Sunteți pe pagina 1din 23

BAREM EXAMEN PRACTIC

AMG AN III
SESIUNEA FEBRUARIE 2020

1) Foaia de observație pediatrică;


2) Determinarea si interpretarea datelor antropometrice;

GREUTATEA
Cântǎrirea se face cu cântarul (cântar special pentru copii în cazul sugarilor).
Copilul va fi cântǎrit totdeauna în acelaşi moment al zilei şi în aceeaşi stare fiziologicǎ (de
preferinţǎ dimineaţa pe nemâncate). Înainte de cântǎrire se echilibreazǎ cântarul, se cântǎreşte
un scutec curat, se aşeazǎ copilul complet dezbrǎcat pe cântar, în decubit dorsal. Din greutatea
finala se scade greutatea scutecului, aflând astfel greutatea copilului. Scutecul se va schimba
după fiecare copil.
Gn= 2500-4500g, ideal= 3000g In
primul an de viata:
-lunile 1-4: 750g/luna
-lunile 5-8: 500g/luna
-lunile 9-12: 250g/luna
Intre 1-2 ani: 250g/luna sau formula G= 2*V(ani)plus 9 kg La 2 ani:
ideal 12 kg
TALIA
La sugar talia se mǎsoarǎ cu pediometrul, iar la copilul cu vârsta peste 1 an se mǎsoarǎ cu
antropometrul. ▪Pediometrul este format dintr-o scândurǎ gradatǎ în centrimetri, care are o
extremitate fixǎ de la care începe numǎrǎtoarea centimetrilor şi o extremitate mobilǎ (cursor).
Sugarul se aşeazǎ în decubit dorsal, având sub el un scutec curat. Asistenta ţine capul
copilului cu vertexul tangent la extremitatea fixǎ a pediometrului. Examinatorul imobilizeazǎ
cu o mânǎ genunchii copilului în hiperextensie şi cu cealaltǎ aduce cursorul tangent la plante,
care trebuie sǎ facǎ un unghi de 90º cu planul pediometrului. Se ridicǎ picioarele copilului,
menţinânduse cursorul imobil şi se citeşte talia.
Pentru mǎsurarea bustului (înǎlţimea şezândǎ) se ridicǎ membrele inferioare la unghi drept
aducând cursorul pânǎ la nivelul ischioanelor.
▪ Antropometrul: determinarea taliei cu antropometrul se face în poziţie ortostaticǎ, cu
câlcâiele şi coloana vertebralǎ lipite de tija gradatǎ a aparatului. Se aduce cursorul tangent la
vertexul copilului, dupa care se citeşte talia în centrimetri.
La naştere, lungimea medie este de 50 de cm (limite între 48 – 52 cm), apoi ritmul de creştere
este:
- 4 cm în prima lună de viaţă
- câte 3 cm în lunile a 2-a şi a 3-a de viaţǎ
- 2 cm în luna a 4-a
- câte 1 cm începând din luna a 5 a şi până la sfârşitul primului an de viaţă
- în total, copilul creşte cu 20 de cm în primul an
- între 1 şi 2 ani, creşte cu 10 – 12 cm
- după 2 ani ritmul de creştere este de 4 – 5 cm/an
- la pubertate, creşterea staturală se accelerează cu aproximativ 10 cm anual. La 1 ani:
ideal 70-72 cm
La 2 ani: ideal 80-82 cm
Peste 2 ani: T= 5*V(ani) plus 80
PERIMETRUL CRANIAN
Perimetrul cranian (PC) se mǎsoarǎ cu panglica/banda metricǎ.
Se mǎsoarǎ trecând centimetrul în jurul capului la nivelul protuberanţei occipitale externe şi
glabelei (proeminenţa de deasupra rǎdǎcinii nasului).
Valori normale:
-nou-nǎscut: 34-35 cm
-6 luni: 43 cm
-1 an: 45-47 cm
-5-6 ani: 50 cm
-10 ani: 51cm
-15 ani: 55 cm.
Circumferinţa cranianǎ creşte rapid în primii 2 ani de viaţǎ cu 2 cm/an. Apoi, pânǎ la vârsta de
12 ani, creşterea este mai micǎ (aproximativ 2-3 cm).
PC= T/2 plus 10 (plus/minus2) cm
PERIMETRUL TORACIC
Perimetrul toracic (PT) se mǎsoarǎ cu panglica metricǎ.
Pentru perimetrul toracic (PT) se folosesc urmǎtoarele puncte de reper:
-pentru PT superior: vârful regiunii axilare
-pentru PT mijloci: mameloanele
-pentru PT inferior: baza apendicelui xifoid. Valori
normale:
-PT la nou nǎscut: 33,5-34 cm
-PT = PC la 1 an, apoi PT depǎşeşte PC cu atǎţia centimetri câţi ani are copilul.
PERIMETRUL ABDOMINAL
Perimetrul abdominal (PA) se mǎsoarǎ cu panglica metricǎ. Se mǎsoarǎ în
decubit dorsal, punct de reper fiind ombilicul.
Valori normale:
-nou-nǎscut: 38cm
-1 an: 44,5cm
-2 ani: 46cm.
Perimetrul abdominal se poate aprecia şi în funcţie de percentile.
Indicele ponderal (IP) = greutatea copilului / greutatea corespunzătoare vârstei. Interpretare:
IP = 0,90-1,10 → eutrofic (normal)
IP =0,89 -0,76 → malnutriţie protein-calorică (MPC) gradul I IP =0,76
-0,60 → MPC gradul II
IP =sub 0,60 → MPC gradul III.
Indicele nutriţional (IN) = greutatea copilului / greutatea corespunzătoare taliei. Interpretare:
IN=0,90-1,10 → eutrofic IN=0,89-
0,81 → MPC gradul I IN=0,80-0,71
→ MPC gradul II
IN sub 0,70 → MPC gradul III
Indicele statural (IS) = talia actuală / talia ideală pentru vârstă (valoare
normalǎ = 1).
Indicele de masǎ corporalǎ (IMC) = G (Kg)/ T2 (cm2)
- este folosit la copilul mai mare de 2 ani;
- este specific pentru vârstǎ şi sex;
IMC creşte rapid, atingând valoarea maximǎ la vârsta de 8 luni. Apoi, descreşte, atingând
minimul la 5ani şi 6 luni.

3) Termometrizarea și mijloace fizice de scadere a febrei;

Temperatura normală a corpului se menţine constantă datorită echilibrului raportului arderii


principiilor energetice şi pierderii de căldură. Valori normale: - temperatura periferică
(axilară): 36,5 – 36,8 ⁰ C dimineaţa; 36,8 -37⁰ C seara;
-temperatura centrală (cavitatea orală, rectală): este cu 0,3 -0,5 diviziuni de grade mai mare
decât temperatura periferică.
Febra la copii este unul dintre cele mai frecvente simptome cu care se confruntǎ pediatrul şi
medicul de familie, fiind o urgenţǎ medicalǎ. Febra reprezintǎ o creştere a temperaturii
corporale peste intervalul circadian normal, ca urmare a unei modificǎri în centrul
termoreglǎrii localizat in hipotalamusul anterior.
Valorile temperaturii în funcţie de vârstǎ:
-0-3 luni: 36,3-37,9 ºC, febra peste 38ºC
-3-36 luni 36-38 ºC , febra peste 38,1 ºC
-peste 36 luni 35,4 -37,7 ºC, febra peste 37,8 ºC Pentru
mǎsurarea temperaturii corporale se folosesc:
- termometre clasice (cu mercur, galiu, staniu, indiu): cel cu mercur prezintǎ riscul
contaminǎrii cu mercur în cazul spargerii;
- termometre digitale: au avantajul de a oferi o mǎsurare rapidǎ şi au o acurateţe mai bunǎ
faţǎ de cele cu mercur
În funcţie de locul mǎsurǎrii temperaturii avem:
- termometre rectale: folosite frecvent la sugari şi copii mici, însǎ mai greu de suportat de
copilul mare. Termometrizarea dureazǎ 2 minute.
- termometre axilare la care termometrizarea dureazǎ 5-6 minute, fiind folosite mai des la
copilul mare;
- termometre frontale cu infraroşu
- termometrele auriculare: oferǎ o mǎsurare rapidǎ (câteva secunde). Se recomandǎ
utilizarea acestor tipuri de termometre dupǎ împlinirea vârstei de 3 luni.
- termometre pentru uz oral: termometrizarea dureazǎ 2-3 minute. Înainte de efectuarea
mǎsurǎtorii, copilul nu trebuie sǎ consume alimente reci sau fierbinţi.
Mǎsurarea temperaturii intrarectal nu trebuie folositǎ de rutinǎ la copiii mai mici de 5 ani
deoarece etse invazivǎ şi determinǎ disconfort. Încǎ din perioada de nou- nǎscut se
recomandǎ mǎsurarea temperaturii la nivel axilar cu un termometru digital.
La copiii cu vârsta peste 4 sǎptǎmâni se recomandǎ determinarea temperaturii axilare cu
termometru digital sau determinarea la nivel timpanic , folosind un termometru cu infraroşu.
1. Metode de hipotermizare
a)Tehnica împachetǎrii
Definiţie: Împachetarea reprezintǎ învelirea completǎ a corpului în cearşafuri umede peste
care se aplicǎ unul uscat. Împachetǎrile reci au efect hipotermizant, calmant şi reglator al
circulaţiei.
Indicaţii
- stǎri febrile;
- hiperexcitabilitate nervoasǎ;
- tulburǎri uşoare (respiratorii, circulatorii).
Contraindicaţii
- stari grave
- debili, astenici
- boli cardiace / pulmonare cronice decompensate.
Tehnicǎ : Patul bolnavului se acoperǎ cu o muşama de plastic pentru a feri saltelele de
umezealǎ peste care se întinde un cearşaf uscat, iar peste acesta cearşaful umed (inmuiat în
apǎ şi stors parţial). Bolnavul este dezbrǎcat complet şi aşezat în decubit dorsal pe cearşaful
umed. Se ridicǎ mâinile în sus, se înveleşte trunchiul dedesubtul axilelor cu partea stângǎ a
cearşafului umed. Se ridica piciorul drept şi se acoperǎ membrul inferior stâng cu partea
inferioarǎ a cearşafului. Se aşeazǎ membrul inferior drept la loc şi se acoperǎ cu cearşaf umed
astfel încât între cele douǎ membre sǎ rǎmânǎ porţiune umedǎ. Se aşeazǎ membrele superioare
de-a lungul trunchiului şi se acoperǎ pânǎ la gât cu partea dreaptǎ a cearşafului. Peste
cearşaful umed se aplicǎ cearşaful uscat. Pentru ca împachetarea sǎ fie corectǎ, stratul umed
trebuie sǎ se lipeascǎ bine de corp, sǎ nu existe spaţii de aer între cearşaf şi suprafaţa corpului,
iar cearşaful umed sǎ nu fie cutat nicǎieri (se previn escarele). În caz de febrǎ împachetarea
trebuie schimbatǎ din 5 în 5 minute. Dupǎ terminarea împachetǎrii, bolnavul se şterge cu
prosoape uscate. Scǎderea temperaturii continuǎ câteva minute dupa uscare. Împachetarea
rece poate fi completatǎ cu o compresǎ rece pe frunte. Se pot efectua şi bǎi hipotermizante,
temperatura apei fiind cu 2ºC sub temperatura corpului, cu scǎderea progresivǎ a temperaturii
apei în funcţie de temperatura corpului.
b)Administrarea de antitermice
Metodele chimice de combatere a febrei constau în administrarea de:
- Paracetamol 30-40 mg/kg/zi (tablete 500 mg, sirop 120 mg/5 ml, supozitoare 125mg sau
250 mg); este singurul antipiretic recomandat pentru tratamentul febrei la nou-nǎscuţi.
- Ibuprofen 20-30 mg/kg/zi (sirop 100 mg/ml, tablete 200 /400/600 mg, supozitoare 60 /125
mg) – fig. nr. 14. Doza toxicǎ de Ibuprofen este de 100 mg/kg/zi.
- administrarea Acidului acetilsalicilic (Aspirinǎ) la copii cu vârsta sub 15 ani nu este
recomandatǎ datoritǎ riscului de sindrom Reye.
Nu se recomandǎ combinarea sau alternarea antipireticelor.

4) Tehnica injecției intramusculare;


5) Profilaxia rahitismului la sugar și copilul mic;
6) Administrarea medicamentelor pe cale orală;
La copil administrarea orală este de preferat deoarece medicamentele cu această cale de
administrare sunt cele mai lipsite de risc şi mai convenabile ca mod de administrare.
Majoritatea medicamentelor pot fi dizolvate sau administrate în preparate lichide. Deşi unii
copii pot să le înghită sau să le mestece de la vârste fragede, medicamentele solide nu sunt
recomandate la copiii mici. Există riscul aspiraţiei la preparatele orale, dar formele solide
(tablete, capsule) sunt periculoase dacă copilul opune rezistenţă sau plânge. Astfel, pe această
cale se pot administra tratamente sub formă de: tablete, capsule, siropuri, elixiruri, suspensii,
uleuri, granule etc. Unele necesită preparare specifică înainte de administrare: granulele,
pulberile, suspensiile. Tratamentul pe cale orală este contraindicat pacienţilor inconştienţi,
celor care prezintă vărsături, cât şi celor care din diverse motive nu pot înghiţi.
Materiale necesare
- Pahare de unică folosinţa
- Pipetă, sticluţă picurătoare
- Medicamente prescrise
- Apă, ceai, alt lichid recomandat
- Lingură, linguriţă
- Apăsător de limbă
- Tavă sau măsuţă mobilă
- Mănuşi de unică folosinţă.
Pregătirea pacientului
PSIHICĂ: - se foloseşte o metoda de joacă pentru a obţine cooperarea
- se informează copilul mai mare că va primi un medicament şi nu bomboane
- se informează aparţinătoriii asupra efectului şi reacţiilor adverse
- se explică părinţilor rolul medicamentului, importanţa administrării, acţiunea şi eventualele
reacţii adverse .
FIZICĂ: - se asigură o poziţie corespunzătoare în raport cu starea copilului
- se verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru administrare
- dacă nu există nici o contraindicaţie se înlocuieşte apa cu alt lichid, de preferat dulce (suc,
ceai)
- nu se folosesc alimente sau lichide preferate deoarece copilul le-ar putea refuza mai târziu!
Tehnică
- se aşează materialele pe o tavă sau cărucior pentru tratament (măsuţă mobilă)
- se verifică prescripţia medicală: numele medicamentului, doza, modul de administrare,
calea de administrare
- se identifică fiecare medicament pe care-l primeşte pacientul: eticheta, ambalajul
- se pun dozele ce trebuie administrate într-un păhărel din material plastic
- se verifică numărul salonului şi numele pacientului
- se explică pacientului/părinţilor ce medicament primeşte, acţiunea acestuia, dacă are gust
neplăcut .
- se aşează pacientul în poziţie şezând dacă nu este nici o contraindicaţie, sau o poziţie
comodă în care să poată bea lichidul în funcţie de starea acestuia
- se administrează medicamentul în doză unică
- se zdrobeşte sau fragmentează tabletele pentru a fi mai uşor de ingerat
- se foloseşte o cantitate mică de lichid pentru a coopera mai uşor
- se va sta lângă pacient până când acesta va înghiţi medicamentul
- se va reveni pentru verificarea stării pacientului în maxim 1 oră.
Consideraţii speciale
- nu se va administra niciodată medicaţie prin indicaţie verbală;
- se va anunţa medicul pentru orice medicaţie neadministrată din diverse motive sau efecte
adverse;
- medicamentele lichide necesită atenţie sporită la dozare;
- nu se va administra niciodată un medicament dintr-un flacon neetichetat;
- medicaţia nu se va lăsa niciodată la îndemâna pacientului pe parcursul spitalizării
(pacientul poate lua din greşeală altceva sau un alt coleg le poate aranja altfel cauzând
confuzii şi greşeli);
- medicaţia opioidă trebuie supervizată de doi asistenţi medicali şi trebuie avut în vedere atât
specificul spitalului cu privire la circuitul acestora cât şi legile general valabile referitoare la
acestea.

7) Injecția intradermică;
Indictii: -testele alergenice sau intradermoreacţia la tuberculină,
-testarea unor medicamente cu potenţial de sensibilizare a organismului - antibiotice,
anestezice).
Se administrează substanţe medicamentoase în cantităţi foarte mici (0,5 ml sau mai puţin).
Locul indicat de administrare este partea ventrală a antebraţului deoarece este uşor de accesat,
de observat şi, de obicei, lipsită de păr.
Materiale necesare:
- medicaţia prescrisă de medic comparată cu cea ridicată de la farmacie
- mănuşi - soluţie dezinfectantă
- seringă de 0,5-1ml, cu ac fin, cu vârful tăiat scurt.
Tehnica administrării: - se spală mâinile, se folosesc mănuşi de unică folosinţă;
- se efectuează diluţia necesară şi se stabileşte doza corectă conform procedurii standard,
acolo unde este cazul;
- se aspirǎ soluţia în seringă;
- se elimină aerul din seringă;
- se dezinfectaţi zona aleasă cu alcool şi se lasă pielea să se usuce;
- se îndepărtează capacul de la ac prin tracţiune;
- se întinde pielea din zona injecţiei folosind policele mâinii nedominante;
- se poziţionează seringa astfel încât acul să fie aproape paralel (tangent) cu pielea pacientului
şi cu bizoul orientat în sus;
- se introduce acul în straturile cele mai superficiale ale pielii, aproximativ 4mm, astfel încât
vârful să fie vizibil prin piele;
- se injectează lent soluţia împingând pistonul, fără să se aspire; - se observă formarea la
locul inoculării, a unei papule albe cu diametrul de 5-6 mm;
- se extrage rapid acul fără să se maseze locul; - se îndepărtează mănuşile de unică folosinţă.
Ulterior se supraveghează atent pacientul după testarea sensibilităţii la anumite medicamente
(antibiotice, anestezice) sau alergeni. Citirea reacţiei locale se face după 20 -30 de minute sau
48 -72 de ore (în funcţie de situaţie).
Incidente şi accidente
- acul a intrat numai parţial în tegument, iar lichidul se revarsă în afară;
- acul a traversat dermul ajungând în hipoderm, formându-se o tumefacţie în stratul subcutan
- necrozarea tegumentului;
- tulburări trofice;
- lipotimii.

8) Injecția subcutanată;
Administrarea medicaţiei în ţesutul subcutan permite substanţelor să ajungă mult mai repede
în circulaţia sangvină.
Medicamentele recomandate să fie adminstrate pe cale subcutanată sunt soluţii apoase sau
suspensii în cantitate de aproximativ 0,5 -3 ml care se absorb prin circulaţia capilară.
Indicatii: Substanţele care se recomandă să fie administrate subcutanat sunt Heparina şi
Insulina.
Locurile recomandate pentru efectuarea injecţiilor subcutanate sunt: partea exerioară a
braţelor, partea exterioară a coapselor, ţesutul adipos al abdomenului inferior, partea
superioară a şoldului, partea superioară a spatelui, partea superioară a feselor. Heparina se
administrează, preferabil, în ţesutul adipos al abdomenului inferior, iar insulina, în porţiunea
superioară a braţelor şi abdomen. Contraindicaţiile injecţiilor subcutanate sunt:
- modificări ale tegumentului: inflamaţie, edemaţiere
- tulburările de coagulare.
Când tratamentul subcutanat se administrează timp îndelungat (ex. Insulina) se recomandă
schimbarea periodică a locului de injectare pentru a evita formarea lipodistrofiilor.
Materiale necesare: - tavă medicală
- seringi şi ace sterile adecvate
- medicamentul de injectat
- prescripţia medicală
- soluţii dezinfectantate (alcool)
- tampoane de vată sau comprese de tifon
- mănuşi de unică folosinţă (opţional)
- recipiente pentru colectarea deşeurilor.
Tehnica injecţiei subcutanate: - verificarea prescripţiei medicală;
- spălarea mâinilor, cu apă şi săpun;
- dezinfectarea mâinilor;
- se îmbracă mănuşi de unică folosinţă;
- se încarcă seringa cu soluţia medicamentoasă prescrisă;
- se elimină bulele de aer din seringă;
- se schimbă acul cu altul capişonat, adecvat;
- se dezinfectează locul de elecţie cu alcool;
- se pliază tegumentul între police şi index fixându-l şi ridicându-l de pe planurile profunde;
- se pătrunde cu rapiditate în tegument cu bizoul acului în sus în stratul subcutanat la 45° sau
90°;
- se verifică poziţia acului prin aspirare;
- se injectează lent soluţia medicamentoasă; - se retrage acul cu rapiditate după aplicarea
tamponului cu alcool lângă ac;
- se masează locul injecţiei cu tamponul cu alcool exercitând o uşoară presiune
Incidente şi accidente: - durere violentă (lezarea terminaţiilor nervoase);
- ruperea acului;
- injectare în vas sanguin, risc de embolii, şocuri cu consecinţe fatale;
- perforarea vaselor de sange determină hemoragii subcutanate
- necroza ţesuturilor (substante iritante);
- abcese, flegmoane la locul de administrare

9) Injecția intramusculară;
Injecţia intramusculară reprezintă administrarea direct în muşchi a substanţei medicamentoase
care nu trebuie să fie în cantitate mare. Principalele avantaje ale acestei forme de administrare
a medicaţiei este faptul că muşchiul distribuie mult mai lent substanţa, iar absorbţia este mai
rapidă.
Principalii muşchi în care se execută injecţiile intramusculare sunt muşchiul fesier, cvadriceps
şi deltoid (cadranul supero-extern fesier deasupra marelui trochanter, faţa externă a coapsei în
treimea mijlocie, faţa externă a braţului în muşchiul deltoid).
Principalele indicaţii ale injecţiei intramusculare la sugar şi copil sunt vaccinarea (DT, DTP,
HIB), premedicaţia, unele antibiotice când nu există abord venos. Complicaţii posibile:
leziuni ale pielii, leziuni de vase, nervi.
Materiale necesare - tavă medicală;
- fiola sau flaconul cu medicamentul prescris;
- prescripţia medicală;
- seringi şi ace sterile: mărimea depinde de cantitatea de medicament prescris şi de
caracteristicile anatomice ale pacientului;
- comprese sau tampoane cu alcool;
- mănuşi de unică folosinţă.
Tehnica injecţiei intramusculare: În cazul efectuării injecţiei la nivelul muşchilor fesieri
(cadranul supero-extern) se poziţionează copilul în decubit ventral (fig. nr. 16, 17). La sugar,
pentru a împiedica mişcările acestuia, ajutorul asistentei fixează cu o mână membrele
inferioare la nivelul genunchilor, iar cu cealaltă mână exercită o presiune la nivelul regiunii
lombare. Se aspiră conţinutul în seringă, se schimbă acul şi se elimină bulele de aer. Se
fixează indexul pe spina iliacă anterosuperioară, mediusul pe creasta iliacă, iar în triunghiul
care s-a format (în cadranul supero-extern) se înţeapă perpendicular pe suprafaţa pielii la o
adâncime de 2-3 cm, se aspiră, se injectează lent soluţia medicamentoasă (10 secunde pentru
fiecare ml de soluţie), apoi se extrage rapid acul, se masează exercitând o uşoară presiune şi se
aplică un plasture. Dacă există suspiciunea că acul a pătruns într-un vas, se scoate acul şi se
efectuează injecţia în alt loc. După injecţie pacientul trebuie observat o perioadă de 15 minute
şi se vor nota sîngerarea, roşeaţa sau apariţia disconfortului la nivelul zonei respective.
Injecţia ventrolaterală în cvadriceps (regiunea antero-externă a coapsei): se aşează copilul în
decubit lateral, cu coapsa şi genunchiul uşor flectate, se trage o linie imaginară între marele
trohanter şi rotulă, şi se înţeapă perpendicular în mijlocul acestei linii. Pentru aceasta se
fixează porţiunea musculară, se dezinfectează pielea şi se introduce acul în direcţia femurului.
Se aspiră, se injectează, se scoate acul şi apoi se aplică un plasture de leucoplast. După
injecţie copilul va rămâne în repaus 5-10 min şi va fi supravegheat. De asemenea, injecţia
intramusculară se poate realiza la nivelul deltoidului, respectând aceeaşi tehnică.
Incidente şi accidente - durere vie prin atingerea nervului sciatic;
- embolii prin introducerea substantelor uleioase într-un vas;
- ruperea acului;
- infiltraţia dureroasă a regiunii fesiere;
- abcese locale, flegmon fesier

2. Injectia intravenoasa: tehnica, indicatii, incidente


Injecţia intravenoasă reprezintă introducerea unei substanţe medicamentoase cu ajutorul
acului/venulei într-o venă superficială. De asemenea, abordul intravenos se foloseşte în cazul
copiilor deshidrataţi când se administrează cantităţi mari de lichide perfuzabile.
Abordul venos pentru injecţa intravenoasă:
- venele de la pliul cotului (cefalica şi basilica)
- venele antebraţului
- venele de pe faţa dorsală a mâinii
- venele maleolare interne
- venele jugularei şi epicraniene (la sugari, copil mic)
Avantajele injecţiei intravenoase sunt tratarea rapidă a problemelor medicale ale pacientului
prin realizarea unei concentraţii înalte în sânge a medicamentului, într- un timp scurt şi
administrarea unui medicament direct în sistemul vascular în scop explorator.
Materiale necesare: - tavă medicală;
- fiola sau flaconul cu soluţia izotonă sau hipertonă;
- ace sterile cu bizoul ascuţit dar scurt sau cateter venos periferic;
- seringi sterile cu amboul excentric, de capacităţi adecvate cantităţii de medicament
prescris;
- comprese sau tampoane cu alcool;
- mănuşi de unică folosinţă.
Tehnica injecţiei intravenoase: Sistemul venos al membrelor superioare este locul de elecţie
pentru acest tip de abord. Înainte de abordul propriu-zis se identifică cu atenţie cea mai bună
venă prin examinare atentă şi palpare sistemul venos superficial. Când este necesar un abord
venos de scurtă durată (recoltarea de sânge), acesta se poate realiza cu ajutorul unui ac după
care acul este retras. Dacă este necesar un abord venos îndelungat acesta se recomandă
montarea unui cateter venos periferic: canulă de plastic cu mandren metalic care va fi retras
după pătrunderea în venă, rămânând pe loc doar canula de plastic, canulă care poate fi
menţinută chiar şi 2-3 zile în anumite condiţii.
Anterior efectuării injecţiei cadrul medical va respecta cu stricteţe regulile de asepsie prin
spălare corectă pe mâini, va prepara corect soluţia de administrat şi
va utiliza echipament steril corespunzător. Acul cu care se extrage soluţia medicamentoasă din
flacon va fi schimbat în momentul injectării. Copilul se aşează în decubit dorsal şi se
imobilizează membrul superior la care se va efectua injecţia. După ce s-a identificat vena, se
montează garoul dacă este cazul şi se dezinfectează zona cu un tampon steril cu soluţia
dezinfectantă. Garoul se aplică la nivelul unirii 1/3 inferioare a braţului cu 1/3 mijlocie.
Perforarea tegumentului se face în direcţia curentului sanguin, în poziţie oblică, la un unghi de
25-30 grade, iar traversarea peretelui venos dă senzaţia învingerii rezistenţei elastice şi acul
înaintează în gol, după care se schimbă direcţia acului în direcţia axului venei şi se înaintează
1-2 cm în lumenul vasului pentru a ne asigura că substanţa injectată pătrunde în întregime în
venă, iar acul nu va ieşi din lumen la cea mai mică mişcare a bolnavului. Se verifică dacă ne
găsim în venă prin extragerea unei mici cantităţi de sânge venos (închis la culoare), se desface
garoul şi se injectează în sensul curgerii sângelui. Administrarea medicamentului se va face
lent sau, dacă este cazul, într-un interval de timp determinat. La sfârşit se retrage cu grijă acul,
se aplică tampon steril cu soluţie dezinfectantă şi ulterior plasture. La copil cele mai uzitate
locuri de abord venos sunt membrele superioare, dar trebuie evitate venele superficiale şi
subţiri care se sparg cu uşurinţă, iar riscul de apariţie a celulitei este mai mare. La sugar se pot
aborda venele epicraniene.
Incidente şi accidente - tumefierea ţesutului perivenos – semn că suntem în afara venei,
motiv pentru care se retrage acul ise puncţionează din nou;
- reacţii locale care pot determina necroză, dureri accentuate prin revărsarea soluţiei iritante
în ţesutul perivenos sau viteza cu care se injectează este prea mare;
- ameţeli, senzaţie de slăbiciune, stare lipotimică.

10) Aerosolizarea;
20. Aerosolizarea/nebulizarea: tehnica, indicatii
Aerosolul terapeutic reprezintă o metodă de administrare pe cale inhalatorie a substanţelor
active farmacologice sau devenite active prin dispersie, care se adresează unor stări patologice
ale căilor aeriene superioare şi inferioare.
În functie de substanta medicamentoasa folosita aerosoloterapia are mai multe efecte:
bronhodilatator, mucolitic, antibacterian, antiinflamator, sedativ şi antialergic.
Avantajul aerosoloterapiei este că se minimizează efectele sistemice ale medicaţiei
administrate.
Indicaţiile aerosoloterapiei:
- boli pulmonare: traheite, bronşite, bronşiolite, pneumonii, fibroza chistică, astm bronşic
- afecţiuni ORL: sinuzite, rinofaringita acută, rinite, adenoamigdalite, laringite. Indicaţii
privind efectuarea aerosolilor:
- pacientul se asează într-o poziţie confortabilă în care poate respira relaxat, de exemplu în
şezut, culcat sau în poziţie culcat pe o parte.
- inspiraţia realizată prin piesă bucală, expiraţia poate efectuată fie pe nas, gură sau prin
piesa bucală
- la copilul mare se începe cu o inspiraţie lentă, urmată de o pauză în respiraţie de pînă la 10
secunde, timp în care aerul inhalat pătrunde în căile respiratorii
- la sugar se foloseşte o mască ce trebuie să se potrivească perfect peste gura şi nasul
copilului iar inhalaţia se poate efectua şi în timpul somnului
- se folosesc amestecuri de substanţe: (de exemplu clorură de sodiu 3% în asociere cu
bronhodilatatoare (ex. Salbutamol, Adrenalină racemică), corticoizi (Dexametazonă,
Flixotide) sau mucolitice (ex. ACC sau Fluimucil soluţie)
- medicamentele antiiflamatorii pot fi inhalate separat sau în amestec cu bronhodilatatorul
- în cazul administrării medicaţiei antiinflamatorii corticoide la sfârşitul aerosoloterapiei
trebuie efectuată curăţarea cavităţii bucale pentru a preveni o eventuală infecţie fungică
Spray-urile dozatoare În cazul administrării medicaţiei din spray-uri dozatoare aerosolii sunt
formaţi din particule care au diametrul cuprins între 0,5-10 micrometri suspendate în gaz.
Medicamentul este eliberat prin intermediul gazului aflat sub presiune printr-o singură apăsare
şi apoi este inhalat. Prin apăsare, din spray este eliberată o doză bine stabilită de medicament
care ajunge în căile respiratorii. Prin acest mod de administrare, toxicitatea la care se supune
organismul este semnificativ redusă. Prin administrarea medicamentului prin intermediul
spray-urilor dozatoare se urmăresc diverse acţiuni la nivelul căilor
respiratorii: bronhodilatatoare prin intermediul beta-2 simpatomimeticelor sau
antiinflamatorie prin intermediul corticosteroizilor. Administrearea medicaţiei prin spray-uri
dozatoare este indicată la copiii cu vârsta peste 6 ani pentru coordonarea mişcărilor.
Tehnica: Indicaţii practice pentru utilizarea spray-urilor dozatoare
1. Înainte de utilizare, spray-ul dozator trebuie menţinut în poziţie verticală, cu piesa de gură
în partea de jos şi trebuie agitat bine, astfel încât medicamentul să se amestece bine cu gazul.
2. Se îndepartează capacul de protectie.
3. Se aşează spray-ul în poziţie verticală.
4. Se respiră adânc.
5. Capul se menţine în poziţie uşor înclinată spre spate astfel încât medicamentul să nu fie
eliberat pe peretele faringelui.
6. Spray-uldozator se duce la gură, piesa bucală se introduce între dinţi si se închid etanş
buzele în jurul spray-ului.
7. La începutul inspiraţiei se apasă pe sprayul ce conţine medicamentul (un puf) şi apoi se
inspiră lent şi adânc pentru ca medicamentul sa fie transportat în plămâni.
8. Se îndepartează spray-ul, se închide gura şi se ţine respiraţia timp de 5 secunde pentru a
favoriza depunerea optimă a medicamentului în plămâni.
9. Se expiră lent pe nas sau cu buzele strânse.
10. Piesa de gură se şterge cu un prosop uscat.
11. Se montează capacul protector
Înainte de utilizarea spray-ului este necesară instruirea pacientului cu ajutorul unui spray de
tip placebo pentru coordonarea mişcarii de apăsare pe spray în acelaşi timp cu inspiraţia.

11)Tehnica gavajului;

Gavajul reprezinta hranirea cu ajutorul unei sonde gastrice.


Indicatii: - greutate mai mica de 2000g
-bolnavii neurologici
-dupa interventii chirurgicale

TEHNICA GAVAJULUI
-se efectueaza cu sonda Nelaton nr 10-12 la care se adapteaza un aparat de perfuzie sau o
seringa/ palnie ;
-copilul este asezat in decubit lateral drept, cu capul putin ridicat;
-se introduce sonda prin cavitatea bucala sau printr-una din fosele nazale in stomac;
-cand varful sondei a ajuns la 18 cm de nivelul buzelor, ea se gaseste in stomac;
-profunzimea la care trebuie introdusa sonda este egala cu distanta de la baza nasului pana la
apendicele xifoid ;
-dupa patrunderea sondei in stomac, se monteaza la capatul ei liber o palnie prin care se toarna
foarte incet laptele incalzit la 36-37 °C ;
-pentru a evita patrunderea aerului in stomac, palnia se inclina. In timpul alimentatiei baza
palniei trebuie sa fie tot timpul plina cu lapte ;
-la sfarsitul alimentatiei se asteapta circa 1 minut pana se goleste sonda, apoi se penseaza sonda
si se extrage cu grija ;
-se culca in decubit lateral stang (10-15 minute), apoi se intoarce in decubit lateral drept.

13) Sumarul de urină – indicații, metode de colectare;

Sumarul de urinǎ este una dintre analizele uzuale şi reprezintǎ analiza fizicǎ, chimicǎ şi
microscopicǎ a unei probe de urinǎ.
Indicatii: Este folosit ca metodǎ de screening şi diagnostic deoarece permite detectarea şi
mǎsurarea unor compuşi care se eliminǎ în mod normal sau patologic în urinǎ.
Metode de colectare a urinii Colectarea urinii se face în orice moment al zilei. Colectarea
urinii se face din jetul mijlociu, primul jet de urinǎ servind pentru spǎlarea uretrei de celule şi
microbi cu care ar putea fi contaminatǎ. Recoltarea urinii dupǎ cateterizare se face numai în
situaţii speciale (comǎ, obnubilare). Pentru a evita interpretǎrile fals-pozitive unele tratamente
medicamentoase
(fenitoinǎ, riboflavinǎ, clorochinǎ, rifampicinǎ, ibuprofen, sulfasalazinǎ) trebuie întrerupte
înaintea recoltǎrii urinii.

14) Urocultura – tehnică, interpretarea rezultatelor;

Permite examenul bacteriologic al urinii pentru depistarea bacilului Koch, bacilului tific,
colibacilului sau a altor germeni prin însǎmânţǎri pe medii de culturǎ.
Indicatii: urocultura este efectuata in scopul identificarii bacteriilor si ciupercilor existente in
urina.
Tehnicǎ Se preferǎ prima urinǎ de dimineaţǎ (urina a stagnat în cursul nopţii în vezica
urinarǎ). Toaleta localǎ corectǎ a regiunii genitale: se spalǎ cu apǎ şi sǎpun, apoi se toarnǎ o
cantitate abundentǎ de ser fiziologic sau apǎ distilatǎ sterile şi cǎlduţe, apoi se usucǎ prin
tamponare cu comprese de tifon sterile (atenţie la dezinfecţia zonelor vecine, de ex. labiile
mari la fetiţe);
Particularitati de recoltare a urinii la copil
-la copilul mare: recoltarease face din mijlocul jetului urinar (ca la adult) într-un recipient
steril;
-la nou-nǎscuţi, sugari şi copii mici (1-3 ani): plasarea unui dispozitiv de recoltare steril
(pungǎ colectoare din plastic); dispozitivul se fixeazǎ printr-o bandǎ de leucoplast. În
imposibilitatea recoltǎrii corecte şi în cazul necesitǎţii unui diagnostic de urgenţǎ – puncţie
suprapubianǎ sau cateterism vezical cu sonda Nelaton sterilǎ. Imediat dupa urinare se
îndepǎrteazǎ colectorul, fǎrǎ a compromite sterilitatea; Se transvaseazǎ urina într-o eprubetǎ
sterilǎ care se închide la flacarǎ şi se trimite imediat la laborator. Dacǎ nu se obţine rapid
colectarea urinii, colectorul trebuie schimbat la 20-30 minute, cu repetarea tuturor manevrelor
de toaletǎ.

15) Exudatul faringian;

Indicatii: identificǎ prezenţa unei infecţii bacteriene, fungice sau virale la nivelul regiunii
faringiene.
Pentru recoltarea exsudatului faringian se pregǎtesc:
- un tampon faringian;
- o spatulǎ lingualǎ;
- medii de culturǎ;
- lame de microscop;
- mascǎ de protecţie pentru persoana care recolteazǎ
Tehnica recoltǎrii Recoltarea se face dimineaţa, pe nemâncate sau la câteva ore dupa masǎ
cǎci trecerea bolului alimentar prin cavitatea bucalǎ şi faringe antreneazǎ şi o parte a
produselor patologice. Pe de altǎ parte, manipulǎrile în orofaringe dupǎ mese ar putea
declanşa reflexul de vomǎ. Copilul mic va fi ţinut în braţe, imobilizându-i capul, membrele
superioare şi inferioare. La copilul mic sunt necesare două persoane pentru a imobiliza copilul
şi a permite o recoltare corectă a probei. Asistenta va evita sǎ se aşeze chiar în faţa bolnavului
pentru a nu fi stropitǎ dacǎ acesta tuşeşte sau varsǎ. Dupǎ deschiderea gurii, va apǎsa limba
cu o spatulǎ şi va şterge cu un tampon faringian steril faringele şi amigdalele, insistând asupra
depozitului exsudativ, puroiului, leziunilor ulcerative şi dezlipind (dacǎ e cazul) şi o porţiune
micǎ din falsa membranǎ - fig. nr. 24. Eprubeta în care se introduce tamponul se flambeazǎ.
Produsul obţinut se întinde pe o lamǎ de sticlǎ pentru frotiuri sau se însǎmânţeazǎ pe medii de
culturǎ. Însǎmânţarea pe medii de culturǎ trebuie facutǎ la patul bolnavului, iar dacǎ acest
lucru nu este posibil, se va trimite eprubeta cu tamponul cât mai repede la laborator. Timpul
scurs de la recoltare şi pânǎ la însǎmanţare nu trebuie sǎ depǎşeascǎ 5-6 ore. Examenul
microbiologic al exsudatului faringian se efectueazǎ pentru: diagnosticul faringitelor şi
anginelor streptococice, confirmarea diagnosticului de difterie, depistarea purtǎtorilor de
Streptococcus pyogenes, diagnosticul unor viroze respiratorii. Întrucât Streptococul β-
hemolitic şi-a pǎstrat sensibilitatea naturalǎ la Penicilinǎ, antibiograma se efectueazǎ doar la
cererea medicului sau în cazul alergiei la Penicilinǎ.

16) Clisma
Definiţie Clisma este o formă specială a tubajului, prin care se introduc diferite lichide în
intestinul gros (prin anus, în rect şi colon).
Scopul unei clisme poate fi de evacuare sau terapeutic. În primul caz se urmăreşte evacuarea
conţinutului intestinului gros, pregătirea pacientului pentru examinări, intervenţii chirurgicale.
În al doilea caz se urmăreşte introducerea de medicamente în intestinul gros şi uneori
alimentarea sau hidratarea pacientului.
Tipuri: Dupa efectul pe care-l produc, clismele pot fi:
clisme evacuatorii (simple, înalte, prin sifonaj, uleioase, purgative); clisme
terapeutice (medicamentoase cu efect local, anestezice); clisme alimentare,
hidratante;
clisme baritate (cu scop explorator).
Tehnica Pregatirea unei clisme presupune pe de o parte folosirea unor materiale medicale, iar
pe de altă parte pregatirea fizică şi psihică a pacientului.
Materialele necesare sunt: de protecţie (paravan, musama, aleză),
-materiale sterile (canulă rectală, casoletă cu comprese, pară de cauciuc),
-nesterile (mănuşi, stativ pentru irigator, irigator şi tub de cauciuc adaptate pentru vârsta
copilului, taviţă renală, apă caldă la 35-37 grade Celsius – 250ml pentru adolescenţi, 150ml
pentru copii, 50-60ml pentru sugari, sare – 1 linguriţă la un litru de apă, ulei – 4 linguri la un
litru de apă sau glicerină – 40g la 500ml apă, săpun – 1 linguriţă la un litru apă),
-medicamente conform recomandării medicale şi substanţa lubrefiantă (vaselină). Pregatirea
psihică a pacientului constă în înştiinţarea şi explicarea tehnicii, cât şi respectarea pudorii
persoanei.
Pregatirea fizică se realizează prin izolarea patului cu un paravan şi protejarea lui cu
muşamaua şi aleza. Pacientul se aşează în funcţie de starea lui generală, fie în decubit dorsal
cu membrele inferioare uşor flectate, decubit lateral stâng cu
membrul inferior stâng întins şi dreptul flectat sau în poziţie genupectorală. Bazinetul se
aşează sub regiunea sacrală.
CLISMA EVACUATORIE. Poate fi simplă, înaltă, prin sifonaj, uleioasă sau purgativă.
Pentru clisma evacuatorie simplă se fixează canula la tubul irigatorului şi se închide
robinetul. După verificarea temperaturii apei/soluţiei medicamentoase se umple irigatorul, se
evacuează aerul şi prima coloană de apă, se lubrefiază canula cu o compresă de tifon, se
fixează irigatorul pe stativ. Asistenta se spală pe mâini şi se dezinfectează, folosind apoi
mănuşi nesterile; cu mâna stângă îndepărtează fesele pacientului, cu mâna dreaptă introduce
cu blândeţe canula prin anus în rect, folosind o mişcare de lateraltate. După ce vârful canulei a
trecut prin sfincter, se ridică extremitatea externă şi se îndreaptă vârful în axa ampulei rectale.
Se introduce canula 10-12cm, se deschide robinetul sau pensa şi se reglează viteza de scurgere
a apei prin ridicarea irigatorului la aproximativ 50cm deasupra planului patului. Unui copil
mai mare i se poate explica că ar putea simţi ca şi cum ar vrea sa meargă la toaleta, în timp ce
soluţia este introdusă. Dacă se întâmplă aşa, copilul este rugat să respire adânc şi să expire pe
gură pentru a scăpa de senzaţie, să-şi relaxeze musculatura abdominală şi să reţină soluţia
timp de 10-15 minute. Se închide robinetul şi se îndepărtează canula. Pacientul este adus în
poziţie de decubit lateral drept, apoi decubit dorsal. Materiile fecale se captează la pat sau la
toaletă. La sugari şi copiii mici clisma evacuatorie se face cu para de cauciuc cu vârf efilat
(până la 6 luni se va utiliza o pară cu capacitatea de 50-60ml, de la 6 luni-1an capacitatea ei
va fi de 100ml).
Pentru clisma evacuatorie înaltă se procedează la fel ca la clisma evacuatorie simplă, cu
deosebirea că se foloseşte o canulă flexibilă la 30-40cm în colon, irigatoul este ridicat la 1,5m
pentru a creşte presiunea apei, iar temperatura apei va fi mai scăzută.
Clisma prin sifonaj se practică pentru îndepărtarea mucozităţilor, puroiului, exudatelor sau
toxinelor microbiene de pe suprafaţa mucoaselor. Este utilizată în parezele şi ocluzia
intestinală. Se foloseşte o canulă rectală de 35-40cm lungime şi diametrul de 1,5cm, din
cauciuc semirigid şi prevăzută cu orificii largi. Se adaptează la tubul irigatorului o pâlnie de
1,5 litri. Se umple pâlnia cu apă caldă la 35 grade Celsius, se deschide robinetul sau pensa
lăsând să iasă aerul. Se lubrefiază canula şi se introduce până în colonul sigmoid. Se ridică
pâlnia la înălţimea de 1m şi se dă drumul apei. Înainte ca aceasta să se golească, se coboară
sub nivelul colonului, apa reîntorcându-se în pâlnie. Se goleşte pâlnia într-un recipient. Se
repetă operaţia de 5-6 ori până când prin tub se evacuează apă curată. Clisma uleioasă
foloseşte uleiuri vegetale încălzite la 38 grade Celsius în baie de
apă. Se introduc la presiune joasă aproximativ 200ml de ulei in 15-20min. Se menţine
în rect 6-12 ore. Este indicată în constipaţii cronice şi fecaloame.
Clisma purgativă evacuează colonul prin acţiune purgativă. Se utilizează soluţie
concentrată de sulfat de Mg (250ml apă cu 2 linguri de sulfat de Mg), care prin
mecanism osmotic produce o transudaţie de lichid din pereţii intestinali în lumen,
formând un scaun lichid abundent.
CLISMA TERAPEUTICĂ. Este folosită pentru obţinerea unei acţiuni locale asupra
mucoasei, atunci când calea orală nu este practicabilă, sau când se doreşte ocolirea căii
portale. Se pot administra medicamente care se absorb prin mucoasa rectală sau cele cu
efect local. Medicaţia folosită se păstrează la temperatura camerei, ferită de razele
soarelui şi umezeală. Se pot efectua microclisme sau clisme picătură cu picătură.
Pentru microclisme substanţa medicamentoasă se dizolvă în 10-15ml ser fiziologic sau
soluţie izotonă de glucoză şi se introduce cu ajutorul unei seringi adaptate la canula
rectală. Prin clisma picătură cu picătură se pot introduce în organism 1-2litri soluţie
medicamentoasă într-un interval de timp de 24h.
CLISMA BARITATĂ. Este utilizată pentru examenul radiologic al colonului pe cale
rectală (irigografie). Deoarece irigografia are ca scop vizualizarea modificărilor
anatomice ale colonului, această examinare necesită o foarte bună pregătire în
prealabil a pacientului, adică evacuarea completă a colonului de materii fecale şi
umplerea cu substantă de contrast (sulfat de bariu). Se instituie o pauză de alimentaţie
de 12 ore, la copil nefiind necesar, de obicei, a efectua clisma evacuatorie sau
administrare de purgative. În serviciul de radiologie, pacientului aşezat pe masa de
examinare i se efectuează clisma baritată, după metoda obişnuită a clismelor, şi se
întrerupe ori de cate ori pacientul are senzaţia de defecare. Se administrează 400-500
g substanţă de contrast, conţinând 100-150 g sulfat de bariu. Se întrerupe
administrarea substanţei de contrast când aceasta a ajuns în cecum. Se insuflă aer cu
ajutorul unei pompe, urmând examinarea radiologică efectuată de medicul specialist.
La sugari, se administrează 50-100 g substanţă baritată, sub formă de clismă cu
ajutorul unei seringi. După examinare, se solicită pacientului să elimine substanţa de
contrast sau i se efectuează o clismă evacuatorie.

Bibliografie:
1. Pediatrie – suport de lucrări practice pentru studenții Facultății de Medicină -
Georgeta Diaconu, Eugen Cîrdeiu, Dana Teodora Anton Păduraru, Laura Mihaela
Trandafir, Carmen Oltean, Maricel Burlacu, Ioana Grigore, Ed.”Gr.T.Popa”, Iași,
2013.