Activitatea unui profesor poate fi evaluată în baza rezultatelor obţinute de elevii săi.

Un rol aparte îl constituie,

însă, rezultatele elevilor care dispun de capacităţi deosebite de a învăţa. Interesul şi preocuparea pentru copiii
inteligenţi şi talentaţi s-a manifestat în toate timpurile. Din Antichitate şi până astăzi au fost emise diverse ipoteze
referitor la conceptele de elev dotat/supradotat, talent şi geniu. În acest sens, noi, profesorii, ar trebui să ne
interesăm cine sunt aceşti copii dotaţi, cum putem să-i identificăm şi care sunt aşteptările şi preocupările acestora
în comparaţie cu cele ale colegilor lor. Întrebarea care ne-o punem astăzi este în ce măsură putem promova şi
susţine astfel de copii în contextul învăţământului actual. Este oare pregătit sistemul şcolar pentru a asigura
dezvoltarea şi creşterea acestor capacităţi deosebite ale copiilor dotaţi/supradotaţi? În faţa acestor întrebări, şi a
multor alte incertitudini, stă profesorul – cel care încearcă să găsească diferite posibilităţi de rezolvare la
multitudinea semnelor de întrebare apărute, în vederea asigurării succesului acestor elevi.
În ţările cu tradiţie în educaţia diferenţiată a supradotaţilor există programe de formare de diferite niveluri,
inclusiv la nivel universitar şi post-universitar. Sistemul de învăţământ din ţara noastră, atât cât îi permit
posibilităţile, rezervă resursele necesare pentru dezvoltarea şi asigurarea succesului unor astfel de elevi.
Responsabilitatea cea mai mare îi revine însă profesorului. Reieşind din circumstanţele în care activăm, noi,
profesorii, încercăm să găsim diverse modalităţi de lucru cu copiii pe care îi instruim, aici referindu-ne la copiii
dotaţi, diversificând metodele şi procedeele de predare-învăţare-evaluare cu scopul de a desfăşura activitatea
instructiv-educativă într-un mod care să trezească interesul şi curiozitatea copiilor, să fie interesant şi eficient.
Îmbinarea acestor elemente este pe cât de responsabilă, pe atât de dificilă, implicând efortul ambelor părţi
implicate în acest proces.
Pe lângă o bună pregătire de specialitatea, profesorul calificat pentru a preda elevilor cu dotaţie superioară
trebuie să aibă şi anumite calităţi personale, cum ar fi:
• un nivel ridicat de inteligenţă;
• cultură generală solidă;
• imaginaţie şi creativitate didactică;
• dorinţă de a afla şi de a pune în practică lucruri noi;
• calitatea de a fi flexibil în luarea diferitelor decizii, fără a depăşi limitele unui comportament
decent(latura de a avea verticalitate, fermitate pe poziţie);
• simţ organizatoric;
• stil de predare democratic, stimulând participarea activă a elevilor;
• calitatea de a fi disponibil şi deschis spre comunicare pentru solicitările diverse ale elevilor;
• atitudine deschisă faţă de ideile şi opiniile elevilor;
• capacitatea de a-şi impune autoritatea prin prestigiul câştigat în faţa elevilor;
• nivel înalt de aspiraţii atât în ceea ce-i priveşte pe elevi, cât şi referitor la propria perfecţionare
profesională;
• evaluare obiectivă a potenţialului şi a cunoştinţelor elevilor săi.
Evident, că există şi o serie de deosebiri ale opiniilor diferitor practicieni şi teoreticieni ai domeniului dat,
deoarece perspectivele din care sunt abordaţi copiii supradotaţi şi talentaţi sunt diferite.
Dacă am considera profesorul un izvor de înţelepciune, atunci elevii dotaţi sunt cei ce doresc să-şi
potolească setea de a cunoaşte realitatea lucrurilor din acest izvor. Lucrul cu elevii dotaţi, deşi, uneori, complicat,
este onorabil şi plăcut. Rezultatele discipolilor dotaţi depind foarte mult de modul în care sunt instruiţi. Pe
parcursul a cinci ani de activitate în domeniul educaţiei am desfăşurat diverse activităţi destinate elevilor dotaţi şi
este îmbucurător faptul că aceştia se întorc de la diverse concursuri raionale, republicane şi internaţionale cu
diplome ce întruchipează roada muncii, atât a lor, cât şi a profesorilor. Aceste momente ne bucură şi ne motivează
să activăm în continuare cu o râvnă şi dedicaţie şi mai mare.
Studiind literatura de specialitate cu privire la experienţele de lucru ale profesorilor inovatori, am
descoperit tehnici interesante de instruire pe care le-am adaptat şi noi conform disciplinei de studiu şi elevilor
dotaţi şi, ca finalitate, am obţinut rezultate bune. În acest sens, recomandăm următoarele etape de lucru cu
elevilor dotaţi, pe care le-am numi metaforic calea spre succes:
1. Depistarea elevilor dotaţi (în parteneriat cu psihologul şcolar) cu ajutorul testelor de inteligenţă.
Dramaturgul irlandez Brendan Behan menţiona: „Nici un om nu îşi poate descoperi propriile talente”, întrucât
este nevoie de cineva care să observe şi să dirijeze aceste capacităţi deosebite de care dispune o persoană.
2. Stabilirea domeniului de interese şi profesia pe care doreşte să o cuprindă elevii dotaţi. De cele mai multe
ori, sub acest aspect, apare dilema:
 Studierea obiectelor ce nu fac parte din cercul de interese poate fi considerată o pierdere de timp.

1
  Studierea disciplinelor neînrudite dezvoltă gândirea interdisciplinară şi capacitatea de a rezolva
problemele prin metode neordinare.
Filozoful chinez Confucius menţiona că dacă îţi place ceea ce faci, niciodată acest lucru nu va fi o muncă
pentru tine. Totuşi, uneori, trebuie să faci şi ceea ce nu îţi place, pentru a ajunge acolo unde vrei să ajungi.
3. Stabilirea scopurilor care urmează să fie atinse. Bruce Hyland (renumit patinator) afirma în această
ordine de idei: „Fixează-ţi un scop precis. Urmează-ţi drumul către el în mod riguros”. Odată fixate, scopurile
propuse se ating prin planificare, pregătire şi executare.
4. Stabilirea şi realizarea planului de lucru individual. Numai prin efort maxim depus şi o strategie de lucru
bine ordonată poţi căpăta rezultatele multaşteptate. Capacităţile de care dispune o persoană trebuie dezvoltate,
aşa cum spune şi parabola biblică a talanţilor: „Cel ce primise cei cinci talanţi s-a dus, i-a pus în negoţ şi a
câştigat cu ei alţi cinci talanţi”. Dacă Dumnezeu ţi-a dat talent, ar trebui să îl exploatezi şi acest lucru nu va fi
tocmai uşor.
5. Întocmirea fişelor cu sarcini ce vor fi realizate şi bifarea sarcinilor realizate. Fişele permit evaluarea
progresului, modificarea tempoului şi, de asemenea, motivează elevul să continue studiul început. „Talentul este
un dar dumnezeiesc, neapărat, însă, singur fără foarte multă trudă, rămâne sterp. Un sfert de talent şi trei sferturi
de muncă vor naşte o operă de artă”, menţionează renumitul scriitor Liviu Rebreanu.
6. Motivarea elevilor dotaţi. Motivaţia este unul dintre cele mai importante prerechizite ale învăţării
şcolare. Jim Rohn susţine: „Motivaţia e ceea ce te pune în mişcare. Obişnuinţa e ceea ce te face să continui”, iar
Robert Dottrens mărturiseşte: „Este limpede că trebuie să înzestrăm copilul cu cunoştinţele de bază, dar să-l
determinăm să şi le însuşească astfel încât să-i trezim dorinţa de a le aprofunda el însuşi”.
7. Aprovizionarea cu materiale didactice şi literatură de specialitate în domeniul în care elevul dă dovadă de
capacităţi deosebite. Materialele didactice şi literatura de specialitate sunt asistenţii de încredere ai profesorului
fără de care nu ar reuşi să asigure succesul elevilor dotaţi şi nu numai. „Odată ruptă proporţia dintre scop şi
mijloace, combinaţiile geniale sunt zadarnice”, afirmă Charles de Gaulle.
8. Studierea metodelor de învăţare eficientă şi rapidă, aplicarea lor în practică. Există o multitudine de
tehnici şi metode de învăţare. Dintre cele mai importante se pot enumera: învăţarea sintetică (pentru materiale
puţin ample – se citeşte şi se repetă global), învăţarea analitică sau secvenţială (mai întâi globală, apoi
aprofundat, însemnând cu creionul), învăţarea progresivă şi cu repetări recurente (materiale voluminoase),
învăţarea creativă (problematizarea), învăţarea prin conversaţie (METINCON), învăţarea de tip problemă-
întrebare-răspuns (METINPROB), învăţare cu ajutorul reprezentărilor grafice (METINARG).
9. Îmbogăţirea orizontală şi verticală a materiei. Îmbogăţirea orizontală înseamnă a oferi mai mult material
cu acelaşi nivel de dificultate unui copil care a terminat înaintea colegilor, iar cea verticală se referă la oferirea
unui material cu un nivel mai avansat, anticipând lecţiile următoare. Ambele procedee prezintă şi riscuri: în cazul
îmbogăţirii orizontale, copilul poate să se plictisească şi să-şi piardă interesul; îmbogăţirea verticală folosită
exagerat poate duce la dezechilibrarea activităţii de predare. Cele două procedee trebuie, deci, îmbinate.
9. Pentru stabilirea stilurilor optime de învǎţare şi educare se mai testeazǎ şi abilităţile vizual-spaţiale,
auditiv-secvenţiale, kinestetice sau senzitive a copiilor. Pentru a înţelege supradotaţii din punct de vedere
motivaţional, se pot folosi teste direcţionate spre inteligenţa spiritualǎ sau inteligenţa emoţionalǎ. Pentru a se
stabili orizontul de preocupări ale supradotaţilor, se monitorizeazǎ inteligenţa multiplǎ (Gardner - nu existǎ un
singur tip monolitic de inteligenţǎ care să stea la baza reuşitei în viaţă, ci un spectru larg de inteligenţe:
lingvisticǎ, logico-matematicǎ, spaţialǎ, psihomotorie, muzicalǎ, interpersonalǎ, intrapersonalǎ). Creativitatea sau
alte calitǎţi specifice pot fi, de asemenea, caracterizate şi testate atât prin teste standard, cât şi prin stabilirea
profilului tip de personalitate. În ultima vreme, existǎ o deschidere tot mai mare în testarea mai curând a
profilului de personalitate ce se asociazǎ cu caracteristicile supradotǎrii, în paralel cu testele de tip performanţǎ,
ce sunt în acest moment clasice.
10. Antrenarea în activităţi distractiv-educative, activităţi cu caracter captivant, jocuri didactice. Psihologul
E. Claparède menţiona: „Copilul este o fiinţă a cărei principală trebuinţă este jocul. Trebuinţa de a se juca este
tocmai ceea ce ne va permite să împăcăm şcoala cu viaţa”.
11. Încurajarea lecturilor suplimentare. Trăim într-o eră în care cărţile sunt tot mai rar răsfoite iar dragostea
pentru lectură e tot mai străină, în special pentru tineri. În cazul copiilor dotaţi, şi nu numai, ar trebui ca aceştia să
citească şi biografii sau autobiografii ale diferitor personalităţi ca astfel, cunoscând viaţa acestora, să aibă modele
demne de a fi urmate.
12. Organizarea conferinţelor ştiinţifico-practice în vederea pregătirii pentru lucrul ştiinţific şi oferirea unui
mediu de comunicare cu alţi copii dotaţi, deoarece, deseori, elevii dotaţi sunt izolaţi din cauza neînţelegerii din

2
partea societăţii ca rezultat al modului de gândire diferit de al celorlalţi. Pregătirea pentru prezentarea publică a
lucrărilor dezvoltă competenţa de analiză critică a literaturii ştiinţifice şi presupune lucrul individual bine
organizat.
13. Educaţia la distanţă prin intermediul reţelelor de socializare. Epoca reţelelor de socializare permite
astăzi crearea unei noi forme de acordare a ajutorului la momentul potrivit, deschizându-se, astfel, posibilitatea
monitorizării continue şi implicării mai multor actori în educaţia elevilor dotaţi. Un copil care învaţă doar la
şcoală este un copil fără educaţie. În sensul acesta, se pot crea diverse site-uri dedicate educaţiei destinate
profesorilor şi elevilor dotaţi, inclusiv pentru e-learning.
14. Ringul intelectual profesor „contra” elev. În timp real elevul şi profesorul îndeplinesc aceeaşi sarcină.
Această metodă necesită o pregătire foarte bună a profesorului. Elevul dornic de a birui depune un efort maxim
fapt care în alte situaţii este greu de obţinut. Scriitorul latin Quintus Horatiu susţinea ideea că adversitatea are ca
rezultat scoaterea la iveală a talentelor care, în condiţii normale, ar fi rămas ascunse.
14. Rezolvarea problemelor printr-un număr maxim de metode de rezolvare. Această metodă, specifică în
special pentru domeniul ştiinţelor exacte, dezvoltă gândirea convergentă (aptitudinea intelectuală de a opta pentru
soluţia cea mai avantajoasă a unei probleme date, dintr-o selecţie de alte soluţii).
15. Organizarea concursurilor, victorinelor şi premierea învingătorilor. Bruce Hyland afirma: „Oamenii dau
rezultate extraordinare când se simt apreciaţi”, sub acest aspect, o iniţiativă plauzibilă este „Şcoala viitorilor
olimpici” organizată de ONG-ul „Promovare prin inteligenţă”.
În concluzie, susţinem că educaţia copiilor şi tinerilor dotaţi şi talentaţi necesită, pe lângă instrumente
precise de identificare timpurie a lor, şi metode, procedee şi strategii de instruire diferenţiată, dar şi profesori
calificaţi în domeniu. Tehnologiile de lucru cu elevii supradotaţi pun accentul pe stimularea specială a acestora,
iar alături de acestea trebuie să se afle comunicarea deschisă, încurajarea şi susţinerea tuturor celor implicaţi.
Profesorul trebuie să fie o carte mereu deschisă pentru discipolii săi, iar elevii dotaţi sunt cartea de vizită a
profesorului.

Rezumat

Diverşi cercetători încearcă să contureze un portret robot al copiilor dotaţi şi talentaţi. În identificarea
copiilor supradotaţi, un rol deosebit îl pot avea profesorii şi familia deoarece ei sunt cei care vin permanent în
contact cu elevii şi pot realiza o observaţie îndelungată asupra lor, cu o valoare, uneori, superioară testelor de
inteligenţă. Degajarea unor trăsături caracteristice elevilor dotaţi este însă o operaţie foarte dificilă, de aceea şi
lucrul cu astfel de copii este unul care presupune asumarea unor responsabilităţi maximale şi selectarea celor mai
eficiente tehnologii de organizare a activităţilor de instruire. În lucrarea dată am prezentat o serie de astfel de
metode care ni s-au părut a fi cele mai eficiente în experienţa profesională personală, reieşind din circumstanţele
în care în şcoala de astăzi accentul se pune pe asigurarea unei educaţii incluzive. De asemenea, am propus şi o
serie de opinii ale unor personalităţi din diverse domenii, cu scopul de a evidenţia încă odată interesul pe care
şcoala trebuie să-l manifeste faţă de copii dotaţi şi talentaţi.

Bibliografie:
1. Creţu C., Curriculum diferenţiat şi personalizat. Ghid metodologic pentru învăţătorii, profesorii şi
părinţii copiilor cu disponibilităţi aptitudinale înalte, Editura Polirom: Iaşi, 1998.
2. Dumitrescu M., Psihopedagogia excelenţei. Aspecte metodologice privind identificare copiilor
supradotaţi, Editura Arves.
3. Jigău M., Copii supradotaţi, Editura Societatea Ştiinţifică şi Tehnică: Bucureşti, 1994.
4. Stănescu M., Instruirea diferenţiată a elevilor supradotaţi, Editura Polirom: Iaşi, 2002.