ARTA MOTIVARII

Motivaţia este unul dintre cele mai importante prerechizite ale învăţării şcolare. Sunt
investite sume enorme de bani pentru construcţia de şcoli, pentru echiparea acestora, pentru
remunerarea personalul didactic, dar toate acestea devin inutile dacă elevii nu vor să înveţe.
Problema care se pune în acest context este următoarea: Ce anume îl face pe un elev să
dorească să înveţe, iar pe un altul să nu dorească acest lucru? Dorinţa unui elev de a depune
un efort cognitiv în scopul achiziţionării de noi cunoştinţe este produsul mai multor factori cu
acţiune conjugată; pornind de la personalitatea şi abilităţile elevului implicate în sarcini specifice
de învăţare până la mobilizarea generală pentru învăţare.
Motivaţia = expectanţă x valenţă
Dacă oricare din cei doi factori are valoarea zero
-valenţa este zero când obiectul nu prezintă valoare pentru un subiect;
-expectanţa (estimarea probabilităţii de-a avea succes  )ia valoare nulă când şansa de obţinere
a obiectului este nulă (chiar dacă obiectul are valoare pentru persoană) – implicit şi motivaţia va
fi nulă.
Tehnici motivaţionale în predare
Există un număr semnificativ de factori ambientali, pe care profesorii îi pot utiliza pentru a creşte
motivaţia elevilor.
* Începerea lecţiei prin a da elevilor un motiv de-a fi motivat
* Expectanţe clare
* Fixarea unor obiective pe termen scurt
* Aprecierea verbală şi scris
* Utilizarea judicioasă a notării
Sistemul de notare utilizat în majoritatea şcolilor prezintă simultan trei funcţii diferite: evaluare,
oferirea de feedback şi de mobilizare.
*Stimularea descoperirii, explorării, curiozităţii epistemice
Stimulii noi, surprinzători, complecşi sau ambigui crează un fel de “trezire cognitivă” numită
curiozitate epistemică. Acesta creează premisele motivării pentru a căuta noi căi de înţelegere şi
de rezolvare a unor probleme.

Problema motivaţiei umane nu trebuie înţeleasă într-un mod simplu, mecanicist, ci în

termenii mai complecşi ai unui proces idiosincretic, de facilitare a anumitor patternuri de dorinţe.
Altfel spus, nu există un comutator magic al motivaţiei, care să determine oamenii să dorească
să înveţe, să lucreze mai mult, să acţioneze într-o manieră mai responsabilă. Facilitarea şi nu
controlul ar tebui să ne ghideze ideile, când încercăm să schimbăm anumite comportamente în
şcoală. Chiar când o persoană este într-o poziţie de autoritate, cum este profesorul, eforturile
de-a motiva elevii într-o anumită direcţie vor avea un succes mai semnificativ, dacă relaţia
profesor – elev este considerată una de colaborare între persoane ce pot, sau nu să
împărtăşească  aceleaşi sentimente, expectanţe şi scopuri. Astfel intervenţiile motivaţionale ce
nu respectă scopurile, emoţiile şi convingerile unei persoane legate de o anumită situaţie pot
produce efecte pe termen scurt, dar pe o perioadă mai mare de timp aceste intervenţii pot să
eşueze.

CREATIVITATEA ŞI STIMULAREA COMPORTAMENTULUI CREATIV ÎN ŞCOALĂ

 Creativitatea este deseori privită ca un proces misterios, ce caracterizează un număr
restrâns de artişti şi inventatori geniali în marile momente de inspiraţie. Creativitatea reprezintă
capacitatea individului de-a concepe şi realiza produse cât mai diferite de cele existente.
Unul din motivele de bază ale explorării creativităţii în cadrul orelor de consiliere îl
constituie identificarea unor modalităţi diverse de stimulare şi recompensare a
comportamentului creativ al elevilor în şcoală. Anticipăm că finalitatea unor astfel de metode se
va concretiza în transferul acestui stil de abordare al realităţii şi în domenii care presupun
rezolvarea de sarcini extraşcolare (de pildă cele profesionale).Prezentăm în cele ce urmează
câţiva din indicatorii care sugerează abilitatea creativă a elevilor:
Indicatorii creativităţii la elevi:curiozitatea, puterea de concentrare, adaptabilitatea,
puterea de muncă, independenţa, nonconformismul, capacitatea de a risca, atractivitatea faţă
de complex şi misterios
Raportul inteligenţă creativitate
Oamenii creativi manifestă această abilitate într-un domeniu specific. La fel cum există
diverse tipuri de inteligenţă, există şi tipuri specifice de creativitate (creativitate tehnică,
creativitate artistică, creativitate ştiinţifică) (Gardner, 1984). Dacă, însă inteligenţa vizează mai
degrabă abilitatea de-a învăţa lucruri noi şi de-a relaţiona lucrurile existente, creativitatea
presupune conceperea unor lucruri care nu au existat anterior sau nu au corespondent în
realitate. Implicaţia de aici este că o mare parte din oamenii creativi sunt inteligenţi însă
reciproca nu este adevărată.
Climatul creativ
Există câteva principii de recompensare a comportamentului creativ în şcoală.
Respectarea acestor principii reprezintă premisele instaurării unui climat creativ la nivelul clasei.
Deşi aceste principii sunt recunoscute de un număr mare de profesori ca fiind importante, e
surprinzător faptul că ele nu sunt practicate de majoritatea profesorilor. Redăm în continuare
aceste principii:
Respectarea întrebărilor neuzuale
Nimic nu este mai recompensant pentru un copil care adresează întrebări decât răspunsul pe
care-l primeşte la întrebările formulate, precum şi faptul că adulţii iau în serios întrebările lui.
Copiii au nevoie să fie învăţaţi cum: să formuleze o întrebare; să se joace cu ea; s-o
întoarcă pe toate feţele privind-o din diverse unghiuri; s-o reformuleze; să-şi asume rolul de
investigator, dincolo de nevoia de a primi răspunsuri imediate, tip clişeu din partea profesorului
sau părintelui.
Profesorii se aşteaptă să fie capabili întotdeauna să dea răspunsuri prompte, chiar atunci
când nu dispun de un răspuns adecvat. Amânarea răspunsului creează o anumită tensiune
interioară. Astfel se prefigurează o dublă tentaţie a profesorului fie: (a) să ofere răspunsuri
prefabricate imediat, fie (b) să ignore întrebările. Copiii formulează multe întrebări pentru care
profesorul, cel puţin pentru moment nu are un răspuns. Acest fapt ar trebui acceptat ca normal
şi dezirabil, dar el poate fi perceput sub forma unei ameninţări la adresa securităţii profesorului.
Respectarea imaginaţiei şi ideilor inedite
Copiii creativi pot observa multe relaţii şi semnificaţii, ce scapă profesorilor lor. Utilizarea
ideilor elevilor în clasă creşte interesul acestora, creează entuziasm şi stimulează efortul.
Sublinierea valorii ideilor pe care le emit elevii
Dificultatea aplicării acestui principiu constă în prejudecata celor mai mulţi profesori
materializată în convingerea că elevii nu sunt capabili să producă idei originale, valoroase.
Desigur aceşti profesori nu vor fi în stare să recompenseze comportamentul creativ al
elevului în clasă. În scopul aplicării acestui principiu se pot adopta unele din ideile elevilor în
activităţile clasei. De asemenea, se pot utiliza modalităţi de comunicare a acestor idei,
multiplicându-le şi distribuindu-le clasei sau notându-le într-o carte a clasei
Oferirea de oportunităţi de exprimare sau de lucru în absenţa unor evaluări
imediate
E dificil pentru mulţi profesori să conceapă faptul că nu este necesar să evalueze imediat
tot ceea ce fac elevii. Sunt necesare perioade de timp mai îndelungate, pe parcursul cărora o
persoană să aibă posibilitatea să înveţe şi să se exprime în absenţa „ameninţării” unor evaluări
imediate. Evaluarea externă este deseori percepută la modul negativ drept ameninţătoare, fapt
ce creează o atitudine defensivă şi inhibă creativitatea.
 În concluzie, creativitatea nu trebuie asimilată unei caracteristici specifice unor indivizi
izolaţi, ci drept rezultantă a interacţiunii optime dintre sistemul cognitiv al unei persoane şi
contextul sociocultural în care se dezvoltă. Ca atare, un mediu armonios, care stimulează
exprimarea liberă poate contribui la dezvoltarea potenţialului creativ al elevului. Un astfel de
mediu se caracterizează prin următoarele componente: alocarea de către profesor a unor
resurse substanţiale de timp în vederea dezvoltării gândirii creative a elevilor, recompensarea
ideilor şi produselor creative, încurajarea riscului de-a oferi răspunsuri inedite, tolerarea unor
răspunsuri greşite sau neaşteptate, imaginarea unor alte puncte de vedere, explorarea mediului,
interogarea unor fapte bine cunoscute sau unor asumpţii, generarea unor ipoteze multiple,
centrarea mai degrabă pe idei mai generale decât pe fapte specifice, gândirea asupra
procesului gândirii.

Pentru a motiva elevii spre învățare, profesorii au la îndemâna câteva strategii:

•Stabilirea regulilor clasei împreună cu elevii. Regulile trebuie comunicate clar, încă de la
începutul anului școlar, ceea ce va duce la o responsabilizare a elevilor. Astfel îi putem
încuraja să adopte atitudini demne de apreciat și putem preveni comportamentele
deviante.
•Personalizarea clasei. Se pot folosi diverse desene sau alte activități prin care se pot
remarca elevii clasei. Felul cum arată clasa este o formă de întărire a imaginii de sine.
•Cunoașterea elevilor reprezintă un important element în procesul de motivare a elevului
spre învățare. Atenția acordată de profesor elevului demonstrează respectul fată de elev.
Simplu fapt că profesorul memorează numele elevului, îi știe preferințele, îi dezvoltă
elevului încrederea în sine, îi întăresc sentimentul de siguranță și apreciere personală.
•Implicarea activă a elevilor în activitățile instructiv-educative. Putem atrage atenția
elevilor și prin controlul vocii, contactul vizual, organizarea sarcinilor de lucru într-un mod
productiv. Profesorul ar trebui să gândească un proces instructiv – educativ viu care să
potenţeze această disponibilitate naturală a elevilor.
•Așteptările profesorului devin un factor de motivație. S-a demonstrat că elevii au tendința
de a se ridica la înălțimea așteptărilor profesorilor. Dacă se aşteaptă şi se solicită cât mai
mult de la elevi adesea se va şi obţine acest lucru.
•Profesorul poate deveni un exemplu de comportament pentru elevii săi. Urmând
exemplul profesorului, elevii își pot modifica propriul comportament.
•Stabilirea unei atmosfere pozitive, de empatie față de fiecare elev în parte.
•Rezolvarea situațiilor-problemă în cel mai scurt timp. Dacă profesorul este apropiat fizic
dar și psihic de elevul ce are un comportament deviant, face posibilă oprirea
comportamentului respectiv.
•Recompensarea şi întăririle pozitive faţă de oricare comportament sau activitate demnă
de luat în calcul a elevului, măreşte stima de sine a acestuia şi îl motivează să acţioneze
la fel şi pe viitor. Nu de puţine ori, comportamentul dezirabil este „uitat”, pentru a acorda o
atenţie sporită elevilor care creează probleme. Dar a beneficia de atenţia profesorilor este
o întărire pozitivă cu valenţe educative semnificative, de care nu întotdeauna profesorul
face uz. Cea mai eficientă metodă de a recompensa elevii este lauda. Totodată aceasta
este și cea mai la îndemână.
S-a constatat că elevii sunt mai implicați în activitățile de învățarea atunci când le este
prezentat scopul învățării, domeniul unde își pot aplica cunoștințele, atunci când se simt
apreciați, când le sunt arătate progresele făcute, când sunt curioși.  De obicei, orice proces de
învăţare este plurimotivat. Eficienţa învăţării scade, dacă exista un nivel minim de motivare sau
supramotivare, şi creste în cazul unui nivel optim, ca zonă între minim şi maxim, însă în cazul
motivaţiei interne nu există saturaţie.

Prin motivatie intelegem o forma specifica de reflectare prin care se semnaleaza

mecanismelor de comanda – control ale sistemului personalitatii o oscilatie de la starea initiala
de echilibru, un deficit energetico – informational sau o necesitate ce trebuie satisfacuta.
La nivelul mecanismelor corespunzatoare de reglare, aceste semnale sunt transformate
in comenzi, care selecteaza si pun in functiune comportamente mai mult sau mai putin
adecvate. Motivatia transforma fiinta umana dintr-un simplu receptacul al influentelor externe, in
subiect activ si selectiv, cu un determinism intern propriu in alegerea si declansarea actiunilor si
comportamentelor.
Posedand o structura motivationala proprie, omul se va pune intr-o dubla relatie fata de
mediul extern: una, de independenta, constand in capacitatea lui de a actiona pe cont propriu, in
absenta unor stimuli sau solicitari externe; cealalta, de dependenta, constand in satisfacerea
starilor de necesitate pe baza schimburilor substantiale, energetice si informationale cu mediul
ambiant.
De aici rezulta caracterul interactionist complex al comportamentului si activitatii umane.
Aceasta inseamna ca, indiferent unde se plaseaza initial stimulul declansator, realizarea
comportamentului implica obligatoriu interactiunea celor doua planuri.
Motivatia ne apare ca o cauzalitate externa transpusa in plan intern: daca obiectul
corespunzator satisfacerii unei trebuinte lipseste si, deci, nu are cum sa declanseze
comportamentul corespunzator, locul sau este luat de starea de necesitate in raport cu el,
actualizata spontan, in urma unor modificari de ordin fiziologic sau psihologic.
In acelasi timp, motivatia trebuie considerata si ca o lege generala de organizare si
functionare a intregului sistem psihic uman, ea operand distinctia necesara intre placut si
neplacut, intre util si inutil, intre bun si rau. Toate celelalte procese psihice – perceptie, gandire,
memorie, vointa, precum si componentele caracteriala si aptitudinala ale personalitatii – sunt
subordonate legii motivatiei, continutul lor dezvaluind semnificatia si valentele „motivationale”
ale obiectelor si fenomenelor din jur.