Nichita Stănescu este reprezentantul de seamă al generației neomoderniste a anilor

`60, care reface legătura cu marea poezie a modernismului interbelic. Primul său volum,
„Sensul iubirii” (1960), este situat sub semnul redescoperirii lirismului, în care eul liric se
identifică universului aflat în plină geneză. Cel de-al doilea volum continuă ideea
primului, ideea despre lume devenind o viziune a sentimentelor. Eugen Simion afirma
despre Nichita Stănescu faptul că acesta este un poet care „își asumă și își provoacă
destinul, un poet cu un talent neobișnuit, care se joacă mereu cu sunetele pentru a nu
muri de disperare.”.
Astfel, opera „Leoaică tânără, iubirea” a fost publicată în volumul „O viziune a
sentimentelor” (1964), volum care surprinde vârsta inefabilă a adolescenței impregnată
de reverie și de aspirație. Poezia este o emoționantă creație erotică situată în
descendența liricii lui Eminescu și a lui Blaga, devenind un mit erotic modern în care
iubirea nu este privită și prețuită ca fiind diafană, suavă, hieratică, sacră, ci vicleană,
devoratoare, ageră, atrăgând în plan liric anularea sinelui („Mi-am dus mâna la
sprânceană/ la tâmplă și la bărbie,/dar mâna nu le mai știe”).
Tema este constituită de consecințele pe care iubirea, năvălind ca un animal de pradă
în spațiul sensibilității poetice, le are asupra raportului atât dintre eul poetic și lumea
exterioară, cât și dintre eu și sine.
Titlul, „Leoaică tânără, iubirea”, este o apoziție antepusă, ce are rolul de a oferi o
definiție metaforică sentimentului iubirii caracterizat prin noblețe, putere,
instinctualitate, agresivitate și, în același timp, prin fascinație, exotism, prin substantivul
„leoaică”, idee întregită de epitetul „tânără”, sugestie a purității, a inițierii, a fragilității.
La nivel compozițional, poezia cuprinde trei secvențe lirice în care sentimentul iubirii cuprinde
ființa umană care este vazută în raport cu timpul: în prima secvență iubirea este un sentiment
predestinat și pătrunde brutal în viața eului poetic, în cea de-a doua secvență se arată
schimbarea universului sub ochii îndrăgostitului și renașterea ființei acestuia, iar ultima secvență
descrie iubirea ca un sentiment ce se perpetuează în timp, o constantă existențială.
Lirismul este de tip subeictiv deoarece se remarcă prezența eului liric prin pronumele de
persoana întâi: „mi”, „mă”, „-m”, prin adjectivul pronominal de persoana întâi: „(jurul)
meu” și prin verbul de persoana întâi: „am dus” și a instanței referențiale ipostaziată sub
forma leoaicei/ iubirii.
·0 Astfel, prima secvență lirică reia în incipit titlul accentuând inefabilul iubirii și
dezvăluind, în același timp, ideea că, în planul afectivității eului poetic, iubirea
pătrunde năvalnic, tumultuos, după ce acesta este cunoscut îndeaproape de
vicleana simțire: „Mă pândise-n încordare”. Se sugerează, de asemenea, prin
versul: „mai demult.”, vechimea acestui sentiment. Versurile: „Colții albi mi i-a
înfipt în față,/ m-a mușcat leoaica, azi, de față” induc ideea efectelor
devoratoare pe care iubirea le are asupra identității sinelui, aceasta fiind
caracterizată în imaginea metaforică a felinei, contactul cu aceasta fiind receptat
ca atac fizic. Șocul resimțit se reflectă prin fragmentarea ideii poetice la nivelul
versificației.
·1 Cea de-a doua secvență lirică accentueză efectul psihologic al neașteptatei
întâlniri cu acest sentiment nou, necunoscut – iubirea, care degajă asupra
sensibilității eului poetic o eneregie omnipotentă, extinsă asupra întregului
 univers: „Și deodată-n jurul meu, natura”. Forța agresivă și fascinantă a iubirii
reordonează lumea după propriile ei legi, într-un joc al cercurilor concentrice , ca
simbol al perfecțiunii: „se făcdu un cerc de-a-dura,/ când mai larg, când mai
aproape,/ ca o strângere de ape”. Eul liric se simte în acest univers un adevărat
„centrum mundi”, un nucleu existențial, care poate reorganiza totul în jurul său,
după alte percepții, cu o forță impresionantă.
Privirea, ca și auzul, pot fi simboluri ale perspectivei sinelui, se înalță „tocmai
lângă ciocârlii”, sugerând faptul că apariția iubirii este o manifestare superioară
a bucuriei supreme, a fericirii, care este percepută cu toate simțurile. Eul liric este
extaziat de noul sentiment, care-l copleșește: „Și privire-n sus țâșni,/ curcubeu
tăiat în două”, curcubeul, simbol al unei fericiri nesperate, este pe de-o parte, un
fenomen rar și fascinant, ca și iubirea, iar pe de altă parte, un adevărat arc de
triumf, de izbândă cerească, reflectat în sufletul plin al eului poetic.
·2 Cea de-a treia și ultima secvenșă lirică marchiază anularea sinelui, care se
transfigurează în ființa iubită, astfel încât, încetează să mai existe, idee sugerată
prin metaforele simbol: „sprânceană” – anularea propriei trăiri, „tâmplă” –
anularea gândirii, ”bărbie” – anularea logosului și iubirii, atingând, în cele din
urmă, anularea propriei identități și la nivel senzorial: „Și alenecă-n neștire”.
Repetiția din finalul poeziei: „înc-o vreme,/ și-ncă-o vreme...” devine o sugestie a
continuității și a eternizării sentimentului iubirii, inducând, în același timp, ideea
tânjirii eului liric după redobândirea sinelui, insinuându-se mesajul din versurile
eminesciene: „Ca să pot muri liniștit/ Pe mine/ Mie redă-mă”.
·3
La nivel prozodic, poezia este alcătuită din 3 strofe și 24 de versuri, cu măsura versurilor
de 6-8-10 silabe, rima fiind imperfectă și ritmul combinat, spontaneitatea și
muzicalitatea redând fluxul ideilor, iar ca și Blaga, Nichita Stănescu recurge la virtuțiile
ingambamentului .
La nivel lexico-semantic, se observă prezența terminologiei concrete. Câmpul semantic
al ființei este realizat prin tremeni și structuri lexicale cu valoare somblică: „în față”,
„privirea”, „auzul”, „sprânceană”, „tâmplă”, „bărbie”, iar câmpul semantic al timpului,
compus din: „azi”, „deodată”, „înc-o vreme,/ și-ncă-o vreme”, semnifică trecerea dinspre
repere precise spre nedefinit.
La nivel morfologic, în fiecare secvență se găsesc diferite valori morfologice precum
verbe, adverbe, adjective și substantive. În prima secvență sunt prezente verbele “ai
sărit”, “a înfipt”, “a mușcat” ce au rolul de a marca o pătrunderea iubirii în viața
poetului. În cea de-a doua secvență se găsesc adverbele “sus” și “tocmai” și adjectivele
“larg” și “aproape”, care au rolul de a descrie schimbarea survenită. În ultima secvență
lirică substativele “deșert”, “leoaică”, “mișcările”, “sprânceană”, “bărbie” reprezintă
elemente constante care au suferit schimbări în urma apariției iubirii.
În opinia mea, tema și viziunea stănesciană asupra lumii și vieții se reflectă în poezia
„Leoaică tânără, iubirea” într-o manieră profund originală prin resemantizarea
limbajulu,i prin folosirea unor metafore șocante, metafora fiind principalul instrument
de configurare a viziunii subiective originale asupra trăirii interioare. Evoluția
sentimentului este redată ludic, printr-un joc al concretizării dimensiunii abstracte a
acestuia, la care contribuie imaginile neobișnuite și asocierile neașteptate. Expresia
poetică este novatoare și surprinzătoare, contrubuind la ambiguizarea sensurilor.
În concluzie, poezia „Leoaică tânără, iubirea” de Nichita Stănescu este o creație poetică
neomodernistă, interesul autorului vizând relațiile poet-lume și poet-creație, identificând
poazia cu iubirea, aceasta reprezentând un mijlocitor între eu (conștiința individuală) și
universul ființei.