Mijloace de raţionalizare a timpului didactic;
Mijloace de tehnică informatică şi de calcul;
Mijloace de evaluare.
II. După natura lor:
Mijloace obiectuale;
Mijloace scrise şi grafice;
Mijloace audiovizuale. (Ilinca N., (2006), Didactica geografiei)
Formele de organizare a elevilor pot fi: frontală, grupală şi individuală. Formele predominante de organizare a
elevilor în lecţiile tradiţionale sunt cele frontale, iar în lecţiile moderne, centrate pe elev, sunt predominante
activităţile individuale şi în grupuri mici.