Echipamente speciale de biosinteza – Prof.Dr.

Anca Galaction

1. MICROORGANISME UTILIZATE IN BIOTEHNOLOGIE

Microorganismele, utile şi indezirabile omului în realizarea biotehnologiilor dirijate, sînt

detestate, dar, în acelaşi timp, căutate şi cultivate pentru obţinerea unor produse utile. Ele se
caracterizează printr-o capacitate extraordinară de asimilare a diverselor substanţe şi de aclimatizare la
mediul exterior.
Bacteriile sînt microorganisme unicelulare, sporulate sau nesporulate, cu o structură foarte
simplă (conţin un nucleu difuz), care se înmulţesc prin diviziune celulară directă. Caracterizarea
bacteriilor se poate face funcţie de morfologia acestora (coci, bacili, vibrioni), de afinitatea faţă de
coloranţii de anilină (bacili acido-rezistenţi, germeni gram-pozitivi, germeni gram-negativi) şi de
proprietăţile biologice (rezistenţa la temperaturi mai ridicate, tipul de nutriţie, respiraţie şi
patogenitate).
Bacteriile se dezvoltă aerob sau anaerob, în toate mediile naturale (apă, aer, sol), iar prin
acţiunea enzimelor proprii asigură echilibrul biochimic în natură.
Bacteriile sînt utilizate pe scară largă în industria de biosinteză, pentru obţinerea antibioticelor,
vitaminelor, alcoolilor, acizilor carboxilici, aminoacizilor, proteinelor şi enzimelor, în industria
alimentară, pentru obţinerea derivatelor din lapte, în medicină, agricultură etc.
Actinomicetele reprezintă una dintre grupele de microorganisme răspîndite în natură cu o largă
utilizare în industria de biosinteză, fiind extrem de importante în obţinerea unor antibiotice cu
activitate superioară, folosite în controlul infecţiilor microbiene la om, animale şi plante. In grupul
actinomicetelor sînt incluse genurile Micobacterium, Actinomyces, Nocardia, Streptomyces,
Micromonospora şi Actinoplanes, fiecare prezentînd importanţă practică deosebită (de exemplu, genul
Streptomyces este implicat în producerea a peste 500 de antibiotice, vitamine, acid folic, auxine,
aminoacizi, enzime, pigmenţi etc.).
Fungii sau mucegaiurile sînt microorganisme care se prezintă sub formă filamentoasă, de
diverse dimensiuni, formează un miceliu care produce degradarea mediului în care se dezvoltă. Fungii
au capacitate ridicată de adaptare la condiţiile de mediu, iar nutriţia lor de tip heterotrof le permite să
metabolizeze glucide, alcooli, acizi, proteine, săruri de amoniu, nitriţi. De asemenea, au o capacitate
mare de mutaţie, ceea ce le oferă posibilităţi biosintetice ridicate, putînd biosintetiza, pe căi
metabolice, acizi organici, antibiotice, pigmenţi, lipide, fibre celulozice, enzime, polizaharide etc.
Levurile sau drojdiile sînt microorganisme eucariote unicelulare saprofite sau parazite, din
clasa ascomicetelor, utilizate în industria fermentativă, în industria de biosinteză, în scopul obţinerii
proteinelor furajere. Cele mai multe specii sînt folosite pentru obţinerea pîinii, berii, vinului, alcoolului
etilic, enzimelor şi a numeroase altor preparate alimentare.
Virusurile şi bacteriofagii sînt microorganisme de dimensiuni extrem de reduse (zecimi de
micron), lipsite de enzime şi metabolism propriu, caracterizate prin parazitism celular. Acestea sînt
distruse prin încălzire pînă la 100oC şi, prin urmare, nu pun probleme în procesul de sterilizare.

2. Compoziţia chimică a celulelor microbiene utilizate în activităţile industriale

Indiferent de tipul de microorganisme, structura chimică a celulelor este foarte asemănătoare şi

cuprinde componenţi anorganici şi organici cu rol foarte bine precizat în metabolismul celular.
Componenţii anorganici sînt constituiţi din apă, carbon, oxigen, hidrogen, azot, sulf, fosfor şi
18 elemente metabolice prezente frecvent, într-o proporţie foarte redusă.
 Echipamente speciale de biosinteza – Prof.Dr. Anca Galaction

Apa, care constituie între 80 şi 90% din greutatea celulelor umede, îndeplineşte în celulă
diferite funcţii, cum ar fi: dizolvarea componenţilor hidrosolubili, mediu pentru reacţiile enzimatice,
transportul metaboliţilor etc.
Dintre elementele anorganice, carbonul, hidrogenul, oxigenul, azotul, sulful şi fosforul
reprezintă componentele de bază ale constituenţilor celulari (proteine, lipide, acizi nucleici), la care se
adaugă alte elemente cu funcţii metabolice bine determinate.
O serie de alte elemente sînt necesare celulelor microbiene în cantităţi foarte mici (urme), cum
ar fi: Zn2+, Mn2+, Na+, Mo6+, Se4+, Cu2+, Cr6+, care sînt cofactori ai multor sisteme enzimatice, sau
Co2+, care este component al vitaminei B12 şi B12-coenzimă.
In general, substanţele minerale îndeplinesc în celulă multiple roluri, printre care: reglarea
permeabilităţii peretelui celular şi favorizarea schimburilor de materie şi energie dintre celulă şi mediu,
reglarea presiunii osmotice şi menţinerea echilibrului de membrană, activarea sistemelor enzimatice,
reglarea pH-ului şi a rH-ului celular, intrînd şi în componenţa constituenţilor celulari.
Componenţii organici includ: glucide, lipide, proteine, acizi nucleici, enzime, vitamine, toate
avînd un rol fundamental în metabolismul celulei microbiene.
Glucidele sînt substanţe energetice şi plastice de foarte mare importanţă pentru celulă, ele
reprezentînd aproximativ 4 - 25% din greutatea celulei uscate. In categoria glucidelor sînt incluse
glucidele simple (mono şi dizaharide), glucidele complexe (pentozani, hexozani) şi polimerii micşti
(lipoproteide, glicoproteide).
Glucidele complexe formează marea grupă a polizaharidelor care conţine, în afara amidonului
şi a celulozei, dextranul, glicogenul, amilopectina.
In peretele celulei bacteriene se găsesc complecşi polizaharide-peptide, denumiţi
peptidoglicani. Peptidoglicanii se pot uni între ei prin legături peptidice care se formează între acidul
terminal al unei tetrapeptide şi gruparea aminică principală al altei tetrapeptide.
Toate aceste componente glucidice, pe lîngă rolul jucat în celulă, constituie, în acelaşi timp,
substanţele de rezervă ale microorganismului.
Lipidele deţin un rol esenţial prin intermediul acizilor monocarboxilici superiori pe care îi
conţin. Ele sînt insolubile în apă şi reprezintă 1-20% din greutatea celulei uscate, constituind unii
dintre componenţii majori ai membranei plasmatice, cu un înalt grad energetic. Toate tipurile de lipide
sînt hidrolizabile cu ajutorul enzimelor denumite lipaze.
Proteinele reprezintă cea mai consistentă parte din structura celulei microbiene, importanţa lor
fiind deosebită. Acestea conţin carbon, hidrogen, oxigen şi azot, mai puţin sulf, iar unele proteine cu
activitate catalitică (enzimele) mai conţin fier, fosfor, zinc şi cupru, avînd masa moleculară cuprinsă
între 5000 şi 40 milioane şi conformaţie fibroasă sau globulară.
Proteinele pot fi clasificate în două grupe mari: proteine simple şi proteine conjugate.
Proteinele simple conţin numai resturi de aminoacizi, legate prin funcţii peptidice obţinute prin
condensarea unei grupe aminice de la un aminoacid cu gruparea carboxilică de la un alt aminoacid.
Aceste proteine se caracterizează prin următoarea compoziţie elementală: 50% carbon, 7% hidrogen,
23% oxigen, 16% azot şi 3% sulf.
Proteinele conjugate conţin, pe lîngă aminoacizi, şi alte funcţii organice sau anorganice,
denumite grupe prostetice. In funcţie de gruparea prostetică organică, sînt cunoscute următoarele tipuri
de proteine conjugate: nucleoproteine (conţin acid nucleic), lipoproteine (conţin lipide sau fosfolipide),
glucoproteine (conţin hidraţi de carbon), hemoproteine (conţin porfirină asociată cu fier), flavoproteine
(conţin flavine) şi metaloproteine (conţin ioni metalici).
 Echipamente speciale de biosinteza – Prof.Dr. Anca Galaction

Celulele microbiene mai conţin, de asemenea, în cantităţi reduse, vitamine (acid p-

aminobenzoic, biotină, acid folic, piridoxină, riboflavină, tiamină, acid pantotenic), cu rol de coenzime
cu acţiune specifică, alături de un număr mare de enzime.

3. FORMULAREA SI OPTIMIZAREA MEDIILOR

PENTRU CULTURI MICROBIENE

Procesele de fermentaţie constau în cultivarea suşelor active pe medii de cultură sterile. Mediile
de cultură sînt formate din soluţii apoase care conţin componentele necesare creşterii
microorganismelor şi elaborării produselor dorite. In funcţie de natura şi sursa componentelor care
intră în alcătuirea lor, mediile de cultură sînt sintetice, semisintetice şi naturale sau organice. Mediile
sintetice se utilizează, cu predilecţie, în laboratoare, iar cele semisintetice la nivel industrial.
Mediile de cultură trebuie să asigure, pe de o parte, creşterea suşei, în toate etapele sale de
dezvoltare, iar pe de altă parte, obţinerea productivităţii maxime. Deoarece în mediile semisintetice se
utilizează componente naturale care nu asigură întotdeauna reproductibilitatea rezultatelor şi a
productivităţii maxime în procesele de fermentaţie, au fost stabilite următoarele criterii pentru alegerea
acestor medii:
* disponibilitatea şi constanţa calităţilor fizico-chimice: se cunoaşte faptul că fermentaţii
conduse în aceleaşi condiţii, cu aceeaşi suşă, dau variaţii de producţie de pînă la 20%.
* stabilitatea la depozitare şi păstrare;
* caracteristicile reologice şi tensioactive: o vîscozitate ridicată este defavorabilă aerării şi
omogenizării mediului, necesitînd costuri energetice mari pentru agitare, iar tendinţa de spumare
conduce la consumuri excesive de agenţi antispumanţi.
* preţul de achiziţie şi de depozitare.
* componenta aleasă trebuie să asigure calitatea produsului şi să permită, în final, utilizarea
unor procedee simple de separare.
Deşi mediile de cultură sînt specifice fiecărui tip de microorganism cultivat la nivel industrial,
acestea trebuie să asigure, în toate cazurile, cerinţele fundamentale, şi anume: sursele de carbon şi
energie, sursele de azot, concentraţii adecvate de micro- şi oligoelemente, necesităţile specifice fiecărui
tip de microorganism (precursori, aminoacizi esenţiali, vitamine).

3.1. Formularea mediilor de cultură

Conceperea unui mediu de cultură performant nu poate fi realizată fără a se ţine seama de
compoziţiile maselor bacteriene şi de necesităţile acestora pentru o dezvoltare rapidă şi eficientă.
Trebuie remarcat, de asemenea, că acumularea acizilor nucleici şi a proteinelor de către diverse specii
de microorganisme este dependentă de natura substratului limitativ.

3.1.1 Surse de carbon şi energie

Principalele surse de carbon şi energie utilizate în formularea mediilor de cultură pot fi grupate
astfel:
- monozaharide: glucoză, xiloză
- dizaharide: zaharoză, melasă din sfeclă de zahăr şi trestie de zahăr bogată în zaharoză,
lactoză, maltoză
 Echipamente speciale de biosinteza – Prof.Dr. Anca Galaction

- polizaharide: amidon, dextrină, inulină, celuloză din turbă şi din apele bisulfitice rezultate din
industria prelucrării celulozei
- alcooli: metanol, etanol, polialcooli (glicerină)
- acizi carboxilici: acid acetic, acid succinic etc.
- grăsimi şi acizi graşi
- hidrocarburi: metan, n-butan, n-pentan, n-parafine
- deşeuri din industria laptelui şi industria alimentară: zer, zer în amestec cu melasă, tărîţe şi
făină de cereale etc.
Glucoza este o sursă excelentă de carbon şi energie, foarte mult utilizată pentru stimularea
creşterii microbiene, uneori constituind chiar precursorul în biosinteză (obţinerea glicozidelor, a
macrolidelor şi glicoproteinelor). Insă, glucoza poate genera şi efecte nedorite, de tipul inhibiţiei de
substrat, indezirabile la producerea unor metaboliţi secundari (cum ar fi penicilinele), efecte care pot fi
diminuate prin două căi:
- modelarea adaosului de glucoză pe întreaga durată a etapei de creştere a biomasei, astfel încît
să se realizeze viteze maxime de creştere şi să se reducă la minim concentraţia glucozei;
- utilizarea zaharurilor cu viteză lentă de metabolizare, cum ar fi lactoza, care prin hidroliză
enzimatică eliberează glucoză şi galactoză în concentraţii departe de valoarea inhibitorie.
Melasa reprezintă sursa ideală pentru obţinerea drojdiilor de bere, alcoolului etilic, acidului
citric şi a altor acizi organici, acetonei, butanolului, vitaminelor hidrosolubile, aminoacizilor etc.
Lactoza este un dizaharid reducător (4--D-galactozido-D-glucoză), care se foloseşte în stare
pură numai pentru biosinteza antibioticelor (în mod deosebit, la obţinerea penicilinei). Soluţia tehnică
de lactoză, rezultată ca subprodus în industria brînzeturilor, se utilizează în concentraţii de 70 - 75%
pentru obţinerea alcoolului etilic, a drojdiei pentru panificaţie, a proteinelor monocelulare (SCP), a
acidului citric.
Amidonul, care constituie, în afara celulozei, principala rezervă de hidraţi de carbon din
materialele vegetale, compus numai din D-glucoză, se utilizează, după hidroliza enzimatică
(zaharificare), pentru fabricarea alcoolului etilic, a glucozei, a acetonei şi butanolului etc.
Amidonul este un amestec de două polizaharide: amiloză şi amilopectină, diferenţiate prin
natura legăturilor dintre moleculele de D-glucoză constitutive.
Alcoolii metilic şi etilic sînt utilizaţi pentru obţinerea proteinelor monocelulare (SCP). In
acelaşi scop se folosesc şi hidrocarburile saturate inferioare (metan, n-butan, n-heptan).
Parafinele care conţin C10 - C20 cu catenă neramificată constituie surse valoroase de carbon şi
energie, cu utilizare curentă în biosinteza proteinelor monocelulare (SCP), a acidului citric şi a altor
acizi organici.

3.1.2. Surse de azot

Necesarul de azot dintr-un mediu de cultură este asigurat de sursele organice naturale sau
sintetice şi din sursele anorganice. Microorganismele sînt capabile, în mod obişnuit, să biosintetizeze
toate tipurile de molecule cu azot (aminoacizi, proteine) plecînd de la ionul amoniu (NH 4+), în funcţie
de energia existentă, timp şi gradul de tratare mutagenă a suşei cultivate.
Viteza de creştere a microorganismelor capătă, însă, valori ridicate numai dacă în mediu se
găsesc sursele necesare de azot organic. In medii sintetice, utilizate în laborator, ionul amoniu este
introdus, în principal, sub formă de clorură, fosfat, sulfat sau azotat, în timp ce în culturile industriale
necesarul de azot este asigurat, preponderent, de sursele naturale, cum ar fi: extractul de porumb, făina
 Echipamente speciale de biosinteza – Prof.Dr. Anca Galaction

de soia, de arahide, de bumbac, de orez, de secară, de lucernă etc., cu adaosurile de săruri de amoniu
menţionate anterior. Aceste surse naturale sînt bogate în proteine şi aminoacizi, conţinînd şi acizi
nucleici, vitamine, oligoelemente, lipide, zaharuri, compuşi cu sulf şi fosfor.
Prezenţa ionului amoniu în mediile necesare fermentaţiilor industriale favorizează
metabolizarea proteinelor, dar şi formarea unor produse din clasa antibioticelor, aminoacizilor etc

3.1.3. Săruri minerale

Rolul jucat de sărurile minerale în procesele de biosinteză este foarte important şi se

concretizează prin aceea că aceşti compuşi pot reprezenta surse de:
- elemente constitutive ale produselor (P, S, Cl etc.)
- elemente constitutive ale biomaselor (Mg, P, S, Cl, Ca, Fe etc.)
- reglatori ai presiunii osmotice şi ai permeabilităţii membranelor celulare (MgCl2, KCl, NaCl etc.)
- modificatori de pH (NaH2PO4, CaCO3 etc.)
- intermediari ai reacţiilor de oxido-reducere (Cu2+, Fe(CN)6 etc.)
- agenţi de complexare şi de precipitare (SO42-, HPO42-, CO32- etc.)
- cofactori ai sistemelor enzimatice - metaloenzime (Mg2+, Mn2+, Co2+, Fe2+, Fe3+, Zn2+, Mo2+ etc.).
Sărurile necesare furnizoare de microelemente şi de oligoelemente sînt, de obicei, sulfaţi,
carbonaţi, fosfaţi şi nitraţi ai cationilor respectivi, iar cantităţile necesare sînt determinate prin
optimizarea compoziţiei mediului nutritiv.

3.1.4. Precursori şi vitamine

Precursorii sînt compuşi organici sau anorganici, adăugaţi în mediul de cultură, care intervin
ca molecule intermediare în biosinteză, sau care dirijează biosinteza către o anume direcţie. De
exemplu, acidul fenilacetic dirijează procesul de biosinteză către obţinerea penicilinei G, iar acidul
fenoxiacetic către penicilina V, ambii precursori fiind incluşi în structura acestor antibiotice sub forma
de catenă laterală.
De asemenea, precursorii pot accelera procesele de biosinteză, cum ar fi cisteina în obţinerea
cefalosporinelor (în acest caz, cisteina deţine un rol dublu, şi anume acela de activator al biosintezei
ciclului tiazinic, dar şi de transportor de tiosulfat ca sursă de sulf pentru sistemul de biosinteză).
Vitaminele constituie o altă grupă de compuşi organici cu un rol bine definit în procesele
biochimice, atît în etapa de creştere a biomasei, cît şi în cea de elaborare a produselor utile. Vitaminele
reprezintă coenzimele sistemelor enzimatice cu activitate precisă în metabolismul celular, fapt dovedit
de tabelul 3.10.
3.1.5. Reglatori ai proceselor de biosinteză

In procesele de biosinteză a unei serii numeroase de produse, cum ar fi antibioticele,

vitaminele, aminoacizii, este posibilă utilizarea unor molecule organice sau anorganice, care
acţionează ca inductori, activatori sau represanţi. Un exemplu tipic îl reprezintă ionul fosfat (PO43-),
care, după o anumită concentraţie, devine un inhibitor pentru acumularea produselor utile
 Echipamente speciale de biosinteza – Prof.Dr. Anca Galaction

FERMENTATIA - PROCES FUNDAMENTAL IN

INGINERIA BIOCHIMICA

Procesul de creştere a microorganismelor pe medii de cultură, cu scopul de a biosintetiza

diverşi produşi, poartă denumirea de fermentaţie.
Procesul de creştere a microorganismelor se urmăreşte prin determinarea masei celulare sau a
densităţii celulare şi prin determinarea numărului de microorganisme sau a concentraţiei celulare.
Măsurarea creşterii se face prin metoda turbidimetrică sau cu analizor continuu infraroşu (prin
determinarea CO2 din gazele care părăsesc cultura aerată).
In practică, este foarte comod să se urmărească ciclul de creştere prin determinarea numărului
de microorganisme sau a acumulării acestora în timp. Dacă se reprezintă grafic creşterea în timp a
numărului de microorganisme se obţin curbele din figura 5.1, alura acestora fiind influenţată de
metoda de măsurare utilizată. Curba de creştere a microorganismelor cuprinde mai multe faze
corespunzătoare diferitelor viteze de creştere din ciclu. Astfel, după Stell, curba de creştere cuprinde
patru faze, şi anume: faza de inoculare sau de adaptare la mediu (de la a la b), faza creşterii logaritmice
a numărului de microorganisme (de la b la c), faza creşterii încetinite (de la c la d) şi faza de
descreştere a numărului de microorganisme (de la d la e). După Monod, curba de creştere cuprinde
următoarele faze: faza lag sau faza creşterii staţionare (1), faza de creştere accelerată (2), faza de
creştere logaritmică sau faza exponenţială (3), faza de retardare (4), faza staţionară (5), faza distrucţiei
accelerate a microorganismelor prin liză (6) şi faza distrucţiei logaritmice (7).
Faza lag corespunde perioadei de timp în care are loc aclimatizarea microorganismelor la noile
condiţii oferite de cultivarea la scară industrială. Durata fazei lag este determinată de compoziţia
mediului folosit pentru cultivare la scară industrială şi de specia microorganismului. După perioada de
aclimatizare urmează o accelerare a creşterii, caracterizată prin faptul că multiplele reacţii ale
metabolismului microorganismelor se desfăşoară cu viteză ridicată.
Figura 5.1. Curba de creştere a microorganisnelor.
d
Stell e
microorganismelor

c In faza creşterii logaritmice are loc un intens proces de

Log. din nr.

5
4 6 diviziune celulară, iar numărul microorganismelor viabile în
Monod 7 această fază este de peste 99%. Creşterea logaritmică se
3
caracterizează şi printr-un consum intens al elementelor
b
a 2 nutritive din mediu. Pe măsură ce mediul se epuizează, viteza
1
procesului de creştere începe să scadă, iar acest fenomen este
Timp tradus, pe curba propusă de Monod, prin apariţia fazei de
retardare. Această etapă se caracterizează prin acumularea de
produşi metabolici, scăderea vitezei de creştere a biomasei şi a viabilităţii microorganismelor.
Urmează o perioadă relativ scurtă în care populaţia microbiană pare să rămînă constantă, după care
apare o pronunţată tendinţă de reducere a viabilităţii, etapă care corespunde fazelor morţii accelerate şi
a morţii logaritmice.
Pentru industrie, prezintă o mare importanţă faptul ca primele două faze din modelul Monod,
respectiv prima fază din modelul Stell, să dureze puţin. In acest scop, se recomandă folosirea unei
culturi care creşte activ, folosirea în inocul a unui mediu de aceeaşi compoziţie cu cel folosit în
industrie şi utilizarea de inocule mari.
 Echipamente speciale de biosinteza – Prof.Dr. Anca Galaction

STUDIUL COMPORTARII REOLOGICE A LICHIDELOR DE

FERMENTATIE

Obţinerea unor produse prin procedee fermentative presupune cultivarea anumitor specii de
microorganisme pe diferite medii de cultură, medii în conţinutul cărora intră componentele care
asigură sursele energetice şi necesarul nutriţional. In numeroase cazuri, aspectul şi caracteristicile
mediului de cultură se deosebesc de cele ale soluţiilor omogene, putînd fi o suspensie, sau o soluţie cu
o vîscozitate ridicată. In plus, acumularea biomasei, sau, în unele cazuri, a produsului biosintetizat, în
timpul proceselor fermentative conduce atît la creşterea puternică a vîscozităţii mediului de cultură, cît
şi la modificarea comportării reologice a acestuia.
Vîscozitatea mediilor de cultură, alături de comportarea reologică, afectează semnificativ
curgerea acestora, eficienţa amestecării, transferul de căldură şi de masă, viteza proceselor biochimice
etc., toate aceste influenţe regăsindu-se în performanţa, proiectarea şi costul unei tehnologii anume. De
exemplu, agitarea şi aerarea unor lichide de fermentaţie aflate la valoarea maximă a concentraţiei
masei celulare acumulate este deosebit de dificilă, efectul constînd în reducerea pronunţată a vitezei de
solvire a oxigenului în mediu, ceea ce afectează transferul de masă din faza gazoasă în faza lichidă şi,
implicit, viteza proceselor biochimice. Astfel, în prezenţa a 3% s.u. miceliu de Penicillium
chrysogenum viteza de solvire a oxigenului se reduce cu 90%.

Vîscozitatea este o mărime care reflectă capacitatea unui fluid de a se opune deformării,
respectiv curgerii, şi este rezultatul frecărilor din interiorul fluidului respectiv, al interacţiilor
moleculare generate de forţele de atracţie dintre molecule, forţe care se opun curgerii.

Vîscozitatea se poate exprima în două moduri principale:

* vîscozitate dinamică (absolută) 
1 kg/m.s = 1 N.s/m2 = 1 Pa.s = 10 P = 1000 cP
* vîscozitate cinematică 
1 m2/s = 104 St
Uneori se poate folosi şi vîscozitatea relativă, care reprezintă raportul între vîscozitatea unui
fluid anume şi cea a unui fluid etalon (cu vîscozitatea cunoscută).
Vîscozitatea mediilor de cultură este influenţată de o serie de factori, grupaţi în două categorii
principale:
a. condiţiile de lucru: temperatura, aeraţia, valoarea pH-ului, durata de fermentaţie, natura şi
concentraţia componenţilor mediului de cultură.
b. natura microorganismului implicat în proces: morfologia şi concentraţia biomasei
acumulate, natura şi concentraţia produsului biosintetizat.
Urmărirea dinamicii modificărilor vîscozităţii şi a celorlalte caracteristici reologice reprezintă o
condiţie obligatorie a conducerii fermentaţiei la parametrii optimi. S-a constatat că, uneori, vîscozitatea
mediului atinge o valoare maximă, după care scade sau poate varia monoton pe toată durata procesului
de biosinteză.
In acest mod, proprietăţile reologice pot fi un indicator precis al stadiului în care se găseşte
procesul biochimic, fiind utile la controlul, respectiv conducerea acestuia.
 Echipamente speciale de biosinteza – Prof.Dr. Anca Galaction

Studiul influenţei concentraţiei biomasei sau a produsului biosintetizat

asupra vîscozităţii lichidelor de fermentaţie

Acumularea biomasei sau a produsului biosintetizate (în cazul produselor cu structură

polimeră: polizaharide extracelulare, proteine, enzime) determină creşterea continuă a vîscozităţii
lichidului de fermentaţie.
Influenţa masei celulare acumulate în mediu asupra vîscozităţii se manifestă nu numai prin
intermediul cantităţii sale, ci şi prin natura microorganismului cultivat şi organizarea sa morfologică.
Astfel, la aceeaşi concentraţie a biomasei, cea mai puternică influenţă asupra caracteristicilor reologice
ale lichidelor de fermentaţie o exercită fungii, iar dintre fungi cei cu structură filamentoasă (pentru o
concentraţie a biomasei de 33,5 g/l s.u., vîscozitatea aparentă a suspensiilor de Penicillium
chrysogenum este de 88,4 cP pentru structura morfologică de peleţi (asociaţii miceliene) şi 172, 5 cP
pentru miceliu filamentos, comparativ cu 1,8 cP pentru Propionibacterium shermanii şi 2,1 cP pentru
Saccharomyces cerevisiae).

Scopul lucrării experimentale constă în redarea variaţiei vîscozităţii lichidelor de fermentaţie

funcţie de concentraţia masei celulare pentru culturi de fungi, drojdii etc., respectiv funcţie de
concentraţia polizaharidelor biosintetizate, şi explicitarea corelaţiei matematice dintre aceste mărimi.

Modul de lucru şi prelucrarea rezultatelor

Vîscozitatea lichidelor, precum şi celelalte caracteristici reologice, se pot determina

utilizîndu-se vîscozimetrele sau reovîscozimetrele (reometre). Vîscozimetrele sînt constructivmai
simple şi mai uşor de folosit. Insă, reometrele oferă posibilitatea obţinerii unor rezultate mai exacte şi
mai complete.
Din punct de vedere al principiului măsurătorii, vîscozimetrele sînt de două tipuri:
a. vîscozimetre care funcţionează pe principiul măsurării timpului necesar curgerii unui volum
determinat de fluid printr-o capilară cu dimensiunile geometrice cunoscute (vîscozimetrele Ostwald,
Ubbelohde)
b. vîscozimetre care funcţionează pe principiul măsurării timpului necesar deplasării între două
repere a unei bile cu caracteristici cunoscute introduse într-un lichid (vîscozimetrul Hoppler).
Vîscozimetrul Ostwald a fost adaptat măsurării vîscozităţii lichidelor de fermentaţie, după
cum urmează:
 în cazul lichidelor puţin vîscoase, se utilizează capilare cu raza de 0,2 - 0,5 mm şi lungime de 6
cm;
 pentru lichidele cu vîscozitate ridicată, se poate folosi un vîscozimetru Ostwald cu raza
capilarei de 1 mm, sau chiar mai mare, şi lungimea capilarei de 5 cm.
Vîscozitatea lichidului se calculează cu expresia:
  r 4 h
  g  t
8l V
în care: r - raza capilarei
l - lungimea capilarei
h - diferenţa de nivel între ramurile vîscozimetrului
V - volumul de lichid scurs în timpul t
 - densitatea lichidului
 Echipamente speciale de biosinteza – Prof.Dr. Anca Galaction

K - constanta aparatului, care se determină cu ajutorul unui lichid cu

densitate şi vîscozitate cunoscute.
Pentru stabilirea influenţei biomasei, se vor prepara suspensii de masă celulară de diferite
concentraţii, determinîndu-se, pentru fiecare concentraţie, vîscozitatea cu ajutorul vîscozimetrului
Ostwald. Pentru fiecare concentraţie se va cronometra de 3 ori timpul necesar curgerii lichidului prin
capilară, în calcule utilizîndu-se media timpilor.

1.2. Studiul influenţei temperaturii asupra vîscozităţii lichidelor de fermentaţie

In literatura de specialitate s-a admis că între vîscozitatea mediului de cultură şi temperatură

există o corelaţie de tip Arrhenius:
E
RT
  Ae
unde: A – constantă empirică T – temperatura, K
R – constanta universală a gazelor E – energie de activare.

Scopul lucrării constă în stabilirea dependenţei vîscozităţii lichidelor de fermentaţie ale

drojdiilor, fungilor etc. sau a soluţiilor de polizaharide de temperatură, precum şi în determinarea
energiei de activare şi a factorului preexponenţial pentru aceste lichide, la diferite concentraţii ale
masei celulare sau ale polizaharidelor.

Modul de lucru şi prelucrarea rezultatelor

Pentru determinarea influenţei temperaturii asupra vîscozităţii, se va utiliza vîscozimetrul

Höppler, a cărui funcţionare se bazează pe principiul căderii libere, în lichidul analizat, a unei bile de
dimensiuni şi densitate cunoscute. Vîscozimetrul este prevăzut cu o manta, prin care circulă agentul de
termostatare la temperatura dorită.
Vîscozitatea se calculează cu relaţia:   K  (b  )  t
în care: r - raza bilei
l - distanţa parcursă de bilă în cădere între cele două repere ale
vîscozimetrului
 - densitatea mediului de cultură
b - densitatea bilei (pentru bile de sticlă 2400 kg/m3,
pentru bile de metal 7700 – 8100 kg/m3)
t - timpul necesar căderii bilei între cele două repere
Lichidul de fermentaţie sau soluţia de polizaharid se introduce în tubul central, se aduce la
temperatura dorită, cu ajutorul termostatului, şi se cronometrează timpul necesar căderii bilei între cele
două repere trasate pe tub. Se repetă cronometrarea de trei ori, în final făcîndu-se media timpilor. Se
calculează vîscozitatea cu relaţia de mai sus şi se repetă determinările calculele pentru încă 4 - 5
temperaturi în intervalul 20 – 50oC.
Se reprezintă grafic variaţia vîscozităţii cu temperatura şi, apoi, ln  = f(1/T), calculîndu-se
energia de activare şi factorul A. Rezultatele obţinute vor fi verificate utilizîndu-se metoda analitică de
calcul.
 Echipamente speciale de biosinteza – Prof.Dr. Anca Galaction

BIOREACTOARE CU AMESTECARE MECANICA

Bioreactorul cu amestecare mecanică reprezintă unul dintre cele mai utilizate tipuri de
bioreactoare la nivel industrial. Bioreactorul clasic cu amestecare mecanică este construit dintr-un
recipient cilindric (virolă) de oţel inoxidabil sau de sticlă (pentru bioreactoarele cu capacitatea de
maxim 20 – 30 l), prevăzut cu două capace elipsoidale, îmbinate cu ajutorul flanşelor (capacul inferior
poate fi sudat) (figura 2.1).
In afara problemelor legate de coroziune, alegerea materialului de construcţie al bioreactorului
trebuie să ţină cont şi de posibilele componente cu efecte toxice sau inhibante asupra
microorganismelor cultivate sau a biocatalizatorilor, precum şi cu efecte nedorite în utilizarea
produselor obţinute. Astfel, ionii de fier inhibă biosinteza flavinelor, ceea ce reprezintă o limitare
serioasă a obţinerii la nivel industrial a riboflavinei (vitamina B2). Ionii de cupru reduc productivitatea
biosintezei ciancobalaminei (vitamina B12). In cazul în care o serie de preparate enzimatice obţinute în
bioreactoare de sticlă sînt utilizate în alimentaţie sau medicină, sticla din care este confecţionat
bioreactorul nu trebuie să conţină plumb.
Bioreactorul este echipat cu un sistem de amestecare alcătuit dintr-un agitator simplu sau
multiplu, în funcţie de înălţimea lichidului din vas, şi o serie de şicane montate în apropierea virolei
cilindrice.
In cazul bioreactoarelor izoterme, menţinerea unei temperaturi constante a mediului se
realizează, cel mai frecvent, prin intermediul unei mantale prin care circulă agentul termic. Datorită
vîscozităţii ridicate a majorităţii lichidelor de fermentaţie, precum şi a necesităţii realizării unui
transfer termic rapid, bioreactoarele sînt prevăzute şi cu serpentine interioare, dispuse în jurul
agitatorului (figura 2.1.a) sau vertical lîngă perete (figura 2.1.b). Acest sistem de transfer de căldură
este caracteristic bioreactoarelor industriale.

2
9
1

3
4
5
6

7
a b
Figura 2.1. Bioreactoare cu amestecare mecanică (a – cu serpentină interioară dispusă în jurul
agitatorului, b – cu serpentine interioare dispuse vertical lîngă perete; 1 – virolă, 2 – capac, 3 – manta,
4 - şicană, 5 – agitator, 6 – serpentină, 7 – barbotor, 8 – motor, 9 – spărgător de spumă).
 Echipamente speciale de biosinteza – Prof.Dr. Anca Galaction

Pentru procesele aerobe, bioreactoarele sînt echipate cu barbotoare de aer (aerul fiind cea mai
ieftină materie primă care conţine oxigen), dispuse, în general, sub formă inelară simplă sau
concentrică la baza vasului. In procesele de biosinteză realizate la nivel de laborator sau pilot, în mediu
se poate barbota aer îmbogăţit cu oxigen sau chiar oxigen pur.
Formarea spumei este inevitabilă în procesele fermentative şi chiar în unele enzimatice.
Spumarea este rezultatul eliminării dioxidului de carbon ca produs al transformărilor biochimice sau al
aerării. Fenomenul este mai pronunţat pentru sistemele aerate cu agitare puternică sau cu o activitate
metabolică intensă a microorganismelor cultivate. Apariţia spumei generează o serie de efecte negative
în timpul fermentaţiei:
- reduce volumul util al bioreactorului
- măreşte riscul contaminării mediului, datorită revărsării sale prin racordul de evacuare a
aerului
- prin revărsarea sa în exterior, odată cu spuma este antrenată şi o parte din mediu, ceea ce
determină pierderi în substrat şi produşi utili
- în cazul proceselor aerobe, bulele de aer sînt înglobate în spuma care este reţinută şi
recirculată continuu în bioreactor, ceea ce face ca timpul de retenţie al bulelor să crească, în
acest mod reducîndu-se gradientul de concentraţie al oxigenului şi, implicit, viteza
transferului de masă al acestuia
- sînt perturbate condiţiile de operare, datorită adăugării unor compuşi antispumanţi sau a
reducerii agitării şi/sau aerării
- este afectată calitatea mediului, ca rezultat al adăugării agenţilor antispumanţi, uneori fiind
necesară purificarea suplimentară a masei celulare sau a produsului.
Pentru combaterea spumei, bioreactoarele pot fi prevăzute cu dispozitive spărgătoare de spumă,
montate la partea superioară a axului agitatorului. Insă, eficienţa lor este redusă pentru procesele în
care se produce o spumare abundentă. De aceea se utilizează curent procedeele chimice de combatere a
spumei, individuale sau în combinaţie cu cele mecanice. Procedele chimice constau în adăugarea în
bioreactor, atunci cînd nivelul spumei depăşeşte o anumită limită, a unor compuşi tensioactivi cu
acţiune antispumantă: alcooli superiori, ulei siliconic, uleiuri vegetale (de soia, de floarea-soarelui),
grăsimi animale, detergenţi etc.
Bioreactoarele de capacitate redusă utilizează, pentru limitarea spumării, ultrasunetele, curentul
electric sau suprafeţe încălzite, metode care nu şi-au găsit, însă, aplicabilitate la scară industrială.

2.1. Amestecarea mecanică

Una dintre cele mai importante probleme care trebuie rezolvată în proiectarea unui bioreactor
cu amestecare mecanică o constituie alegerea corectă a sistemului de amestecare, dificultatea alegerii
fiind cauzată de condiţiile pe care trebuie să le respecte simultan amestecarea mecanică, respectiv:
- dispersarea uniformă a biomasei, a biocatalizatorilor, a substratului, a oxigenului (în procesele
aerobe) în întreg volumul mediului, în scopul obţinerii unui transfer de masă optim
- asigurarea unui transfer termic eficient
- evitarea lizei mecanice a masei celulare şi a biocatalizatorilor.
Analiza efectului amestecării mecanice în procesele de biosinteză are la bază cunoaşterea
vîscozităţii şi a comportării reologice a mediului, hidrodinamica mediului supus agitării, precum şi
sensibilitatea microorganismelor cultivate sau a biocatalizatorilor la forţele de forfecare induse în
 Echipamente speciale de biosinteza – Prof.Dr. Anca Galaction

sistem. Insă, pentru alegerea unui anumit tip de agitator, trebuie să se ţină cont şi de funcţiile pe care le
îndeplineşte amestecare mecanică în timpul unui proces de biosinteză, şi anume:
a. macroagitare:
- dispersarea uniformă a masei celulare în întreg volumul bioreactorului (această funcţie se realizează
uşor atunci cînd densitatea biomasei este apropiată de cea a mediului)
- distribuţia uniformă a unor elemente nutritive minore (dacă viteza de consum a acestor elemente
nutritive este redusă, această funcţie se poate realiza uşor şi cu consumuri relativ reduse de energie);
- reducerea gradienţilor de temperatură din interiorul mediului de cultură, respectiv mărirea vitezei de
transfer termic (deşi aceasta se obţine mai greu decît reducerea gradienţilor de concentraţie, este
posibilă cu consumuri reduse de putere).
b. microagitare: dispersarea uniformă a principalelor elemente nutritive (hidraţi de carbon,
oxigen, alte substraturi limitative). Această funcţie este considerată funcţia critică a agitării mecanice.
Astfel, dispersarea oxigenului în mediul de cultură este, evident, cea mai dificilă funcţie a
sistemului de agitare. In acest context, amestecarea poate fi caracterizată prin intermediul coeficienţilor
de transfer de masă ai oxigenului, dar numai în condiţiile în care amestecarea este perfectă, iar
transferul de masă al oxigenului prin lichid către microorganism nu este etapa determinantă.

Metode pentru caracterizarea amestecării

Metodele de caracterizare a amestecării pot fi clasificate, în principal, astfel:

a. tehnici de impuls-răspuns
b. tehnici de urmărire a curgerii şi de măsurare a vitezei locale de curgere
c. tehnici combinate.
Tehnici de impuls-răspuns: sînt metode relativ simple şi constau în utilizarea unor trasori,
fiind aplicate, în special, pentru determinarea timpului de amestecare.
Tehnici de urmărire a curgerii: prin aceaste metode se pot stabili valorile timpului de
circulaţie şi a dispersiei efective din sistem. Timpul de circulaţie (timp mediu de circulaţie), reprezintă
timpul dintre două treceri succesive ale elementelor de volum ale mediului de cultură printr-o regiune
activă şi reflectă capacitatea de amestecare a agitatorului.

Timpul de amestecare

Unul dintre criteriile cele mai utilizate pentru caracterizarea eficienţei amestecării este timpul
de amestecare, t a, definit ca timpul necesar atingerii unei intensitati dorite a amestecării, în condiţiile
unui mediu iniţial total neomogen.
Determinarea experimentală a timpului de amestecare se face prin adăugarea unor trasori
(soluţii de acizi, baze, săruri, colorate, fierbinţi etc.) mediilor omogenizate în prealabil şi măsurarea
timpului necesar obţinerii unei valori constante a parametrului urmărit, M (figura 2.7).
 Echipamente speciale de biosinteza – Prof.Dr. Anca Galaction

electrod
trasor

M M

t
ta
injectare
trasor
Figura 2.7. Determinarea experimentală a timpului de amestecare.

In general, sistemul se consideră amestecat uniform atunci cînd deviaţia parametrului M se

încadrează în limitele M  0,5M (M - valoarea parametrului M la t=). Intensitatea admisă a
amestecării, respectiv nivelul de omogenitate admis, se calculează cu relaţia:
M  0,5  M
I  100 , % (2.30)
M
Evident, creşterea vîscozităţii mediului determină mărirea timpului de amestecare. In plus,
apariţia regiunilor stagnante, fenomen inevitabil în cazul mediilor cu vîscozitate ridicată şi comportare
nenewtoniană, afectează precizia determinării timpului de amestecare.
Pentru calculul timpului de amestecare au fost propuse numeroase relaţii, în funcţie de tipul
sistemului de biosinteză (aerob sau anaerob), de condiţiile de operare şi de comportarea reologică a
lichidului.
Tipuri de agitatoare mecanice utilizate în bioreactoare

Viteza de curgere a unui lichid supus amestecării este diferită în diverse zone ale vasului.
Configuraţia şi viteza curenţilor de curgere induşi de agitarea mecanică depind de echipamentul de
agitare utilizat (tipul agitatorului, tipul şicanelor, prezenţa serpentinelor interioare, teci ale senzorilor
de temperatura, pH, concentraţie etc.).
Pentru alegerea unui anumit tip de agitator, trebuiesc cunoscute spectrele curgerii generate de
acesta, respectiv hidrodinamica mediului suspus amestecării mecanice. Astfel, în funcţie de direcţiile
curenţilor, există trei tipuri principale de spectre ale curgerii (figura 2.10):

a. b. c.
 Echipamente speciale de biosinteza – Prof.Dr. Anca Galaction

Figura 2.10. Spectrele curgerii în utilajele cu agitare.

a. curgerea tangenţială (figura 2.10.a) în care lichidul curge paralel cu traseul descris de
agitator, generînd un efect minim de amestecare şi o antrenare minimă a lichidului
b. curgerea radială (figura 2.10.b) în care lichidul se depărtează de agitator în lungul unor raze,
creîndu-se două zone de curgere
c. curgerea axială (figura 2.10.c) în care lichidul curge pe o direcţie paralelă cu axul
agitatorului.
In vasele cu agitare mecanică se întîlnesc, în general, combinaţii ale acestor tipuri de curgere,
cauzate fie de geometria agitatorului, fie de caracteristicile reologice ale lichidului respectiv.

In bioreactoarele aerobe cu amestecare mecanică, hidrodinamica dispersiei aer-mediu este mai

complexă, datorită îmbinării amestecării mecanice cu cea pneumatică. De exemplu, pentru un agitator
turbină, în absenţa barbotării, curgerea generată este radială. Dacă în mediu se barbotează aer, pot fi
distinse diferite spectre de curgere în funcţie de valoarea turaţiei şi a debitului de aer barbotat (figura
2.12):
- la turaţii ridicate şi debite reduse de aer, curgerea este apropiată de cea a mediilor neaerate
(figura 2.12.a)
- cu creşterea debitului de aer, spectrele curgerii se modifică treptat, astfel încît la valori
ridicate ale debitului, aerul nu mai este dispersat uniform în mediu, deplasîndu-se pe trasee din ce în ce
mai apropiate de axul agitatorului (figura 2.11.b-d). După atingerea punctului de înec, curgerea
mediului este generată numai pneumatic, caz redat în figura 2.12.c - d.

Figura 2.12. Spectrele curgerii în bioreactoarele aerobe cu amestecare mecanică.

creste turatia la debit de aer constant

a b c d

creste debitul de aer la turatie constanta

In unele bioreactoare, pentru a se mări performanţa procesului de amestecare, pot fi montate,

pe acelaşi ax, mai multe agitatoare, sistemul fiind cu agitare multiplă. Acest sistem de agitare este
recomandat atunci cînd raportul dintre înălţimea lichidului din bioreactor şi diametrul acestui depăşeşte
valoarea de 1,3. Distanţarea corectă a acestor agitatoare este determinată, în principal, de reologia
mediului. Din experienţa practică, s-a constatat că distanţa optimă între două agitatoare este (1÷2)d,
fiind preferate valorile minime.
 Echipamente speciale de biosinteza – Prof.Dr. Anca Galaction

Ineficienţa amestecării cu agitatoare multiple poate fi generată de două cauze:

- distanţa prea mică dintre agitatoare, ducînd la apariţia unor interferenţe ale curenţilor de
curgere creaţi agitatoarele învecinate (figura 2.22.b)
- distanţa prea mare dintre agitatoare, ceea ce determină apariţia unor zone neagitate între
cîmpurile de acţiune ale agitatoarelor adiacente (figura 2.22.c).

a b c
Figura 2.21. Curenţii de curgere ai mediului de cultură în funcţie de distanţa dintre agitatoare (a –
amplasare corectă, b,c – amplasare incorectă).

Sistemul de agitare poate să conţină şi difuzoare, care constau dintr-un tub cilindric, tronconic,
cu pereţii simpli sau dubli, amplasat în jurul agitatorului, în special pentru agitatoarele tip elice sau
turbină. Aceste dispozitive asigură o circulaţie mai uniformă a lichidului din vas. Difuzoarele cu pereţii
dubli sînt utilizate şi pentru transferul de căldură, prin interiorul lor circulînd agentul termic. In acelaşi
timp, serpentinele interioare, cu spirele alipite, montate în jurul agitatorului, pot acţiona şi ca
difuzoare.

BIOREACTOARE ORIZONTALE

Bioreactoarele verticale, în special cele cu amestecare mecanică, sînt cele mai utilizate în
biotehnologie. Totuşi, în unele sisteme de biosinteză este mai avantajoasă curgerea cu deplasare totală,
tip piston. In afara bioreactoarelor pneumatice sau hidraulice de tip coloană sau cu strat fix, curgerea
cu deplasare totală se întîlneşte şi în cazul bioreactoarelor orizontale, denumite şi bioreactoare cu
amestecare imperfectă.
La modul general, funcţionarea bioreactoarelor cu deplasare totală se caracterizează prin aceea
că toate elementele de volum ale mediului de cultură curg cu aceeaşi viteză, deplasarea acestora către
punctul de evacuare decurgînd printr-un singur front (deplasare de tip piston). In aceste condiţii, timpul
de staţionare este acelaşi pentru toate elementele de volum ale mediului prelucrat.
Comparativ cu bioreactoarele clasice cu amestecare mecanică, bioreactoarele orizontale oferă o
serie de avantaje:
 productivitate ridicată cu o conversie optimă a substratului
 modalităţile de amestecare elimină formarea regiunilor stagnante
 raportul dintre suprafaţa liberă a mediului şi volumul acestuia este semnificativ mai mare, ceea
ce generează o viteză superioară de transfer de masă al oxigenului, la consumuri energetice
inferioare
 gradienţii de concentraţie sau de temperatură apar pe lungimea bioreactorului, controlul
proceselor de transfer fiind mai uşor de realizat
 Echipamente speciale de biosinteza – Prof.Dr. Anca Galaction

 datorită poziţiei orizontale, formarea dioxidului de carbon nu perturbă curgerea cu deplasare

totală, iar presiunea hidrostatică nu inhibă procesele biochimice
 aderarea şi dezvoltarea biomasei pe peretele bioreactorului sînt mai uşor de controlat
 operarea este mai uşoară, construcţia acestor bioreactoare nefiind complexă.
Bioreactoarele orizontale cu deplasare totală sînt de formă cilindrică sau tubular-spiralată, cu sau fără
amestecare mecanică. Amestecarea mediului se poate realiza mecanic (cu agitatoare tip disc,
elicoidale, cilindrice sau prin rotirea bioreactorului în jurul axei sale) sau pneumatic (similar
bioreactoarelor pneumatice tip bazin)

Bioreactoarele orizontale cu deplasare totală sînt de formă cilindrică sau tubular-spiralată, cu

sau fără amestecare mecanică. Amestecarea mediului se poate realiza mecanic (cu agitatoare tip disc,
elicoidale, cilindrice sau prin rotirea bioreactorului în jurul axei sale) sau pneumatic (similar
bioreactoarelor pneumatice tip bazin) (figurile 3.5 – 3.11).
Bioreactoarele tubulare (figura 3.5.a) sînt concepute sub forma unor tuburi drepte sau spiralate,
orizontale sau uşor înclinate. Acestea sînt utilizate în tratarea biologică a apelor reziduale şi în
fermentaţia berii, oferind avantajele unei productivităţi ridicate şi a unei purităţi avansate a produsului.
O variantă a acestor bioreactoare o reprezintă bioreactoarele tubulare cu degazare (figura 3.5.b), care
elimină dioxidul de carbon şi aerul nefolosit pe traseul de circulaţie al mediului. Lungimea unor astfel
de trasee este de 250 m.

Aer

b Aer
Figura 3.5. Bioreactoare tubulare.

Bioreactoarele orizontale cu biofilm (figura 3.6) au fost realizate pentru epurarea biologică a
apelor reziduale. Aceste utilaje, denumite şi biodiscuri, conţin o serie de discuri dispuse apropiat pe
acelaşi ax. Pe suprafaţa discurilor s-a dezvoltat un strat de celule sau de microorganisme (biofilm),
care, datorită rotaţiei axului, se scufundă periodic în mediu, pentru preluarea elementelor nutritive,
fiind apoi ridicate în spaţiul liber de deasupra lichidului, pentru oxigenare.
Gaze
Aer

Mediu

Efluent
Figura 3.6. Bioreactor orizontal cu biofilm (biodisc).
 Echipamente speciale de biosinteza – Prof.Dr. Anca Galaction

Bioreactorul orizontal cu agitare multiplă reprezintă a variantă a biodiscului şi constă dintr-o

serie de compartimente cilindrice interconectate, legătura între ele realizîndu-se printr-un canal de
curgere (figura 3.7).

Gaze
Aer

Mediu

Efluent
Figura 3.7. Bioreactor orizontal cu amestecare multiplă.

Fiecare compartiment este prevăzut cu cîte un agitator, pe peretele bioreactorului fiind montate
şicane sub formă de pieptene. Amestecarea şi aerarea se realizează prin combinarea acţiunii mecanice
a agitatorului cu prezenţa şicanelor şi prin stropirea peretelui bioreactorului cu mediu. Prin acest mod,
se evită depunerea fazei solide sau formarea de depozite microbiene. Aceste bioreactoare nu sînt cu
biofilm, fiind utilizate pentru culturi de fungi, în obţinerea proteinelor din fracţii petroliere etc.
Amestecarea în bioreactorul rotativ se realizează prin rotirea bioreactorului în jurul axei sale
(figura 3.8). Pentru o mai bună omogenizare a mediului, peretele bioreactorului poate să fie prevăzut
cu şicane. Acest bioreactor este utilizat pentru determinarea cu precizie a vitezei de transfer de masă a
oxigenului sau în culturi de bacterii (Pseudomonas oralis pentru obţinerea acidului gluconic), fungi
(Trichoderma sp. pentru obţinerea celulazei) etc.

Gaze
Aer

Mediu

Efluent

Sicane
Gaze
Aer

Mediu

Efluent
Figura 3.8. Bioreactoare orizontale rotative.

Bioreactoarele orizontale inelare sau cu film şi-au găsit aplicabilitatea în procesele care nu
spumează abundent, cum ar fi unele culturi de drojdii. Amestecarea se realizează cu ajutorul unui
agitator cilindric (tambur), spaţiul dintre cei doi cilindri putînd fi umplut total sau parţial cu mediu
(figura 3.9).
Aer
Gaze
a b
Mediu

Efluent

Figura 3.9. Bioreactor orizontal cu film de mediu.

 Echipamente speciale de biosinteza – Prof.Dr. Anca Galaction

Agitatorul poate fi prevăzut cu palete drepte sau înclinate, iar sistemele pot fi aerate sau
neaerate, cu funcţionare continuă sau discontinuă şi cu recirculare.
Pentru epurarea apelor reziduale a fost conceput bioreactorul orizontal pneumatic (bioreactor
pneumatic tip bazin) (figura 3.10). Amestecarea mediului se realizează prin barbotarea aerului pe
întreaga lungime a bioreactorului. Aerul este distribuit prin barbotoare confecţionate din conducte
perforate sau prin membrane microporoase, barbotarea generînd curgerea cu deplasare totală a
mediului.

Gaze Gaze

Mediu Efluent

Aer
Aer
Figura 3.10. Bioreactor orizontal pneumatic.

Comparativ cu bioreactoarele cu amestecare mecanică, utilizarea acestor bioreactoare poate

oferi productivităţi superioare. Astfel, în cazul obţinerii alcoolului etilic din glucoză, prin cultivarea
Zymomonas mobilis, productivitatea atinsă în bioreactorul pneumatic este de circa 6,6 – 8,6 kg/m3.h,
faţă de 3,4 – 4,5 kg/m3.h într-un bioreactor continuu cu amestecare mecanică.
Deoarece biomasa poate adera pe peretele bioreactorului şi se poate dezvolta, formînd biofilme
cu grosime relativ ridicată (ceea ce limitează viteza transferului de masă al substratului, al oxigenului,
al produsului), au fost construite bioreactoare orizontale cu agitatoare care răzuiesc peretele
bioreactorului. Agitatoarele utilizate pentru amestecarea mediului şi desprinderea biomasei de pe
perete sînt elicoidale sau cu discuri (figura 3.11).

Mediu Gaze

Aer Efluent

Figura 3.11. Bioreactor orizontal cu agitator elicoidal.

Cu ajutorul acestui sistem au fost obţinute lipaze şi celulaze prin cultivarea drojdiilor, respectiv
a fungilor, însă cu productivitate inferioară bioreactoarelor continue cu amestecare mecanică.

BIOREACTOARE PNEUMATICE

In bioreactoarele pneumatice, amestecarea mediului se realizează doar prin barbotarea unui gaz
(aer, dioxid de carbon, gaz metan) prin diferite tipuri de distribuitoare şi în diferite regiuni din
bioreactor. Principalele avantaje ale acestui tip de bioreactoare, comparativ cu cele cu amestecare
mecanică, sînt:
- construcţie simplă şi relativ ieftină
 Echipamente speciale de biosinteza – Prof.Dr. Anca Galaction

- pot prelucra volume mari de mediu

- compresoarele care asigură barbotarea aerului pot fi înlocuite în timpul procesului, fără a fi
necesară golirea sau oprirea bioreactorului
- întreţinere uşoară, datorită simplităţii construcţiei şi a lipsei elementelor în mişcare
- forţele de forfecare create de amestecarea pneumatică sînt mai reduse, astfel fiind
diminuată semnificativ posibilitatea lizei mecanice a microorganismelor sau
biocatalizatorilor
- eficienţa dispersării aerului, calculată ca flux masic de oxigen transferat/putere specifică
consumată pentru dispersarea aerului, este superioară.

Din punct de vedere constructiv şi funcţional, bioreactoarele pneumatice se clasifică în două

categorii principale (figura 4.1):
a. bioreactoare tip coloană (figura 4.1.a-d)
b. bioreactoare tip “air-lift” (figura 4.1.e-i).

Bioreactoarele pneumatice tip coloană pot fi:

- bioreactoare fără dispozitive interioare care să favorizeze dispersia gazului în mediu, acesta
reprezentînd cel mai simplu caz (figura 4.1.a)
- bioreactoare cu dispozitive interioare: site, plăci perforate, denumite şi bioreactoare cu
contact multiplu (figura 4.1.b) sau umplutură, denumite bioreactoare cu amestecare statică
(figura 4.1.c). Aceste bioreactoare sînt recomandate pentru mediile care favorizează
coalescenţa bulelor de gaz
- bioreactoare tip bazin, utilizate în unele procese de epurare biologică a apelor uzate sau în
obţinerea biogazului. Datorită dimensiunii mari a acestor utilaje, nu există interacţiuni între
bulele de gaz barbotate (figura 4.1.d)
 Echipamente speciale de biosinteza – Prof.Dr. Anca Galaction

Figura 4.1. Tipuri de bioreactoare

pneumatice
a - bioreactor tip coloana,
b – bioreactor cu contact multiplu,
c – bioreactor cu amestecare statica,
d – bioreactor tip bazin,
e, f – bioreactoare “air-lift” cu circulatie
interioara,
g, h – bioreactoare “air-lift” cu circulatie
exterioara,
i – bioreactor in strat fluidizat

Din punct de vedere al traseelor de circulaţie a mediului induse de barbotarea gazului şi de

configuraţia bioreactorului, bioreactoarele tip “air-lift” se clasifică în:
- bioreactoare cu circulaţie interioară (figura 4.1.e,f), în care gazul nu este distribuit uniform
în mediu, ci în anumite regiuni din bioreactor, circulaţia mediului desfăşurîndu-se pe
anumite trasee în interiorul bioreactorului
- bioreactor cu circulaţie exterioară (figura 4.1.g,h), similar ca principiu de funcţionare cu
tipul anterior, circulaţia mediului făcîndu-se pe trasee exterioare bioreactorului
- bioreactoare în strat fluidizat (figura 4.1.i).
In continuare, vor fi prezentate distinct din punct de vedere constructiv, funcţional şi al
performanţelor oferite, cele trei tipuri de bioreactoare pneumatice.
 Echipamente speciale de biosinteza – Prof.Dr. Anca Galaction

BIOREACTOARE HIDRAULICE

Bioreactoarele hidraulice funcționează pe principiul inducerii circulației mediului cu ajutorul

pompelor, energia cinetică a lichidului fiind utilizată pentru dispersarea și omogenizarea fazelor. In
funcție de caracteristicile constructive și funcționale, aceste bioreactoare pot fi (figura 5.1):
- tip coloană
- cu circulație interioară sau exterioară
- cu jet exterior sau interior (ȋnecat) (figura 5.1.a,b)
- cu contact multiplu (figura 5.1.c)
- cu pulverizare (figura 5.1.d)
- ȋn strat fluidizat (figura 5.1.e).
Bioreactoarele tip coloană sau cu circulație exterioară sau interioară sȋnt asemănătoare
constructiv cu cele pneumatice din aceeași categorie, diferența constȋnd ȋn aceea că gazul este introdus
simultan cu lichidul.
Bioreactoarele cu jet exterior sau interior realizează recircularea lichidului cu viteze ridicate
prin intermediul unei duze aplasate deasupra sau ȋn interiorul lichidului.
Bioreactoarele cu contact multiplu sȋnt echipate cu site sau plăci perforate, nivelul lichidului
de pe fiecare sită fiind controlat cu ajutorul prea-plinurilor. Circulația fazei lichide și a fazei gazoase se
realizează ȋn echi- sau contracurent.
Bioreactoarele cu strat fix, denumite și bioreactoare cu amestecare statică sau cu
pulverizare, funcționează pe principiul pulverizării lichidului peste un strat de umplutură care conține
microorganisme sau biocatalizatori, circulația fazelor lichide și gazoase făcȋndu-se, ȋn general, ȋn
contracurent.
Bioreactoarele cu strat fluidizat utilizează energia lichidului pentru a realiza fluidizarea
biocatalizatorilor imobilizați, ceea ce oferă valori ridicate ale vitezei proceselor de transfer de masă și
căldură.
 Echipamente speciale de biosinteza – Prof.Dr. Anca Galaction

a b c Gaze
Aer Gaze Aer
Gaz
e

Aer

d Gaze e
Efluent

Biocatalizat
ori
Aer
Mediu

Figura 5.1. Tipuri de bioreactoare hidraulice (a - bioreactoare cu jet exterior,

b - bioreactoare cu jet interior, c - bioreactoare cu contact multiplu,
d - bioreactoare cu strat fix, e - bioreactoare cu strat fluidizat).

BIOREACTOARE CU MEMBRANE

Bioreactoarele cu membrane sȋnt tipuri derivate din bioreactoarele prezentate anterior, avȋnd ca
element distinct una sau mai multe membrane solide semipermeabile care pot ȋndeplini două funcții:
* separarea masei celulare sau a biocatalizatorilor de produsele formate
* imobilizarea biocatalizatorilor.
In general, aceste bioreactoare sȋnt utilizate ȋn procesele enzimatice, permițȋnd reținerea
biocatalizatorilor, a căror masă moleculară este ridicată, ȋntr-o anumită regiune din bioreactor și
trecerea prin porii membranei a substratului sau produșilor.
Din acest motiv, aceste bioreactoare sȋnt indicate pentru biocatalizatori neimobilizați,
ȋnlăturȋnd, astfel, dezavantajele create de imobilizarea lor (reducerea vitezei reacției enzimatice,
apariția difuziei interne, reacții secundare etc.), cȋt și posibilele fenomene de inhibiție de substrat sau
produs. Difuzia compușilor cu masă moleculară redusă prin porii membranelor este posibilă prin
aplicarea unei suprapresiuni mediului cuprinsă ȋntre 0,5 și 50 atm.
 Echipamente speciale de biosinteza – Prof.Dr. Anca Galaction

O categorie aparte de bioreactoare cu membrane o reprezintă bioreactoarele care folosesc

membrane lichide, cu rolul de a separa produșii rezultați ȋn urma transformărilor biochimice.
Deoarece membranele semipermeabile limitează spațiul ȋn care se desfășoară procesele
enzimatice, unii autori au asimilat aceste sisteme cu o modalitate de imobilizare a enzimelor. In același
timp, există unele bioreactoare care conțin enzimele efectiv imobilizate ȋn porii membranei.
Constructiv și funcțional, aceste bioreactoare pot fi cu agitare mecanică sau nemecanică, cu
circulație simplă a efluentului sau cu recirculare. Din punct de vedere al materialului semipermeabil,
bioreactoarele cu membrane solide se clasifică ȋn:
- bioreactoare cu membrane microporoase, ȋn care membranele sȋnt confecționate din
materiale polimerice sintetice (materiale poliamidice sau polisulfonice), sau din materiale ceramice
microporoase. Membranele celulozice au o aplicabilitate mai retrȋnsă, deoarece unele enzime le pot
distruge.
- bioreactoare cu membrane tip fibre goale, care conțin enzima ȋn interiorul fibrei goale,
substratul difuzȋnd prin interiorul fibrelor, iar produșii prin porii fibrei, sau invers. In general, se
folosesc membrane formate din fascicule de fibre, confecționate din polimeri sintetici (poliamide,
polisulfone, polisulfura de carbon etc.).
Indiferent de tipul membranei, trebuie asigurată circulația continuă a mediului ȋn regiunea de
desfășurare a procesului biochimic, pentru a se realiza difuzia componenților cu masă moleculară
redusă prin porii membranei. In acest scop, se utilizează fie amestecarea mecanică, fie pomparea
lichidului.
Membranele trebuiesc confecționate din materiale rezistente la sterilizările chimice sau termice
repetate impuse de tehnologie. Pentru mărirea rezistenței mecanice, membranele pot fi susținute de
suporturi solide (site, plăci perforate).

Bioreactoare cu membrane microporoase

Din punct de vedere al circulației mediului, aceste bioreactoare, ca și cele cu fibre goale, pot
funcționa ȋn trei moduri:
* cu circulație simplă, mediul trecȋnd o singură dată prin bioreactor. Deși este cazul cel mai
simplu, și-a găsit relativ puține aplicații, datorită productivității reduse.
* cu recircularea mediului printr-un utilaj distinct de separare prin membrane a
produsului
* cu recircularea masei celulare, pentru menținerea unui conținut constant al celulelor
ȋn mediu și al unei compoziții omogene a lichidului extracelular
Alegerea membranelor se face ȋn funcție de natura comnponenților care difuzează sau sȋnt
reținuți pe membrane. In general, aceste membrane trebuie să fie hidrofobe, ȋnsă, ȋn bioreactoarele care
conțin o fază organică, se utilizează membrane hidrofil-hidrofobe.
Unul dintre cele mai uzuale bioreactoare din această categorie ȋl reprezintă bioreactorul cu
membrane cu agitare mecanică (figura 6.1).
 Echipamente speciale de biosinteza – Prof.Dr. Anca Galaction

Figura 6.1. Bioreactor cu membrană cu amestecare

mecanică.

Membran[
semipermeabil[
Efluent + Produs

Bioreactorul este prevăzut cu o membrană semipermeabilă fixată la partea inferioară.

Bioreactorul poate fi utilizat ȋn procese enzimatice (ca de exemplu, obținerea acidului 6-
aminopenicilanic) și fermentative, situație ȋn care suprapresiunea creată de degajarea CO 2 constituie
forța motoare a filtrării prin membrană. Dimensiunea porilor membranei este cuprinsă ȋntre 0,45 și 1
m, putȋnd reține celulele microbiene ȋn regiunea ȋn care are loc fermentația.
Acest sistem este indicat ȋn procesele care decurg cu inhibiție de produs sau care necesită
concentrații reduse ale sursei de carbon. In cazul bioreactoarelor cu diametru ridicat, este posibilă
blocarea (colmatarea) suprafeței membranei prin depunerea celulelor.

Bioreactoare cu membrane tip fibre goale

Fibrele goale pot fi asimilate cu membranele poroase cu conformație tubulară, diametrul

canalului central variind ȋntre 0,2 și 1,1 mm. Biocatalizatorii se găsesc ȋn interiorul fibrei, iar
substratul/produsul circulă prin canalul acesteia, produsul/substratul difuzȋnd ȋn/din exterior prin porii
peretelui fibrei (figura 6.5).
Produs
Figura 6.5.
Principiul funcțional al bioreactoarelor cu Substrat
membrane tip fibre goale.

Enzim[
Comparativ cu membranele microporoase, fenomenul blocării porilor de către celule sau
biocatalizatori este mai redus ȋn cazul fibrelor goale, datorită circulației mediului prin interiorul
acestora

BIBLIOGRAFIE
1. Corneliu Oniscu, Dan Cascaval – Inginerie biochimica si biotehnologie. 1. Ingineria proceselor
biotehnologice, Ed. InterGlobal, Iasi, 2002.
2. Dan Cascaval, Corneliu Oniscu, Anca-Irina Galaction - Inginerie biochimica si biotehnologie. 2.
Bioreactoare, Ed. InterGlobal, Iasi, 2002.
3. Anca-Irina Galaction, Dan Cascaval - Metaboliti secundari si bioreactoare, Ed. Bit, Iasi, 2004.
4. Dan Cascaval, Anca-Irina Galaction – Bioprocese alimentare si farmaceutice, Ed.Gr.T.Popa Iasi,
2014