„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ”

Giorgiana RADU

OPRIŢI JOCUL CRIMINAL DE-A V-AŢI

ASCUNSELEA! CAZUL CARACAL
Degradarea umană se produce alarmant și, pare-se, ireversibil. De două luni în-
coace suntem sub asediul emoțional al cumplitei tragedii de la Caracal. Și nu e sin-
gurul caz terifiant care a marcat societatea românească în decursul ultimilor ani. Au
fost și altele, dar norocul face că uitarea este și ea parte esențială a existenței noastre.
Probabil, de n-am mai uita câte ceva, am trăi chinuiți de apăsări sufletești, iar relațiile
interumane ar avea mult mai mult de suferit.
Întorcându-mă la degradarea umană care se petrece alarmant, nu doar la noi, ci la
nivel mondial, aș spune că e normal să fim mai atenți la tragediile precum cea de la
Caracal. Dacă homo sapiens este cu adevărat om și nu bestie, atunci toate celelalte
probleme, indiferent de natura lor, își găsesc rezolvarea. Însă când omul își pierde
umanitatea, rațiunea, totul se prăbușește. Indiferent de statut, omul de rând, omul
ALEXANDRA
politic, omul medic, omul jurnalist, omul… nu trebuie să fie jivină.
A trecut atâta timp de când Alexandra Măceșeanu, o adolescentă de 15 ani a sunat
la 112, să ceară să fie salvată. Au trecut luni și câte or mai trece până când autorităţile
incompetente vor elucida tragedia de la Caracal care ne-a zguduit, ne-a adus cu pi-
cioarele pe pământ, pe adevăratul pământ pe care trăim. Vocea Alexandrei, răpită de
Gheorghe Dincă, a fost auzită pentru ultima data, joi, 25 iulie, de operatoarea de la
serviciul de urgență și polițiștii care ar fi trebuit să o salveze.
Biata copilă chiar a crezut că 112 este construit pentru a salva vieți, așa cum noi,
bieți cetățeni, credem de fiecare dată, la fiecare scrutin electoral, că cei care vin sunt
mai buni decât cei care pleacă.
Alexandra a dat o lecție tuturor, cu un preț uriaș la schimb: prețul propriei vieți,
dacă e să dăm crezare analizelor IML care au confirmat că cenușa și oasele găsite în ROMÂNIA
butoiul lui Gheorghe Dincă îi aparțin.
Dumnezeule, în ce lume barbară trăim! Am ajuns să vorbim de viol, răpire, arde-
rea unor fete (se presupune că au fost mai multe), astăzi, într-o țară care se vrea
europenizată și civilizată, cu o lejeritate de care îmi este frică, jenă, mie, cetățean și
mamă de fată.
Punându-mă pentru o secundă în locul părinților Alexandrei, simt cum apocalipsa
îmi ia în stăpânire întreaga ființă. E greu de imaginat și de suportat așa ceva.
Când știi că, odată ieșit pe stradă, mergi umăr lângă umăr cu bestia cu chip de
om, pare imposibil să te mai preocupe altceva, celelalte subiecte devin minore. Poate
că nu e bine. Profitând de predilecția emotivă și naivă a acestui neam, pentru unii e
cel mai bun prilej pentru a-și pune în aplicare planuri bine ticluite, care nu includ
ALEXANDRA
nicidecum cetățeanul. Și asta face parte tot din degradarea umană, care pare irever-
sibilă. Sunt, oare, soluții de redresare a speciei homo sapiens, pe cale de dispariție?
Mi-ar plăcea să cred că da, deși realitatea arată contrariul.
Asistăm oripilați și neputincioși la derularea unei drame născute din subte-
ranul odios, menținut în viață de înaltele instituții ale statului. Instituții care, prin
conducătorii lor, au adăpostit la subsuoara legii interlopi, traficanți de droguri și
carne vie, criminali și, în general, toate categoriile de persoane fără nicio legătură cu
deprinderile firești ce desenează omul civilizat și evoluat – bestiile.
O bestie precum Gheorghe Dincă nu ar fi putut săvârși atrocitățile acestea, dacă
fiecare dintre cei cu care Alexandra a vorbit, ar fi acționat cu profesionalism și, mai
ales, cu suflet față de situația în care se afla adolescenta. Adevăratul stat paralel (nu
cel invocat de politicieni) a fost complicele lui Dincă. Operatoarea de la 112 și poli- ROMÂNIA
țistul nu doar că nu și-au tratat cu responsabilitate atribuțiile de serviciu ci, mai grav,
au arătat cât de inumani pot fi la strigătul de ajutor al unei copile speriate, hăituite.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 1
„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ”
Atitudinea celor doi îmi amintește un alt episod care arată cât de serioși și impli-
cați sunt cei la care apelăm în cazuri de viață și de moarte. Prin luna mai, în urma
unor inundații, patru copii împreună cu mama lor au fost luați de viitură. În timp ce
pompieri și jandarmi căutau trupurile copiilor, își face apariția un ins mic de statură,
foarte mândru de el, ce purta pe mâneca bluzei inscripțiile IGSU. Era probabil coor-
donatorul responsabil cu desfășurarea acțiunii. Ajunge la locul tragediei, și primul
lucru pe care îl face este o glumă cu o tânără jandarmeriță, în cizme de cauciuc. Cu
un rânjet larg – similar cu al lui Dragnea, pe vremea când se credea invincibil – o
întreabă pe femeia jandarm dacă nu vrea să o ia el în brațe, deși pe aceasta nu o păștea
niciun pericol, apa ajungându-i doar până la glezne.
Pe fondul acela, când la doi pași de el, o fetiță de trei ani și jumătate era resusci-
ALEXANDRA
tată, iar frații ei căutați prin mâl și răgățâni, atitudinea acelui om m-a șocat. Ce suflet
să ai ca să te pretezi la astfel de glumițe rudimentare, în timp ce lângă tine moartea
se instalează confortabil? Dacă acesta este gradul de implicare al celor abilitați să
intervină și să coordoneze astfel de situații, e de prisos să ne mai întrebăm de ce
România a ajuns în acest punct, în care se moare cu zile.
Alexandra, cu prețul vieții, ne-a arătat care este adevăratul stat paralel, nășit chiar
de cei care ar fi trebui să-l extirpe. Polițiști, procurori, politicieni, toți, într-un fel sau
altul, au mâinile pătate cu sângele Alexandrei, Luizei și cine știe al câtor altor fete.
Două destine curmate sfâșietor, două familii distruse, o națiune îndurerată și ne-
încrezătoare în instituțiile statului. De „sus” au zburat câteva demisii și au fost îm-
părtășite păreri de rău. Nu e de ajuns pentru a reconstrui un sistem, demn de încre-
dere. Rețelele mafiote sunt greu de extirpat, mai ales când din ele fac parte și oameni ROMÂNIA
cocoțați sus. Chiar foarte sus.
Luiza, cinci luni și niciun rezultat. Aceleași autorități incompetente. Cazul Luizei
Melencu, o tânără de 17 ani, dispărută în luna aprilie, a ajuns în atenția publicului
datorită Alexandrei. Deși poliția a avut piste pe care trebuia să pășească, a ales să nu
facă nimic. Ba da, a făcut ceva, a supus familia fetei la detectorul cu minciuni, reie-
șind în urma analizei docte a investigatorilor că bunicul fetei este suspect. Așa a
arătat detectorul care, în cazul vârstnicilor se întâmplă să mai și greșească, potrivit
specialiștilor.
Imaginea cu mașina în care se urcase Luiza, apărută pe camerele de supraveghere
din zonă, îi puteau conduce la același Gheorghe Dincă. De ce nu au ajuns la el. Nu
s-a vrut? De ce? Poate că la Caracal încrengătura e atât de mare, iar tentaculele duc
ALEXANDRA
până la cele mai înalte funcții încât cel mai bine era dacă se așternea praful pe dosarul
dispariției acestei fete, ca în multe alte cazuri de dispariție.
Sunt multe semne de întrebare în ambele cazuri. Întrebări care, la cum se deru-
lează ancheta, vor rămâne fără răspunsuri clare.
Securitatea cetățeanului e doar o sintagmă seacă pe buzele purtătorilor de vorbe
în conferințe, sau așternută în comunicate sterile.
Polițistul – prima dintre uniformele statului pusă să apere cetățeanul – s-a dovedit
în nenumărate rânduri a fi și primul care face pact cu diavolul. Pentru mulți dintre
polițiști, uniforma reprezintă aura care le dă prilejul să-și afișeze aroganța, să intimi-
deze, să se împăuneze cu superioritatea care dispare odată cu dezbrăcarea epoleților,
dezvelind micimea și lașitatea care-i compun. A se vedea modul în care i-au tratat
pe părinții acestor fete și abordarea incredibilă a celui care a răspuns apelului la 112 ROMÂNIA
al Alexandrei.
Astăzi, toți comunică. Procurori, polițiști, servicii, președinte, premier. Comuni-
carea e laitmotivul acestor zile.
Câte tragedii ar trebui să se mai întâmple ca această comunicare să înceteze, și să
se instaleze normalitatea în această țară, astfel încât funcțiile să fie ocupate de oa-
meni cu adevărat responsabili și pricepuți?
Schimbăm niște nulități șmechere, cu alte nulități șmechere, din aceeași clică po-
litică.
Fiecare dintre cei care dețin frâiele puterii se face vinovat pentru tragedia de la
Caracal, pentru haosul instituțional pe care îl vedem astăzi.
ALEXANDRA
2 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
 „CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ”
E incredibil cum un procuror poate să ia decizia de a pătrunde așa tardiv într-o ROMÂNIA
situație care impunea intervenția imediată. Pe umerii instituționali și (in)umani, el
poartă vina morții Alexandrei.
Tragedia de la Caracal a făcut să curgă, după ce la început a curs sânge nevinovat,
multă cerneală. A fost subiectul fierbinte al multor emisiuni. Televiziunile s-au bătut
în rating pe marginea acestui caz care a stârnit revolta societății împotriva autorită-
ților statului. Multe scenarii au prins viață, multe supoziții – la care a contribuit din
plin teoria conspirației – și bâjbâiala anchetatorilor au determinat un val uriaș de
neîncredere că adevărul va fi scos la lumină. Indolența criminală a funcționarilor
statului, de la început, a fost uitată, iar acum toți se bat în scenarii aberante.
Reconstituirea parțială făcută în cele două zile în care Dincă și-a jucat rolul de
actor principal, într-un film de groază regizat chiar de el însuși, secondat de organele
ROMÂNIA
statului, nu a împins câtuși de puțin ancheta, ba dimpotrivă, a atras un surplus de
obidă pentru public. Nemulțumite de treaba făcută pe jumătate de criminaliști, unele
televiziuni s-au apucat să reconstituie ele scena cu butoiul.
Tot tăvălugul acesta de informații nefiltrate s-a răsfrânt mai ales asupra familiilor.
Un post TV îl arată pe bunicul Luizei Melencu înconjurat de jandarmi înarmați până
la gât, cum îl apără de el însuși, în disperarea de a-și da foc. Mama fetei, amendată
cu o sumă uriașă pentru că a refuzat prelevarea de noi probe ADN, se încăpățânează
să nu se lase dusă cu forța de polițiști și jandarmi, ripostând până la leșin. Reacțiile
lor sunt de înțeles, urmarea neputinței, a neîncrederii, a derutei în care au fost îm-
brânciți. Au trecut atâtea luni și ancheta e în același stadiu. De ce se bate pasul pe
loc? Pare că se prefac de-a ancheta, un joc de-a v-ați ascunselea cu criminali, cu
violatori, cu traficanți de carne vie. Asta face statul de luni de zile. Își joacă interesele ALEXANDRA
proprii, pe viețile unor copii.
E normal ca acești oameni să devină suspicioși, pentru că tu polițistule, tu procu-
rorule, tu justiție, toți la un loc și separat sunteți, de multe ori, diavolul cu chip de
om, violatorul, pedofilul, ucigașul. De ce nu faceți lumină în acest caz, pe cine ocro-
tiți? Pe cei nevinovați, sigur nu.
Câte luni ar trebui să mai treacă, sau câți ani, până va fi descâlcit un caz cu crime
clar făptuite, cu un criminal monstruos care și-a recunoscut ororile săvârșite, poves-
tindu-le, cu mândrie parcă, până la cel mai cutremurător detaliu? Ca tot ce se petrece
la noi, pe cadavre urcă scârboase căpușele politicii, avocățimea ștearsă, fără merite,
se suie ca păduchele în frunte. Ba avem și o candidatură la președinție care își trage
substanța dintr-o nenorocire. Ce pot spune? Rușine, dar e prea puțin.
ROMÂNIA

Mihai Eminescu, de Petru-Ilie Birău, la Montreal

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 3

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ”
Magda URSACHE
AMOR PATRIAE
Amor patriae a ajuns un sentiment discreditat, ca și
apărarea țării? Semne rele sunt destule. Am spus-o de-
seori, ca să nu-mi fie frică să reiau: reperele morale care
probează faptul că n-am fost un popor vegetal sunt din
nou și din nou îngropate. Și nu sub ale laurilor foi, ci sub
vechile sentințe ale Tribunalului poporului, constituit
prin ukaz kremlinian, chiar înainte de Procesul de la
Nürnberg. Vechile tactici și strategii proletcultiste sunt
refolosite. Au apărut din nou, la vedere, acuzatorii care
pun etichetări smintite ca nostalgic, legionar, antisemit,
în delir anti-românesc. Petru Ursache le-a listat în Isto-
rie, genocid, etnocid. Scrie Theodor Codreanu, în stu-
diul riguros, ca tot ce întreprinde eseistul, Marea reedu-
care, postfață a cărții: „Adevărul este un risc enorm pen-
tru cel care-l rostește”, fiind vorba de „adevărul istoric
netrucat și nedeviat de la cursul lui firesc”. Cuvinte ne-
gre, incriminatorii sunt iarăși patriot, tradiționalist, con-
servator, naționalist, pentru ca termenii țintă să fie țăran
și român. Un prof. univ. clujean, Adrian Papahagi, dis-
prețuiește „satul de glod”. Patriarhului Daniel îi replică:
nu cu ia și opinca se intră în Europa. Numai că am putea
serba în 3 august „centenarul opincii” care a controlat
Budapesta în 1919, 3 august, când armata română a ocu-
pat capitala și a lichidat Republica Sovietică Ungară, a
aventurierului cominternist Bela Kuhn, inițial Bela Co-
hen, sprijinit de Lenin. Sergentul român Iordan din Cra-
iova și-a agățat deasupra steagului roșu-alb-verde de pe
Parlamentul Budapestei opinca. Iar țăranul carpato-du-
nărean, când i s-a ivit prilejul, spune Petru Ursache, și-a
depășit starea de analfabet și a luat chipul omului de ști-
ință, al savantului, al literatului, al militarului de elită
(postbelic, n-a mai fost posibil decât cu mare greutate,
dar a fost). Și Petru Ursache îl citează pe marele țăran
Petre Țuțea, dar și pe eroul țăran Ion Gavrilă Ogoranu
sau pe atunci foarte tânărul Grigore Caraza, luat de la
coasă și dus în temniță. Numărarea morților o făceau
gardienii, ne spune Caraza, om de dreapta moral-creș-
tină (cu 18 ani numai la Aiud). Zeloșii gardieni Maieru,
Marcu, Pavel, Man erau bucuroși, veseli când își făceau
norma la ucidere. Se supărau dacă aveau numai 5 cada-
vre zilnic. Măcar 6-7 le trebuiau (Aiud însângerat). La
Aiud, din septembrie 1949 până la sfârșit de august
1950, au murit de foame nu mai puțin de 625 de per-
soane, aruncate apoi în Râpa Robilor, tot după mărturia
lui Caraza. Repet: numai prin foame, nu și prin îngheț,
boală, tortură...
Se operează cu termenii fascist, nazist, șovin și când
trebuie, dar mai ales când nu trebuie, pentru a crea con-
4 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
fuzie, dar și pentru a menține o stare tensionată. Confu-
zia e utilă când se dorește a se spăla dârele de sânge, a
se albi petele de conștiință. Tehnica e preluată de dom-
nul Alexandru Florian cu dârzenie, deloc în acord cu ri-
dicarea sentinței de „criminal de război” pentru Mircea
Vulcănescu. N-a fost destul că a murit martiric în celulă,
sub pretext politic? Sau merita să fie încarcerat și ucis?
Secretizarea crimei comuniste rămâne un sport. E
departe, e foarte departe încă momentul când un Curs
despre martirajul românesc se va preda în toate facultă-
țile și școlile, după manuale „ne-alternative și ne-politi-
zate” (P. Ursache), când vom ști câți au murit pe toată
rețeaua de închisori, colonii de muncă silnică, domicilii
obligatorii, „victime ale ororii și terorii”, cum tot Petru
Ursache scrie.
Romulus Rusan era îngrijorat că nu se cunoaște nu-
mărul uriaș al morților în detenție și cum au fost uciși,
propunând „deschiderea reală a arhivelor”. Și, mai de-
parte: „cifra victimelor directe ale represiunii comuniste
se ridică la 2 milioane”. Adăugând victimele colaterale
din familii, s-ar putea ajunge la jumătate din populație,
atunci, în anii 50, de 16-17 milioane, demonstrează re-
gretatul Rusan. Iar dimensiunile „holocaustului roșu” nu
s-au aflat cu exactitate. Asta se pare că vrem. Să se
șteargă memoria sau, cu vorbele lui Marcel Petrișor
(Cumplite încercări, Doamne!, Ed. Christiana, Bucu-
rești, 2011, pag. 71), „odată cu ei (martirii temnițelor,
nota mea, Magda Ursache) să dispară și orice urmă de
cunoștință a ceea ce a fost văzut, trăit și învățat de fiecare
până atunci”.
În Harta rezistenței anticomuniste, p. 273, din volu-
mul sus citat, Petru Ursache notează: „Astăzi nu ne ră-
mâne decât să intrăm în normalitate: să deschidem por-
țile adevărului cu răspundere și cu îndatorire față de noi
înșine și față de generațiile care ne urmează. Orice amâ-
nare se întoarce împotriva noastră, în chip de complici-
tate tacită.” Nu-i ușor lucru. Vasile Gogea (în 3 iunie,
2019) îmi confirmă astfel că a ajuns la Cluj Istorie, ge-
nocid, etnocid: „am primit cu bucurie, dar și cu o nedes-
lușită teamă cartea vrednicului de pomenire Petru. Spun
teamă, pentru că simt că și cititorului ei îi va fi necesar
cel puțin tot atâta curaj și dreaptă înțelepciune pentru a
o citi.” Se referea Vasile Gogea la documentele secreti-
zate, date la iveală printr-o selecție programată, pedep-
sitoare pentru unii, salvatoare pentru alții? Nu cumva se
reiterează în zilele noastre cuvântul de ordine pentru cei
„eliberați” din gherle, zărci, casimci? Să tacă, să nu vor-
bească despre atrocitățile la care au fost supuși, altfel...
Să spui adevărul a ajuns iarăși risc? Umblă cu capul

spart? Vom suporta scoateri din presă pentru delicte de
opinie?
Pata oarbă a istoriei românilor (parafrază după Pata
oarbă a memoriei europene de Stéphane Courtois) se tot
lățește. Mi s-a întâmplat în tramvaiul de Baza 3, unde-
mi fac anchetele privind starea nației, s-o aud pe o stu-
dentă de la Facultatea de Istorie: „A fost drăguță profa:
n-a ținut cont de faptul că nu știam nimic-nimic despre
pactul cela, cum îi zice, Ri...Rib...-Molotov. Mi-a dat
notă mare.” Mda. Pactul Joachim Ribbentrop – Viaces-
lav Molotov a fost semnat la Moscova, în 23 august
1939. În 22 septembrie, la Brest-Litovsk, sovieticii și
naziștii, după împărțirea Poloniei, mărșăluiau împreună.
Ciudată alianță a vulturului nazi cu steaua roșie în 5 col-
țuri a URSS. Sau nu-i ciudată?
Propaganda rolleristă, prin presă și școală, a impus
ștergerea din memorie a cedării Basarabiei și Bucovinei
prin ultimatum dinspre URSS, în iunie 1940, consecință
a pactului Ribbentrop-Molotov. După acel iunie de bles-
tem, mii și mii de familii de români au fost deportate de
Stalin în Siberia, în Kazahstan, cât mai departe de casele
și de mormintele lor. Au venit în loc migranții plăcuți
„marelui frate”, proporția demografică s-a răsturnat în
teritoriile răpite, Basarabia și Bucovina. A auzit stu-
denta, viitor istoric, despre masacrul din Bucov, Țara de
Sus? Ion Beldeanu l-a descris în Bucovina care ne
doare: „oameni legați, puși cu fața-n jos la pământ; tan-
curile sovietice trecând peste acest pod viu cu uruitul lor
molcom” (citat din memorie). Dar despre Tratatul Ku-
cima-Constantinescu, un soi de copie xerox după Rib-
bentrop-Molotov, știe ceva tânăra generație? I-a durut
de Bucovina pe Emil și pe Petrică atunci când au semnat
tratatul cu Ucraina, în 1997? Dar câți dintre politicienii
noștri stau „cu inima la trecători”?
După „cotitura” din august 44, s-au înfundat închi-
sorile pentru credință și neam. Delictul cel mai grav a
fost credința în Dumnezeu, infracțiunea cea mai pedep-
sită a fost amor patriae. Spune Părintele Gheorghe Cal-
ciu Dumitreasa că a fost o Golgotă românească, dar și
că Biserica a ieșit „întărită de sângele martirilor”. Solul
nostru moral a rodit și la gherlă, și la schit, și în exil, iar
martirii și eroii, după martirizatul poet Andrei Ciurunga,
sunt „peceți în cartea țării”.
Sinele profund se purifică prin suferință și se resta-
urează prin pocăință, crede înaltul preot-profesor Ioan
C. Teșu (v. „Simt boala ca iubire a lui Hristos”, Doxo-
logia, 2018). „Suferința e o venire în sine, o reîntoarcere
la noi înșine, o aplecare asupra propriei persoane.”
S-a întâmplat pe pământul numit Aiud, Gherla, Si-
ghet, Rm. Sărat, etc., etc., un diabolic masacru, după un
diabolic plan, negat de tartorul Nicolschi și minimalizat
de „recenții” re-scriitori de istorie. Ostracizați și calom-
niați, desconsiderați după chinul închisorilor au fost și
Valeriu Gafencu, și Arsenie Papacioc, și Bartolomeu
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ”
Anania, și Ioan Ianolide, și atâția alții. Daniil Sandu Tu-
dor a fost trecut la „extremism de dreapta”, deși n-a fost
legionar. Valeriu Gafencu a cedat medicamentele salva-
toare colegului evreu de temniță Richard Wurbrand,
însă jertfa sa a fost considerată „misticism religios orto-
dox”.
Monahul Nicolae Steinhardt a fost blamat (cât pe ce
să fie declarat antisemit), pentru că, în celulă, a hrănit
„un popă legionar” din pachetul său de mâncare; în
cizme l-a călcat un conațional, tov. Jack Simon.
Consider antisemitismul boală psihică - și repet, că
trebuie - , detest deopotrivă ura de rasă și ura de clasă,
dar acuze ca fascistoid ori legionaroid n-au ce căuta într-
o discuție serioasă. În urmă cu câțiva ani, la Muzeul
„Mihail Kogălniceanu” din Iași s-a organizat o expozi-
ție, sub egida CNSAS. Asociația „Rost” (președinte de
onoare, Părintele Calciu Dumitreasa) a tipărit afișele
(grozăvie: verzi!) cu șase martiri și mărturisitori: Arse-
nie Boca, Valeriu Gafencu, Sandu Tudor, Arsenie Papa-
cioc, Ioan Ianolide, Gheorghe Calciu. Ce huiet, ce zbu-
cium! Toți au fost considerați la ziar „legionari sânge-
roși”. Muzeografele au fost speriate cu închiderea mu-
zeului, „nu întâmplător antisemitul Kogălniceanu”. Asta
în timp ce, în „Jurnalul național”, călăul de la Aiud,
Gheorghe Crăciun, se prezenta, într-un interviu, „om de
o moralitate ireproșabilă”, iar Nicolschi declarase „ex-
perimentul Pitești” o scorneală a lui Virgil Ierunca și
Paul Goma. Din armata de monștri ai temnițelor politice
au fost condamnați doar doi torționari.
Arhimandritul Justin Pârvu a fost actant în „Noap-
tea Sfântului Bartolomeu pentru România”, cum nu-
mește el însuși Învierea anului 1951, în mină, la 560 de
metri dedesubt și afirmă net că n-au fost înfrânți cei
aduși la sacrificare: „Cine crede cade sub cruce și se ri-
dică. Cine nu crede este strivit de cruce”. Adevărat.
Temnița a devenit fort al rezistenței creștine. Inspirat,
Petru Ursache află sintagma fort în fort; cu ajutor supra-
firesc, a fost posibilă o rezistență suprafirească. Imagi-
nea de fort și efort moral revine obsesiv în Istorie, geno-
cid, etnocid. În fort, s-a păstrat „încrederea în bi-unita-
tea omului, umană și divină”. Răsplata rugii comune?
Iluminarea harică.
Chipurile Bisericii au devenit „prin îndelungi încer-
cări, călăuze sufletești, întăritoare întru credință”. Și –
minune! – tot ce era interzis afară, în marele celular nu-
mit RPR, era posibil intra muros: acolo se recita Doina
lui Eminescu și, ca rugăciune, Limba noastră a preotu-
lui-poet Alexei Mateevici.
Acum se duce o vânătoare de capete, avertizează,
în cartea sa, Petru Ursache, iar capetele sunt biserica,
școala, familia creștină, limba română, presa liberă, is-
toria națională, personalitățile modelatoare. Altă tabula
rasa după cea din obsedantele decenii? Va reuși încer-
carea neo-proletcultistă? În neatenția generală, da, are
șanse.
5
PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE
EMINESCU ÎN LIMBA LUI GOETHE
de Christian W. SCHENK
MORTUA EST!
Făclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot în orele sfinte,
Un vis ce își moaie aripa-n amar,
Astfel ai trecut de al lumii hotar.
Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,
Cu râuri de lapte și flori de lumină,
Când norii cei negri par sombre palate,
De luna regină pe rând vizitate.
Te văd ca o umbră de-argint strălucită,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.
O rază te-nalță, un cântec te duce,
Cu brațele albe pe piept puse cruce,
Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier
Argint e pe ape și aur în aer.
Văd sufletu-ți candid prin spațiu cum trece;
Privesc apoi lutul rămas... alb și rece,
Cu haina lui lungă culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ți rămas încă viu -
Și-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,
De ce-ai murit, înger cu fața cea pală?
Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?
Dar poate acolo să fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu râuri de foc și cu poduri de-argint,
Cu țărmuri de smirnă, cu flori care cânt;
Să treci tu prin ele, o sfântă regină,
Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,
În haină albastră stropită cu aur,
Pe fruntea ta pală cunună de laur.
O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Când viața-i o baltă de vise rebele;
O, moartea-i un secol cu sori înflorit,
Când viața-i un basmu pustiu și urât. -
https://Versuri.ro/w/w517
Dar poate... o! capu-mi pustiu cu furtune,
Gândirile-mi rele sugrum' cele bune...
Când sorii se sting și când stelele pică,
Îmi vine a crede că toate-s nimică.
6 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
MORTUA EST!
Auf taufeuchten Gräbern ein Lichtchen entschim-
mernd,
In heiligen Stunden ein Glöckchen verwimmernd,
Den Flügel in Bitternis schleifend, ein Traum,
So glittst du hinüber aus irdischem Raum.
Du glittest hinüber in heitere Himmel
Mit Flüssen von Milch und mit Blumengewimmel,
Wo düstern Palästen die Wolkennacht gleicht,
Die waltenden Mondes Gefunkel bestreicht.
Entschwebend als glänzender silberner Schatten,
Die Flügel entfaltend zu himmlischen Matten,
Klomm aufwärts die Seele auf wolkigem Pfad
Durch Güsse von Strahlen, im Sternschnuppenbad.
Ein Strahl trägt dich aufwärts, Gesang ist’s, der leitet;
Fromm hast du die Arme in Kreuzform gebreitet,
Die Zauberin Zeit schafft am Webstuhl der Nacht,
Die Wasser sind Silber, mit Gold Luft bedacht.
Und während die keusche, die Seele, entgleitet,
Erblick’ ich im Sarge den Leib hingebreitet,
In langem Gewande, erfroren und bleich;
Das Lächeln nur lebt noch, wie gestern so weich -
Da regt sich verzweifelt die Frage, die wilde,
Wie kommt’s, dass du tot bist, du Engelsgebilde?
Du warst doch so jung noch, du warst doch so schön!
Welch Stern hast gelöscht du in himmlischen Höhn?
Vielleicht tun da oben sich goldene Bogen
Dir auf, von den Sternen um Schlösser gezogen,
Auf silbernen Brücken bei Blumengesang
Gehst du über Flüsse von Feuer den Gang.
Sollst Einzug halten mit leuchtenden Blicken
Und steigst auf den Thron zu erhabnen Geschicken
In bläulichem Kleide, von Golde durchwirkt,
Das Antlitz, das bleiche, vom Haarkranz umzirkt.
Der Tod ist das Chaos des Sternmeeresraums,
Das Leben nur Sumpf des begehrlichen Traums;
Jahrhundert mit Blumen und Sonnen der Tod,
Wenn Leben ein Märchen von Armut und Not. -
Vielleicht... oh! im Hirn ist ein Schwanken,
Ein Wanken, im Bösen ersticken die frommen Gedanken...
Wenn Sonnen erlöschen, und Sterne die Bahn
Verlassen, kann ich nur glauben, dass alles ist Wahn.

Se poate ca bolta de sus să se spargă,
Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
Să văd cerul negru că lumile-și cerne
Ca prăzi trecătoare a morții eterne...
Ș-atunci de-a fi astfel... atunci în vecie
Suflarea ta caldă ea n-o să învie,
Atunci graiu-ți dulce în veci este mut...
Atunci acest înger n-a fost decât lut.
Și totuși, țărână frumoasă și moartă,
De racla ta razim eu harfa mea spartă
Și moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc
O rază fugită din chaos lumesc.
Ș-apoi... cine știe de este mai bine
A fi sau a nu fi... dar știe oricine
Că ceea ce nu e, nu simte dureri,
Și multe dureri-s, puține plăceri.
A fi? Nebunie și tristă și goală;
Urechea te minte și ochiul te-nșală;
Ce-un secol ne zice ceilalți o deszic.
Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.
Văd vise-ntrupate gonind după vise,
Pân' dau în morminte ce-așteaptă deschise,
Și nu știu gândirea-mi în ce o să stâng:
Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?
La ce?... Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?
Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,
Trăit-ai anume ca astfel să mori?
De e sens într-asta, e-ntors și ateu,
Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu.
Petru-Ilie Birău, creatorul bustului Mihai Eminescu şi Mecena acestuia, scriitorul Leonard Voicu, din Canada
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE
Das Himmelsgewölbe kann splittern und knicken,
Das Nichts uns mit nächtlichen Schwingen ersticken,
Verdunkeltes All läßt die Welten verwehn,
Im ewigen Tode vergänglich vergehn...
Wenn dies dann der Schluß ist... wird nie mehr von Leben,
Von neuem, beseelt, sich der Busen dir heben,
Auf ewig verstummt ist der liebliche Mund...
Dann war dieser Engel nur irdener Grund.
Und dennoch, du Erde so schön, tot und karg,
So lehnet zersprungen die Harfe am Sarg
Die Klage bezwingend, lobpreisen nur kann
Ein Strahl, der dem irdischen Chaos entrann.
Noch niemand gab Antwort: Ist Sein oder Nichtsein
Erwünschter... Doch wissen wir, soll denn Gericht sein,
Ja alle, was nicht ist, das fühlt keinen Schmerz,
Und Schmerzen nur, selten fühlt Freude das Herz.
Das Dasein? Ist sinnlos, ist traurige Lüge;
Denn Auge und Ohr ist drauf aus, wie’s betrüge;
Heut ist Offenbarung, was morgen nur Schaum.
Weit besser das Nichts als ein sinnloser Traum.
Verkörperte Träume auf Jagd hinter Träumen,
In Gräbern verschwindend, die alles umsäumen,
Wie töt’ ich mein Denken? Womit? Gebt mir Rat:
Mit Lachen? Mit Fluchen? Mit Weinen? Mit Tat?
Wozu?... Ist nicht alles nur Unsinn? Dein Sterben,
Engel, war es nötig? Was nützen die Scherben?
Der Sinn dieser Welt? Du, die Lächeln umschwebt,
Um so zu vergehn, hast du dazu gelebt?
Solch Sinn ist ein Unsinn, ist Lästrung und Spott,
Schrei, bleiches Gesichtchen, es gibt keinen Gott.
7
PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Mihai EMINESCU
în limba lui Shakespeare
English version by Gabriela PACHIA

Dorința While ecstatic linden blossoms

Will cascade onto your hair.
Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund, You’ll lay on my embracing arm
Unde prispa cea de brazde Your white forehead and fair hair,
Crengi plecate o ascund. Relinquish your sweet cherry lips,
To my passionate mouth lair...
Și în brațele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi, Thus bless’d, we’ll dream but happy dreams
Să-ți desprind din creștet vălul, In the purl of lonesome brooks,
Să-l ridic de pe obraz. Under the spell of soughing trees,
In the mild breeze of the nooks ;
Pe genunchii mei ședea-vei,
Vom fi singuri-singurei, Lulled to sleep by the harmony
Iar în păr înfiorate Of the forest laden with thought,
Or să-ți cadă flori de tei. Linden blossoms will lightly sift
From above, with endless fragrance fraught.
Fruntea albă-n părul galben “The Literary Conversations”, 1 September 1876
Pe-al meu braț încet s-o culci, Poems, 1883
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci... Lacul

Vom visa un vis ferice, Lacul codrilor albastru

Îngâna-ne-vor c-un cânt Nuferi galbeni îl încarcă ;
Singuratece izvoare, Tresărind în cercuri albe
Blânda batere de vânt ; El cutremură o barcă.

Adormind de armonia Și eu trec de-a lung de maluri,

Codrului bătut de gânduri, Parc-ascult și parc-aștept
Flori de tei deasupra noastră Ea din trestii să răsară
Or să cadă rânduri-rânduri. Și să-mi cadă lin pe piept ;
„Convorbiri literare“, 1 septembrie 1876
Poesii, 1883 Să sărim în luntrea mică,
Îngânați de glas de ape,
Desire Și să scap din mână cârma,
Și lopețile să-mi scape ;
Come to the forest, by the brook
Rippling over gravel banks, Să plutim cuprinși de farmec
Where the turfy porch of furrows Sub lumina blândei lune –
Hides under the boughing ranks. Vântu-n trestii lin foșnească,
Unduioasa apă sune !
As I stretch out my open arms,
There you’ll rush onto my chest, Dar nu vine... Singuratic
While I’ll softly unpin your veil, În zadar suspin și sufăr
Lift it from your cheeks’ sweet rest. Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.
There you’ll gently sit on my knees, „Convorbiri literare“, 1 septembrie 1876
Lone, we’ll be all alone there, Poesii, 1883
8 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
 PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE
The Lake When Branches...

Yellow waterlilies would lade When restless branches tap my pane

The blue lake of the forests’ arts, And poplars rustle nightly,
Startlingly spreading white circles, ’Tis to surcease oblivion’s pain
It sways a light boat with soft darts. And keep your mem’ry tightly.

There I’d stroll along the lakeside, When stars twinkle over the lake
Hear out, await in deep unrest, Luminating its dark shoal,
There she might loom from the shy reeds ’Tis to soothe my heart’s burning ache
Sweetly falling upon my breast ; Spreading peace within my soul.

Soon we’d leap in the tiny boat When vengeful thick clouds drift away
Whelmed by the low murmuring waves, Unveiling the brilliant moon,
Soon I might drop the oars and helm ’Tis to make your pure icon stay
While love’s vast charm my heart enslaves ; For ages that never swoon.

We’d float our boat caught in the spell “The Family”, XIX, No. 46, 13 / 25 November 1883
Under the untroubled moonlight – Poems, 1883
Reeds would whisper in the mild wind, “The Literary Conversations”, Anul XVII, 1 April 1883 –
The undulous lake sounds delight ! 1 March 1884, p. 417

Still, she does not loom... So lonesome,

Here I sigh from vain agonies
And stroll along the wood’s blue lake
Laden with bloomed waterlilies.

“The Literary Conversations”, 1 September 1876

Poems, 1883

Şi dacă...

Şi dacă ramuri bat în geam

Şi se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Şi-ncet să te apropii.

Şi dacă stele bat în lac

Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.

Şi dacă norii deşi se duc

De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.

„Familia“, XIX, nr. 46, 13 / 25 noiembrie 1883, p. 549

Poesii, 1883
„Convorbiri literare“, Anul XVII, 1 aprilie 1883 – 1
martie 1884, p. 417

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 9

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE
„POSTUMIADA” EMINESCIANĂ (I)
După cum se știe, manuscrisele rămase de la Mihai
Eminescu au fost donate Academiei Române de către
păstrătorul lor, Titu Maiorescu, în 1902, iar înaltul for
științific și cultural le-a încredințat spre păstrare Bibli-
otecii Academiei Române, cea mai importantă institu-
ție aflată în subordinea sa. Aici au fost primite și, con-
form uzanțelor bibliotecărești, caietele s-au ștampilat
și numerotat mecanic, filă cu filă, după care au primit
cotă – iar teancurile de foi au fost legate de asemenea
în volume maniabile, în ordinea aflată, după ce a fost
numerotată și ștampilată fiecare filă în parte, primind
de asemenea cotă. Încă din timpul prelucrării evidențe-
lor primare, aceste manuscrise au fost cunoscute de că-
tre Nerva Hodoș și Ilarie Chendi, bibliotecari la Bibli-
oteca Academiei Române, dar și de către I. Ar. Rădu-
lescu-Pogoneanu, apropiat al instituției; toți trei au des-
cifrat unele poezii eminesciene și le-au publicat în re-
vistele „Sămănătorul” (primii doi) și „Convorbiri lite-
rare” (cel de-al treilea). Ilarie Chendi este acela care a
organizat întregul material pentru publicare în ediții. El
a operat și prima tăietură în interiorul postumelor emi-
nesciene, separând ceea ce el a numit „Literatura po-
pulară” de restul poeziilor. Astfel, în 1902 a apărut mai
întâi Mihai Eminescu: Literatură populară, ediție după
manuscrise de Ilarie Chendi, iar apoi, la câteva luni dis-
tanță, M. Eminescu: Poezii postume, cu prefața de
Nerva Hodoș. În 1905, după moartea lui Neva Hodoș,
același Ilarie Chendi reia ediția fostului său coleg, adă-
ugându-i multe alte poezii inedite, și specificând, între
altele: „Ca și cea dintâi /ediție/, ea /ediția de față/ are
un caracter provisoriu și nu vrea să fie decât o transi-
ție la o ediție critică definitivă.”
Înainte de Primul război mondial postumele emi-
nesciene au fost primite cu rezerve de către critică, edi-
torii lui Eminescu (Ioan Scurtu, Constanța Marinescu,
A. C. Cuza) preferând să aleagă numai câteva dintre
ele și să le adauge antumelor. Adevărata campanie
pentru postume o începe G. Călinescu, în 1932, mai în-
tâi prin presă („România literară”, „Adevărul literar și
artistic”, „Viața romînească”), apoi în masiva sinteză a
sa Opera lui Mihai Eminescu (Vol. I-V, 1933-1936).
De literatura populară se ocupă separat (în sensul cla-
sificării lui Ilarie Chendi) D. Murărașu, în ediția co-
mentată M. Eminescu, Literatură populară, 1936. În
perioada interbelică și în timpul celui de-al doilea Răz-
boi mondial mai publică unele postume în edițiile lor:
G. Bogdan-Duică, C. Botez, G. Adamescu, Mihail
Dragomirescu, N. Iorga, Perpessicius, Al. Colorian,
10
N. GEORGESCU
Gr. Scorpan, I. Crețu – dar adevăratul întemeietor al
domeniului este Perpessicius, în 1952, cu vol. IV al
ediției sale: M. Eminescu Poezii postume, Ed. Acad.,
1952, urmat de notele și variantele din vol. V (1962) și
de (tratată iarăși separat) Literatura populară, din vol.
VI, 1963. Perpessicius fructifică și completează cam-
pania lui G. Călinescu pentru editarea, cunoașterea,
studierea și situarea în rândul operei poetice majore a
poeziei postume eminesciene. După el, tema a fost re-
luată sporadic, cele mai importante contribuții în do-
meniu fiind aduse de către D. Murărașu, Aurelia Rusu
– dar mai ales de către colectivul de la Muzeul Litera-
turii Române începând cu 1977, anul când ediția Per-
pessicius a fost reluată. Cu totul deosebite sunt contri-
buțiile lui Petru Creția – dar și cele ale lui D. Vatama-
niuc, ale Oxanei Busuioceanu și ale Aureliei Creția.
Deși edițiile poeziei postume eminesciene sunt
multe la număr, totuși trebuie spus că nu seamănă una
cu alta nici ca organizare a materialului, nici ca ordine,
nici ca text. Nu avem o ediție „necvarietur” a postume-
lor eminesciene. Nu s-a instituit în acest domeniu, nu
s-a resimțit necesitatea pentru aceasta, practica citării
predecesorilor, astfel că din ediția Perpessicius, de
pildă, nu aflăm decât întâmplător, când editorul consi-
deră de cuviință să arate, cum a citit cutare text manus-
cris eminescian Ilarie Chendi, Nerva Hodoș, I. Scurtu,
C. Botez, G. Călinescu, etc. Nici din ediția Petru Creția
nu aflăm lecțiunile anterioare. Aceste negații nu vor să
spună mai mult decât spun. Fiecare editor în parte este
cufundat în textul manuscris eminescian și oferă vari-
anta sa de lectură, pe care o girează cu propria-i perso-
nalitate (prin studii, separate de ediții, prin probitate
profesională recunoscută, etc.). Pentru marele public s-
a instituit, la noi, ediția a II-a a lui Perpessicius, cea
scoasă la Editura Minerva în 1964, cu textul filtrat prin
reformele ortografice și, desigur, cenzurat din rațiuni
ideologice.
Avem de-a face, practic, cu un tezaur de interpretări
eminesciene – neorganizat, însă. Este o energie imensă
a editorilor lui Eminescu – și această energie se pierde
în latențe, nu e pusă la lucru. Poate că nici n-am fi avut
nevoie să folosim această energie oarecum „naturală”
(care intră, adică, în natura lucrurilor, face parte din vi-
ața manuscriselor eminesciene) – dar, iată, recenta edi-
tare a caietelor eminesciene în ediție fotoprintată, prin
eforturile d-lui Acad. Eugen Simion și sub ochiul teh-
nic al d-lui Acad. Mircia Dumitrescu, ne obligă la res-
ponsabilitate. Scrisul eminescian nu mai este închis în
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
 PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE
manuscrisele de la Biblioteca Academiei Române – s-
a deschis către public, stă la îndemâna oricui să-l vadă,
să-l citească, să-și facă propria strategie de înțelegere a
operei poetului. Am accentuat, în studiile și articolele
mele, că editarea acestor caiete pune în paranteză, pen-
tru un timp, edițiile tipărite, cere confruntări, verificări,
reformulări în toate privințele: ale textului, ale ordinei,
ale afilierii manuscriselor, ale ierarhizării variantelor,
versiunilor, bruioanelor, chiar ale cronologiei. Știm că
Perpessicius ajunsese să poarte, pentru citit, două pe-
rechi de ochelari puse una în fața alteia, în prelungirea
cărora folosea lupe de diferite puteri de mărire; uneori
apela la doctori și, mai ales, la farmaciști, al căror scris
se știe cât de încâlcit este, pentru a-i sugera descifrarea
unui cuvânt eminescian. Astăzi, când vedem cât de re-
pede mărește calculatorul scrisul eminescian, cât de
simplu se înlocuiesc, adică, uneltele văzului, ne doare
sufletul, ca să zic așa, că trebuie să verificăm „avec du
méchanique” efortul viu, „le vivant”, al marelui editor
– dar situația ne impune acest lucru. Perpessicius (ca
să păstrăm cazul său) știa mai bine decât oricare altul
efortul înaintașilor săi – și, dacă nu menționa peste tot
unde se desparte de ei la citirea unui cuvânt sau a unei Aici, din fericire, în nota de prezentare, Perpessicius
fraze, era pentru a nu-i anula, a nu-i leza în istorie. face referire la edițiile Hodoș și Chendi, dar în comen-
Ar fi vorba, așadar, de cufundarea ediției Perpessi- tariul său se strecoară o mică inadvertență: „Lecțiunea
cius în scrisul eminescian din care s-a născut. Metafo- greșită (…) e în versul 9: L-ai aruncat pe umeri de mi-
ric vorbind, e ca și cum ai pune într-o apă sărată o sta- rare, ceea ce e un non sens, în loc de L-ai aruncat pe
tuie din sare: cât de saturată este apa, cât se va deforma umeri de ninsoare” (O. V, p. 406). În edițiile citate de
statuia, cât va rămâne întreg din ea. Vremile care vor Perpessicius este, însă, cu singularul: „pe umăr de mi-
veni trebuie să verifice și acest lucru. rare” – și astfel s-a păstrat versul în toate edițiile, până
Dar… de ce să face un caz din Perpessicius? Și ce- la Perpessicius. Să fim drepți: la singular, umăr de mi-
ilalți editori ai lui Eminescu au avut privilegiul acesta rare, este o metaforă poetică; la plural, cum citează
al cufundării în scrisul poetului, au avut bucuriile lor în Perpessicius, încă este o metaforă poetică – dar atenu-
descoperiri fascinante, au trecut prin aceleași piedici, ată întrucâtva prin descriere. Oricum, editorul nu este
prin același timp, prin aceeași istorie a receptării poe- tocmai corect. Avem, iată, manuscrisul – pe care-l mă-
ziei eminesciene, au avut aceleași îndoieli, au stat în rim cu ajutorul calculatorului:
fața acelorași aporii. Este nevoie, așadar, de verificarea
întregului corp al editorilor lui Eminescu. Într-o cerce-
tare aplicată, științifică, lucrul trebuie să înceapă mai
întâi cu verificarea lor între ei. Metoda comparativ is-
torică ne va ghida în această întreprindere – la capătul
ei, întrevăzut peste câțiva ani buni de confruntări con-
tinue, complete, văzând necesitatea unei ediții ferme,
critice în sens filologic (adică: notând toate diferențele
după stabilirea unui text de bază), a poeziei postume
eminesciene. Desigur, în zona postumelor nu putem Pluralul umeri se vede foarte clar (șters deasupra:
vorbi de o voință auctorială, a poetului însuși, în pri- pe umerele, și mai clar), nu cred că e nevoie să-l sus-
vința textului său – pentru că este un laborator în care pectăm pe Hodoș, și apoi pe Chendi, că n-au citit bine.
munca a încetat brusc. Dar se poate stabili, cel puțin, Dimpotrivă, s-a vrut singularul pentru întărirea sensu-
un consens – care va avea autoritate, deoarece se ba- lui metaforic. În privința lui mirare/ninsoare, se vede
zează pe intelectuali de mare clasă, editorii lui Emi- cât de rapidă este scriitura. Avem, așadar, dreptul să
nescu. considerăm că primii editori ai textului au interpretat –
Un singur exemplu dorim să aducem în sprijinirea în favoarea poeticității, a lui Eminescu deci, dar au in-
ideii noastre (din multele exemple pe care le-am notat terpretat.
în fișe de-a lungul a doi ani de verificări prin sondaj): Începutul acestui text, cu atâtea tăieturi și rescrieri,
sonetul „Stau în cerdacul tău”. Se găsește doar într-un se regăsește, însă, altfel în Ediția Petru Creția (Huma-
manuscris, Nr.2279,45-44.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 11
PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE
nitas, 1994, p.181): „Stau în cerdacul tău… Era se-
nină/ Deasupra noaptea… abori se întind…” (și Per-
pessicius transcrie astfel, dar ca al doilea etaj al textu-
lui, la variante, în vol. V, p.407) – însă în Ediția MLR
din anul 2000 (girată de același Petru Creția) se revine
la incipitul tradițional. Petru Creția nu notează opțiu-
nea – dar se bazează, cum observăm, ferm pe manus-
cris, unde termenii tradiționali sunt tăiați, alegând ce
rămâne scris curat. Perpessicius lasă incipitul în tradi-
ția Hodoș-Chendi, care aleg ce tăiase poetul: „Stau în
cerdacul tău… Noaptea-i senină/ Deasupra-mi crengi
de arbori se întind…”
Tendința de a contura o tradiție este vizibilă la edi-
tori, ca și aceea de a face mici corecțiuni; ei trebuiesc
doar puși în relație, în comunicare la vedere, unii cu
alții – altfel, stau în comunicare internă, în dialog inte-
rior.
Printr-un procedeu comparativ (cu extinderea com-
parației la toate edițiile făcute după manuscrise) similar
trebuiesc analizate toate postumele eminesciene, stabi-
lindu-se un text – dar punându-se alături variantele edi-
torilor. Se va atrage, apoi, atenția asupra versiunilor
care au dreptul de a fi variante și de a figura în registrul
12
operei majore. Eminescu însuși numește „Varianta
aceleași poezii”, „Altă variantă”, „Altă variantă” cele
trei poezii „Mai am un singur dor” ce se succed după
cea eponimă. Avea, deci, sentimentul ferm al variante-
lor ca texte definitive. În manuscrisele sale sunt vari-
ante definitive la „Glossă”, la „Odă (în metru antic)”,
la „Veneția”, etc. – ce au dreptul să iasă din subsolul
ediției Perpessicius, unde sunt trecute cu literă mică, și
să stea ca poezii de prim rang între celelalte. Marele
editor însuși spunea că discuțiile despre versiune, vari-
antă, bruillon, ciornă la Eminescu trebuie să stabilească
definitiv statutul unor poezii postume. Aceste discuții
nu s-au purtat cu sistem, ci doar sporadic – și le vom
urmări, desigur, în cercetarea noastră interdisciplinară.
Oricum, bucuria de avea acest corpus eminescian
scanat și editat rămâne și dincolo de verificările pe care
le vom face sau nu, noi sau generațiile viitoare, într-o
ediție de autor sau în cadrul unui colectiv (care va tre-
bui, însă, instituționalizat). Habemus corpus: dl. Eugen
Simion a dresat în lumina tiparului un nod gordian al
literaturii române, ce va dăinui.
(va urma)
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

V. G. PALEOLOG
MESAJUL DODIILOR LUI BRÂNCUȘI
(Opera zisă labirintică și critică)
Cumințenia Pământului nu este decât definirea
teluricului feminin – în forma ei pejorativă, din zisa
poporului român – care nu o împiedică să devină însă
cel mai frumos edificiu carnal al vieții animale, prin
spiritualitatea formelor, totuși nu identice, genul
uman: Omul și Femeia.
Cumințenia Pământului arată un chip încăpățâ-
nat, în apărarea sinei-i, opunându-se agresivității,
opunându-se rutului nedezlănțuit, strângându-și
membrele inferioare, acoperindu-și sânii cu brațele
încrucișate, sexic rebelă, rustica femeie respingând
fără răspuns apelul contrariat al poftei.
Rar în artă se întâlnește o atitudine similară de res-
pingere din partea Evei.
Era în spiritul lui Brâncuși de atunci, și el continua
întotdeauna să scruteze originea frumosului, forma și
culoarea, tâlcul și devenirea, numărul și ritmul, și dea-
supra tuturor întrebarea: din care fund venim?... și
spre care și către ce zenit mergem?
În registrul grav al Cumințeniei Pământului, în
registrul cutremurărilor lumilor noi întrevăzute doar
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE
prin teluricul care explorează mileniile trecutului,
Cumințenia Pământului, așa cum el s-a lăsat pă-
truns de paremiologia poporului său, limita întreaga
afectivitate și activitate spirituală doar instinctelor:
Nu! și niciodată! Nevermore!
„Căci a fost prea mare spaima mea ridicând vălul
Cumințeniei Pământului”, spunea el. „Femeia nu
trebuie niciodată dezvăluită; Isis trebuie să rămână
acoperită sub cel puțin unul din cele șapte văluri ale
ei. Sub cel al misterului, care îi face și prețuire și ne-
murire”, repeta el. „Cumințenia Pământului a fost
pentru mine ceea ce este la mai adânc femeia dincolo
de psihologia voastră!” Acesta i-a fost cuvântul.
EVA ȘI ADAM
Eva – o înșiruire de semințe – boabe pleznite a îm-
prăștierilor de forțe vii pentru însămânțarea lor.
Adam – arhitravă așezată pe o coloană robustă, re-
zistentă și responsabilă a poverii impusă de soartă.
Eva, sub acoperământul ei, o glugă de asemănare
cu marama sau cu morforionul, folosite de naivii ico-
nari dar și de cei cu pricepere într-un strict respect er-
minic de la Cospoli până la Athos.
Despre Eva, Brâncuși i se destăinuia unui discipol
afecționat (Levis, Davis: Brâncuși, London, 1958, p.
28): „Am ales lemnul de castan. E mai dulce pentru
firea Evei, o floare a pământului care din semânță
prin semânță duce viul mai departe, în nefinire, pen-
tru nepieirea viului, viața lui fiind sortită veșnicului
A FI.”
Adam; fără asemuire cu chipul omenesc și cu nici
un alt Adam, acesta apare drept reazem de poveri, în-
chipuit de Brâncuși ca o cariatidă – de fapt un auto-
portret al său din 1912 (?).
Același discipol a notat din gura lui Brâncuși: „L-
am sculptat pe Adam drept trudnic al muncii pămân-
tului pentru smulgerea rodului sau pe care – în îndo-
iala cerului – îl va aștepta, căznind și asudând. L-am
săpat în lemn de stejar de durare și de durere ca și
viața lui însăși pe care trebuie să o frământe; așa cu
barda, cu tăișul ei, a lăsat urmele unite pe cicatricele
vieții.”
Soclurile:
Al Evei în lemn nedurabil, de sălcioară, iar cel ce
poartă pe Adam: de piatră. Cel de piatră sub cariatida
de stejar duce aminte la ceea ce lui Brâncuși, din tine-
rețe, îi rămăsese amintire citind „Epistola Duminicii”,
căzută din cer, prinsă într-o piatră, o geodă meteorică
13
BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE
am zice, iar cea de sălcioară, a Evei plană și mai lată,
aducând prin dimensiuni a cărămidă crudă, nearsă,
chirpici mezopotamic, care amintea sculptorului afu-
risitul zapis smuls lui Adam de Azazel, ori frăține-său
Satanael, potrivit deșartei credințe bogomilice despre
„ștersul zapisului de apele Iordanului întru răscum-
părarea afuriseniei Evei și a lui Adam, izgoniți din
Rai.”
La New-York, în 1926, Brâncuși neputându-se
14
sustrage insistențelor unui reporter, i-a arătat cu dege-
tul arătător, Eva, dată în expoziție – și pe o fotografie
cu dedicație, locul sub maramă și morforionul Evei
unde Șarpele i-a suflat ispita la ureche, în neștirea lui
Adam. „De veți mânca din pomul vieții, vi se vor des-
chide ochii. Nu veți muri, și veți deveni cunoscând bi-
nele și răul, ca și creatorul vostru.”
Tot cu arătătorul, artistul a arătat pe așa zisul trup
al Evei unde a stat păcatul, urmat de părerea lor de
rău; situând mai jos strălucirea blestemului, răspândi-
rea și radianța descendenților; iar jos de tot, prin sânii
ei, Eva a devenit Terra Mater – Muma Pământului.
Sub ea, sculptorul, fără a o mai denumi, umil, așezase
plăcuța spălată de apele Iordanului, „blestematul za-
pis impus de Satanael lui Adam”. (Autorul nu ia drept
literă de evanghelie aceste indicații digitale acordate
de un Brâncuși aleatoric și glumeț, vorbind în dodii
unui reporter naiv.
Unui prieten consătean, bunului sculptor Vasile
Blendea, Brâncuși indica o altă ipostază a Evei. L-a
convins s-o modeleze în argilă, dezgustată de Șarpe,
respingând Mărul Ispitei, nevrând să muște din el.
Textele biblice referindu-se la gestul lui Eva și al
lui Adam ar merita noi încercări de exegeză. [Vezi
colecțiile V. Blendea, București, și V. G. Paleolog,
Craiova.])
O emoție pură stârnită de o formă anonimă, a cărei
expresie supremă este o Formă în Sine ce nu imită ni-
mic, nici aparențele de suprafață, nici roiul de intelec-
tualisme, strâns legate de raționament. Ne arată că
este cu putință o operă care depășește cei 2500 de ani
de artă plastică, găsindu-și punctele de reazem în ade-
vărurile nepoluate din minte, în adevărurile dintâi a
semințelor noi, pentru noile semănături.
AȘA A FOST ÎNCEPUTUL LUMII, ROSTEA
DODEIND BRÂNCUȘI
În periplu său în jurul marilor întrebări, Brâncuși
își înfige gândul în acela al începutului.
O neliniște cosmogonică străbate opera sa labirin-
tică, dodeică. În preocuparea sa stăruia: unde, care și
cum e începutul? Brâncuși cercetează cosmogoniile,
dar rămâne nemulțumit de început: om sau sperm?
În mintea lui, Brâncuși înfățișează Oul în sensul
de destin, în sensul în care Phta îl ține în gură.
Primit în cosmogonia orfică, rodul pământului
Tracilor, Dacilor, pământul ancestral al lui Brâncuși,
reluat în filosofia greacă de Epimenide din Creta,
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

„Oul Început” nu va întârzia să devină „logos”.
Călătoriile sale multiple făcute în gând premonito-
riu în Indii nu sunt străine de întrebările pe care și-le
punea, Brahma născând din strălucitorul Ou Brah-
mandra i-a fost la îndemână în această călătorie în in-
conștientul colectiv al lumii.
Felul de a așeza idealul ovoid al său intitulat Înce-
put al Lumii pe subțiata placă lucie și oglinditoare
arată cât de mult își însușise acel fragment dodeic al
lui Sanchonation citat de Eusebiu, a cărei carte era ți-
nută de el mereu la căpătâi […]
AUTOPORTRETUL SĂU ÎN DODII „OARE-
CUM SINEA MEA”
Întrebat fiind dacă avea de gând să ridice încă un
monument pe lângă cele trei, ridicate în mai puțin de
doi ani la Târgu Jiu semne alcătuind un imn eroismu-
lui uman biruitor, Brâncuși a declarat că dincolo de
Jiu: „o să fac un Prometeu ca o sferă uriașă din care
va țâșni săgeata minții!” (Paleolog, T. De vorbă cu
Brâncuși, București 1976 n. 19).
Inventator conștient al sculpturii pirice, exprimând
focul interior al ființelor create de el, este firesc ca
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE
Brâncuși, în clipe după ce realizase în Columna să-
geata de foc a sufletului omenirii, să nu aducă oma-
giul său infinit fratelui mai mare, Prometeu, și să nu
se identifice cu el, precum știa să facă când dăltuia,
uitând de sinea sa, identificându-se cu steiul, cu trun-
chiul de arbore, cu bronzul magic. (?)
În anii aceia se îndreaptă spre cea de a șaptea de-
cadă a vieții sale. Se întoarce din India minunilor, din
țara îndrăgitelor lui filosofii ale îndepărtatului orient,
cunoscut de el prin Lao Tse, Milarepa și prin Tantrele.
Văzuse minunatul Oul Brahmandre, din care se năs-
cuse Brahma, sculptat de anonimi pietrari. La pereche
de figurație a eului avea exemplul lui C. G. Jung, și el
întors din multe călătorii visate în India, pentru arăta-
rea formației succesive a eului spiritual părelnică vâr-
stelor vegetale, strat după strat, an peste an, vârstă
peste vârstă”. (Jung. C. G. L’homme à la découverte
de son âme, Chapitre 3.)
Sinea lui trecea în septimiul cercuar crescut den-
drologic cu decenii succesive ale vârstei când izolatul
Brâncuși, meditativ, le trasează și își subtitrează
schița pentru un Prometeu „Relativment tel que
moi!”
În rezonanță dodeică, nicidecum documentară sau
stilistică, în rezonanță cu viziunea tantrică tibetană
despre suflet, destinul lui Brâncuși este o metaforă. O
împletitură de câteva arhetipuri iconici: concentrici-
tăți orbitale, triunghiul, razele de lumină. Este un
Mandala în limba sanscrită, o psicocosmogramă
(Tucci Giuseppe. Teoria e practica del mandala,
Roma, 1969), în jargonul psihanalitic occidental. Sfe-
rele concentrice sunt sferele sufletului care crește în
15
BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE
univers. Triunghiul inversat este energia spirituală fe-
cundând omul, care-i întinde brațele precum raze de
lumină.
Cum va fi închipuit Brâncuși realizarea sculptu-
rală a acestui Mandala? Sculptură de lumină, holo-
gramă în linii de foc în volume transparente?
Folosit ca Mandala orizontal, bidimensional, când
meditezi așezat în centrul său, sufletul tău se avântă
precum razele spre spiritul universal.
În templul interior al sinei forma desghioacă con-
științele latente.
Viața se naște printr-un echilibru al forțelor opuse.
sunt înzestrate orice ființe la începutul viețuirii lor.
Brâncuși era un argonaut al sculpturii. Și mai mult,
este un cosmonaut al galaxiilor care se îndepărtează
sau care vin spre noi. Așa înțelegea să aducă un oma-
giu întregului nesfârșit al întregului cer.
Își dedicase Stâlpul hipnoticii divinului foc, in-
conștientul întregului primând.
(Text publicat după moartea criticului, în Tribuna, nr.
31, 32 (1180, 1181), anul XXIII, 2; 9 august 1979)

*
Prometeică căutare spre o sculptură cosmică?

„STÂLPUL MEU… MA COLONNE IN-

FINIE…”, spunea Brâncuși în dodii
O înșiruire de piramide trunchiate, temee peste te-
mee și șteap peste șteap. Ca și fiind traseele lor ceea
ce se numește în franceză lui Brâncuși „tête bèche,
bèche tête”. Ele pot fi însă descifrate ca pe un text
cvasicriptic din cele ale lui Leonardo da Vinci.
„Titlul minte!” dodiia Brâncuși, aproape strigând:
„E inutil! E fățarnic! Rătăcește emoția, îi micșorează
dimensiunile spirituale, înșeală pe cel care îl con-
duce!” Și adăuga: „Unde dai și unde crapă!”
Confuzul intitulării Columnei reiese în traducerile
străine sensului ei interior. Pentru francezi Columna
devine „de l’infini” abstract. În limba română, la ca-
pătul celălalt al Europei bâjbâim echivocul dintre ne-
isprăvire înțelegându-se un început pe câtă vreme in-
finirii, infinitului neputându-se atribui un început. Ca
„Endlose… Without End…” Columna care nu are
sfârșit subliniază abstractul ei care se îndreaptă înspre
elanul știutului a întregii culturi universale, a noosfe-
rei.
Pentru sculptorul gânditor în piatră, în lemn sau
bronz, ea se confundă cu mintea, fiind viață, și ca ea
siglul Nesfârșirii.
Din această străveche concepție ilirico-tracă, za-
molxiană, dincolo de nuanțele din preistorie, Brân-
cuși readuce lumii conceptul de coloană a cerului, și
firesc, în jurul ei, cere un gnomon, concept cosmogo-
nic al timpului.
Pe o bucată de hârtie, în jurul unei verticale tremu-
rată reprezentând Columna, îmi arăta unde sunt zo-
diile și dindărătul lor scaunele clepshidrice, numărând
orele și trei sute șase zeci și cinci de plopi care aveau
să înconjoare largul Stâlpului său la cele patru ano-
timpuri și zări.
Brâncuși pornise din interiorul obiectului, punctul
său de plecare fiind inițial ritmul și pulsația cu care

16 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

 BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

Diandra DAVID

AVÂNT, ZBOR, LUMINĂ... (I)

„N-am căutat altceva în viață decât esența zborului. Zborul, ce fericire!”
Constantin Brâncuși

Din cele mai vechi timpuri a existat dorința stanța Crăciun) și ministrul de interne (fostul ti-
omului de a imita vulturul, care se pierde în al- pograf cu patru clase Teoharie Georgescu) – dar
bastrul cerului și de a se elibera de „legea gravi- donația sa de a dărui statului român întreaga lui
tațiunii generale”, care-l țintuiește locului și-i în- creație a fost respinsă. Grea pierdere pentru nea-
cătușează inima de pământul pe care s-a născut. mul nostru! Cu toate acestea, din străinătăți înde-
Coborâtor al dacilor din Gorj, așa cum îi făcea părtate, în regia destinului românesc, șansa cu-
plăcere să se prezinte, Constantin Brâncuși avea noașterii nu-și pierde niciodată aripa, zborul spre
să traseze pentru totdeauna, în sculptura mo- origini fiind cel care ține în viață esența!
dernă, pe harta lumii, liniile spirituale ale orașu-
lui Târgu-Jiu. Revoluția artistică produsă de
acesta în secolul XX, influențează și astăzi pe fi-
loane profunde creația, sculptura devenind prin
el o artă a volumelor în spațiu, în care setea pen-
tru esențe și desăvârșirea ideii înving reprezenta-
rea. Noutatea lui constă în originalitatea de a se
inspira din ancestralitatea românească, cea da-
cică. Parafrazându-l: el cu inovația sa coboară
din ceva foarte vechi. La casa părintească din Ho-
bița se pot vedea numeroase modele săpate în
lemnul locuinței strămoșești, care devin prezente
în opera sa de mai târziu, tatăl lui fiind de meserie
tâmplar și provocând o adevărată fascinație pen-
tru cel care avea să poarte pe frunte mirul geniu-
lui înalt. Pe vremea aceea, țăranii trăiau în case
construite din lemn, cu pridvor exterior și stâlpi,
pereții fiind formați din stejari întregi, ciopliți cu
barda sau rânduiți unii peste alții, îngemânați cu
precizie, fără cuie de fier. Unelte de meșteșugar
atârnate pe peretele văruit, o secure cu forme fru-
moase, o nicovală de fierar, o menghină, masa
rotundă de piatră, scăunele de lemn, vatra – aces-
tea aveau să-i fie podoabele atelierului din Paris,
Pasărea Măiastră
unde obișnuia cu atâta dragoste să-și invite prie-
tenii în jurul unei mămăligi. Peste tot unde umbla La mijlocul drumului între reprezentare și ab-
în lume, își purta în sine meleagurile natale. stracție se află un monument unic din tezaurul
Prince-paysan, după cum îi mai plăcea să-și brâncușian, Pasărea Măiastră, un simbol puter-
spună, își motiva piatra prin trăiri profunde, cău- nic al poporului din Carpați. Măiastra sau stăpâna
tând diferite sensuri dădătoare de înălțimi. Înstră- (literal) desemnează generic divinități ale aeru-
inat de patrie, cu operele respinse din cauza regi- lui, cel mai des întâlnite în lada cu zestre fantas-
mului comunist, nu doar că a fost luat în derâdere tică, transmisă prin viu grai din tată-n fiu or din
de persoanele „competente” în a-i analiza sculp- mamă-n fiică. Basmele populare românești îm-
turile – ministrul culturii (fosta țesătoare Con- prumută și ele credințe din tradiția dacică strămo-
șească. Măiastra cu pene de aur, de o frumusețe
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 17
BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE
dezarmantă și cu un cântec ce impresionează până
și inima cerului (în varianta culeasă de Popescu)
poate învia chiar morții cu glasul ei. În varianta lui
Botea este folosită la înălțarea unui turn, a cărui
zidire nu poate înainta, având astfel corespondent
în unul dintre miturile fundamentale ale spirituali-
tății românești, cel al jertfei necesare creației. Nu
trebuie uitată dorința sculptorului, care după ce să-
vârșise Coloana Infinitului, ar fi vrut să pună Mă-
iastra în vârf, însă fără resurse financiare sufici-
ente, cele două piese rămân despărțite și astăzi una
de cealaltă. Pasărea-suflet reprezintă Lumina în-
săși, tocmai de aceea sensul poziționării ei în vârf
ar putea fi interpretat drept o călăuză a înțelepciu-
nii unui popor. Fiind solară alături de altele regă-
site-n mitologia universală (șoimul de aur, Bennu,
Phoenix, Garuda, Feng-huang, Assamandal-ul
arab), Măiastra este asociată cu aurul, care în al-
chimie este în strânsă legătură cu Soarele, care gu-
vernează zona plexului solar, inima, arterele, sis-
temul osos. În medicina Ayurveda, aurul este cu-
noscut sub numele de Bhasma (cenușă de aur).
Este considerat autentic și este folosit după ce
trece testul apunarbhavatva sau testul neredeveni-
rii (incapacitatea de a deveni din nou metal prin
Pasărea de aur
modalități metalurgice). Paracelsius, fondatorul
școlii de chimie medicală, a dezvoltat medicina „Tăind piatra descoperi spiritul materiei, mă-
pentru tratarea bolilor pe baza mineralelor meta- sura ei proprie. Mâna gândește și urmărește
lice. „Aurum potabile” vindecă toate bolile și păs- gândul în materie.” (Athena. T. Spear, Păsările
trează trupul indestructibil. Putem compara lui Brâncuși, Ed. Meridiane, București, 1976, p.
această cercetare din domeniul științelor cu ceea 59) Această concentrare a ascuns un șir de încer-
ce știau sau intuiau bătrânii prin puterile tămădui- cări capabile să abstractizeze specificul româ-
toare ale acestei păsări din aur. O altă pasăre mi- nesc, accentul căzând pe LUMINĂ. Între anii
raculoasă este vulturul imperial sau Pajura, în ver- 1908 și 1940 a cioplit nu mai puțin de 27 de pă-
siunea transilvăneană „Portocalu și Balauru”. sări, în care dorea să redea ordinea: avânt, zbor,
Vulturului de munte i se mai spune și Chrysaetos viteză – imponderabilul sub o formă concretă,
(vultur de aur în grecește), fiind un simbol al ne- simbolul aspirației umane spre înălțimile cerești.
muririi, personificare a sufletului însuși. Așadar, Athena Tacha Spear în cartea Păsările lui Brân-
sunt multe dovezi, care atestă descendența păsării cuși pare tentată să compare forma falică a păsă-
reprezentate de Brâncuși la cele solare antice. Cu rii brâncușiene cu o pasăre din procesiunea lui
toate acestea, ne întrebăm: ce l-a determinat pe ar- Dionysos din Delos, însă nu găsește o legătură
tistul gorjan să aleagă dintre atâtea chiar această directă, deoarece sculptorul român nu avea cu-
temă? Ipotezele sunt multiple; fie poemul publicat noștințe despre ele. Oul, considerat simbol pentru
în 1909 de G. Baronzi, „Pasărea măiastră, poemă oul cosmic, primordial, alături de elementul falic
populară”, fie baletul rus condus de Djaghilev, au fost folosite pentru prima dată împreună în
care a prezentat la Opera din Paris „Pasărea de crearea acestui fascinant monument: falusul –
foc” a lui Stravinsky, fie revelația pe care a avut- emblemă a soarelui sau a focului (forța mascu-
o în perioada convalescenței, atunci când aflat în lină), oul – principiul feminin, emblema apei în
grija unor măicuțe a zărit o Pasăre de lumină – misterele grecești. În funcție de tip, stadiu și ver-
Duhul Sfânt. Ultima pare cea mai plauzibilă să siune se distinge gradul de diferență și de asemă-
explice obsesia de a reda perfecțiunea. nare între cele care păreau să se lanseze în aer de
pe soclurile lui Brâncuși. Tipul este definit prin
18 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

trei trepte: Măiastra, Pasărea de aur și Pasărea
în văzduh. Termenul versiune desemnează fiecare
dintre păsările individuale, în timp ce stadiile se
caracterizează în funcție de variațiile de formă și
mărime la fiecare tip. Cu o evoluție în patru stadii,
din cele șapte versiuni, Măiastra este corpolentă,
cu gâtul întins și ciocul deschis, departe de a ex-
prima mândria, orgoliul. Mai înalte cu un metru,
versiunile din al doilea tip sunt diferite de pasărea
originară, ciocul deschis fiind singura punte de le-
gătură. Păsările de aur nu sunt altceva decât o
dezvoltare a ultimei Măiestre. Lungirea și micșo-
rarea extremă a părții de jos a avut meritul de a
detașa lucrarea de soclu și de sol. Al treilea tip este
Pasărea văzduhului, cu o proeminență a pieptului
diminuată, conturul spatelui îndreptat și cu elimi-
narea planului frontal al ciocului deschis, nefiind
altceva decât un „echilibru pe muchie de cuțit”,
după cum zicea Athena Spear.
„Să nu descoperi niciodată ce vezi!” – scria po-
etul Blaga, atunci când făcea referire la Măiastră.
Pasărea văzduhului (variante)
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE
La Eminescu în schimb, acest simbol se afla în
poemul Memento mori în centrul dacismului, pe
râul cântării, izbucnind din adâncuri. Pasărea
Măiastră se află pe umărul Dochiei, iar cand ea
cântă, lumea este-n bucurie. Bucuria este esenți-
ală în procedeul artei și al mântuirii, chiar Brân-
cuși subliniind această virtute în sculptura sa.
„Vă dau bucurie curată”, zicea el. Șlefuirea până
la însuflețire arată de câtă munca este nevoie pen-
tru a se ajunge la simplitate. Bucuria şi simplita-
tea devin uneltele de lucru cele mai valoroase și
mai profunde în taina creației. Expusă la muzeul
de artă modernă din S.U.A, Guggenheim, Măias-
tra întâmpină chiar de la intrare, fiind acoperită
cu aur, rotindu-se și aruncând raze de Lumină în
toate părțile. Din câte unghiuri e privită, tot atâtea
sensuri are, misterul ei cel mai de preț fiind viața
din ea – doar Bucurie, expresia conștiinței noas-
tre dacice și a înălțimilor... Cât mai sus!
(va urma)
19
BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE
Constantin ZĂRNESCU
BRÂNCUȘI INEDIT – „ARBORELE RETEZAT
DIN RĂDĂCINĂ”
(O parabolă „scrisă” și apoi „dăltuită”)
In memoriam V.G. PALEOLOG
El, Arborele crescuse pe o singură rădăcină și se
tot înălțase, acolo, pe culme, pentru că (urmează o ex-
presie ștearsă, tăiată), împrejurul său, se mai ridica-
seră și alți copaci, oh, de o sută de ori mai bătrâni, iar
umbrele lor ajunseseră (cuvânt șters) să îl împiedice
să mai zărească soarele; însă, îl ajutaseră, în ciuda tu-
turor acestora – să se înalțe, fără să aibă spaima de
furtună.
Apoi, peste foarte puțină vreme, devenise într-
atâta de semeț, aproape ca și ceilalți arbori, încât să se
poată să se bucure și el, acolo, pe înălțimi, de lumina
soarelui. Și se tot avânta, nebun de bucurie și continua
să se ridice, tot mai sus (expresie tăiată și ștearsă),
însă tot pe aceeași singură și infimă rădăcină.
Și, într-o anume zi, sosi și tăietorul de lemne și îi
curmă pe toți arborii cei semeți, din jurul său.
Iar el rămăsese, acuma, de tot singur, în acel imens
spațiu (expresie tăiată și ștearsă); apoi se coborî și fur-
tuna („la tempete.” Sic!). Iar el căzu, se prăbuși cu
zgomot, la fel ca și ceilalți arbori, pentru că nu se pu-
tuse rezema, decât pe acea singură și infimă rădăcină.
Și eu m-am dus, atunci, și i-am adunat toate micile
crengi, ramuri („branches”); și le mai strâng, încă, și
acuma, așa cum îți strângi și îți îmbrățișezi ființa cea
iubită – și pe care simți că nu îți va mai fi sortit să o
revezi, vreodată!...
Și așezându-mă, pe urmă, pe trunchiul bătrânului
arbore, eu mi-am notat această poveste (a sa – cuvânt
tăiat, șters), spre a o grava, a o ciopli, cu dalta, pe
scoarța (sa – expresie fixată între paranteze, urmând
probabil un adjectiv-epitet, indescifrabil), jupuită
(„ecorche”); fiindcă tot speram să reușesc să găsesc
eu vreun trecător, în stare să se amuze și să rețină – să
ia aminte, descoperind, apoi descifrând acea poveste
(„histoir.” Sic!).
Și chiar în vreme ce eu scriu această istorisire („que
20
je note cette histoire”; Sic!), patru tinere fete au și țâșnit,
pe lângă mine, rătăcitoare, cumva; și m-au întrebat, re-
pede, despre calea, ce le-ar fi ajutat să iasă din hățișurile
acelei Păduri; iar una dintre ele, tocmai mi se plânsese
că nu reușește să-și spargă aluna (la „noisette”), pe care
o găsise, pe drumul acela.
Și chiar am reușit să i-o sparg, în acest chip: izbind-
o, cu brațul meu, pe trupul acelui arbore smuls,
curmat, tăiat, din rădăcină. Iar ea, domnișoara cu
aluna, mi-a mulțumit; și îmi părea voioasă, încât (cu-
vânt șters); însă celelalte fete încă râdeau și se vese-
leau, și ele; și râdeam și eu – râdeam împreună, cred
că păream și puțin confuzi, astfel, râzând într-una; iar
ele, fetele, au pornit, pe urmă, pe cărarea aceea
strâmtă, cumva, parcă împotriva voinței lor!...
Și, ajungând acolo, pe creasta acelui munte, dom-
nișoarele s-au mai oprit, puțin, îngândurate, toate de-
odată, spre a mă mai privi, încă, pe mine și având,
cumva, un aer, așa, toate împreună; ca de stană de pi-
atră!... („... Un air d’une piere!...” Sic!)
Și abia, mai pe urmă, după o oarecare vreme, ele
au părut să se grăbească, în sfârșit; însă fără ca să mai
râdă. Și cum erau, deja, foarte departe, acuma, spre
partea cealaltă a Muntelui, –
Eu m-am întrebat, repede: de ce, oare, nu le-am
dăruit, lor, domnișoarelor acelora, sau uneia din dom-
nișoarele acelea – portocala mea, pe care tocmai o
adusesem cu mine, în acea călătorie, de la Paris?!...
*
RESTAURAȚIO. RESTITUȚIO
„L’Arbre deraciné – Arborele dezrădăcinat” ră-
mâne unul din cele mai complexe texte literare, refe-
ritoare la el însuși, din Aforismele, maximele și însem-
nările scrise, aparținând sculptorului Constantin
Brâncuși. Folosind parabola antică a bărbatului-ar-
bore, aceasta reprezintă în același timp, arhetipul ca-
podoperei sale, Coloana fără sfârșit. Manuscris al lui
Brâncuși, întinzându-se pe cinci pagini, de caiet mic,
de tip italian (pe care el a mai scris și alte poezii, cu
caracter „avangardist”: Portretul unui poet, Poem cu
trei vederi suprapuse, spre port, O narațiune bizară,
Poem abscons, fără punctuație etc.), acest text nu
poate fi datat cu exactitate, nici până azi.
„Arborele tăiat din rădăcină” a fost publicat, de
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

trei ori, în franceză, însă incomplet, fragmentar, în
BRANCUSI (Album, cu o Prefață de Pontus Hulten,
Ed. Flamarion, 1986, p. 210, conținând o parte din
Arhiva, păstrată de familia Istrati-Dumitrescu.) Apoi,
de Doamnele Doina Lemeny și Sorana Georgescu
Gorjan, în Dation Brancusi (2003, p. 90) și, respectiv,
Așa grăit-a Brâncuși (p. 148).
Vom încerca să datăm acest poem-parabolă, sem-
nat de Constantin Brâncuși – „par lui, même”. După
o absență de opt ani, plin de nostalgii, sculptorul că-
lătorește în România, între 16 septembrie și 12 octom-
brie 1930. Este primit de primarul Dem Dobrescu, po-
litician strălucit și om cu studii la Paris; care îi pro-
pune construirea unei Coloane infinite, de 50 de metri
înălțime, într-una din piețele Bucureștiului. Dă și un
interviu, în „Cuvântul”. Și, în sfârșit, se întâlnește cu
vechiul „grup dadaist”, de câteva ori, la „Lăptăria
lui Enache” (restaurantul tatălui poetului Gheorghe
Dinu – Ștefan Roll), grup diriguit, pe atunci, de Sașa
Pană. Poeții avangardiști români l-au curtat, încă din
1916-1918; și fiecare, în parte, l-au căutat și vizitat, la
Paris (Tzara, Iancu, Voronca, Fundoianu, iar acum, în
1930, îi vin zilnic, în Atelier, Victor Brauner și Jaques
Herold). Poetul și reporterul Geo Bogza ne oferă, aici,
câteva detalii, ce nu au fost discutate, niciodată (a se
vedea vol. Jurnal de copilărie și adolescență, 1987):
Constantin Brâncuși, care locuia la cam. 8 la hotel
„Bulevard” îi anunță pe prietenii săi „dadaiști” că va
pleca, la Paris, pe 12 oct., dimineața, din Gara de
Nord... Șeful „grupului”, Sașa Pană face un efort
eroic, lucrând și noaptea, în tipografie, spre a scoate
o „ediție jubiliară – URMUZ”. În preziua plecării
sculptorului, Pană le oferă câte un exemplar, impri-
mat pe hârtie cretată, specială, numită „Chamois”; și,
fiind mai tânăr, cu mult, Geo Bogza primește exem-
plarul, numerotat cu cifra... 25!... din Pagini bizare.
Poetul Jurnalului de sex și „reporterul frust”, „moder-
nist”, îl privește, cu „fascinație”, pe sculptorul care îi
pare „tăcut”, „modest”, în comparație cu „gloria sa
internațională”. Și își ia la revedere întregul grup de
la Brâncuși, acolo, în scara „Orient-Expresului”.
Acum, în oct.-nov.-dec. 1930, Brâncuși elaborează
cea mai înaltă Coloană fără sfârșit, conservată și actu-
almente, în Atelier, dintre toate, catalogată de Sidney
Geist – „Coloana infinită București”, concepută pen-
tru o „piață a Capitalei”. Tot acum, cioplește, în stejar,
„fără a o termina”, sculptura „Spiritul lui Buda – Re-
gele Regilor”. Apoi toarnă, în gips, o monumentală
Coloană a Sărutului. Și e de observat un lucru cardi-
nal: toate aceste viziuni sunt verticale și tăinuiesc înlă-
untrul lor, arhetipul copacului (arborelui).
– „Nimic nu se înalță în umbra măreților arbori!”,
afirmase el. „Copacul din fața ta e un bunic înțelept și
sfătos; vorba daltei tale trebuie să fie iubitoare. Numai
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE
astfel îi poți mulțumi”.
Poemul parabolă „Arborele retezat din rădăcină”
e structurat din două etaje ale expresivității poetice (și
ale interpretării): sculptorul și viața sa de emigrant
(„crescând pe o singură, infimă rădăcină”) și cel ce se
sacrifică, în fața lui Dumnezeu, pentru viziunile sale,
asemenea unui eremit, fără familie, rămânând un su-
flet ne-lumit (minicapitolul fetelor, în pădure, simbo-
luri nu îndestul de absconse: al alunei și al portocalei
– „pe care el nu a putut-o oferi!...”).
Această parte a doua a poemului-parabolă, brân-
cușian, a fost ocolită de traducători, istorici de artă și
cercetători, din pricina complexității sale „psihanali-
tice” și... „avangardiste”! Arborele tăiat din rădă-
cină face parte din cele aproximativ 30 de poeme, pe
care sculptorul le numește, ironic, „dadaiste”; și care
probează, irefutabil, că pe lângă „poet al pietrei” –
„al materiei”, C. Brâncuși a fost (și) un creator de
viziuni poetice, scrise (nu doar de legende, fabule,
zise „orale”). Iar în centrul poemului Arborelui sunt
structurate (și) două simboluri fundamentale (al scri-
erii – pe scoarța jupuită a Copacului; și al dăltuirii, al
cioplirii. Așadar: al Poetului-scrib și al Sculptorului-
pietrar, constructor de temple, catedrale, arhetipuri
ale civilizației).
În volumul său Brâncuși. O biografie, scriitorul
Al. Buican numește partea a IV-a a cărții sale: Copa-
cul smuls din rădăcină și socotește această parabolă
poetică un... reportaj (adică un gen și text... literar);
sculptorul se plimbă printr-o pădure (Boulogne?),
asemănându-și viața, de emigrant, cu cea a unui co-
pac, adăugând, prozaic: „în această stare, de unul sin-
gur, artistul întâlnește un grup de fete, care îl întreabă,
ca un simbol, cum să iasă, ele din pădure?” (pg. 416).
Viziunea, artistică, închinată mitului Arborelui nu
aparține numai unui revoluționar al plasticii univer-
sale și Avangardelor, la începutul sec. XX, la Paris,
ci și unui poet, al unui autor de expresie scrisă; vizi-
une care va culmina cu nesfârșita Columnă – „a Ce-
rului”, din Ansamblul de la Târgu Jiu, din 1937-38.
[Pentru rafinații gramaticii stricte și ai ortografiei,
am indicat cu sic! câteva infime greșeli de limbă, co-
mise de sculptorul-poet, pe aceeași pagină; însă insis-
tăm: nu aceasta e pricina pentru care copacul-para-
bolă nu a fost niciodată, tradus, da capo al fine; ci din
cauza unicei sale complexități; și a coincidenței cu re-
voluția dadaiștilor. Nu este o viziune a ratării, a rete-
zării, a frângerii, a curmării.
Arborele retezat din rădăcină a devenit Coloană
infinită, cale spre Dumnezeu... revelându-ne CE-
RUL!...]
Astfel, în această toamnă a anului 1930 putem data
această scriere importantă.
21
FILOSOFIE
A. I. BRUMARU
LOCURI UITATE, LUMI UITATE *
- conjecturi, reverii (I) –
Pământul are nevoie de lucrător, spune proverbul,
altfel rămâne sălbatic. Trebuie să-și vădească rostul,
să lucreze apoi el însuși, să reintre în devenire. Va fi
nevoit însă să-și păstreze acel rost, noima identității,
rămânând încă același. Putem presupune că pământul
dispune (în forma lui care e premergătoare tuturor lu-
crărilor și devenirilor) de o rațiune, de un logos lăun-
tric. În vorba românească locuirii omului pe pământul
său i se spune, de regulă, așezare – întindere adică pe
acela spre dezvăluire, cum sunt, iată, adevărul și ființa
gândite (de exemplu cu Heraklit) de limba elină. De
o astfel de semantică mitologică ne convinge M. He-
idegger (1) atunci când își apropriază tema pământu-
lui (certată însă de Gadamer (2), care-i refuză pămân-
tului vocația, vrednicia conceptuală, filosofică). Pă-
mântul e prezent în tot ce este deja apărut, în tot ce e
manifest. În tot ce deodată se deschide, precum planta
pe care el o susține și inspiră, simțim necontenit pă-
mântul ca pe ceva ce adăpostește și apoi eliberează,
dă drumul. Deschiderea grecii vechi au numit-o
physis, iar românii îi spun de aceea fire, nu doar pur
și simplu natură, cum ne-a parvenit, vorba aceasta, de
la latini. În fire presimțim deodată focul, luminosul,
lumina; sophos-ul și sophia (3) – rostul și noima lu-
mii, tâlcul viețuirii, așezarea ființei. Ființa în așezarea
ei, ca logosul ce așezat este el însuși. Românii nu nu-
mesc degeaba logosul întrupat în istorie, puterea
dumnezeiască, Cel Așezat. (Dar tot astfel numesc ei
și orice putere lumească, oriunde; putere ce, tocmai
de la această presimțire arhaică despre logos, e pusă,
așezată într-un scaun, pe tron etc.) Când spui dar ca
românul, azi cu o vorbă aproape de batjocură – căci
suntem în secolul vitezelor mari, care schimbă men-
talități și chiar viziuni despre lume – când zici prin
urmare că spre a cugeta trebuie să stai, de aci pornești
tocmai: stai adică precum în oprirea bună, de mai întâi
și de totdeauna, a logosului, ananke stenai. Sunt aici,
din nou, în revenirea lor necontenită, pământul și lo-
cuirea, adăpostirile acelea ale lui. În physis și în ro-
mânescul fire, care pun în afară, aduc în lumină, fac
ceva vizibil (apophansis), se întâmplă – ca în jocul
vechi dionysial al ființei – să se pună în lumină și as-
cunsul însuși; deci chiar cel ce adăpostește, ceea ce
este împreună cu logosul într-o așezare (și fac împre-
ună, cu vorbele noastre, o așezare, va să zică un spațiu
lucrat), adică: pământul însuși. Numai acesta cu-
prinde ideea de întemeiere, locul și locuirea; numai el
22
face cu putință firea, physisul; și face deja vizibil ne-
văzutul, invizibilul.
*
Zeul locului protoromân, Zalmoxe – care, ca zeu,
e chiar rostul, logosul – nu doar că simbolizează, cum
am văzut, jocul ființei ca ascundere într-un ascuns ce
mereu se deschide, făcând ca prin deschidere să se ză-
rească însuși ascunsul acela adăpostitor (într-un mo-
del, cum remarcăm, de o infinită, delicată dialectici-
tate), dar numele său tocmai (după unele aproximări
etimologice) ar relata despre acestea (4). Astfel, se
spune, salmosksa ar fi un cuvânt din sanskrită, com-
pus acolo din sala – care e sălaș, casă, locuință, locaș
– și din moksa, termen care e traductibil prin loc al
celor nepieritoare. Prin urmare, Zalmoxe (Zalmoxis)
e o divinitate a locului pământean al eliberării, al ie-
șirii în ființă (precum și Dionysos), ceea ce de altfel
zeul și instruia pe muritorii în fața cărora, mărturisește
Herodot, tăinuia și oficia.
În primul rând, zeul getic declară apartenența sa la
pământ, la loc, arătându-l însă, prin oficierea efectu-
ată, ca loc de locuire, ca sălaș, casă; prin aceasta des-
tăinuie și apartenența sa la logos, la cel (veșnic) așezat
(un radical sta, din sanskrită, având el însuși derivate
ca: a sta (stha), a așeza, dar și poas (locuință), dar și,
uimitor, a se ține, care se ține, a conține, a prospera
– toate acestea legate, cum se vede, de locuire și de
casă. Din cele mai vechi timpuri limbile au vorbit îm-
preună despre logos, rațiune, întemeiere, început,
casă... În Cartea Facerii termenul ebraic cu care
aceasta se deschide, acel Beresit (,,la început,,) are
același sens cu Ros baiit, care înseamnă ,,începutul
casei”. Întâlnim aici ceva ca un proces de întemeiere
a ființei. Nu vei putea atunci să nu spui, în folclor, ca
românul, că ,,Fiecare pasăre își iubește cuibul”, și mai
ales, cu o de neînchipuită captare a întregului joc, că:
,,La omul cu cheag (cu stare, care a prosperat, care se
ține și conține etc.), luce și soarele-n prag” (soarele,
adică rostul însuși, acest sophos vădit chiar în pragul
adăpostirii sale). Acum construirea și locuirea se con-
fundă, iar locuirea e singura ce dă seama de toată firea
(și fiirea), dă socoteală de ființă.
O casă (despre care știm ce înseamnă ea la români,
spre deosebire de ce este ea la cel ce plutește sub cerul
universal cu cortul) e așezare-laolaltă. Ea conține,
dacă ne amintim mai de dinainte, ceva de esența lo-
gosului. În ea lumina e mai tare, e focalizată, străluce
(cu accentul pe e, ca în rostirea maramureșeanului) la
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

ieșirea pe prag. Un logos luminos aici, el e foc, o con-
diție a viețuirii. Cu el începe adică o vatră, o patrie
(cuvântul vatră provine, ca și patrie, tot de la tatăl –
tremeiul, rațiunea, ,,capul casei” etc. – o derivată a
vechiului termen indoeuropean vater/pater). Numai
cu o vatră, fiind așadar acasă, ești și cu sophia, și ai
adică mintea întreagă (ești cu-minte). Astfel sună,
iată, și paremicul românesc. ,,A veni de-acasă”, ,,Ai
venit de-acasă” ți se spune, și aceasta nu înseamnă de-
cât că abia acum vorbești, în cele multe ce spui, cu un
rost în spusele tale (5).
E semnificativ iar că focul sacru, întins pe o vatră,
deci făcând parte din întemeierea unei fiiri (a ceea ce
are să devină ființă, cuprinzând deopotrivă existența
și esența, deci un aspect temporal al verbului ființei,
ca ,,fiitoarele” acelea ale lui Dosoftei (6) ), această
credință în simbolul flogistic al întemeierii s-ar fi ini-
țiat la oamenii din zona noastră europeană (de pildă
la vechii greci) dintr-un cult al morților (vezi Fustel
de Coulanges (7) ), adică din celebrarea celor ce se
întorc la așezare, într-o adăpostire. La elini cultul de-
funcților se numea, detaliu semnificativ, patriazein,
iar romanii îi spuneau parentare – termeni desem-
nând însă nu sensurile mai tardive referitoare la pă-
rinții domestici, dar aducerea de ofrande în memoria
repaozaților. Zeii, la un moment dat, vor fi, fiecare,
numai pentru câte o familie, iar aceasta, în limba
greacă, se numea epistion, adică, iar nu altceva decât
ceea ce se află împrejurul unei vetre sacre. Românii
spun astăzi, când numără familiile (precum cei din
Maramureș, din Transilvania), că numără ,,fumurile”,
deci combustia pe vatră, așa cum Herodot, scria în Is-
toriile sale în loc de 700 de familii, 700 de case, sau
80 de cămine în loc de familiile respective. De ființă
ar da socoteală așadar căminul, casa, fumul vetrei în
care se invoca și se celebra focul sacru, divinitatea ca-
sei Hestia. Limba e angajată ontologic și, deja cu folc-
lorul ei, cu mitologia ei înaripată (precum la Platon în
Cratylos (8) ), nu doar dă seama de lucrurile lumii, ci
le și instituie, le ,,îndreptățește”. Dialogul platonic e
subintitulat orthotes ton onomaton (,,despre îndreptă-
țirea numelor”) și în el sunt ,,cercetate numele stră-
ine”, date nu de ,,oamenii de rând, ci (de) niște cerce-
tători de fenomene cerești și deopotrivă vorbitori is-
cusiți”. Ce-i spune lui Platon Hestia? Citatul e aci ine-
vitabil: ,,ceea ce noi numim ousia (natură intimă), al-
ții numesc essia, iar alții, la rândul lor, ossia. În pri-
mul rând, faptul că natura intimă (ousia), lucrurilor
este numită Hestia, după cel de-al doilea din aceste
nume, are o rațiune; la fel și atunci când denumim
prin Hestia ceea ce participă la natura intimă (ousia)
și sub raportul acesta, numele Hestia ar fi dat în chip
potrivit. Într-adevăr, chiar și noi numeam, în vechime,
natura intimă (ousia) ,,essia”. În plus, dacă ne-am re-
prezenta lucrurile în lumina sacrificiilor (thysias), am
vedea că astfel au gândit cei ce au instituit aceste
nume. Într-adevăr, înaintea tuturor zeilor, Hestiei
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
FILOSOFIE
prima i se cuvine să-i aducă jertfe cei care au denumit
natura intimă a tuturor lucrurilor Hestia. Cât despre
cei care spun osia, aceștia gândesc, pesemne, potrivit
lui Haraklit, după care toate realitățile se mișcă și ni-
mic nu stă pe loc; și ca atare, au drept cauză și temei
rânduitor impulsul (othoun), de la care, pe bună drep-
tate, s-a și dat numele de osia”. Așadar în Hestia, zeița
bună a căminului, se găsesc înțelesuri adânci și ultime
ale ființei. Dar există și o altă interpretare etimolo-
gică, a lui Plutarch, în De primo frigito (v. Fustel de
Coulanges, op.cit.): estia, istemi, ceea ce înseamnă
stare. Pe de o parte, deci, Hestia e aceea care dă im-
pulsul prim lucrurilor, cum ne spune osia (cuvânt al
dorienilor, așezați mai târziu, din nordul muntos,
peste civilizația mykeniană constituită), și așa trebuie
că este, întrucât fiind ceva de ființă ultimă în ea, Hes-
tia e în logosul întemeietor și primenitor. Dar Hestia
e și ceea ce asigură permanența: e sta-re, e și stare,
cum este la români când omul e ins așezat, e va să zică
avuție, aici se va fi petrecut închegarea lui a fi și a lui
a avea. ,,La omul cu cheag (să ne amintim) luce și
soarele-n prag”.
Prin Hestia e prezent Cel Așezat, Logosul. Mai în-
tâi simbolizat, prezentat odată cu pământul: e aci ra-
tio, adică temeiul, temeliile... O întrebare acum e și
aceasta: istoricește care populații stăpânesc întratât
pământul încât, din legătura ființării lor cu acesta, să
poată spune (cum observa cineva) ,,acesta e numai al
meu”? În niciun fel migratorii, pe ei nu solul îi va in-
teresa precumpănitor, ci calul de fugă și răpire, cu
care-l străbat repede, îmbiați de o cucerire. Nici, din-
tre mai stabili, vechii germani nu l-ar fi avut în pose-
siune decât (așa cum s-a aflat) cel mult un an de zile,
astfel hotăra tribul, la ei importantă era roada. După
un cercetător, în acest chip stăteau lucrurile și în arta
semitică, precum și la populațiile slave. La sedentari,
însă, cu oficieri agrare situația era alta. Niciodată în
istorie, s-a remarcat, nu e notat faptul că la semințiile
în care nucleare fuseseră Grecia și Roma, proprietatea
să fi fost comună. Aici stăpânia era a vetrei, care e
sacră, e altar așezat pe pământ cu zeii săi, cărora nu li
se schimbă locul, sunt zeii ascunși, myhioi (sau inte-
riori, la latini erau consemnați penații). Locul acesta
chiar se îngrădește (pentru ascundere) și îngrădirea
era herkos, iar la romani hectum). Încă o dată așadar,
în forme noi societale, mitul nostru de substrat –
acesta dionysic, al împământării (al revelației, adică,
prin și cu închisul ei însuși). De la îngrădire înainte
evoluța e aceasta. Vatra se acoperă, se ascunde, intră
într-o casă. Cu casele pui însă în lumină, mai acut,
ascunsuri, fiecare casă repetând, în mic, arhetipul fi-
inței. Vatra l-a învățat pe om cum se ridică într-un loc
casa, sau că aceasta s-a înălțat anume dintr-un cămin
(cum amintesc Diodor și Eustatiu). Casa e o incintă
sacră, e ea însăși un templu. Întâlnim aici ascunsul,
înfășurat într-un deschis luminat. Este însă și rezulta-
tul unei lucrări: prin care e adus și ținut în lumină, în
23
FILOSOFIE
deschis, pământul cu toate cele ale lui.
La locuire nu ajungi decât prin construire, s-a spus.
Iar ,,esența construirii este oferirea de locuire”, întru-
cât realizarea acesteia ,,este edificarea de locuri prin
rostuirea spațiilor lor” (M. Heidegger, Op.cit.) Toate
acestea nu sunt decât, în felul lor, pronunțări ale fiin-
ței. La ele ființarea românească răspunde și ea cu po-
veștile ei, cu peripețiile sale. Una dintre ele este aceea
manolică din Monastirea Argeșului. Motivul mitic,
a observat Mircea Eliade, e foarte răspândit. Istoricul
religiilor e, ca și mai târziu, Gheorghe Vrabie (9), par-
tizanul poligenezei (10). Legenda e considerată a fi
una a jertfirii unei vietăți pe o temelie, dar ea e repre-
zentativă pentru imolare – ca aspect din ritualul as-
cunderii-neascunderii ființei. Nu spun că ideea jertfei
nu ar avea nicio relevanță, un cercetător ca Tylor chiar
afirmă că sacrificiul e menit a instala pentru o zidire
începută un spirit tutelar, alți cercetători fiind de pă-
rere că astfel se obține o protecție în fața unui duh pri-
mejdios, malefic, care ar fi stingherit de orice nouă
tentativă constructivă. Mircea Eliade pledează (11)
pentru eliberarea imaginilor din contextul concret,
acestea conținând un simbolism primordial: nu avem,
cu alte cuvinte, a face aici cu ,,lucruri reale” ci cu ar-
hetipuri și simboluri. În cazul Monastirii Argeșului
avem un simbolism cosmic, cetatea, ca și locuința,
sunt imago mundi. Mitul cosmogonic e modelul ori-
căror mituri și rituri legate de lucrare, de o operă, ori-
șice activitate de construcție reproduce simbolic cos-
mogonia. Există o funcție religioasă a locuinței
umane, riturile sângeroase de construcție sunt cu-
prinse în mentalitatea paleocultivatorilor, afirmă Mi-
rea Eliade. Într-o indeciziune marele om de știință se
află totuși. Trimiterea la legătura cu pământul a mito-
logiei antreprenoriale nu i se pare suficientă. Consa-
crarea locuinței, în genere teritoriul locuit, se va asi-
mila cosmosului, mijlocind și învederând simbolis-
mul ,,centrului lumii”. Alte postulate foarte impor-
tante stabilite de Eliade sunt următoarele: țările bal-
cano-dunărene sunt singurele în care sacrificiul de
construcție a dat naștere unor creații literar-folclorice;
raritatea legendelor similare la ruși, polonezi și ucra-
ineni exclud ipoteza unei origini slave a acestui motiv
literar; românii și popoarele balcanice conservă un
substrat comun, moștenit de la semințiile anterioare
(probabil de la traci), care constituie principalul ele-
ment de unitate a Peninsulei Balcanice; alte elemente
comune tuturor populațiilor balcanice par încă și mai
vechi decât moștenirea traco-getă, prezentând o con-
figurație și trăsături preindoeuropene; trebuie să se
țină cont, în sfârșit, că tracii și cimerienii participau la
o cultură protoistorică ale cărei iradiații succesive au
traversat Asia Centrală și au suscitat apariția noilor
configurații culturale pe țărmurile Mării Chinei și la
Dongson. În sfârșit, o concluzie a savantului la care
nu e cu putință să nu aderi e aceasta: ,,Adeziunea unui
popor la unul sau la altul dintre scenariile mitice, la
24
una sa la alta dintre imaginile exemplare, spune mai
mult despre sufletul lui profund decât un mare număr
de întâmplări istorice”.
O mănăstire este loc (în ea vorbește/povestește lo-
gosul), e astfel deschisul-închisului pământului, e
așezare-întinsă-înainte-în-lumină, precum în gândul
matinal, la Heraklit, de exemplu. Jertfirea, imolarea
ar însemna totdeodată procurarea primului mesager
pentru lumea de dincolo, menit a face legătura cu
aceasta, aidoma solilor daci trimiși, prin moarte, zeu-
lui. În actul imolației se observă arhetipul mai vechi
al ocultărilor și epifaniilor repetate ale ființei, propus
lumii etnografice de mitul lui Dionysos (un mit trac,
dacă credem, precum Strabon în Geographyca, că
nucleul mitologiei hellence a fost Elis, un areal al tra-
cilor). Misterele Eleusine repetă același model, în
care Persephone era o zee a pământului, la populațiile
paleoagrare – nu umblătoare, dar locuitoare...
Mitul românesc al Meșterului Manole dă seama
dacă nu de spiritualitatea românească întreagă, atunci,
cel puțin, de o dimensiune reamarcabilă a ei, aceea a
locuirii-construirii. Adăugând însă Monasterii Arge-
șului un basm poporan din aceeași familie, e vorba de
Pasărea Măiastră din culegerea lui Petre Ispirescu
(ceea ce demonstrează că povestea manolică nu e la
români de împrumut, fiind o sedimentare de prototipi
pământeni), făcând deci aceasta, remarcăm că tema
construirii se însoțește fericit cu aceea a locuirii, du-
când împreună spre tema ființei. Aiurea, gândul des-
pre ființă s-a ridicat, de regulă, din supunerea la timp
(12) (sub vremi copleșitoare sosesc temerile și nesi-
guranțele insului suspendat), la români el va fi venind
de la locul de construire și de locuire. Monastirea
Argeșului, prelucrată de Vasile Alecsandri, și basmul
Pasărea Măiastră ar putea îndestula, într-un fel, pro-
blematica specificului românesc. Vorbesc amândouă
de construire și de locuire: pentru că aceasta face ro-
mânul când tihna nu-i este tulburată de vreo zătic-
neală, de vreo nesăbuință: înalță câte ceva (chiar mă-
runt și perisabil, cum prea de multe ori ni se întâm-
plă), face din locul dat o locuire (măruntă la început,
fiind probabil menită unui proiect de a doua instanță),
vine apoi cu ea la orice înfățișare. Manole împlinește,
în cazul lui, o locuire (mai impozantă, cumva nelalo-
cul ei, supusă prin urmare ruinării), pasărea din po-
veste e adusă și ea - ca un turn înalt să nu se surpe -
cu tot cu cuibul ei. Sunt, iată, ființări care se dau lo-
cului ce nu putea spori altfel decât oferindu-i-se alt
loc, primordial, înzestrat deja cu ființă (13).
________
Note. Martin Heidegger, Originea Operei de artă, Edi-
tura Univers, București, 1982 (trad. Thomas Kleininger,
Gabriel Liiceanu); Le principe de raison, Edition Galli-
mard, 1971; Qu est-ce que une chose?, Gallimard, 1971;
2. Hans-Georg Gadamer (1970, 108-9), vezi Gabriel Lii-
ceanu, Note, în Originea operei de artă, ed.cit.; 3. Anton
Dumitriu, Aletheia, Editura Eminescu, București, 1984; 4.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Aurel Berinde și Simion Lugojan, Contribuții la cunoaș-
terea limbii dacilor, Editura Facla, Timișoara, 1984; 5. O
fenomenologie a lui acasă, vizând menirea în istoria con-
temporană, integraționistă și multiculturaistă a conceptu-
lui, propune Vaclav Havel. Acasă, spune el, e un concept
descriptibil ca o serie de cercuri concentrice, cu eul propriu
ca nucleu: e locul natal, ,,acoperit cu limitele invizibile ale
pașilor mei”; e familia, lumea proximă a prietenilor, mediul
intelectual, profesional etc”; e țara, limba pe care o vor-
bești, percepția lumii după felul acelei lumi și a limbii ma-
terne, moravurile, umorul etc., tot ceea ce ține, ,,de acel
cerc al căminului”; e apartenența la țara ta, la naționalitatea
ta, ,,și nu văd – mai zice Havel – nici un motiv pentru care
n-ar trebui s-o îmbrățișez, din moment ce este atât de esen-
țial o parte din mine, cum ar fi de exemplu, virilitatea mea,
un alt aspect al casei mele”; e aparteneța la forma social-
politică a țării în care ești așezat, aceasta ,,înseamnă cetă-
țenia mea”; apoi acasă este Europa și apartenența mea la
Europa și, în sfârșit, este această planetă și actuala sa civi-
lizație și, de la sine înțeles, întreaga lume”. ,,Dar aceasta nu
este totul: acasă este de asemenea educația mea, felul în
care am fost crescut, obiceiurile mele, mediul social în care
trăiesc și pe care-l proclam ca fiind al meu. Și dacă aparțin
unui partid politic, atunci, indiscutabil, acela va fi casa mea
de asemenea”. Și eminentul scriitor și om politic continuă
astfel: ,,Eu cred că fiecărui cerc, fiecărui aspect al casei tre-
buie să i se dea ceea ce i se cuvine. Nu are niciun rost să
negi sau, și mai rău, să excluzi un aspect în favoarea altuia;
niciunul nu trebuie privit ca mai puțin important sau infe-
rior. Ele sunt părți ale lumii noastre firești și o societate
organizată corect trebuie să le respecte pe toate și să le dea
șansa de a se împlini.” În Conferința ținută, în 1991, la Uni-
versitatea Lehign din Pensylvania, Havel urmează:
,,Acesta e sigurul mod de a face lumină, loc oamenilor pen-
tru a se realiza în mod liber ca ființe umane, pentru a-și
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
FILOSOFIE
exercita identitatea. Toate cercurile casei noastre sunt o
parte insepareabilă din noi înșine, un loc de manifestare a
identității noastre umane (s.n.). Privat complet de toate as-
pectele casei sale, omul va fi privat de el însuși, de umani-
tatea sa” (vezi Vaclav Havel, Acasă, în revista Astra nr. 3
(230), Brașov, 1992; 6. Eugen S. Cucerzan, Ființa (în re-
vista Echinox, 1983); 7. Fustel de Coulanges, Cetatea an-
tică, Editura Meridiane, București, 1984; 8. Platon, Opere
III, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978
(trad. Simina Noica); 9. Gheorghe Vrabie, Eposul popular
românesc, Editura Albatros, București, 1983; 10. În legă-
tură cu paternitatea legendei, Gh. Vrabie (Op.cit) înșiră
vorbăria oțioasă a unui Lajos Vargyas care pledează pentru
originea ei ungurească; apoi respinge opiniile care o pla-
sează, fals, în Balcani: Sako Zihni în regiunea albaneză, iar
Georgios A. Megas în Grecia; 11. Mircea Eliade, Comen-
tarii la Legenda Meșterului Manole, București, 1943; De
la Zalmoxis la Genghis-Han, Editura Științifică și Enci-
clopedică, București, 1980; 12. ,,Veacul”, spune Mircea
Vulcănescu în Posibilitățile ființei creștine (conferință
din 1940) ,,poate însemna timp, adică particularitatea dato-
rată atmosferei spirituale a momentului istoric, și poate în-
semna spațiu: particularitate etnică; 13. Imolarea Anei în
zidul mănăstirii e, precum în basm, așezarea în turnul zidi-
rii nestatornice a Măiastrei deodată cu cuibul ei cu tot. Ana
lui Manole e ființă și cuib deopotrivă, trup din alt trup, fi-
ință din ființă, ființa ca loc și ființă, oferită și închisă spre
deschiderea altei ființări și locuiri a ființei **.
*Vezi și A. I. Brumaru, Despre Ființa românească, Edi-
tura Scrisul romînesc, București, 2001. **Pentru interpre-
tările din limba elină s-a folosit Abrege du Dictionnaire
grec-francaise, Hachette et Cie, f.a.
25
FILOSOFIE

Iulian CHIVU

RUDOLF STEINER
– antroposofismul începutului de veac XX
în conferințele müncheneze ‒
Sunt deja o sută zece ani de la rostirea în public a entul în lumina Occidentului, Ed. Univers Enciclope-
celor cinci conferințe müncheneze ale lui Rudolf Ste- dic, Buc.,2013) se ține tot la 23 august 1909 și anunță
iner și ideile care stârneau atunci interesul și entuzi- obiectivul întregului ciclu de conferințe müncheneze:
asmul pentru antroposofie sunt azi, în bună parte și abordarea înțelepciunii lumii orientale ‒ adică a ve-
pentru destui, idei abandonate într-o zonă obscură de chilor înțelepciuni ale umanității și ce se apropie din
la intersecția culturilor și sub ritmul amețitor al înno- înțelepciune vestică de înțelepciunea orientală. Astfel
irilor aduse de zbuciumatul secol XX. se admite că o importantă parte din viață este derulată
Dar să ne întoarcem în timp și să vedem cu ce își într-o stare exterioară corpului fizic, aceasta este sta-
entuziasma auditoriul Rudolf Steiner prin conferin- rea de somn în care două din cele patru elemente ale
țele sale adunate sub genericul Orientul în lumina Oc- naturii omenești se detașează spre a migra spre o altă
cidentului. După regulile clasice ale oratoriei, filoso- lume; corpul astral și Eul. Acestea nu pot avea per-
ful, esoteristul, artistul, pedagogul și gânditorul social cepția separării, o atare dezvoltare fiind posibilă doar
austriac își prilejuiește prima conferință printr-o tri- la clar-văzător care performează această detașare in-
mitere la drama Les enfantes de Lucifer a lui Edouard clusiv în stare de veghe. Acestea două sunt ușor adap-
Schuré (și el un esoterist), la a cărei reprezentație asis- tabile corpului fizic și sunt determinate să i se subor-
taseră cu puțin timp înainte mulți dintre cei cărora li doneze în stare de veghe.
se adresează. Legătura cu drama lui Schuré se face pe
credința că doar cel care înțelege viața spiritului știe
că ea ascultă de anumite legi importante în virtutea
unei așteptări încrezătoare: Nu suntem departe de tim-
pul când nevoia imperioasă se va face simțită în multe
domenii ale activității omenești; chiar și acolo unde
munca noastră este considerată astăzi cu dispreț ca
reveria cea mai amăgitoare și cea mai rea dintre hi-
mere. Legăturile sale cu drama amintită se fac pentru
a accede la rădăcinile universale ale Eului; piatra des-
prinsă din coroana lui Lucifer, maestrul Orientului, în
căderea lui pe pământ, devine Sfântul Graal, simbol
al Eului omenesc, al patrulea element constitutiv al
ființei cvatripartite, alături de corpul fizic, de cel ete-
ric și de corpul astral.
Din nefericire, tezele antroposofice ale lui Steiner
erau umbrite puternic de materialismul în ascensiune
al începutului de veac XX, când un reproș ca acela că
drama materialismului este că acesta nu poate înțe-
lege ce este materia trecea ca neobservat. Munca an-
troposofică se definea ca acțiune asupra Eului din
care intenționa să facă receptaculul capabil să pri-
mească din nou lumina pierdută a începuturilor. El are
în intenție să demonstreze că însăși lumina hristică a
Occidentului trebuie văzută astfel; peste numai cin-
cisprezece ani, Steiner va aprofunda aceleași teze în
cele ce vor deveni Omul Hieroglifă a Cosmosului și
Teze antroposofice.
Cea de a doua conferință de la München (aceasta Abordarea este atinsă de un oarecare didacticism
și celelalte patru vor deveni ceea ce se va numi Ori- și demonstrațiile se fac la un nivel mediu, ușor acce-

26 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019


sibil tuturor membrilor Societății Antropologice înfi-
ințate de autor (la noi o astfel de comisie își desfă-
șoară activitatea în cadrul Academiei, dar avem și o
Societate Academică de Antropologie, în spiritul ce-
lei din Paris în care au activat celebrități precum Le-
opoldo Batres, Paul Topinard, André Sanson, Gus-
tave Le Bon, Abel Hovelacque și mulți alții). Rudolf
Steiner încearcă în sumarul conferințelor sale să răs-
pundă cât mai multor întrebări cunoscute în legătură
cu cele mai diverse probleme ale Eului și ajunge până
la probleme ale binelui și răului, a căror explicație se
face strict în legătură cu lumea exterioară omului și
perceperea ei diferită; judecățile în legătură cu
aceasta sunt judecăți care oferă însăși cheia binelui
și a răului. Educarea perceperii se face însă la nivelul
acelor impulsuri capabile să ridice corpul eteric dea-
supra celui fizic. Astfel, putem conștientiza prin sim-
țurile noastre fizice doar o mică parte din viața lumii
spirituale ceea ce, socotește Steiner, este egal cu o în-
viere în lumea spirituală de dincolo de lumea obișnu-
ită, materială.
Experiențele reușesc prin meditație și concentrare
o organizare a corpului astral așa încât să fie capabil
să producă o sciziune de personalitate. După Steiner,
corpul astral și eul în timpul coexistării în corpul fizic
se concentrează în organele interne. Tot așa și corpul
eteric.
Cea de a treia conferință, din 25 august 1909, in-
sistă pe corpul astral, o lume în spatele căreia se află
lumea spirituală (țara spiritelor). Entitățile superioare
au posibilitatea să coboare în lumile inferioare, pe
când cele inferioare pot face acest lucru doar prin
exercițiu, prin conștientizare: Eul nostru în lumea fi-
zică încă nu este adevăratul nostru Eu, acesta se află
dincolo de sentimentele noastre și de senzațiile noas-
tre, într-o lume suprasensibilă, spune Steiner.
Conștiința, de pildă, rămâne astfel pentru om o tră-
ire sufletească interioară (a Manasului inferior, după
religiile tibetane), iar judecățile de conștiință se pro-
duc doar în termeni de criteriu, ceea ce ține de con-
venționalul lumii fizice. Cu trimitere la Orestia lui
Eschil, Steiner ținea să remarce că s-ar putea istori-
cește determina până și momentul în care s-a produs
trecerea de la viziunea exterioară a spiritelor conști-
inței la trezirea vocii interioare a conștiinței, ceea ce
îl determină mai apoi pe autor să creadă că Natura
non facit saltus este un neadevăr pe lângă care trecea
și Schopenhauer când observa că natura este intere-
sată de existența nu și de fericirea oamenilor.
Steiner însă nu insistă pe această observație fi-
indcă antroposofic este mai interesant să confirme că
prin natura lui cvatripartită, omul, ca întreg, nu își are
începutul pe Pământ, corpul nostru fizic fiind datorat
lui Saturn, Soarele fiind germenele corpului nostru
eteric, iar Lunii îi datormăm corpul astral; lucruri care
scapă religiilor orientale, lipsite de o astfel de viziune.
Tezele antroposofice ale lui Steiner au în vedere în
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
FILOSOFIE
aceeași conferință lămurirea unor aspecte cosmogo-
nice, ca în gnozele dualiste ale Orientului, și consi-
deră că ființele care au realizat separarea Lunii sunt
mai puternice decât entitățile solare și ajunge astfel la
Isus Hristos, ființă spirituală unită anterior cu Soarele,
dar care a coborât de acolo și s-a unit cu Pământul
spre eradicarea morții: pe Pământ ceva ar fi rămas
supus morții, dacă nu ar fi survenit evenimentul Hris-
tos. El era anunțat din toate timpurile vechi ca un mo-
ment crucial; până și vechii înțelepți ai Indiei au avan-
sat premisele unei aserțiuni de acest gen, fără a apro-
funda ideea.
Conferința a IV-a, din 26 august 1909, continuă
explorarea antroposofică a cosmogoniei: Pe Soare,
această căldură s-a densificat în aer, pe Vechea Lună
aerul s-a condensat în apă și numai pe Pământul ac-
tual a apărut elementul solid numit pământ (Vechiul
Pământ a trecut mai întâi prin stadiul Vechiului Sa-
turn, prin stadiul Vechiului Soare și prin Vechea
Lună). Aspectul actual al Pământului, consideră Stei-
ner, a început să se contureze din epoca atlanteeană,
el fiind haotic până la despărțirea de Vechea Lună.
Pentru întemeierea acestor teze, Seiner recurge la
scrierile lui Pherekydes din Syros, ale lui Pythagoras,
Heraclit, Platon etc.
Întorcându-se spre mitologia hindusă, din perspec-
tiva antroposofică, Steiner crede că Zeul Indra exista
în lumea sufletelor pe vremea când Hristos nu putea
fi încă perceput în evoluția Pământului, dar când lu-
mina care emana de la El începea deja să lumineze
pe Indra, acesta iradiind mai apoi lumină hristică.
În Conferințele sale müncheneze, Rudolf Steiner
face numeroase referiri la mitologia și religiile Orien-
tului fără a zăbovi însă asupra a ceea ce le separă de
religiile Occidentului, el caută în schimb, așa cum
mărturisea, să găsească punctele de vedere comune în
care rezidă probabil o religie pierdută, dacă nu cumva
temeiurile uneia care să pună de acord Vestul cu Estul
lumii pe ceea ce Mircea Eliade numea ontologie și fi-
ziologie mistică a Luminii. Steiner va fi cunoscut, de-
sigur, viziunile orientale despre viața de dincolo de
moarte (a se vedea Yog Ramacharaka, Viața de din-
colo de moarte, Ed. Lotus, București, 1991 sau/și C.J.
Chatterji, Filosofia ezoterică a Indiei, Ed. Princeps,
București, 1991). Și unul și altul din autorii amintiți
avansează ideea că doar forma poate fi distrusă, viața
reapare mereu sub alte formeși Orientul și Occiden-
tul antroposofic admițând că Eul omului rămâne tot-
deauna acel martor unic care înregistrează toate vari-
ațiile spiritului, ale mentalului și ale corpului. Din
gândirea orientală se preia o precizare esențială: Pla-
nul astral este o stare și nu un loc, el este un nivel de
vibrații. Identități de reprezentare se pot găsi și în ce
privește etericul. Asupra acestora Rudolf Steiner va
reveni consistent în Omul Hieroglifă a Cosmosului,
dar și în Teze antroposofice.
În cea de a cincea conferință münchebneză însă va
27
FILOSOFIE
ajunge la concluzii care privesc geneza civilizațiilor,
direcțiile de mișcare a spiritualității dinspre lumea
atlanteană în toate direcțiile; în vechea Athlantidă tră-
iau oameni total diferiți de noi, conduși de mari iniți-
ați care formau novicilor facultatea de a vedea nu nu-
mai dincolo de vălul exterior al lumii simțurilor, ci
chiar dincolo de viața sufletească proprie, remarca
Steiner.
Calea urmată de civilizațiile ulterioare nu este una
dreaptă pentru că evoluția a cunoscut ritmuri și con-
diții diferite. Direcțiile conturate geografic de aceasta
disting două latitudini diferite: direcția nodului euro-
pean (Anglia, nordul Franței, țările nordice, Rusia,
Asia până în India). Cel de al doilea curent se dezvoltă
mai la sud, traversează Atlanticul spre sudul Spaniei,
apoi prin Egipt, spre Arabia. Primul curent manifesta
o înclinație către contemplarea Universului, pe când
curentul sudic avea înclinația de a adânci în popoarele
respective lumea spirituală dincolo de vălul sufletului
lor. Și încheie simetric, cu o revenire la argumentele
de început: Noi trăim în epoca în care entitatea obi-
ectivă a lui Hristos, care a pătruns din afară în corpul
spiritualizat al lui Iisus din Nazareth, trebuie să fie
înțeleasă ca fiind forța unui suflet care coboară din
ce în ce mai adânc în el însuși, pentru a se uni cu lu-
mea spirituală care poate fi găsită în interior și care-
și are originea în lumea lui Lucifer, precum o ex-
prima alegoric drama lui Edouard Schuré,Les enfan-
tes de Lucifer.
Cum știm însă, Antroposofia în viziunea lui Stei-
ner este o concepție despre om și lume care afirmă
existența elementelor suprasensibile constitutive ale
28
ființei umane în afara corpului fizic. Autorul i-a con-
sacrat toată viața sa și i-a închinat o serie de lucrări
remarcabile printre care amintim (acestea fiind tra-
duse și la noi) câteva titluri de referință: Bhagavad-
Gita și Epistolele lui Pavel (Ed. Univers Enciclopedic,
Buc., 1998); Antroposofie. O introducere în concep-
ția antroposofică despre lume (Ed. Univers Enciclo-
pedic, Buc., 2004); Omul – Hieroglifă a Cosmosului
(Ed. Univers Enciclopedic, Buc.,2006); Teze antro-
posofice (Ed. Univers Enciclopedic, Buc.,2006);
Apariția lui Cristos în lumea eterică (Ed. Univers En-
ciclopedic, Buc., 2014); Antroposifie și rosicrucia-
nism (Ed. Univers Enciclopedic, Buc., 2016). Cele
mai multe dintre acestea au făcut, ca și Conferințele
de la München, obiectul altor prilejuri oratorice la
Dornach (1920) sau au fost publiccate cu regularitate
în revista săptămânală Das Goetheanum (1924).
Deși publicate (unele) cu mai bine de un secol în
urmă, altele în curând sunt centenare (conferințele de
la Dornach), tezele lui Rudolf Steiner nu au găsit de-
ocamdată, din acest punct de vedere, un răspuns mai
satisfăcător unor întrebări de genul: Unde este omul
ca ființă gânditoare și ca ființă care-și amintește?; Ce
se revelează atunci când privim retrospectiv în viețile
anterioare dintre moarte și o nouă naștere?; Ce se re-
velează atunci când privim retrospectiv în viețile pă-
mântești repetate? Care sunt piedicile și oportunitățile
în calea forțelor mihaelice în zorii epocii sufletului
conștienței? Care sunt opozițiile dintre eterul cosmic
și materia terestră, dintre Soare și Lună, dintre Cris-
tos și Iehova ? etc.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Ion HIRGHIDUŞ
MODERNITATEA EDUCAȚIONALĂ A LUI
PLATON LA NIVEL DE PARADIGMĂ
MORALĂ
Sociologul și filosoful Émile Durkheim, în anali-
zele sale despre educația morală, vorbește despre
două mari categorii de paradigme: paradigma socra-
tică și paradigma socială1. În contextul unei analize
a modernității gândirii platoniciene, trebuie să punem
în discuție paradigma educației la acest mare filosof
grec deoarece în filosofia lui sunt suficiente elemente
care să justifice conceptul de paradigmă chiar în sen-
sul tare pe care-l dă Thomas Kuhn, în Structura revo-
luțiilor științifice. Modernitatea și actualitatea ideilor
reprezintă contextul cultural în care ne aflăm la un
moment dat. Această actualitate nu trebuie privită
într-un mod grosier, ci trebuie văzut spiritul marelui
filosof care, în unele privințe, conlucrează cu noi azi,
ne dă imboldul de a pune preț mai mare pe libertatea
spirituală decât pe cea fizică, într-o lume în care spi-
ritul este pe cale de a se pierde pe sine din vedere.
A justifica modernitatea lui Platon nu este un lucru
ușor de întreprins, dar aceasta poate fi remarcată la
nivelul educației intelectuale și la nivelul educației
morale, unde se acceptă existența unei paradigme so-
cratice. Ce este, de fapt, această paradigmă fără con-
ținutul ei platonician? Platon s-a folosit de personajul
Socrate pentru a se expune pe sine, într-un context
social când nu era prea iubit la Atena, escamotându-
se în spatele acestui personaj real și fictiv în același
timp. În măsura în care a stăpânit metoda socratică a
educației, care înseamnă cunoaștere mai mult decât
instrucție, Platon nu poate ieși din paradigma socra-
tică a educației decât pentru a o îmbunătăți. Modelul
explicativ care poate fi aplicat acestui filosof este mo-
delul triunghiului pedagogic, propus de J. Ho-
ussaye2, unde se creează o relație între Cunoaștere –
Profesor – Elev. Houssaye ia în considerație trei pro-
cese esențiale ale situației pedagogice, care se desfă-
șoară pe trei axe: I. Axa „predare”, care privilegiază
elementele profesor – cunoaștere, elevul devenind
„terțul inclus”, pasiv. Pe această axă se situează pe-
dagogia tradițională magistrală – care pune accent
pe expunerea structurată a cunoștințelor și cere elevi-
1 Émile Durkheim, Educaţie şi sociologie, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1980.
2 J. Houssaye, „Le triangle pédagogique ou comment comprendre
la situation pédagogique”, în La pédagogie: une encyclopédie
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
FILOSOFIE
lor asimilarea și restituirea controlată și fidelă a cu-
noștințelor, dar și pedagogia dialogată – ce propune
un demers educativ pe bază de conversație; II. Axa
„formare”, care privilegiază elementele profesor –
elev, cunoașterea având acum rolul de „terț inclus”,
întrucât accentul cade pe relație și nu pe conținut (care
este indirect). Pe această axă se situează pedagogia
„libertină”, educația nouă în internate, pedagogiile
instituționale și nondirective – care concep relația
formativă drept o relație de consiliere; III. Axa „în-
vățare”, care privilegiază elementele elev – cunoaș-
tere, profesorul devenind „terțul inclus”, căpătând un
rol indirect. Pe această axă se situează curentul „Edu-
cația nouă” (pedagogia lui Freinet) – care consideră
prioritară construirea modelelor și mijloacelor care
favorizează accesul direct al elevilor la cunoaștere,
învățarea asistată de ordinator, pedagogia prin obi-
ective, pedagogiile diferențiate3.
La nivelul paradigmei intelectualiste, unde do-
mină culturalismul, Socrate și Platon pot fi conside-
rați primii mari intelectualiști. Cunoașterea pentru
aceștia reprezintă baza acțiunii morale: este suficient
să cunoști binele pentru a-l înfăptui în mod necesar.
În acțiunea educativă, relația dintre maestru și disci-
pol este esențială, fiind mai mult decât o relație peda-
gogică, întrucât maestru și discipolul trăiesc în com-
uniune. Această relație presupune metode active de
educație, punând accentul pe formarea discipolului
după modelul maestrului. Paradigma intelectualistă
va face carieră de-a lungul istoriei și va cunoaște ex-
presia ei cea mai vie prin Herbart4, care pune accentul
pe instruire, apoi prin Comenius, adept al cunoașterii
totale, pansofice. Mai târziu, Adler va pune bazele
unui grup numit Paideea, cu scopul de a redeștepta
tradiția culturii clasice grecești, pentru o formare ge-
nerală a omului ca în perioada lui Platon.
La nivelul educației morale, paradigma socratică
și platoniciană susține că răul provine din ignoranță,
deci cunoașterea binelui va înlătura răul. Pentru Pla-
ton, ca pentru majoritatea grecilor din perioada cla-
pour aujourďhui, ESF, Paris, 1993, citat după M. Momanu, In-
troducere în teoria educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 39.
3 Apud Momanu,op. cit., pp. 40-41.
4 J. F. Herbart, Prelegeri pedagogice, Editura Didactică şi Peda-
gogică, Bucureşti, 1976.
29
FILOSOFIE
sică, educația morală este educația însăși: „Dacă um-
blu printre voi, nu fac altceva decât să încerc a vă
convinge pe toți, tineri și bătrâni, să nu vă îngrijiți de
trupuri mai presus de orice, nici să vânați cu atâta
înverșunare averi, cât să vă osteniți pentru suflet:
pentru felul cum s-ar putea el desăvârși; căci nu din
averi izvorăște virtutea, ci din virtute izvorăsc și ave-
rile și toate celelalte bunuri omenești, pentru unul
singur sau pentru o societate întreagă”5. Virtutea, sub
toate formele ei – se pot admite mai multe forme ale
virtuții, deși virtutea este una singură –, este o știință.
„Căci dacă virtutea ar fi altceva decât știință, precum
încearcă să susțină Protagoras, evident că nu s-ar
putea învăța; acum însă dacă se va dovedi, Socrate,
că ea în întregime constă în știință, cum cauți să arăți
tu, ar fi straniu ca ea să nu poată fi învățată”6.
Știința este pentru Socrate și Platon moralitatea în-
săși, existând speranța că moralitatea, care era într-un
mare pericol, va putea fi restaurată cu ajutorul aces-
teia7. Perspectiva intelectualistă pe care o deschid So-
crate și Platon asupra pedagogiei și, implicit, asupra
eticii va avea o lungă tradiție în cultura europeană,
care va înscrie în circuitul ei pe Kant și Herbart. În
ceea ce-l privește pe Kant, acesta menționează patru
calități pe care trebuie ca omul să le dobândească prin
educație: disciplina; cultivarea; prudența; moraliza-
rea8. Aceste calități sunt în deplină concordanță cu
paradigma socratico-platoniciană asupra educației,
pentru că aceasta trebuie să fie capabilă, printr-un șir
de demersuri, să-l ridice pe om la condiția de Om.
Acesta, prin cultura sa, creează o altă alternativă a Na-
turii, trăind într-un orizont simbolic, ceea ce face să
se mențină tensiunea dintre natura originară, căreia
omul nu i se poate sustrage definitiv și căreia îi plă-
tește tributul său ultim, și orizontul cultural. Această
tensiune nu va putea fi niciodată anulată, pentru că
omul nu se va putea sustrage niciodată dublei sale na-
turi. Distincția dintre natură și cultură, cu efecte vizi-
bile asupra procesului educației, o face explicit Platon
în dialogul Cratylos, tensiune care a rămas nerezol-
vată timp de două milenii9.
Precizez intenția de a scoate în evidență coerența
educației, așa cum s-a menținut aceasta prin deschi-
derea făcută de Platon, care este, de fapt, deschiderea
lumii grecești, fereastra în care putem pune laolaltă
secolele de cultură și civilizație din antichitate și până
în prezent. Ne regăsim toți în această fereastră, pentru
că toți participăm la ideea de om, pentru că toți sun-
5 Platon, Apărarea lui Socrate, în Dialoguri, Editura pentru Lite-
ratură Universală, Bucureşti, 1968, pp. 20-21.
6 Platon, Protagoras, Editura Cartea Românească din Cluj, Sibiu,
1941, pp. 96-97.
7 E. Zeller, La pholosophie des Grecs, vol. III, Hachette, Paris,
1984, p. 130; apud Momanu, op. cit., p. 63.
8 Imm. Kant, Despre pedagogie, Editura Paideia, Bucureşti, 2002,
pp. 23-24.
30
tem implicați, direct sau indirect, conștient sau incon-
știent, la procesul educării omului. Unii participăm ca
dascăli sau ca părinți, alții ca elevi și studenți benefi-
ciem de o educație mai eficientă sau în parte inutilă și
nu știu dacă pragmatismul tot mai accentuat al lumii
contemporane ne mai poate da răgazul să vedem Bi-
nele în conținutul lui intim. A percepe acest bine ține
de idealul educativ, cel care duce la formarea „perso-
nalităților dezirabile”, ideal care va cunoaște o anu-
mită dinamică în istoria Europei de vechii grecii și
până azi. O schiță istorică sumară a idealurilor educa-
tive10, care poate contribui la înțelegerea relației din-
tre cultură educație și societate, cuprinde următoarele
momente: 1. Idealul educativ al cetății clasice gre-
cești, care se concentrează în conceptul clasic de ka-
lokagathia, concept în care se reunesc valorile su-
preme ale vechilor greci: Adevărul, Binele și Fru-
mosul (tânărul grec trebuia să aibă un trup frumos, un
suflet bun și un spirit care să se orienteze spre căuta-
rea adevărului); 2. Idealul educativ al Romei este
concentrat în maxima: Mens sana in corpore sano,
ideal care nu este străin de cel grecesc; 3. Evul mediu
european propune două tipuri de idealuri educative:
a) idealul educativ al călugărului (monahului); b)
idealul educativ al cavalerului. O sinteză a celor
două idealuri o regăsim în imaginea Călugărului –
Cavaler, imagine surprinsă de Jacques Le Goff11.
Este la mare cinste valoarea sfințeniei alături de va-
lorile consacrate deja; 4. Renașterea, prin Uomo uni-
versale, cere o reîntoarcere la idealul kalokagathia și
cel de mens sana in corpore sano; 5.Idealul educativ
al modernității introduce conceptul de Cetățean,
care este diferit de cel antic, pentru că toți oamenii
sunt cetățeni, indiferent de rasă, religie, sex, origine
socială. Modernitatea adaugă celor patru valori con-
sacrate așa-zisele valori sociale: libertatea, egalita-
tea, fraternitatea; 6. Idealul educativ contemporan
nu este deloc un ideal educativ simplu, ci el se carac-
terizează prin următoarele trăsături: complexitate,
mondializare, pragmatism, instrumentalizare, tehno-
logizare. De fapt, nu există în lumea contemporană un
singur ideal educativ sau două idealuri educative, ci
există o pluralitate de idealuri, care se caracterizează
printr-o dinamică foarte activă, schimbările produ-
cându-se în funcție de necesitățile societale și mai pu-
țin față de cele ale individului uman. Din acest ideal
complex se desprinde imaginea Intelectualului, cu
tot arsenalul care ține de aceasta, cu toate speranțele
9 Acest spirit dihotomic şi rădăcinile sale platoniciene este anali-
zat de Liviu Antonesei, „Despre gândirea dihotomică”, în Sem-
nele timpului, Editura Junimea, Iaşi, 1987, pp. 123-133.
10 O astfel de schiţă este prezentată de Liviu Antonesei, în O in-
troducere în pedagogie; Editura Poliron, Iaşi, 2002, pp. 67-69.
11 Menţionăm două lucrări ale lui Jacques Le Goff: Omul medie-
val, Editura Polirom, Iaşi, 1999 şi Intelectualii în Evul Mediu,
Editura Meridiane, Bucureşti, 1994.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

care se leagă de comportamentul just al acestuia. Pro-
blema comuniunii în plan local, național, mondial a
fost adâncită, iar în ceea ce privește valorile pe care
le uzitează societatea contemporană, acestea se pot
desprinde din Declarația Universală a Drepturilor
Omului. Acest document rămâne de bază, dar lui i s-
au adăugat numeroase alte documente, cu un spectru
foarte larg și care abordează problematica umană pe
toate palierele ei. Valorile care au fost consacrate de
antichitate, evul mediu și epoca modernă fac parte din
infrastructura axiologică a lumii contemporane, dar
ele nu mai sunt suficiente pentru omul zilelor noastre.
Acestor valori li s-au adăugat altele, în mare susținute
prin legile internaționale și cuprinse în ceea ce numim
drepturile omului: viața, libertatea, securitatea
persoanei, securitatea socială, personalitatea juri-
dică, viața de familie, casa, onoarea reputația, ce-
tățenia, proprietatea, libertatea conștiinței și a re-
ligiei, libertatea de opinie, munca, decența, educa-
ția, identitatea etc.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
FILOSOFIE
Concluzie
Valorile lumii contemporane nu exclud și nu mi-
nimalizează valorile lumii antice, în deosebi pe cele
socratico-platoniciene pe care le-am menționat ante-
rior. Dimpotrivă, aceste valori au căpătat nuanțe noi,
în situații specifice, când se manifestă o formă de
existență paradoxală a lumii contemporane: tendința
de universalizare, de dispariție a granițelor și, în ace-
lași timp, tendința de etnicizare. Într-o astfel de situ-
ație paradoxală, când lumea noastră poate fi „cea mai
bună dintre lumi”, după o vorbă a lui Leibniz, sau
poate fi una total degradată și la capătul existenței
sale, lecția lui Platon este una benefică pentru omul
contemporan, ea putând reprezenta reperul care-i lip-
sește. Trebuie să-l privim pe Platon în complexitatea
culturii europene, gândirea acestuia putând fi nu nu-
mai premisă, ci și concluzie a unei culturi care stă să
se încheie.
31
FILOSOFIE
Dragoș NICULESCU
PETRE ȚUȚEA ȘI REFLECȚIILE SALE
RELIGIOASE ASUPRA CUNOAȘTERII (II)
▪ Esențele, constrânse de formă și legi. Istoricul, pierdut în diversitatea aparentă a lucrurilor
Se poate spune că forma coboară puritatea ideilor,
care sunt modele eterne, transcendente, creații ale divi-
nității și mijloace de lucru ale Demiurgului, la nivelul
lumii sensibile, la calitatea iluzorie a spațiului empiric,
neesențială. Simbolul, jocul cu simbolul, apropierea
sau depărtarea de simbol îi stau la îndemână și omului
de știință, și metafizicianului, și teologului creștin. Țu-
țea afirmă că “omul de știință se deosebește prin spe-
ranță de poetul pesimist”. Dar nu amândoi pot dispune
cu aceeași libertate de categorii, fie ele antinomice sau
universal-complementare? E drept că trăim sub legi,
care pot fi resimțite atât de constrângător încât Faust își
încearcă salvarea în magie, ieșind din cercul lor de fier.
Acolo însă se izbește de ficțiune, și aceasta îl ține în
impas. Platon însă nu se salvează de la mirajul ficțiunii
prin căderea în dogme, reușește acest lucru în calitate
de om autonom.
Țuțea precizează că exactitatea științifică a filozo-
fiei lui Husserl (“filozofia este o știință exactă”) nu
este posibilă, fiindcă exactitatea, spre diferență de
precizie, este transcendentă în esență, conform teoriei
32
ideilor, care reprezintă metafizica platonică a cunoaș-
terii, întâlnirea zeului cu omul credincios având loc în
lumea esențelor, în spațiul unui adevăr situat dincolo
de natură. Opoziția eleatică dintre ființă și devenire a
fost depășită numai de creștinism, și nu prin opțiune,
ci prin împăcare, prin stăpânirea Absolutului. “Omul
se mișcă între nevoia certitudinii ontologice a eficaci-
tății limitate a construcțiilor raționale, între dialectică
și intuiția pură a realului”, afirmă exemplar Țuțea.
Între Bacon și înțeleptul Malebranche există marea
diferență a neînțelegerii și înțelegerii naturii transcen-
dente a adevărului, a intuiției platonice ruptă de lumea
fenomenală. Adevărul istoric înseamnă devenire, și nu
substanță eleată, și atunci Iorga “se îneacă’ efectiv în
istorie, în diversitatea aparentă a lucrurilor, în care ade-
vărul dispare. Faptele nu sunt decât pretexte ale gândi-
rii filozofice, ale viziunii supraistorice. Pluralitatea li-
niilor și simbolurilor, instabilitatea, creșterea și degra-
darea – toate acestea nu reclamă decât imperfecțiunea
omului istoric, stăpânit de natură și de cosmos. “Marile
spirite termină religios”, cum a arătat Pascal. Eternita-
tea definită de Goethe este “prezent pur”; a rămâne
aici, în actualitatea instabilă, înseamnă a nu trăi în eter-
nitate. Dar, deocamdată, suntem siliți a o face, Dom-
nule Țuțea, căci deocamdată trăim aici, pe pământ, in-
tuiția eternității, a stabilității pure și continue fiind doar
un lux al cugetului cu valențe angelice.
Kant rămâne neplatonic prin viziunea lui atotcu-
prinzătoare, unitară și virtuoasă asupra naturii, dar or-
dinea aparține până la capăt transcendentului, misticii
trăind în ea, iar ceilalți căutând-o, pierzându-se în de-
venire. În absența sentimentului religios, definitoriu
pentru om, avem de-a face cu regres, cu schilodirea
psihică și schilodirea spirituală. Platon, văzut creștin,
reprezintă o afirmare a științei realului; depășirea di-
alecticii și formelor limitate ale gândirii autonome, a
formelor logice limitate, utile, gratuite sau nocive ale
spiritului căutător, a ambițiilor sistemice, a palidei
certitudini pe care o dă grupul, și nu insul. “Gândirea
trebuie văzută bipolar: când oglindește Susul este ve-
hicul al realului, când oglindește josul este vehicul al
aparenței”, subliniază Țuțea. Din treptele aparente ale
cunoașterii izvorăsc “iluziile progresului” (Sorel).
Aparentele trepte ale cunoașterii – senzații, per-
cepții, reprezentări, concepte, judecăți, raționamente,
cu rădăcinile lor empirice sau în ipotezele de lucru,
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

nu fac decât să trezească spiritul cercetător asupra lu-
crurilor, dar neprelevând natura acestora. Afirmarea
religioasă a unității divine în multiplicitate dă garan-
ția unității lumii, indiferent dacă aceasta ține de inspi-
rație sau de intuiție. Dialogul Parmenide dovedește
ireductibilitatea omului absolut cu multiplicitatea lu-
crurilor, a ideilor, ca esențe pure, cu mișcarea, tran-
sformarea, apariția și dispariția caracteristice existen-
ței, ireductibilitate care nu poate fi rezolvată dialectic,
relația dintre etern și trecător aparţinând misterului, a
cărui formă de înțelegere este credința, nu știința. De
aici, de la contactul cu misterul, derivă și validitatea
formulării apofatice, negative a Absolutului. Este
adevărat că Parmenide îi recomandă lui Socrate
“exercițiile logice”, dar ele nu duc la adevăr. Dogma
este cea care facilitează pătrunderea în paradoxala
inexistență a Unului absolut, a nemișcării eleate, în
“cîmpia adevărului”.
Numai cei stinși religios sunt neliniștiți de teama
neantului, ei cred în vid și în neființă. Dialectica și
concepția panteistă nu rezolvă problema relației din-
tre Dumnezeu și lume, relația dintre nepieritor și pie-
ritor constituind un mister. “Formele logice ale gân-
dirii autonome sunt punctele neînsemnate în fluviul
inform al sufletului omenesc.” Realitatea divinului
activ transferă realitatea asupra a tot ceea ce se întâm-
plă în univers. Cheia unică a tuturor dezlegărilor îi
aparține, de aceea, misticului, și nu miticului, magi-
cului și raționalului. Gândirea științifică plăsmuiește
ipoteze utile sau nu, artele “se îneacă” în sunete sau
în imagini izolate sau combinate, în funcție de simțu-
rile ori închipuirea care le oferă sau produce, ficțiu-
nile plăsmuite de rațiunea umană autonomă, alături de
pseudolegile din natură, constituind cadrul de mani-
festare, în joc, luptă și suferință a copiilor imperfecte.
Zeul, cu lumea lui, este dincolo, nu aici.
▪ Ideile platonice, suverane perisabilei predica-
ții logice a lumii
Petre Țuțea consideră că idealismul, naturalismul
și materialismul sunt unificate prin legarea lor de că-
tre om și natură, idealiștii căutând adevărul, binele și
frumosul în ei înșiși – roadele căutării dându-le iluzia
de cuceritori –, naturaliștii căutând totul în natură și
în conformitatea cu așa-zisele ei legi – aceasta fă-
cându-i-i să se creadă înțelepți –, iar materialismul
reducând omul la el însuși, nerealizând perfecțiunea
la care aspiră omul religios. Precum poziția omului
kantian, care are “finalitate în el însuși”, materialis-
mul este opus misticismului, fiind etern depărtat de
Absolut. Lumea ideilor înseamnă ieșirea de sub stă-
pânirea conceptelor lumii sensibile, golite de Dumne-
zeu, cine o înțelege nu are nici cea mai mică ezitare
în înțelegerea religioasă a platonismului. “Intuiția pla-
tonică a transcendenței este un mod filozofic grecesc
de înțelegere a realului, a exactității, a certitudinii
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
FILOSOFIE
dogmatice și de depășire a îndoielii legate de aparență
– mintea omului, acest sediu al aproximărilor, al fic-
țiunilor al părerilor și erorilor, atingând precizia
utilă”, afirmă Țuțea.
Construcția omului are loc înăuntrul naturii, acolo
are loc formarea omului “util statului” (Stenzel), ca-
racterul lui nu poate fi format decât plecând de la na-
tură, pe virtuți morale rezultate din “curgerea perma-
nentă, cuprinzătoare a lui și a statului” (Stenzel). Mo-
dele geometrice precum linia, unghiul, triunghiul,
sfera, percepute ca niște copii ale unor esențe impli-
cate în demonstrațiile matematice, nu exprimă ideile
platonice. Ideile lui Palton sunt pur și simplu, există
în afara omului și naturii, impunând participarea la
ele. Ideile platonice nu pot fi formulate logic, știința
lui Platon fiind ontologică, încercarea care s-a făcut,
după model aristotelic, căzând în eșec. Platon evită
inducția și deducția logică aristotelică prin legarea
ideilor, ca modele primordiale, arhetipale, de lucrurile
sensibile, trecătoare și imperfecte (Goblot). Prezenta-
rea lor nu înseamnă perisabila predicație a lumii lu-
crurilor, progresele gândirii nu sunt necesare, raționa-
mentul inductiv și deductiv rămânând instrumente
metodologice utile într-o logică științifică de tip aris-
totelic. Stagiritul leagă forma de materie (substanță),
ori acest lucru nu se potrivește cu lumea platonică, cu
absolutul concret din eshatologia creștină.
Permanente rămân în gândirea lui Platon afirmarea
transcendenței realului, sufletul nemuritor (formă a
omului etern), ideile și zeii – toate dimpreună. În sens
platonic esențele pot fi contemplate de spiritele pure
dincolo, iar aici, trăite ca amintiri ale altei vieți –
anamnesis. Întoarcerea filozofului în grotă este o
acțiune de ordin ontologic, nu este determinată de
vreo dialectică a inducție și deducției, a grotescului și
universalului, a singularului și generalului.
▪ De la ficțiunea nietzscheană a lumii la metafi-
zica cunoașterii. Sau, mai degrabă, invers...
Adevărul suprem este exprimat de Platon astfel:
“Dumnezeu este bun, lipsit de invidie, și ceea ce a fă-
33
FILOSOFIE
cut El a făcut cel mai bine posibil” (M. Chauvet). Ni-
etzsche afirmă că “s-ar putea ca lumea să fie o ficți-
une”. Toți oamenii și toate categoriile au sens, perisa-
bil ori peren, iluzoriu ori cert, fiindcă sunt sub puterea
lui Dumnezeu. Semnele aleatorii, a căror eficacitate
produce iluzia adevărului, sunt rezultatul mișcării spi-
ritului autonom între senzorial și predicativ. Ideile
sunt oglindite de lucruri, dar nu sunt incluse în ele –
ideile care sunt obiectul conceptelor. Imaginea obiec-
telor, reflectată de către simțuri, nu surprinde decât un
adevăr exterior lor; imaginea nu a surprins și nu sur-
prinde niciodată esența profundă a lucrurilor. De
aceea, adevărata știință este știința ideilor, viziunea
gnoseologică kantiană nu se potrivește cu spiritualis-
mul platonic, căci numai interpretarea ontologică este
adecvată naturii transcendente a ideilor. Pedagogia
platonică, statul său educator sunt potențate de pute-
rea spirituală a templelor. Pedagogicul însă, la Platon,
este subordonat ontologicului (și nu invers) vieții și
lumii, zeilor, sufletului nemuritor, adevărului cuprins
în știința ideilor. Prezentarea ideilor, din “Republica”,
ne arată natura lor transcendentă și socratismul lui
Platon, faptul că Absolutul nu poate fi explicat teore-
tic în forma clarului cartezian: “Nu știu – se adresează
Socrate lui Glaucon – dacă poți înțelege, eu exprim
adevărul fără imagine și pildă. Există o știință care
cercetează esența oricărui lucru, este superioară tutu-
ror științelor practice și teoretice” (Republica, Cartea
a II-a). Cea către care se îndreaptă gândirea socratică
nu este deci obiectivitatea științifică, ci “metafizica
cunoașterii” – așa cum se exprima Henri Bergson.
Este greșit a se suspecta, ba mai mult, a se face gre-
șeala confundării “căutării naturi lucrurilor” a lui So-
crate cu vreo interpretare logic-inductivă a realului. Și
aceasta din simplul motiv al absolutizării ideilor pro-
venite din dialoguri ca rezultate dialectice ale gândirii
umane, ca raționamente desfășurate în discuții, fapt
care le-ar transforma în simple concepte care nu ex-
primă natura lucrurilor. Filozofia, în fond, este un
mod pozitivist de înțelegere a platonismului. Logici-
enii moderni, în genere, sunt cei care consideră “con-
ceptele ca expresii esențiale ale lucrurilor, deci ale
unității reale a acestora, acesta fiind scopul cercetă-
rii” (Sigvart). Natura lucrurilor nu se caută cu ajutorul
unei pseudoștiințe utile și vaste, căutătorul nu devine
astfel posesor al adevărului, transcendent în esență –,
ci se primește prin inspirație sau se intuiește.
Deși platonismul nu răspunde la întrebarea filozo-
fică dacă perfecțiunea coincide cu completitudinea
sau nu, creștinismul, prin integralismul mistic, prin
dogma eshatologică a învierii răspunde afirmativ. Bi-
nele suprem nu poate fi atins dialectic, prin rezultate
utile statului educator și individului educat, și deși
Stenzel consideră că există o conștiință teoretică în
sens științific, ca “expresie a acordului între persona-
litate și lumea exterioară”, privind socratic-platonic,
34
adevărul nu este expresia celor doi termeni legați lo-
gic, interioritate și exterioritate, ci acesta reprezintă o
viziune aristotelică, precursoare a concretului nomi-
nalist și, mai departe, a empirismului și pozitivismu-
lui. Gândirea autonomă a omului și știința aferentă ei
se arată a fi neputincioase în afara încercării de ana-
liză a adevărului din părticele sectare sau sectoriale,
adevărul căutat neavând sediul în ea. Dar acest lucru
un trebuie absolutizat sau blamat, căci filozofia, reli-
gia și știința trebuie să meargă mână în mână în lucra-
rea de căutare, de atingere a adevărului, științei
reamânându-i-i efortul și încrederea (acestea fiind us-
tensilele ei), iar filozofiei și religiei, înțelepciunea, in-
tuiția și, mai ales, credința.
▪ Divinul și sufletul, sau calea circulară spre ne-
murire
În Fedru, Socrate, profesorul lui Platon, afirmă lu-
cruri excepționale. Pentru cei care au citit dialogurile
platoniciene, dar și pentru cei mai puțin inițiați, care
nu au făcut-o, este extrem de utilă și justificată lectu-
rarea și analiza acestora, textele stând practic la baza
gândirii platonice. Din acest punct de vedere, Țuțea
face un scurt excurs esențializat și deosebit de valo-
ros. În cele ce urmează vom analiza succint texte fi-
lozofice de bază, fără de care gândirea platonică, în
intuiția ei transcendentă excepțională, și, ulterior, în
viziunea și interpretarea creștină, nu poate fi înțeleasă
la adevărata ei dimensiune. Dorința instinctivă a plă-
cerii și gustul reflectat al binelui sunt considerate de
către Socrate cele două principii care îl conduc pe om,
și al căror impuls îi determină acestuia acțiunea și na-
tura. Amândouă, împreună, nu sunt însă în stare a-l
determina pe acesta să își dorească a cunoaște esența
lucrurilor, ci s-o ignore. Înțelepciunea nu este altceva
decât înclinare spre bine, inspirată de rațiune, care
pune stăpânire pe suflet, ea situându-se la pol opus de
dorința necugetată care tinde spre plăcerea domina-
toare și care poartă numele de necumpătare.
Mișcarea (manifestarea) singură a sufletului nu
poate să impună, în mod necesar, decât că sufletul nu
are nici început și nici sfârșit, adică faptul că este ne-
muritor. Definirea sufletului fiind capacitatea unei ști-
ințe divine, nu ne rămân la îndemână decât cele câ-
teva cuvinte cu care putem opera comparații, analogii.
Căderea sufletului universal din statutul lui ceresc în
haina solidă a timpului individual terestru, care nu îl
determină deci, ci doar îl găzduiește, reprezintă una
dintre caracteristicile gândirii platonice, mult contro-
versată și contrazisă ulterior, acerb, în cadrul filozo-
fiei creștine medievale, începând chiar cu formele ei
incipiente. Divinul este cel care asigură circulația su-
fletului, în varianta lui universală, deci existențială, în
sferele superioare, de asemenea slăbirea, “ofilirea”
urâțeniei și răului. Absoluta forță ordonatoare supra-
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
 FILOSOFIE
veghează totul. Viziunea cosmogonică, mitică, tre- mai pură dintre lumi conține într-însa esențele per-
buie înțeleasă și interpretată corect, între zei care se fecte, simple, pline de calm și beatitudine. Omul hă-
mișcă în spațiul transcendenței – acest lucru fiind fer- răzit, contemplându-le, va deveni pur, liber, detașat
til judecății contemporane –, al absolutului esențiali- de propriul mormânt al corpului, de închisoarea pe
zat, al ideilor arhetipale. care o purtăm cu noi.
Nu îmbrăcămintea mesajului contează astăzi, ci
substanța esențializată, folositoare unor demersuri
analitice superioare, a conținutului. Muritorii devin
nemuritori prin urcarea sufletului la cer (analogie cu
viziunea și mesajul religios creștin, tributară, și ea, în
bună măsură, feluritelor inserții, este impresionantă).
Spațializarea și geometrizarea descriptivă a mișcării
sufletelor în cadrul bolții cerești nu trebuie înțeleasă,
corect, decât în înțelesul ei determinist-energetic.
“Căci dacă trebuie întotdeauna a spune adevărul, sun-
tem totdeauna obligați, când vorbim despre adevăr”.
Și atunci: esența fără culoare, fără formă, impalpabilă
un poate fi contemplată decât prin ghidul sufletului,
inteligența în jurul esenței rămânând a fi sediul acelei
științe perfecte, care cuprinde adevărul întreg. O miș-
care circulară, vede Socrate prin Platon, a gândirii ze-
ilor, care, hrănindu-se din gândire și din știință, fi-
indu-i admisă contemplarea Ființei absolute, se adapă
cu Adevărul și este cufundată în extaz până când
ajunge din nou în punctul de unde a plecat. O mișcare
de revoluție, desigur, în care ea contemplă justiția în
sine, înțelepciunea în sine, știința, dar nu știința parți-
ală, fragmentară a lucrului și omenescului, individua-
lizată după obiecte și muritori, ci știința nesupusă ▪ Neputința cunoașterii simultane a calității și a
schimbării, știința care are ca unic obiect Ființa fiin- esenței lucrurilor
țelor.
Conform legii Adrasteiei (nimfa care l-a hrănit pe Fragmentul filozofic din Scrisoarea a VII-a debu-
Zeus în peșteră cu laptele caprei Amaltheea), orice su- tează cu o clarificare, în sensul în care Platon nu ga-
flet care a putut să urmeze sufletul divin și să contem- rantează siguranța sursei externe, a celor care afirmă
ple cu el vreo esență să fie apărat de orice rău, iar dacă că ar fi preluat principiile platoniene din chiar gura lui
elanul său nu slăbește – în eventualitatea unor alte că- Platon. El infirmă existența vreunei așezări într-o
lătorii (reîncarnare) –, el nu va cunoaște vreodată su- formă ordonată, metodică, scolastică a principiilor
ferința. Uitarea și viciul corup sufletul, îl fac impur, îl sale, fiindcă această știință nu se transmite prin cu-
îngreunează, sufletul cade atunci pe pământ și nu vinte (facem aici o paranteză și specificăm că toate
poate însufleți corpul niciunui animal. La pol opus, traducerile în română făcute de Țuțea și corecturile
sufletul care a văzut cel mai bine esențele și adevărul exegeților și editorilor întreprinse ulterior au fost rea-
va locui în- și va forma un om care se va consacra lizate conform traducerii în franceză din ediția Sais-
înțelepciunii, frumuseții, muzelor, iubirii. Unitatea set. Fragmentul din Fedru este în volumul Platon,
rațională impune înțelegerea generalului, aceasta ple- Oeuvres Complete, vol. II). Platon nu își asumă
când, firește, de la multiplicitatea senzațiilor. Această această cea mai nobilă întreprindere care ar fi putut fi,
facultate este amintire, resimțirea celor văzute de su- dacă acest lucru ar fi fost posibil, piscul vieții lui: dez-
flet în călătoriile alături de sufletul divin. Pe acest văluirea secretelor naturii (lucrurilor). Platon consi-
drum, desconsiderarea existențelor înseamnă contem- deră că numai un mic număr de inițiați și de capabili
plarea existenței reale. Dar filozofii posedă gândirea a le descoperi în ei înșiși merită să primească aceste
care se poate lega, pe cât posibil, de amintire, de esen- învățături (pedagogia platoniciană). În rest, asupra ce-
țele “cărora însuși Dumnezeu le datorează întreaga di- lorlalți nu s-ar abate decât un dispreț injust ori o za-
vinitate”. Aceste reminiscențe însuflețesc omul capa- darnică înfumurare.
bil de misterele perfecțiunii infinite, capabil de a Pe de altă parte, există un motiv temeinic, care se
ajunge la perfecțiune. Desigur că mulți, bântuiți de opune oricărei tentații de a scrie asupra acestei materii.
griji, angoase și alte năclăieli, nu îl înțeleg, îl consi- Știința se poate aplica asupra oricărui obiect în trei con-
deră nebun și chiar vor să-l vindece de nebunie. El își diții necesare. A patra condiție este știința însăși. A cin-
dă seama de tot ce se întâmplă în jurul lui și cu el. Cea
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 35
FILOSOFIE
cea condiție este reprezentată de însuși țelul demersu-
lui cunoașterii, care este adevărul în sine. Aceste aspect
este verificat plecând chiar de la cele mai simple lu-
cruri ori simboluri – figurile geometrice, care, după
cum am spus anterior, reprezintă ele însele niște esențe.
Cercul, bunăoară: are nume, definiție – substantive și
verbe –, apoi o imagine, un desen aferent, care se tra-
sează și se poate și șterge, distrugând complet figura în
sine. Al patrulea lucru este știința, inteligența, opinia
adevărată, relativă la cerc. De cel de-al cincilea lucru,
adevărul, cel mai mult se apropie inteligența, celelalte
lucruri se îndepărtează de el. La fel, putem lua în dis-
cuție orice alt obiect, figură, culoare, apoi categorii,
precum binele, frumosul, justul, specii de animale, ac-
țiuni, pasiuni, obiecte naturale sau realizate de mâna
omenească, modul de a fi al sufletelor.
Neputința rațiunii omului, pierdut între efortul de
a cunoaște atât calitățile lucrurilor, cât și esența lor, îl
va împiedica pe acesta de la coordonarea gândurilor
sale într-un sistem nepervertibil. Chiar și cercul, în
toată perfecțiunea lui tangentă în fiecare punct la o li-
nie dreaptă, conține într-însul elemente care îl așează
în poziție de contradicție cu adevărul. Asumător defi-
niției, care deși are pretenția finității, a imuabilității,
este compusă din nume și din verbe care nu sunt fixe.
De aceea, cum am mai spus, căutarea atât a esenței,
cât și a calității în același timp duce la contradicții evi-
dente, plasează în spațiul omului mii de îndoieli, mii
de neclarități. De obicei, omul se mulțumește cu
prima imagine a lucrurilor și respinge aceste patru
elemente – lucru motivat, în bună măsură, de proasta
noastră educație sau de teama căderii în ridicolul in-
terogațiilor nesfârșite. Din naștere, sufletele locuiesc
naturi vicioase și nepregătite în privința cunoașterii și
moravurilor, ele însele corupte, ceea ce face ca atin-
gerea nivelului științei să poată fi posibil abia la capăt
de drum, pe un fundament al lucrurilor și spiritului
bine rânduite. Fără afinitatea cu obiectul de cunoscut,
inteligenta și memoria nu reprezintă nimic. De aceea,
posesorii de inteligență și memorie bună, dar care nu
au afinitatea naturală cu justul si frumosul, și nici cei
care posedă aceeași afinitate, dar sunt lipsiți de inteli-
gență și memorie, nu vor putea pătrunde niciodată
adevărul virtuții și viciului, căci esența etalează spre
cunoaștere atât falsul, cât și adevărul în același timp,
pătrunderea lor simultană fiind dificilă, necesitând
multă muncă și mult timp. După raportarea lucrurilor
unele la altele, după percepții, senzații, discuții, după
invidii, întrebări și răspunsuri, abia atunci lumina în-
țelepciunii luminează obiectele și ne permite să ajun-
gem până la limita puterii umane.
36
▪ Empirism, nominalism, inducție, deducție –
sau dialectica din afara adevărului
În Fedru, lungimea citatelor este motivată de di-
versitatea punctelor de vedere privind purul real –
ideea de esență –, ceea ce arată imperfecțiunea limba-
jului uman, mai ales în forma predicației. Socrate pre-
zintă doctrina esențelor nesigur, acestea fiind “sim-
ple, fără formă și culoare”, deși “strălucesc ca viziuni
în jurul celei mai pure lumini”. Destinul și zeul purtă-
tor de lumină, pedepsitor al omului răspunzător pen-
tru faptele sale, adică trăitor în libertatea “imperiului
necesității”, stăpânesc ordinea etico-religioasă. Ima-
ginile sunt forme iluzorii ale lumii aparente, nepotri-
vite cu esențele platonice, forma devenind reală la
Aristotel și apoi la creștini. Generalul, ca rezultat al
reamintirii și nu al abstractizării, pleacă aparent de la
senzații, în cadrul lui nefiind vorba de logică a fapte-
lor, de inducție propriu-zisă, generalizarea nefiind ca-
lea spre esențe. Mozaicul empiric util și orientator, un
duce la unități reale, ci formale, nesigure: empirism,
nominalism, inducție, deducție – toate aparțin dialec-
ticii legate de filozofie și concret, deschisă și limitată,
situată în afara adevărului, acesta existând în “impe-
riul esențelor”. Ceea ce ne stă la dispoziție este o lume
dedusă din logica realului, situată deasupra puterii ra-
țiunii umane, cu ipotezele și sintezele ei ospitaliere.
Esențele nu țin de natura subiectului cunoscător, de
aceea, limbajul socratic, greșit interpretat drept “ine-
ism” (“ineism socratic”), merită corecta interpretare
de amestec de metempsihoză, anamnesis, abstracti-
zare ca expresie a gândirii active, observație sau func-
ție trezitoare a simțurilor. Corpul – mormântul înțe-
leptului inspirat, aflat pe poziție dialectică conflictu-
ală cu mulțimea care îl consideră nebun –, această ră-
mășiță orfică, depășită de integralismul creștin. Pros-
tia și ignoranța sunt, de fapt, sub imperiul destinului,
al necesității – spațiu în care răspunderea nu poate
funcționa, de aceea, viziunea socratică se pare că gre-
șește acuzându-l pe prost și pe ignorant că sunt vino-
vați pentru neștiința lor.
“Spiritul căutător al omului împins de nevoi se în-
tâlnește cu cel contemplativ, cel din urmă fiind setos
de adevăr, de știința esențelor oferită de inspirație,
reamintirea fiind un dar ceresc. În jocul vieții și al
morții, existența și nonexistența nu pot fi legate dia-
lectic – în sens hegelian -, ci mistic, unitățile fiind
simple și transcendente”. (Petre Țuțea)
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Nicolae BĂLAȘA
DESPRE SUFLET
Dragii mei,
Că Elena, omul, în general, ar fi putut trece, la propriu,
într-o altă dimensiune, într-un alt spațiu, un alt timp, într-
o altă inteligență și o altă formă de viață, în ziua de astăzi,
nu ar mai mira pe nimeni. Știința a mers până acolo unde
mintea umană, cantonată, totuși, până mai ieri, în canoa-
nele determinismului, a ajuns acum unde nimeni nu ar fi
putut gândi. Experimentul Philadelphia, din informațiile
puse în circulație, se pare că ar fi fost la propriu. Nedeslu-
șite sunt urmările sale de atunci. Nu se știe sau nu au fost
date publicității suferințele marinarilor ce se aflau pe ma-
rele distrugător, nu s-au făcut suficiente dezvăluiri despre
tot ce s-a întâmplat cu echipamentele navei, despre felul
în care a apărut norul cenușiu ce a făcut să dispară și să
reapară vaporul etc. Se știu însă multe altele despre mi-
crocosmos, despre materie și antimaterie, despre felul în
care particule subatomice elementare, numite, astăzi, ne-
utrini, călătoresc, în general, cu o viteză apropiată de cea
a luminii. Asupra acestora, asupra neutrinilor, deocam-
dată încă plutește o oarecare neînțelegere a conceptului de
masă și cel de masă de repaus, în contextul în care ei, deși
neutri din punct de vedere energetic, sunt capabili să
treacă prin materie fără a interacționa cu ea, mare atenție,
fără a interacționa cu ea.
Fraților, am adus în discuție acest subiect nu întâmplă-
tor. Undeva între paginile 309-314, din volumul „Ființă
și ființare al români”, puneam în scenă câteva întâmplări,
ce dau oricui de gândit și te fac să crezi că ele se petrec
doar pentru a completa adevărurile științifice menționate
mai sus. Pentru a avea textul la îndemână, revenim cu el:
„Povestea lui Bennet îmi amintește de câteva întâm-
plări petrecute, trăite chiar de către mine. Am să vă relatez
două dintre ele. Prima a avut loc în urmă cu aproximativ
32-33 de ani, când unchiul meu, responsabil cu mecani-
zarea agriculturii în cap-urile din nordul județului Dolj, în
timpul unei ședințe de lucru, pe fond emoțional, a făcut
accident vascular. Unul suficient de zdravăn, dar care nu
i-a pus capăt vieții. Familia l-a adus la Spitalul de neuro-
logie din Craiova. După ce l-a văzut un medic, a fost pla-
sat în salonul numărul șapte, celebrul salon al morții, o
încăpere, să zicem, suficient de mare, în care se puteau
înghesui, aproximativ, 15-20 de paturi, dacă nu mai
mult?! Rar avea să fie unul gol! Iar când se întâmpla, fie
unul din cei bolnavi, după 10-12 zile, mișca, semn că se
întorcea la viață, fie că murea careva dintre cei plesniți de
soartă. Trec peste mizeria de peste tot, trec peste faptul că
cearceafurile erau schimbate la nu știu câte zile și mai
toate erau ude de urină și fecale... Orice descriere în plus
v-ar provoca silă și v-ar aminti de marea grijă a sistemului
totalitar purtată omului. Aiureli de doi bani! Flașnetarii
propagandei, ba chiar și cei ce ai fi crezut că au un gram
de bun simț, susțineau sus și tare că totul e pentru om și
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
POLEMOS
pentru bunăstarea lui. Ca și acum, ca și în toți acești anii
de după `89, când mitocani și nemernici, la tot pasul! V-
am mai spus câte ceva despre condițiile din spitale și în
volumul Cerșetor în iadul de la poarta raiului. Revin, pen-
tru că nu vreau să politizez momentul. Pe mijlocul salo-
nului, un șir de paturi grupate două câte două. În ele, bol-
navii aveau poziția capului spre nord. Un alt rând, tot
grupe de două câte două, ocupa poziția dinspre ferestrele
zidite în partea de est. În aceste paturi, bolnavii erau așe-
zați cu capul spre est. Distanța între cele două rânduri era
cam 50-60 de centimetri, cât să poată trece printre ele un
om. În partea de nord a salonului, spre alte ferestre, un alt
rând de paturi, tot grupate două câte două. Bolnavii aveau
așezat capul spre vest. Cu alte cuvinte, cu puțin efort ne
putem imagina un fel de cruce a cărei parte centrală era
formată din bolnavii așezați cu picioarele spre sud și ca-
pul spre nord, iar părțile laterale, adică brațele, erau for-
mate din bolnavii așezați de o parte și de alta cu picioarele
spre mijlocul crucii. Intrarea în salon, prin partea de sud.
În fața paturilor, spre ușă, un spațiu de aproximativ 1,5
metri. Acolo, o masă și câteva scaune cu spătar, suficient
de incomode, în condițiile în care aveai să zăbovești mai
mult pe vreunul din ele. Într-o sâmbătă, după aproximativ
o săptămână de spitalizare a unchiului meu, mi-a venit
rândul să îl veghez și să am grijă să nu cadă cumva din
pat. El ocupa unul din primele de pe rândul din mijloc.
Lateral lui, dincolo de culoar, în grupul de două paturi
plasate spre est, un avocat și un oarecare Costică, numai
osul și pielea, dezbrăcat pușcă. Dezbrăcați erau toți bol-
navii, dar aveau peste ei un cearceaf asemenea celui ce se
pune peste cel mort. De altfel, încăperea semăna mai de-
grabă cu o morgă, în care ei, „morții”, încă mai respirau
putoarea lor, dar și duhoarea vremurilor. Până spre miezul
nopții, din cauza aerului stătut, am vegheat din pragul
ușii. Spre cântatul cocoșilor, oboseala m-a frânt. Atunci
am așezat lângă patul unchiului meu 3-4 scaune și m-am
întins pe ele cu picioarele în aceeași direcție ca și el. Din
teama ca nu cumva să nu-l simt, mi-am legat cu o ață de
cânepă mâna mea de mâna lui. Până aici, toate bune, însă
nici n-am apucat să mă așez bine că un fel de abur nefi-
resc, pe care l-am putut doar simți, ceva ce avea un fel de
consistență, m-a izbit și parcă a trecut prin mine. Sincer,
m-am speriat. Mi-am desfăcut în grabă mâna, am privit
spre unchiul meu apoi spre bolnavii ce îmi erau alături.
Avocatul se zbătea între viață și moarte. La gură făcuse
un fel de spume și respira greu. Am alergat la camera de
gardă. M-am întors în salon însoțit de o asistentă suficient
de tânără. S-a uitat la bolnav, i-a șters, cu niște hârtie igi-
enică saliva, apoi i-a luat o tensiune. „Nimic deosebit, o
convulsie firească! Ne-a mai speriat domnul avocat cu
chestii dintr-ăstea și n-a murit!” mi-a zis ea și a plecat
somnoroasă și nefiresc de liniștită. Rămas singur, m-am
37
POLEMOS
așezat pe unul din scaune, în același loc, în care cu ceva
timp în urmă, mă întinsesem. Îmi frecam fruntea în încer-
carea de a înțelege mai bine și de a-mi explica secundă cu
secundă, cele întâmplate. Pe nesimțite, același „val” m-a
izbit iarăși și a trecut din nou prin mine. Am privit spre
avocat. Murise! Instantaneu, parcă în același moment în
care avocatul a murit, vecinul său, Costică, s-a trezit din
comă și cu un fel de nefiresc a tras cearceaful de pe cel
mort și s-a acoperit el. Eu, între ei, la mijloc... Oare atunci,
să fi fost martor și morții, și vieții, să fi fost martor sufle-
tului?! Sufletului în căutarea?... În căutarea a ce?
A doua întâmplare s-a petrecut cu puțin timp în urmă,
spre sfârșitul lunii martie, a anului 2018. Înainte de a vă
povesti, vreau să vă asigur de sinceritatea mea, de faptul
că nu doresc senzaționalul. Tot ce am să vă spun este trăit
de mine în condițiile unei lucidități mentale pe care nu o
pot pune sub semnul întrebării. Odată cu precizările fă-
cute, trebuie să vă mărturisesc faptul că de aproape doi
ani m-a tot chinuit piciorul drept. Durerea s-a declanșat în
momentul în care în una din zilele de lucru, la serviciu, în
timp ce, urcat pe un scaun ergonomic, la birou, aranjam
niște dosare mai vechi, am căzut. Din nefericire, am căzut
pe partea dreaptă a corpului, parte pe care mai căzusem,
cândva, cu ani în urmă. Atunci m-am ales cu o frântură
de umăr drept, ce nu-mi dă pace nici măcar acum. După
căzătură, durerile m-au dus la medic. Am făcut o radio-
grafie, iar în urma ei am aflat că nu am oase rupte, dar că
este posibilă un început de coxartroză, la șoldul drept,
boală despre care nu am știut. Desigur nu am neglijat ni-
mic, am consultat specialiști în ortopedie, în reumatolo-
gie, în chinetoterapie, am făcut infiltrații la o clinică par-
ticulară, am făcut mișcare, masaj etc. Pe scurt spus, am
cheltuit bani de-aiurea, m-am mai și chinuit, iar coxar-
troza și-a văzut de treaba ei. La începutul lui 2018, abia
mai puteam călca în picior. Durerea mă scotea din minți
și mă dezarma. Într-o zi, totuși, soția a găsit o cunoștință
care i-a vorbit despre spitalul Monza, investiție româno-
italiană, nou înființată în București, și despre un medic or-
toped de excepție, Gabriel Dinu, specializat în străinătate
și recunoscut chiar și prin America. Am deschis interne-
tul, m-am documentat, însă nu mi-am putut depăși frica,
mai ales că alți ortopezi, din spitale cu renume, îmi reco-
mandaseră să „trag” de mine cât pot de mult și să fac
această operație la bătrânețe, undeva după ce voi împlini
70-75 de ani. La câteva zile mai târziu, am aflat că și pri-
marul din localitatea Podari, Dolj, avusese aceeași boală
ca a mea și se operase în același loc, la același medic. Tot
îmi puneam semne de întrebare, frica îmi dădea târcoale,
iar eu nu mă puteam decide. Până aici, totul obișnuit, totul
credibil, mai ales câtă vreme cele ce mi s-au întâmplat se
puteau întâmpla oricui, însă, în una din primele nopți ale
lunii aprilie, am avut un coșmar. Visasem că un fel de
umbră, ca o pânză întunecată, se tot lăsa spre mine. Ne-
putincios, în somn, m-am speriat cumplit. În acel mo-
ment, cu un fel de disperare, am strigat „Doamne Iisuse
Cristoase, ajută-mă!” și m-am trezit. Eram cu fața în sus,
38
treaz și conștient, în momentul în care un fel de tub de
lumină, o altfel de lumină decât aceea pe care o vedem zi
de zi, a venit din înaltul cerului, ca o săgeată, a trecut prin
acoperișul blocului și s-a oprit deasupra mea. Instantaneu,
fascicolul de lumină s-a ridicat, și a dispărut spre locul
dinspre care a venit. În același moment eu am putut vedea
prin tavane cerul și am putut urmări, preț de câteva se-
cunde întoarcerea luminii în univers. În noaptea respec-
tivă nu am mai putut adormi. M-am tot frământat. În ziua
următoare am hotărât să mă duc la spitalul Monza. Eram
convins că voi trece prin umbra morții, dincolo de ea, spre
viață.” Spre viața de aici, ea însăși un fel de întrupare în
rotund.
Oameni buni, puse cap la cap, experiențele de viață,
descoperirile științifice, la care trebuie adăugate revelații
personale, în genere, ale omului căzut în lume, m-au făcut
să afirm că Dumnezeu este lumină, iar noi, suflete, lu-
mină din lumină. De aici și ideea din filosofia indiană,
egipteană etc. idee conform căreia viața este o minune ce
ne va reuni cândva în lumina supremă.
Fraților, că sufletul omului ar putea fi format chiar din
aceste particule, descoperite de către știință, numite neu-
trini, grupați la întâmplare sau ordonați după anume ca-
noane, poate fi cel puțin o ipoteză pe baza căreia se poate
specula enorm. Dincolo de toate stăruie o altă chestiune
și anume că oricum am da-o, oricum am suci-o, prin ei,
prin neutrini, prin particula lui Dumnezeu sau prin al-
tceva ce, momentan, ne scapă, când ne împotmolim ajun-
gem tot la El, Cel de Sus, însă de data aceasta la un Dum-
nezeu ce capătă consistență. Atenție, consitență, adică
Substanță, Existență, Ființă pură întru` devenire prin ea
însăși și nu materialitate. Prin urmare, într-o oarecare mă-
sură, ne reîntoarcem la Antichitate și redefinim, de data
aceasta, lumea la nivelul descoperirilor științifice. Altfel
spus, anormalul de ieri capătă, din interior, din ce în ce
mai multă lumină și se revelează omului a cărui minte
poate pătrunde în miracolul universului.
Mă rog, noi, oameni angrenați în această discuție, gândim
la lucruri mai pământești, lăsând savanții cu ochii în lumi
posibile, locuri în care vor găsi, cu siguranță, și adevăru-
rile posibile. De altfel, omul de rând, scos sau nu din
matca vremurilor sale, nu răstălmăcește la infinit sufletul,
Adevărul suprem, ci, fie îi accepta la nivelul închipuirilor
din propria-i conștiință, fie, îi pune sub semnul întrebării.
O atitudine de curvă pusă în dungă o au o parte din răz-
vrătiții vremurilor, telectuali nevoie mare, care ar crede și
nu prea în Divinitate, ar crede și nu prea în știință, ar crede
și nu prea... Apoi, ce suflet? Ce Divinitate? „Dumnezeu
sunt eu!...”- strigă în gura mare aceiași panglicari, rupți
de-aiurea, și în tur, și în coate, prin fel și fel de universități,
toate peste noapte inventate. Despre diplomele însușite
sau livrate la cântar de ei, am mai vorbit. Musai să-i lă-
săm în pace.
Revenim, nu pentru a concretiza, ci pentru a ofta pu-
țin, șoptindu-ne în barbă: of, Doamne, Of, tu suflet bun
la toate!
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
 ISTORIE

Ovidiu PECICAN

DESCOPERIREA CRONICII MOLDOVEI

ÎN LIMBA POLONĂ
Archiva istorică a României a fost, în cazul lui părut până ieri oamenilor de știință riguroasă, poziti-
B.P. Hasdeu, prima publicație în care, părăsind abor- vistă, o lipsă, astăzi poate fi interpretat, în schimb, ca
darea narativă a istoriei din studiile anterioare, istori- o probă a fervorii profesionale a savantului, pentru
cul s-a vădit capabil să restituie izvoare istorice docu- care documentul nu a însemnat doar actul emis de
mentare într-o editare critică, dar și să le comenteze cancelarii și alte instanțe oficiale, ci și mărturia nara-
in extenso, unele dintre discuțiile însoțitoare având tivă a unor personaje de odinioară.
profunzimea și întinderea unor adevărate studii de Într-adevăr, Archiva istorică a României a conți-
sine stătătoare. Hasdeu publicase și în revistele scoase nut și izvoare narative. Iar dacă unele dintre acestea
de el până atunci documente din trecutul românilor au fost reluate și publicate în noi ediții, cu comentari-
sau aflate în legătură directă cu acesta. De astă dată ile erudite și foarte personale ale lui Hasdeu, astăzi nu
însă el asuma proiectul valorificării științifice și a di- mai sunt motive de a regreta acest fapt. În primul
fuzării către publicul cultivat a unei întregi arhive ce rând, pentru că orice ediție nouă a unui text vechi este
trebuia să acopere, la dimensiunile întregii națiuni, legitimă, în măsura în care îmbunătățește printr-o
accesul documentar la trecutul românesc. Era, cum s- nouă lectură și prin noi elucidări cunoștințele despre
a spus, de „un caracter de permanență și o cuprindere textul respectiv. În al doilea rând, pentru că a benefi-
totală (în stilul specific de a vedea lucrurile) a oricăror cia de imaginația științifică, de sugestiile bogate și de
texte care privesc istoria română”1. Pentru Nicolae buna pregătire a lui B.P. Hasdeu în domeniul criticii
Iorga, în 1903, însă, acest mod de a vedea lucrurile nu de text nu poate fi o pierdere nicidecum, sub nici un
era satisfăcător pe deplin. „Sub firma ei [= a Archivei aspect. Ioan Oprișan are dreptate: „... prin comentari-
istorice... – n. O.P.] trebuiau să se întâlnească croni- ile sale, de obicei foarte întinse și profunde, savantul
cile ca și documentele propriu-zise și, printre acestea, a deschis orizonturi extraordinare...”3
documentele scrise de străini în limbi străine, cu do-
cumentele scrise în slavonește, iar mai târziu în româ-
nește, de români. Un plan care permitea să se adune
în același volum o inscripție de la Tyras, un act de la
Căliman Asan, țarul bulgăresc, descrierea de călătorie
a lui Neufville și o sumă de acte slavone și române,
inedite, de cea mai mare însemnătate. Nu se vorbea
nimic despre faptul, ce-și avea însemnătatea lui, dacă
în Arhivă erau să se dea numai acte inedite sau și re-
produceri după felurite tipărituri din străinătate”2.
Archiva istorică a României nu a făcut încă obiec-
tul unor studii amănunțite, deși interesul ei depășește
orizontul de așteptare investit, în general, într-o co-
lecție de documente. Din motive care țin de restricți-
onarea accesului la depozitele arhivistice bucureș-
tene, dar merg până la epuizarea stocului documentar
adunat din Rusia și din Polonia și aflat în posesia edi-
torului și până la interesul neostenit și foarte diversi-
ficat al lui Hasdeu pentru o diversitate de tipuri de iz-
voare, publicația diferă și de cele care au precedat-o,
și de cele care i-au urmat pe calea valorificării cultu- În primele pagini ale celui de-al treilea tom din Ar-
rale a mărturiilor despre trecutul românesc. Ceea ce a chiva istorică a României (1867), Hasdeu publica

1 Ioan Oprișan, „Un model pentru corpusul național de documente 2B.P. Hasdeu, Archiva istorică a României, ed. de Ioan Oprișan,
istorice”, în Arhiva istorică a României, vol. 1, București, Ed. vol. II, București, Ed. Saeculum I.O., p. 417.
Saeculum I.O., 2013, ed. de I. Oprișan, p. VI. 3Ibidem, p. VIII.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 39

ISTORIE
ceea ce socotea a fi „cronica cea mai vechia a Moldo-
vei”, aceea pe care P.P. Panaitescu a numit-o ulterior
Cronica moldo-polonă. Titlul ei „Descrierea cronicii
despre Țara Moldovei, și despre domnii ei, cum au
venit moldovenii în Țara Moldovei, 1352 – 1564”, nu
apărea la Hasdeu, el reproducând însă în original și în
traducere proprie lămuririle scribului polon necunos-
cut care a tradus textul slavon al scrierii în polonă:
Explicația titlului – un chapeau generos – lămu-
rea: „Cronica cea mai vechia a Moldovei redactată ex-
officio de călugării de la monastirea Putna în interva-
lul dintre anii 1466 – 1552, tradusă în 1566 în limba
polonă, adusă cu narația evenimentelor petrecute în-
tre 1552 – 1566 și însoțită de o notiță statistică asupra
Moldovei”. Practic, în acest mod sintetic, B.P. Has-
deu își expunea rezultatele cercetării desfășurate în
jurul textului care, deocamdată, după ce Mihail Ko-
gălniceanu dăduse la iveală cronicile colectate de el,
se dovedea mai veche decât tot ce publicase până
atunci contemporanul lui mai vârstnic.
Cu privire la importanța acestui izvor Hasdeu s-a
pronunțat neechivoc. Este vorba despre o „prețiosi-
simă cronică”16 care „s-ar putea asemăna cu diaman-
tul ascuns sub învelitura petrei și pe care nu este dat
orișicui de a-l ghici și de a-l estrage”17. Iar faptul că
se dovedea mai veche decât toate celelalte izvoare na-
rative cunoscute până în acea clipă îi sporea și mai
mult interesul.
4B.P. Hasdeu, Archiva istorică a României, ed. cit., p. 9.
16Ibidem, p. 21.
40
„Sumariul cronicei despre Țara Moldovenească și
despre domnii ei, în ce mod descălecară dintr-întâi
moldovenii în Țara Moldovenească și cine fuse pri-
mul lor domn sau vodă în anul de la zidirea lumii
6850, iar de la nașterea lui Crist 1352.// S-a scris în
anul 1566, octombrie 28, în Iași”4.
Comentariul istoricului basarabean stabilit în prin-
cipate pe marginea izvorului este un studiu istoric în
toată puterea cuvântului. El începe prin a prezenta vi-
ața și opera lui Adam Naruszewicz (20 octombrie
1733 – 8 iulie 1796), poet, istoric, dramaturg, tradu-
cător, care, provenind dintr-o familie aristocratică să-
răcită, a urmat o carieră ecleziatică la iezuiți, deve-
nind episcop de Smolensk (1775 – 1788) și de Luck
(1788 – 1790). Prilejul era nimerit pentru a-l familia-
riza pe cititorul român cu personalitatea acestuia: el a
fost primul istoric modern al trecutului Poloniei, iar
istoria țării sale în zece volume a fost întreruptă doar
de moartea autorului.
După decesul lui Naruszewicz printre hârtiile lui
s-au descoperit, spune Hasdeu, multe documente pre-
țioase, căci „într-adevăr, nemine nu avea mai multe
mijloace pentru a ajunge la acest scop, ca [= decât –
n. O.P.] un prelat, pentru care erau deschise toate bi-
bliotecile și toate archivele oficiale, particulare, ecle-
ziastice și municipale, și carele se bucura de favoru-
17Ibidem, p. 20.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

rile cele mai distinse din partea regelui Stanislav-Au-
gust”18. Cronica Moldovei a fost găsită printre hârtiile
rămase pe urma înaltului prelat și istoric la o dată pe
care Haseu o ignoră, dar care, totuși, nu putea fi decât
posterioară morții acestui autor polonez.
Cert este, spune editorul, că după circa jumătate de
secol, manuscrisul respectiv a ajuns la Kazimierz
Władysław Wóycicki (3 martie 1807 – 2 septembrie
1879), „cel mai activ dintre arheologii poloni”19. El a
publicat cronica în volumul al șaselea al lucrării
Bibljoteka starożytnych pisarzów polskich și astfel lui
îi revine meritul scoaterii respectivei traduceri din
sec. al XVI-lea la lumină. Din păcate, a publicat-o
„astfel încât este absolut imposibil nu numai de a se
baza pe textul acestei edițiuni, ci nici măcar de a-l în-
țelege. Nesocotind istoria română, Wojcicki nu-și
bătu capul de a copia manuscriptul cel vechi spre a
înlesni prin aceasta tipografia [= tipărirea – n. O.P.]
și nu vru să-și piardă timpul, făcând el însuși, dacă nu
două sau trei, cel puțin una singură corectură”. Rezul-
tatul a fost pe măsură: „Cuvinte estropiate, numi pro-
prii denaturate, cifre falsificate, rânduri și fraze în-
tregi omise sau strămutate...”20. Spre a nu fi bănuit că
vorbește în van sau că, eventual, calomniază, Hasdeu
dă exemple (dintre „cele mai izbitoare”). Totodată, el
probează „enormitatea ciuntirilor admise în edițiunea
lui Wojnicki și cari o fac în cea mai mare parte neîn-
țeligibilă”21.
Ediția hașdeană se dovedește, încă din acest punct,
indispensabilă, pentru că, aducând textul cronicii la
cunoștința publicului românesc interesat, atât în po-
lonă, cât și în română, istoricul folosește prilejul pen-
tru a emenda opera editorială a savantului polonez,
restaurând cuvinte, sensuri, denumiri.
Succesul restaurării textului se datorează, spune
Hasdeu, și întâmplării fericite de a-și fi procurat două
copii după original. „Una din aceste duo copie o că-
pătarăm, sunt acum vro zece ani, de la D. Gerard Ci-
chocki, [pe] atunci studinte la Kiew, și carele cunoș-
tea întrucâtva și limba română, mulțumită unei înde-
lungate petreceri în Basarabia”22. Întâmplarea se dez-
văluie însă, la scrutare, predictibilă, de vreme ce, pa-
sionat de studiu, iscoditor și dornic de a cunoaște, pre-
tutindeni unde ajungea, elitele cărturărești ale locului,
tânărul Hasdeu, iunker și student la Harkov, se va fi
18Ibidem, p. 20.
19Ibidem, pp. 20-21.
20Ibidem, p. 21.
21Ibidem.
22Ibidem.
23La Nikolaev îl frecventa pe D.D. Blagoviescenski, savant din
partea locului, fost coleg de studenție cu tatăl Alexandru Hâjdeu,
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
ISTORIE
interesat și de preocupările colegului său de rang aca-
demic de la Kiev23. Deși mai corectă decât copia edi-
tată, și această versiune suferă de deformări, mai ales
în privința denumirilor, observă editorul român al
cronicii.
Abia excursia în Galiția, în cursul lui 1861, din în-
sărcinarea ministrului Panu, l-a pus în posesia varian-
tei transmise decontele Joseph Dunin-Borkowski (22
martie 1809 – 18 iunie 1843). Copia respectivă i-a
fost înmânată în Liov (Lvov) de „eruditul librar și
amic al nostru” Kajetan Jabłoński (1815 – 1896),
„editorul și posesorul scrierilor postume ale lui Bor-
kowski.
Având acum la dispoziție trei versiuni, apelând la
comparatism, Hasdeu s-a încredințat că „același text
servise de bază”. Originile erorilor savantul român le
identifică în două cauze: greșelile de tipar ale ediției
lui Wojnicki și regulile de scriere în polona mo-
dernă24. Istoricul reface – ipotetic, pe cale logică –
stema versiunilor cunoscute lui după cum urmează:
„... Borkowszki avuse în mână însuși manuscriptul
postum al lui Adam Naruszewicz, pe care, ca și Ci-
chocki, îl va fi împrumutat de la Wojnicki, sau pe care
însuși Wojnicki [îl] va fi supus reviziunii unui bărbat
atâta de renumit între poloni prin studiele sale speci-
ale în istoria română”25. A doua ipoteză i se pare mai
probabilă, întrucât Borkowszki și Wojnicki s-au cu-
noscut personal26. Hasdeu reproduce cronica după
versiunea până atunci inedită a lui Dunin-Borkowszki27.
După Hasdeu, Cronica moldo-polonă era rezulta-
tul strădaniei cărturărești a călugărilor de la Putna. Is-
toricul credea că travaliul istoriografic al acestora le
revenea în virtutea statutului și poziției lor de oameni
instruiți aparținând noii necropole voievodale inaugu-
rate de Ștefan cel Mare. El atribuia, de altfel, începu-
turile acestei munci de redactare chiar domniei mare-
lui voievod. De asemenea, precizând că anul începu-
tului acestei preocupări a fost 1466, Hasdeu atribuia
călugărilor putneni o continuitate în strădania lor la-
borioasă de aproape un secol, până în 1552, proce-
dându-se neîntrerupt la scrierea textului. Același edi-
tor observa că după această dată narațiunea istorică a
fost continuată până în 1566, când a fost tradusă –
chiar la Iași, până în 28 octombrie – în polonă.
Restituirea hașdeană rămâne exemplară în acest
caz, în pofida edițiilor mai noi ale textului.
cu preocupări științifice și, probabil, și literare. Acesta îl prezintă
altui om cultivat din oraș, Scarabelli, „... savant orientalist,
latinist, elenist și arabolog”.
24B. P. Hasdeu, Archiva istorică a României, ed. cit., p. 22.
25Ibidem.
26Ibidem.
27Ibidem.
41
COMENTARII

Marin IANCU

ARON COTRUȘ. POEZIA SOLITUDINII

Caz dintre cele mai rare al poeziei românești, îm-
părtășind destinul unui adevărat mesia-poet, mândru
la chip, cu un „fizic uriaș de Dac”, cum ar fi spus G.
Călinescu, Aron Cotruș a devenit, prin rostirea lui
oraculară, emblema unui masiv și răscolitor protest
față de o ideologie absurdă care i-a bulversat țara și
neamul. Născut pe pământ transilvan, la 2 ianuarie
1881, în zodia Capricorniană, în satul Hașag, din fos-
tul județ Târnava Mare, ca al doilea copil din cei nouă
ai preotului Aron Cotruș (1864-1933) și preotesei
Ana (1866-1918), viitorul poet va avea parte de o fru-
moasă copilărie, dealurile și munții dintre dealurile și
apele Târnavelor urmând să îi trezească în suflet com-
uniuni telurice și dorințe de ascensiune spre înălțimi
nebănuite. Formarea în spațiul cultural al Blajului,
mai apoi prietenia și colegialitatea cu Lucian Blaga la
liceul „Andrei $aguna” din Brașov ar putea repre-
zenta puncte forte în dezvoltarea artistică ulterioară a
tânărului poet, care începe să publice în diversele re-
viste literare ale timpului: „Revista Politică și Lite-
rară” din Blaj, „Ramuri” din Craiova, „Românul”,
„Salonul Literar” și „Pagini Literare” din Arad, „Ba-
natul” din Timișoara, „Cosânzeana” din Orăștie,
„Gândirea” și „Gândul Românesc” din Cluj, „Datina”
din Turnu-Severin, „Flamura” și „Revista Fundațiilor
Regale” din București, „Neamul Românesc Literar”
din Vălenii de Munte, „Familia” și „Cele Trei Cri-
șuri” din Oradea. După un prim episod mai deosebit Văzând în această ofertă un prilej de a-și împlini
din viața proaspătului absolvent al liceelor „Sfântul personalitatea creatoare printr-o activitatea diploma-
Vasile” din Blaj și „Șaguna” din Brașov reprezentat tică exercitată de acum încolo în străinătate, Aron Co-
de participarea în războiul pentru întregirea Neamului truș va funcționa într-o primă etapă ca atașat de presă
1916-1918, pe frontul italian, în rândurile armatei la Legația României la Belgrad (1928), la Milano, în
austro-ungare, în Legiuni și în Corpul voluntarilor ar- calitatea de coordonator al Teatrului „Scala” de aici
deleni-bucovineni, prin Decretul regal, dat în 11 mai, (1930), și apoi la Roma, ca între 1929 și 1937 să con-
i se conferea sublocotenentului Aron Cotruș o meda- tinue în Polonia activitatea începută de Lucian Blaga,
lie. Stăpânit de o vizibilă stare de efervescență și as- de unde, după un an de ședere în țară, din 1938,să-și
pirații de cu totul altă natură decât cea a creației lite- înceapă misiunea de ministru plenipotențiar al Româ-
rare, în 1923, anul căsătoriei cu pianista Elisabeta niei, ca secretar de presă, în Spania și Portugalia, la
Irina Szánt-, poetul și publicistul Aron Cotruș i se Lisabona. Între anii 1940 și 1941 a fost directorul pu-
adresează lui Nicolae Titulescu, ministru al Afaceri- blicației „Frăția de cruce" și, după prăbușirea regimu-
lor Străine, solicitând numirea sa ca atașat de presă. lui antonescian, se exilează ca refugiat politic în Spa-
Răspunsul vine prompt: „Domnul Aron Cotruș se nu- nia și devine președintele Comunității Românilor,
mește pe ziua de 1 ianuarie 1929, atașat de presă pe apoi director la revistei prolegionare „Carpații", apă-
lângă Direcțiunea Presei și este însărcinat provizoriu rută în Madrid. De acum și până în 1944, Aron Cotruș
a ține contact cu presa italiană în nordul Italiei, având devine șef al serviciilor de presă pe lângă Legațiunile
ca centru Milano. D-sa va lucra sub ordinele și supra- României din Madrid și Lisabona, desfășurând aici o
vegherea Legației Române din Roma, iar diurna va fi impresionantă activitate în favoarea răspândirii cultu-
cea prevăzută în buget pentru atașatul de presă la Bel- rii și literaturii românești peste hotare. După lovitura
grad, adică de 2500 lei lunar.” de stat din 6 septembrie 1940, poetul trece peste un

42 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019


incident, refuzând guvernului legionar rechemarea în
țară de la post, acesta fiind însă reconfirmat la scurt
timp pe postul din capitala Spaniei. Pentru Aron Co-
truș începe de acum adevărata aventură a disperării.
dacă avem în vedere că în toamna anului 1944 noul
guvern instaurat la București a început răfuiala cu
membrii partidelor și grupurilor politice aflate pe alte
poziții ideologice decât ale regimului comunist, con-
form Legii nr. 1837/1944, aceștia fiind considerați
„dușmani ai poporului”. „Vor fi licențiați din serviciu
fără nicio indemnizație, indiferent de data la care au
fost numiți, încadrați sau angajați funcționarii care: a)
În executarea serviciului au avut o atitudine abuzivă
sau o ținută nedemnă; b) S-au pus sub orice formă în
slujba unor interese străine de acele ale nației române;
c) Au militat sub orice formă în vreo organizație po-
litică sau paramilitară: legionară, fascistă sau hitle-
ristă, sau au servit prin orice mijloace scopurile unor
organizații dictatoriale.” Decretul Regal nr. 2134/1944,
publicat în Monitorul Oficial nr. 258 din 6 nov. 1944,
emis pe temeiul Legii nr. 1837, cuprindea lista perso-
nalului diplomatic scos din posturi în conformitate cu
cele trei litere ale articolului al II-lea, numele lui Aron
Cotruș aflându-se sub incidența literei c). De la Bu-
curești, Eugen Filotti, aflat încă în funcție, trimite le-
gației din Madrid telegrama nr. 818, cu următorul me-
saj pentru Aron Cotruș: „Binevoiți a comunica Dom-
nului că în baza noilor dispozițiuni legale și prin Înal-
tul Decret Regal nr. 2134, D-sa a ieșit din cadrele Mi-
nisterului Afacerilor Străine pe data de 1 nov. 1944.”
Exclus din corpul diplomatic, rămas fără
slujbă și fără mijloace de trai, poetul cunoaște toate
dificultățile vieții petrecute printre străini, ajungând
să ducă o viață situată între sărăcie și austeritate. La 9
august 1945, îi expediază din Palma de Mallorca o te-
legramă lui Petru Groza, care, fără să se fi concretizat
în vreo rezolvare, a stârnit totuși în cercurile politice
românești anumite ecouri. Telegrama lui Cotruș este
trimisă Ministerului Afacerilor Străine la 11 august,
însoțită de adresa nr. 306470: „Conform dispozițiunii
d-lui Secretar General Emil Bodnăraș, avem onoarea
a vă trimite alăturat telegrama nr. 513 din 9 august,
înregistrată la nr. 306470/1945, expediată din străină-
tate de d-l Aron Cotruș, prin care roagă să fie repus în
drepturi, rugându-vă să binevoiți a dispune.” Se pare
că, deși fără rezultate notabile, unii dintre cei aflați în
fruntea guvernului, precum Emil Bodnăraș și Petru
Groza, au încercat să mai atenueze într-o oarece
formă măsurile represive dictate de ocupanți. Dorința
de a veni în țară pentru a clarifica lucrurile i-a rămas
fără vreo cale de rezolvare, acesta alegând sărăcia exi-
lului, formele sale de manifestare tot mai sincere și
tumultoase, prin poezie și publicistică, atrăgându-i
aprecierile scriitorilor din întreaga lume. Textul Pro-
gram del Acto de Homenaje al poeta Aron Cotruș
ilustrează participarea scriitorilor și oamenilor de ști-
ință spanioli, la Madrid, când, la 14 iunie 1952, în
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
COMENTARII
Aula Institutului de Cultură Hispanică, autorul Rap-
sodiei Iberice este sărbătorit la atingerea vârstei de 60
ani, Academia Regală Spaniolă și Academia Regală
„de Buenas Letras” din Barcelona acordându-i titlul
de membru corespondent. După mai mulți ani petre-
cuți în Spania, la invitația Societății culturale româ-
nești „Doina” din La Canada, California, în 1956 ia
decizia de a trece oceanul în America, de unde nu se
va mai întoarce niciodată în Europa, deși o viză per-
manentă de rămânere la Cleveland sau la Long Beach
nu a avut niciodată. În 1957 Aron Cotruș se autoexi-
lează în Canada, și de acolo, din nou, în Statele Unite
ale Americii, în California, unde, în lipsa unei locu-
ințe proprii, va peregrina prin mai multe localități
(Cleveland, La Canada, Long Beach, Hot Springs).
Purtând influențele unui asemenea destin, ni se
pare firesc ca între tonalitățile dominante în creația sa
lirică a exilului și cele din poeziile publicate în țară să
fie identificate evidente diferențe. Accentele osci-
lează între poezia eului, cutremurat de singurătate și
poezia pământurilor natale. Configurată ca o lamen-
tare lipsită de stridențe, etalarea eului este una de fac-
tură descriptivă, talentul și expresivitatea prin care ni
se înfățișează în această ipostază fiind prezente în po-
eme care fac parte din acel fundal afectiv străvechi de
revoltă izvorâtă din durerea unui neam de oameni să-
raci, precum în poemele Todor Săcure, Parc-aș fi de
o mie de ani, Peste creste ude și, cu deosebire, în ce-
lebrul și răscolitorul poem Pătru Opincă: „Io, /Pătru
Opincă,/ țăran fără țarină,/ plugar fără plug,/ ciurdar
fără-o vită,/ îmi duc viața năcăjită/ fără strâmbătăți și
vicleșug/ și brușul de mucedă pita/ mi-l plătesc cu
sânge din belșug...// O vorbă a mea-i ca o mie.../ Am
slujit cu cinste și-omenie/ satului/ și împăratului...//
de sărac ce-s, toți câinii mă latră/ și noaptea, când pe
uliți trec domol,/ nu mă așteaptă pe niciun podmol/
fete mari cu țâțe ca de piatră.../ sapa mea mușcă, rupe
43
COMENTARII
adânc/ dar nu-mi aduce nici doară cât mânc.../ la se-
cere/ nime nu se ia cu mine la-ntrecere.../ coasă ca a
mea în țara toată nu e.../ sprintenă trece prin ierburi ca
de cui// rânza mi-e goală, blidul la fel,/ dar grâul
crește drept ca de oțel,/ să se-mbuibe din el/ groful
putred, ciocoiul mișel...” „Poetul, scrie Nicolae Ma-
nolescu, are vocația căutării și a torturii interioare, el
oscilează între dragoste și silă de Dumnezeu, între
blazare și entuziasm, între generozitate și cinism (…).
Poeziile sunt aparent descriptive dar, în fond, Cotruș
e un vizionar căruia totul i se înfățișează la dimensiuni
uriașe. Descrierile lui au un ton halucinant, inimita-
bil”. Tribun, profet, rapsod național, poetul e chemat
să pună în lumină valoarea spirituală a nației sale,
să fie glasul prin care gândurile, sentimentele și men-
talitatea oamenilor ies la iveală: „Mă zbucium, ard, și
cad, și scapăt (…)/ rapsod să-ți fiu în luptă pân´ la ca-
păt” (Rapsodia valahă).
Pendulând între legătura cu natura și apropierea de
imaginea țăranului român, păstrător de pământ și da-
tini, între tristețe și exuberanță, între prietenia om-
glie și relația cu tainele lumii, poezia lui Aron Co-
truș, trimite încă de la debutul său editorial cu volu-
mul Poezii (Orăștie, 1911) spre linia tradiționalismu-
lui venit dinspre Coșbuc și O. Goga. Dincolo de unele
rătăciri ale poeticului sub mâzga efectelor tulburi date
de orientările animate de extrema dreaptă, poezia nea-
mului vitregit de soartă, damnat la umilință și durere,
rămâne nucleul tematic tot mai prezent în versurile lui
Aron Cotruș. În asemenea creații scrise în țară, vizio-
nare, profetice, mesianice, răscolitoare și răsunătoare,
declarațiile sună sincere, ca un avertisment, chiar
dacă adeseori sfera lor conflictuală e refuzată de idee.
Venit dinspre valorile etnicului și din cea amplu jus-
tițiară, expansivul liric poate fi descifrat dincolo de
orice teatrală și reductibilă regie. Construite pe o ase-
menea formulă dominată de o gesticulație verbală te-
merar-poematică, pe linia Goga-Emil Isac, poemele
își încheagă rostirea pe o mișcare de aer vizionar, cu
promovarea credinței obligativității luptei cu dezră-
dăcinarea.
Publicată de Ion Cepoi în 1988, la Printed at Hum-
boldt State University Arcata, California, Antologia
selectivă aduce noi elemente legate de opera lui Aron
Cotruș, confirmându-se și de această dată că mulți
dintre scriitorii care au îndurat destinul vitreg al exi-
lului au lăsat după moarte o literatură bogată și plină
de un farmec deosebit. Această Antologie cuprinde
poezii inedite, multe scrise în Statele Unite, versuri de
tinerețe, dimpreună cu o serie de alte texte ce nu au
putut să apară în anii regimului totalitar. Cutremurat
de singurătate și de dorul pământurilor natale, senti-
mentele poetului sunt configurate sub forma unei la-
mentări, unde explozia zbuciumului interior atinge
forme greu de imaginat. Etalarea eului este descrip-
tivă, poezia reușind să se configurează ca o lamentare
44
lipsită de stridențe. Există în această Antologie selec-
tivă douăzeci de variante ale Psalmului românesc, în
care poetul invocă pe Dumnezeu să vegheze asupra
românului din țară, ca și asupra acelora pribegiți pe
alte pământuri: „De pe culmile pământului ce-ți ves-
tesc vecinicia/ adu-ți aminte, Doamne, de România,/
de mândrul Ardeal al leagănului meu/ care până în vi-
sări te strigă mereu/ și doar de la tine acuma mai aș-
teaptă/ judecata cea sfântă și dreaptă!”/ (Psalm româ-
nesc nr. 1). Poezia solitudinii exilatului, a trăiri la
marginea lumii, fără o mână întinsă, fără martori, ca-
pătă modulații dintre cele mai variate. Dăm aici peste
enunțuri în măsură să sugereze o tragică despărțire de
lume, o repliere în sine pentru pregătirea drumului
spre neant („Bat la porți mai surde ca piatra”, „Pas
pustiu e pasul meu de fum,/ „Singurătate, singurătate/
Schit alb cu porți ferecate”, „Ins de-acum al nimă-
nui…”).
Descins din Coșbuc sau din Rugăciunea lui O.
Goga, cu „viziuni colosale” în linia unor Walt Whit-
man sau Verhaeren, dar și a poeților ruși Esenin și
Block, poetul Aron Cotruș este un mesianic dar și un
revoltat, Vladimir Streinu intuind în glasul său profe-
tic expresia unui temperament vulcanic, denunțând în
versuri precum cele din poemul Între Volga și Mis-
sisipi, publicat la Madrid în 1956, cumplita detenție
în care se afla neamul său: „Călăii neamului și slugile
lor,/ venite din temniți, din magherniți și șatră,/ îți nu-
mără blidele și pita-n cuptor,/ ogrinjii din iesle și ce-
nușa din vatră” (Iobagul) sau a mecanismelor diabo-
lice ale sistemului: „Sub biciul lor roșu, răstit și ne-
ghiob,/ pe care mulțimile a răbda nu-l mai pot,/ trupul
e-al ciocanului și al secerei rob,/ iar gândul netrebnic
robot.../ Lumea se calcă-n picioare, se-ndeasă,/ la
șchioapa și putreda veacului masă.../ Vatra, năprasnic
în două despică,/ între mamă și-ntre fiică.../ Beat de
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
 COMENTARII
roșă votcă, fiul încruntat e gata/ să-și înhațe și să-și poftă la cele două prânzuri și seara după ce i-am citit ziarul
gâtuie tata.../ În văzul și râsul tuturora,/ fratele își dez- am plecat cu inima împăcată și plină de speranță.
golește sora.../ întrebat cu vicleșug, copilul spune/ tot
Marți, 24 octombrie 1961
ce zice mama prin somn și-n rugăciune...” Tot în Înfățișarea Maestrului era total schimbată. Arăta foarte
aceste momente ale exilului, în 1939, Cotruș scrie po- obosit. În ochii lui se citea mult zbucium și făcea mari efor-
emul Eminescu, reluat în formă definitivă în 1950, ca turi să-mi spună că toată noaptea n-a putut să doarmă, fiind
un omagiu adus centenarului poetului, „Măriei Sale, chinuit de tot felul de visuri. Cu voce întretăiată mi-a spus
Dantelui Valah”, despre care un alt sibian din exil, – „Paula, sunt obosit de moarte... ”
Emil Cioran, spusese că și un Budha ar fi gelos pe
apariția sa între stelele de pe firmamentul cugetării și
ale ascezei de neam. Declarat poet al latiniății, la
Montellier, cu o distincție, pe care, primul din neamul
său o primise V. Alecsandri, Cotruș va pătrunde în
universalitate tocmai printr-o atât de strânsă legătură
față de valorile țării sale: „Ah, dezțărare: pâine amară,
/ pernă de ghimpi și de piatră,/ viscol ce somnul ni-l
latră,/ gând ostenit ce se-nsară,/ în singurătatea pus-
tie;/ apă moartă, apă sălcie,/ ce sete nicicând nu ni-o
omoară!...” Aron Cotruș a trăit tragedia exilului și a
înstrăinării nedorite, cu o intensitate deosebită. Cu
toate că strigătul de durere nu se convertește întot-
deauna în poezie, așa cum se întâmpla odinioară și cu
strigătul de revoltă, poezia postumă a lui Aron Cotruș
relevă stările de conștiință ale unui poet rătăcitor prin
lume. Între așteptarea morții și a postumității, reveria
lirică devine un fel de delir trist: „Singur, înfrânt/ Cu
fruntea-n pământ/ Mă simțeam cu totul depus în mor-
mânt” (Psalmul din urmă).
Tot mai bolnav, trăind prin casele unor prieteni și
ajutat de unele doamne binevoitoare, precum Lily,
îngrijitoarea lui, doctorul V. Moraru, părintele Bărbu-
lescu și, cu deosebire, actrița Paula Gibson, o altă bi-
nefăcătoare care l-a îngrijit în ceasurile din urmă și
căreia îi datorăm cele câteva pagini de însemnări des-
pre ultimele sale clipe din viață•, poetul sfârșește în
Long Beach, într-o toamnă târzie, în dimineața lui 1
noiembrie 1961, ora 8 la vârsta de 70 ani împliniți, în
spitalul County Harbor Hospital din Los Angeles Miercuri, 25 octombrie 1961
(California), fiind înmormântat în pământul cimitiru- Maestrul s-a simțit cât se poate de rău și la dejun n-a vrut
lui „Crucea Sfântă” (Holi Cross) din Cleveland, statul să mănânce nimic. După masă s-a plâns că respiră cu multă
Ohio, SUA, sub o simplă placă, fără cruce, pe care, în greutate. Doctorul i-a prescris tablete și oxigen...
afara numelui, pot fi citite cuvintele românești „În Joi, 26 octombrie 1961
veci pomenirea lui”. Respirația îi era normală însă era foarte slăbit și frământat
de tot felul de gânduri...Cu vocea obosită și cu fraze între-
•Duminică, 22 octombrie 1961 tăiate, mi-a povestit, aproape în șoaptă, un vis semnifica-
Maestrul a avut un atac cardiac. El suferea de inimă de mai tiv... (…). L-am mângâiat pe frunte și el mi-a luat mâna și
mulți ani. Femeia lui de casă, o nemțoaică, pe care eu i-am mi-a ținut-o până a adormit. După câtva timp s-a deșteptat,
angajat-o anul trecut, după ce Maestrul a avut o epilepsie, senin și ochii exprimau pace sufletească. Mi-a zâmbit și
care puțin l-a paralizat, fiind informată cum să procedeze mi-a sărutat mâna – „Ești îngerul meu păzitor, așa cum te-
în absența mea, în caz de urgență, a chemat pe V.Moraru, a numit, cu dreptate, părintele Bărbulescu.”
care la rândul lui a chemat ambulanța spitalului, Harbor
General. Vineri, 27 octombrie 1961
Maestrul era schimbat ca prin farmec. Cu toate că era slă-
Luni, 23 octombrie 1961 bit, s-a sculat, s-a simțit foarte bine și a mâncat cu poftă. I-
Lily, îngrijitoarea lui, mi-a telefonat vestea când am sosit am citit ziarul și am discutat despre politica slabă a Statelor
acasă. M-am dus imediat la spital. Maestrul arăta bine la Unite, care îl descuraja foate mult.
față, era bine dispus și foarte încântat de vizita președinte-
lui Uniunii și Ligii și a părintelui Bărbulescu. A mâncat cu Sâmbătă 28 octombrie 1961

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 45

COMENTARII
L-am găsit din nou descurajat și pe gânduri: „Eh , Paula, a
trecut baba cu colacii. De ce să mai trăiesc ?...”
Duminică 29 octombrie 1961
Sâmbătă noaptea Maestrul nu putea respira bine și infirmi-
era de noapte i-a aplicat oxigen. Când am intrat in cameră
m-a întâmpinat cu o privire disperată. Se vedea un mare
zbucium sufletesc (…). Obosit de eforturi și nesomn a
adormit ca un copil (…). Restul zilei s-a odihnit mult și a
mâncat bine.
Luni 30 octombrie 1961
Maestrul se simțea mai bine și a mâncat cu poftă.
Marți 31 octombrie 1961
Maestrul avea salonul C4, cu patul lângă o fereastră mare
prin care poate privi copacii din grădină. L-am găsit trist și
slăbit. Lily, infirmiera personală, i-a adus corespondența.
M-a rugat să-i citesc corespondența, era extreme de obosit.
Abia mai putea să vorbească. Seara a luat numai două lin-
guri de supă.
Miercuri 1 noiembrie 1961
La ora 8:45 dimineața, când mă pregăteam să mă duc la
spital, m-a chemat la telefon șefa infirmieră pe salonul C4
și m-a anunțat că Maestrul a încetat din viață. Am telefonat
părintelui Bărbulescu și ne-am întâlnit la spital. Am între-
bat pe una dintre infirmiere care a fost de serviciu în acea
46
noapte să-mi spună amănunte din ultimele clipe ale Maes-
trului. Și a spus: În dimineața aceea, ca de obicei, infirmi-
era a ridicat capul patului în sus, i-a făcut toaleta și injecția
de insulină, și i-a adus tava cu micul dejun. În așteptarea
medicului care trebuia să-i recolteze sânge pentru analize,
Maestrul a ațipit. După puține clipe doctorul a sosit cu se-
ringa, pregătit să-i recolteze sânge, spre mirarea lui con-
stată că Maestrul era deja dus… La ora 11 împreuna cu pă-
rintele Bărbulescu ne-am hotărât să-l înmormântăm în ci-
mitirul din Capton, lângă bunul lui prieten, inginerul D.
Drăghiceanu.
Vineri 3 noiembrie 1961
Seara la ora 20:00 s-a oficiat serviciul ortodox de către pă-
rintele Bărbulescu. Capela era împodobită cu jerbe și co-
roane de flori trimise de prieteni și organizații românești;
era plină cu prieteni și cunoscuți, veniți cu mic cu mare, cu
copii îmbrăcați cu costume naționale să prezinte ultimul
omagiu Maestrului nostru Aron Cotruș.
Sâmbătă 4 noiembrie 1961
Corpul Maestrului a fost pus în avion și transportat la Cle-
veland, unde a ajuns în aceeași după-amiază, iar luni 6 no-
iembrie, a avut loc înmormântarea în cimitirul Holi Cross
din Claveland,Ohio. .
(După Constantin Alecse,
Românii din Canada, în www. preot.org.)
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
 COMENTARII

Mihaela Diana LUPȘAN

BIBLIOTECA, UN TOPOS. ÎN LUMEA CĂRȚII

Eliade își conturează personalitatea enciclopedică pionieri în tratarea subiectului pe care îl anunță titlul,
în raport cu o serie de autori pe care-i admiră, însă cu atât mai mult cu cât evidenta pasiune a lui Mircea
detașându-se de aceste tipare, pentru a se înscrie în Eliade pentru carte și consolidarea propriei biblioteci
cadrul unui sistem de gândire original, care-l pozițio- a fost abordată și de către toți cei care s-au ocupat de
nează definitiv pe culoarul culturii universale. În bi- creația lui , printre care se numără și Cristina Scarlat.
bliotecă va descoperi un „sentiment dominator în anii Pentru a-i sublinia importanța, aceasta a realizat un
formării sale, setea nemăsurată de a cunoaște totul, excepțional interviu cu Stelian Pleșoiu5, care, în timp
nedomolitul, arzătorul dor de a poseda, (...) o știință ce era student la Universitatea din Chicago, i-a cunos-
universală”.1 Din principala preocupare cărtură- cut pe soții Eliade și le-a rămas alături pentru a-i ajuta
rească, lectura, derivă cea de-a doua: gazetăria, prin la diverse activități, cu atât mai mult cu cât mereu se
intermediul căreia se pot contura și alte perspective simțea bine primit în casa unor oameni de o modestie
intelectualele scriitorului. Încă din activitatea gazetă- rară. Din mărturisirile lui Stelian Pleșoiu se contu-
rească de fragedă tinerețe2 desfășurată îndeosebi la rează calitățile umane ale scriitorului, însă noi ne vom
„Vlăstarul”, „Universul literar” ori „Ziarul științelor concentra atenția doar asupra aspectelor care îl pun în
populare și al călătoriilor”, se observă faptul că Eliade legătură pe autor cu biblioteca sau cartea.
este dominat de preocupări în domenii diverse fiind
stăpânit de o curiozitate fără margini și de un puternic
spirit analitic. Orizontul cunoașterii tânărului Eliade
se deschide spre domenii ale științelor exacte (biolo-
gie, entomologie, chimie) În paralel cu cele ale știin-
țelor socio-umane (literatură, istoria religiilor, filoso-
fie, sociologie etc.). De pildă, de apanajul sociologiei
ține sondajul pe care tânărul Eliade îl realizează cu
ocazia unei excursii la Cernăuți: „(…) doar doi la sută
români ce știu românește.”3
Dintre toate preocupările cărturărești ale scriitoru-
lui noi ne-am îndreptat atenția, în primul rând, asupra
pasiunii pentru bibliotecă, acest spațiu sacru și fecund
ce generează germenele principalelor activități ale
marelui gânditor, explicând ce simboliza biblioteca
pentru Eliade și în ce contexte amintește despre ea pe
parcursul existenței sale. În al doilea rând, am poposit
în lumea gazetăriei pentru a oferi cititorului contextul
în care s-a făcut auzit scriitorul pe parcursul șederii
sale în țară, cât și în afara granițelor, unde mesianis-
mul care direcționează publicistica lui Eliade va lua
amploare, dar și ce reprezenta arta gazetărească pen-
tru „acest titan al cunoașterii nemărginite.”4
Dorim să precizăm încă de la început că nu suntem De pildă, Stelian Pleșoiu își amintește cum citea Eliade

1 G. Dimisianu, Mitul cunoașterii nemărginite în vol. „Dosarul”
Mircea Eliade XII. 1981 „Sărbătoarea povestirii”. Cuvânt îna-
inte și culegere de texte de Mircea Handoca, București, Editura
Curtea Veche, 2006, p. 117.
2La doar 14 ani are debutul publicistic în „Ziarul științelor popu-
lare și al călătoriilor”, cu articolul Dușmanii viermelui de mătase.
3Mircea Eliade, Cernăuții (din carnetul unui cercetaș), în„ Ziarul
științelor populare și al călătoriilor”, an XXVI, nr. 47, 21 noiem-
brie 1922, p. 558.
4G. Dimisianu,Op. Cit., p. 117.
5Vezi și Stelian Pleșoiu - interviu consemnat de Silvia Vrînceanu
Nichita: Fostul om de casă al lui Mircea Eliade dezvăluie: Soții
Eliade au sfârșit în mizerie, în „Ziarul de Vrancea”, 22.08.2005
sau în „Ziarul de Iași” 18.06.2018, disponibil la adresa:
https://www.ziaruldeiasi.ro/ sau la adresa: http://www.badpoli-
tics.ro/cum-au-trait-si-murit-sotii-eliade-cine-l-a-eliminat-din-
viata-stiintifica-americana-si-de-ceavrut%E2%80%9Chomoreli-
giosus%E2%80%9 D -sa -fie-ars-%E2 %80%93-pe-pamant-
strain-o-colectie-de-marturii-al/

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 47

COMENTARII
din cauza miopiei și menționează că aproape își lipea
cartea de ochelari pentru a-și stăvili pasiunea pentru
lectură, generată de o curiozitate ieșită din comun. Tot
el relatează și faptul că Eliade avea o bibliotecă pe care
o cunoștea și cu ochii închiși, iar în acea cameră nimeni
nu făcea ordine, pentru a nu-i schimba locul niciunui
volumaș ori hârtiuță pe care numai el le găsea în toată
dezordinea lor ordonată. Interviul luat de Cristina Scar-
lat (C.S) lui Stelian Pleșoiu (S.P.), interviu pe care au-
toarea îl va publica în Mircea Eliade, hermeneutica
spectacolului. Convorbiri, 1 am selectat, pentru exem-
plificare, un singur răspuns legat de subiectul propus,
ce concentrează raportul om de cultură-bibliotecă:
„C.S.: Descrieți-ne relația Maestrului cu… biblioteca
personală! Cum putea fi reperat, ca intelectual, în acest
univers? S.P.: Biblioteca a fost centrul universului lui
Eliade. Ea reprezenta sursa lui de inspirație, de muncă
asiduă (peste 16 ore pe zi), starea lui naturală. Înconju-
rat de mii de cărți, reușea întotdeauna să găsească, să
explice, să scrie răspunsurile cele mai exacte, cele mai
complexe, pentru a fi de folos studenților, profesorilor
și filosofilor. Este bine-cunoscută greutatea părerii sau
recomandării savantului Eliade.”6 Noi ne propunem să
evidențiem strânsa legătură a scriitorului cu cartea, da-
torată unei pasiuni impetuoase pentru cultură, ierarhi-
zarea valorilor cultural-estetice simbolizate de biblio-
tecă, în raport cu întreaga sa viață și, nu în ultimul rând,
itinerariul și destinul bibliotecilor personale.
Destinul tânărului Eliade s-a conturat în jurul univer-
sului cărții, cu tot ce presupune aceasta: cutreierarea bi-
bliotecilor și a librăriilor în căutarea „hranei necesare
structurii sale interioare”, absolut atipice pentru vârsta
sa, dar aflată în corespondență directă cu ceea ce va de-
veni copilul, iar - mai apoi - adolescentul Eliade, lectura
de la plăcere, până la sacrificiul pierderii vederii, și, nu
în ultimul rând, consolidarea unei activiți cărturărești
sistematizate. Descoperim cu ajutorul Memoriilor că în
perioada de formare, Eliade era captivat de un joc ce
presupunea un schimb de cărți între el și unii dintre co-
legii săi. Ludicul era subordonat neprevăzutului: „Jocul
m-a cucerit repede pentru surprizele fără număr pe care
le pricinuia. Descopeream, ca într-o bibliotecă publică
rulantă, tot felul de cărți. (...) Ajunsesem să citesc o carte
pe zi, dar curând aveam să descopăr că în acest ritm nu
voi prididi niciodată. În fiecare dimineață eram ispitit de
trei-patru volume și, ca să le pot împrumuta, trebuia să
aduc și eu cel puțin tot pe atâtea, ca să pot face schimbul.
6Cristina Scarlat, În America, pe urmele lui Mircea Eliade. Cristina
Scarlat în dialog cu Stelian Pleșoiu în „Hyperion”, anul 29, nr. 10-
11-12, 2011, p. 27.Apărut în volumul: Cristina Scarlat, Mircea Eli-
ade, hermeneutica spectacolului. Convorbiri, 1.Cuvânt înainte de
Mircea Handoca, Iași, Editura Timpul, 2008, pp. 261-276.
7Mircea Eliade, Memorii(1907-1960), ediție și cuvânt înainte de
Mircea Handoca, București, Editura Humanitas, 199, p. 52.
8Ibidem, p. 138
48
Cumpăram și înainte cărți, dar numai după ce m-am lă-
sat antrenat în acest nou joc am început să simt avanta-
jele de a avea o bibliotecă. Numai așa puteam alege
orice carte voiam și puteam citi tot ce mă ispitea.”7 Nu
știm dacă obiceiul de a împrumuta cărți s-a născut odată
cu acest joc sau nu, dar știm din Memoriile și din cores-
pondența lui Eliade că obișnuia să împrumute cărți de la
cei pe care îi admira și cu care coresponda constant și
să-și caracterizeze interlocutorul în funcție de biblioteca
pe care o avea. Exemplul cel mai relevant este Vittorio
Macchioro: „În iarna anului 1927, mă hotărâsem să
scriu un articol critic asupra Misterelor și-l rugasem pe
Macchioro să-mi împrumute din biblioteca lui personală
o seamă de volume, pe care mă pregăteam să i le înapo-
iez acum la Napoli.”8 Biblioteca era precum o carte de
vizită a persoanei care o deținea. Un alt erudit pe care-l
va admira Eliade câțiva ani mai târziu este Alfredo Pi-
menta, „unul din puținii intelectuali portughezi care, da-
torită anticomunismului său intransigent susținea axa
Roma-Berlin. I-am admirat imensa lui bibliotecă și, mai
ales, curajul de a fi impopular.”9 De asemenea, grandoa-
rea bibliotecii îl fascinează pe Eliade și în cazul unui alt
cărturar: „l-am cunoscut pe Philippe Lavastine, i-am ad-
mirat mulțimea lecturilor și imensa lui bibliotecă.”10
Lipsit de orice urmă de vanitate sau infatuare, Eliade nu
rămâne captivat de prezența cărților ce-i poartă numele
în biblioteca personală a orientalistului Giuseppe
Tucci11, ci tot de măreția acesteia este fermecat: „Uriașa
lui bibliotecă (clădise casa în care locuia ca s-o poată
adăposti) m-a fascinat îndată ce-am pătruns în prima
sală. Tucci mi-a arătat toate cărțile mele, legate (…).”12
Alte evocări pun în lumină aceeași preocupare prin
faptul că ludicul și setea de cunoaștere se împleteau per-
fect, scoțând la iveală trăsăturile omului de cultură:
„Prin clasa a IV-a, grupul acesta de prieteni, împreună
cu alți câțiva, am luat obiceiul să ne întâlnim duminicile
după-amiază în casa colegului Mircea Moschuna-Sion.
Veneau și câteva fete, și, pentru a deosebi aceste după-
amiezi de obișnuitele sindrofii, am hotărât să fondăm o
societate artistică și culturală, căreia i-am dat numele de
«Muza». Programul era destul de ambițios: conferințe
urmate de discuții, «concerte» și, mai ales, spectacolele
dramatice.”13 Pornind de la exemplul tatălui său, Eliade
și-a dorit cu ardoare să aibă propria sa bibliotecă. În casa
familiei viitorului scriitor cartea se afla la loc de cinste,
indiferent prin câte încercări trecea familia. Sacrificiul
în spiritul culturii era un act de la sine înțeles și practicat
9Mircea Eliade, Memorii. Recoltele solstițiului, volumul II (1937-
1960), Ediție îngrijită de Mircea Handoca, București, Editura Hu-
manitas, 1991, p. 63.
10Ibidem, p. 85
11Cu prilejul Memoriilor lui Eliade am descoperit și funcția socială a
bibliotecii: „După conferință, Giuseppe Tucci ne-a invitat la el acasă
împreună cu Pettazzoni, «ca să bem o cafea».” Vezi Ibidem, p. 117.
12Ibidem.,p. 117.
13Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), Ediție și cuvânt înainte de
Mircea Handoca, București, Editura Humanitas, 1991, p. 75.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

de toți membrii familiei, cu toate că au existat și mo-
mente în care se cerea cumpătare: „Mama îmi dădea
săptămânal o mică sumă de buzunar, dar nu mă refuza
niciodată când îi spuneam că aș vrea să-mi cumpăr o
carte mai scumpă. Adesea mă ruga să nu spun nimic ta-
tei. Războiul îi sărăcise, și, ca să ne poată ține la școală,
închiriaseră aproape toată casa.”14 Pe lângă efortul fi-
nanciar, Eliade era conștient de efortul intelectual pe
care-l depunea pentru a se documenta. Pentru a finaliza
Memoriile unui soldat de plumb i-au trebuit primii doi
ani ai ciclului gimnazial, dar, după o cercetare consis-
tentă, tânărul se simțea superior - fără a fi încercat de
sentimente precum egocentrism, vanitate sau îngâmfare
- în comparație cu ceilalți colegi ai săi, deși situația sa
școlară nu era printre cele mai bune.
Atât de des colinda în lung și-n lat anticariatele, în-
cât știa ce tip de cărți găsește, în funcție de edituri. Cu
multă dibăcie și-a achiziționat un număr impresionant
de cărți: „Prin clasa a VI-a, aveam deja vreo 500 de
volume, majoritatea din «Biblioteca pentru toți»15,
«Minerva» și «Lumen».”16 Încă de mic era fascinat de
modul în care cartea devenea un conductor de trăiri ce
permitea revelarea unor lumi noi care prezentau civili-
zații aparte ce-l duceau pe tânărul Eliade tot mai
aproape de tainele universului, transformându-l dintr-
un cititor avid, într-un scriitor meticulos. Ispitele cul-
turale ale adolescentului, studentului și, mai apoi, pro-
fesorului miop erau stăvilite îndeobște la Biblioteca
Academiei Române17, Biblioteca Fundației Carol
I18,Biblioteca Fundației Regale19, Biblioteca Centrală
din Roma20, Biblioteca Institutului de Istorie Antică a
lui Pârvan21, Biblioteca Universității din Geneva22,Bi-
14Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), Op. cit., p. 69.
15Conform Memoriilor Eliade trebuia să fie publicat pentru prima
dată la vârsta de 16 ani, la editura mai sus menționată: „Eram
atunci în clasa a VI-a, dar mi-am amintit fragmente din Prolog
pînă la terminarea liceului. Cam tot atunci mi-am adunat «în vo-
lum» o parte din articolele despre Viața insectelor și le-am pre-
zentat «Bibliotecii pentru toți» - colecție a edițiilor Alcalay. Vo-
lumul a fost acceptat, dar din fericire n-a apărut niciodată. Când,
mulți ani în urmă, i-am mărturisit d-lui Ocneanu, directorul edi-
turii, că trebuia să fiu editat de Alcalay încă din 1923, a pus să se
cerceteze arhivele «Bibliotecii pentru toți», dar manuscrisul nu s-
a mai găsit.” Vezi Mircea Eliade, Ibidem, p.225.
16Mircea Eliade, Memorii(1907-1960), p. 68.
17Între anii 1934 -1937, Eliade a frecventat în mod constant Bi-
blioteca Academiei Române în vederea publicării, sub auspiciul
Fundației pentru Literatură și Artă, a antologiei lui B. P. Hasdeu,
Scrieri literare, morale și politice, a cărei introducere și ediție cri-
tică a fost realizată de Mircea Eliade.
18Aici o întâlnește des pe R[ica], o fată studioasă pe care o considera
deosebită, însă ale cărei lacune bibliografice îl determină să îi reco-
mande autori precum Dostoievski, Novalis sau Knut Hamsum.
19Frecventa această bibliotecă încă din gimnaziu, fiind fascinat de tra-
ducerile care îi revelau misterele Orientului. Fascinația și meticulozi-
tatea elevului de clasa a VI-a este analogă cu cea a istoricului religiilor
care dorește să descopere menirea omului pe pământ.
20Între 1927-1928, Eliade își finaliza teza de licență, iar pentru o
cercetare științifică fără cusur s-a deplasat în Italia, unde a con-
sultat Biblioteca Centrală din Roma.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
COMENTARII
blioteca Seminarului de Indianistică , Biblioteca So-
23
cietății Teozofice24, Imperial Library, Biblioteca Soci-
etății Asiatice25, Stadtbiblio-thek din Berlin26 etc. Am
optat pentru enumerarea bibliotecilor în ordinea în care
au fost consultate pentru că nu dorim să facem o ierar-
hizare a lor, cu toate că Eliade a mărturisit de nenumă-
rate ori că bibliotecile de afară îi ofereau accesul la di-
verse studii de orientalistică pe care nu le găsea în țară.
Pentru istoricul religiilor, lipsa documentelor a fost o
adevărată piedică: „La Paris, i-am cunoscut pe Georges
Dumezil, pe Rene Grousset, Paul Morand (atunci, am-
basador la București), Jean Cocteau. Am petrecut
aproape tot timpul cu Emil Cioran. Cu el am colindat
librăriile și am cumpărat mai multe cărți decât cumpă-
rasem în doi ani la Lisabona. Acea scurtă imersiune în
atmosfera culturală a Parisului m-a entuziasmat. Înțe-
legeam cât mă costaseră anii petrecuți departe de bibli-
oteci, lipsit de contacte prelungite cu orientaliștii și is-
toricii religiilor.”27
Economia spațiului în camera lui Eliade spune
multe despre prioritizarea pe care alege să o facă: „in-
stalasem o nouă bibliotecă în mansardă. Cămăruța
mea de lucru începuse să semene acum cu cabinetul
unui erudit din alte vremi. Adunasem peste o mie de
volume și, alături de colecțiile de reviste, pe care le
țineam pe unde puteam: pe podea, pe sub pat, peste
lădița cu manuscrise. (...) Curând, a trebuit să scot pa-
tul și să-l strămut în odăița alăturată, iar în anul stu-
denției am început să instalez rafturi și acolo. Când,
prin 1927, Nae Ionescu a venit o dată să mă vadă, a
rămas fascinat: «Ce odaie minunată, făcută anume ca să
21Nerăbdarea
de a cerceta studiile puse la dispoziție de această
bibliotecă îl făceau pe Eliade să ajungă la poarta bibliotecii chiar
înaintea bibliotecarului.
22Plecat cu o bursă la Geneva, Eliade are posibilitatea să consulte
studii de orientalistică pe care nu le găsea în țară.
23Biblioteca lui Giuseppe Tucci, din Roma, are o importanță co-
vârșitoare pentru dezvoltarea tânărului Eliade, care descoperă, în
timp ce lectura prefața cărții History of Indian Philosophy (1922)
a lui Surendranath Dasgupta, că se acordă burse de studii la Cal-
cutta. Astfel, între anii 1928-1931 Eliade se va afla tocmai în In-
dia, țara care îi va modela opera viitoare, dar și mentalitatea de
cercetător și istoric al religiilor.
24Biblioteca a fost consultată în timpul bursei de studiu, în India.
25Bibliotecarul Van Manen îl sfătuiește pe Eliade să învețe limba
tibetană, susținându-l cu materialele necesare.
26Incursiunea în orientalism, începută în țară și continuată în Italia și
India, capătă o febrilitate acută în Germania, unde, venit să-și finali-
zeze teza de doctorat, Istoria comparată a tehnicilor yoga, se dedică
și altor proiecte: „De dimineața până seara târziu, lucram la Stadtbi-
bliothek. Lucram ca pe vremuri la Roma sau la Calcutta, de la des-
chiderea bibliotecii până la închidere. Și mă întorceam întotdeauna
acasă cu un ghiozdan încărcat cu cărți, pe care le consultam sau le
citeam în cursul nopții. În acele cinci-șase săptămâni cât am rămas la
Berlin, am pus la punct bibliografia recentă pentru Yoga și am adunat
destul material pentru Alchimia asiatică și La Mandragore” - Mircea
Eliade, Memorii (1907-1960), p. 315
27Mircea Eliade, Memorii. Recoltele solstițiului, volumul II
(1937-1960), p. 71.
49
COMENTARII
înveți!» a exclamat el, subliniind cuvintele «să în-
veți».”28 Acest altar al cărții, în genere, simbolizează
cultul lecturii și este întruchiparea jertfei unui miop care
și-a închinat viața culturii. Am putea spune că este o ase-
mănare izbitoare cu camera modelului său din tinerețe.
Iată cum descrie Eliade întâlnirea sa cu Papini, în casa
acestuia din urmă: „Am stat de vorbă într-o odaie mi-
nusculă, ascunsă între vaste încăperi cu pereții acoperiți
de biblioteci.”29 Nici nu e de mirare că Eliade și-a extins
atât de mult biblioteca, având în vedere că, ulterior, a
admirat gestul lui Antonio Magliabecchi30 a cărui bibli-
otecă număra aproximativ 500000 de volume: „Am
scris un articol despre Antonio Magliabecchi pentru că
mă fascinase patima lui dementă de colecționar, cumpă-
rând bibliotecile risipite în timpul Revoluției franceze,
cumpărând adesea cărți pe care le avea deja în mai multe
exemplare, numai pentru că nu se îndura să le vadă
pierdute sau arse.”31
Eliade a pledat pentru o piramidă a valorilor în
vârful căreia se aflau valorile spirituale, morale și es-
tetice, care înglobează valorile cultural-artistice. Lu-
crurile nu se vor schimba nici peste ani de zile, dim-
potrivă. Aflat în India, preocupat de incursiunea în
sanscrită și filosofie, tânărul cercetător se dedică lec-
turii, iar pentru asta nu are nevoie decât de patul care
să ofere odihna dintre momentele de lectură și cele în
care scria: „Îmi adusesem patul, biblioteca și o masă
de lucru. La parter, se mai aflau enorma bibliotecă a
lui Dasgupta, ocupând câteva mari încăperi, bucătăria
și o sală care servea de sufragerie.”32
Reîntors acasă, își revede prietenii, prilej pentru lega-
rea unor noi prietenii, cum a fost, de pildă, cea cu Dan
Botta, care a avut privilegiul de a pătrunde în mansarda
devenită o complexă bibliotecă personală: „Când a in-
trat pentru întâia oară în cele două odăițe ticsite cu cărți,
a exclamat: «E o bibliotecă de alexandrin!» Deși citea
puțin, și numai pe «clasici» (de la poezia populară la
Proust), admira bibliotecile în care găsea instrumente de
lucru precise: dicționare, gramatici, studii filosofice,
ediții critice.”33 Această frumoasă prietenie va culmina
cu colaborarea de la Asociația Criterion, înființată în
anul 1932. Pe lângă Dan Botta, atât Mircea Vulcănescu,
cât și Paul Sterian îi vizitau biblioteca ce începuse să ca-
pete o nouă funcție: recuperarea timpului învelit în nos-
talgia amintirilor: „Paul Sterian venea cu soția, Marga-
28Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), Ediție și cuvânt înainte de
Mircea Handoca, București, Editura Humanitas, 1991, p. 104.
29Ibidem, p. 134.
30În anul 1928, Eliade publică articolul Prodigioasa existență a
lui Antonio Magliabecchi.
31Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), Ediție și cuvânt înainte de
Mircea Handoca, București, Editura Humanitas, 1991, p. 148.
32Ibidem p. 195.
33Ibidem, p. 244.
34Ibidem
50
reta, ca să «regăsească tinerețea studioasă» de la Pa-
ris.”34 Nostalgia vremurilor de altădată au simțit-o și foș-
tii studenți ai lui Eliade când l-au vizitat pe maestru în
10 decembrie 1984, la Chicago. Ca un excepțional pro-
fesor, s-a făcut remarcat în fața elevilor săi și prin sanc-
tuarul de cunoștințe îngrămădite-n paginile cărților din
fabuloasa sa bibliotecă: „Am auzit bătăi în ușă. De obi-
cei, nu răspund decât când aștept pe cineva. Dar astăzi
m-am grăbit să deschid. Cu prilejul Congresului AAR
(de data asta, mi s-a spus, participau vreo 7000 de
membri), veniseră și mulți din foștii mei studenți, majo-
ritatea profesori de istoria religiilor la universitățile din
S.U.A. și Canada. Și, într-adevăr, au trecut să mă vadă
aproape o duzină. Ca de obicei, înainte ca să se așeze,
priveau cu emoție rafturile bibliotecii și scaunele încăr-
cate cu dosare, reviste și cărți; își aminteau de tinerețea
lor, de după-amiezele de lucru, cu zece-cincisprezece
sau douăzeci de ani în urmă, când veneau să mă consulte
sau să discutăm probleme în legătură cu tezele de doc-
torat pe care le pregăteau”.35 Popularitatea profesorului
era datorată atât calităților sale didactice, cât și respectu-
lui pe care-l impunea această personalitate enciclope-
dică, mereu înconjurată de cărți.
Oriunde se afla în călătorie, printre obiectivele lui
turistice care includeau temple și muzee, se aflau și
bibliotecile. De altfel, într-una din vizitele sale în Su-
edia, Eliade descoperă cu stupoare valoarea bibliote-
cii din Uppsala: „Geo Widengren36 mă invitase mai
demult pentru o serie de conferințe și seminarii. Am
descoperit Uppsala cu mari emoții. Iar, după ce am
vizitat biblioteca, am înțeles de ce Georges Dumezil
revine o dată la doi-trei ani aici, ca să pună la punct
ultimele lui lucrări: găsești tot și poți obține imediat
cartea de care ai nevoie, chiar atunci când o consultă
altcineva”.37 De asemenea, când a ajuns întâia oară38
la Universitatea „Divinity School” din Chicago, sala
de lectură a bibliotecii a avut prilejul să fie vizitată
înaintea colectivului care-l aștepta cu nerăbdare. Indi-
ferent unde se afla sau unde locuia, camera în care se
găsea biblioteca era centrul, axa care susținea întreaga
casă, ca un stâlp ceresc: „în încăperea cea mai spați-
oasă îmi instalasem biblioteca. Succesul de librărie al
Huliganilor îmi îngăduise să cumpăr rafturi noi, așa
că acum toți pereții erau acoperiți de biblioteci”.39 As-
tfel, spațiul în care se ridica biblioteca era ales după
35Mircea Eliade, Memorii. Recoltele solstițiului, volumul II
(1937-1960), Ediție îngrijită de Mircea Handoca, București, Edi-
tura Humanitas, 1991, p. 158.
36Istoric al religiilor cu care a corespondat Mircea Eliade. Vezi Mircea
Handoca, Niet! Partea a doua. 1944-1967. Dosarul Eliade, vol. 7.
37Mircea Eliade, Memorii. Recoltele solstițiului, volumul II
(1937-1960), Ediție îngrijită de Mircea Handoca, București, Edi-
tura Humanitas, 1991, p. 171.
38Înainte de a fi profesor la această universitate, Eliade a cunoscut
colectivul în calitate de invitat la o conferință.
39Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), Ediție și cuvânt înainte de
Mircea Handoca, București, Editura Humanitas, 1991, p. 336.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

criterii de funcționalitate; aceasta trebuia să fie o ca-
meră încăpătoare, luminoasă și retrasă. După același
criteriu își va alege spațiul de lectură și câțiva ani mai
târziu, în Cascaes, Portugalia: „Regăseam cu bucurie
răcoarea din căsuța lui Costa Pinto. În camera cea mai
spațioasă, cu ferestre spre grădina interioară, se aflau
o masă simplă de lemn cu câteva etajere. Acolo mi-
am instalat biblioteca, alcătuită, în marea ei majori-
tate, din cărți portugheze și spaniole”.40
De fiecare dată când a călătorit sau s-a mutat, Eliade
a fost preocupat de soarta bibliotecii personale. Biroul
sau masa de lucru se aflau în imediata apropiere a bibli-
otecii, pe care o întovărășeau mereu, pretutindeni, fiind
altarul pe care se vor naște viitoarele creații. De faptul
că biblioteca reprezintă un axis mundi în viața scriitoru-
lui ne-am convins deja, dar faptul că „bibliotecile, care
acopereau toți pereții, din podea până în tavan”41 par a
crea o conexiune, în plan vertical, cu Divinitatea poate
fi observat doar de către un cititor fidel al operei savan-
tului. Învelirea pereților cu cărți este, pe de-o parte, o
izolare a creatorului într-un turn de fildeș, unde-și șlefu-
iește bucata de artă pură la umila masă de lucru - proba-
bil, Eliade o numește așa pentru a contura efortul creator
- sau la biroul unde se organizau gândurile cercetătoru-
lui care, în urma intenselor activități cărturărești, dădea
naștere operelor științifice. Acest tip de izolare nu avea
ca scop crearea unor bariere între artist și societate, ci -
dimpotrivă - artistul intra în contact cu publicul său da-
torită acestei sihăstrii temporare, prin intermediul pro-
dusului său creativ. Pe de altă parte, îmbrăcarea pereților
de jos până sus în cărți duce la înfăptuirea unei conexi-
uni între planul mundan și cel transmundan. Biblioteca
devine un spațiu privilegiat, deoarece permite omului să
acceadă la mult-dorita contopire cu Providența, act in-
dispensabil determinării misiunii creatoare a individului
în planul realității. Aranjarea bibliotecii în plan vertical
simbolizează faptul că liantul dintre natura umană și di-
vinitate este însăși cultura. Ascensiunea spiritului uman,
prin învățătură, până la Dumnezeu este uneori sugerată,
alteori conturată pe parcursul publicisticii și eseisticii lui
Mircea Eliade. Numai prin cărturărie poate omul să de-
codeze mesajele transcendenței, al căror scop este regă-
sirea unei traiectorii spirituale prin meditații asupra ori-
ginii, evoluției și scopului individului în Univers. Bibli-
oteca este pentru cultură precum e trupul pentru suflet,
pentru că doar cultura și spiritualitatea întregesc ființa.
Eliade subliniază că la substanța ontologică a omului ar-
haic se poate accede numai prin spiritualitate. Scriitorul
40Mircea Eliade, Memorii. Recoltele solstițiului, volumul II
(1937-1960), Ediție îngrijită de Mircea Handoca, București, Edi-
tura Humanitas, 1991, p. 59.
41Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), Ediție și cuvânt înainte de
Mircea Handoca, București, Editura Humanitas, 1991, p. 303.
42Eliade a recunoscut că Nicolae Iorga a reprezentat pentru el unul
dintre cele mai importante modele, a cărui operă i-a influențat
modul de a gândi și a scrie.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
COMENTARII
susține că există o trihotomie a cărei menire e să deslu-
șească însăși sensul vieții: cunoaștere, experiență neme-
diată (praxis) și libertate. Am putea spune că pentru Eli-
ade biblioteca simbolizează ceea ce, la rândul ei, repre-
zintă Coloana Infinitului pentru Brâncuși. De asemenea,
refugiul cercetătorului în acest spațiu privilegiat îi oferea
imboldul necesar pentru a intra în starea propice actului
creator ori pentru a se binedispune din nou: „într-adevăr,
de câte ori mă simțeam obosit sau deprimat, îmi era des-
tul să privesc cele câteva zeci de volume de Iorga42, pe
care le adunasem în rafturile bibliotecii mele, ca să-mi
regăsesc forțele intacte”.43 Așadar, în planul concret, bi-
blioteca a fost mereu germenele preocupării cărturărești,
dar a reprezentat totodată și un refugiu. Matricea spiri-
tuală a lui Eliade era construită în așa fel încât scriitorul
a simțit nevoia să graviteze mereu în jurul culturii. Bi-
blioteca devine un topos, un „centru” care unește traiec-
toriile culturale de pretutindeni. Totodată, remarcăm
faptul că biblioteca s-a infiltrat și în planul ficțiunii: „pe
nesimțite, mă trezisem visând la un nou roman. Mă fas-
cinase începutul romanului: un bibliotecar erudit, Ce-
sare, rămăsese într-o seară după ora de închidere a bibli-
otecii”.44 Nu mai departe, în capodopera sa, Maitreyi,
biblioteca este cadrul care conferă operei contextul ideal
pentru declanșarea unei intrigi amoroase.
Biblioteca a ocupat un loc central în activitatea de
cercetare a lui Eliade, dar și în planul desfătării prin lec-
tură, însă considerăm că este necesar să precizăm că nu-
mai natura umană stătea înaintea cărții, fie prin ordinea
în care alege să le menționeze: „nu-mi voi mai revedea
familia, nici țara, nici majoritatea prietenilor, iar biblio-
teca, manuscrisele și dosarele cu note și corespondență
îmi vor rămâne inaccesibile, păstrate în podul caselor în
care au locuit de-a lungul anilor părinții și Corina”45, fie
prin alegerea propriu-zisă: om vs. carte. Aflați la Lisa-
bona, în anul 1944, cuplul Eliade-Nina întâmpină mari
dificultăți cauzate de starea precară de sănătate a Ninei,
la care se adaugă și grave probleme financiare: „în ulti-
mele săptămâni, Nina a supraviețuit exclusiv prin tran-
sfuziile de sânge. De mult nu mai putea citi. Doctorii se
minunau de rezistența ei. S-a stins, în somn, în dimineața
de 20 noiembrie. (…) Am vândut o bună parte din bibli-
otecă, am părăsit apartamentul din avenida Elias Garcia
și, în preajma Crăciunului, ne-am mutat - Măria, bătrâna
și devotata jupâneasă, Giza și cu mine - la Cascaes. Am
închiriat, pentru șase luni, o casă veche, dar încă solidă,
aparținând unei familii de moșieri scăpătați”.46
43Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), Ediție și cuvânt înainte de
Mircea Handoca, București, Editura Humanitas, 1991, p. 126.
44Idem., p. 199.
45Mircea Eliade, Memorii. Recoltele solstițiului, volumul II
(1937-1960), Ediție îngrijită de Mircea Handoca, București, Edi-
tura Humanitas, 1991, p. 67.
46Idem, pp. 72-73.
51
AL ZILEI CLOPOT
Dumitru Hurubă
SPRE TURMĂ!
Ciudat, un paradox funcționează în România ca la…
carte, respectiv: numărul neștiutorilor de carte crește di-
rect proporțional cu înmulțirea poeților, și a scriitorilor în
general, iar ca lucrurile să fie clare-clare, în ultima treime
de secol s-a redus treptat și numărul librăriilor, până la
dispariția lor aproape totală. Sunt exceptate de la această
cădere spre incultură cele câteva centre universitare mari,
cu vechime și tradiție, care mai rezistă din acest punct de
vedere, datorită existenței a două-trei librării. În restul
orașelor, fie ele chiar reședințe de județ, foarte multe li-
brării au devenit amintiri aproape fără importanță, pentru
noile generații, în deplină logică și concordanță cu numă-
rul iubitorilor de carte. Desigur, însă nu trebuie trecut cu
vederea adevărul că, în majoritatea cazurilor, spațiul des-
tinat cândva exclusiv rafturilor de librărie, acum, în situa-
ții ceva mai anormale, e drept, este împărțit frățește (libră-
ria fiind, în realitate, frățiorul mai mic…), cu un raion de
papetărie care se extinde, se tot extinde înghesuind raio-
nul cu cărți… Da, și? O stare de indiferență, înduioșător-
explicabilă, aș numi-o, inclusiv din partea autorităților, a
pus stăpânire pe toate categoriile de populație: aproape
nimeni nu mai are timp de citit și nici chef s-o facă. La
această distrugere sistematică și eficientă a științei de
carte și a scăderii nivelului de cultură generală, explozia
informațională contribuie cu o hărnicie impresionantă, to-
tul spre deliciul, apetitul și chiar entuziasmul plebei por-
nită parcă fără întoarcere spre îndobitocire, prostire și săl-
băticie. Lipsa de cultură normală, a început să aibă efect
în relațiile interumane, relații care se deteriorează pe zi ce
trece și sunt producătoare de conflicte care, nu o dată (ci
tot mai des), se sfârșesc inclusiv cu violențe sau chiar
crime. Asemenea momente/porniri, cred eu, sunt gene-
rate de începutul sau continuarea atrofierii sentimentelor
specifice doar ființei umane. Situația din ultimii ani ali-
mentează consistent această idee, lipsa de educație, de
cultură generală și de lecturi – de ce nu? – , precum și a
învățământului obligatoriu, care nu mai prea e… obliga-
toriu, din varii motive, se focalizează spre individul co-
pleșit de alte interese care trec nepăsătoare atât pe lângă
educație, cât și pe lângă librării. În această ordine de idei,
canalele de știri, mass-media în general, propulsează
spre… înfometații de senzații tari, adevărate tornade de
știri-bombă, știri-apocalipsă senzația înscriindu-se cu au-
toritate printre contribuabilii principali la batalionul mer-
cenar al distrugătorilor de educație și cultură. Așadar,
mass-media, alături de reducerea numărului de librării,
sau chiar dispariția lor, se constituie într-o forță care ar
trebui ținută sub un control drastic, numai că aici mai in-
tervine un factor cu destulă importanță: creația literară
contemporană, doar cu unele excepții, a cotit-o hotărât de
la tradiție spre un așa-zis modernism, sau postmodernism,
umplând rafturile supraviețuitoarelor librării cu volume,
52
volumașe în care cititorul obișnuit nu se mai regăsește ca
destinatar. În acest sens, imediat după intrarea noastră
până la sufocare în UE, tot mai mulți scriitori, preluând
un model de „a face literatură de tip occidental”, ca să fim
în rând cu lume bună, au trecut la fabricarea literaturii de
consum în care, deseori, lipsa de talent a fost și este ajus-
tată consistent de obscenități, scene de-o vulgaritate pură
care elimină orice urmă de bun simț și respect față de ci-
titorul iubitor de literatură de calitate, ca să nu mai vor-
bim de respectul față de creație, generalizând, să ne apro-
piem de ideea că se merge spre o globalizare, adică spre
pierderea identității individului și națiunii… Datorită
acestor trasoare cu… știri-bombă ale mass-media, incul-
tura la o parte din plebe declanșează spaima în mintea
omului de rând, adus tacit dar ferm la condiția de „vietate
de turmă” la a crede cu sinceritate că nu mai e mult până
când totul va fi praf și pulbere. Și-atunci? La ce bun libră-
rii și alte cele ținând de cultura generală? Putem avea li-
brării cu rafturile ticsite de cărți care se lăfăiesc… tovără-
șește, indiferent de valoarea și calibrul autorilor, fără să
fie deranjate măcar de câte-o privire fugară de vizita-
tor/cititor… Poveste? Nu, realitate! Iar dacă vom urmări
curajosul vizitator măcar cu privirea, vom descoperi la el
o grimasă a feței de om parcă un pic speriat de pustietatea
din zona rafturilor cu volume. Din păcate nu avem de-a
face cu o situație accidentală, ci cu o… normalitate ve-
gheată atent și necruțător de ochiul vigilent al bătrânului
Zeu Cronos. Însă, și în paranteză fie spus, o librărie în care
nu există și un raion, tot mai puternic de… papetărie,
poate da semne de ciudățenie pe lista centrelor comerci-
ale, chiar cu soartă de faliment, ba însăși vizitatorul să tră-
iască un sentiment acut de spațiu părăsit din motive încă
neelucidate.
În contextul general putem proceda, fără să exagerăm
sau să greșim prea mult, la împărțirea în două mari cate-
gorii populația actuală de cititori: populația matură și po-
pulația tânără. Prima categorie, care în 1990 avea vârsta
de cel puțin 30 de ani, și a doua categorie a cărei vârstă
are acum, la nivelul anului 2019, 30 de ani… Pentru a
concretiza lucrurile, să analizăm nivelul de cunoștințe,
sau de cultură generală, în cazul ambelor categorii. Re-
zultatul nu trebuie să ne surprindă, fiindcă discrepanța
este de-o evidentă și tristă realitate: absolvenții de studii
antedecembriști, școliți așadar în vremea regimului co-
munist, aveau o capacitate intelectuală cu mult peste cea
a școliților postdecembriști – să fim înțeleși!
În aceste condiții, plus altele de-o complexitate inima-
ginabilă, personal îmi vine foarte greu să mai adopt o ati-
tudine optimistă în relația cetățean/cititor-librărie, atâta
vreme cât lipsa de educație, cultură și civilitate este gene-
rată de-o politică agresivă de îndobitocire și de direcțio-
nare spre turmă…
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Doru ROMAN
ECLIPSA DE LUNĂ (II)
Briza caldă răspândește o molcomă vrajă nopții de
vară. Parcă toată lumea ar fi a noastră și am rămâne așa
o veșnicie scufundați în această hipnotică transă, îmbră-
țișați de o sublimă fericire, sub imensa cupolă înstelată.
Din iarbă, greierii înalță nopții o magnifică simfonie.
După un răstimp, în care parcă se scursese un timp inco-
mensurabil, Ioana întoarce privirea spre mine fixându-
mă cu lumina ochilor. Spune:
- Ce ciudat cum vârcolacii rod cu colții lor de balaur
trupul fără de apărare al lunii. Ce poftă nebună de a de-
vora au atât vârcolacii cosmici cât și cei umanoizi!...
Câte milenii s-au scurs și nicio diferență în mentalitatea
vârcolacilor. Rapacitatea a rămas neschimbată; doar
masca sub care se ascund spre a devora este alta. Acum
au luat înfățișarea de prieteni, chiar de părinți, de bunici,
de alifie bună de pus pe rană. S-au deghizat în salvatorii
umanității și în urma lor rămânem ca mugurii calcinați.
Istoria întreagă pare să fie o poveste cu vârcolaci; o lună
când luminoasă, dar cel mai adesea mânjită de umbre.
Mereu cel care ținea cuțitul îți înșfăca din mână întreaga
pâine susținând cu vehemență că este a lui, că lui i se
cuvine prin poruncă divină și că tu nu ai dreptul nici să
faci umbră pământului. Să aruncăm o privire asupra
unora dintre monumentele care cândva fuseseră ridicate
în Egiptul de altădată, obeliscurile. Ia să vedem ce vâr-
colaci le-au ronțăit umflându-și burdihanul orgoliilor cu
ele, lăsându-i pe cei de astăzi orfani de munca titanică a
strămoșilor. Cu vreo unsprezece obeliscuri egiptene se
mândrește Italia, situate prin Benvenuto, Florența,
Roma, Urbino. Unul străjuiește în Paris. Alte patru în-
tregesc cinstea și gloria Angliei. Germania se fălește și
ea cu un asemenea monument, ca și Istanbulul și New
York-ul.
- Se pare că față de alți reprezentanți ai regnului ani-
mal care în mare parte vânează spre a-și astâmpăra foa-
mea, omul s-a dedulcit să ia cu japca de la semenul său
tot ce poate lua, fără nicio remușcare sau umbră de con-
știință, lăsându-i cotropitului doar „urechile să audă și
ochii ca să plângă”, cum glăsuia pe vremea Regulamen-
tului Organic, adus de crivățul expansiunii răsăritului pe
meleagurile noastre, un general rus. Și cum se spunea în
popor: ,,Boii ară, caii mănâncă”, uite așa unii și-au făcut
un titlu de glorie, din a-și jefui semenii sub pretextul
unei așa-zise misiuni civilizatoare.
- Și câți nu au mai venit să-i civilizeze pe traci, râv-
nindu-le aurul!... Din câte îmi amintesc, în ținuturile lo-
cuite de aceștia, în apropiere de Varna, au fost descope-
rite cele mai vechi bijuterii din aur, cu o vechime de
peste 6500 de ani, iar la Moigrad, în județul Sălaj, s-a
găsit un idol din aur cu o vechime de 5500 de ani, pe
când cucutenienii aveau orașe și case cu etaj, iar Roma,
care a apărut cu circa 5000 de ani mai târziu, abia visa
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
AL ZILEI CLOPOT
să se ridice pe cele șapte coline.
- „Tracii, cel mai numeros neam după inzi” după cum
ne-a lăsat peste vremuri știre, Herodot... De ce atâția mai
apoi au încercat să-i scoată din istorie și să arate că nu
era mare lucru de capul lor? De ce această ură împotriva
unui neam care a lăsat urme grele de-a lungul civilizației
europene și nu numai?
- Tot ,,părintele istoriei” ne lasă spre știre despre dacii
„ardeleni”, agatârșii, cei care scoteau din măruntaiele
pământului aurul și argintul pe care îl preschimbau în
minunate bijuterii și care trăiau pe la izvoarele Mureșu-
lui și Munții Apuseni și că sciții și agatârșii erau fiii le-
gendari ai lui Apollo, deci frați buni. Apollo, zeul trac,
căruia hiperboreenii îi ofereau ofrande învelite în paie
de grâu, după cum ne spune Vasile Pârvan, despre fe-
meile din Tracia, care nu săvârșeau niciun ritual fără
paie de grâu. Acest zeu a fost preluat mai apoi de greci
și de romani. Câți or fi râvnit la aurul fiilor lui Apollo?
- Ai amintit de sciți; știai că sarmații erau un amestec
de neamuri scitice, care își trag numele de la expresia
„ochi de șopârlă”, care în grecește se pronunță „sauro-
matioi” și că acești sarmați aveau trei ramuri, iazigii, ala-
nii și roxolanii și că alanii erau împărțiți și ei în subra-
muri, printre care iașii, care au dat numele orașului Iași?
- Din bătrâni se zice că „Banul este ochiul dracului”
și că îți vinzi mamă și frate pentru bani. Asta o vedem și
noi de vreun sfert de veac încoace, precum au pățit-o și
agatârșii acelor vremi apuse. Unde au dispărut oare uzi-
nele producătoare de utilaj petrolier, „1 Mai” din Plo-
iești, care erau pe locul doi în lume? Unde s-au topit sis-
temele de irigații care se întindeau din vestul Olteniei
până la Marea Neagră? Unde s-a volatilizat petrochimia
noastră? Unde a dispărut flota României, peste 360 de
ditamai vapoarele, pădurile și atâtea și atâtea valori?
Unde au dispărut proiectanții și constructorii noștri după
ce în timp record au zăgăzuit dând lumină, Bistrița, Ar-
geșul, Oltul, Dunărea, ori au făcut metroul bucureștean,
sau Canalul Dunăre – Marea Neagră, sau magicienii
noștri care sintetizau diamante artificiale? Cine sunt cei
care ne-au pizmuit cu atâta înfocare ca pe strămoșii
noștri de altădată, încât să ne ajute ca de la nivelul de
țară fără nicio datorie externă în optzeci și nouă, ba mai
având în sipet, pe la datornicii noștri, cam trei miliarde
de dolari, să fim astăzi atât de săraci și cu o țară atât de
înglodată în datorii?
Se lasă tăcerea, o tăcere grea înfrigurată.
- ,,Și unu-i Decebal cel harnic/ Iar celălalt Traian cel
drept”, apoi pe un ton sarcastic, Ioana, continuă, Traian
cel drept, Traian cel drept, Traian drăguțul, care în pra-
gul disperatei sărăcii în care ajunsese imperiul său, a pus
ochii pe aurul agatârșilor sau al geto-dacilor și s-a gândit
în mărinimia-i fără margini să acorde meditații la limba
53
AL ZILEI CLOPOT
latină lui Decebal, așa cum au făcut-o și alții mai târziu,
urmașilor acestui neam.
- Ia să vedem cam cât a luat Traian cel drept pentru
orele de latinie predate barbarilor daci. Istoricul Dio
Cassius, cât și Criton, medicul personal al împăratului,
ne spun că japcangiii romani au luat din Dacia și au dus
la Roma 165 tone de aur și de două ori mai mult argint,
adică 365 tone. Cum și pe atunci existau cozi de topor,
generalul dac Bicilis a oferit pe tavă romanilor, prin tră-
dare se înțelege, cum se mai întâmplă și de atunci în-
coace, aur care echivalează în zilele noastre cam 4,6 mi-
liarde de euro.
- Deci civilizatorii noștri romani anual luau pentru
osârdia lor pedagogică, printre altele, și circa 10 tone de
aur. Și asta a durat de la cucerirea Daciei, până la retra-
gerea aureliană. Iar în galeriile minelor să nu crezi că
lucrau romanii. Ce, erau proști? Castanele se scot din foc
mai ușor cu mâna altuia.
- Și să vezi și să nu crezi! E de mirare cum în vremea
aceea, veneau buluc peste romani dacii din Moldova,
carpii, care nu fuseseră incluși printre cursanți, să ia ore
de la darnicii noștri luminatori, spre a transmite fraților
lor, sciții, limba română ca s-o împrăștie departe, mult
peste Bug, la apele Niprului. E de-a dreptul curios cât
de bine le-a intrat dacilor, carpilor, sciților în cap lati-
neasca, în nici două sute de ani, față de alte seminții care
au beneficiat de cursuri prelungite de cinci sau șase sute
de ani și care astăzi nu buchesc nici o slovă latinește.
- Păi și mai târziu, pe la 1600 și mult după aceea, lu-
minatorii noștri, imperialii austrieci, pentru binefacerile
pe care le aduce invadatorul invadatului și pentru imple-
mentarea latinei ecleziastice, iar ceva mai târziu a conți-
nutului acesteia prin râvna generalului Bukow, la ordi-
nul Mariei Tereza de trecere la uniație, acesta a ras cu
tunul și prin incendiere aproape toate mănăstirile orto-
doxe din Transilvania, cam două sute la număr. Aceste
lăcașuri de cult erau incendiate adesea cu preoți și călu-
gări cu tot, devenind veritabile ruguri umane ca pe vre-
mea inchiziției. Aceste orori semănate de Bukow în Ar-
deal, împotriva ortodocșilor, l-au îngrozit pe episcopul
catolic Bajtay, care prin scrierile vremii ne spune: „m-
am cutremurat la propunerea Excelenței sale, a domnu-
lui baron de Bucow, care voia să detașeze un corp de
2000 de soldați regulați, contra districtului amintit (Bis-
trița), pentru a-i masacra pe toți, fără a-i distinge pe cei
vinovați de cei nevinovați”. Și așa pentru imperiali și
pentru Cetatea Eternă a Râmului, de pe spinarea urma-
șilor agatârșilor și ai celorlalți daci restanți, s-au perce-
put tot pentru meditații de romanizare, pe lângă vite,
grâne, sare, păduri și aurul Munților Apuseni și din Baia
Mare, care, conform specialiștilor, reprezenta cam 20%
din producția mondială de aur din acea vreme.
- Și ca balanța mondială a producției de aur să fie de
sută la sută, diferența au dat-o conchistadorilor și misio-
narilor iluminatori, tot pentru aceeași limbă latină, inca-
șii, maiașii, cât și populațiile Africii de Vest.
- „Cine împarte, parte-și face!” adică hoardele inva-
datorului iau totul și pământeanului nu-i mai rămâne ni-
mic în afară de muncă silnică, mizerie, boală, deznă-
dejde!... Dumnezeu l-a pus pe pământean cu bordeiul pe
54
mormanul de aur, iar vârcolacii indigeni în horă cu cei
scurși din cele șapte vânturi i-l iau cu nerușinare, cu de-
a sila de sub nas, pretinzând cu tot felul de înscrisuri
măsluite că ei sunt proprietarii de drept ai comorii. Ce-i
mai rămâne pământeanului?
- Cântecul atât de actual: ,,Munții noștri aur poartă,/
Noi cerșim din poartă-n poartă.”, de-au luat-o ai noștri
razna prin străinătăți ca pișcați de strechie, pentru o
coajă neagră de mălai, lăsând țara pârloagă, iar satele
pustii se sting sub ciulini și urzici cu casele putrezite și
cărămida roasă de lepra deznădejdii. Știai că în țară se
află peste 128 de sate total părăsite? Vreo 11 în Alba, 10
în Bacău, 10 în Mureș, în Hunedoara și Brăila câte 8 de
fiecare județ, iar în Călăraș și Cluj câte 7 de fiecare, apoi
în restul județelor câte două până la cinci. Câteva nume
de asemenea sate: Mosoru, Curpeni, Carpenii de Sus,
Bunești, Șasa, Geamăna, Mărgaia. Celebru este satul
fantomă Alun, din județul Hunedoara, cu șoseaua pavată
cu marmură, cu temelia caselor din marmură, cu bise-
rica, la fel, din marmură. Din cariera de marmură a sa-
tului, în secolele trecute a plecat marmura care ornează
o bună parte din palatele și obiectivele din Viena, Buda-
pesta și nu cu mult timp în urmă, din aceeași sursă a ple-
cat marmura care dă strălucire Palatului Poporului din
București. Și mai avea acest sat, până imediat după anii
nouăzeci, un liceu vestit în județ. Dispar satele, ni se
usucă rădăcina! Cui îi pasă? Vântul dezrădăcinării bate
mereu din ce în ce mai aspru!
- Dacă tot vorbirăm despre meditații acordate de-a
lungul vremii, pentru îmbogățirea cunoștințelor unora și
ale altora, îți voi face câteva precizări legate de conjuga-
rea verbului a fi la armâni, dar și la păstorii noștri nord
dunăreni din Carpați. Aromânii din anumite sate din
Vermion, din Olimp și Pind spun io hiu, iar fărșeroții și
grămuștenii conjugă la persoana întâi singular, mini
escu, iar la persoana a doua, cei din prima grupă, tini
eshtsă, pe când ceilalți, tini hii. Forma mini esc sau mini
escu a fost și mai este folosită de unii dintre ciobanii sau
păcurarii vrânceni din Soveja sau de către cei din părțile
Sibiului, din Rășinari. Nu uita, pentru aceste informații,
mâine, dacă marea e liniștită, trebuie să mă duci cu șa-
lupa ta până la Portița, să vedem delfinii și să facem scu-
fundări cu costumele de scafandri, după stridii, dacă mai
sunt. Poate avem norocul să găsim lampa lui Aladin și
atunci...
- Se înțelege că voi plăti pentru lecția de gramatică.
Să nu uităm că și Decebal a trebuit să-i plătească lui Tra-
ian cursurile imaginare de romanizare intensivă, de azi
până mâine!... Cine știe, poate dăm de lampa lui Aladin.
Ar fi singura șansă să mai scoată cineva țara din mlaștina
în care ne înglodară „barbarii de tirani”.
Mai mult de jumătate din discul lunii este cotropit de
umbra neagră, care continuă să astupe cu întuneric bă-
laia față a împărătesei nopților senine. Lângă mine,
Ioana și-a încleștat degetele mâinilor și le strânge gata
să le rupă. Marea de fontă lichidă tremură scuturată
parcă de un fior. Un fior străbate și trupul Ioanei. Îi iau
mâinile de gheață să le încălzesc.
- Nu-i nimic... Îmi trece. Spune ea șoptit schițând o
undă de zâmbet. Vezi că vârcolacii au ros aproape trei
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

sferturi din lună? Mai au puțin și o înghit cu totul, așa
cum a fost pustiit orașul lumină al aromânilor și al Eu-
ropei, Moscopole.
- L-ai găsit cumva măcar amintit prin vreo carte de
istorie, din gimnaziu sau liceu, ca mare centru comercial
și cultural pentru vremea aceea? Că eu, nu! Pe cine de-
ranjează și astăzi că a existat cândva, de nu i se poate
pomeni numele? Cui îi poate rămâne numele acestui
oraș în gât, ca un os de pește?
- Mereu unii sunt și vor fi mai egali decât alții, vor
avea sfinți mai valoroși decât ceilalți semeni și vor avea
sensibilitatea exacerbată, de a sări instantaneu în aer, ur-
lând din rărunchi, că i-ai lezat mortal când le pui oglinda
în față să-și vadă chipul și le aduci pe tipsie înaintea
ochilor adevărul.
- Mai are încă omenirea drum lung de străbătut până
ce orgoliile sufletelor mici, ranchiuna de dinastie dom-
nitoare coborâtă de pe piedestalul grandomaniei bolnă-
vicioase să ingreseze reintegrându-se în marea albie se-
nină a umanismului total, al iubirii fără de rezerve a se-
menului față de semen!...
- A fost odată, ca niciodată..., spune Ioana, prin al
șaptesprezecelea veac, un oraș, Moscopole, care era cel
mai mare oraș, din Balcani, după Constantinopol. Îl ri-
dicaseră aromânii pe munte, aproape de seninul cerului,
la o înălțime de o mie o sută și șaizeci de metri. Și era
cel mai mare centru comercial și cultural în care se vor-
bea aromâna. Pe la anul 1750 număra 45000 de locui-
tori, iar la 1788 aceștia ajunseseră la peste 60000 de su-
flete, în timp ce Bucureștiul avea cam 30000, Atena
10000, Budapesta 54200, Viena 175460, Veneția
140000. Constantinopolul la acea vreme număra circa
570000 de locuitori. Și în acel oraș se găseau 12000 de
case din piatră și prima tipografie din Balcani, 70 de bi-
serici, numeroase manufacturi, bănci și o universitate,
Hellênikon Frôntistêrion, întemeiată în leatul 1744.
Tot din acea perioadă ne-a rămas primul dicționar al
celor patru limbi balcanice: albaneza, aromâna, bulgara
și greaca, întocmit de Daniel Moscopolites, în anul
1770. Și povestea mai spune că aromânii din Moscopole
aveau case cu etaj acoperite cu țiglă, cu verande primi-
toare, apă curentă și canalizare. Orașul înflorea de la o
zi la alta, ca leandrii cocoțați pe stânci, datorită comer-
țului intens care se făcea cu produsele manufacturate lo-
cal, care mergeau în Veneția, Viena, Franța - Galia în
grai local - sau spre tărâmul celor o mie și una de nopți,
în îndepărtata Persie, iar mărfurile acestor orașe și țări
călătoreau în siguranță prin Moscopole, de la răsărit spre
apus și de la apus spre răsărit, aromânii fiind și foarte
buni comercianți și cunoscători de limbi străine.
Pe la 1774 călătorind și prin Moscopole, impresionat
puternic de viața înfloritoare a acestei localități, istoricul
german Johann Thunmann, ne-a lăsat o istorie a aromâ-
nilor, mărturie scrisă a acelei perioade de glorie a orașu-
lui.
Toate au mers bine, până ce într-o zi balaurul cu șapte
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
AL ZILEI CLOPOT
capete a aflat de frumusețea și bogăția acestei așezări și
ros de pizmă a început să arunce foc și urgie asupra ora-
șului și locuitorilor săi. Atacurile osmanlâilor au început
în anul 1769, și au culminat cu cele ale trupelor albaneze
de sub comanda lui Ali Pașa, care prin surprindere, au
trecut orașul prin foc și sabie, ștergându-l de pe fața pă-
mântului. Cei care au supraviețuit măcelului și-au găsit
adăpost în Austria, Bulgaria, Grecia, România, Serbia,
Ungaria. Asupra localității care încerca să renască din
propria-i cenușă, balaurul s-a repezit iar, în timpul celor
două războaie mondiale, când localitatea a fost distrusă
din nou, iar ce nu a distrus războiul au desăvârșit comu-
niștii. Dezastrului se pare că au mai supraviețuit, în satul
care este astăzi Moscopole, mânăstirea și podul de la
Sfânta Vineri, precum și șase biserici. Teroarea acestui
balaur îi urmărește pe aromâni în continuare, fiind asi-
milați forțat în multe din zonele în care viețuiesc, fiindu-
le interzisă utilizarea limbii în public, iar în acte schim-
bându-li-se numele și etnia, nefiind recunoscuți nici mă-
car ca minoritate națională. Și uite așa, „Câinii latră, ca-
ravana trece”. Cui, ce-i pasă de ei? Au fost buni cât timp
au contribuit cu bani și cât au dat jertfe grele de sânge
pentru eliberarea statelor în care locuiau, apoi au devenit
incomozi, pur și simplu prin faptul că existau și drept
recunoștință pentru efortul lor au fost măturați sub pre-
șul istoriei. Nimic nou sub soare; aztecii au dispărut, ma-
iașii au rămas doar amintire, pieile roșii au fost trimise
pe tărâmul de vânătoare al strămoșilor sub crucifixul și
pușca fețelor palide civilizatoare. Ca atare, să nu-l uităm
nici o clipă pe Eminescu. Ce bine se potrivesc versurile
sale și în acest context: ,,Spuneți-mi ce-i dreptatea? –
Cei tari se îngrădiră/ Cu-averea și mărirea în cercul lor
de legi;/ Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum con-
spiră/ Contra celor ce dânșii la lucru-i osândiră/ Și le
subjugă munca vieții lor întregi.”
- Cui să-i pese? Toți parveniții, de-a lungul vremii,
parcă au fost turnați după același șablon. Fără inimă; teș-
chereaua lor și atât! Moștenirea Gojdu, ce s-a ales de ea?
Acest aromân cu rădăcinile în Moscopole a lăsat studen-
ților merituoși o avere imensă, ca să se poată sălta dea-
supra necazului cei situați în impas financiar. Mai știe
cineva de urma acestei moșteniri? Când și unde s-a vo-
latilizat ea, asemenea „moștenirii noastre de tristă amin-
tire”, a doua flotă de pescuit oceanic din lume cu echi-
pament japonez de ultimă generație?
Dinspre uscat briza rece ne trece insistentă prin haine.
Fața lunii a fost înghițită în totalitate de vârcolacii hăme-
siți. Dinspre apus, miazănoapte și miazăzi se bulucesc
negri nori grei, luând în stăpânire cerul, cu amenințări de
furtună. Zgribulită Ioana se ridică de pe bancă. Zice:
- Să mergem, până nu începe vijelia!
Dinspre uscat vântul rece ne stă împotrivă, izbindu-
ne în față, cu rafale succesive din ce în ce mai insistente,
de parcă ar vrea să ne spulbere. Ioana șoptește:
- Păcat, mi-ar fi plăcut să văd cum fața lunii iese din
nou în lumină!...
55
AL ZILEI CLOPOT
Magda URSACHE
DES-FIINȚĂRI
Nu-mi propusesem să scriu iarăși în apărarea repe-
relor identitare, cum am făcut-o în atâtea rânduri, dacă
nu l-aș fi văzut pe Theodor Stolojan, sâmbătă, 12 oc-
tombrie, într-o emisiune TV. Tocmai salutam intre-
prinderea lui Nicolae Cârlan, de recuperare a drama-
turgului Ion Luca (Teatru esențial, Editura Lidianca,
2017, Colecția Recuperări, 1930 pag.), scos din scenă
de Nina Cassian, în „Rampa”, 28 septembrie 1947. Ni-
noșca fusese oripilată de piesa Salba reginei care
„ațâța” la „ură de rasă”, vizând-o pe... Ana Pauker
printr-un personaj: arhiereul Ana. Piesa lui Ion Luca a
fost „vituperată” (verbul epocii) ca „o piesă huliga-
nică”. În ochii dârzei staliniene, nu arhiereul era
„vulpe diplomatică”, „habotnic dogmatic”, „vărsător
de sânge nevinovat”, ci „Ana noastră”, cum o alinta
Brucan, în „Scânteia”.
În interbelic, Ion Luca avusese un remarcabil suc-
ces scenic; înainte de 1947, cum scrie N. Cârlan, deți-
nea „peste 10 piese viabile”; se situa categoric, crede
istoricul literar din Suceava, peste Valjan, Kirițescu,
G.M. Zamfirescu. Pe legionari îi iritase cu Icarii de pe
Argeș, pe comuniști cu eseul Bolșevism și creștinism,
din 1922. Odată intrat în ceea ce Monica Lovinescu a
numit „persecutarea inocenților”, Ion Luca n-a mai ie-
șit din ea. A rămas până la sfîrșit un inocent persecutat.
După expulzarea executată de Nina Cassian, nu l-au
mai ajutat nici măcar compromisurile. Din disperarea
provocată de marginalizare, colaborase cu Mihai No-
vicov la Sunt flori care mijesc toamna, așa cum o fă-
cuse și Cezar Petrescu. Intransigentul Eduard Mezin-
cescu l-a acuzat pe Ion Luca de lipsa „intransigenței
revoluționare” și de „necunoașterea principiilor dicta-
turii proletariatului”. Doctoratul în teologie a atârnat
greu pe talerul balanței sistemului ateist: „Așa nu!” Ion
Luca a mai încercat să scrie – bietul om – după crite-
riile strâmbe și strâmte ale ideologiei realist-socialiste.
A ratat, deoarece nu credea în ele. S-a retras la Vatra
Dornei, trăind dintr-o pensie modică (om cu două doc-
torate, vorbitor a zece limbi), unde a și murit. Acolo a
scris, în 1956, Când țipă animalul, pe tema degradării
umanității. Salvarea posibilă? Instruirea, educația, la
nivel înalt, dar și arta, exact ce nu intra în vederile „li-
teraturii” de partid; Ion Luca n-a intrat nici în vederile
Editurii Junimea, preocupată de reportaje socialiste,
suiș sigur al directorului spre vârf CC/PCR.
Mii și mii de ființe fără vină erau sacrificate sălbatic
în anii de crunt lagăr exterminator, după regulile tero-
rismului, în numele ideologiei „active”. Vai omului
56
aflat sub astfel de vremi! George Ungureanu, în Ca-
mera zero (Editura Fundația Culturală Alexandru
Bogza, 2009) narează cum a stat 401 de zile în lanțuri,
așteptând o execuție anunțată, o moarte anunțată.
Există oare o tortură mai cumplită? Și de ce? Pentru că
i s-a propus să devină ofițer de Securitate sub acoperire
și bucovineanul a refuzat. Fugise de sub escortă, de la
Securitatea Covasna, stătuse ascuns șapte ani, prins și
condamnat pentru „insurecție armată”. După ce pe-
depsa i-a fost comutată în muncă silnică pe viață, l-au
transferat la Aiud, până în 1964. Și-a găsit mama oarbă
de atâta plâns, fratele cu spinarea ruptă în anchetă,
cumnatul paralizat în urma bătăilor, copilul cu nume
schimbat și soția plecată la altul.
Într-o pauză de scris, televizorul mi l-a adus pe „dragă
Stolo” triumfând, abia ieșit din sevraj după drogul pu-
terii politice. Bărbatul de stat finanțist găsise modalita-
tea de a scoate țara din criză. Nu, nu prin tăieri de pensii
și de salarii, ci prin alt fel de tăieri: des-ființări de insti-
tute de cercetare a Istoriei. Sunt prea multe, a declarat
europarlamentarul, cu știuta sa fentă de falcă. Ce să
mai investim în cercetare când sunt altele de făcut?
Proletcultiștilor nu le-a plăcut teatrul istoric al lui
Ion Luca; acum, lui Stolojan nu-i place Istoria, iar
școala Boia o re-elaborează iarăși, după ce Roller a in-
trat cu cizma sovietică în laboratorul ei. Minciuna,
după Lenin, trebuia să fie violentă și a fost.
E prea mult, mi-am spus folosind telecomanda, să
suport de două ori într-o viață dez-naționalizarea: o
dată sub ocupație sovietică, a doua oară în constructul
UE, fost CE. Comunitate Europeană ar fi sunat mai
bine. Ambalajul vestic e mai tentant, mai... jelly bon:
să ne lăsăm planificați, fără grijă, fără teamă, de un su-
prastat, de un supraguvern, nu de noi înșine. Or, primul
pas spre dispariția statului este instalarea catalepsiei
naționale, cum avertiza Dan Culcer în Jurnalul unui
vulcanolog (26/11/ 2011).
Polticienii trădează pe oricine, în afară de ei înșiși.
Acum e mult mai clar că propaganda contra României,
ca stat barbar, sângeros, înapoiat, a început cu imagi-
nea dată de TVRL(iberă): femeia cu burta spintecată,
ca să i se smulgă din ea copilul, rana fiind legată apoi
cu sârmă; a urmat cazul Mihăilă Cofariu și ruga Anei
Blandiana ca omul bătut și căzut inconștient pe asfalt
să nu fie ungur, cum a dat știre Channel 4 al Televizi-
unii britanice. Nu era ungur, ci român sadea, dar Chan-
nel 4 n-a dezmințit. Au urmat campanii contra rasiști-
lor de români care-i alungă pe țigani peste granițe și nu
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

acceptă autonomia ungurilor; criminalii români năpă-
dind Italia; românizarea forțată a minoritarilor (dezin-
formare Tökes), în timp ce maghiarii maghiarizează și
cimitirul. Toate minciuni enorme, care, repetate, au de-
venit adevăruri. Ca „românizarea basarabenilor, delict
al statului român”.
Vaca nebună e românească, la fel carnea (de cal)
trimisă din România pentru lasagna Italiei, toți peștii
din Tisa au fost uciși cu cianuri de români etc., etc.,
dovedind că statul nu-și poate îndeplini atribuțiile,
deci, după unii experți în urzeala tronurilor și a scau-
nelor, ar cam trebui să dispară. Or, trebuie să fim în-
guști la minte sau tulburați mental ca să acceptăm dis-
pariția statului.
Oare cunoaște Stolojan avertizarea lui Vladimir Bu-
covski? Viitorul nu sună bine, scrie disidentul, vă-
zându-l ca pe un amestec de Lenin, Troțki, Soros. După
comunism cu forța, globalism cu forța. Ce urmează?
Sexomarxism, șubrezirea Bisericii (la care sapă cu
râvnă Caramitru Jr., care n-are nici Dumnezeu, nici
Maica Domnului), capcane tehnologice de manipulare,
cenzurarea opiniei contrare... Florian e în postură de
vameș; vom scrie cu „permis de adevăr” (mulțumesc,
Petre Isachi!) de la Institutul „Elie Wiesel” despre Mir-
cea Vulcănescu, rămas, proces după proces, sub sen-
tința „criminal de război”?
Ca să dau alt exemplu de nefiresc postsocialist după
nefirescul dejist-ceaușist: iată că suntem intimidați prin
amenințare. Se derulează procesul Liiceanu versus An-
tonesei. Ne așteaptă condamnarea nu neapărat la frică,
însă sigur la ceea ce numea Pr. Ioan C. Teșu „teama de
teamă”. Alt semn rău: după Uniunea Scriitorilor de la
Aiud, fondată de Petre Pandrea, o să se ajungă la Uni-
unea Exclușilor din USR?
„Dragă Stolo”, zis și Clăbucet, declara dăunăzi că
ar trebui tăiat bugetul prea multelor institute de cerce-
tarea Istoriei. În alte cuvinte, Moartea Istoriei. Îi lipsea
coasa lui Boc, că de seceră și ciocan a dispus destulă
vreme. Iar adevărul adevărat este că, fără a ține în
minte trecutul, nu putem construi adevărul.
În varii forme, de 30 de ani încoace, interesul nați-
onal pare un concept depășit. Scrie Petru Ursache în
Antropologia, o știință colonială, carte ajunsă la a doua
ediție: „Vrem să fim o populație submorală și nu o co-
munitate identitară, ascultând de un cod moral. Se cul-
tivă nu altruismul, nu loaialitatea necondiționată față
de etnie și valorile ei, ci o atenție exclusivistă pentru
sine.”
După Eminescu, întâiul creator de canon: „Patria
vine de la cuvîntul pater și numai oamenii care țin la
instituțiile părinților lor, la peticul lor de pământ sfințit
de sângele părinților pot fi patrioți”. Iar pentru mulți
dintre români patria a devenit „clișeu inept”. Un prof.
univ. de istorie vorbea, la un post Tv, de „mândrie na-
țională ” cu fereală, temându-se de „cea dusă în altă
parte”. Care parte? Patriotism, naționalism cumva?
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
AL ZILEI CLOPOT
Prin Legea 127/2017 s-a declarat Ziua Națională a
martirilor din temnițele comuniste. Dar fără ecou în
școală. Cunosc elevii jertfele liceenilor din anii cum-
plitei prigoane comuniste? Cunosc aspecte din viața
celor care i-au precedat pe băncile școlilor, de unde au
fost luați și aruncați în experimentul „reeducării” cu
bâtă și rangă? Și s-a întâmplat nu numai în închisoarea
Pitești.
Domnul Al. Florian se luptă cu plăcile comemora-
tive, cerând demontarea lor. Un exemplu de amputarea
memoriei? În orașul lui Elie Wiesel, Sighet, a aflat o
placă la Colegiul Național „DragoșVodă”, datată 18 iu-
nie 2014, în memoria elevilor din „lotul Vișovan”
(Prof. Aurel Vișovan), ajunși la Pitești pentru apărarea
valorilor naționale și creștine. Colegiul din Sighet se
află pe locul al doilea din țară privind numărul elevilor
arestați, după Liceul „Radu Negru” din Făgăraș. Dom-
nul Florian a acționat operativ.
Soluția contra neo-marxiștilor transnaționali din an-
goasă de extremă stângă? Să-i sensibilizăm pe tineri
prin documente, prin lecturi grele ca Închisoarea noas-
tră cea de toate zilele (Ion Ioanid), Patimile după Pi-
tești (Virgil Ierunca), Gherla (Paul Goma), Jurnalul fe-
ricirii (N. Steinhardt), Tortura pe înțelesul tuturor
(Constantin Florin Pavlovici), Amfiteatre și închisori
(Nicolae Mărgineanu), Tăblițele de săpun de la Itșep-
It (Mihai Buracu), Amintiri din temniță. 20 de ani în
Siberia (Anița Nandriș-Cudla), Șase ani în infern (Ilie
Lazăr), Dumnezeu a murit în Bărăgan (Victor Aciocîr-
lănoaiei)... Autori din ceea ce Petru Ursache numea
„Patrimoniul durerii românești”, Cicerone Ionițoiu,
Arșavir Acterian, Nistor Chioreanu, Aurel State, Mar-
cel Petrișor, să fie lecturi obligatorii ca și clasicii. Sau
clasicii nu mai sunt obligatorii?
În Raportul lui V. Tismăneanu se cam trece cu ve-
derea oroarea terorii comuniste. De ce să se înțepe cu
sârmă ghimpată sufletul tinerilor doritori de divertis-
ment TV? Chin și amin? Cutremurătorul film despre
Experimentul Pitești are puțini spectatori: e incomod,
chiar traumatic să mesteci pop corn când ecranul se
umple de sânge.
Oare fanfarele de ziua națională, mult hulitele surle
și trâmbițe n-or fi și ele bune la ceva? Contra lor se
manifestă acerb uteciștii care organizau primirile lui
Ceaușescu plus Elena, cu ștergare și colaci, cu ciobă-
nași legați la brâu cu tricolorul. Salus patrie suprema
lex, hotărâseră anticii. Dar cine mai știe ce înseamnă
asta, dacă spiritul latin și limba latină nu ne mai sunt
de trebuință? Dispare din curriculum Latina, se micșo-
rează numărul orelor de Română, se declară că patri-
moniul nostru e sărac, puțintel, ce să-l mai păstrăm?
Țăranul clasic cu datina lui cu tot a fost trimis la muzeu
și muzeul poate fi desființat și transformat în cinema
pentru filme LGBT. Ce familie tradițională?
Școala Ardeleană a fost subiectul meu la examenul
de admitere în Facultatea de Filologie ieșeană, în 1962,
anul unui început de dezgheț, re-înghețat în 1971. Un
57
AL ZILEI CLOPOT
manual alternativ a des-ființat-o postsocialist. Pentru
comuniștii atei, teologia era o bardă, religia-opiul po-
poarelor, preoții – reptile de zdrobit în pușcării, Sf.
Scriptură – de înlocuit cu Scriptura Stalin, demonul
care-i bântuie iarăși pe neo-marxiștii iubitori de Jean-
Paul Sartre și de necredința filosofului: „Eu nu cred în
Dumnezeu. Descurcați-vă!”
Andrei Cornea, în „22”, ia în râs, dar cu pana-n pană
de umor, ideea unui kominternism redivivus: „Noi,
neo-kominterniștii”. Adevărul e că se inventează por-
tițe de scăpare pentru Ana Pauker și pentru Nicolschi,
pentru Valter Roman, care i-a scris lui Litvinov (șeful
kamisiei), în 18 iulie 1944, că problema transilvană tre-
buie rezolvată prin constituirea unui Ardeal indepen-
dent, iar „granițele acestuia” să fie „garantate” de
URSS (first!), de Anglia și de SUA. L-o fi auzit, peste
veac, Kelemen Hunor? Cum o să-i intre-n cap candi-
datului la președinția României că Unirea de la 1 De-
cembrie 1918 n-a fost „condiționată”, n-a fost „provi-
zorie”? Poți să-i pui sub ochi 1228 de „credenționale”
și nu crede neam în Unire, cum a dovedit-o încă o dată
la al paișpelea Congres al UDMR, în februar, 2019. Un
aide-memoire pentru Kelemen Hunor? Legea Educa-
ției Apponyi a închis sute de școli românești: „Toate
școalele să fie prevăzute cu emblema ungară”.
Leonte Răutu, călăul culturii române, are parte de
reconsiderare, ca om de vastă cultură, nu și marile con-
științe. Pleșiță generalul nu s-a sfiit să se laude cu bă-
taia administrată personal lui Paul Goma, „unicul
Goma”, așa cum îl numește Petru Ursache.
S-a încercat și se încearcă învrăjbirea catolicilor cu
ortodocșii, de 30 de ani încoace; se sapă răzbit la vrajba
ortodocși-greco-catolici, romano-catolici etc. Episco-
pul Inocențiu Micu-Klein, Petru Maior, Gheorghe Șin-
cai, Timotei Cipariu, Iuliu Maniu, Vaida-Voevod, Va-
sile Lucaciu, Iuliu Hossu, Gheorghe Pop de Băsești,
Ion Bianu, Ion Agârbiceanu, Coșbuc, Ovid Densusi-
anu, Iuliu Hațieganu au fost greco-catolici și militanți
pentru Unire. Da, cultul greco-catolic număra aproxi-
mativ două milioane de credincioși; avea 1700 de pre-
oți când a fost des-ființat. Deținea o mitropolie de Blaj
și patru episcopi de Cluj, Oradea, Maramureș, Lugoj.
Dura de la 1701, când, în 1948, 2 decembrie, sub Jus-
tinian Marina, a fost – repet – des-ființat. Nu se spune
însă că Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului a re-
fuzat să meargă la Blaj pentru a prelua catedrala greco-
catolică și biblioteca Academiei Teologice; nici că, în
1946, Bartolomeu Anania l-a elogiat public pe Iuliu
Hossu, asumându-și riscul de a fi arestat. S-a vorbit
destul, măcar în anul Centenarului, de jertfa lor? Ici-
colo, cu fereală, trendul e altul: să intrăm în golul me-
moriei. După intervenția premierului Stolojan, dispus
să dispună des-ființarea cercetării Istoriei, s-a dat re-
clama: „Dormeo: atât de WOW!”
58
Se întâmplă multe: și în dauna sacrului, și în dauna
eticului, și în dauna etnicului. Au fost stârpiți fără milă
călugări (Sandu Tudor), mari ierarhi (Monseniorul
Ghika), simpli preoți după preoți, judecați și închiși pe
„loturi”, creștini cu toții.
Interbelicii? Niște antisemiți! Nae Ionescu? A scris
prea puțin, ca și Mircea Vulcănescu. Noica? A scris
prea mult. În ce-l privește pe domnul Al. Florian, este,
ca tot românul, imparțial: are ce are și cu unii, și cu
alții, și cu ortodocșii, și cu greco-catolicii: cu patriarhul
Miron Cristea, cu mitropolitul Visarion Puiu, cu unio-
nistul Mircea Vaida-Voevod, primul prim-ministru al
României Mari, dar mai ales cu „Sfântul Închisorilor”,
cum l-a numit Steinhardt pe Valeriu Gafencu, „om ce-
resc” cu adevărat.
Acuzațiile sunt false, când nu sunt infantile: că bi-
serica ar discrimina femeile de etnie țigănească ori i-ar
fi înrobit pe țigani. De dezrobire n-or fi auzit detracto-
rii? Nici de Vasile Alecsandri și de prietenul său, Po-
rojan? „Am pierdut, scrie poetul, în Vasile Porojan pe
cel de pe urmă martor al începutului vieții mele”. Și
încă: „eram amândoi egali dinaintea soarelui”; „lipsit
de Porojan, îmi părea că eram o ființă fără umbră”.
Vă aduc aminte că, prin lege, în 1948, s-au suprimat
Școala Superioară de Arhivistică și Institutul de Istorie
Universală, pentru a se face loc Institutului Maxim
Gorki, ca să învățăm limba sovietică de lemn, cântând.
Iar tov. Igor Dodon știe că nimic altceva nu-i unește pe
Ion cu Ivan decât limba rusă și o propagă răzbit. Urăște
românește în limba rusă sau iubește rusește în limba
română? Iar acad. Ion Druță, membru de onoare lan-
sează aberația că limba moldovenească e bunica limbii
române și mai visează la Moldova Mare, până-n Car-
pați.
Bolșeo-comuniștii aveau ce-aveau cu granițele, cu
identitatea națională, cu tradiția, cu credința, cu tot ce
era cultură amprentată etnic. Acum distrugerea conti-
nuă. După Kamisia, Comisia, după Komisari, alt soi de
comisari. Un politician încerca să ne liniștească, spu-
nând că există două logici geo-politice: una pentru Est,
alta pentru Vest. De ce-om fi atât de docili? România
a îndeplinit din 2011 criteriile tehnice pentru Schen-
gen. Când olandezul Mark Rutte a spus că nu, nu le-
am îndeplinit, cu gândul la portul Constanța, cum a
scris presa rămasă independentă, trebuia să fie scos
afară: Aici nu-i spațiu Schengen. Du-te acasă.
Ce-i de făcut? Ce altceva decât să ieșim odată din
starea asta nefericită de amorțeală, de toleranță, să nu
ne lăsăm cuprinși de „frica de frică”. Și poate că vre-
mea n-ar mai vremui și am cunoaște un avânt național
stimabil.
Vreme trece/Vreme bine. Da, cu b de la bine.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
 TAINA MĂRTURISIRII

Mariana BURUIANĂ

TAINA MĂRTURISIRII (IV)

***** cu simplitate că e unicul adevăr. Această concluzie și
7 ian. 1989 credință mă dezumanizează.

Toți va trebui să ne schimbăm. În noi înșine și *****

învățând unii de la alții. cuplu

premoniție Viața e un joc de șah. Și totul se poate scrie mate-

matic. De aceea nu cred decât în jumătățile de rotițe
De-atâta Ne-iubire zimțate - bănuți de aur și argint mișcători - care atunci
se clatină pământul când își potrivesc marginea tăiată neregulat - cu gol-
furi, piscuri și fiorduri unice - de marginea jumătății
Simt dezghiocând norodul celeilalte se rostogolesc în universul stelar al armo-
”Pioasele”– Cetăți! niei, lăsând deoparte și părăsind definitiv groapa de
căutări comune - zornăitoare și haotică - ale celor care
Se-ncearcănă Izvodul Speranțelor – (se) trec.

Apuse-(s)!
Sfruntate – s
(a)cele Plăți!
De-atâta Ne-iubire
Aleasă Milă-Hrană
(I)zvorând din nemurirea aproapelui – Cel Sfânt
Tu – Cea ce cureți Golul
Blând picurând pe Rană
Sfioasă-Nemurire
Ne-adulmeci
lunecând.
*****
De la oboseală această nedorință de activare, ne-
păsare, delăsare? Indolență să numesc micuțul loc de
liniște pură spre care se îndreaptă “agitațiunile” mele
zilnice - teatrul amestecat cu ciorba, filmarea cu som-
nul - subiectivitatea mea e goală de orice fel de sis-
tem, iar felul ei de a se manifesta e anticolectiv și săl-
batic. Poate cer prea mult de la mine, m-am obișnuit
să mă predau și într-o simplă conversație, iar acum nu
mai pot și intru în panică.
Puterea de a te lăsa așa cum ești. De a te izola fără să
crezi că-l păgubești pe celălalt.
Am impresia că n-am făcut nimic în viață, că mi-am
pierdut timpul degeaba. M-am cheltuit, m-am dat pe
nimic. Nu cred în meseria mea. Mi se pare puțin.
Singura smerită și cuvioasă împăcare e pacea. Cred
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
*****
Ce bine e să fii sus! Poți să și mori!
Toate astea, tot ce aud, ce văd, ce discut, mi se par
copilării. Mă simt bătrână (nu e rău, nu în sens rău!).
Dar la ceilalți toate mi se par ca la copii: plânsete sau
râsete, izbucniri dramatice de copii. Stau cu totul în
mine și nu e bine, pentru că treptat devin neprezentă.
Prezența se face cu efort, și acest efort consfințește
activarea, starea de a fi în funcție de… și în raport
cu…, în care mă găsesc în lume. Aceste fire mă țin
prezentă în lume revelându-mi constituția fizică a sta-
tutului de individ (izolat de fapt) care trăiește în relații
(aparente) cu mediul. Să fie asta armonia?
Nu, nu asta e armonia ce o tânjeam, asta e savoir faire
și toate celelalte (să placi, să fii “deștept“, să auzi sau
să n-auzi cu grație, un plus de noblețe și “spirit” dau
întotdeauna “bine“), astfel încât statul între oameni
este un fel de a-ți petrece timpul, un mod de a trăi.
Poate că eul meu este reprezentat de neactivare și toc-
mai în întâlnirea din această neactivare vedeam Sal-
varea, Izbăvirea, pe care le confundam cu Iubirea?
Continui: armonia pe care o caut și în care cred:
cufundarea eului lăuntric într-un alt eu asemănă-
tor/complementar și apoi zborul spre timpanele uni-
versului, cufundarea în muzica lui. De asta spun Emi-
nescu și cred în acest unic fel de a fi, de parcă dintr-o
bucată mai mare de suflet s-a dat la mai mulți oameni,
câțiva.
*****
Mă obosește. Tot ce nu e dens mă obosește.
Să-mi încălzesc sufletul. Cu ce?
59
TAINA MĂRTURISIRII
Muzica e singurul loc în care mă regăsesc.
*****
Iunie ’89
să o iei de la capăt (ruptura – despărțirea de cel
iubit-cataclismul interior)
Ani de zile am crezut că a o lua de la capăt e ceva
ușor. Ce e mai normal, mai firesc, decât s-o iei de la
capăt? Cel mai banal lucru – înfloritor chiar! Nimic
tragic. Cel mai greu mi se părea să continui, și stăteam
pe baricade trăind până în străfunduri adevărul că nu
s-a terminat și că astfel totul trebuie să continue.
Acum știu. E altfel. Punct și de la capăt. Dar acum nu
mai sunt acea ființă care continua. Acea ființă care
”stătea pe baricade” pentru ”a face lucrurile să
meargă” nu mai este. Acum - constat - sunt acea ființă
care a terminat. Și nu-mi rămâne decât s-o iau de la
capăt. Deci nu eu decid cum sa continui sau nu. Nu e
o opțiune
Nu trebuia să fac nimic intenționat. De ce nu mi-
am dezvoltat numai lucrurile bune? Harul - Simțul
care-mi spune și-mi dictează tot. De ce numai cele-
lalte “fleacuri”? Nimeni n-a fost în stare să pună de-
getul pe lucrul bun, să mi-l arate și astfel să-l des-
prindă de celelalte rele. Căci nimeni nu m-a pătruns
atât de adânc, nu m-a cunoscut și nu m-a iubit atât.
*****
Descopăr prin diagnostic medical și analize la fos-
tul spital Mărcuța (!), boala congenital - tardivă, tere-
nul ereditar minat: ochiul.
*****
Am avut seri ca acestea nenumărate. O nefirească
liniște a lucrurilor care par părăsite, neîngrijite, lăsate
de mântuială, o jale aburoasă în jur și în mine, o jale
în viitor. (Stăpânindu-mă, pot spune: am o stare
proastă, dar nu e așa, pentru că nu trece, starea e o
rezultantă dintr-un mănunchi de cauze cu ramificații
până hăt, în viitor. Trebuie conștient să-mi stăpânesc
Starea de Răscruce și să nu mă tem). Mă tem.
Pot rămâne așa, în inerție, multă vreme. Schimba-
rea e la motor. La rotor. Ce e adevărat din tot ce am
trăit? Pe ce m-am sprijinit? Aburul devenise concret
la un moment dat, acum e din nou abur. Nu e decât
abur. Sprijinul - unicul - a fost Iubirea. Ea a clădit lu-
cruri concrete. Sprijinul aburos Iubirea s-a întrupat.
Acum am pierdut Concretul - Aburos și sunt pe nisi-
puri mișcătoare. Îmi va fi vreodată dat să mă sprijin
solid pe altceva decât pe această consistență abu-
roasă, singura dătătoare de siguranță? Singura consti-
tutivă?
Trebuie căutat aburul - protector - solid, cel fără

Transmiți unui copil modul de a judeca și de a în-

țelege viața. Transmisiunile umorale se imprimă mai
sigur ca orice teorie. De aceea trebuie să știi cum să
te încarci de bine ca să dai bine.
L-am regăsit pe Dumnezeu neatins cum l-am lăsat. Ce
mare schimbare. Sunt singură și se pare că așa am fost
întotdeauna.

*****
astenie

Cu adevărat astenicii nu trebuie încurajați în ne-

mișcare. Sigur, decizia lui a face - a actului în mijlo-
cul unui proces astenic - poate avea brutalitatea bistu-
riului ce taie o rană. Această duritate trebuie preîn-
tâmpinată prin încălzire (exerciții fizice, meditație).
Adevărul este că procesul își are dulceața lui. E greu
să te rupi din nemișcare: pentru ce?, la ce bun? etc…
totul e ridicol. Sau crezi că știind (cunoscând cu min-
tea) ceea ce ai de făcut, vei reuși cu siguranță. Doar
că nu ești apt. Nu ești. Trebuie întâi să fii, să fii un
instrument, apoi un om, apoi o voință, ca în cele din
urmă să ai ceva de spus și s-o mai spui și altora. Nu de care toate celelalte concretețuri - realizări, bunuri,
mimând, fiind! Tocmai rupându-te din nemișcare rea- siguranțe - nu sunt mai mult decât micuții vapori de
lizezi ce rost are. *Nu are rost*decât în nemișcare. gelatină și somn care-mi împresoară acum existența!
Iată deci Paradoxul concretului: soliditatea concretă a
60 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Aburului Iubire - lipsa ei - transformă concretețea ma-
terială a bunurilor în vaporoasă neantizare (Irumpe
din lumină Concretul aburos…)
*****
Nu pune piedici. Nu te întoarce. Las’ să fie. Reîn-
văț ceea ce atât de bine știam. Reînvăț, îmi readuc Ha-
rul.
Lasă cum e normal să fie.
Obrajii mă dor, simt două puncte dureroase sub
pomeți, de parcă ar apăsa două degete foarte puternic
în locul acela, durerea se transmite în maxilare, mai
mult în cele inferioare. Tot controlându-mă nu aban-
donez, spun sunt fleacuri, zâmbesc și astfel rezist. Am
o rezistență de fier? S-ar putea. Ea oare mă împiedică
să merg mai departe?
*****
Afară e o vreme ciudată. Foarte cald, teribil de
cald și cerul acoperit. E o culoare gri în tot, până și-n
aerul ce-l respirăm. Am senzația că toată lumea e în
case și așteaptă ceva. Poate e din cauza mea. Eu sunt
așa. Iar așteptarea mea n-are limite, e mare cât un
oraș, ca și singurătatea. Mă cuprind și mă simt un oraș
întreg în pata aceasta sufocantă de culoare neador-
mită, în veșnică așteptare, veșnic puțin trează.
Alături e un restaurant. O voce răgușită, nemelo-
dioasă, tare, vulgară, cântă de zor - probabil la o
nuntă. E acompaniată de un acordeon sau ceva ase-
mănător și am impresia repetării acelorași trepte so-
nore nu prea depărtate și nu prea multe. Lipsit de viață
e totul. Un câine latră. Ciripesc păsărele. Băiatul meu
s-a dus să se joace. Cu cine? Mare minune să găsească
pe cineva. Ieri zice că s-a jucat într-o curte. În care?
Caută, caută și el. Dacă nu găsește, vine înapoi. Nu
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
TAINA MĂRTURISIRII
și-a luat nici măcar mingea, a plecat cu mâinile goale.
Un glas de copil. O mașină. Același câine. Poate nu e
totul pierdut. Poate mai există oameni fericiți. Zac ră-
pusă de o oboseală care nu-mi mai trece. Cine, oare,
cine m-ar putea salva? Sau, oricum, ce să fac?
Constat, constat. Nu mă mișcă nimic spre înainte.
*****
Am fost la “Cheek by Jowl” Theatre Company și-
mi dau seama că sunt pe drumul cel bun. Sala arhi-
plină a Naționalului - coafuri ciudate, fețe pudrate -
îmi amintește ca prin vis - cioc, cioc! în amintire - de
o ținută adecvată la care și eu ar fi trebuit să mă gân-
desc. Dar toate aceste considerente, acest prezent,
alunecă pe lângă mine - propriile-mi umilite și splen-
dide încercări de a le da importanță cad ca o zale inu-
tilă și foșnitoare, și mă lasă ușoară și tăcută în scaunul
din fața orchestrei, așteptând în blugi și adidași înce-
putul spectacolului, tăinuindu-mă în puseurile vătuite
ale jazului de pe scenă. Pe scenă. Iată, acolo mă regă-
sesc. “Ai putea trece și tu, ești îmbrăcată ca ei”- o
voce din spate. Râd, îmi place, îmi plac. O întâlnire: -
I’m from “Cheek by Jowl!” - ...? - From “The Tem-
pest!” -…? - I am an actor! - Oh, you are an actor! -
Yes, and I saw you! - …Oh, you saw me? - Yes, I saw
you yesterday playing Ofelia and you were wonder-
ful! - Wonderful, me? - Yes. Și m-a pupat.
Era pe rândul 8, ca el mulți alți actori în pantaloni
și în tricou priveau sala, primeau publicul, râdeau,
vorbeau.
Extraordinară această strângere de mână.
Actoria e inteligență 100% și simțire cât cuprinde!
(Zboară dacă poți …)
(va urma)
61
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

MARIAN BARBU

LA 80 DE ANI

La cheile luminii acostăm

POETUL dar sfărâmați de foame,
tu mai ursuză ca un pastel
Zaruri eu, ca o culoare fricoasă
ascunsă în mugur de salcie –
Lui V. G. Paleolog (in memoriam) N-avem ce-mpărți, îmi zici.
Și, dintr-odată, coborâm undița ochiului
Necropole care închid timpul grec în cuibul amintirilor de început...
până în colțuri, până în ora rostogolirii când amândoi
cu metamorfoze și așteptări de vapoare n-aveam orez, nici foame
Vouă vă dăruiesc doar cheile împărătești
echerul zorilor, căderea deșertului ale vieții –
în lumina piramidei lui Keops Urcam, urcam, urcam,
Voi sunteți amfitrionii și prin copii,
sângelui bântuit pe rând, plecam, plecam.
de remușcarea viitorului
Vouă vă las fusul pământului Spre asteroizi
să destrame culori
până vă topiți în alb Stam lângă Ocean, ca lâng-un văzduh
și vă murdăriți ca femeile Dam să-mi apropii fruntea de el
de enigme. Apa văzduhului fugea în tunel
Zaruri, pradă de zei Zăream prăpăstii de vise,
căzută-n oceanul ispitei – Precum Ulise, la-ntoarcerea spre casă
Ne devorați anotimpurile Curând Penelopa va fi din nou mireasă.
cu o rază de lumină
egală cu latura voastră Blânda apă se-ascundea mai jos
până ne-amețim Vai ce mirat era vânătorul
de labirintul jocului Cuprins de remușcarea apei la pândă
și strigăm: „cui prodest”? Tot mai jos, tot mai jos
Infernul din Ocean nu se mai simte
Canibalul A rămas la suprafață
Ademenitor de frumos.
Canibalul Gândul meu blând
a apărut la recepția S-a risipit pe prund
oferită în cinstea lui Mă căuta mai afund.
în frac
și-a folosit Cât și până unde, fiindcă tot mai jos
pentru prima oară Mă-ntâlneam cu unde
cuțitul și furculița Și multă, multă liniște de prisos.
.............. Cerurile erau răsturnate
putem vorbi acum Ca la începuturi de ere
de progres Mai aveam puțin-puțin
sau mai așteptăm Și ieșeam prin pielea unei sfere
o altă recepție? Ori a unei piramide cu vârf alcalin
Urma să mă ciocnesc cu doi asteroizi
Nevoia de a fi Plutind pe aproape
Din vremuri strămoșești
De câte ori ne vedem Ale unor înaintași druizi.
împărțim timpul ca pe orez
62 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Știam că sunt în apă
Dar că universul nu vrea să-i mai încapă.
Oceanul numai pe mine
Mă purifica de pietre
Înainte de a ieși în Spațiu
Fiindcă intram în Timp
Trebuia să fiu curat
La întâlnirea cu Dumnezeu
Încotro, Doamne, să pornesc?
Doar gâlgâi apa și nu obosesc!
Eminescian, lângă Niagara
Am văzut un ceas floral lângă Niagara
Semințe ale timpului vesteau minute și ore
Cerul părea să fie în lunile lui de odihnă
Picurau gânduri în cinci milioane de parfumuri
Prin bătaia de floare a ceasului –
Când albastre, când galbene, când albe...
Totul lua viață după bubuiturile cadențate ale casca-
dei
Nimic mai incredibil, mai zeiesc
Decât ademenirea florilor
De răcoarea mușcătoare
A bombardamentelor de apă continuă.
Peisajul acvatic e năucitor în Soare
Apa lacurilor vine domol-domol
Cât de departe poate pătrunde ochiul
Atât de străvezie e apa
CRITICUL
I. L. CARAGIALE
Un mic tratat de teorie literară
- Câteva păreri -
De mai multă vreme – și sunt ani buni! – trăiesc
sentimentul că n-am scris și eu ceva (original) despre
opera lui Caragiale. În facultate, cursul despre - Scri-
itor – nu-mi aduc aminte să-l fi predat Zoe Dumi-
trescu Bușulenga sau George Munteanu. Amândoi au
editat însă câte ...un Caragiale. Știu, în schimb, foarte
bine, seminarul despre și care s-a desfășurat sub
atenta supraveghere a lui Ștefan Cazimir, recunoscut
de multă lume ca fiind unul dintre decriptori contem-
porani, cei mai originali ai lui nenea Iancu.
Fiind în USA, în 2018, în preajma Crăciunului,
având timp berechet și recapitulând I. L. Caragiale –
mai firesc ar fi fost parcă să recapitulez (mental) Ion
Creangă – m-am oprit asupra gazetarului, cel din pu-
blicistica literar-artistică. Am la mine, în acest turneu
american de șapte luni, vol.2, bibliofil - Proză, Ver-
suri, Publicistică, Scrisori – ediție Minerva, 1971,
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
De parc-ar fi cernută înadins
Ca să se vadă pietrele –
Pești încremeniți în ere geologie
(in ille tempore)
Și pe măsură ce se apropie
De împlinirea destinului
(dacă Niagara este un destin?!)
Forța „pașilor” de apă împinge
Imaginația omului în scăpărătoare
Fulgere de lumină –
Se face debit de cuvinte incalculabile
Iar după ce coboară
Din semicercul prăpastiei
O vedem pulberi de aburi, pulbere de nori
Pâclă, nălucă deșertică
Un curcubeu, boltă a cerului
Pe care-l știam răsărit ca o potcoavă
După ploaie. Poți să-l atingi cu mâna
În zona Niagarei, pământul este floral
Mai spre chindie, mai spre seară
Până trece dincolo de orizont
Spre în afară, spre mai niciunde
Doar stelele ieșinde în urma lui
Ard de dorul lui Eminescu
De cuibarul de ape, rotite prin piatră
Și-aud un vaier al florilor din ceas
Deslușesc mai bine din gândul-popas
„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”
1420 de pagini, Lector Andrei Rusu.
Fără-ndoială că majoritatea românilor văd în
opera Marelui Scriitor pe cel care le-a insuflat râsul,
ca formă de manifestare în atâtea împrejurări ale vie-
ții. După aceea, pe prozatorul și dramaturgul nemuri-
tor al actelor de justiție, al dreptății imanente.
Fiind departe de casă, și nu-mi-aduc aminte acum
pe loc, că nici Șerban Cioculescu, comentatorul en ti-
tre al lui Caragiale – tatăl, nici alți descendenți ai
acestuia să se fi oprit mai pe larg asupra celor 18 foi-
letoane din studiul Câteva păreri. El a fost publicat
în Ziua, din 1896, în trei ediții, în 22,29 febr. și 7 mar-
tie.
Studiul este de toată lauda ca valoare în contextul
epocii și chiar în perspectiva literaturii noastre.
Înainte de a intra în problematica de fond a arti-
colului, trebuie să evidențiem cultura universală – din
63
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
literaturile proeminente ale lumii, în primul rând,
franceză, apoi italiană, germană, engleză. Și fără
drept de apel, din literatura latină – Demonstene, Ta-
cit.
Fiind la modă, nu numai în România, o serie de
concepte de teorie literară – teză, tendință, artă, ta-
lent, stil, manieră, retorică, tragedie, comedie, mai
lent sau mai larg, autorul le ia în dezbatere, aducând
mereu argumente irefutabile.
Doar marxismul era în plină răspândire în Europa
(deci și în România). Ca unul care a trăit sub ideile
occidentului, nu putea să neglijeze specificul nostru
național, cauzele involuției ca atare. Între altele, în-
cepe exabrupto: Noi, românii, suntem o lume în care,
dacă nu se face ori nu se gândește prea mult, ne pu-
tem mândri că cel puțin se discută foarte mult.
În primă instanță, putem aprecia observația ca fi-
ind dreaptă, justă și în zilele noastre (2018). Căci nu-
mai din discuții foarte multe se naște adevărul. Dar nu
poate să nu se observe că de vreo cinci ani, „cu înaltă
căldură” s-au tot ciondănit pe faimoasa întrebare din
epocă – artă pentru artă sau artă cu tendință.
Pentru că vrea să spulbere orice îndoială în for-
mularea unui răspuns tranșant, vine cu argumente li-
terare de pe vremea lui Tacit, Dante, Shakespeare.
Dar, Doamne, dacă cei invocați au rămas nemu-
ritori, românii din epocă – „simpaticul academic D. A
Naum, Sofia Nădejde (autoarea unor „Ode proletare
sau novelele doamnei”) – să îngăduie, ca lângă volu-
mele lor să stea și comedia lui Moliėre Școala femei-
lor și comedia lui Shakespeare Cum vă place?
Ca să-și ducă mai departe evaluările critice, Ca-
ragiale ia un exemplu de artă cu tendință de la un mare
scriitor ca Fr. Schiller. El a dat un rateu vizibil în piesa
Tâlharii, față de Falstaff al lui Shakespeare.
Deosebirea a fost și este ...talentul. El este „fla-
cără de viață, flacără mai misterioasă și mai nedefinită
decât chiar razele lui Rőentgen...”.
Capitolele următoare prezintă durabilitatea ope-
rei de artă, viabilitatea ei în timp, prin secole. Com-
parația cu sămânța aruncată într-un sol arid și într-al-
tul prielnic, având umezeală și lumină, rămâne demnă
de luat în seamă și de memorat ca atare. Comparațiile
coboară aici în mitologie. Și aici apare comparația cu
sufletele alese. Numai unele dintre acestea pot pro-
duce artă – „toți suntem iritabili, expresivi sunt numai
unii”. Adică sunt cei care au talent, adică puterea de
expresivitate.
Sporindu-și exemplele, I. L. Caragiale poposește
în lumea poeziei lui Victor Hugo, a muzicii.
Din studiul culturii epocii – sfârșitului de veac 19
– retorica devenise o știință și-i preocupà tot mai in-
sistent pe oamenii învățați. Iată trăsăturile unui stil
onorabil, adică a unuia care trebuie să fie personali-
zat: claritate, concizie, să nu fie pompos, ușor, măreț,
simplu, sublim, patetic, larg, ornamentat, chiar înflorit
și alte multe. (Înțelegem, deloc în paranteză, că despre
64
„toate stilurile, putem învăța din savantul meu curs fran-
cez”). Deh, strălucit orgoliu!
O comparație ingenioasă cu distinsul croitor care
se supune artei lui, în funcție de mușterii comanditiri
– aci se impune stilul potrivit.
Șugubăț din fire (ei, nici chiar așa!) trece pârlea-
zul în grădina sculptorului. Pornind de la cunoscuta
zicere că în orice piatră de marmoră sau trunchi de
copac „stă închis un Appollo, ca un miez viu care aș-
teaptă să crape coaja” și el să iasă victorios. După ce
ai luat dalta și ciocanul și ai scobit cu mare atenție,
dai de lumina zilei [drumul] captivului. „Numai fii
atent, să nu-ți scape dalta și să atingi miezul”, zice
povățuitor scriitorul.
De la foiletonul 11, (ele au fost numerotate de
mine, pentru lejeritatea observațiilor), I. L. Caragiale
este interesat de „mișcările sufletești ale omului”.
(Cum nu cunosc dimensiunile preocupărilor lui în
psihologie, parapsihologie, ezoterism și în general în
variațiunile oculte din anumite proze, nu-mi rămâne
decât credința de a-i verifica titlurile de cărți din bi-
blioteca sa – din țară și din Germania) (dacă vreunul
dintre criticii notorii ai autorului a avut aceeași curio-
zitate ca și mine. Mă gândesc la primul „Mare” de
care vorbesc, pe numele lui, Paul Zarifopol, și până la
cei trei profesori ai mei).
Încă se mai crede că dramaturgul s-a inspirat din
realitatea imediată, cea care îl înconjura cu prisosință.
Din aceasta, comedia autorului a „mușcat” cu auten-
tică încredere, indiferent de procesele cele care i s-au
intentat.
De data aceasta – în cadrul foiletonului 11, teore-
ticianul Caragiale deschide o viziune de mare profun-
zime. Ia ca termen de reflecție, „o picătură de rouă
limpede ce cade din înălțimi senine, în drumul ei către
pământul din care a fost sorbită-n sus”. Ea „reflectă
din pereți-i tot văzduhul larg”.
Reflecția autorului este în spiritul veacurilor din-
totdeauna. „Ceea ce, de la pereții acestei infime sfere
reflectoare, este fără margini în afară, se adâncește-
năuntrul ei, afundându-se iarăși fără margini”.
Văd în această epocală viziune o apropiere de
Eminescu, de viziunea acestuia din poema Luceafă-
rul. Deci, zice I. L. Caragiale, ispitindu-ne, așa este
și sufletul omenesc ca bobul de rouă.
Filozofând îndelung în marginea acestei reflecții,
conchide extrem de valabil: Câți stropi de rouă, între
cer și pământ, atâtea oglinzi mișcătoare și atâtea ce-
ruri; asemenea, câți oameni, atâtea suflete și tot atâ-
tea lumi.
Inedită este definiția sufletului omului drept
„oglindă sferică”. Vedem în călătoria sufletului prin
spații mult mai mult decât o concepție biblică, o de-
terminare filosofică despre materialitatea lumii din-
colo de existența efemeră a individului. Speculând,
vom putea rosti convingător care sunt noimele relației
dintre parte și întreg?
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Tot inedită este comparația sufletului omenesc cu
o „orgă misterioasă”. Artiștii care se încumetă să se
creadă valori de top și, în fond sunt niște ageamii, ei
strică echilibrul întregului și totul se prăbușește.
Bag seama că deși bine informat, cultivat într-ale
culturii universale, I. L. Caragiale n-avea la inimă
analiza psihologică în mod expres. Sigur, aceasta era
la începuturile ei, în Franța, apoi în Germania, Rusia,
Italia și mai ales în USA.
În derularea subiectului propus, istoricul culturii
europene – I. L. Caragiale, zăbovește asupra descope-
ririi și folosirii tiparului, socotit „minunata invenție”.
Ea a determinat să apară „stilurile infinite, și școlile
și autoritățile și curentele, și modele, și reputațiile
(...). Că odinioară, nu e o clipă fără o moarte și fără o
naștere, putem zice astăzi că nu e o clipă fără născutul
a două flori și păscutul a trei”. Satira – nu ironia –
mustește din această reflecție acidă, căci mai încolo,
batjocorește fără drept de apel munca titanică a tipa-
rului, printr-o hiperbolă cutezătoare, care își prelun-
gește și azi reverberațiile. Iat-o într-un citat extins :
Din vârful munților și până-n fundul văilor, sfârâie
roatele tipografiilor fără minută de odihnă, vărsând clăi
de flori pentru turma rumegătoare, și tot nu-i pot birui
teribila poftă de mâncare, cu atât mai nepotolită, cu cât
procesul digestiunii este mai zadarnic și mai fără folos
de hrană; o simplă iritare de funcțiuni fiziologice fără
urmă de câștig pentru organism - sacâz morfolit și mur-
dărit degeaba în bale.
Ca în orice studiu științific, retorica limbajului
este de bon ton, ba este chiar apreciată. Iată-l pe teo-
reticianul Caragiale, întrebându-se retoric: Dar ce are
a face invenția tiparului cu cestiunile estetice? Are
PROZATORUL (despre)
SPRE LUMINA ARHETIPULUI CREATOR
de Dumitru VELEA
Au trecut peste două decenii de când Marian Barbu,
unul dintre cei mai reflexivi scriitori români, publica ro-
manul Colonelul de la Ghiol (Ed. Scrisul Românesc,
Craiova, 1996) și peste un sfert de veac de la scrierea sa,
deosebit de complexă, mai bine zis, de la prezența și ab-
sorbția materiei „epice”, cu o vorbă mai veche, a acelei
„materia prima”.
În primă instanță și aparent, complexitatea acestui
roman consistă în recursul la metodă, iar „materia
prima” se află îndeosebi în trecerile și schimbările de
paradigmă socială de după anii ’89:
a) Și cum este obișnuit, criticii stăpânitori de arsenal
„tehnic” nu au pregetat să se îndrepte spre determinan-
tele teoretice implicate și „expuse” de roman. Spre
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
mult a face, și despre aceasta s-ar putea scrie mai
multe decât pot încăpea într-un cadru strâmt ca al
notițelor de față.
Toate demonstrațiile autorului cu exemple palpi-
tante din culturile lumii au fost formulate până acum
cu un scop precis ca să atragă atenția, să-i sensibili-
zeze pe mai marii zilei, pe oamenii politici, înainte de
toate, să creadă în inegalitatea oamenilor și să-i cul-
tive în mod distributiv pe cei direct interesați
(”imensa majoritate a lumii va fi compusă din oameni
normali, cari nu văd cu gândul decât până la vârful
nasului, și văd cât le trebuie”. Talentul este cel care
ne deosebește pe unii de alții.
Numai acesta face ca opera de artă – pictură, lite-
ratură, muzică, sculptură, - să trăiască, adică să fie. I.
L. Caragiale încheie apoteotic: Între a nu fii și a fii e
o nemărginire, față cu care deosebirile de durată a
ființelor sunt reduse la nimic.
Cu alte cuvinte, omul, cel înzestrat, ca ființă pas-
caliană, nu poate fi și nici nu trebuie să fie măsura
receptării artei în general. Cu atât mai mult, viața lui,
chiar dacă a fost nobilă și de înalt rang aristocratic.
Așadar, Caragiale apasă pe spiritul de receptivi-
tate al epocilor care vor veni, convins că ele vor re-
zerva spații și îndrumări mai bune, fertile culturii. În
particular, celei românești, integrată firesc celei uni-
versale.
Aș încadra tot acest demers, al lui I. L. Caragiale
– cu o formulare destul de modestă (Câteva păreri),
într-unul de literatură compatrată. Cu atât e mai de la-
udă, cu cât aparține sec. al 19-lea, deschizător de mo-
dernitate.
aceasta au fost „solicitați” de ampla susținere „teoretică”
a scrierii și, poate, de preocuparea cea mai relevantă a
autorului, aceea de critic și istoric literar, de o amplitu-
dine și întindere greu de egalat. Fiecare a găsit de cuvi-
ință să facă un set de referințe sau un excurs la acest do-
meniu în care reflecția autorului asupra prozei este cea
mai întinsă, cu cercetări științifice (doctorat cu Roma-
nul de mistere în literatura română, 1976), istorice și
metodologice (Aspecte ale romanului românesc con-
temporan, 1995) și, nu în ultim, cu desfășurări critice
de asumări teoretice, de la comparatistică la semiotică
(în seria impunătoare, Trăind printre cărți). Nu este de
exclus nici Addenda romanului cu acel Pro domo al ei,
unde Marian Barbu execută un „act de istorie literară”,
65
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
fișând personajele în „identificabile, generice și alu-
zive”, oarecum, în virtutea desfășurării romanului pe
componente „clasice (tradiționale), moderne și postmo-
derne”, adăugând și o schemă a disocierii dintre moder-
nism și postmodernism propusă, în 1985, de Ihab Has-
san, „unul dintre cei mai avizați cercetători americani
ai domeniului” (p. 329). Însă este de amintit, pentru te-
oreticienii cu pricina, că o asemănătoare schemă, de
scriere și interpretare în domeniul teatrului, propusese și
Brtold Brecht, prin Noul Organon, în 1948, solicitând
aplicarea „efectului de distanțare” („Verfremdungsefeckt”)
în vederea detașării de teatrul așa-zis „aristotelic” în fa-
voarea „teatrului epic”, adică a trecerii de la „forma dra-
matică” la „forma epică a teatrului”. Și efectul: prima a
înglobat-o pe cea de-a doua.
Prin urmare, imediat criticii s-au aplecat asupra ro-
manului Colonelul de la Ghiol și au stăruit asupra „ner-
vurii” teoretice pe care autorul a lăsat-o la vedere, ridi-
când astfel „puncte de sprijin” din realitatea artistică
spre determinantele unui curent – postmodernismul –
„încă insuficient de bine precizat teoretic, atât la noi, cât
și în alte arii culturale” – cum observă Marian Vasile în
textul Un roman „postmodernist”. Deși criticul face o
astfel de precizare, provenind dintr-o cumpănită defi-
nire, acesta privește romanul ca „un text important din
unghiul postmodernismului”, ca fiind „scris în mod de-
clarat după rețetele acestui curent” și că autorul „vrea
să dea un exemplu clar de literatură postmodernă”, (ci-
tăm după Ocheanul timpului – 65 Marian Barbu, Ed.
Sitech, Craiova, 2004, pp. 151-152). Mai departe, Virgil
Dumitrescu, în cronica Un roman polimorf, din Cuvân-
tul libertății, din 9-10 nov. 1996, vorbește de un „cifru
intertextual specific romanului postmodern”, (op. cit. p.
153), iar Constantin M. Popa, în cronica Toamna colo-
neilor, din Ramuri, nr. 10-11-12, 1996, afirmă de la în-
ceput că romanul „este inspirat din poetica postmoder-
nismului” și că autorul controlează „construcția planu-
rilor metatextuale, în măsura în care deconstruiește fa-
bula”, (op. cit. p. 154). Stan Velea, criticul și istoricul
literaturii poloneze, în textul Un roman total?! din Jur-
nalul literar, 27-30 aug. 1997, execută multe deschideri
teoretice spre a extrage aserțiuni critice, unele ca deri-
vate din „edificarea ansamblului postmodernist”, altele
ca strângându-se întru definirea ca roman total, (op. cit.
p. 157), iar Mihai Lisei, în cronica pe două întrebări În-
cotro Ulise? Încotro Don Quijote? Întrebări care de-
pind numai de noi, din Știrea,11 nov. 1998, Cluj-Na-
poca, precizează că „tehnica de redactare a romanului
«oscilează» premeditat între clasic, modern și postmo-
dern, etalând o modalitate inedită de reliefare a evolu-
ției Teoriei textului”, (op.cit., p. 158). Numai Titu Po-
pescu, criticul și esteticianul nostru din Danemarca, în
comentariul Marian Barbu, Colonelul de la Ghiol –
Editoriale, Ed. Dorul, 2000 – o conștiință care a privit
multe din peripețiile esteticului – se ferește să vorbească
de postmodernism, subliniind doar „multiplicarea voci-
lor narative într-un discurs polimorf”, (op. cit. p. 159).
66
Nu este nicio îndoială că asemenea aserțiuni critice
își găsesc o confirmare, întrucât o operă își are mai multe
niveluri de realitate artistică, mai ales când ea este com-
plexă și în procesualitate, chiar dacă deseori stă retrasă
într-un con de umbră. Ele ating un nivel teoretic, ce este
situat spre suprafață, spre mișcările ideatice și exteri-
oare, proprii mijloacelor sau demonstrațiilor. Ideologii-
lor. Asemenea demersuri sunt înmulțite în epocă și lor li
s-ar putea replica, parafrazând o vorbă hegeliană: nu tre-
buie să cercetezi calapodul ca să știi unde te strânge
cizma. Totuși, între cele prezente își fac loc unele des-
chideri și „trimiteri” spre zone mai adânci ale scrierii,
cum ar fi întrebarea lui Stan Velea dacă suntem în fața
unui „roman total?”, sau constatarea, mai explicită, a lui
Titu Popescu, că avem de-a face cu un „discurs poli-
morf”. Este greu și imposibil de susținut logic existența
unui roman total, însă sensul pe care îl degajă întrebarea
privește mai mult existența unei scrieri care „totali-
zează”, care strânge și pune la un loc mai multe nivele
de realitate artistică, cum asemenea relevă și sintagma
„discurs polimorf”. Că totalizează, că strânge la un loc,
presupune o întoarcere și o recuperare, o căutare a locu-
lui de origine și o exigență a operei – ambele, proprii
operelor finale. Însă nu trebuie să tulbure pe nimeni, fie
și la nivel obișnuit, că o asemenea operă nu se află la
finalul zbaterilor unui creator. În cazul de față și întâm-
plător, romanul Colonelul de la Ghiol – pe traseul pro-
zei autorului – pare că se situează la final (după: Orașul
la ora amintirilor, roman, 1984; Câmpia nu este sin-
gură, roman, 1986; Aproapele nostru trădează, ro-
man, 1992; iar Brazii din Poiana Soarelui, povestiri
pentru copii, 1998, și Fuga de sub model, proză scurtă,
2002, sunt scrise anterior).
b) Privitor la „materia prima”: aceasta o constituie
„nodul” social-ideologic, ce pare că se desface în strân-
gerea sa, imediat după anii ’89. Însă firele i se întind în
țesătura covorului social-istoric pe ultima jumătate a se-
colului al XX-lea, purtând o anume năvădire, spre a fo-
losi o metaforă a bătrânului Hegel din filosofia istoriei.
Și chiar în răscrucea lumii, între est și vest. Nu ideea,
care constituie urzeala, nici „pasiunile omenești”, care
înseamnă bătătura cu florile ei expuse, nici nodurile fi-
relor rupte, trecute pe dos, contează, ci năvădirea cu
modelul și interesele ei, bine ascunse și mereu căzute
alături de spirit și reconstrucția omului. De unde, rațiu-
nea este nevoită să acționeze mai întotdeauna viclean.
În această jumătate de secol, spiritul a încercat o naștere,
mai bine zis, o renaștere spre a trece la o nouă înfățișare.
Aceasta a părut o experimentare. Iar abstracțiunile –
apărute întotdeauna la o naștere – s-au strâns și au sufo-
cat încercările cu un formalism subiectivizat. Și, sur-
prinzător, repede răsturnat în subiectivizant. Cu o vorbă
a zilei, s-a petrecut o schimbare de paradigmă, însă cu
aceeași vorbă se poate spune că s-a întâmplat o răstur-
nare de paradigmă. Ambele sensuri se vădesc în supra-
punere – și poate astfel este dat să se înainteze pe cale.
Și ca niciodată, în acest moment se vede pregnant cât de
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

sfâșiat este omul, și conștiința sa bineînțeles, aproape de
pragul antinomic: o parte alunecată în materialitatea su-
focantă și limitatoare, mereu sub umbra finitului, și o
alta, zbătându-se să-și găsească propria măsură și misi-
une, de a ajunge prin creație și jertfă sub stăpânirea și
lumina infinitului și a divinității. Și iarăși ca niciodată,
această sfâșiere nu a fost mai profundă ca în perioada
aceasta, întrucât nu i se percepe și privește abisul și, încă,
i s-a obturat celălalt termenul, singurul care îl neagă și-l
recuperează pe primul, al misiunii omului, de ființă cre-
atoare, de reconstrucție de sine, de reîntoarcere mântui-
toare la sine și divinitate. Mai mult, în această sfâșiere,
negativul s-a pervertit în afirmativ, anihilându-i-se func-
ția de negare și afirmare. Cât de ascunse trebuie să fie
interesele de se prezintă modelul, cu o metaforă a lui
Andersen, ca un fascinant și orbitor veșmânt al Împăra-
tului, aducător de fericire!
În a doua instanță, este de vădit cum romanul lui
Marian Barbu, Colonelul de la Ghiol, se instituie ontic
și se constituie din zonele individuației:
a) Mai întâi, să schițăm un răspuns la întrebarea fără
de care nu se poate deschide nicio poartă a artei: pe ce
se bizuie și se întemeiază această scriere? În urmă cu un
deceniu, Marian Barbu observa „că lumea toată se află
pe toboganul întunericului dezumanizant”; și ca un Höl-
derlin care, pornind de la premisa că omului îi e dat să
locuiască poematic acest pământ și în dialog cu zeii, de-
plângea retragerea „cereștilor”, continuă: „Începe să ne
lipsească tot mai mult un zeu tutelar, o credință în echi-
libru, o stea magică, fie și a pământului, care să ne că-
lăuzească”; și conchide, firește, cu cuvintele lui Martin
Heidegger: „Vârsta lumii, care își pierde temeiul, stă
suspendată în abis”. Poetul german era prins în hiatusul
dintre zeii retrași și zeul așteptat, în acele „timpuri să-
race” („in dürftinger Zeit”, Brot und Wein, Gedichte
Hyperion Empedokles Briefe, Kriterion Verlag Buka-
rest 1972, p. 102); un același timp de așteptare și trecere,
mai mult, de fractură ontică în destinul omenesc per-
cepe și Marian Barbu, însă la întrebarea „ce-i de făcut?”,
ca un dascăl, arată încrezător spre termenul al doilea,
spre una din fețele acestuia: „Și atunci, ies cu făclia cu-
vintelor mele în spațiul comunicării să încerc a lumina
calea abătuților de la normalitate, provocându-le gân-
dul de bine la nivelul experimentului, dincolo de lăco-
mia materialității trufașe”, (Ocheanul timpului – 65
Marian Barbu, coperta ultimă). Însingurat și subiectiv!
Romanul Colonelul de la Ghiol este cea mai subi-
ectivă operă a autorului, în sens de adâncire în subiecti-
vitatea proprie și cea a unui timp. Ele sunt împletite. Ma-
rian Barbu este o conștiință lucidă, aplecată asupra a
ceea ce se petrece în jur și asupra sa; privește asupra co-
liziunilor lumii exterioare dintr-un anumit timp și loc,
jumătatea din urmă a secolului ce tocmai a trecut, și ca-
ută să dea seamă asupra răsfrângerii acestora asupra vi-
eții și reconstrucției omului, și a sa, în procesul realizării
individuației, a acelui, numit încă de Aristotel, princi-
pium individuationis. Cum el este un autor reflexiv și
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
nu există mai nimic întâmplător în creația sa, se poate
face o „deschidere”, pornind și de la un simplu detaliu.
El așează, pe coperta din față a romanului, Portretul lui
Paul Eluard, de Salvador Dali, din 1929. Se știe acel
„limb” al poveștii de dragoste dintre poetul francez și
Gala, dintre tânărul parizian Paul Eugen Grindel și ru-
soaica Elena Diakonova, ce s-au întâlnit în 1912 într-un
sanatoriu din Elveția, ca apoi, în plin război, să se căsă-
torească. În fine, flăcările pasiunilor pârjolesc și pe de
lături și, într-un august providențial din 1929, Gala (de
35 de ani) îl aprinde pe Salvador Dali (de 25 de ani). S-
au întâlnit pe plaja de la Costa Brava, de sub Pirineii ce
alunecă în mare. Ei au dat viață celei mai uluitoare și
flamboiante povești de dragoste – Gala i-a devenit iu-
bită, muză, soție, femeie-destin. Suprarealiști! Dali, un
geniu oniric suprarealist. În context: suprarealismul ar-
tiștilor intra în coliziune cu realismul societății. Tabloul,
fără a stărui asupra sensurilor, îl aduce în prim plan pe
poetul Paul Eluard, un bust, și în plan secund, un cap
mefistofelic, plutind agresiv. O plasă abia sesizabilă
trece peste fruntea poetului. Și o mână retezată pe frunte.
Simplu spus, Dali aduce din oniric și „expune” coliziu-
nea dintre poezie și manifestările agresive ale răului ce
se ivesc de oriunde.
Marian Barbu a găsit de cuviință să așeze această pe-
cete pe „poarta” romanului său. Numai că va trece în prim
plan manifestările răului, insidios și personalizat sub
chip de Colonel, și va lăsa în fundal poezia, în sens gene-
ric, acea nevoie de creație mântuitoare a omului. Așa cum
se află, de altfel. Nu sunt generalități, ci zbateri la nivelul
individualului ce nu vrea să se piardă, fără urmă și rest, al
determinaților ce nu vor să se risipească în indistinct, ci să
se strângă laolaltă după dâra luminoasă a universalului.
Este exigența sub care Marian Barbu așează împlinirea
actului creator, este exigența din care privește partea cea-
laltă, a individualului ce renunță să se deschidă și rămâne
închis cu golul său, ca o păstaie uscată fără boabe, cu „țe-
săturile” ei zbârcite de interese. De obicei, această parte,
ce nu vrea să se deschidă, este sinonimă cu gestul celor
doi tineri care au ales mai întâi să-și îngroape tatăl decât
să-l urmeze pe Marele Învățător și, drept răspuns au pri-
mit cuvintele grele de tâlc ontic: „Lăsați morții să-și în-
groape morții”. Această parte de „existență putredă”,
cum îi zice și Hegel, este partea de zi cu zi a lumii, cea
mai însuflețită și plină de interese în care și sub care acți-
onează acestea, după descripția lui Marian Barbu, este lu-
mea coloneilor, a colonelul multiplicat într-o ordine ie-
rarhizată, a acelui homo hierarchicus. O singură dată
apare această definire a omului, a omului din prezentul
nostru – și aceasta la sfârșitul romanului, subliniat. Ca
amețitoare concluzie, ca loc spre care duc toate cuvintele
și traseele romanului, ca punctul cel mai adânc al prăpas-
tiei ce cheamă și absoarbe, ca un ochi ce fascinează și în-
gheață. Ca „voievodul negru” al lui Dante, pe spatele că-
ruia trebuie să iasă „pe brâncă/ cel care vrea de negrul
fund să scape”, (Divina Comedie, EPLU, Buc., 1965, p.
185). De aici este totul de început și definit, de reînceput
67
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
și redefinit, de aici începe revelarea:
„Dacă Ideea transcende Viața și Moartea, Absolutul
rămâne Vatra devenirii noastre ca Ființă. De aici începe
Ilimitatul (…) – zice Marian Barbu, trăgând linie –
Conchid: prin lumea coloneilor mi s-au revelat alt-
fel Viața, Moartea, Absolutul, Vatra, Ființa și Ilimitatul.
Gradele militare au pus stăpânire pe acest deceniu eu-
ropean. Deci, homo hierarchicus!” (p. 325, s. n.). Nu
deceniu, în acest deceniu s-au văzut mai bine.
b) Dar cum să privești în prăpastie fără să simți cum
îți tremură inima? Cum să vezi sau să deconspiri ierarhi-
zările „lumii coloneilor”, ce năvădesc florile de la supra-
fața covorului istoric, fără să îți asumi măsuri și metode
în desfășurare și, mai ales, fără să-i fi simțit presiunea?
Omul care nu a uitat aburul creator suflat peste sine este
dungat de răni și cicatrice, este deschis jertfei și creației.
Vine cu ele din generație în generație, deși se văd doar în
făptura prezentă. Coloneii vizibili și invizibili vin și ei mai
dinapoi. „Ghemul” de colonei, al lui Marian Barbu, se de-
șiră și înșiră la nămolurile Ghiolui, cam timp de o lună,
cât ține un concediu, într-o vară, aproape imediat după
’89; însă firele, intriga, se trag de-a lungul a vreo cinci de-
cenii. De tors, nemaivorbind.
Marian Barbu s-a născut în 1939, când scrie roma-
nul Colonelul de la Ghiol este la începutul vârstei re-
flexive. Viața sa, într-un fel, acoperă evenimentele ex-
puse. Le confirmă ca descriere și le infirmă în desfășu-
rarea lor, vădindu-le ca alunecate antinomic față de rea-
lizarea de sine a omului. La un deceniu după scrierea
romanului, în Cuvântul înainte, Primum vivere…, de
la cartea bilanțieră, Ocheanul timpului – 65, Marian
Barbu crede că „a sosit sau a început ceasul deșteptării
Omului” din sine și că se cuvine să defolieze „copacul
verbului satanic «a avea»”, pentru a vedea cât „a fi” s-a
pus în talgerul balanței compensativ față de „a avea”,
din celălalt talger. Și iată concluzia: „Or eu, n-am făcut
altceva, venind definitiv în Craiova, în 1964, decât să
mă conving că o existență de intelectual, dacă este frac-
turată de mediu (social, profesional, uman general),
prin forța spiritului, își poate găsi împlinirea”, (p. 7). Că
este fracturată – nu încape îndoială. Însă ce vrea să fie
„ceasul deșteptării Omului”? Este ceasul privirii în sine,
al întoarcerii la sine, al luminării procesului de individu-
ație. Romanul este rezultatul acestei întoarceri în sine și
asupra lumii. „Individuația – zice Jung – este expresia
acelui proces biologic – simplu sau complicat, după
cum e cazul – prin care fiecare lucru viu devine ceea ce
este sortit să fie dintru început.” Religios, filosofic, psi-
hanalitic, gândul i-a dat ocol acestui proces. Hegelian,
eminescian, biblic și, mai de curând, prin Jung, acest
proces a fost supus revelării triadelor și analogiilor din-
tre vârstele zilei (diurn și nocturn, de-ar fi să amintim
metafora ontică, egipteană, a itinerarului nocturn al soa-
relui), ale anului, ale omului și istoriei sale, ale cunoaș-
terii sale, pe fundalul întregului univers. Ele dau seamă
revelator despre procesul individuației și al cunoașterii,
despre zbaterile inconștientului colectiv.
68
Simplificat la câteva vorbe, fără a implica „zbate-
rile” din urmă: prima triadă, etapă, o reprezintă uimi-
rea/contemplarea (și aparține zorilor și dimineții, copi-
lăriei și adolescenței, senzației și percepției); a doua, ac-
tivitatea/interioritatea (aparține amiezii, maturității,
percepției și intelectului); a treia, reflexivitatea /liberta-
tea (aparține amurgului, bătrâneții, intelectului și rațiu-
nii). Se știe că la amurg pasărea Minervei își ia zborul;
că reflexia este legată de lumina roșiatică a soarelui; că
aici soarele privește înapoi și își contemplă traseul. La
fel se petrece și cu omul. (Că se întâmplă, uneori, mai
devreme, sunt excepții: studentul Hegel era poreclit Mo-
șul; Eminescu la 20 de ani trage linie și rezumă.) Marian
Barbu este un spirit reflexiv, prea reflexiv – se deduce
din creația sa. Însă sub lumina reflexivității se întâmplă
mai întotdeauna, și compensativ, să se audă zgomotul
unor „ape” nocturne! Prima etapă, triadă, se întinde din
1939 până în 1964 – cum și zice – odată cu terminarea
Facultății și venirea ca dascăl în Craiova; a doua, conti-
nuă până în jurul vârstei de 50 de ani, adică până în ’89
– la schimbarea de paradigmă social-ideologică, cum s-
a zis; a treia, de aici, continuă în deschidere. Este de
spus, deocamdată, că în plină amiază, la 37 de ani, la
jumătatea triadei a doua, în 1976, își dă doctoratul. Pune
în cămară, pentru sine, volume de poezie, simbolic nu-
mite, Provizii de soare, și câteva romane. La începutul
celei de-a treia, în prima triadă a acesteia, ce le răsucește
dialectic pe cele anterioare, scrie romanul Colonelul de
la Ghiol. Dar în prima etapă, unde contururile formative
se trasează mai adânc și pulsează ulterior mai puternic?
Marian Barbu „pune” materia epică a romanului într-un
cerc, păstrându-se el ca autor, și lasă să se ivească pe
prima parte a acestuia trei răni engramate în conștiință
și-n „apele” hrănitoare ale ei, o triadă obsesivă și gene-
ratoare întru creație și sens al acesteia. Prima: copil, la
sfârșitul clasei întâi, trebuie să învețe pe de rost poezia
Privighetoarea, sub supravegherea aspră și corectă a
bunicii. Bucuros că totul este bine, că a îmbunat-o pe
bunică, iese în uliță și lovește o blestemată minge de
cârpe. Dar un „cui afurisit” din ea îi arată „cât de ruginit
ajunsese”. Și efortul depus pentru spunerea poeziei cu
„un legato afectiv” rămâne zadarnic. Cuiul îi lasă o rană
semnată pentru totdeauna, pe piele cu un „nasture”, în
conștiință cu un „dar” venit din exterior, plin de „ru-
gină”. Pornirea și întinderea în afară cât familia – sub
rigoarea străveche a acesteia – , și comunitatea cea mică
sunt înfrânte: pășirea în afară se lovește de adversativele
dar, însă, de cuiul ce împiedică jocul și retează „floarea”
efortului, firava afirmare și nevinovata plăcere. A doua:
adolescent, la admitere la Facultatea de Științe Juridice,
în timpul examenului, secretarul-șef îi constată absența
certificatului de naștere din dosarul de înscriere. Deși era
în carne și oase, făptură vie în comunitatea prezentă, este
exclus din examen. Deși era născut, în ciuda evidenței,
totuși nu avea identitate. Percepția revarsă acestea înă-
untru, desfăcute: sunt și nu sunt! Identice în sine și nei-
dentice, până la antinomice, percepute din afară. A treia:
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

după terminarea Facultății de Filologie din București
trebuie să efectueze trei luni de armată la o unitate din
Botoșani. Locurile copilăriei lui Eminescu lasă impresii
și le consemnează. Însemnările sale sunt găsite sub
pernă de colonelul Topor și îl zvârle la arest. Orișicât ar
fi de nevinovate, a încălcat regulamentele (unei „socie-
tăți” supusă ordinelor ordonatoare) și își pierde libertatea,
trece la săpat de gropi pentru stâlpi de înaltă tensiune. Ori-
șicât te-ai zbate și justifica, din opoziția intelectului, când
devine abstractă și antinomică ori/ori, nu poți să scapi,
câmpul libertății se strânge și se șterge. „Trei dureri care
au impus în destinul meu – precizează Marian Barbu în
ipostaza de autor al romanului – trei cuvinte: copilărie,
adolescență, maturitate. Fiecare având în miezul său:
bunica, facultatea, armata. Și mai încolo, ca în jocurile
concentrice: privighetoarea, (re)nașterea, pușcăria.
Peste toate, la capătul tunelului de sensuri, se află un paz-
nic – al adevărului sau al birocrației. El este colonelul.
Bunica, rămasă văduvă, comanda peste toate viețile ce-
lor nouă fii în tot ceea ce întreprindeau. (…) Mai apoi,
secretarul facultății (…), secretarul șef, colonelul, nepu-
tând aresta, m-a exclus de la examen. Dincolo, colonelul
Topor (ce nume predestinat pentru fală, de!) a fost chiar
armata întruchipată”, (op. cit. p. 7).
Mai mult, Marian Barbu își suprapune triada proprie
cu cea a epocii, numită prin anii 1947, 1956, 1964. Iar mai
în adânc, după cuvintele subliniate, se vede cum s-au for-
jat verigile din „lanțul” securist al lui Osipov, „dar…,
însă…, totuși…, orișicât…”, „lanț” ce trece prin materia
epică a romanului și-l pune mereu pe omul ce nu-i din
speța osipovilor să se izbească de un paznic, de un colo-
nel, de un obstacol sau zid. Este lanțul ce ispitește și caută
mereu să-l amăgească sau să-l înspăimânte pe om cu o
lume paralelă, să-l deturneze de a se înscrie pe calea pro-
prie, a spiritului, mântuitoare prin jertfă și creație.
În a treia instanță, sunt de înfățișat câteva determi-
nante artistice și dâra unui arhetip creator:
a) Marian Barbu construiește romanul ca o frază
germană: așează într-un cerc întregul conținut, fie el zis
fabulă sau intrigă, după conceptele lui Uberto Eco, pe
care de altfel îl și citează. „Extremele” acesteia, „rama”
formează o povestire cu punctul de reazem în prezent și
o semnează „Marian Barbu”, autorul cu „biografie ci-
vilă”, iar ceea ce este „înrămat”, revine „actanților” in-
troduși. Iar personajele – se spune – au biografie „lite-
rară” (p. 307). Numai că ușor se poate dezvălui, citi „li-
tera” de sub talpa și „spiritul” lor! Dar nu contează de
unde-și soarbe norul apa, important este să o dăruiască
omului și celor ale sale. În fine, autorul devenind cititor,
își ia personajele la „refec” din perspectiva cititorului, a
sa și a celorlalți posibili. Și, cum nimeni nu poate ieși
din literatură, își trece numele pe copertă. Dar să reve-
nim la „propozițiile” intercalate în marea „frază”, la „ta-
bloul” din „ramă”. Aici se descrie „fața nevăzută” a lu-
mii, „năvădirea”, cum s-a zis, țesătura de informații și
contrainformații cu „actanții” lor, cu coloneii surprinși
într-un moment de „odihnă”, de repaus la Ghiol. Aici s-
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
au strâns cei mai mulți din Chindia (Craiova), aici au re-
venit cei ce trebuiau sa revină. După sarcini, după che-
marea – cea ciclică – a pământului. Autorul, în iposta-
zele sale, descrie personaje, „fixează” situații, ca-n tea-
tru, expune întâmplări, prin intermediul acestora se co-
mentează eseistic omul și lumea, în spațiul dintre naștere
și moarte, politică și religie, mitologie și ideologice (în
adânc, până la blocările în cercurile lor), literatură și te-
oria literaturii, estetică și filosofie – și, ca toate acestea
să se susțină, se aduce angrenajul semiotic cu practicita-
tea sa, cu autoreferențialitatea (de altfel, veche de când
lumea și cuvântul), simplu spus, povestirea (povestirile)
se autopovestește (se autopovestesc). Povestirea își
poartă cu sine, la vedere, modul de povestire și, deseori,
din acesta se hrănește.
Nimic nou, dar exigență sporită, privind „apucarea”
obiectului, cum s-a zis de fenomenologi, privind rapor-
tul dintre subiect și obiect. Însă dialectica hegeliană îl
pusese în lumină sporită cu ale sale peripeții prin negări
și reluări, spre o concretizare logică. Riguros cu sine și
cu scrierea sa, Marian Barbu se apleacă asupra „tablou-
lui” din „ramă” din perspectiva a trei unghiuri: ziaristul,
naratorul și scriitorul. Sub aceștia se află referentul,
grefierul, cel care „notează” și nu de puține ori pune în
mișcare „triada”. Nu sunt „voci narative”, să evităm
multele teorii în domeniu, pe care de altfel autorul le și
împovărează ironic cu sarcini; nenumărate „voci nara-
tive”, perspective continuu schimbate s-au tot exersat,
uneori supraomenește și amețitor. Aici, sunt doar trei, o
triadă, la care, prin „înrămare” se adaugă al patrulea,
„Marian Barbu”, cititorul, verificatorul artistic, comple-
titudinea artistică și estetică, deci o presiune a quaterni-
tății ce lasă „urme” morale asupra unui traseu al împli-
nirii sau diferenței estetice. De fapt, lucrurile acestea se
petrec mai întotdeauna, numai că aici Marian Barbu ni
le pune în „oglindă”: „Așadar, eu plecasem să verific
validitatea interesului meu literar – scrie el –, pornind
de la tipologia implicată în trama narativă și descope-
ream o realitate a vieții conexă, dacă nu fundamentală
pentru cunoașterea mea. Curiozitatea devenea intelec-
tuală față de faptul brut, care mi se despletea văzând cu
ochii. Simbolica generalului se particulariza moral
până la înregistrarea individului prototip. Ici, așa, din-
colo, așa, încât am conchis că desăvârșirea calității
unui text narativ aparține opțiunii cititorului. Fie a celui
care se implică direct în mersul tramei propriu-zise, fie
a celui care se explică prin țesătura epică a textului. În
amândouă situațiile, literatura bună nu mai devine o
convenție a marșului spre imaginar, ci o verificare (sim-
plă sau intelectuală) a ideilor acestuia spre integritatea
existenței fiecăruia dintre noi. Cu cât coeficientul de ve-
rificare se multiplică, indicele de repetabilitate urcă
spre permanență”, (p. 317).
Revenind la „triunghiul actanților”: fiecare dintre
cei trei își face „datoria” în creația epică și își explică și
expune modul cum o împlinește. Pe tot traseul romanu-
69
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
lui, de aceea este dificil de descris. Totuși, câteva deter-
minante: Ziaristul vine cu prezentul și istoria sa. La în-
ceputuri, lucra la „Flacăra progresului nostru”. Acum
este, cum se spune, „corespondent de presă, trimis spe-
cial (…) al cotidianului «Telegraful Europei», rămâne
în principiu doar să informeze. Din când în când, el de-
vine analist (politic mai ales), pentru că seară de seară
urmărește la televizorul său buletinele informative prin
satelit. El este om internațional”, (p. 8). „Istoria” – i se
întinde înapoi pe aproape patru decenii cu absorbirea și
perceperea „lumii coloneilor” din „Chindia” cu revela-
torul episod constituit din peripețiile lui V. G. Paleolog
la Poiana Luncii și Craiova, înainte de anii ’70. Ziaristul
reprezintă prima treaptă din teoria vârstelor și din proce-
sul de individuație și al cunoașterii: „zorii cu degete
trandafirii”, zicând ca tânărul Homer, copilăria și ado-
lescența, senzația și percepția. De fapt, ele sunt întinse
ca „istorie”, prima etapă, a uimirii și contemplării, este
reluată la începutul celei de-a doua (când autorul a fost
vreo șapte ani și ziarist), a activității și interiorității, și
puse laolaltă la începutul celei de-a treia, a reflexivității
și libertății, imediat după anii ’89, când scrie romanul
Colonelul de la Ghiol. Ea se desfășoară într-o aparentă
omologie și cu a societății. Însă nu-i locul desfacerilor
acum și aici. Naratorul vine ca o negare a ziaristului,
dar și ca o afirmare, a acestuia și a cititorului, „el aprobă
sau neagă (…) fără a renunța la funcția lui epistemolo-
gică”, „inventează ploi imaginare, texte și cuvinte care
se reunesc într-un Dicționar de semnificații, pe cât po-
sibil perene”, (pp. 8-9). Naratorul reprezintă etapa a
doua, a amiezii, a percepției ce interiorizează și a inte-
lectului ce desface, a interiorității și a activității. Roma-
nele, proza lui Marian Barbu de până la Colonelul de la
Ghiol aparțin acestei faze. Scriitorul – „fire contempla-
tivă, el caută să extragă semnificații, generalizări din
faptele vieții. Aici, în roman – se spune – misiunea lui se
afirmă cu precădere lângă ziarist. Nu în puține cazuri și
lângă narator. El însuși însoțit de un grefier sau mai co-
rect, referent”, (p. 8). Scriitorul aparține fazei a treia, a
amurgului și bătrâneții, a intelectului și rațiunii, a refle-
xivității și libertății. Preia amândouă fazele, o reafirmă
pe prima și o neagă pe a doua, ca apoi, pe amândouă să
le supună procesului dialectic. Al individuației, al soci-
etății. În analogiile lor, aproximative, se vede, grație re-
flexivității, cum tremură un început și o naștere, un reîn-
ceput și o renaștere de om și lume, cât formalism și câte
subiectivisme se strâng și obturează procesul, chiar frac-
turează ontic și om și lume. Altfel, de ce ar fi căutat Ma-
rian Barbu diferența estetică!? Nu pentru a exclude per-
turbările acesteia a pus referentul, funcția neutralității,
sub triada ziarist, narator și scriitor? Oare, nu pentru că
este conștient de „deplasarea” diferenței estetice a adău-
gat el cititorul și i-a lăsat sarcină morală? Nu cumva tri-
ada respectivă, cu procesualitățile ei la nivelul individu-
ației, cu analogiile și coliziunile sociale, cu reverberați-
ile din apele mai adânci ale eului și cu deschiderea ei
spre completitudine și cuaternitate, dă seamă despre un
70
arhetip creator?
b) Să revenim la câteva determinante asupra conținu-
tului și procesualităților: Romanul lui Marian Barbu se bi-
zuie pe contrastul dintre „lumea coloneilor” și a finalităților
de zi cu zi ale omului și lumea instituirilor artistice, de re-
construcție mântuitoare a omului; prima este a rătăcirii –
firește, prin care trebuie să se treacă – a doua a reîntoarcerii
– pe care omul trebuie să o caute, să i se deschidă. Oaia
rătăcită nu poate fi găsită dacă stă ascunsă. Prima, dacă nu
se deschide, poate să cadă continuu sub limită, în abstracți-
unile filistine, în cuvinte hegeliene, sub prostul infinit, a
doua, recuperatoare, poate să avanseze spre reconstrucție și
împlinire ontică, spre infinitul bun. Altfel spus, și cu vor-
bele filosofului nostru retras în munții Păltinișului, să treacă
de la un „timp rotitor”, natural, la un „timp rostitor”, al
omului ca purtător și rostitor de Cuvânt. Marian Barbu per-
cepe, determină, definește prin trei cuprinderi succesive
prima lume, cu fața văzută și nevăzută, a coloneilor. Pentru
a-i descrie, el a găsit una dintre cele mai relevante metafore:
absența „textilelor”, a veșmintelor și a acoperirii trupurilor
cu noroiul de la Ghiol. Veșmântul ierarhizează și obturează
gândul, noroiul uniformizează și dă speranța însănătoșirii
trupului. Dintr-o perspectivă înaltă, trupurile înnoroite par
o colcăială dintr-o bolgie dantescă. De suflet nefiind vorba.
Derivații lui Osipov nu au adâncuri sufletești în care să poți
găsi un înger dormind, ei se sinucid, precum colonelul Li-
viu Mengheș, ei mor fără să știe de ce – deși la un anumit
nivel se știe –, rătăcesc, sunt trimiși în misiune și se întorc
în misiune, ori pentru „pământul copilăriei”, sau mormin-
tele părinților și ale lor. Nu pentru monumentele spiritului,
ci pentru mormintele trupului. Ei nu au criză de conștiință
și nu poartă cu ei psihologii. Ei nu pot să spună nici: „Ajută,
Doamne, necredinței mele!”. Ei posedă informații și con-
trainformații, sunt comentatori și comentarii reci, pun în
mișcare sofistici cu consecințe și schimbări de destine și
epoci. Cu o vorbă veche, ei îl pot judeca și pe dracul și să-l
scoată dator. Sunt cinici fără sistem, adaptabili fără idee. Ei
au finalități din zona mijloacelor și nu din zariștea scopuri-
lor. Ei nu sunt liberi, ci prinși în propria limită, de ordonare
și subordonare. Sunt homo hierarchicus.
Lumea reconstrucției omului, lumea așezată sub
stăpânirea infinitului, cum a zis cândva Eminescu, este
reprezentată de Marian Barbu prin V. G. Paleolog, Con-
stantin Noica și chiar prin efortul său intelectual și creator.
Întoarcerea acasă, pentru această lume, înseamnă ca mi-
siunea filosofiei pentru Hegel, aceea ca omul să se simtă
la sine acasă. Creator în creație. Paginile lui Marian Barbu
despre Bătrânul brâncușolog, cât și cele despre filosoful de
la Păltiniș, parcă așează o corolă pe fruntea plăpândei ființe
românești. Frumosului brâncușian i se adaugă și sublimul
natural. După critic, dar și după prozator. Desenul brâncu-
șian, Sinea mea, oarecum, descifrat de V. G. Paleolog și
trecut pe coperta cărții sale, Brâncuși Brâncuși (Ed. Scri-
sul românesc, Craiova, 1976), ca semn al recuperării omu-
lui și a atingerii identității creatoare (titlul amintind de iden-
titatea spusă lui Iacob în lupta de-o noapte), trece și în ro-
manul lui Marian Barbu, reprodus la pagina 129. Cercurile
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

concentrice sunt străpunse de o pană a spiritului, pană ce
apoi, repetată ca reflexie, atinge tangențial cercul de la su-
prafață, ea devenind o piramidă triunghiulară, transcendent
și trinitate. În artă nu sunt străini, zicea sculptorul, cu sens
adânc, nu de etnii, și continuăm sunt doar frați și prieteni
divinității. Acum, se înțelege de ce V. G. Paleolog îi zicea
lui Marian Barbu, „frate al meu mai mic”! Înțelegem chiar
și de ce această lume, homo hierarchicus, poate uneori să
fie atrasă, în pofida închiderii ei, spre lumea recuperării
omului, prin mântuire și creație, în ținutul ființei și divini-
tății. Reluând, nu principium individuationis luminează
acest proces? Iată și cum preciza și sublinia C. G. Jung:
„Procesul psihologic al individuației este strâns conexat de
așa-numita funcție transcendentă, care determină liniile
individuale de dezvoltare ce nu ar putea fi atinse doar pe
calea normelor colective”, (Tipuri psihologice, Ed. Hu-
manitas, Buc., 1997, p. 488).
Și revenind, nu prea este mult loc de manevră pen-
tru cititorul ce se dăruie operei întru „realizarea” dife-
renței estetice. Moralitatea mișcării sale ține de institui-
rile ontice cu procesele lor de individuație și creație, cu
funcția lor de reconstrucție și recuperare divină a omu-
lui. „Funcție transcendentă”, zice Jung în limbaj kantian,
funcție ontologică a omului, zicem acum. Exigența
acestor funcții și desfășurările acestor procese sunt cele
ce l-au îndreptat pe Marian Barbu spre lumina unui ar-
hetip creator. Elementele triadei și cuaternității dau
doar seamă, acum și aici, despre un proces general, mai
adânc și totodată mai înalt.
Marian Barbu, la vârsta maximei reflexivități, ne-o
spune.
Surd, cine n-aude!
_________
Marian Barbu – OPERA
a. Critică şi Istorie literară
1. Romanul de mistere în literatura română, Craiova, Ed. Scrisul
Românesc, 1981, 250 p, Ediţia a doua, 2003, Craiova, Ed. Fundaţiei
Scrisul Românesc, 380 p.
2 Aspecte ale romanului românesc, vol I, II, Craiova, Ed. Scrisul
Românesc, 1993, 1995, 264 p, 338 p.
3. Simbolistica poeziei lui Ion Barbu (în colab. cu Simona Barbu),
Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1997, 176 p.
4. Reexaminări critice, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1997, 324 p.
5. Ipostaze şi metastaze ale discursului oficial (Note şi impresii de
lectură despre lucrările Primului Congres al Scriitorilor din R.P.R, 18-
23 iunie 1956), Craiova, Ed. Sitech, 2000, 241 p.
6. Trăind printre cărţi, 8 vol. ; I,II,IV – Ed. Fundaţiei Culturale Ion D.
Sîrbu, Petroşani, (430 p – 2001, 480 p – 2002, 400 p. – 2005); III, V,
VI, VII – Ed. Sitech, Craiova (470 p. – 2004, 480 p – 2008, 760 p. –
2012, 444 p. - 2014); VIII, IX – Ed Grafix, Craiova (336 p – 2018, 2019
– p. 212 p.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
7. Dicţionar biografic al membrilor Societăţii Scriitorilor Olteni,
Craiova, Ed. SSO, 2003, 336 p.
8. Ocheanul timpului – 65, carte aniversară, Craiova, Ed. Sitech,
2004, 200 p.
9. Medalion literar – structură permanentă de cultură şi educaţie
(în colab.), 2 vol., Craiova, Ed. Ramuri, 2006, 1100 p.
10. La lilieci... 6 Cărţi în căutarea lui Marin Sorescu, Craiova, Ed.
Sitech, 2009, 380 p.
11. Universalia... (despre scrieri din literaturile lumii), Ed. Sitech, 2010,
729 p.
12. Amurgul zeilor... olografi (corespondenţă primită), Craiova, Ed.
Sitech, 2011, 856 p.
13. Mircea Eliade – subiect logic şi gramatical (comentarii critice),
Craiova, Ed. Sitech, 2013, 280 p.
14. Cercuri de vârstă – 75, Craiova, Ed. Sitech, 2014, 350 p.
15. Convergenţe tematice în romanul contemporan 1948-2014,
Craiova, Ed. Grafix, 2015, 686 p.
16. Critica şi Istoria literară, în primă instanţă, posibile cronici
literare, vol. I, II, Craiova, Ed. Grafix, 2019, 678 p., 556 p.
b. Proză
1. Oraşul la ora amintirilor, roman, Craiova, Ed. Scrisul Românesc,
1984, 206 p.
2. Câmpia nu este singură, roman, Craiova, Ed. Albatros, 1986, 256 p.
3. Aproapele nostru trădează, roman, Craiova, Ed. Meridian, 1992,
324 p.
4. Colonelul de la Ghiol, roman, Craiova, Scrisul Românesc, 1996,
347 p.
5. Brazii din Poiana Soarelui, povestiri pentru copii, Craiova, Ed.
Scrisul Românesc, 1998, 72 p.
6. Fuga de sub model, proză scurtă, Craiova, Ed. Scrisul Românesc,
2002, 134 p.
7. În zigzag cu viaţa mea, memorii I, Craiova, Ed. Grafix, 2017, 584 p.
8. În zigzag cu viaţa mea, memorii, II, Ed. MJM, Craiova,
2019, 354 p.
c. Poezie
1. Septembrie, fată tătară, ciclu de versuri în Caietul debutanţilor,
Buc. Ed. Albatros, 1979, pp. 35-47.
2. Provizii de soare, poeme, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 2004, 172 p.
3. Oglinzile din Chicago, aproape poeme, Craiova, Ed. Sitech, 2006,
120 p.
4. Poeme americane, Craiova, Ed. Sitech, 2008, 181 p.
5. Aproximări soresciene, poeme, Craiova, Ed. Sitech, 2012, 130 p.
6. Cuvântul – neîmblânzitul cleştar, restanţe lirico-epice, Craiova,
Ed. Sitech, 2012, 96 p.
7. Înfricoşata iubire sau Statuile iubirii, restanţe lirico-epice,
Craiova, Ed. Sitech, 2012,128 p.
8. Mulţumesc lui Newton, restanţe lirico-epice, Craiova, Ed. Sitech,
2012, 100 p.
9. Icoane pe sticlă sau facturi lirico-epice neonorate la timp,
Craiova, Ed. Sitech, 2013, 145 p.
De asemenea, Marian Barbu a îngrijit ediţii critice, a scris
numeroase prefeţe şi postfeţe pentru scriitori clasici şi contemporani, a
întocmit antologii, a editat unele cărţi şi a realizat o serie de scrieri
didactice, îndeosebi monografice privind Liceul de matematică-fizică
Fraţii Buzeşti din Craiova.
71
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
CENTENARUL ION D. SÎRBU
(28 iunie 1919, Petrila – 17 septembrie Craiova, 1989)
100 DE ANI DE LA NAȘTERE
ȘI 30 DE LA MOARTE
ION D. SÎRBU DESPRE DASCĂLII SĂI
LIVIU RUSU LA OPTZECI DE ANI*
Despre generația noastră, a celor care ne-am făcut
studiile universitare în timpul celui de al doilea război
mondial, nu se poate spune că am avut parte de alintări
istorice sau de favorizări culturale. Cedarea unor părți
din trupul țării, refugiul de la Cluj la Sibiu, fascismul,
războiul, toată avalanșa de mizerii și paradoxii legate de
o Europă sfâșiată și de o Patrie rănită aproape mortal, au
făcut ca anii noștri de studenție să fie marcați cumplit de
acuitatea tragică a hotarului de lume, de sentimentul
aproape absurd al unor opțiuni spirituale pe cât de cate-
gorice tot pe atâta și de riscante.
Și totuși... Generațiilor tinere și foarte tinere îndrăz-
nesc a le spune acum că – dincolo de întunericul acelor
ani, de mirosul de sânge și cadavru ce îl avea atunci Is-
toria – noi, generația noastră, ne-am bucurat de un
imens, de un aproape ceresc favor universitar: am avut
parte de o pleiadă de profesori, de dascăli (în sensul cel
mai nobil al cuvântului), de modele morale, pe care și
azi, după atât de lungă curgere a timpului, o consider
comparabilă, din toate punctele de vedere, doar cu ge-
nerația Luminilor, sau cu cea a Revoluției de la 48 și a
Memorandumului. Încerc să-i înșir pe cei mai străluciți
(din punctul meu de vedere) din acest pantheon acade-
mic: Lucian Blaga, D. D. Roșca, Onisifor Ghibu, Nico-
lae Mărgineanu (la Filozofie); D. Popovici, Ion Breazu,
72
Șt. Bezdechi, Henry Jaquier (la Litere); Ion Lupaș, Sil-
viu Dragomir (la Istorie); Sperantia, Papillian (la Drept,
Medicină).
De câte ori mă întorc în Clujul tinerețelor mele, îm-
plinesc un fel de ritual: întâi mă duc în cimitir la mor-
mântul bunului meu prieten Radu Stanca: apoi, într-un
anume parc, găsesc statuia lui Lucian Blaga făcută de
neuitatul meu mentor în artă și viață, Romul Ladea (eu
fiind cel care l-am condus pe Blaga în 1952 peste dealul
Donatului, la atelierul semiclandestin pe care Ladea îl
avea în satul Succeag); abia după ce îmi rostuiesc aceste
mărunte dar grave amintiri spirituale, întinerit dintr-
odată, cumpăr cele mai frumoase flori și, cu emoția stu-
dentului veșnic, urc Feleacul, mă înscriu pe strada Iorga
(pe care au stat și Nicolae Mărgineanu, și Zaharia Bâr-
san și D. D. Roșca, și compozitorul Marțian Negrea) și,
la numărul 32, sun la ușa domnului profesor Liviu Rusu,
pentru mine el reprezentând, în modul cel mai fermecă-
tor și veșnic, Alma-mater-napocensis.
(Nu cu mulți ani în urmă, întâlnindu-mă cu D. R. Po-
pescu chiar în fața fostei mele locuințe – Str. Văcărescu
1 –, acesta m-a întrebat: „Încotro, cu aceste splendide
garoafe?” I-am spus: „Duc flori iubitului meu profesor
Liviu Rusu!” Uimit, D. R. Popescu (generație postbe-
lică) și-a desfăcut brațele și a exclamat: „Formidabil,
nemaipomenit: după treizeci și nu știu câți ani de la ter-
minarea facultății, cineva să-și mai aducă aminte și să
ducă flori foștilor săi profesori! Fantastic! Eu, îți măr-
turisesc, fac eforturi să-i uit și să-i iert pe unii din pro-
fesorii ce i-am avut!”).
Așa stau lucrurile. Acum, după lunga trecere și pe-
trecere a unor grele decenii, ne putem da seama mi lim-
pede de covârșitoarea importanță pe care a avut-o atât
opera de estetician și teoretician al literaturii, datorată lui
Liviu Rusu, cât mai ales, de influența trainică și crea-
toare pe care a avut-o catedra și seminarul său, în acei
ani când a rămâne european și a gândi în categorii de
universalitate umanistă reprezenta un act de curaj și de
gravă implicație morală. Prin opera sa (mai puțin prin
cursurile sale), Blaga a logodit filosofia cu cultura; D.
D. Rășca, acidulat și critic, ne-a imprimat severitate, ri-
goare, ironie și scepticism nobil, prin cursurile și cărțile
sale; onisifor Ghibu continua profetic tradiția tribunilor
și apostolilor din epoca Unirii; între toți acești munți, Li-
viu Rusu și-a ales rolul cel mai dificil dar și cel mai efi-
cace din punct de vedere al creației și gândirii artistice:
acela de punte de legătură între litere și filozofie, între
speculație și artă, între metodă de investigație și opera în
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

sine ca act, valoare și sens. Abia astăzi, după foarte mulți
ani, putem să ne dăm seama ce a însemnat pentru noi toți
încăpățânata consecvență cu care Liviu Rusu a ținut ca la
seminarul său de Estetică și Critică Literară să se întâl-
nească, aproape obligatoriu, studenții de la Litere cu cei
de la Filozofie. Sub foarte discreta sa maieutică, eram în-
demnați cei care studiam filosofia, să analizăm opere lite-
rare (un an de teatru universal, un an de proză universală,
doi ani de poezie românească dar concepută tot în cadrul
poeziei universale), cei de la Litere, fiind, în paralel, ispi-
tiți și atrași spre metodele de teorie și știință ale literaturii.
Acest Seminar de Estetică a inaugurat primul studio de
teatru universitar, primele audiții muzicale de înalt nivel,
primele ieșiri în grup în peisaj sau vizitarea, tot în grup, a
unor ateliere de plasticieni. Sunt în măsură să afirm (de
acord cu toți colegii mei de atunci) că ideea și spiritul vi-
itorului Cerc Literar de la Sibiu (Cluj) s-a născut și s-a
prefigurat în acel foarte democratic, foarte citadin și
greco-latin Seminar de Estetică, unde am primit botezul
liberal al analizelor și sintezelor larg filosofice. Acolo am
învățat să discutăm (wohltemperiert”) să citim, să scriem
și să gândim în cadrul unor rigori și principii academice
pe care le acceptam tocmai fiindcă nu simțeam niciodată
presiunea catedrei. Pondere critică, bun simț axiologic,
nepărtinire și dezinteres (antidogmatismul considerat ca
formulă antifascistă), respectul pentru sursele directe, dis-
prețul față de amatorism și fușerai în cercetare, deschide-
rea față de Occident prin foarte severa analiză istorică a
destinului gândirii și literelor naționale, dar mai ales o to-
tală dăruire și dragoste pentru marile valori, pentru acele
valori prin care ne puteam înscrie în secol și veșnicie –
iată numai câteva din liniile diriguitoare ale unui dascăl
ce a creat mai mult decât o școală, mai mult decât o sumă
de discipoli; care a creat, credem noi, un stil de informa-
ție, o metodică în cercetare, o pedagogie în inițierea artis-
tică și filosofică, o formulă de a fi cetățean-cărturar, clasic
și foarte contemporan, om al cărților mereu prezent pe ba-
ricadele gravelor discuții, dovedind în clipe de cumpănă
(ca în anul 1963, când redeschidea discuția despre Maio-
rescu*)) că biblioteca se împacă perfect cu un anume ca-
valerism intelectual, „sans peur et sans reproche”. Poate
că nu e lipsit de sens dacă voi înșira aici pe acei colegi și
amici pe care, întâlnindu-i regulat la seminariile lui Liviu
Rusu, mi-au devenit prieteni și confrați de literatură și
destin: Radu Stanca, Cornel Regman, Eugen Todoran,
Ioan Negoițescu, Ovidiu Cotruș, Ștefan Aug. Doinaș, Ni-
colae balotă, Eta Boeriu, Radu Stoichiță, Ion Oana, D.
Vatamaniuc, Ioanichie Olteanu, Ion Maxim, Silvestru Pa-
tița, Dan Constantinescu etc... Dacă în manifestul său,
Cercul Literar de la Sibiu se declara în 1943 a fi a treia
generație maioresciană, atunci, suntem obligați în fața
memoriei și a istoriei să recunoaștem că profesorul care
la Sibiu și Cluj (în acei ani de război – mai apoi, de-a lun-
gul întregii sale cariere universitare) a reprezentat spiritul
maiorescianismului în coordonatele sale cele mai esenți-
ale, nu a fost nici Blaga, nici D. D. Roșca, nici D. Popo-
vici, ci Liviu Rusu. Istoria esteticii românești are o dato-
rie, morală și științifică, să-i analizeze opera teoretică într-
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
un studiu care să-l așeze corect în ierarhia gânditorilor
noștri; critica literară este de pe acum sever pusă pe gân-
duri de cercetările sale privind pe Maiorescu, Eminescu,
Blaga.
Privindu-i viața ca pe o splendidă operă de artă (în
sine), admirându-i și azi inebranlata sa armonie interi-
oară, kantiana sa precizie în muncă și datorie, gândindu-
mă la numeroasele generații de studenți care l-au audiat,
la darul și calitatea „inițiatică” a celor mai multe din lu-
crările sale, nu pot să nu-l văd în fața ochilor mei urcând,
alături de Blaga, acel deal al furcilor Feleacului, în anii
în care era și el un biet ajutor de bibliotecar; urcând în-
cet, îngândurat, tăcut. Dacă pentru Blaga a fi ardelean
însemna „a duce un gând până la capăt”, atunci pentru
Liviu Rusu, a fi fost și a fi rămas dascăl întru filozofie,
unul din cei mai mari dascăli ai Ardealului, a însemnat
desigur (citez dintr-o veche scrisoare a lui): „a-ți face
datoria până la capăt, nerecunoscând că ar exista, în
Litere și Filosofie, vreun capăt undeva și cândva...!”
Acestui profesor al nostru în Litere și Filozofie, lui Li-
viu Rusu, în numele celor vii și celor morți din încercata
noastră generație, la împlinirea olimpiană a celor opt dece-
nii de creație, dăruire și luciditate, îmi permit a-i oferi cele
mai frumoase garoafe europene ce se mai găsesc azi în flo-
răriile nostalgice ale Clujului nostru veșnic.
*) Prin articolul Însemnări despre Titu Maiorescu, apărut în Viața
Românească, nr. 5, mai 1963.
(din Viața Românească, Anul XXXIV, sept. 1981, Cărți - Oameni
- Fapte, pp. 78-79.)
* Text neadus în volumele de publicistică ale lui Ion D. Sîrbu, nouă
până acum, pe care i le-am realizat. Este o muncă nu tocmai ușoară de
a-i descoperi textele prin reviste și publicații, prin caietele-program ale
pieselor sale, prin caietele de expoziții sau chiar la radio (unde se știe că
totdeauna o vorbire fie ea cât de cât de liberă avea un text suport care se
aproba). Iată că textul de mai sus, scris chiar despre profesorul său atât
de prețuit, Liviu Rusu, căruia i-a fost asistent, mi-a scăpat și este posibil
să mai fie multe în situația asta. Acest text este deosebit de important nu
dor prin ideile emise, ci și prin faptul că este o mărturie despre cum Ion
D. Sîrbu și-a cinstit profesorii, mai ales pe Lucian Blaga și Liviu Rusu,
ori de câte ori a avut posibilitatea, cu texte, evocări, amintiri... și mai
ales, prin gesturi destul de firești, ce nouă parcă nu ne mai sunt la înde-
mână. De ziua lor, fie aceștia în viață, sau trecuți dincolo, se ducea de la
Craiova la Cluj, împreună cu soția sa, Elisabeta, cu buchete de flori,
după caz, pentru a le înmâna lor, sau familiei și pentru a le depune la
morminte. Eu mergeam și-i întâmpinam în gara Petroșani, când treceau
cu trenul spre Cluj. Ne vedeam și schimbam câteva vorbe, aceasta fi-
indu-ne bucurie în ziua respectivă. Parcă și eu, prin strângerea mâinii
lui și privirea ochi în ochi, le transmiteam un salut acestora, sau nobile-
lor umbre ale lor. Există o mărturie și a lui Dumitru Radu Popescu, care
s-a întâlnit pe o stradă din Cluj cu el și cu doamna sa, cu buchete de flori
în mâini, și tare i-a fost mirarea când la întrebarea unde se duc cu bu-
chetele de flori, Sîrbu i-a răspuns că la mormintele Dascalilor săi. Așa
trebuie să se cinstească dascălii, fiindcă ei sunt părinții spirituali ai
noștri! (Dumitru Velea)
73
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
ION D. SÎRBU - DOUĂ SCRISORI CĂTRE
ION BRAD
(Publicate de Ion Brad în cartea sa Aicea, printre ardeleni,
sub titlul „I. D. Sîrbu în două ipostaze”
Printre multele scrisori primite și păstrate din peri-
oada în care am fost secretar al Uniunii Scriitorilor
(1962-1965) una cu totul deosebită îmi sosea, în 1963,
de al I. D. Sîrbu, pe care îl cunoșteam din perioada clu-
jeană.
O scrisoare dramatică, în care, cu harul lui inegala-
bil, autorul înfățișează atmosfera politico-literară a vre-
mii. Cazurile de acest gen le prezentam, cum era firesc,
poetului atât de înzestrat și omului atât de capricios Mi-
hai Beniuc, președintele Uniunii Scriitorilor, care, la
rândul său, la înfățișa la CC al PMR până la nivelul lui
Leonte Răutu, încă responsabil suprem cu propaganda
și cultura. Aveam însă posibilitatea să mă adresez și
direct Secției de Cultură și Artă a CC, condusă de Ma-
nea Mănescu, coordonată însă de Ion Roșianu și Con-
stantin Drăgoiescu, alcătuită din oameni cultivați și bi-
nevoitori, cu mințile deschise, ca Tiberiu Utan, Ale-
xandru Simion, Ion Ianoși, Gheorghe Stroia.
În felul acesta am încercat să-l ajut și pe I. D. Sîrbu
să-și reia activitatea literară, încă de pe atunci remarca-
bilă, să poată lucra mai întâi la Teatrul din Petroșani
(care-i poartă astăzi numele), apoi, ca secretar literar al
prestigiosului Teatru Național din Craiova.
Din cea de-a doua scrisoare, trimisă exact după zece
ani, când eu nu mai eram încă vicepreședinte al Consi-
liului Culturii și Educației Socialiste (cu câteva luni
înainte de-a fi numit ambasador la Atena), se vede lim-
pede până unde ajunsese normalizarea situației sale,
chiar dacă, am observat ulterior din scrisori trimise al-
tora, că se plângea de “ostracizarea” la Craiova, ca și
de unele “persecuții” ale mele.
Firea sa, pe care singur și-o caracteriza cu atâta fran-
chețe și forță de convingere în misiva din 1963, îi juca,
se pare, adeseori festa. Sunt unii oameni care spun că
în perioada craioveană, deci până la sfârșitul chinuitor
și lucid al vieții sale, I. D. Sîrbu nu și-a folosit numai
partea generoasă a firii și temperamentului său vulca-
nic. Dar toate acestea au devenit amintiri, iar cărțile
sale, romanele, jurnalele, corespondența, piesele de
teatru ne-au dezvăluit definitiv un mare, cinstit și cute-
zător scriitor român al veacului 20, plin de atâtea con-
tradicții și drame, greu de înțeles mai ales de oamenii
tineri, care, spre fericirea lor și a noastră, nu le-au mai
trăit. Și, sunt sigur, nu le vor mai întâlni niciodată.
Pentru autentificarea gândurilor de mai sus, repro-
duc cele două scrisori:
74
Petrila 1 III 1963
Stimate Tovarășe Ion Brad,
Cel care-ți scrie se numește Ion D. Sîrbu. Nu te spe-
ria. Probabil ai aflat că am fost arestat și condamnat.
Așa este. După cinci ani și câteva luni, am fost grațiat
pe baza unui decret care îmi garantează reintegrarea
totală în drepturile civile și profesionale. Pedeapsa mi-
am executat-o în cea mai mare parte în colonii de
muncă: la construcții de diguri, tăiat stuf, descărcări
în baltă, agricultură. La eliberare, un delegat din Mi-
nister mi-a spus: “Te-ai purtat disciplinat, n-ai nici o
pedeapsă. Partidul și guvernul te grațiază. Din clipa
asta ești un om liber. Vei avea dreptul să-ți ocupi locul
pe care l-ai avut în societate…”
Deci, sunt un om liber – și în calitatea aceasta îți
scriu. N-am pe nimeni mai apropiat în conducerea uni-
unii, ești ardelean, mi se pare că mi-ai fost student la
Estetică în Cluj. Dar chiar dacă nu m-ai cunoaște, te-
aș ruga să mă asculți: sunt la o grea cumpănă a vieții
mele, cred că în luna aceasta se decide dacă voi mai fi
sau nu voi mai fi om. Încerc să lupt, să mă zbat, nu
vreau să mă las inundat de depresiunea inutilității și a
lipsei de orizont. Nu vreau să mă rup din lume și rea-
litate, mi-ajunge cât am lipsit din viață, aș vrea să mă
reintegrez în muncă și în ordine socială.
Mi s-a dat o dezlegare oficială să comunic autori-
tăților cu care voi avea de lucru, motivul condamnării
mele. Ca să se știe. Eu am fost arestat și condamnat
pentru că nu l-am denunțat pe Doinaș care, în redac-
ție, a avut o discuție dușmănoasă cu un student imbecil
în timpul evenimentelor din Ungaria. Eu nu prea îmi
aduc aminte, dar am recunoscut, mai ales că Doinaș și
ceilalți au susținut că am fost în redacție în acele fatale
cinci minute (curios, îmi spunea anchetatorul, care
avea humor, “dacă te-ai fi dus să faci pipi, azi ai fi
liber”). Deci încadrarea mea juridică este “omisiune
de denunț” – chiar dacă, în timpul cercetărilor, am
avut tot timpul bănuiala că a tras puțin în cumpănă și
nuvela pe care am publicat-o în “Gazeta Literară” în
12 septembrie 1957 intitulată ”Cum se sparge gheața”
(cu ironie mi s-a spus: mai bine-i ziceai “cum se rupe
cuiul”). Dar în proces nu mi s-a amintit acest lucru. M
fost condamnat la 1 an închisoare. Din nefericire, am
intrat cu executarea pedepsei în zodia severă a anului
’58 în care pedeapsa mi s-a majorat la 7 ani (Doinaș
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

a scăpat cu un an).
Asta e tot. Acum adaug: n-are importanță. Îți spun
cu toată sinceritatea, nu-I regret anii aceștia. Mi-au
prins bine. Din toate p.d.v. sunt destul de filosof și de
artist ca să pot învăța oriunde. Nu mă simt neîndrep-
tățit, nu acuz pe nimeni, mă bucur că sunt viu, sănătos,
că am sufletul plin încă de dragoste și speranță. Eu am
destinul meu special, vocația mea unică pentru laturile
de jos ale vieții (nu degeaba Ion Chinezu, bătându-și
joc de mine, îmi spunea: ”Sîrbule, ești un consecvent
atlet al mizerei”).
Poate nu știi în ce impetuoasă desfășurare literară
eram în clipa fatală. Conduceam, cu o autoritate din
ce în ce mai recunoscută, cronica dramatică la revista
“Teatrul” și “Tânărul scriitor”. Publicasem nuvele și
reportaje în mai multe reviste ale vremii (vreo 15 la
număr): în Gazeta Literară, Tânărul scriitor, Scrisul
Bănățean, Iașul Literar, Flacăra… Am scos o cărțulie
“Concert” în 1956, destul de elogios primită de critica
literară. Aveam sub tipar două volume mari (300-400
pagini) în ultima fază redacțională. Aprobate, contrac-
tate: la ESPLA un volum de nuvele satirice “Caz dis-
ciplinar”, la Edit. Tin. Alt volum de sinteză epică în
mozaic: “Povestiri petrilene”. O pisă a mea “Mâine
începem” a obținut premiul I la un concurs de drama-
turgie și a fost inclusă în repertoriu. Min. Culturii l-a
însărcinat pe Ionel Olteanu cu pregătirea unui specta-
col festiv cu care să se deschidă solemn stagiunea tea-
trală închinată serbărilor a 10 ani de la declararea
RPR. La cinematografie mi s-a premiat un scenariu,
“Bivolițele”, după care Boroș H. a încercat să toarne
un film (B2). La Teatrul Tineretului aveam în studiu o
comedie a mea “Cățelul”. Toate astea pe piață. Nu
mai spun ce aveam în cp și în sertar. Visam o epopee
a minerilor mei, începusem un studiu de estetică în le-
gătură cu problema: “realitate și metaforă în arta
spectacolului”. Aveam alte două piese gata, un scena-
riu nou…
Am pierdut tot. Ca după un incendiu. Și manuscrise,
și nume (cine mai știe de Ion D. Sîrbu). Tata a murit de
supărare. Mai bine zis de rușine. Ortacilor lui le spu-
nea că sunt plecat la studii… în străinătate. În ziua în-
mormântării s-a aprins casa și au ars toate lucrurile.
Abia a putut fi salvat coșciugul. Mi-am pierdut camera
din București, soția (s-a măritat, are un copil), biblio-
teca. Hainele, absolut toate. Și prietenii… Nu mi-a ră-
mas decât sănătatea și un anume optimism robust și
proletar: “Nu-i nimic, mi-am zis, voi începe de la zero-
absolut”.
În București, am stat o săptămână. Autoritățile m-
au primit cu multă înțelegere și solicitudine. Mi s-a dat
chiar și un număr de telefon ca să raportez în caz că
am dificultăți sau dacă mi se fac mizeri. N-am avut ne-
voie. Am reușit să-mi reprimesc buletinul provizoriu de
București (pe vechea mea adresă, urmând ca într-o
lună să-mi găsesc o cameră). Am depus o cerere-me-
moriu la tov. Drăgoescu la CC cerându-i o audiență.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
Pe baza decretului, m-am prezentat cu actele mele la
serviciul de cadre de care aparținea revista “Teatru”
(Casa Scânteii, bloc central, etaj VI, cam. 202) unde
am depus cerere pentru postul de redactor la revista
“Teatru” (din păcate, în schema acestei reviste nu mai
e nici un post liber). Neavând unde să locuiesc (hote-
lul, fiind după buletin bucureștean, a refuzat să mă
găzduiască) am indicat în cererile mele adresa de la
Petrila. Prieteni nu mai am – și cei care m-au recunos-
cut se uitau la mine ca la o stafie, ca la un ciumat. Ci-
team în ochii lor curiozitatea de a descifra în compor-
tamentul meu urmele unei delabrări psihice (unii oa-
meni consideră pușcăria o casă de nebuni. Este. Dar
este și o școală pentru cei care au rezerve de esență).
Și acum stau la mama acasă, dorm, visez, citesc. Și
aștept. Ascult serile sirena vieții tatălui meu, răsfoiesc
albumele de fotografii. Seara privesc Parângul copilă-
riei mele, ascult oamenii vorbind. Totul mi se învălmă-
șește în cap, în inimă. În jur e viață multă, bunăstare;
eu stau ca un naufragiat dintr-o altă lume. Toți mă tra-
tează ca pe un bolnav, mă îndrumă la doctori, la Par-
tid, îmi dau sfaturi, mă încurajează…
Când rămân singur îmi vine să plâng de disperare.
Încerc acele dramatice coborâri pe scara bilanțului in-
tim spre adâncurile conștiinței. “Cine sunt eu? Ce rost
mai am în lume? Ce am făcut în viață?” dar mai des
mă copleșește groaza la gândul că am 43 de ani, că
foștii mei elevi și studenți sunt de mult nume recunos-
cute în literatură, că printr-un absurd pe care nici ca
om, nici ca filosof, nu-l pricep, am putut ajunge în cea
mai falsă din pozițiile omenești, astăzi. Sunt suspendat
între două lumi: una, pe care cu tot trecutul meu, cu
tot scrisul meu, cu toată originea mea socială o neg –
și alta care, din anume motive, mă neagă ea. Pe una o
refuz (acum, după ce am fost “acolo” mai vehement ca
oricând), cealaltă mă refuză ea: Nu știu dacă mă ex-
prim clar. Stau toată ziua și recapitulez etapele vieții
mele. Eu m-am ridicat de jos, sunt fiu al clasei munci-
toare. Am fost mereu alături de ei, prin firea mea, prin
scrisul meu, prin morala mea. Aș zice, chiar prin des-
tinul meu. Și totuși la un moment dat eu cobor în Tar-
tarul pușcăriei, iar clasa muncitoare înalță blocuri, în-
vață muzică, merge înainte. Fără mine. Tata a murit
de rușine, familia mea e pătată (sora mea e membră de
partid, nepotul meu e miner, utemist). Din cauza mea.
Dar ce am făcut? Nu spun, am avut și eu rătăcirile
mele teoretice, am ezitat uneori, am criticat mai vehe-
ment decât trebuia. Dar am scris, și am scris numai
despre clasa muncitoare și numai pe linia umanitară a
mesajului ei. Apoi fac o “omisiune de denunț” și cad
alături de cei care au avut moșii, rm în mâini sau că-
mașă de o anume culoare. N-am nimic cu oamenii
aceștia, mi-au fost și mi-au rămas adversari de sânge
și chemare. Eu am fost ilegalist de partid din 941, într-
o perioadă în care eram foarte puțini comuniști la
Univ. din Sibiu. Am scris atunci, angajat conștient într-
o luptă, peste 30 de articole, numai și numai despre
75
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
muncitori. La 2 de ani, am luat condeiul în mână. Pri-
mul meu articol din viață e intitulat: “Muncitorimea,
copilul vitreg al națiunii” și a apărut în Nr. 2 al ziaru-
lui “Țara” din Sibiu. Am scris despre grevele din Va-
lea Jiului, am făcut parte din comitetul de organizare
a lor. Am urmărit pe cei arestați la Sibiu, le-am dus de
mâncare, le-am procurat avocat. Directorul ziarului
“Țara” m-a dat afară (împreună cu Tiberiu Rebreanu,
care era secretarul de redacție) pentru că eram “bol-
șevic”. (Mai târziu, același director a obținut o redu-
cere de 6 ani din pedeapsa sa, fiindcă avocatul lui a
prezentat la proces articolele mele revoluționare, care
au fost tăiate cu foarfeca din colecția de la Cluj și au
servit să dovedească “toleranța” sa față de extrema
stângă.) Am publicat câteva nuvele (naive, de început),
toate despre mineri. Am fost dat afară din cămin, bătut
cumplit de legionari, degradat în armată (am făcut
războiul ca sergent deși sunt absolvent al unei școli de
ofițeri). Am dezertat de două ori de pe front, la Iași am
organizat o celulă de partid. Am învățat singur ru-
sește…
Cum am ajuns totuși unde am ajuns? Nu știu. În
1945-1946 am trăit câteva decepții. În legătură c oa-
menii. Am văzut mulți din vechii mei adversari de
clasă, de idee, năvălind în posturi de conducere poli-
tică. Eram obosit de război, voiam să citesc, să studiez.
Am intrat ca un lup în bibliotecă și în câțiva ani am
lucrat enorm. Nu-I acuz pe cei care s-au schimbat
atunci. Mă acuz pe mine că nu am înțeles esența deve-
nirii formelor de viață. Consideram stalinismul unica
modalitate și recunosc, filosof tânăr cum eram, îmi dis-
plăcea o linie care transformă o ideologie politică într-
o religie, o luptă socială într-un cult aproape mistic.
Cu toate acestea, în 1949 eram conferențiar cu mult
succes de catedră, membru de partid, verificat. Sunt
dat afară din post împreună cu Liviu Rusu și Lucian
Blaga (al cărui asistent eram). Fac scandal, eram
membru de partid. Șomez vreo 4 luni cu carnetul în
mână. Apoi sunt dat afară și din Partid pentru motivul
că sunt “idealist și romantic”.
În sfârșit, nu te mai plictisesc. Au urmat ani grei,
am mers învățător în munții Apuseni. Toți cei care m-
au lovit au căzut și ei… Mai rău ca mine. Eu am revenit
ca profesor de liceu în Cluj, am citit mult, am încercat
să scriu. Am trăit drama stalinismului la nivelul obscur
al dăscăliei. Am tăcut și am scris. Imediat după 1951
am început din nou să mă agit. Simțeam în aer că vine
o eră nouă. La Cluj mi-a fost imposibil să public ceva.
Stăteam rău și cu cei de la “Steaua”, mă izolau, mă
disprețuiau. Am scris sub alte nume, am publicat la ne-
gru, am luat mici premii la diferite concursuri când
sub numele soției, când sub alte nume. (Am ajuns la un
moment dat să iau hotărârea de a trece cu arme și ba-
gaje în limba maghiară. Ungurii abia așteptau să mă
adăpostească.) Nu puteam să nu scriu. Simțeam (ca și
acum, de altfel) că dacă abdic mă scufund în beție și
moarte. În 1955 am luat o hotărâre eroică; mi-am dat
76
demisia din învățământ (toată lumea credea că am în-
nebunit, aveam cea mai bună catedră de română în
Cluj), m-am retras la Petrila și șase luni am mâncat
cartofii mamei și am scris. Apoi am coborât la Bucu-
rești hotărât să dau marele asalt. Am fost și pe la tine
atunci, m-ai ajutat mult la început. Și am reușit. Prima
nuvelă a apărut în “Gazeta Literară” 1955 intitulată
“Cinste”. Au urmat altele. Am intrat la “Revista de
Pedagogie”, am trecut la “Teatru”. Restul știi…
Cred că ți-e greu să-ți imaginezi ce e acum în sufle-
tul meu, la ce răspântie dramatică mi se zbate viața.
Ce e de făcut? Știu că dacă mi se ia posibilitatea, drep-
tul de a scrie, mă sting. Și moral și fizic. Mai știu că
toată lumea de aici, neamurile, petrilenii mei așteaptă
(fără să mi-o spună direct) să șterg rușinea pe care,
fără voia mea, le-am provocat-o. Contemplu istoria și
sunt destul de inteligent ca să înțeleg încotro merge lu-
mea și care mi-e locul în ea. Am încă sufletul plin de
dragoste de viață, creierul îmi duduie de idei prea în-
delung dospite, mâna, când iau condeiul, tremură de
nerăbdare. Nu vreau bani, nu vreau glorie, nu vreau
nici măcar un post (deși va trebui să-l accept), eu
vreau să scriu. Am adunat o viață întreagă experiență,
sunt tobă de filosofie și literatură, citesc curent în șase
limbi europene. Știu ce e arta, ce e omul… Și totuși….
Dacă aș fi comis cine știe ce crimă, dacă prin scrisul
meu m-aș fi făcut vinovat față de popor, față de Uniu-
nea scriitorilor, aș tace din gură. Dacă nu mi-a găsit
între hârtiile mele nici un rând reacționar, nici un jur-
nal cu gânduri secrete. Accidentul detenției mele intră
mai degrabă în capitolul prostie și naivitate decât în
cel al codului penal. Nu l-am denunțat pe Doinaș! Am
greșit. Am ispășit și am ispășit cumplit. Mi-am pierdut
prin asta calitatea de om? De scriitor? Sunt de-acum
chemat la un veșnic dispreț, la o totală izolare? Și to-
tuși unii amici din București mi-au spus așa: ”e-hei.
De-acum va trebui să faci mult timp anti-cameră la US
până când ți se va accepta (după un an-doi) să publici
un rânduleț…”
Partidul și Guvernul, îmi fac impresia, gândesc mai
înțelept despre problema aceasta. Iată ce spune textual
HCM nr. 1051/22 oct. 1962, la cap. 4: “Organizațiile
socialiste nu vor putea refuza angajarea pe motivul că
solicitantul a fost pus în libertate dintr-un loc de deți-
nere”…și mai departe precizează: “cei care anga-
jează se vor îngriji să creeze persoanelor puse în liber-
tate din locurile de deținere, condiții de muncă și trai
corespunzător, pentru a le ușura reîncadrarea în viața
socială”. La capitolul III (îți anexez o copie a acestui
decret) se amintește că repartizarea în muncă se va
face “ținând seama de starea lor fizică, de pregătirea
lor profesională ori de calificarea obținută la locul de
detenție…”
Adun de 15 ani vechile, bătrâneștile povești ale mi-
nerilor din Valea Jiului. Am făcut filosofia culturii pe
vremuri, știu ce este folclor, știu ce e un mit. Aceste po-
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

vești, unele vechi de peste 1000 de ani, sunt aproape mi-
turi. Îmi dau seama de valoarea lor etnografică, cultu-
rală. În fond, cred eu, există doar trei ocupații care au
dreptul, deocamdată, să se considere “ontologice”, glo-
bale, deci creatoare de cultură proprie: agricultura,
marinăritul… și mineritul (fiecare fiind legat de condi-
țiile materiale specifice ale unui anume peisaj și formă
de lucru). Folclorul țărănesc e cunoscut; cel al “saga”-
urilor marinărești, la fel; ei, eu am adunat de la bătrâni,
de la babe, vreo 30 de vechi mituri minerești. Reflectă o
lume, o gândire, un “orizont stilistic” ar zice Blaga. Le
port în traistă (ca Șincai, cronica sa) de zece ani. O
parte din ele am încercat să le strecor în volumul “Po-
vestiri petrilene” pe care-l am la Edit. Tin. Nici acela
nu a apărut. Și acum zic. Un fiu de miner vrea să scrie
despre mineri, într-un regim bazat pe dreptatea lor…
Nu se poate, nu se poate să nu fie posibil. Ar fi tragic și
ridicol.
Iartă-mă că te-m plictisit tov. Brad. Nu ți-am scris ca
unei persoane oficiale, ci ca unei vechi cunoștințe care
a mai sărit în ajutorul meu. Nu-ți cer nimic! Nici nu știu
ce aș putea să-ți cer. Am nevoie de o cameră în Bucu-
rești (de un pod, de o mansardă) și de un contract la o
editură. Și de un “sezam” magic prin care să mi se des-
chidă ușile care în 1957 mă invitau cu zgomot. Dacă îmi
veți da voie să scriu, voi scrie. Nu țin la lucrările mele
trecute. Chiar dacă le-aș putea dezgropa aș înțelege să
le refac. Am mai crescut și eu, m-am maturizat. S-au
schimbat, după câte citesc, și pretențiile literare ale zi-
lei. Dar dacă aș primi dreptul de a scrie, în șase luni aș
termina versiunea nouă a “povestirilor petrilene”, aș
reface piesa mea (care e bună, s-o știi), v-aș prezenta și
un roman. Totul depinde de cuvântul vostru. Organele
MAI care m-au eliberat s-au purtat cu mine după elibe-
rare cu o solicitudine aproape drăgăstoasă. Mi-au ga-
rantat: “vei putea să scrii, mi-au spus, să fii sigur, ți se
vor crea toate condițiile…” Dar eu nu mai depind de ei,
ci de voi. Eu sunt, mai bine zis, vreau să fiu scriitor și
asta trebuie s-o decidă Uniunea Scriitorilor. Sunt infirm
din punct de vedere psihologic, prea bătrân și amărât
ca să fac anticamere, să cer audiențe. Nu am tact diplo-
matic, sunt timid și dezorientat. N-am nici prieteni și nici
relații. N-am nimic. De aceea îți scriu ca să-ți încarc
puțin conștiința de om, de poet, cu destinul meu care,
cred eu, nu poate să nu te emoționeze oleacă.
Te rog un singur lucru. Sfătuiește-mă ce să fac, de
unde să încep. Și cu ce… Nu cred că mă înșel apelând
la tine: în fond, îmi zic, Partidul a întins mâna, a ajutat
și a ridicat o serie de elemente care au avut roluri mari
în trecut. De ce să nu mă ajute și pe mine care, deși vin
din pușcărie, am toate dovezile că am trăit și scris nu-
mai în umbra clasei muncitoare. Am sau nu dreptul
elementar uman să cer alor mei un pic de ajutor,
acum? Încotro s-o apuc în altă parte? Să mă fac vago-
netar în mină. Pot – dar cui i-ar folosi asta? Tata a
muncit 60 de ani, bunicul a ars în mină, nepotul meu e
miner. Eu însumi a lucrat un an ca ucenic. E adevărat
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
că am ajuns și filosof și am înotat uneori prea adânc
în apele gândirii occidentale. Dar văd că profesorii
mei, Liviu Rusu publică, Blaga e publicat. Oare eu, ne-
norocitul lor asistent, n-am dreptul la viață, la reabili-
tare morală și politică?
În 1957 concentrasem toate “loviturile” mele în
mod strategic pe luna decembrie. Volumul de la ES-
PLA putea să apară în iulie. Am zis: nu. Să apară
odată cu volumul de la Edit. Tin. tot în decembrie. În
aceeași lună aveam o mare premieră a piesei mele, tot
atunci începeau turnările pe platou la primul meu film.
Voiam să intru pe poarta cea mare în Uniunea Scriito-
rilor. Vorbisem cu Mirodan, adunam documente ca să
cer revizuirea situației mele politice. Sunt sigur că re-
ușeam. Dar cu trei luni înainte… în loc să mă duc să
fac pipi, am “auzit” ce a vorbit Doinaș cu nu știu cine.
Și–a dărâmat un plan literar, s-a distrus o autobiogra-
fie și o familie. Praf s-a ales de totul și dacă n-aș avea
firea tatălui meu, aș avea toate motivele să mă gândesc
acum la deșertăciunea deșertăciunilor. Dar eu am zis:
n-are importanță, bine că mi-am salvat din acest nau-
fragiu poziția de clasă și humorul meu proletar. Restul
e o chestiune de răbdare și… memorii. Nu neg că mi-e
frică acum de viață. Am, în situația în care sunt (și pe
care te rog să ți-o imaginezi și ca poet și ca om și ca
bun comunist) nevoie de puțină dragoste, de foarte pu-
țină înțelegere. De un cuvânt bun. Până îmi reiau linia
de plutire, până mi se topesc în amintire umbrele de
“acolo”. Dar citesc mult, flămând, privesc îndelung
ochii mamei mele, ascult sirenele uzinei, serile mă duc
la mormântul nefericitului meu tată. Vin la mine ru-
dele, vine nepotul meu de la mină, sora mea pleacă la
o ședință. Viața se reface, exact ca în trecut. Totul e în
ordine. Mă uit la mâna mea dreaptă și întreb: ce zici,
vei mai putea scrie? Îmi scrutez inima, bătrâna mea
inimă; vei mai putea iubi?… Nu de noi depinde, mi se
răspunde. Depinde de cei care-ți hotărăsc soarta la
București.
Cu dragoste și prețuire,
Ion D. Sîrbu
Petrila
Str. Molinovschi 6. Reg. Hunedoara
P.S. După cum ți-am scris, eu mi-am pierdut toate
hârtiile, toate manuscrisele, toată biblioteca. Răsfoind
la sora mea printre cărți, am dat peste câteva numere
vechi de reviste. Îți trimit, două dintre ele ca document,
ca să subliniez și în concret tragi-comicul actualei
mele situații. Am început ca prozator cu “Dumineca”
și am terminat în 1957 cu “Povestiri petrilene” și cu
“Mâine începem”. Am început ca filosof cu “Dialec-
tica lucidității” și am ajuns la prezenta epistolă. Răs-
foiește-le, te vor amuza. (Să nu mi le pierzi. Acum, țin
foarte mult la ele. Poate te voi căuta la București,
atunci să poți să mi le dai. Dacă nu reușesc să intru la
tine ți le voi cere prin poștă.)
77
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
Iți anexez și o copie a acelui decret care, cred eu,
îmi dezleagă oficial toate legăturile.
Cu bine,
I.D.S.
Craiova. 12 Aprilie 1973
Mult stimate tov. Ion Brad,
Îmi fac o datorie de cinste și gratitudine, trimi-
țându-vă câteva “însemne” ale activității mele. Sunt
fericit să vă informez că premiera mea din Lodz (am
fost cu tov. Dincă și cu soția mea) a constituit un mare
succes, aproape un triumf. Au asistat, în afară de un
numeros public, oficialitățile orașului și presa toată.
Televiziunea din Lodz ne-a acordat o emisiune speci-
ală – iar TV-ul din Varșovia a venit să ne filmeze “în
culori”, pentru emisiunea lor, deocamdată, experi-
mentală (o zi pe săptămână).
Din partea Ambasadei noastre din Varșovia, au
asistat la premiera mea, tov. Florea Vodiția (prim-se-
cretar de Ambasadă) și tov. Ioan, atașatul de presă.
Am fost invitați, la plecare și la sediul Ambasadei unde
ne-a primit tov. Marian, ambasadorul nostru în Polo-
nia.
Am fost excelent primiți de colegii noștri polonezi:
regizoarei noastre, Geta Tomescu, I s-a asigurat cele
mai generoase condiții de lucru. Spectacolul (total di-
ferit de felul în care s-a jucat piesa mea în România)
78
are o presă excelentă și se bucură de mare succes de
public. Faptul acesta ne obligă, bineînțeles, ca la
toamnă să acordăm piesei poloneze ce o vom juca și
regizorului, care va veni, o perfectă ospitalitate și con-
diții care să ne onoreze schimburile noastre culturale.
Vă mulțumesc, cu această ocazie, pentru sprijinul
ce mi l-ați acordat spre a putea să-mi văd, o piesă mă-
car, jucată într-o țară a cărei tradiție teatrală e demnă
de laudă.
Vă trimit, ca un modest semn de admirație colegială
– un roman “pentru copii și părinți”. Nu știu cât e de
bun, știu însă că e unic și foarte util, acum. L-am scris
cu bătrânesc cumpăt și cu dragostea pe care o au pen-
tru copii și copilărie aceia ce nu au avut parte nici de
copii și nici de prea frumoasă copilărie. Nu vă rog să
o citiți, dar poate o dați soției d-voastră sau fiicei, care,
pare-mi-se, este exact la vârsta eroilor cărții mele.
(din Aicea, printre ardeleni, Casa Cărții de Știință, Cluj-
Napoca, 2007; cap. I. D. Sîrbu în două ipostaze, pp. 445-
452)
Notă: Este de apreciat faptul că Ion Brad a păstrat și a
adus la lumină aceste două scrisori ale lui Ion D. Sîrbu. Ele
au valoare documentară și ideologică, îndeosebi prima, în
ceea ce privește biografia lui I. D. Sîrbu. Poate și a lui Ion
Brad, care găsește de cuviință să le adauge un preambul ex-
plicativ. Cât și pentru cine explicativ, va decide cititorul. Și
viitorii comentatori. (D.V.)
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
 EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Ion MAXIM

ARCA LUI NOE, ARCA NOASTRĂ,

ARCA BUNEI SPERANȚE
Într-un articol despre dramaturgia românească ac- Frunze care ard, scenariul Bivolițele după care s-a
tuală și valorificarea ei, publicat anii trecuți în revista turnat un film, alte scenarii, un volum de proză și
Familia, aminteam de piesa lui Ion D. Sîrbu, Frunze acum Arca Bunei Speranțe. Dacă până la această
care ard, arătându-i calitățile dramatice. De fapt în- piesă a fost vorba de căutări, încercări și firește ezi-
tâlnirea cu literatura lui Sîrbu și cu el însuși este mult tări, Arca Bunei Speranțe ni-l arată pe Sîrbu ca pe
mai veche, de pe timpul când eram amândoi studenți un dramaturg matur, stăpân pe mijloacele sale, con-
la Sibiu. N-aș putea, fiind vorba de acest străvechi ducând cu iscusință dialogul, împletind fantezia cu o
burg ce a adăpostit în anii pribegiei Universitatea clu- gândire clară, în care jocul de cuvinte, replicile ner-
jană, să nu amintesc atmosfera prielnică nu numai for- voase duelează cu sensurile adânci, cu idei grave într-
mării, dar și creației, existentă în acea veche instituție o problematică vizând viața, moartea, dragostea, des-
de cultură. Lucian Blaga, Dimitrie Popovici, Victor tinul nostru și al lumii întregi.
Papilian, Coriolan Petranu, Iuliu Hațeganu, D. D.
Roșca, Liviu Rusu, Henri Jaquier sunt doar câteva
nume care spun, prin rezonanța lor și acoperirea ope-
rei, suficient ca să nu mai fie nevoie de amănunțire.
Cei formați acolo, nu puțini, printre care se numără și
Sîrbu, au început încă din timpul studenției să-și do-
vedească talentul și capacitatea. Este suficient să-i
amintim pe Ion Negoițescu, Cornel Regman, Eugen
Todoran, Deliu Petroiu, Ovidiu Cotruș, Nicolae Ba-
lotă, Radu Enescu critici și eseiști, poeții Radu
Stanca, Ștefan Aug. Doinaș, Ioanichie Olteanu, Al. T.
Țion, primul fiind și un excelent dramaturg.
Nuvela lui Sîrbu, Compartiment, scrisă în acea
epocă, se poate citi în întâiul număr al Revistei Cercul
literar (ianuarie 1945), fiind prima lui încercare
demnă de reținut. Subtila analiză psihologică, dialo-
gul susținut, nuanțarea contrastelor, ideile parado-
xale, jocul de lumini și umbre din conștiința umană
sunt reprezentate și în această lucrare ce-l anunță pe
dramaturgul de azi. Iată un semnificativ pasaj: „M-am
gândit de multe ori la asta. Cineva a spus că starea
de trezire e numai o aberație, o întrerupere a stării
normale, a stării de vis. Și eu cred, pe aceeași linie,
că întunericul e mai plin, mai fertil decât lumina. În-
cearcă să-ți închipui o clipă numai, imensul întuneric
în care se zămislește viața în plante, în oameni, întu-
nericul în care ne bate inima, în care încolțește să-
mânța și se cristalizează adâncimile pământului. Ve- În Arca Bunei Speranțe Ion D. Sîrbu dă, cu mij-
nim din întuneric și tindem spre întuneric. Stăm în loace moderne, vechiului mit biblic valențe noi. Arca
fața misterului și tot ceea ce creăm, tot ceea ce e nobil lui nu este decât arca lui Noe plutind pe un ocean ne-
în ființa noastră, îi datorăm raportului pe care-l avem prietenos către un țărm ce nu se arată. Bătrânul Noe
cu această origină a noastră – întunericul. Întuneri- speră să atingă cândva uscatul. De altfel numai spe-
cul e cântare, e desfacere, e dezvoltare uneori; în în- ranța îl ține și pe el și pe soția sa Noah. Fiii lor, sim-
tuneric îți trăiești viața la superlativ. Lumina e cu- bolizând omenirea dezorientată Sem, Ham și Jafet au
noaștere – și cunoașterea întotdeauna e mai puțin de- pierdut nu numai orice speranță dar, ceea ce este mai
cât căutarea...”
Mai târziu, la Cluj, piesa Doamna cu cățelul, apoi
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 79
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
tragic, omenirea. Sem, cel mai mare, stăpânul lighi-
oanelor de pe arcă, nutrind pretenția de a fi stăpânul
lumii, este forța elementară și brută. Niciodată nu este
acolo unde este, ci în altă parte, cu gândul la domina-
ție, agitând cravașa pe care o poartă totdeauna în
mână. Ham, cel de-al doilea, fiu al secolului al XX
mai mult decât al bătrânului Noe, este tehnicianul ul-
tramodern. El conduce mașinile corăbiei, având după
cum spune Ara, în loc de inimă un acumulator, iar în
loc de creier o grămadă de tranzistori. Cât despre
Jafet, el este un visător, un poet dezabuzat ce-și îneacă
deziluziile în alcool, iar când este treaz se ocupă de
aparatele de transmisiuni care însă nu receptează ni-
ciun mesaj de nicăieri. Câtă dreptate are Noe când
spune: „Mă uit în ochii voștri și mi-e frică să nu mă
înec”.
Cei trei se cred totul, cu toate că nu sunt în fond
nimic. Nu cred în nimeni, nu așteaptă de nicăieri ni-
mic, pentru că sunt goi de orice sentiment omenesc.
Plutirea lor este fără rost, deși Noe încearcă, într-o pa-
gină de mare frumusețe, să-i trezească, să le explice,
să-i facă să audă și să simtă, dar mai ales să spere,
dezlegându-le, lor și nouă, simbolul: arca e o lume,
dar o lume cu rost, scopul fiind pacea, lumina și bu-
năînvoirea. Cine nu simte primejdia potopului de ori-
unde ar veni și nu crede într-un liman, acela nu e om.
„Și sufletul omului e o arcă în care stau închise fiare,
duduie puterea mașinilor și strigă inima după ajutor,
dar ce ne-am face cu acest suflet dacă nu ar crede în
fericire, în omenie și frumusețe?”
Autorul ne introduce gradat în acțiunea extrem de
dramatică a piesei: la început ne prezintă personajele și
ciocnirile dintre ele, dezvăluie comportamentul și su-
fletul fiecăruia. Apoi intervine un element nou învol-
burând acțiunea, dându-i un nou dinamism: apariția fe-
meii. Arca, ce călătorește între întuneric și lumină, în-
tre viață și moarte, adăpostește o fecioară pe numele ei
Ara, ascunsă de Noe fără știrea fiilor săi. Ea va trebui
să aleagă pe unul dintre ei pentru a prelungi viața. Dar
apariția femeii fără de care Arca nu are niciun rost, ea
fiind principiul vieții, aduce vrajba. Fiecare din cei trei
ar dori-o, iar ea nu se poate decide pentru niciunul, pen-
tru că niciunul nu corespunde dorințelor și visurilor ei.
Ea nu are însă voie să-și măsoare tristețile și dezamă-
girile chiar în aceste condiții. Ține în mână amfora vi-
eții, a durerii și a dragostei. Chiar dacă-i este frică de
dragoste, pentru că dragostea e jertfă și nădejde, trebuie
să se jertfească pentru a reface frumusețea lumii. Pusă-
n această situație, Ara nu-i capabilă să aleagă pe niciu-
nul, deși sinceritatea („am murit fără să fi trăit”) și ali-
narea lui Jafet o tulbură adânc, mult mai adânc decât
tirania lui Sem sau „luciditatea” stupidă a lui Ham.
Când cei doi își declară război pentru ea și proprietatea
vasului, intervenția lui Noe este ultima încercare de a-
i întoarce la sentimente mai bune, la omenia pe care au
80
pierdut-o: „Arca e a nimănui și a tuturora. Arca e a
celor care merită, care luptă să ajungă la pace și feri-
cire. Arca aceasta e veșnicia noastră”... Cât de departe
sunt acești dezabuzați de bietul Protos care reprezintă
puritatea ființei ce n-a ajuns încă să-și prevestească
conținuturile de conștiință.
În aceste condiții, pentru că nu poate decide altfel
dragostea cerând sacrificiul propriu, Ara alege pe
Jafet, cel care mai păstrează un licăr de omenie, în
timp ce Protos încearcă să plece de pe arcă cu o plută.
E deznodământul acestei comedii amare. Convorbi-
rea Arei cu Jafet și Protos fiind interceptată, cei doi
intervin cu gloanțele lor, rănindu-l pe Jafet, ei perind
în încercarea de a zădărnici planul lui Protos ce scapă
totuși. Ara rămâne pe nava pustie cu speranța că viața
nu s-a sfârșit și firește cu credința că a rămas alături
de un om.
Preluarea mitului i-a pus dramaturgului o dublă
problemă: dramatizarea, deloc ușoară, și convertirea
în forme noi, moderne la nivelul înțelegerii și aspira-
țiilor noastre, a vechilor valențe mitice. Piesa este o
strălucită reușită, susținându-se prin mesajul profund
omenesc, prin forța replicilor, prin dinamica acțiunii,
prin circumscrierea precisă a personajelor, prin meta-
fora și simbolul ce cuprinde existența noastră în-
treagă. Un humor de bună calitate, nuanțat prin trimi-
teri la lucruri sau texte cunoscute, dar mai presus de
toate invitația la meditație și adâncire. Pe arca vieții,
a dragostei și a tuturor speranțelor noastre nu trebuie
să uităm niciodată că suntem oameni. Niciodată!
(Din Caietul-program al premierei Arca Bunei Spe-
ranțe, de la Teatrul de stat Oradea, pe care Ion D. Sîrbu i
l-a trimis mamei sale la Petrila, cu dedicația „Celei mai
bune mame din lume, de la cel mai bun fiu al ei, omagiu!
Gary Craiova, 1 0ct. 1970”)
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Mihaela BAL
ARCA BUNEI SPERANȚE SAU LIBERTATEA
INTERIOARĂ A OMULUI
Arca Bunei Speranțe poate fi considerată capodo-
pera creației dramatice a lui Sîrbu. Punctul de plecare
este parabola biblică a lui Noe, refăcută de Sîrbu la
dimensiunile lumii moderne. Cele două texte păs-
trează ca element comun ideea de izolare pe o corabie
a unei lumi care plutește în derivă. Se poate considera
că Arca Bunei Speranțe este izolarea României după
cortina de fier, dacă se dorește neapărat interpretarea
textului ca alegorie cu substrat politic, dar aș extinde
semnificațiile piesei de la nivel fenomenologic, la ni-
vel ontologic: lumea întreagă e o corabie izolată în
univers, așa cum o prezintă dramaturgul însuși, într-
un interviu acordat lui Constantin Pascu, în 1970: „E
vorba de o dramă filosofică în care, plecând de la
schema unui mit arhicunoscut, încerc să prezint în
sinteză problemele fundamentale ale contemporanei-
tății: ce este omul, încotro merge omenirea, care sunt
pericolele ce ne stau în față și care sunt speranțele ce
le avem? Cam asta e totul. Dar lucru cel mai greu a
fost de a exprima simplu, pe înțelesul tuturor, aceste
grave probleme.” Aici raportul om-istorie are o di-
mensiune filosofică, de sorginte kantiană, potrivit că-
reia trecutul și viitorul sunt clipa prezentă. În alt in-
terviu, acordat Doinei Popa și care nu are cu Arca Bu-
nei Speranțe o legătură precisă, drama este conside-
rată istorică cu valențe mitice: „«...există popoare
care vin din istorie și se pierd în poveste: și altele,
care vin din poveste și intră – sau se pierd – în Isto-
rie»...exemple există cu duiumul...Să nu te miri dacă
eu consider Arca Bunei Speranțe o foarte istorică
piesă istorică...ieșirea prin mit. Dreptul de a vedea
lumea, în întregimea ei tragică și sublimă...”.
Totul începe cu punerea în intrigă: după ce Noe și
ai săi intră în arcă și plutesc peste ape își dau seama
că n-au niciun reper și au rămas orfani pe lume. Băie-
ții lui Noe, Sem, Ham și Iafet nu au soții, ca în Biblie.
Fiecare din cei trei are sarcina sa: Sem are în grijă
animalele, Ham se ocupă de funcționarea aparaturii
de pe vas, iar Iafet de comunicații, în sensul că ține o
legătură fictivă cu lumea, căci niciun mesaj din uni-
vers nu este înregistrat de stația sa. Arca seamănă mai
mult cu Cetatea lui Socrate, expusă de Platon în Re-
publica. Fire practică, filosoful se gândește la: agri-
cultor, constructor, țesător, cizmar, meseriașul care se
îngrijește de nevoile trupului (probabil doctorul), ne-
gustorul. Aceasta este imaginea Cetății sănătoase.
Dacă se va construi cu mintea o Cetate a luxului, ea
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
trebuie să includă și mobile, uleiuri aromate, curte-
zane. La urmă, sunt incluși în Cetate cei care nu ajută
la dobândirea necesarului: imitatorii, adică muzicie-
nii, pictorii, poeții. Sem și Ham au conștiința impor-
tanței lor, făcând parte din rândul celor care asigură
necesarul, și își dispută supremația, pe când Iafet, cel
mai mic, cântă la chitară, este îndrăgostit de artă, bea
pentru a putea să viseze și pare mulțumit cu o exis-
tență precară, el reflectă acea categorie de care locui-
torii Cetății se pot debarasa.
Nevasta lui Noe simte că scăparea nu va veni cu-
rând și ascunde în arcă o fată, pe Ara, pentru ca unul
din fiii ei s-o ia de nevastă și neamul să se salveze.
Ara se dovedește mărul discordiei, nu salvarea fami-
liei, pentru că băieții încep lupta întru cucerirea ei.
Mai târziu apare și Protos, care poate fi sclavul:
„Am contract. Servesc pe Sem pentru mâncare, pe
Ham pentru haine, pe Iafet pentru învățătură”. Re-
prezintă făptura intermediară amintind de evoluția
omului, de „l'homme sauvage” al lui Rousseau. Pro-
tos este în cele din urmă salvarea umanității, singurul
care fuge de pe arcă, rătăcind peste ape, ca duhul lui
Dumnezeu înaintea Facerii. Protos reprezintă arheti-
pul sau inconștientul colectiv. Venirea sa la starea de
conștiență ilustrează și dezamăgirea: „E foarte greu
să fii om. Nici nu știu dacă mai vreau să fiu...(zâm-
bește pe dinăuntru), dacă pot să fiu?”.
În actul întâi se precizează drept cheie de lectură
și drept avertisment: „Suntem în plin simbol”. Perso-
najele evoluează având conștiința că sunt pândite de
o putere ocultă, care le zădărnicește planul de salvare.
Uită de ea doar atunci când Noah le-o prezintă pe Ara,
fata ascunsă pe vas printre animalele lui Sem. Rivali-
tatea dintre frați se manifestă de abia acum, când fie-
care o dorește pe Ara de soție. În ceea ce-i privește pe
cei mari, Sem și Ham, mai mult decât dragostea pen-
tru fată, îi asmute pe unul împotriva altuia dorința de
a deveni stăpânii arcei. Se știe că numai soțul Arei
poate fi stăpânul, pentru că la ea se află actul de pro-
prietate al vasului, înmânat de Noe, după ce ar fi murit
Noah. Fata se îndrăgostește de Iafet, fiul boem, care
nu-și dorește arca, el vrea doar liniștea unui naufra-
giu, căci la capăt nu-l așteaptă pământul, ci altă mare
fără sfârșit. Iafet este ucis de frații săi, arca rămâne în
derivă. Se împlinește ceea ce Noe le spune la început
fiilor săi: „Poate că cercetați zarea prea departe și
adevărul e undeva sub nasul vostru. Sau în voi. Poate
că nu sunteți destul de copți ca să coborâți din Arcă.
81
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
Sau poate că nu meritați să coborâți”. După felul în posibilități”. Personajele ies prin trape și-și joacă ro-
care cei trei fii evoluează, niciunul nu merită să stă- lul, deasupra, la vedere, în ringul de box al lumii, după
pânească pământul și să perpetueze specia. care se retrag. În străinătate, textul reprezentat pe
Ion D. Sîrbu explică filosofia acestei piese în scenă capătă, de asemenea, conotații politice. Polone-
„epistola” către Călin Florian, publicată în volumul II zii au reprezentat pe cei trei fii pe verticala și progre-
al publicisticii, Obligația morală: „Fiindcă e vorba sul istoriei. Cehii îi reprezintă pe orizontală: Sem, ca
de filosofie, de o anume filosofie a zilelor noastre, nu marele prieten din răsărit, Ham, ca cel de peste Atlan-
am plecat de la un sistem anume, doamne ferește. Am tic, iar Iafet, ca pe un ceh, amintind de studentul care
stat pe o piatră albă și am încercat să rezum – simplu, și-a dat foc în Praga ocupată de sovietici.
imagistic – această lume în care trăim. Această lume La Petroșani, teatrul de suflet al lui Ion D. Sîrbu,
ce seamănă cu o Arcă tristă în care se dezbat marile în 10 iunie 1999, după dispariția polarității est-vest,
și veșniciile drame ale conștiinței noastre. Eu cred în Zoe Anghel Stanca dă textului dramatic sens de ple-
forța de sugestie a simbolului, consider că metafora, doarie ecologistă.
atunci când e clară și profundă, poate releva anume Directorul teatrului din Petroșani, Dumitru Velea,
esențe”. în 1992, scrie revistei „Egyutt”, anul II, 5 (7), un me-
Arca reprezintă orizontul de așteptare al omului în saj, scrisoare deschisă, pe care l-am reprodus în volu-
fața neantului, deșertăciunea visului frumos că într-o mul Ion D. Sîrbu. Cu sufletul la creier , în finalul că-
zi va ajunge la un liman, nu neapărat la un tărâm al reia apreciază drama Arca Bunei Speranțe: „A strâns,
libertății, pentru că libertatea există, ci la un capăt de cât s-a mai putut, și-a pus în Arca Bunei Speranțe su-
drum. Câtă vreme există libertate interioară, omul se fletul unui poet, Iafet, distrus de stăpânitorii tehnicii
simte liber oriunde în lume. Doar Iafet înțelege idea- și vieții. Ar fi vrut să stea cu ei de vorbă, dar dialogul
lul hegelian și își trăiește propria libertate, fără să o l-a instituit cu fantomele lor, cu reprezentările lor,
tulbure pe a celorlalți. aceștia rămânând să-și îngroape morții lor. Ion D.
Acesta este un punct de vedere, după lectura dra- Sîrbu, de pe Arca Bunei Speranțe, ne face semn că pe
mei, raportat la suportul filozofic (aici Hegel) al ope- fruntea omului strălucește corola culturii. Și că, fără
rei lui Ion D. Sîrbu. Aș mai spune că, prin salvarea lui ea, suntem morți".
Protos, lumea se umanizează. Având în vedere inter-
pretarea potrivit căreia în lume există oameni și uriași,
singurul care fuge de pe arcă este un om, deci din el
se vor naște numai oameni. Arca Bunei Speranțe este
un triumf al omului, oriunde se află el, și al forței sale
de a supraviețui, chiar și fără arcă, singur în oceanul
planetar.
Personajele sunt construite minuțios. Consemna-
rea Fișe pentru Iafet dezvăluie secrete de laborator.
Mai întâi a fost gândit mesajul, metafora centrală,
apoi s-au găsit replicile unui personaj cheie, care prin
destinul său împlinește o parte a mesajului. Iafet este
personajul bun, sublim, bea pentru a putea spune ade-
vărul: „Beau ca să pot minți, spunând adevărul. Și in-
vers. Pentru că treaz, mă tem de frumoasele metafore
ale minciunii.”
Dumitru Velea consemnează în Forme vii mai
multe interpretări ale operei ca spectacol. Regizorul
Florin Fătulescu, în 1986, la Festivalul de teatru con-
temporan, Brașov, prezintă Arca Bunei Speranțe într-
o interpretare neconvențională. O platformă de 5 X 5
m, înaltă de 0,70 m, închipuie un ring de box. Proba-
bil că semnifică lupta pentru supremație între băieții
lui Noe sau lupta pentru supraviețuire într-o lume în-
nebunită de ideologii. Protos reprezintă „un ghem de

82 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019


Mirela SAVIN
ÎNTRE SENS ȘI SEMNIFICAT:
ION D. SÎRBU, BIVOLIȚELE
Pentru omul contemporan, mereu fără timp, efor-
tul identitar joacă un rol capital în noul context socio-
economic în măsura în care îi permite acestuia să se
integreze exigențelor sociale, marcând diferite etape
ale evoluției sale, acceptându-l pe celălalt cu tot ba-
gajul său identitar.
Apartenența omului la societatea contemporană
însemnă atingerea unui consens în privința imaginii
asupra ordinii lumii. Identitatea teritorială și culturală
poate fi înțeleasă atât unitar, când o privim în ansam-
blu, cât și separat când o analizăm pe componentele
structurale.
Având în vedere faptul că stilistica este o disci-
plină autonomă, ancorată însă într-un amplu dialog
interdisciplinar cu: teoria, critica și estetica literară,
naratologia, poetica, semiotica, istoria limbii literare,
gramatica, semantica, pragmatica, analiza discursului
etc. Într-un astfel de climat de interdisciplinaritate și
de transdisciplinaritate este absolut necesar ca stilisti-
cianul să aibă o vastă cultură filologică. Mai mult,
stilul este o noțiune cu multiple semnificații și inter-
pretări. Acesta reprezintă, în opinia unor cercetători,
subtilul raport între idee și/sau gândire or expresie. În
plus, stilul înglobează în sine finețea, delicatețea, ra-
finamentul expresiei prin care se sugerează idei, rați-
onamente, se deschid noi perspective asupra interpre-
tării subiective a realității. Apoi, subiectivitatea este
tratată ca o particularitate a vorbitorului, pentru a-și
exprima propriul „eu”, ajutat de diferite mijloace lin-
gvistice: utilizarea pronumelor personale, a formelor
verbale (persoana I), a calificativelor, a interjecțiilor
etc. Afectivitatea nu este întotdeauna prezentă, ea ră-
mâne în continuare un atribut intrinsec al stilului
beletristic. Dispariția subiectivității duce la instaura-
rea unui limbaj de lemn, tratat drept nonlimbaj, anti-
limbaj, impropriu comunicării.
Același lucru îl putem observa și în opera lui Ion
Desideriu Sîrbu, autor, eseist, dramaturg, filosof, pu-
blicist și romancier, arestat și condamnat politic în
România comunistă.
Opera literară Bivolițele, aparținând lui I. D. Sîrbu,
este pusă sub pecetea influențelor Cercului literar de
la Sibiu, datorită tematicii pe care o prezintă, dar și
datorită modalității prin care autorul aduce în fața ci-
titorului un caz ce reprezintă, fără doar și poate, o re-
velație: compoziție unitară, diversitatea tipurilor de
1Ase vedea anexa.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
personaje și a gamei de situații, atmosfera provinci-
ală, provincializarea făpturii umane, conștiințe refu-
giate în întreprinderi maniacale, forțarea imposibilu-
lui, absurdul funcționăresc și inocentele victime,
dogmatismul „pedagogic” și excesul de zel, ipocrit și
periculos, păcatul mistic, copilăria îngenuncheată,
fascinația umilită sau distrusă. Formula actului de
scriitură este una clasicizată, dar nealterată. Textul Bi-
volițele este o capodoperă a prozei scurte românești.
Pe scurt, putem afirma faptul că Ion D. Sîrbu urmă-
rește cazul unei victime a birocrației agresiv-orgoli-
oase, conturând o nuvelă care, după un debut pe linie
kafkiană, se transformă într-un text pur clasicizant.
Primele pagini ale textului pedalează pe o complici-
tate mascată narator-cititorul virtual, acceptată numai
ca strategie a distanțării ironice. Nuvela devine un
montaj cinematografic de secvențe coordonate după
regulile povestirii. Autorului îi sunt recunoscute cali-
tățile unui deschizător de drumuri în această direcție
prin ineditul abordării unui univers literar, încă neex-
ploatat în literatura română: pornirile dialogate fără
noimă: tensiunea dintre indivizi care dialoghează fără
a se înțelege, vorbesc fără a comunica, dă naștere la
situații absurde.
Ion D. Sîrbu le exploatează cu o perseverență
clară. Un om eminent, profesorul de istorie Andrei
Mureșanu (numele este plin de subînțeles) ajunge la
ospiciu din cauza unei încurcături, la rândul ei diabo-
lică, a circumscripției financiare. Pe cât de obiectiv se
dorește, naratorul e pe atât de cinic, urmărind cu o lu-
ciditate infernală năruirea bietului om, hărțuit de ab-
surdul, mărunt la început, apocaliptic finalmente.
Dacă universul ficțional este unul neobișnuit, și în
plan stilistic se observă o particularitate interesantă a
cuvintelor care înfățișează realitatea, care ar trebui să
fie caracterizată prin verosimilitate, dar pe care nara-
torul o relativizează. Toate enunțurile din fragmentul
ales sunt acte locuționare. Actele ilocuționare sunt
cele care influențează raporturile dintre interlocutori
sunt cele de la numerele 41și 5, apoi cele de la 10 până
la 64, exceptând enunțul 63, iar cele perlocuționare
sunt cele de la numărul 11 până la nr. 18, cele de la
nr. 4, „întrebă el aproape țipând”, de la nr. 35, „e ușor
jenat”, nr. 68, „cu un gest obosit al mâinii îl concedi-
ază” sunt și ele acte perlocuționare. Nimic ostentativ
însă: un mare ironist este înainte de toate un artist al
83
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
dozajului. Lovitura de grație o aflăm câteva fraze mai
încolo. Astfel, efectul perlocuționar nu este atins
deoarece profesorul Mureșanu nu a reușit să-și con-
vingă interlocutorul să-i ridice somația cu privire la
taxa de animale, dar reușind să-l exaspereze.
De asemenea, având în vedere actele de limbaj
după J. L. Austin, notăm faptul că cele verdictive sunt
la nr. 50 + 51 – „Înseamnă că nu mai plătiți spitali-
zare. E limpede, nu?” și 54 – „Că, sunt convins, asta
tot de la spital mi se trage...”, cele exercitive la nr. 4
– „Ce-iasta, domnule, [...], ce-iasta?, nr. 14 – „... nu-
ți aduci aminte?”, nr. 28 – „Chestia cu spitalizarea se
aranjează.”, nr. 40 + 41 – „Nu se poate... Ați fost in-
ternat la psihiatrie...”, nr. 48 – „Ați adus o dovadă?”,
nr. 55 + 56 – „Nu depinde de noi. [...]. Acolo explicați
chestia cu măseaua....”și nr. 60 + 61 – „Ce dorești?
Scurt!”. Actele promisive sunt cele de la nr. 38 – „
...asta o aranjăm...”, nr. 67 – „ Acolo veți rezolva pro-
blema.”, iar cele comportative la nr. 2 – „E destul să
o vadă, ca să se enerveze.”, nr. 3 – „fără să salute”,
nr. 4 – „țipând”, nr. 6 + 7 + 8 + 9 – „e calm, plin de
răbdare și bonomie”. Zâmbește... tacticos... consultă
hârtia”, nr. 11 – „Asta-i culmea!”, nr. 27 – „Ce dracu
îmi trimiteți porcăria asta?”, nr. 36 – ,,Popescu e ușor
jenat, ar vrea să scape de el, fără să-l supere” și nr.
68 – „Și cu un gest obosit al mâinii îl concediază”. Nu
în ultimul rând, notăm prezența actelor expositive,
respectiv la numerele 1, 5, 10, 12 - 25, 31, 39, 42 –
49, 59, 62 – 63, 65. În acest punct, constatăm faptul
că textul lui Ion D. Sîrbu se adresează unor oameni
infinit comprehensivi, care vor gusta amestecul de
poezie și proză ca formă de redescoperire a sinelui, a
unui sine aflat într-o formă fără fond. Acest lucru se
regăsește și la nivelul actelor de limbaj, în viziunea
lui J. R. Searle. Astfel, identificăm acte reprezentative
la nr. 50 + 51 – „Înseamnă că nu mai plătiți spitali-
zare. E limpede, nu?” și la nr. 54 – „Că, sunt convins,
asta tot de la spital mi se trage...”, directive, la nu-
merele 4, 14, 28, 40, 41, 56, 60, 61, promisive, la 38
și 65, expresive la 2, 6 – 9, 10, 11, 18, 22, 36, 54, 68,
declarative la 12, 14 – 17, 24, 27, 31 – 34, 48, 55, 66
– 67. De aici, se deduce faptul că Ion D. Sîrbu îi per-
siflează pe contemporani, oferă dovezi de aroganță,
dar nu de cinism.
La nivelul actele de limbaj după Evans, notăm pre-
zența celor constatative, la 11, 12, 13, 15 – 25, 31 –
32, 35 – 47, 49 – 50, 55, 66 – 67, decrete, nr. 4 – „Ce-
iasta, domnule, [...], ce-iasta? (substratul fiind cel de
poruncă, îți ordon să-mi dai o explicație.), nr. 57 –
„Acolo explicați chestia cu măseaua”, angajamente,
nr. 28 – „Chestia cu taxa de spitalizare se aranjează”,
nr. 38 – „... asta o aranjăm...”, conduit, 2 – 4, 6 – 9,
11, 27, 36, 68 și verdictive, 50 – 52, 54. Astfel, se
deduce o disperare bine temperată.
Având în vedere elementele de mai sus, putem
constata faptul că este încălcat principiul cooperării,
84
deoarece textul reflectă utilizarea unui ansamblu rela-
tiv limitat și similar de mijloace lingvistice, cu efecte
diferite, determinate de proporția în discurs și de dis-
tribuția cotextuală. Așadar, aplicând maximele lui
H.P. Grice, se constată faptul că jocul textual presu-
pune confruntarea a trei tipuri de ethos-uri individuale
construite, în opera literară Bivolițele, aparținând lui
Ion D. Sîrbu: umanist și justițiar, al caracterului și fer-
mității și, respectiv, al seriozității și competenței. Mai
mult, maxima calității nu este respectată, interlocuto-
rul – funcționar nefiind sincer cu profesorul Mure-
șanu, maxima cantității nu este nici ea respectată, in-
terlocutorii nefiind foarte conciși, maxima relației
nici ea nu este respectată, cei doi interlocutori nu se
înțeleg unul pe celălalt, nu există relevanță în infor-
mații. Apoi, maxima modalității nu este respectată,
informațiile sunt confuze și imprecise, de exemplu ce
legătură are măseaua cu taxa de animale și cu neu-
ropsihiatria: „Ți-am adus o dovadă pentru taxa asta
de animale. O dovadă că m-am operat de măsea”,
sau „Ați fost internat la neuropsihiatrie... Da, de
unde... la stomatologie.” Trebuie specificat faptul că
interlocutorii nu au respectat normele pentru reușita
comunicării. Pe această linie, se subînțelege că prin-
cipiul cooperării, al pertinenței și al sincerității nu au
fost nici ele respectate tocmai datorită concentrării
elementelor retorice, menite să stimuleze reacția afec-
tivă a cititorilor (pathos), respectiv aparența de obiec-
tivare a afirmațiilor (pseudo-logos). Așadar, inclusiv
legile lui Dominique Maingueneau nu sunt respec-
tate: legea informativității, avem diferite informații,
dar nu relevante, cu privire la locutori, legea exhaus-
tivității, informațiile oferite nu sunt deloc pertinente,
legea modalității, nu este respectată, pentru că textul
este ambiguu.
La nivelul discursivității, după Oswald Ducrot,
notăm o polifonie discursive și o plurivocitatea textu-
lui, identificându-se șase voci, respectiv vocea auto-
rului, vocea naratorului, cea a personajelor Popescu,
Mureșanu, a treia care întrerupe discursul și cea a ci-
titorului (cel care va decoda textul). Apoi, pe axa au-
tor-narator-cititor, după Jaap Lintvelt, distingem: pe
autorul Ion D. Sîrbu care este concret, aparținând unei
lumi reale (1919 – 1989) și pe cititorul care este și el
tot concret, în calitate de receptor. După Umberto
Eco, distingem: cititorul lui Ion D. Sîrbu este unul
model, care știe să respecte regulile jocului și, dintr-
un punct de vedere diferit, un cititor empiric, deoa-
rece autorul a creat acest text pentru un anumit tip de
cititor, și anume cel intelectual, cu o anumită formație
în conceptele literaturii și în codul cultural, pentru a
putea decoda textele lui.
Această luciditate se regăsește și la nivelul ele-
mentelor de expresiviate artistică prin bogăția figuri-
lor de construcție. Suprimarea se regăsește la nr. 63 –
„Dar, să știți, vreau să vă spun că eu.....”, nr. 42 –
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

„Da de unde... la stomatologie. Pentru măsea. Aspec-
tomie” și nr. 68 + 69 – „Ghișeul 14. Casieria”, reti-
cența la nr. 11 – „taxă de spitalizare, taxă de animale,
majorare?!...”, nr. 35 + 37 – „Vedeți... Domnule pro-
fesor... Chestia cu spitalul”....și nr. 40 – „Nu se
poate...”. la acestea, se adaugă repetiția: nr. 4 – „Ce-
i asta [...], ce-i asta?”, repetiția verbului a vedea: „Ba
văd”, „Vedeți?”, „Ți-am adus dovada...” este repetat
la nr. 14, 15, 24, 48, „Îmi aduc aminte” repetată la nr.
18 și 30, repetiția adverbului DA la nr. 18, 20, 46, 57
(aici de două ori), dar și a adverbului NU la nr. 10 (nu
vezi), 11 (nu înțeleg), 31 (nu am animale,... nu am),
37 (nu e în puterea mea), 40 (nu se poate), 47 (nu are
importanță), 50 (nu mai plătiți), 51 (E limpede, nu?),
55 (Nu depinde de noi.) sau repetiția substantivului
taxa la nr. 11, 16, 28, 53. Totuși, această abundență
încadrează textul în seria celor care denotă ambigui-
tatea, obscuritatea, lipsa clarității, dar și ironia acidă
a naratorului.
În concluzie, este evident faptul că dubla raportare
la situația retorică și la situația concretă de comuni-
care, conduce spre un melanj textual între compo-
nenta agonistică cu cea histrionică, între logos, ethos
și pathos.
Note:
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
1 Înainte de a intra la simpaticul nostru Popescu, profe-
sorul Mureșanu mai consultă o dată somația buclucașă. E
destul să o vadă, ca să se enerveze.
Deschide ușa și, fără să salute, se îndreaptă direct spre
masa de scris a funcționarului Popescu.
4 – Ce-iasta, domnule, întrebă el aproape țipând, ce-
iasta? Și-i pune în față somația.
Popescu e calm, plin de răbdare și bonomie. Zâm-
bește. Îi oferă loc, îl liniștește. Apoi, tacticos, continuând
bineînțeles să mănânce, consultă hârtia.
10 – Ei, întreabă, nu înțeleg de ce v-ați supărat?
– Asta-i culmea! Dumneata nu vezi: taxă de spitali-
zare, taxă de animale, majorare?!...
– Ba văd.
14 –Păi nu-ți aduci aminte? Că e o eroare... Ți-am adus
o dovadă pentru taxa asta de animale. O dovadă că m-am
operat de măsea.
18 – Da... mi-aduc aminte... De la „Neuropsihiatrie”.
– Da, dar eu de fapt cu măseaua am suferit. Între timp
însă s-a schimbat firma clinicii.
– Înțeleg.
– Și ai spus că asta e, aici e eroarea. Ți-am adus do-
vada de descărcare.
25 – Poate.
– Păi atunci? Ce dracu îmi mai trimiteți porcăria asta?
– Chestia cu taxa de spitalizare se aranjează. Acolo
poate să fie o eroare. Chiar mi-aduc aminte.
31 – Domnule, totul e o eroare. Eu nu am animale.
Înțelegi? Nu am...
– Vedeți... (Popescu e ușor jenat, ar vrea să scape de
el, fără să-l supere.) Domnule profesor... nu e în puterea
mea... Chestia cu spitalul... mă rog, asta o aranjăm...
39 – Bine, dar de-acolo se trag și animalele astea.
– Nu se poate... Ați fost internat la neuropsihiatrie...
– Da` de unde... la stomatologie. Pentru măsea. As-
pectomie.
45 – Bine... Mă rog. Nu are importanță. Ați adus do-
vada?
– Da.
50 – Înseamnă că nu mai plătiți spitalizare. E lim-
pede, nu?
– E limpede. Dar cum rămâne cu taxa de animale? Că,
sunt convins, asta tot de la spital mi se trage...
55 – Nu depinde de noi. Poftiți la secția „Gospodării
mici”. Da... da. Acolo explicați chestia cu măseaua și, cine
știe, poate...
E întrerupt.
60 – Ce dorești? Scurt!
– Am o somație. Dar, să știți, vreau să vă spun că eu...
Funcționarul a aruncat o privire spre hârtia din mâna
profesorului.
65 – Ghișeul 14. Casieria. Acolo veți rezolva pro-
blema. Și cu un gest obosit al mâinii îl concediază.
(Ion D. Sîrbu, Bivolițele, în Șoarecele B și alte povestiri,
Editura Univers, București, 1988, pp. 223-224)
85
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
Ioan DĂNILĂ
ION D. SÎRBU, PE SCENA BĂCĂUANĂ
1. Evaluarea continuă
S-a spus despre scriitorul petrilean că înainte de 1989
a fost tipărit prea puţin, iar după, prea mult. Da, dar ceea
ce s-a rostit la adresa sa (şi încă nu s-a încheiat evalua-
rea) e de natură să-l aşeze definitiv printre scriitorii de
primă mărime de la noi.
2. Ante-’89, post-’89
Lucrările lexicografice se prezintă contradictoriu.
Aceiaşi coordonatori (M. Zaciu, M. Papahagi, A. Sasu)
îl ignoră în 1978, când apare dicţionarul „Scriitori ro-
mâni” (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică), pentru ca,
meritat, în 2002 (la Editura „Albatros”), să i se acorde
un generos spaţiu. La un an distanţă, Dicţionarul crono-
logic coordonat de I. C. Chiţimia şi Al. Dima (Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979) îi realizează o prezen-
tare evenimenţială la zi: data şi locul naşterii, colabora-
rea la „Revista Cercului literar” de la Sibiu (1945), de-
butul ca prozator (1956) şi ca dramaturg („4 apr. 1970:
Se joacă pe scena Teatrului Tineretului din Piatra-
Neamţ drama filosofică Arca bunei speranţe”). După
trei ani, are loc premiera comediei A doua faţă a meda-
liei sau Jerseul albastru, la Teatrul Naţional „I. L. Cara-
giale” din Bucureşti, iar după alţi trei ani (1976), Editura
„Scrisul Românesc” de la Craiova îi tipăreşte culegerea
„Teatru”. În 1977, Marian Popa găsea că literatura lui
Ion D. Sîrbu e a unui „corect meşteşugar tradiţional”
(Dicţionar de literatură română contemporană, Ed.
„Albatros”).
Istoricii literari îl tratează diferit: Nicolae Oprea des-
chide medalionul din 2002 vorbind despre Ion D. Sîrbu
dramaturgul (căruia „nu i-a lipsit forţa de construcţie în
teatru”), ca să decreteze: „Dar adevărata sa vocaţie este
aceea de prozator” şi să acorde un mai amplu spaţiu
acestei coordonate. Alex Ştefănescu este radical: fixează
primordial activitatea de prozator şi de diarist şi încheie
cu o listă a pieselor de teatru publicate, din 1968 până în
1985, între care şi „Plautus şi fanfaronii”, o „comedie
tragică” (Istoria literaturii române contemporane –
1941-2000, Buc., Ed. „Maşina de scris”, 2005).
3. De centenar
În 2019, textele dedicate literaturii lui Ion D. Sârbu,
relativ numeroase, au evitat tenta encomiastică şi au
fructificat, vizibil, prilejul de a se rosti ori de a repeta
adevăruri. Omul cu „o spectaculoasă carieră postumă”
(Antonio Patraş, Convorbiri literare, 9/2019), „figură
emblematică a epocii ante şi postbelice” (Tudor Nedel-
86
cea, Flacăra lui Adrian Păunescu, 5 iul. 2019), „un înţe-
lept şi totodată un sever moralist şi observator al lumii
în care trăia” (Ioan Lascu, Scrisul Românesc 8/2019),
Ion D. Sîrbu rămâne „un simbol autohton, controversa-
bil, deci viu” (Gabriel Coşoveanu, Scrisul Românesc
3/2019. „Scriitorul cu cea mai importantă operă de ser-
tar” (Marius Chivu, Dilema veche – 19 sept. 2019), „exi-
lat în propria-i ţară” (Adrian-Dinu Rachieru, Contempo-
ranul, ian. 2019), „un scriitor aproape spectral” (Horia
Dulvac, Scrisul Românesc, 8/2019), el se arată a fi „ma-
rele ghinionist al literaturii române din etapa postbelică”
(Nicolae Oprea, Viaţa romînească 9/2019). „Un ghem
de contrarii într-un dosar cât viaţa” (Dan C. Mihăilescu,
Dilema veche, 19 sept. 2019), ilustrând „fenomenul re-
zistenţei prin cultură” (Emil Belu, Dilema veche, 11 iul.
2019), „şi-a asumat rostirea adevărului” (Alexandru
Laslo, Scrisul Românesc 8/2019), riscând să fie un pros-
cris sau în cel mai bun caz, o persoană indezirabilă
(apropo de prenume: cererea reprodusă de Alex Ştefă-
nescu în „Istoria...” sa se deschide astfel: „Subsemna-
tul[,] Sîrbu I. Desideriu”).
Teatrul său a făcut ca spectatorii să dea ochii „nu cu
fantoşele realismului socialist, ci cu personaje reflexive,
morale, cu adânci întrebări despre condiţia umană în
acel secol de continue crize sociale şi istorice” (Geo
Constantinescu, ibidem). Definindu-se „un Gulliver în
ţara miticilor”, scriind „o parte dintre piese cu gândul şi
la actorii craioveni” (Emil Boroghină, ibidem), teatrul
lui Ion D. Sîrbu, deşi „jucat pe destule scene, nu a
obţinut succese răsunătoare”, încât „dramaturgia este
zona creaţiei sale care înregistrează cele mai multe scă-
deri” (Alexandru Dumitriu, Dilema veche, 19 sept.
2019). Cercetătorul de la Institutul de Istorie şi Teorie
Literară „G. Călinescu” al Academiei Române nu ezită
să încheie severul discurs analitic astfel: creaţia antumă
a acestui scriitor complex este „un tren cu destule va-
goane de clasa întâi”. Dintre actele omagiale petrecute
în zilele de 27 şi 28 iunie 2019 la Craiova, am reţinut un
detaliu: manifestările „s-au deschis cu audiţia scrisorii-
testament a scriitorului, participanţii având surpriza plă-
cută de a-i auzi vocea înregistrată” (Scrisul Românesc
8/2019). La fel s-a petrecut, tot la Craiova (la Facultatea
de Litere), în 2017, când s-a celebrat Centenarul „Ale-
xandru Piru”: mi-a revenit plăcuta datorie de a deschide
evenimentul cu reproducerea unei secvenţe dintr-un in-
terviu audio pe care istoricul literar, născut în Mărgine-
nii Bacăului, mi l-a acordat în 1980.
Închei secvenţa despre centenar cu menţionarea al-
tuia, dublu: bicentenarul scrierii popularului prolog în
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

versuri La deschiderea teatrului întâiaşi dată în Bucu-
reşti, în anul 1819. Reproducem o parte a finalului, din
antologia pregătită de Elena (şi Alexandru) Piru în 1974,
pentru că zadarnic l-am căutat în „Istoria...” lui G. Căli-
nescu: „V-am dat teatru, vi-l păziţi,/Ca un lăcaş de
muze;/Cu el curând veţi fi vestiţi,/Prin veşti departe
duse.//În el năravuri îndreptaţi,/Daţi ascuţiri la
minte;/Podoabe limbei noastre daţi/Cu romaneşti cu-
vinte”. Autorul, Iancu Văcăreascu (1792-1863) – care a
trăit cu un an mai puţin decât Vasile Alecsandri (1818-
1890) –, nu e departe de Ianache Văcărescu, care ne-a
lăsat un la fel de popular catren: „Urmaşilor mei Văcă-
reşti!/Las voă moştenire:/Creşterea limbei româneşti/ Ş-
a patriei cinstire” (sublinierea aparţine poetului). Se
pare că prologul a fost citit la primul spectacol în limba
română, cu „Hecuba” lui Euripide, în 1819. În 1984, au-
torul comediei politice „Plautus şi fanfaronii” nota an-
gajant în programul de sală al piesei: „Să nu uit că scena
e un altar, că Teatrul (majuscula îi aparţine, n. n.) e ca-
tedrală ce nu se va scufunda”.
Ion D. Sîrbu se înscrie ca un devotat slujitor al idea-
lurilor dramaturgiei din toate timpurile, împlinind şi tes-
tamentul Văcăreştilor (a se vedea eseul lui Iordan Datcu
„Ion D. Sîrbu şi Măria Sa limba română”, în Pro Saecu-
lum 1-2/2018). Vorbind despre idolul său, Lucian Blaga,
îşi aminteşte că „dacă cineva comitea o impietate sau o
minciună, el exclama cu toată seriozitatea: «Vai, ce va
zice Limba Română?»”
4. „Plautus şi fanfaronii”, o piesă cu o cheie
4.1. Comediograful latin
Titlul piesei româneşti generează obligaţia minimă
de a ne raporta la creaţia celui mai important precursor
al comediei moderne – Titus Maccius Plautus. „Teatrul
trebuie să fie actual, să aibă viaţă”, susţinea poetul latin,
unele dintre tehnicile utilizate fiind „îngroşarea epică a
comicului” şi „tendinţa spre satiră” (Gabriela Dantiş,
1981). „Miles gloriosus” (Soldatul fanfaron), piesă
„foarte gustată” de public (Katalin Dumitraşcu, Lileta
Donat-Stoianovici, 1974), „întruchipează ostaşul lăudă-
ros, care devine ridicol, crezându-se viteaz şi fermecător
prin frumuseţea fizică” (Dumitru Crăciun, 1978). Moti-
vul este preluat din „Glumele lui Augustus pe seama al-
tora şi ale altora pe seama lui”: „Pe un oştean, rănit de o
piatră în timpul unei campanii şi sluţit de o cicatrice vi-
zibilă în frunte, care-şi lăuda totuşi prea mult isprăvile,
Augustus îl dojeni astfel cu blândeţe: «Ei bine, când ai
să mai fugi, să nu te uiţi înapoi»” (Oşteanul lăudăros,
apud Proză natativă latină, Buc., Ed. „Univers”, 1972,
p. 286).
4.2. Comedia satirică de la noi
Cine parcurge „Istoria literaturii române” a lui Al.
Piru (Bucureşti, Editura „Grai şi suflet – Cultura naţio-
nală”, 1994) va da de o listă de „piese mai puţin semni-
ficative” ale lui Ion D. Sîrbu, din care lipseşte „Plautus
şi fanfaronii”, şi va crede că aceasta este o excepţie. De
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
fapt ediţia din 1994 este o reluare a „Istoriei literaturii
române de la început până astăzi”, apărută la Editura
„Univers” în 1981, când piesa vizată de noi nu ieşise în
lume. Nicolae Oprea, responsabilul medalionului din
Dicţionarul Zaciu (2002), compune o altă listă, în care
figurează şi „Plautus...”, cu eticheta „exerciţii de virtuo-
zitate”, diferite de piesele din anii ’70 („Amurgul acela
violet”, de pildă), realizate „în registru melodramatic”.
4.3. Titlul
În presa locală („Steagul roşu”, ziarul judeţului Ba-
cău, cu apariţie săptămânală – sâmbăta), anunţurile de la
rubrica „Teatru” privind avanpremiera şi premiera au
cuprins titlul iniţial: „Plautus şi fanfaronii”. Ulterior,
probabil după experienţa de la Braşov, i s-a schimbat ti-
tlul în „Nepoţii lui Plautus”. Programul de sală pe care
îl deţinem (prin bunăvoinţa lui Dumitru Velea, preşedin-
tele Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu” din Petroşani) a
fost realizat cu noul titlu în acelaşi an, după caseta teh-
nică a imprimatului: „Tiparul I[ntreprinderea] P[oligra-
fică] B[a]c[ău], c[oman]d[a] 5035 -1984”. Pe prima pa-
gină a programului, precizarea, scrisă de mână: „S-a re-
venit la titlul iniţial: Plautus şi fanfaronii”.
4.4 Premiera absolută
Am cercetat colecţia ziarului „Steagul roşu” din fe-
bruarie-mai 1984 şi am stabilit următoarea succesiune:
a) avanpremiera, cu două spectacole: 26 febr. 1984,
ora 19,30, respectiv 28 febr., ora 18. Importantă este
toată informaţia: „În zilele ce urmează, actorii băcăuani
vă oferă, la sediu, următoarele spectacole: duminică, ora
19,30, şi marţi, ora 18, avanpremiera piesei «Plautus şi
fanfaronii», de I. D. Sîrbu, premiera urmând să aibă loc
miercuri, începând de la ora 19,30” („Steagul roşu”,
XXXVIII, nr. 7112/8943, 25.02.1984, p. 7). Dacă ne-
am fi oprit aici cu cercetarea noastră, am fi dedus că în
ultima zi a lunii februarie, 29 (1984 a fost an bisect), a
avut loc premiera, numai că mult mai târziu avea să aibă
loc evenimentul. E limpede că s-a produs o distorsiune
în programarea spectacolelor, de vreme ce în ediţia din
următoarea săptămână lipseşte informaţia privind repre-
zentaţiile cu piesa lui Ion D. Sîrbu, care se presupune că
a trecut de premieră. La 10 martie, rubrica „Teatru” se
înviorează brusc.
b) premiera: 9 martie 1984. Bănuim că nu pregătirea
„spectacolului de muzică şi poezie dedicat zilei de 8
Martie” a împins data premierei până vineri, 9 martie,
ora 19,30, când este anunţată „premiera absolută a piesei
«Plautus şi fanfaronii», de Ion D. Sîrbu” („Steagul
roşu”, XXXVIII, 7113/8944, 03.03.1984, p. 7). Data
este certă, potrivit consemnării din următoarea săptă-
mână, scrisă la cald: „Un colectiv al Teatrului a prezen-
tat aseară, în premieră absolută, spectacolul cu piesa
«Plautus şi fanfaronii», de Ion D. Sîrbu, laureat cu pre-
miile Academiei R.S.R. şi [al] Uniunii Scriitorilor.
Această nouă creaţie a cunoscutului dramaturg a fost
87
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
montată de unul din[tre] cei mai apreciaţi regizori ai mo-
mentului, Mircea Marin, proaspăt laureat cu Premiul
A.T.M. Scenografia, la fel de inspirată, aparţine Gloriei
Iovan” („Steagul roşu”, XXXVIII, 7114/8945,
10.03.1984, p. 7). În continuare, este lansată invitaţia de
a viziona duminică, 11 martie, unul dintre cele două
spectacole programate cu piesa lui Ion D. Sîrbu: orele
17 şi 19,30. În următoarele două săptămâni, piesa se
joacă intens (probabil pentru a pregăti participarea la
competiţia de la Braşov): duminică, 18 martie (ora 16),
marţi, 20 martie (ora 19, 30), miercuri, 21 martie (orele
17 şi 19, 30), joi (ora 19, 30), duminică, 25 martie (ora
13), în alternanţă cu „Bătrâna şi hoţul”, de Viorel Savin,
dar şi cu alte montări.
4.5. Momentul „Braşov”
Bănuim că s-a repetat secvenţial, cu ochi critic supra-
licitat, piesa care urma să reprezinte instituţia băcăuană
în vederea confruntării artistice anunţate ca fiind dificilă.
Ziarul local nu se zgârceşte cu încurajările: „În zilele de
4-7 aprilie se va desfăşura, la Braşov, „Festivalul de tea-
tru contemporan ’84”. Alături de cele mai prestigioase
teatre din ţară, Teatrul «Bacovia» va fi prezent cu exce-
lenta comedie «Plautus şi fanfaronii», de Ion D. Sîrbu,
regizată de Mircea Marin. Urăm colectivului băcăuan
succes şi să se întoarcă acasă cu cât mai multe premii!”
(„Steagul roşu”, XXXVIII, 7117 /8948, 31.03.1984, p.
7). Erau motive să fie previzibilă premierea reprezenta-
ției de la Bacău, date fiind statutul de piesă disidentă
(text cu cheie), deschiderea arătată de criticii de teatru
pentru texte cu idei actuale și nu în ultimul rând doza
semnificativă de încredere acordată de trupa de la „Ba-
covia”. Doina Iacob, Viorel Baltag, Liviu Manoliu, Ste-
lian Preda, Geo Popa, care au făcut parte din distribuție,
mi-au mărturisit, în septembrie 2019, că spectacolul a
fost unul de referință și că au mers la Brașov convinși de
atribuirea unuia dintre premiile puse la bătaie.
Experiența brașoveană a întărit și mai mult trupa de
la Bacău. Actorul Florin Zăncescu își amintește că multă
vreme s-a vorbit în oraș și desigur în teatru despre „mo-
mentul Brașov”, cum a fost numit episodul. Ion D. Sîrbu
scria în programul de sală al piesei, cu grila unui testa-
ment: „Când sunt mai nenorocit, să mă gândesc la Ac-
tori; ei sunt robi pe moșia mea, adscripta verbum, reduși
la libertatea de a juca în lanțurile intențiilor mele (și, mai
nou, ale regizorului), să mă port cu respect cât locuiesc
în sufletul lor închiriat”. (Majuscula pentru Actori și
forma „sunt” aparțin lui Ion D. Sîrbu.)
Într-un spectacol-lectură, la care a fost prezent auto-
rul, actorii băcăuani au dat măsura întreagă a priceperii
lor. În final – își amintește Geo Popa –, Ion D. Sîrbu s-a
ridicat și a plecat, fără explicații. Să fi fost de vină legă-
mântul făcut cunoscut în programul de sală? Iată-l: „Să
nu citesc în public nici un manuscris neterminat (și care
manuscris e terminat?). Cât timp scriu, suntem trei
(subl. aut.); când citesc, rămân singur”. „Să nu citesc ni-
mic «în jos», și numai «în sus», adică orice lectură să mă
88
umilească, să mă facă puzderie.” Vocea actorilor de la
Bacovia era de fapt vocea sa.
„Cu jumătate de oră înainte de începerea spectacolu-
lui de la Brașov – mi-a mărturisit Liviu Manoliu, căruia
i-au revenit trei roluri –, Victor Bibicioiu (reprezentant
al Consiliului Culturii și Educației Socialiste) mi-a cerut
tăios: «Din monologul lui Hitler, spui numai începutul
și sfârșitul, dacă vrei să mai rămâi în teatru!»” S-a con-
format, deși i-a părut rău: „Era un discurs foarte bun, la
care am lucrat serios. Avea și pasaje în germană”.
Directorul Teatrului „Bacovia” și titular al rolului lui
Plautus, Stelian Preda, ne-a dat și alte detalii: „Piesa
avea multe aluzii sau trimiteri directe la vremurile res-
pective. Fanfaronii erau de fapt Ceaușeștii. Secția de
propagandă a C.C. al P.C.R., prin reprezentantul în teri-
toriu, a interzis spectacolul. Atunci am sunat la gorjenii
mei, mai precis la Tudor Băran (fratele lui Vasile Bă-
ran), responsabil cu cenzura. A venit la Bacău, a văzut
și a decis: «Dați drumul la spectacol!» Reprezentația de
la Brașov a fost o nebunie: replica și aplauzele! Erau ca
și garantate premiile pentru mine (Plautus) și Mirela
Comnoiu (Filo). Și ceilalți actori au fost foarte buni, in-
clusiv figuranții, vreo opt, toți dintre colaboratorii teh-
nici: Silviu Rogojinschi, Emanoil Șerban etc. A doua zi
dimineață, mă așteaptă în fața hotelului Ion D. Sîrbu,
care, cu lacrimi în ochi, îmi comunică decizia juriului:
«Spectacolul e cu... cântec. Ar trebui să ne retragem».
Nu ne-am retras, dar am schimbat titlul în «Nepoții lui
Plautus». Mai e un lucru important: presa de atunci a
fost de partea noastră, deşi Tamara Dobrin ne apostro-
fase: «De ce vă bateţi joc de conducătorii noştri?» La
revenirea în Bacău, s-a pus serios problema destituirii
mele din funcția de director. Am fost obraznic și am zis:
«Dați-mă afară din partid! Ce aveți cu teatrul?»” (Aflăm
dintr-o scriere memorialistică despre acordarea unei
mențiuni pentru spectacolul băcăuanilor: *** Stelian
Preda sau viețile unui vis: teatrul, Bacău, Editura Cor-
gal Press, 2017, p. 149.)
Monografii Teatrului „Sică Alexandrescu” din Bra-
șov consemnează „pățania” băcăuanilor la Festivalul din
4-8 aprilie 1984 (ediţia a VI-a): „Programată la doi ani
după cea anterioară (din motive financiare, fireşte, dar
mai ales politice), această ediţie a întrunit ceva mai
puţine spectacole în concurs: doar opt. […] La această
ediţie a stârnit controverse şi suspiciuni piesa lui Ion D.
Sârbu, Plautus şi fanfaronii, considerată formală şi eli-
tistă, joc alegoric bizar, fără mesaj clar mobilizator, ceea
ce a determinat venirea grabnică, a doua zi, a vice-
preşedintelui C.C.E.S., Tamara Dobrin, şi a dramatur-
gului dispus să susţină cauza orientării partinice, Paul
Everac. Criticile sentenţioase, de o deşănţată demago-
gie, au produs printre participanţi efecte sumbre, inter-
venţii polemice şi încercări de redresare. Probabil că la
acest moment se referă actriţa Maya Indrieş în interviul
Steluţei Suciu din 2007, când spune: «Îmi amintesc de
disputa dintre Valentin Silvestru şi Paul Everac, de luă-
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

rile de cuvânt ale lui I. D. Sârbu sau [de] nemaipomeni-
tele poante ale lui Mazilu. N-am să uit una dintre ele:
Acum nici viitorul nu mai e ce-a fost» (Foaie pentru
minte, inimă şi literatură, nr. 5-6/2007, p. 3). Juriul,
compus din 9 persoane, l-a avut pe Mircea Albulescu
preşedinte”. (Constantin Paraschivescu, Teatrul „Sică
Alexandrescu” Brașov – monografie; ediţie online, pdf,
2014, p. 558. Mulţumiri dnei Angelica Moldovan,
secretara Teatrului braşovean, pentru sprijin.)
4.6. Post-Brașov
La nici o săptămână de la încheierea Festivalului bra-
șovean, trupa din Bacău a programat pentru 12 aprilie
același spectacol la Casa de Cultură din municipiul Ghe-
orghe Gheorghiu-Dej (Onești) („Steagul roșu”,
XXXVIII, 7118/8948, 07.04.1984, p. 7). Nu avem cer-
titudinea că spectacolul s-a ținut (ziarul care transmite
știrea era pregătit pentru tipar chiar în momentele de cu-
tremur ideologic pe care l-au cauzat piesa și autorul la
Brașov). Sigură pare prezentația de pe 19 aprilie („Stea-
gul roșu”, XXXVIII, 7119/8950, 14.04.1984, p. 7), ul-
tima de altfel.
„Comedia politică de atunci e valabilă și după 1990.
Ion D. Sîrbu, piesa lui și teatrul băcăuan au înfrânt cen-
zura ideologică în 1984, iar acum nu se poate învinge o
cenzură a regizorilor” (Dumitru Velea, sept. 2019).
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
(Mirela Comnoiu), Myrhinne (Dana Ilie), Glycere
(Doina Iacob), Doamna Moarte (Ioana Ene- Atanasiu),
Orlando, Napoleon (Doru Atanasiu), D[omnișoa]ra
Pace (Camelio Țino), Ganymede, Spikerița, Madam Di-
plomația (Ortansa Codreanu).
Regia artistică: Mircea Marin (asistent, Livius Rus), sce-
nografia: Gloria Iovan (asistent, Vasile Crăiță-Mîndră),
regia tehnică: Vasile Cambos, sufleur: Getta Mitru. Co-
laboratori tehnici: Silviu Rogojinschi (pictură), V. Vra-
ciu și Paul Gavril (tâmplărie), Dumitru Dobraniș și Va-
leria Ast (șefii atelierelor de croitorie), Ion Munteanu
(mecanic), Francisc Jurjea și Vasile Dobraniș (lumini),
Emanoil Șerban și Traian Loghin (sonorizare), Elena
Acatincăi (peruci, machiaj), Mircea Asofiei și Anton
Alexandrescu (recuziteri), Petru Pușcă și Constantin Pa-
lade (șefi mașiniști), Elena Pătrașcu și Maria Acatrinei
(costumiere), Emil Nederi (tapițerie). Directorul Teatru-
lui: Stelian Preda.

4.7. Distribuția
Piesa, se știe, se voia o satiră la adresa actorilor unei
descreierate politici a înarmărilor. „Într-o lume în care
tragicul («Oamenii își taie lumea de sub picioare») evo-
luează spre grotesc și monstruos («Avem un vagon de
trinitrotoluen pe cap de locuitor»), «Nepoții lui Plautus»
nu pot decât să râdă și să plângă. Să râdă de prostia înar-
mărilor, dar să plângă sub amenințarea că această fanfa-
ronadă a PUTERILOR va deveni, într-o zi, un ultima-
tum dat vieții și Terrei” (Ion D. Sîrbu, în caietul- pro-
gram la... „Nepoții lui Plautus” al Teatrului „Bacovia”,
1984; sublinierea lumea și majusculele PUTERILOR îi
aparțin). Este limpede că s-a produs, cu participarea di-
rectă a autorului, un scurt viraj, în primul rând asupra
titlului piesei și a îngroșării mesajului de actualitate in-
ternațională, pentru a fi salvată montarea.
Numele ION D. SÎRBU apare ca primă linie de infor-
mație în program, urmat de menționarea unor impor-
tante distincții: „Laureat al Premiilor Academiei și [al]
Uniunii Scriitorilor – 1983”. Următoarele informații: ti-
tlul piesei („NEPOȚII LUI PLAUTUS”, specia și struc-
tura („Comedie satirică în 2 părți”) și statutul dramatur-
gic („premieră absolută”).
Distribuția este următoarea: Plautus (Stelian Preda), Liviu Manoliu (Wolf, Hitler, Marte)
Aristofan (Sică Stănescu), Shakespeare (Nicolae Ro-
șioru), Molière (Gheorghe Gheorghiu), Tanti Gloria 4.8. Caietul-program
(Cătălina Murgea), Wolf, Hitler, Marte (Liviu Manoliu), Cele opt pagini, dense, agrementate cu fotografii și
Nepotul, Mussolini (Viorel Baltag), Pirgo (Geo Popa), ordonate ireproșabil, au fost organizate de Carol Isac,
Artotrogus (Constantin Constantin), Palestrion, Rozi secretarul literar al Teatrului „Bacovia”, al cărui nume
(Livius Rus), Pleusid, Don Juan (Dinu Apetrei), Filo nu apare între realizatorii spectacolului, ci ca semnătură
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 89
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
(C. Isac) la pagina 6, unde publică un scurt medalion sub Al doilea cronicar, Vasile Sporici (al Revistei „Ate-
titlul „Lauri”. Aflăm de aici că „Ion D. Sîrbu încredin- neu”), găsește că piesa dispune de un „text scris cu spirit
țează scenei băcăuane noua sa piesă Nepoții lui Plautus” și adâncime reflexivă, cu meșteșug dramaturgic incon-
și că faptul evidențiază „sorți de eveniment teatral”. Au- testabil”. Ca odinioară Plaut, Ion D. Sîrbu încurajează
torul textului este prezent în jumătate din economia ca- regizorul către „prelungirea spațiului de joc în sala de
ietului, fără a socoti medalionul invocat și tabloul gene- spectacol”, rezultând „amestecarea interpreților cu spec-
ral de pe pagina 3 („Ion D. Sîrbu”): „Câte unele despre tatorii” și „simularea dialogului cu ei într-un mod care
«râs-cu-plânsul» nostru valah” sunt toate meditații ori amintește ostentativ antiteatralul. Se caută insistent im-
adnotări ca aceasta: „«Râdem, râdem, spun oltenii, și plicarea publicului, refuzul structurilor simetrice, al
purceaua-i moartă în coteț.» La care un moldovean, mai echilibrului clasic, spre a se obține o efervescență cores-
hâtru, poate întreba: «Care coteț? Care purcea?»” punzătoare văditei intenții regizorale: de trezire în con-
Jurnalul de scriitor din ultimele două pagini este și el un științe a unor adevăruri și convingeri morale” („Steagul
document, ca act de credință în forța cuvântului rostit pe roșu”, anul XXXVIII, 7123/8954, 12.05.1984, p. 2).
scenă. De aici elogiul adus artiștilor: „Să-i iubesc, să-i
iert, să-i cunosc și iar să-i iert, să-i detest și să-i admir pe
actori (sunt copiii paradisului chiar dacă au fost conce- „Ce personaj extraordinar, ce histrion fantastic a fost Ion
puți de diavol, biete suflete de închiriat), fiindcă ei sunt
cei care iau asupra lor demonia duplicității, blestemul
bufoneriei de dragul Adevărului” (p. 7). Coperta progra-
mului (un grec ori un latin, toboșar în acțiune – nu într-
un stop-cadru –, cu timpanele urechilor devenite goarne
din/spre care răsună ecoul vieții ce se cere cunoscută
fără machiaj) aparține artistului plastic Vasile Crăiță-
Mîndră.
Fotografiile din spectacol au devenit rarități (arhiva
Teatrului este în reorganizare), dar am primit de la acto-
rul Liviu Manoliu câteva instantanee (între ele, o ima-
gine în rolul lui Hitler), pentru care îi mulțumim.

4.9. Cronici
Presa băcăuană („Steagul roșu”, cotidian, și „Ate-
neu”, lunar de cultură) consemnează în câte o cronică
producția Teatrului, privită ante- și post-Brașov. „Ate-
neul” o discută „la pachet” cu „Comedie provincială”,
de George Genoiu și „Eu, tu, el și un elefănțel”, de Alecu
Popovici. Ultimele două cronici, semnate de Carmen
Mihalache-Popa, se referă la o „satiră socială”, respectiv
la o „poveste simplă, atractivă”, destinată celor mici.
Cele trei cronici sunt subsumate genericului „Bacău –
dramaturgia originală contemporană, în premieră abso-
lută” („Ateneu”, serie nouă, anul 21, nr. 7, iulie 1984, p.
12).
Criticul ieșean Constantin Paiu deschide grupajul cu no-
tele de spectator la „Nepoții lui Plautus”: „o fabulă des- D. Sîrbu și ce limbă teribil de ascuțită a avut, spunând
pre iresponsabilitatea infatuării”, „un «teatru în teatru»”, multe adevăruri într-o epocă a cumplitului ger totalitar!”
unul dintre spectacolele „necesare și folositoare”. O ob- exclamă, la centenar, Carmen Mihalache. Înțelegem de
servație a sa propune după 1990 o nouă lectură: „Alego- la cronicarul de teatru (directoarea Revistei „Ateneu”)
ria piesei lui Ion D. Sîrbu este foarte limpede, cu adresă
că piesa e de o dureroasă actualitate, câtă vreme e vizi-
precisă și deosebit de actuală”, ca și aceasta, vorbind
despre foarte buna „ținută ideatică și artistică”, derivată bilă „neputința de a ordona haosul în care ne compla-
din „găsirea echilibrului între șarja parodică și comenta- cem” („Deșteptarea”, Bacău, [anul XXX], nr. 8494,
riul politic implicit”. 04.10.2019, p. 7). Subscriem.

90 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019


Dumitru VELEA
SPRE TRESTIA VERDE
Lui Ion D. Sîrbu
Fiul este-n coloană, primul din stânga,
transmite spre dreapta, din aproape în aproape,
pe sub ochiul hâd al supraveghetorului,
fraze despre inconștientul colectiv al lui Jung;
al cincilea, ca într-o schimbare de pas, se răsucește ușor
și le trece celuilalt rând, mai departe, pentru a ajunge,
fără rest sau adaos, până la ultimul om din coloană;
frazele curg dintr-unul într-altul,
se opun uitării și morții, îi leagă pe unul de altul,
contra pânzei înnegrite, din groapa comună,
în care se-așteaptă, din clipă în clipă, să fie împinși.
Tatăl sapă între pereții de piatră ai galeriei
de sub munte. Supraveghetorul deasupra
dă semne de nervozitate: cărbunele trebuie să iasă roșu.
Tatăl își vede fiul ca pe un desen peste care
mult praf de cărbune s-a depus: cândva, lângă morți,
în rând cu cei ce n-au voit să moară, citea despre
străfundul și înaltul muntelui invizibil; acum, cărțile
cu însemnele sale au dispărut, doar lampa, ca o formă sus-
pectă,
păstrează amintirea invizibilului, cea din mână
taie-n cărbune ca-ntr-un sicriu. Mai vechi decât muntele
sunt mâna și cuvântul de sub el.
Coloana înaintează pe gheață ca un posibil simbol
să taie stuful uscat; tot mai stins, unul din ei alunecă
în tulpina de trestie ca o sabie ieșită din gheață,
cealaltă, l-a despărțit de mult: o parte în norul
de deasupra, și-o parte în lăstărișul de pe munte;
nici o picătură de sânge, omul ajunsese o ipoteză
de care și gheața se temea, o țintă în care se trăgea
de la cea mai mică distanță. La înapoiere, fiul îl cară cu sine,
ca și cum ar merge alături, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat,
rândul de cinci, de cinci trebuia, ca să-nlesnească numă-
rarea
supraveghetorului, la intrarea prin poartă.
Tatăl își trage timpul de pe sine ca pe-o cămașă,
intră-n odaie și-aude cuvintele pe care fiul și le spunea:
“Tată, dacă voiești, depărtează vasul acesta de la mine!”
Știe că-n dialogul cu Legea nu fiul s-a schimbat,
că-n ziua iluziei și din lumină curge întuneric;
știe că fluturânda eșarfă nu poate aripă să fie,
că în asemenea clipe și umbra păsărilor se sfarmă.
Trage perdelele la ferestre și liniștit se-ntinde-n pat,
cu lampa pe piept. Flacăra crește, cuprinde pereții,
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
bocitoarele țipă și-aleargă afară. Printre flăcări,
un tânăr scoate pe umeri sicriul aprins.
Fiul să fi fost în odaie? Între pereții de pământ la Periprava,
urmărind gura tarpanului cât este de ascuțită pentru
stuful de-a doua zi, el așteaptă vasul Merheiu cu vești.
“Trecut-au mulți ani de când lanțul prieten îmi este,
Suspinul lui aprig e al patriei mele azi cânt,
Doar luna și vântul ne-aduc printre sârme vreo veste,
Parfumul de flori ni-l aduce hoinarul de vânt” –
se-aude noaptea cântând trestia vie dintre tatăl și fiu,
și-o turmă de porci o rupe la fugă în apele mării;
paznicii să dea zvon de cele întâmplate nu pot,
ci numai alarma, soră cu moartea. Fiul stă calm,
își trage veșmântul de pe umeri și dungile-i rămân în carne;
ceea ce se vede este un chip hașurat de umbra istoriei;
la ieșirea de sub munte, tatăl se spăla de praful de cărbune,
aici, nici cu apele mării, nici la intrarea în somn, fiul
nu poate să scape de dungile adâncite în carne.
Nu fâșii de in sunt lângă pat, ci opincile, ciulcii și
veșmintele alb-gri. De-ar începe fluxul apelor!
Este față-n față cu tatăl și între ei sicriul aprins:
de partea fiului, oricât de transparent ar fi, și lumina
se vede dungat, ca la trecerea printr-un grilaj de fier.
“Tată, fii bun, depărtează zăbrelele din fereastră!”
Ridică mâna și-ncepe să scrie pe gheață Arca Bunei Spe-
ranțe;
pe jumătate adormită, coloana înaintează, murmurând:
“Hai vântule din lunci,
Peste gropi făr’ de cruci,
Libertatea să ne-aduci,
Mamei mele să-i spui,
Că-n curând am să sui
Pe poteca din deal
Într-un foc triumfal”.
Și frazele cu greu se leagă despre inconștientul singular
al zilei;
prin apele înroșite, coloana înoată spre trestia verde.
______
Poemul a fost scris în timpul vieții lui Ion D. Sîrbu, octombrie
1988, citit de el, de prieteni, Ion Horea, Victor Bibicioiu; publi-
cat în Solstițiu, nr. 1, 08.02.90, p. 3, Petroșani; apoi, în volumul
Ion D. Sîrbu, Cu sufletul la creier, Ed. Fundației Culturale
“Ion D. Sîrbu”, 1996, pp. 56-58; și inclus în Dumitru Velea, A
doua navigație (poeme descriptive), Ed. Fundației Culturale
“Ion D. Sîrbu”, 1997, pp. 183-185)
91
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
POETA ANA PODARU
IN MEMORIAM
ANA PODARU A PLECAT LA CERURI
Cu răvăşitoare durere, Fundaţia Culturală „Ion D.
Sîrbu” din Petroşani şi revista Banchetul se apleacă
asupra frunţii poetei preaîncercate şi cu har divin, ANA
PODARU, la plecarea spre ceruri. După o luptă de doi
ani şi jumătate cu cea mai necruţătoare boală, cu
cancerul, după două operaţii şi, în ultimul timp, o
prelungită spitalizare în Anglia – unde era soră
medicală –, în noaptea de 7 octombrie, ora 3, Ana
Podaru, stoarsă de tot ceea ce înseamnă putere
omenească, pleacă în partea cealaltă a lumii, care este
doar lumină - şi de acolo, alături de îngeri, ne priveşte
cu toată bunătatea şi iubirea sufletului ei. A smuls din
această încrâncenată luptă o bucată de lumină, opera
92
sa, pe care ne-a lăsat-o ca mărturie că nimic nu este
zadarnic din zbaterea omului aici. A spus-o copiilor săi,
Larisa şi Bogdan, surorilor Cristina şi Iustina şi fratelui
Alexandru, ne-o spune şi nouă, tuturor, spre neuitare.
Ana Podaru, cea mai iubită poetă de tineri, de
oamenii simpli şi încercaţi de durere, de cei cu multă
carte şi mai ales de cei cu fruntea plecată sub mâna lui
Dumnezeu, suflet al revistei Banchetul, a plecat fără să
plece de lângă noi. Iar noi cu ochii grei, ciorchini de
lacrimi, rămânem să-i citim şi să-i recitim poezia şi
proza, atât de pline de sensibilitate şi durere, de
suferinţă şi lumină!
Drum luminos, Ana, printre îngeri! Dumnezeu fie cu
tine!
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

ANA PODARU s-a născut la 27 oct. 1974, în loca-
litatea Nicolae Bălcescu din judeţul Bcău şi a decedat
la7 oct, 2019, Haywards Heath West Sussex, England,
înmormântată la Vulcan, în 13 oct. 2019). Este fiica
Magdei şi a lui Alexandru Doboş. A treia din cei patru
copii (Iustina, Cristina şi Alexandru). Copilărila şi-o pe-
trece la sat, unde, după cum spune „mirosul câmpului şi
joaca desculţă prin ploaie îi sădesc în suflet imaginea
frumosului, imaginea libertăţii.”
Şcoala primară o face în localitatea sa, iar gimnaziul
la Liceul Vasile Alecsandri din Bacău.
Se căsătoreşte cu Iulian şi vine la Vulcan în Valea
Jiului; din căsătorie rezultă copiii Larisa şi Bogdan.
Urmează Şcoala sanitară Carol Davila din Petroşani,
în timp ce lucra la Spitalul din Vulcan, Secţia Pediatrie,
după care se transferă ca asistent medical la Secţia TBC
– Pneumoftiziologie, secţie ce se transferă ulterior la
Spitalul de Urgenţă Petroşani, meserie ce o profesează
cu dăruire şi pasiune.
În anul 2014 pleacă în Marea Britanie şi lucrează ca
asistent medical la Spitalul din Crawley – Sussex Com-
munity NHS Trust, Sf. Augustian Care, Maplehurts
Nursing Home-Haywards Heath şi Woodlands Nursing
Home-Burgess Hill. Se desparte de soţ şi îşi ia fata cu
sine, urmând studiile în St. Paul’s Catholie College din
Burgess Hill, începând cu anul 2014, acum, din 2019,
studentă la University of Brighton; băiatul locuind în
Leeds, fiind şi el iubitor de poezie şi de artă plastică.
Debut şi activitate publicistică, poezie:
Prima apariţie a fost în ziarul Naţiunea, coordonat de
Romeo Tarhon, cu un grupaj liric dedicat aniversării lui
Eminescu (O stea, Bătrânului din colţul străzii, Alerg
prin cioburi, Fragilă, Pe urmele cailor), din 7 ianuarie
2014, urând altele în reviste şi în Antologia Iubirea,
dincolo de vis (Ed. Studis, Iaşi, 2014, realizată de Silvia
Urlih, dar sufletul ei rămâne în revista Banchetul a Fun-
daţiei Culturale Ion D. Sîrbu Petroşani, redactor şef Du-
mitru Velea, care-i netezeşte paşii în literatură, deve-
nindu-i şi mentor.
Publică poezii, uneori proză şi texte critice, în diverse
reviste, de la Plumb şi Ateneu din Bacău, la Discobolul
Alba Iulia, ProSaeculum Focşani, Sintagme literare şi
Almanahul Sintagme literare din Dudeştii-Noi, Cer-
vantes din Baia Mare, la Banchetul din Petroşani.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
Creaţie a sa se găseşte pe reţelele de socializare, fa-
cebook, în diferite grupuri literare, reviste şi publicaţii
online (Cenaclul Poetic Schenk, Confluenţe literare,
eCreator, Amprentele sufletului, Arhiva literară, Grai
Românesc, Impact, Eminescu, Agora literară, Agero-
Stuttgard), iar unele poezii i-au devenit recitaluri pe Yo-
utube, Radio Metafora, Enigma, Prietenia, Bluegreen,
Vis de taină, Poema, Romantic etc. Îi sunt cântate, în
compoziţii proprii de elevii din Vulcan şi Petroşani: Mo-
nica Ţugulea, Luminiţa Donisă şi Sergiu Pârvulescu – şi
premiate în ţară şi străinătate.
Debut editorial şi cărţi de poezie şi proză:
Firimituri de fericire, poezii, Ed. Inspirescu,
Colecţia „Poeţii secolului XXI”, Baia Mare, 2014;
prefaţă de George Terziu, Ana Podaru sau nevoia de
poezie. Cartea este lansată la Vulcan cu sprijinul
autorităţilor locale cu participarea scriitoarelor Silvia
Urlich şi Daria Darin.
Fluturi în Infern – Butterflies in Inferno, poezii,
Ed. Inspirescu, Baia Mare, 2015; prefaţă de Liliana
Boianu Terziu; ediţie bilingvă română-engleză, trad.
Lucia Ştefanovici, Eva Halus şi Rudolf Neumaier.
Cartea este lansată la Londra, la Wembley Library din
Brent.
13 Octombrie rece. Icarii timpului, poezii, Ed.
Inspirescu, Baia Mare, 2017; prefaţă de Dumitru Velea,
Câteva cuvinte de pe patul de spital despre o carte
consolatoare a poetei Ana Podaru. Cartea este lansată
în 17 martie la Constanţa, la Biblioteca Judeţeană I. N.
Roman, cu sprijinul Asociaţiei Astra Dobrogeană,
condusă de Daria Nicolae.
Cad îngeri din icoane, poezii, Ed. Fundaţiei
Culturale „Ion D. Sîrbu” Petroşani, 2017, Colecţia
„Banchetul”, Premiul Ion D. Sîrbu pentru poezie;
prefaţă de Dumitru Velea, Poezia – o ipostază
salvatoare. Cartea este lansată la Banchetul de la
Lainici, 9-11 nov. 2017.
Spinul din talpă, antologie de autor, poezii, Ed.
ArtCreativ, Bucureşti, 2018; prefaţă de Daniela Toma,
Singularitatea dăruieşte libertate totală spiritului
deschis şi atât de tulburător al poeziei. Lansare la
Tabăra de creţie de la Sebeş, din august 2018.
Un ax infinit, poezii, Ed. Contrafort, Craiova, 2018;
prefaţă de Dumitru Velea, Din pridvorul unei cărţi.
Lansare la Banchetul de la Lainici, din 9-11 nov. 2018.
Păpuşi din pănuşi / Husky dolls, poezii pentru copii
/ poems for children, volum bilingv român-englez,
bilingual volume romanian/english, Ed, ArtCreativ,
Bucureşti, 2018, trad. Iulia Toma. Ilustraţii de Cătălina
Tcaciuc, 15 ani, din oraşul Ungheni, Republica
Moldova. Prefaţă de Daniela Toma, Poezia pentru copii
se scrie şi se citeşte cu sufletul, se şlefuieşte cu mintea.
Ţipătul mut, sonete şi ale poezii în formă fixă, Ed.
Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu” Petroşani, 2019;
prefaţă de Dumitru Velea, O poartă şi „cele două firi”.
Zece poveşti, Ed. Fundaţiei Culturale „Ion D.
Sîrbu” Petroşani, 2019; Ilustraţii de Cătălina Tcaciuc,
93
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
16 ani, elevă din Ungheni, Republica Moldova. Prefaţă
de Iulian Chivu, O tainică nevoie de poveşti.
Volumele de poezie ale Anei Podaru pot fi găsite în
librăriile din Londra, Biblioteca din Nicolae Bălcescu –
satul natal, Bibliotecile Şansa şi Colegiului tehnic din
Vulcan, Biblioteca Judeţeană I.N.Roman din Constanţa,
Biblioteca Judeţeană Ovid Densuşianu din Deva şi în
format ebook pe Librăria online.
Referinţe critice:
Prefeţe la volumele publicate şi cronici în reviste
importante, ce apar sub egida USR, semnate de: George
Terziu. Liliana Terziu Boianu, Ileana Firţulescu, Mirela
Stângă, Dumitru Velea, Iulian Chivu, Iulian Cătălui,
Constantin Stancu, Elisabeta Bogăţan, Marin Iancu,
Daniela Toma, Mariana Bendou, Camelia Ardelean,
Adrian Ţion, Daniel Marian, Sonia Elvireanu, Dan
Popescu, Monica Grosu...
Premii şi distincţii:
Diplomă de excelenţă pentru talentul literar
deosebit – Editura Inspirescu, 2014.
Premiul Ion D. Sîrbu pentru poezie acordat de
Fundaţia Culturală Ion D. Sîrbu Petroşani pentru
volumul Cad îngeri din icoane, 2017.
Premiul Editurii Contraste culturale, 2017 –
Concursul Internaţional de Poezie Sub zodia poeziei,
2017.
Premiul pentru poezia de dragoste – Editura
ArtCreativ. Gala poeziei de dragoste, ediţia a II-a, 2018
Ana Podaru între banchetiştii ei dragi la Mânăstirea Lainici, alături de Stareţul Ioachim Pârvulescu, cu ocazia
Banchetului de la Lainici, din 9-11 nov. 2018
94
Premiul al II-lea la Festivalul Internaţional de
creaţie literară Grigore Vieru, Ediţia a VI-a, 2018.
Premiul pentru contribuţia la activităţile culturale
organizate în Municipiul Vulcan de autorităţile locale,
1/3/2018 acordat de Consiliul local Vulcan, Primăria
Municipiului Vulcan.
Premiul I al Concursului Internaţional de Publicaţii
EXPRESIA IDEII, Oneşti – 2018, secţiunea Literatura
plurilingvă volumului bilingv Fluturi în infern/
Butterflies in Inferno.
Poetry Trophy – RCC Londra – 2018 – Diplomă de
excelenţă din partea Fundaţiei Ion Raţiu, 2018.
Premii de excelenţă şi onoare obţinute în cadrul
Taberei Prieteniei Literare de la Sebeş – 2018
Premiul Ion D. Sîrbu pentru roman acordat de
Fundaţia Culturală Ion D. Sîrbu Petroşani, în 2019,
pentru romanul Punctul final publicat, în serial, în
Revista Banchetul (iulie 2017- sept. 2019.
Membră a Uniunii Scriitorilor Europeni de Limba
Română – USELR, din anul 2017.
Membră a Fundaţiei Culturale Ion D. Sîrbu
Petroşani, din 2017.
Fundaţia Culturală Ion D. Sîrbu Petroşani şi
revista Banchetul
Preşedinte,
Dumitru Velea
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Mihaela AIONESEI
IN MEMORIAM
poetei cu zâmbetul cât lumea întreagă când spinul
morții i se cocea în talpă
Ana Podaru – (27 oct. 1974 – 07 oct. 2019)
născută în localitatea Nicolae Bălcescu din judeţul
Bacău ca fiică a Magdei şi a lui Alexandru Doboş.
Mai târziu, soție, mamă și-apoi poetă. O poetă care a
ars ca o torță în ultimii trei ani, când activitatea sa li-
terară a cunoscut doar urcușuri, adăugând în palmare-
sul ei, câteva volume de poezii, proză, povești pentru
copii. Și ar mai fi avut multe de spus dacă o stea nă-
răvașă rătăcită în viața asta de cenușă nu s-ar fi încă-
pățânat „să-i vină mănușă” și să ne lase în urmă
„drama ultimului vals” în care Ana noastră cea plină
de zâmbet... după „ce-a muncit întreaga viață, zi și
noapte, la decor” s-a aruncat „fără poante, fără aripi,
fără rochie de bal...” să numere pașii frunzelor care
mor „sub copitele de cal” („ultimul vals”)
Cu un parcurs literar frumos, publicată în reviste
literare online și paper, pe site-uri de specialitate, sus-
ținută și încurajată de scriitorul Dumitru Velea, direc-
torul revistei „Banchetul” din Petroșani, unde era re-
dactor, Ana noastră s-a lăsat zidită în fiecare zi de cu-
vânt care i-a fost alinare și salvare....Și chiar cred cu
tărie că scrisul i-a fost unul dintre medicamentele care
a ținut-o în viață, ca un elixir al tinereții. Transfigura-
rea ei era vizibilă, uimitoare... Cu cât trupul ei se îm-
puțina, cu atât mai mult creștea spiritual, atingea acel
har divin cu care sunt înzestrați cei aflați în mare su-
ferință. Avea o forță creatoare devoratoare de umbre,
ca și cum ar fi vrut să elimine tot urâtul care o însoțea
zi de zi prin spitale și toată suferința care o măcina.
Poezia ei de o rară sensibilitate și frumusețe avea
darul nu doar de a atinge sufletele, ci și de a le răscoli
ca pe niște brazde de pământ, desțelenind întunericul
pentru a face loc luminii. Căci luminoasă era și ea ca
o cometă. Când râdea parcă tot universul se veselea
cu ea, se umplea cu ea de parcă asta i-ar fi lipsit...
Până într-o zi când a alunecat pe „obrazul sângeriu al
primului nor aflat în cale/ ca pe un topogan uriaş în-
cins de soare”, a sorbit-o „crivățul suflând mai de-
parte un petec de nea”. Ea, poeta – „o lacrimă pre-
linsă din ochiul cerului” să stea de veghe la „suspinul
pădurii”, „să adape păsări”, lăsându-se legănată „de
brațele celui mai bătrân copac” potrivindu-se cu
frunza lui „ca pruncul covata de lemn” („în firul ier-
bii”)
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
Versurile sale au umplut paginile revistelor în ul-
tima vreme ca o mărturie a trecerii ei frumoase și fur-
tunoase în care se simțea tremurul morții, deși cloco-
tea de drag de viață.
Nu mi-a fost dat să văd încă atâta determinare. Atâta
luptă cu zâmbetul larg deschis de parcă era un copil
care se juca de-a v-ați ascunselea și câteodată, așa ca
pentru a-și trage sufletul se refugia într-un colț de
gând și parcă spunea: sâc, sâc, moarte, sâc!/ a mai tre-
cut o zi și uite încă nu mă duc...
Ultimul poem postat pe facebook este unul nu de
revoltă sau de lamentare, ci un duios poem pentru
mama văzută ca prin vis „la dreapta Maicii”, acolo
unde și ea avea s-ajungă chiar dacă „s-a învelit cu
plânsul ei” că-n negrele presimțiri ale morții, n-a pri-
mit „din cer o dezlegare” să-i stea alături și să o țină
de mână să-i fie trecerea mai ușoară.
Ana un nume predestinat parcă suferinței, neîmpli-
nirii, zidirii în moarte în floarea vieții. A trăit ca un
fluture cu piciorușele deasupra flăcării și a scris cu
pana înmuiată în adâncul sufletului din care a scos
nestemate pentru a-i fi mai luminos drumul la pleca-
rea
spre marele Apus. Un suflet zglobiu și pur, ca o pa-
săre bucurându-se de darul fiecărei zile pe care doar
ea în chinuri o înțelegea. O lecție de viață pentru cei
care au uitat ce senini sunt zorii zilei. O lecție pentru
mine care mă mai împiedic uneori în neputințe.
În urmă au rămas să înfrunte veșnicia, volumele
sale și cei doi copii frumoși cu care se mândrea,
aceasta fiind și ultima ei postare într-un septembrie
23. Pentru ca într-un octombrie 7 hapsân de frunze și
de chipul ei frumos, să plece înainte de a împlini 45
de ani...
Aș fi vrut să mai am timp să-i spun la mulți ani, să
spun că o apreciez și o iubesc pentru optimismul și
voioșia cu care își ducea spinii și crucea... Și că gru-
pajul de poezii primit îi va fi publicat în următorul
număr al revistei Rotonda Valahă, dar a plecat prea
devreme să-i zâmbească cum numai ea știa, Lui Dum-
nezeu... Iar eu rămân cu regretul că am invitat-o să
publice la noi prea târziu... Ce trădătoare este viața
asta! Ce trădătoare...
Drum lin și împăcat, Ana mea dragă.
95
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
Acrostih

Ană, când ți-ai pus aripi albe de tul să valsezi cu Domnul?

Niciodată nu ne-ai spus că pleci și ca-i să ne lași cu dorul.
Ană – țipăt mut de fată, vino ca să-ți scoatem spinul greu din talpă.

Prea repede te-ai dus să luminezi cu-al tău suflet blând potecile reci.
Oameni de zăpadă te-or întâmpina, tu senină și zâmbind să treci.
Dragoste cu sila vieții nu-i impui, morții cu tandrețe trebuie să i te supui.
Ană, mușcă din lumină. Sfarmă lacrimi mari în dinți. Laudă-l pe Domnul!
Râzi de moartea asta blestemată. Fă-i ca până acum „sâc sâc” cu pumnul.
Ușurându-ți trupul numele ți-a crescut cât o pâine pusă-n rai la dospit.

96 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019


Rodica Rădița RĂPEANU
Epitaf pentru Ana
De ce-ai plecat Anucă...
De ce-ai plecat Anucă, de-acasă prin pustiu
Lăsându-ți caii aprigi să necheze sub hamuri
De unde până unde, găsit-ai vizitiu
Să-nhame la trăsură, durerea de la hramuri?
O să-ți vorbim adesea de doruri sfărâmate,
De "țipătul tău mut' din plânsete de fluturi
Că ne-ai lăsat de-a pururi cu fețe-nlăcrimate -
Nici nu ți-ai luat adio, când te-ai desprins din luturi!
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
Ne-ai uluit, Anuță, cu inocența ta,
N-am fi crezut vreodată că soarele prin cripte
Va căuta o nișă dorind a scăpăta
Pe crucea de-alabastru o rază peste scripte!
Și cum suntem goliți, prin inimi ne curg viduri,
Căci am ajuns de moartea-ți... ca mamele vădane -
Izvoadele rescriu cum ai scăpat din ziduri
Și au rămas la calfe, matrițele cu Ane!
Regret și plâng! Regret!
97
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Carmen PASAT
Ce sarace mi sunt cuvintele! Nu mi pot opri lacrimile. Tanka
Am vorbit cu ea de curand. N a vrut sa plece! A iubit
viata si si iubea enorm copiii! A scris in cativa ani o dumitrițele-
opera pe care unii n o scriu intr o viata. A fost iubita! peste pragul casei
Ea si opera ei. Ana nu poate fi uitata! Ea doar a ple- drumul nesfârșit
cat putin sa se inspire din ceruri. Apoi va scrie...
luăm din banca vieții
(omagiu poetei Ana Podaru, la Marea Trecere) durerile în rate

Ana ARDELEANU

O CLIPĂ CÂT UN VEAC

Ana Podaru

Acestea sunt gândurile şi poemul ANEI PODARU, la ora
aceasta ajunsă în poala Domnului, spre mângâiete di-
vină. “A scrie poezie înseamnă să fii în conexiune cu
Dumnezeu, să-i citeşti suspinul lumesc de pe pleoapa-
nrourată... scrie poezie şi vei vedea cum tălpile-ți sunt
desprinse de pământ”. (Ana Podaru)
Eu trag de lacrima ce vine, ea curge-ncet spre infinit.
Din ce fântâni nemuritoare izvorul rece s-a pornit?
Mă uit la frunza-ngâlbenită cum s-a desprins uşor din
ram,
Fotografia înrămată în care tânăr domn eram.
Scutură coama-n semn de nu şi parcă plânge când
nechează.
Aşa că-n drumul către vămi am mai rămas doar eu şi ca-
lul,
Prietenii s-au dus pe rând, dar port la brâul meu cavalul
Şi-am să le cânt... şi-am să le cânt până se schimbă ziua-
n noapte,
Că scurt e timpul dintre noi şi doar o clipă ne desparte.
Ana, mi-am permis să-ţi postez acest poem!

Dar duse-au fost acele timpuri precum s-a dus spre țâr-
muri valul,
Spre raze dulci ce au apus privesc acum şi eu şi calul:
De unde vin? De nicăieri... Unde mă-ndrept? Aş vrea să
ştiu.
Nici crengile nu se îndoaie pe rugul drumului pustiu.

Cobor din şa pe la răscruci şi-i dau câmpiei roib să

pască,
Un dor de ducă-n gândul lui poate o clipă să nutrească,
Dar nu s-apleacă şi-i flămând, fără de mine nu s-ar duce
Şi-i fac un semn că mai rămân să-mi pun desaga-n vârf
de cruce

Că tare-i grea... plină de rugi şi îndesată de durere.

El, calul, simte-al meu suspin, nu face-un pas şi milă
cere.
De ce nu pleci?... întreb grăbit. Eşti liber, drumul se-
ngustează!

98 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

 EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

POEZII ULTIME NEULTIME

Cad frunze

cad frunze, cai fără stăpân

scăpați din frâu în crâng
se duc goniți de-un vânt păgân
alerg în pumn să-i strâng

cad frunze, fluturi morți în zbor

ce-și leapădă aripa
ultimul țipăt de cocor
încă măsoară clipa

cad frunze, foi din calendar

un anotimp se stinge
pe patul ca un sfânt altar
în plină toamnă, ninge

cad frunze, stele-aprinse-n cer

ce-au dispărut sub nori Cămaşa Anei Podaru, din fotografie, este dăruită de
prin gânduri, vise care pier preoteasa Mihaela Brotnei de la Pietrosa Mare
sub pași de trecători
glas de toamnă
cad frunze, cuib de licurici
luați de vifor iarna a venit
povești cu zâne și pitici e vântul rece
ne-a pus în palmă toamna printre ramuri iute trece
pomul stă ca un soldat
stele şi vise frunzele-au capitulat
şi se duc
călătoream pe-o stea unde s-or duce
fără pantofi de piele fac popas pe la rascruce
cu tălpile crăpate pe mormintele uitate
şi reci peste case şi palate
rostogol se-adună-n văi
cămaşa gândurilor din ferestre în odăi
cu nasturi de vise verdele s-a arămit
furate din cer vara stă la asfinţit
uşor dantelată de mâini de fecioară
îmi flutură gene de țurțuri plouă rece
biciuit
sărată e ploaia ce cade picuri cad necontenit
din ochiul luminii umbre se perindă-n noapte
în hambare grâne coapte
din cercul de foc stau de iarnă pitulate
cenuşă
miroase-a cenuşă scârţâie găleata goală
iar steaua îmi vine mănuşă peste cep se toarnă smoală

nu ştiu cine-a pus nopții stele pe drum legănat de cumpeni vechi

vorbesc cu-a mea limbă de scrum glasul toamnei la urechi
şi văd cum din colţ îmi ciobeşte
un cioc uriaş
se spune că-i pasărea morții

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 99

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Gabriela Ryelle PANAIT

Ultimul tren
S-a dus al vieții tren mult prea grãbit
Şi-un suflet chinuit ne-a mai rãpit,
Se schimbã ziua-n noapte, ceru-n apã
Şi lacrima pe buze ne tot sapã!
Când îngerii mai pleacã dintre noi
Şi soarele se trage înapoi,
Pãmântul se cutremurã-n strãfund
Şi stelele se sting agonizând!
E trenul prea grãbit sã ne despartã,
Sã-nchidã drumul vieții cu o poartã
Şi nu existã nici o vindecare...
Murim secați de cruda încercare.
Alergã trenul, oare pânã unde?
Cãci teama înserãrii ne pãtrunde...
E pulberea de stele înghețatã
Acoperind un chip frumos de fatã.
Azi nu existã loc în veşnicie
Sã nu fie atins de poezie,
Când vom privi spre stelele cereşti,
Vom şti, iubitã Anã, cine eşti!

Michela GABOSI
Îmi poate răspunde cineva cine suntem noi, ca oameni?
Vă spun eu, NIMENI! Niște NIMENI care se zbat
și care trăiesc doar din speranță! Dar când și
speranța e pierdută, atunci nici noi nu mai putem face
absolut nimic, nu?
Ana, om cu chip de înger, sper ca drumul tău spre
Rai să fie lin. Vei rămâne cel mai frumos om pe care
l-am cunoscut în viața asta, plâng pentru că a plecat
cea mai minunată ființă și prietenă, plâng pentru
toate amintirile create împreună și plâng pentru ca
nu mai are cine să-mi spună să fiu cuminte de fiecare
dată când ne luam rămas bun!
Rămas bun, prietenă dragă! Ne întâlnim în Ceruri

Dana LOGIGAN

Sub crucile de tuş

dacă ai fi avut puţină răbdare
ţi-aş fi spus
nu încerca să dezlegi tainele vântului
pe acolo
au zburat toate iluziile omenirii
s-au spart suflete în cascade
şi s-au deschis curcubeie în lumini
înghiţând focul vieţii
dacă ai fi avut puţină răbdare
ţi-aş fi spus să mai stai
şi că te iubesc
dar aşa, Ană,
între noi
se nasc
acum
ploile
cu flori
de miozot
iar eu te plâng
sub crucile de tuş Ana Podaru, desen de Iurie Braşoveanu

100 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

 EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Shanti NILAYA

Surioarei, scriitoarei, îngerașei Ana Podaru

întru înălțarea sufletului ei, azi și de-a pururi, la Cer!

"Tu știi..." De adevăr. Doar greu de pietre dau

Tu știi că-n viața mea erai un vis
Și lac și râu ce curge înspre mare,
Un sens din altă stare pentru scris
Și unul nou, pe lumea mea, culoare;
Te revărsam chiar dacă tu stăteai
Și te mișcam cu zorii înspre noapte
'Cercând să pun un rost în ce știai
Și căutam, altcum, în altă parte...
Tu știi că briliantele mi-s reci
Și altor nestemate fără nume
Nicio valoare nu le dau când pleci,
Nicio valoare nu își au, anume,
Nu-ncununează nicio primăvară
De nu am înțeles de ce mai stau
Când zboară-n cer ființa ta ușoară;
Oprit e pasul, dansul încurcat,
Mă-ntorc în sine când orchestra tace
Privesc la drumul alb, însingurat,
Și zău, nu știu dacă mai am ce face!
Cum suflă vântul, stele-mi risipesc
O prea-curată Ana plânge-n mine
În gând la tine lung mă oglindesc,
Să fiu când pleci, eu,... ziua ta de mâine!
Shanti, cu dragoste...

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 101

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Ingrid Jenifer BALACKS

Am tot sperat să fie o glumă, nici nu am putut scrie infinit. Va rămâne o stea a sufletului meu mai ales că
un mesaj pe pagina ei, o citeam în liniștea sufletului era hunedoreancă de-a mea și nu doar din acest
fără să îndrăznesc să tulbur frumusețea unei secunde, motiv. Să-i fie drumul Lumină și flori. Odihnă veșnică
am vorbit de două sau trei ori, dar am admirat-o printre îngeri, Anuța noastră!

Traiana-Dinorel STĂNCIULESCU
Ana, Ana... Zidul Pământului îţi înalţă de acum care atât de frumos, atât de puternic, atât de iubitor
trupul prefăcut în Catedrală Cerească... Catedrala ai dăruit-o tuturor, Traind întru Poezie. Fii purta-
de Rostire Românească atât de vie... Omeneşte ai îm- toare de noi, Frăţioară, pentru atunci când spiritele
plinit tot ce ai ales să faci, Frăţioară... Sunt fericit că noastre se vor regăsi în Symposium / Banchet de Noi,
am avut privilegiul să te (re)cunosc şi să îţi sub Tălpile lui Dumnezeu. Amin.
îmbrăţişez harul. Fie-ţi Lumină Creatoare FIINŢA pe

Shanti NILAYA

Te vei trezi cu păsări-paradis!

Îți legăn sufletul ca pe-un copil Acolo, Ană, sufletu-ți-poet
Când dulce-nchide, să adoarmă, ochii Îngemănat cu-acel de orhidee
Și-n faldul nepictatei tale rochii Îngenunchea-va - înger și femeie -
Își prinde noaptea, macii ei, subtil... Versetul alb cu chip de-ANAhoret...

Va învăța încet și pe tăcute Așa ți se va scrie cum stă scris

Pe după coama 'nalt-a stelelor Pe palma Sa, cu linie lungă, VIAȚA
Să-ți caute alți zori și alt pridvor Și te va prinde mâine dimineața
La casa care-a prins să se strămute Râzând în Cer, frumos, ca după vis:

Te vei trezi cu păsări-paradis!

Paul HANŢULESCU
Cred că nu există floare mai gingașă ca sufletul unui
poet...

Maria DOBRE
Zbor lin, spre lumea în care vei fi Înger-păzitor!

102 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

 EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Andreea MAFTEI şi GRUPUL DINCOLO DE RETINĂ

Ana PODARU, scriitoare

Andreea MAFTEI Felicia Liliana AXENTOI
în coji de nucă străfulgerare –
surde căderi la pământ – peste liniştea nopții
și poezia mai urcă o stea

Primisem un mesaj uimitor. Știam foarte bine prin ce Mihaela BĂBUŞANU

trecea poeta noastră dragă, dar nu puteam accepta. Poezia
ne dă aripi, energie și putere. Ana a scris 8 volume de po-
ezie din 2014, ultimul volum fiind proză scurtă pentru co- dangăt de clopot –
pii. A ars precum o lumânare, din plin, cu pasiune și poftă pierzându-se în zare
de viaţă, cu multă dragoste pentru carte și Lectură. Acest alt porumbel alb
om frumos, vertical, uimitoare femeie, mamă, scriitor va
rămâne veșnic tânără și iubită de generații întregi care îi Mirela BRĂILEAN
vor citi textele, cu bucurie, cu zâmbetul pe buze, așa cum
l-a avut ea mereu, indiferent de ce simțea pe dinăuntru. Un
Ana rămâne
model demn de urmat pentru tineri, de moralitate și frumu-
sețe a spiritului. zidită-n poezie –
Dumnezeu să o primească la Dreapta Sa! înveșnicire
Drum lin, Ana Podaru!
Ioana BURGHEL
arderi înalte
dintr-o aripă frântă
o poezie

Elena CIURA
spre lumea pură –
cu sufletul poetei
porumbelul alb

Vasile CULIDIUC
stea călătoare –
acum scrie poeme
pentru Dumnezeu

Ion CUZUIOC
rugă la icoană –
în candela aprinsă
plutesc lacrimi

Monica DAVID
27 octombrie 1974 – 7 octombrie 2019 suflet împăcat –
în calea spre lumină
încă un înger
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 103
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
Mirela DUMA BÎLC Lidia STAN
spre o nouă stea – jertfă luminii;
mătania de lacrimi sub pleoape numai lacrimi
lângă candelă strivite de somn.

Cornelia GEORGESCU Lăcrămioara VASUIAN APOSTU

poeta scriind; lumină şi flori-
de acum pentru îngeri străbătut prea devreme
toamna mai tristă. drumul către cer

Luminița IGNEA Florina VULPOI

Ană jertfită – atâtea lacrimi –
lângă zidul plângerii cu poemul de toamnă
se strâng haijinii înspre lumină

Pavel ILICA Alexa Gavril BÂLE

câteodată atât Ana –
de precară ființa - susur de cuvinte pe pleoape
încă un înger
Lucia Cezara PLĂTICĂ
Carmen Mariana NANU
Ana –
înnegurare – lumina candelei pentru veșnicie
pe drumul spre lumină
zâmbetul Anei Maria OPREA
Costel NEAGU amurg de toamnă –
în fumul candelei
veșnic tânără; mântuirile
rimele-ți încrustate
spre neuitare.
Poetei Ana PODARU
Vali ORȚAN Am iubit momentul nostru în care ne-am întâlnit anul tre-
cut, la Mănăstirea Lainici.
ultimul zâmbet Îți iubesc și acum zâmbetul, Poezia împărtășită nouă tutu-
lumină întomnată ror, și mai ales optimismul tău.
câtă tristeţe Îți mulțumesc , Ana dragă, pentru frumoasele amintiri lă-
sate în inima mea, în sufletele noastre.
Ileana NEMEȘ-POP Vestea primită m-a îndurerat. Și nu știu cum să-mi iau un
rămas bun.
Dumnezeu să-ți odihnească sufletul frumos în liniște și
lumina scrie pace.
pe frunze –
ultima toamnă

Argentina STANCIU
ploaie de toamnă –
neoprite-n cortegiu
lacrimi și versuri

104 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

 EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Evelyne Maria CROITORU

Flori pentru Ana Anei Podaru, plecată mult prea devreme...

La spitalul Fundeni, imediat după operație,
plină de optimism și speranța vindecării. Am vorbit des- Cândva,
pre cele mai recente cărți ale ei, despre copii, planuri de sufletul meu va pleca.
revedere în noiembrie.
Cu vântul.
Dumnezeu a avut însă alt plan. Drum lin spre stele, dragă
noastră Ana!
Atunci eu voi mai fi
doar în cânt de mesteceni
și-n foșnet, răcoare,
și-n umbra ce-o dă liliacul.
Mă vei auzi
în tremurul frunzelor,
puțin, tot mai puțin, apoi, deloc.

Totuși, poate vântul va păstra,

un timp măcar,
conturul a ceea ce sufletul meu
a rodit.

Ana Podaru, după intervenţia chirurgicala, şi Evelyne Ma-

ria Croitoru (în vizită), la Institutul Oncologic Profesor
Alexandru Treslioreanu, Secţia Chirurgie toracică, salonul
506, iulie 2019
Ana Podaru, desen de Mihai Cătrună

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 105

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
Andrei CAUCAR
într-o singură noapte – poeţii vor muri
sau poate într-o singură seară
şi nu se va mai face ziuă niciodată,
vor fi ucişi gladiatorii între ei,
nefericiţii cu zâmbet pe chip,
şi nu vor învia, deşi le scoateţi cuiele,
deşi le înapoiaţi iubitele,
vor refuza, până se va naşte un copil
care va scrie pe o tăbliţă de lut,
Romiţa Mălina CONSTANTIN
poem pentru Ana
nu
Ana mea nu a fost zidită
s-a măritat
a crescut patru copii
și-a murit la seceriș
când eu mă scăldam în mare
și soarele strălucea
întorceam cearceaful
scuturam nisipul din păr
priveam în zare corăbiile
Violetta PETRE
Nu credeam că vei muri vreodată...
Anei Podaru, mai vie decât oricând în sufletele noastre...
Muşcă moartea ca o hidră şi ne sfâşie poeţii,
după ce îi chinuieşte ani, doar cu amarul vieţii,
pe o margine de hăuri, tot săpând în mal abrupt,
până când ultima treaptă dinspre viaţă s-a-ntrerupt...
Ană, n-am crezut vreodată în plecarea ta spre stele,
erai stea în bătătura poeziei cu inele,
logodită-n veci cu versul ce-l scriai pe răni deschise
şi s-aud acum că ochii-ţi stau cu genele închise
vitregiţi de firul ierbii ce-l iubeai ca pe-o minune...
nu cred, Ană, că eşti înger, nu cred, oricine mi-ar spune...
Erai vie, mult mai vie decât orice muritoare,
nu cereai nimic, doar ruga îţi plângea la lumânare...
Toamna asta doare tare până-n oase şi ne-apasă,
106
atunci se vor întoarce în cărţi
acei care au visat pentru voi
şi-aveau aur în sânge
şi v-au iubit fără să ceară –
aud când în lume răsare un cântec
aşa cum a făcut Ana.
niciuna nu era grea
nu avea puntea curată
așa cum desigur ar fi fost dacă era Ana
zilele s-au făcut lungi
cămășile spălate de Ana s-au uscat
pasările călătoare s-au închinat
o stea a coborât pe mâna mea
nu
Ana nu a fost zidită...
că ne-a mai plecat o Ană şi-a lăsat masă şi casă
şi copii cu doliu-n suflet şi cascade de regrete,
Doamne, de ce ne-ai luat-o s-o zideşti într-un perete?
Mai avea de spus povestea mărilor fără culoare
şi-a oceanelor turbate ce-şi iau prăzile, flămânde,
noi de unde-aflăm misterul conspiraţiei imunde,
dacă Tu, prea mult iubind-o, i-ai pictat iarna şi gerul
şi pe braţe şi pe frunte şi-n poemele nescrise?
Doamne, teamă-mi este, mi se derulează toată drama
în decoruri muribunde, unde nimeni nu pătrunde,
numai suflete de Ane răstignite pe piane,
într-un Purgatoriu-aparte... numai ruga le desparte
de tărâmul Tău de pace, unde Ana tace, tace...
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
 EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Stejarel IONESCU

Ană, ai lăsat aici un nume

Ană, îngerii te aşteaptă împreuni ape cu ape
du-te şi le scrie lor, şi te muţi în lumea ta.
nu mai sta aici în poartă,
o să-mi fie dor, Ană, plânge noaptea, plânge ziua,
şi Pământul cade în hău,
Ană, vezi că-i asfinţit aproape uite că te aşteaptă steaua
şi mai cade iar o stea, ce poartă numele tău!

Elena OBRINTESCHI

IN MEMORIAM - Ana Podaru

Și-i iarăși poezia în doliu
Te plânge poezia, Ană!
Metafora suspină,-i strană,
Iar fluturi scapă din infern,
Pe catafalc lumină îți aștern!
Cad îngeri, Ană, din icoane,
Cu poezia ta-n canoane,
Că ți-ai făcut din ei complici
Iar poeziile... le abdici.
Plecarea ta-n viața eternă,
Cu tunet ne-a trecut prin beznă,
Iar jalea ne-afundă în abis,
Căci tu, Eroină, ni te-ai stins.
Te-nalți pe prispa veșniciei,
Podoaba lumii cea zglobie,
Purtând pe fruntea ta cunună
A suferinței cea nebună.
Că ai făcut din ea comoară
Toiag de sprijin să nu doară
Nici zorile, când istovită,
Durerii te-au predat rănită.
Azi, voalul vieții nevoios,
L-ai dus ofrandă lui Hristos.
Rămâi o amintire vie,
Făclie aprinsă-n veșnicie!...
Drum lin printre stele, Anuță dragă!

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 107

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
Ioan DĂNILĂ
In memoriam.
Ana Podaru sau poezia ca reazem ceresc
Anapoda poate fi uneori soarta poeţilor!
Tocmai când e aproape gata soclul, vine cineva
şi trage preşul de sub picioare…
Ana Podaru (născută Doboş; 27 oct. 1974,
com. Nicolae Bălcescu, jud. Bacău – 7 oct. 2019,
Marea Britanie), ca poetă, prozatoare şi
publicistă, este produsul literar al profesoarei de
română din satul natal, Irena Vaculik, al
climatului de la Colegiul Naţional „Vasile
Alecsandri” Bacău, unde a fost elevă, dar
îndeosebi al scriitorului Dumitru Velea,
preşedintele Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu”
din Petroşani. A semnat interesante volume de
poezie („Cad îngeri din icoane”, de pildă, în
2017) şi pagini de memorialistică (titlurile pot fi
găsite pe internet). La sugestia mentorului ei din
Valea Jiului, îşi pregătea dosarul pentru a deveni
membră a Uniunii Scriitorilor din România,
108
filiala Bacău. Mi-a trimis un grupaj de versuri,
care a fost tipărit în „Ateneu” din 2018
(octombrie, p. 8), iar apoi cărţile de poezie, pe
care le-am depus la Biblioteca Comunală Nicolae
Bălcescu. I-am trimis revista şi confirmarea
înregistrării volumelor şi mi-a scris
entuziasmată: „Ce mult iubesc oamenii locului!
Sunt calzi, primitori, iubitori”.
Asemenea eroilor Hortensiei Papadat-
Bengescu, Ana şi-a monografiat suferinţa şi a
trecut-o în vers: „Taie brazde-adânci de suflet şi
le-atârnă la fereastră,/ inima mi-o coase-n patru
cu un şnur de curcubeu/ ca să bată-n zorii zilei
pe-un pătul de floare-albastră” (finalul sonetului
Operaţie pe cord deschis, în „Pro Saeculum”, 3-
4/2019).
(în Deşteptarea, Bacău, 15 oct. 2019)
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Evra GART
Scrisoare,
(Ană - Ană, zăpezile te apasă! Nu știu unde am
citit acest vers minunat și cui aparține de facto)
De câteva zile aștept... timpul. Printre clipe văd un
trup, un sicriu.
Nu mi-am închipuit niciodată o mare de oameni...
Cât aș vrea ca cineva, un oarecare să vină la mine
și să "bată" pe umăr: "hei, trezește-te, totul este doar
un coșmar!"
Ciotola în care îmi adun mucrurile de țigară este
neîncăpătoare. Am fumat peste cinci pachete de țigări
în ultimile 48 de ore și îl așteptăm pe acel cineva care
ar fi trebuit să mă trezească, să-mi scuture umerii...
Adevărat, dacă nu ar fi fost ALI, cea care îmi stă
la căpătâi în ultima vreme (din când în când să-mi
șteargă borboanele de sudoare) și cea care și-a dat
seama că acestă perioadă este un coșmar, nu aș simți
momentul prin care trec.
Ultima perioadă de timp, ca un arc de cerc, m-a
apelat emoționată, nerăbdătoare, curioasă dacă mi-au
sosit cărțile... Întâi I-am răspuns calm: "Ana, încă nu
au ajuns, Liniștește-te, o să ajungă, în Germania sunt
mai înceți decât prin alte părți, atunci când vine vorba
de lucruri importante, se comportă cu grijă! Când o să
ajungă, am să te anunț și când o să am timp... timp,
timp... O să fac o recenzie!"
"Poezia este esența sufletului încărcat de patimi!
Ana Padaru pentru Evra G. 21.02.2019 Haywards
Heath. Inimioara - semnul zâmbărețului..."
Și acea inimă, inimă care nu se frânge niciodată...
"Sufletul vorbește aceași limbă în orice colț de
lume. Pentru Evra G. 21.02.2019 Haywards Heath"
și aceași inima încăpătoare cât pentru zece!...
Poate într-un târziu învațăm ceva...
Timp... timp... timp... Mereu căutăm ceva ce nu
prea există, mânați de zbuciumul pe care îl trăim în
secolul vitezei, când nenorociți uităm să trăim, uităm
să vorbim cu prietenii apropiați, cu cei care merită și
pe care îi iubim...
Fusesem invitat la Londra, la última lansare,
rezervasem totul când o problemă personală m-a ținut
în loc, era pentru a treia sau a cincia oară când ne-am
jurat că o să ne vedem... În Sfârșit!.. Mi-am cerut și
de data aceasta scuze și ca o "femeie înțeleaptă" a
zâmbit: "Lasă Evra, nu fii mâniat, încă nu ne-a sosit
ceasul, nu o să mor eu curând!"... "Ah, care ceas!?".
"Ai să vii Evra odată!?"... "Pentru tine oricând!"
Am cerut scuze și la postarea "maestrului" care
anunțase "festinul" de Londra și mi-a răspuns serios:
"Hei, copile, ți-am spus că te iert pentru că nu ai
ajuns!"
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
După toate aceste promisiuni deșarte acum, îmi
amintesc perfect momentul când ne-am certat odată și
mi-l amintesc foarte bine pentru că l-am memorat
atunci pentru totdeauna.
Avea o poezie supusă discuției, în cenaclu, iar eu,
inconștient, am "mazilit" poezia. (o singură dată
înainte se mai întâmplase, să intervină în privat,
înainte de anunțul autorului: "Evra, mi-ai făcut praf
poezia! Tocmai tu, tu la care..." Ana, regret, tu mă știi
pe mine, sunt de neclintit indiferent că ești tu sau ori-
cine altul... Ești specială, dar îmi pare rău!"
Mă cunoaștea foarte bine și știa că ceea ce exprim
nu are legătură cu numele.
Au urmat apoi o serie de aprecieri pozitive și de
fiecare dată avea un alt stil, cred printre puținii din
cenaclu, cel mult trei, care mereu schimba stilul, pen-
tru a nu putea fi descoperit.
În ziua aceea, când am reușit să-i fac o nouă poezie
praf, a intrat în privat și printre lacrimi a spus: "Nu
credeam că poți fi atât de crud! Nu, nu ești omul pe
care îl cunosc, în această poezie este viața mea...!"
Unul dintre oamenii pe care îi apreciez cel mai
mult, din această lume haotică pe facebook, m-a
atenționat în privat: "Evra, atenție ce spui, Ana tocmai
a suferit.."! "Știu domnule, ce s-a întâmplat, însă eu
sunt cum sunt, nu fac "rabat" apoi Ana îmi este dragă,
ne cunoaștem mult mai bine decât credeți, poezia nu
este nici pe departe cum crede ea!"... "Evra, este viața
ei pusă pe hârtie, nu trebuie să fii atât de
crud!"..."Domnule. NU SUNT CRUD, îmi exprim
doar părerea mea!
Fără prea mult "tam-tam" mi-a dat Block. Am
zâmbit poznaș atunci, mulțumit în sinea mea de drac
"împielițat, însă încăpățânat nu am vrut să mă" cațăr
să pătrund dincolo de zid...
A urmat o perioadă destul de tristă și totul merge
pe dos până într-o sâmbăta seara când am zis: "asta
nu poate să continue așa!" În minutele următoare am
scris un email:" Dragă Ana, mai ai de gând mult să
mă chinui!?... Când ai de gând să scoți blockul"
În zilele următoare m-a deblocat și am reînceput
să văd printre păsări!
Dacă am ajuns la acest episod, mă opresc puțin să
transmit celor care au "bârfit-o" și au pus umărul la
situația de față: "Domnilor care ați spus că de ce îi fac
traduceri sau că ar fi făcut treburi murdare.... Ana nu
a simțit nimic în afara literaturii. Atât și nimic alt-
ceva!"
Of, Ana, dacă ai putea auzi acum, o prietenă mi-a
povestit odată că atunci când ai o relație nu se poate
109
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
să vorbești femeii doar despre literarura. Dar tu, când Acum mi-am propus să scriu altceva, de acolo de
vorbea omul cu tine, doar despre literarura vorbeai, departe din "steaua magilor" cred că vei vedea ceea
câți oare te-au înțeles!?... ce am scris:
Acum pot să confirm tuturor, cred că ai fost singu- e toamnă
rul om, aplecat asupra literaturii mult mai mult decât lupii își ascut colții
mine, dacă pentru mine "spiritul maeștrilor îmi nu-și schimbă blănurile
dictează volumul picături din perfuzie, pentru tine lit- și picură din nou frunze
eratura a fost hrana sufletului". sub pașii profetei.
Cred de asemenea că cei mai mulți care scriu liter- stai la o masă
atura, alături de copiii care îți cântă poeziile, să foarte departe
"capete" obiceiul tău de implicare, dacă vor să scrii
reușească. cuvintele vin "mănușă"
Cât celor care te-au bârfit, pace sufletelor lor, însă sonetul despre Eminescu
trebuie să le spun că nu vor avea niciodată un suflet și psalmii înaintea
atât de nobil precum ai avut tu... Pentru că îți cuvintelor
amintești "Anucă" când ți-am spus că '"Eu nu voi Manole te ține
putea fi niciodată ca tine, tu care ți-ai iertat tatăl după în dreapta sa
atâtea răutăți comise, tu care nu aveai un miligram de când va veni albul
"ură " împotriva nimănui, nici măcar nu te-a interesat zăpezilor
cine te bârfește, numele lor sau ce au spus despre tine. nimic nu se mai schimbă
Tu zâmbeai și mergeai înainte! în munți
Ce m-a deranjat cel mai mult în aceasta istorie, nu primăvara străbate
o să mă opresc la numele lor, nici măcar asta nu mer- umbra visurilor
ită, o să spun doar atât: "blestematilor, nu vă dor acum și se așterne tăcută
vorbele reproduse că: NU ARE CANCER!... SE în mugurii frunzelor tale...
PREFACE, SIMULEAZĂ, MINTE! Înghițiți-vă vor-
bele cu sughițuri!" Desigur cuvintele pier, se destramă, nu se ridică
Nu mai am cuvinte, sunt obosit, și ALI, care încă la înălțimea gândurilor tale pentru că iată:
îmi stă la căpătâi și-mi șterge "burboanele de sudoare,
după poveștile despre tine, a pictat un tablou Anucă, Călătoream pe-o stea
a scris o poezie (tu, nu o cunoști, este și pictorița, face fără pantofi de piele
tablouri minunate, a scris ceva destul de elocvent, cu tălpile crăpate
cum te cunosc, ai zâmbi acum și i-ai mulțumi, ai avut și reci
zâmbetul mereu așternut pe față! cămașa gândurilor
cu nasturi de vise
O plângeți azi? Dar ieri era hulită furate din cer
Câtă fățărnicie pe pământ, ușor dantelată de mâini de fecioară
Câtă lumină-n nori zădarnicită îmi flutură gene de țurțuri
Și ură proslăvită în cuvânt! sărată e ploaia ce cade
O plângeți azi când ieri era damnată din ochiul luminii
Azi a plecat în ceruri, e departe din cercul de foc
Și sigur, n-o să poată niciodată, cenușă
Să vă răspundă odioasei fapte! miroase a cenușă
Tăceți mai bine, luminații-i gândul, iar steaua îmi vine mănușă
Cu ultima bucată de tăcere!... nu știu cine a pus nopții stele pe drum
Atunci când ea vă dăruia cuvântul, vorbesc cu a mea limbă de scrum
Voi aruncați pe chipul ei cu fiere... și văd cum din colț îmi ciobeste
Ea v-a iertat... acum zâmbește-n ceruri un cioc uriaș
Tocmai a-nchis cuvântu-n calimară se spune că-i pasărea morții!
Va străluci în noapte, în eteruri
Precum o stea stingheră și ușoară (Ana Podaru, ultima poezie trimisă pentru a fi
supusă discuției în cenaclul Schenk, aproximativ cu o
Iubită prietenă, aș putea să îți dedic poezia scrisă lună înainte de deces.)
Paulei, însă nu cred că ar fi corect, de aceea voi păstra
doar finalul, de aceea zâmbește "vei fi încoronată cu Timpul nu mai este timp Ană, pentru că în ultimile
spice de grâu în locul cuvintelor!" trei luni nu am mai vorbit, deși îmi doream mult, am
înțeles că "nenorocitul" s-a întors, a recidivat și nu
110 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

voiam să te mai obosesc pentru că de fiecare dată când
vorbeam cu tine, te certam să "nu mănânci" ceea ce
îți era interzis de medici!
Deși, precum mă cunoști, nefiind unul care
urmărește cine îi dă şi cine nu îi dă like la postări, am
observat că m-ai urmărit îndeaproape cu drag până la
final... De aceea meriți să rămâi iubită, mai ales acum,
pentru că ai fost unul din puținii prieteni, chiar și din
viața reală care merită aceasta titulatura de "prieten",
iar de pe Facebook nu mai vorbesc...
M-am gândit mult să scriu sau nu aceste rânduri,
până la urmă m-am decis, am așteptat în van să vină
cineva să mă zgâlțâie: "trezește-te, Ana este aici!"
Am scris toate acestea cu gândul că ai fost una din
primele persoane care mi-a citit teatrul pe care îl scriu
și s-a aplecat cu profesionalism asupra lui, dealtfel
cum ai făcut și cu teatrul maestrului Velea.
Acum poți pleca împăcată, ai avut mulți prieteni
care în aceste zile ți-au dedicat poezii, oameni
minunați care te-au iubit, mai ales femei, mult mai
mulți decât cei câțiva netoti care au bârfit și pe care
într-o zi i-aș ruga să scrie măcar un sonet, unul singur
apropiat de valoarea celor scrise de tine, mă îndoiesc
că o vor face vreodată, mulți impotenți literar.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
Fulgi de zăpadă
Ai spus că vine iarna peste noi
că ne vom pierde noaptea prin zăpadă
eu te-am rugat să ne desprindem goi
de-acest pământ, dar nimeni să nu vadă.
Pierduți am fost prin fulgi ca doi condori
ne-am îmbrăcat în straiele zăpezii
puteam sculptand arcuşuri și viori
cântam zdrobind furtunile amiezii
Purtam în iriși albe flori de gheață
în trupul nostru rece viscolea:
"Adorm iubite, ninge sau e ceață!?"
"Răspunde-mi peste gându-mi troienea
"Să nu adormi" mi-ai spus... „mai arde focul
la piept-ți cald mai e un singur loc!“
P. S. Te-aș fi putut ruga în final să-mi păstrezi un
loc aproape de tine însă mă tem că acolo unde ești tu,
lângă sfinți, nu este loc și pentru unul ca mine!
IN MEMORIAM ANA PODARU: 1974-2019
111
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Mirela DUMA

CÂND MOARTEA ESTE UN CÂȘTIG

În memoria prietenei poete Ana Podaru

Scriu aceste rânduri, în urma celui mai dureros Acesta este adevăratul viitor, nu filozofările și încur-
eveniment prin care într-o zi vom trece cu toții. Cele cătura de idei emise de oamenii de "succes" ai zilelor
scrise aici vin dintr-o adâncă și dreaptă cunoaștere a noastre, pentru că nu există succes mai mare în viața
Cuvântului lui Dumnezeu – punte între moarte și vi- unui om, decât să trăiască în Hristos.
ață. Necunoașterea și neîncrederea în puterea (cuvân- Viața ne pune în fața unor responsabilităti (sociale,
tului) produce dureri care fac ravagii în viața omului. intelectuale, personale, materiale), dar singura care
Am cunoscut-o pe Ana în cercurile de poezie vir- afectează eternitatea, este ceea spirituală.
tuală, prietenia noastră fiind bazată pe încredere și De aceea ne punem întrebarea, prima întrebare din
respectul față de Divinitate și apoi pe tot ce decurge istoria lumii adresată de Dumnezeu: UNDE EȘTI?
din acestea. Mi-a plăcut poezia curată a Anei, cuvin- Unde îți este sufletul, mintea, pasul, dragostea, poe-
tele elegante și imaginile rafinate – așa cum îi stă bine zia? UNDE EȘTI? Ce poți răspunde la aceste între-
unei fiice de Împărat. bări? Sau cum poți răspunde în vremea asta de tristă
Binecuvântată cu harul de a scrie, Ana dăruiește și falsă independență în care noi am ridicat armamen-
tuturor prin poezie, atâta iubire, bunătate și frumu- tul împotriva adevăratei mântuiri, împotrivă învățătu-
sețe, încât la 45 de ani "resursele" ei se epuizează aici rilor de pe Munte?
pe pământ, reîntorcându-se la Sursa care i-a fost călă- Prin moartea Anei suntem expuși unui exemplu de
uză și inspirație, pentru o altă nobilă și veșnică misi- viață şi al unui sfârșit. Medicii au încercat tratamente,
une. operaţii, chimioterapii, radioterapii, hrăniri artificiale,
Lupta de peste doi ani și jumătate cu cancerul, eu dar au falimentat. Chemarea lui Dumnezeu a fost mai
o văd ca pe o biruință, deoarece Ana a îndraznit să puternică.
lupte, să mai iubească și să se încreadă în verdictul
Celui Veșnic, chiar și atunci când după ultimul RMN,
doctorul a spus: weeks. Iar dacă Dumnezeu, în data
de 7 octombrie la ora 3 dimineața, a chemat-o acasă,
Ana a mers cu siguranță în Împărăţia lui Dumnezeu.
Îndrăznind să iubească și să-l iubească pe Dumnezeu
și în această situație – al cărei sfârșit îl conștientiza –
Ana și-a creat un viitor. Unul în Împărăția Cerurilor.
Viața ei pe pământ a fost una de calitate, datorită
atitudinii pe care a avut-o față de Dumnezeu, iar tre-
cerea în neființă i-a fost un dar, datorită respectării
valorilor creştine pe care le-a urmat și trăit.
Moartea Anei, ne învață ceva? Plecarea ei prea de-
vreme dintre noi, ne pune pe gânduri? Lângă cine ar
trebui să ne petrecem viața și ai cui "slujitori" sun-
tem?
Locul de admin, de iubită și de asistentă în spitalul
unde lucra, o să fie ocupate de altcineva. Cel de
mamă, niciodată. Durerea este adâncă, mare. Putem
învăța ceva din aceasta? Poate – să ne identificăm cu
zona în care trebuie să ne corectăm. Să nu dăm prile-
jul morții să fie un dezastru pentru noi și cei care ră-
mân în urma noastră.
Să ne dăm șansa de a beneficia de speranța Învie-
rii! Să înțelegem că a trăii întru Hristos și că a murii
este un câștig. Cu această speranță și încredere să ne
trăim zilele pe pământ, în poezie și printre oameni.

112 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019


Ar trebui să înțelegem atunci, care este adevărata
"Poezie" pe care trebuie să o scriem, să o citim și să o
recităm. Să ne ferim de bulimismul social, ideologic
și chiar literar. Mulți dintre noi suntem cu un ceas, cu
o zi, cu un an, tot mai aproape de momentul morții.
Trebuie să fim responsabili față de ea, împăcându-ne
cu Dumnezeu.
Viața este la dispoziția noastră. Ce facem cu ea?
Singurele lucruri de care suntem atrași – în timp ce
trăim – este concurența, dorința de a părea important,
ambițiile, destrăbălarea, îmbuibarea.
Să nu uităm totuși că moartea ne pune în fața ju-
decătii!
Ana a închis totul și a plecat!
Cuvintele mele sunt poate grele, fără sens pentru
unii, dar este singurul adevăr asupra căruia aș vrea să
medităm.
Doctorii nu au putut oprii planul lui Dumnezeu. Și
nimeni nu poate opri nici Învierea.
Moartea Anei este reală, adevărată, precum şi
acest adevăr: va fi la sfârșit o judecată! Iar pentru cei
găsiți în curăţenie, învierea va fi în slavă și glorie, sta-
tutul celui plecat fiind: să se odihnească de ostenelile
lui. Dar numai al celui plecat în Iisus. Iar plecarea în
Isus, presupune o viață trăită după învățăturile Lui. Și
ele sunt simple: bunătate și dragoste!
Vremea noastră de plecare, sosește. Noi nu știm
când, de aceea trebuie să fim pregătiți în orice clipă.
Credința rămasă doar la nivel de intenție nu salvează,
Loreta TOADER
In memoriam Ana Podaru!
Se-așterne timpul peste tine, Ană
Cu frunze ruginii te-ai îmbrăcat
Grăbită,tu,în noaptea cea de toamnă
Prin ploaia gri și rece ai plecat
Zâmbind tu poezi-ai luat cu tine
Nu te-ai uitat o clipă înapoi
Și ai plecat spre zările străine
Lăsându-ne cu ochii triști și goi
Te-ai agățat în noapte de-un colț de stea
Cutreierând prin alte galaxii
Și-atunci luna mirată chiar și ea
Glasul ți-a ascultat în poezii
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
nu ajută, nu contează! Dumnezeu este un Dumnezeu
al acțiunii, al ordinii și dreptății. Înlocuindu-l pe EL
cu surogate, nu facem decât să ne semnăm singuri și
inconștienți sentința la moarte. O moarte veșnică, la
fel precum Învierea.
Pe Ana nu trebuie să o plângem. Ea a ajuns în lo-
curile de adevărată bucurie, liniște, lumină și pace.
Vom duce lipsa ei, a zâmbetului cuceritor, a glasului
cald și al prieteniei ei. În rest trebuie să ne bucurăm
de privilegiul pe care îl are, acela de a sta în prezența
lui Dumnezeu o veșnicie. Ana a știut cine este!
Stând în fața sicriului ei, ar trebui să ne punem
această întrebare: cine sunt eu?
Este mai greu să negi ceea ce ești, decât să accepți.
Eu știu, cred și declar că suntem pace, bucurie,
dragoste și lumină. Suntem forță și curaj. Și biruință.
În unele momente ale vieții, ne-am recunoscut în
acestea. Mai știu cum trebuie să se termine viața mea.
Nu este un secret și de aceea am mărturisit toate aces-
tea. Să constuiesc o punte între Dumnezeu și voi. Se-
cretele ridică ziduri.
Dacă simplitatea și sinceritatea celor scrise de
mine devin punte, mă bucur. Dacă devin zid, voi con-
strui un tunel și tot voi ajunge la inimile voastre, pen-
trucă va iubesc – în Numele Domnui Iisus Hristos,
pe care îl găsim în Adevăr, în Lumină și în Iubire.
12 noiembrie 2019
Îngerii pe aripile lor te-au luat
Purtându-te ca pe o Regină
Și în Paradisul cel de toți visat
Ți-au dăruit liniștea divină
Zâmbind fugar în noaptea cea de toamnă
Te-ai avântat în zbor spre ceru-nalt
Lăsându-ți sufletul s-adoarmă
Și-n frunze arămii l-ai îmbrăcat
Se-așterne toamna peste tine, Ană!
Omagiu pios pentru un suflet nobil
13 octombrie 2019
113
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Eugenia MIHU

Mi-a fost foarte apropiată și foarte dragă, chatul este de Și cu mult mai fericită
kilometri. Imi povestea despre copilaria necăjită, despre Decât fosta-i chiar din zori.
parteneri, despre copii, proiecte, poezii. Despre începutu-
rile bolii și apoi despre evoluție. O certam mereu că mun- Of, Anuța noastră dragă,
cește prea mult, îmi punea continuu poze în care era exte-
Știu că ești un înger pur
nuată. I-am tehnoredactat "13 octombrie". "Jeni meu, ține-
mă de mână în timpul operației!". Se pare că nu am ținut- Ce, din cer, o să atragă
o... Nu am făcut nimic... Toți poeții buni în jur.
Un alt 13 octombrie rece...
Of, Aniță talentată,
DORMI, ANUCĂ, SOMN FRUMOS! Spune-mi, cine ți-a permis
Să îți lași prea dulcea fată
ANĂ, tu te-ai dus la stele, Și să fugi în paradis?
Sau sub lespezi de bazalt
Ce te-apasa, suri și grele? Ană dragă, poezia
Ești în lut sau în înalt ? Ți-era lacrimă și chin
Ce înfiora hârtia
Ană, este frig la tine, Și în față-ți mă înclin
Ți s-a pus o haină groasă?
Fiindcă mâinile ți-s fine Și te rog, Anucă, fată,
Și-ți plăcea mai călduroasă. Să mai vii să-mi povestești
Cum făceai, cândva, odată,
Ai căciulă și-o bluziță Ce mai faci și cum mai ești.
Mai de iarnă, mai de ger?
Căci habar n-avem, fetiță, Te întreb, dar de acuma
Cum e vremea, sus, în cer. Nu mai vrei să ne răspunzi,
Iar deasupra-ți cade bruma
Spune-mi, Ană, groapa-i neagră, Și de oameni te ascunzi.
Umezeala-ți intră-n vene,
Are cine să-ți mai dreagă Însă știu că peste lume,
Vreo perluță prin catrene? Dar din stele vei luci
Și prin poezii postume
Of, Anucă, prea iubită În vecii vei străluci.
Știu că ești în câmp cu flori Dormi, Anucă, somn frumos
De-a direapta lui Hristos!

Viorel-Daniel Pop
Omagiu Anei Podaru și poezii în multele volume.
Stă sufletul aproape să se-nece
Mi-e sufletul atât de trist cum tu scriai în urmă cu doi ani
și lacrimile-s numai sânge, Octombrie atât de rece...,
iar moartea știe că exist lăsând acum cei doi copii orfani.
și-mi cerne lacrima ce plânge. Ni-e sufletul îndurerat
Mi-e sufletul căzut, răpus dar ești atât de vie prezentă Ana, literat
de doliul trist ce macină timpanul poeta scrisă-n poezie.
lăsând copila, ai apus...,
tu, Ana poeziei și romanul. 07 Octombrie 2019.
Mi-e sufletul atât de disperat Un ultim omagiu Ana Podaru suflet special mie. Dormi în
să văd cum pleci în altă lume pace Ana! Și cum îți spuneam mereu Ana: "Nici moartea și
nici viața nu sunt așa cum par a fi, ci sunt așa cum sunt..."
lăsând copil îndurerat

114 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019


Titina NICA ŢENE
Deci Ana Podaru, cea căreia i-am citit, cu sufletul
la gură, relatările din "Punctul final", a ajuns la
punctul final la care tot speram să nu se ajungă. Mi-
a spus că mentorul ei este filozoful Dumitru Velea, a
fost fericită când i-am spus că e și al familiei Ţene.
Al. Florin ȚENE
Fericirea de a fi contemporan cu Dumnezeu
Poetei Ana Podaru
Avea gust octombrie de vin în cană,
Tăcerile alunecau pe nesimţite-n mers,
Nu ştiam că suferința măcina o Ană
Iar Poemul o înveșnicea ca Manole în vers.
Cânta amiaza tristeţea-n flori
Se uscase de tristețe şi mălinul,
Iar cerul desena o cruce din cocori
Ridicând la rang de virtute chinul.
Antonela STOICA
IM MEMORIAM, ANA PODARU
Vezi tu? Frigul ăla era doar un
“state of mind”.
Zidul chiar îți șade,
dacă ai mai avea mâini,
ca o mănușă.
Tălpile nu te mai dor
fiindcă de-acum
nu mai pășești pe spini, Aniușă.
Nu-ți mai trebuie nici măcar aripi
sau vreo vestă de lână,
pe Timpul Tău ești de-acum
absolută stăpână.
Incertitudinile s-au disipat
undeva în Univers,
în acest vis pământesc, albastru,
împreună cu poezia durerii și teama.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
Nu ne-am cunoscut personal, dar am îndrăgit-o
pentru dragostea ei vulcanică, pentru viaţă. Iubea
oamenii, frunzele, copacii cu dăruire totală simțind,
parcă, sfârșitul timpului ei. Ana vei rămâne veșnic în
inimile noastre!
Amurgul jelea cu nuanţe închise
Şi câmpul trimitea culorile la culcare
Pe când clipele albe cădeau ucise
De nu se-ntorceau din nou în soare.
De azi, o înveleşte cu noaptea infinită
Pe Ana Poet ce doarme -n veșnicia ce vine
În miezul întunericului o aud cum recită:
Doamne, îţi mulţumesc, sunt contemporan cu tine!
“You simply left everything behind”
chiar și capătul de viață,
acea singură dată
când cântai la harpă,
de un cor îngeresc acompaniată,
pentru Mama.
Erai incredibil de frumoasă.
Steaua care ai redevenit
A ajuns din nou
în brațele Ei,
Acasă.
Drum lin in Lumina, draga mea! Atat ti-am putut dedica,
printre lacrimi. Dumnezeu sa te pastreze la dreapta Sa!
Condoleante familiei.
115
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Mariana MOGA

Dragi colegi și prieteni, Mă tot gândesc c-odată vom fi iar împreună

În urmă cu aproximativ 10 zile vorbeam cu scriitoarea
Ana Podaru. Atunci nu bănuiam că este pentru ultima
dată.Vestea primită de dimineață, că a plecat printre
îngeri, mi-a rupt sufletul în două. A murit în jurul orei trei.
I-am dăruit un poem, pentru ultimul său drum.
Dumnezeu să te primească acolo lângă El, Aniță! Ai
fost un om minunat, un prieten adevărat și un scriitor
valoros.
NE MOR PRIETENII
- In memoriam Ana Podaru –
Să dăruim cuvinte din noul adăpost
Nu plângeți dragi prieteni, mai scrieți doar un vers
În vama dintre lumi e rânduială veche
Vorbiți însă încet, ea, moartea, vă aude
Mai joacă încă zaruri cu suflete pereche
Te crezi stăpână moarte peste a lumii sorți?
Dar cei plecați de-acasă, nu sunt și n-or fi morți
Luați din lumea asta, cu toții vor trăi
Dar după tine, moarte, ce-o fi când vei muri?

Aud iar voci pe-o scenă ce devora destine

Prietenii ne pleacă, prietenii ne mor
În treacăt pescăruși se spovedesc la valuri
Cu inimile triste vorbind de moartea lor

Și simt cum vertical se scurg parcă poeme

Prin timpul vlăguit de- atâta exigență
Dansând printre fantome în noaptea disperată
Mai trece câte-un suflet spre noua existență

Îngenunchind cuvinte sub tălpile de sănii

I-ai râs în față morții, Aniță, mai mereu
Dansează pentru mine, dansează tarantela
Prin noua nemurire, doar tu cu Dumnezeu

Ai strâns aici, în tine, puține anotimpuri

Și-un dor mă amăgește la modul singular
Recidivând cuvinte îți vor urma destinul
De-atâta disperare, câzând rectangular

Miroase-a brad afară și plouă liniștit
Te-ndrepți spre noua casă cu vise de-mprumut
Iar ilegal pe stadă în pas de dans doi îngeri
Valsează-n ritmul tău la modul absolute
În ce bibliotecă de mâine să te caut?
Ce proastă-i simetria trăirii sus și jos
13 octombrie rece este titlul unui volum de versuri ce
poartă semnătura Anei Podaru, apărut la Editura „Inspi-
rescu” din Satu-Mare în 2017.
Premoniție sau nu, în 13 octombrie 2019, la ora 13.30,
ea pleca pentru totdeauna, de la Capela „Ultimul popas”
din Vulcan, str. Decebal nr.25, jud.Hunedoara.
Ne părăsește un om minunat, un prieten adevărat și un
scriitor valoros.
Dumnezeu să te primească lângă El, Aniță!

116 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

 EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Iulian CHIVU

ANA PODARU,
LA CEASUL AL TREILEA
Cu douăzeci de zile înainte de a împlini vârsta 45 I se publică, în timp, mai multe volume de poezii
de ani, poeta Ana Podaru a fost înfrântă de o boală și primește numeroase premii literare: Diplomă de ex-
necruțătoare și s-a stins la 7 noiembrie, la o oră de celenţă pentru talentul literar deosebit – Editura Inspi-
cumpănă a nopții, într-un spital din Anglia, după ce rescu, 2014; Premiul Ion D. Sîrbu pentru poezie acor-
în vara aceasta a suferit o a doua intervenție chirurgi- dat de Fundaţia Culturală Ion D. Sîrbu, Petroşani pen-
cală. Ana s-a născut la 27 octombrie 1974 în satul Ni- tru volumul Cad îngeri din icoane, 2017; Premiul
colae Bălcescu, județul Bacău, într-o familie cu posi- Editurii Contraste Culturale, 2017 la Concursul Inter-
bilități modeste și cu mai mulți copii (poeta era al tre- naţional de Poezie Sub zodia poeziei, 2017; Poetry
ilea copil din cei patru ai familiei Doboș). Cu nostal- Trophy – RCC Londra – 2018; Diplomă de excelenţă
gia locurilor natale în suflet, Ana părăsește plaiurile din partea Fundaţiei Ion Raţiu, 2018; Premiul al II-lea
moldave fiindcă familia va căuta să-și acopere lipsu- la Festivalul Internaţional de creaţie literară Grigore
rile plecând în zona minieră a Văii Jiului. Aici se va Vieru, Ediţia a VI-a, 2018 etc. De asemenea, se bu-
căsători curând și va avea doi copii (o fată, Larisa, și cură de aprecierile criticii în cronici semnate de Ge-
un băiat, Bogdan). Ana are aici posibilitatea să-și asi- orge Terziu. Liliana Terziu Boianu, Mirela Stângă,
gure o profesie și ajunge asistent medical la Vulcan, Dumitru Velea, Iulian Cătălui, Constantin Stancu,
iar mai apoi la Petroșani. Din 2014 pleacă în Marea Marin Iancu, Adrian Țion, Sonia Elvireanu, Monica
Britanie şi lucrează ca asistent medical la Spitalul din Grosu, Camelia Ardelean, Mariana Bendou, Elisabeta
Crawley – Sussex Community NHS Trust, Sf. Augus- Bogățan și alții.
tian Care, Maplehurts Nursing Home-Haywards Am văzut-o ultima oară pe Ana Podaru în toamna
Heath şi Woodlands Nursing Home-Burgess Hill. anului trecut la Mănăstirea Lainici, unde au loc întâl-
Ana se confruntă curând cu o serioasă încercare; des- nirile anuale ale revistei Banchetul. Era vizibil mar-
părțirea de soț și dorul de copii (ia cu sine fata, iar cată de suferință și totuși radia un optimism sănătos;
băiatul rămâne cu tatăl la Vulcan). Larisa urmează cu acesta, copiii ei, poezia și prietenii îi dădeau puterea
dăruire studiile în Marea Britanie, la St. Paul’s Cat- să lupte. Și Ana Podaru a luptat până la 7 octombrie,
holie College din Burgess Hill, iar din 2019 este stu- când la Ceasul al treilea se va fi însoțit cu îngerii ros-
dentă la University of Brighton. Băiatul (iubitor de tind cu psalmistul: Către Tine, Doamne, am ridicat
poezie și de artă plastică) vine și el în cele din urmă sufletul meu. Dumnezeul meu, spre Tine am nădăj-
tot în Anglia, dar la Leeds. Ana a fost receptivă încă duit...
din copilărie la toate neajunsurile din familie și era
alături sufletește de mama sa, a cărei figură îi va lu-
mina amintirile, îi va da candoare poeziilor și reazem
suferințelor îndelung tăcute.
Primii pași în poezie îi face în Ziarul Națiunea,
unde o publică Romeo Tarhon, cel care presimte harul
ei poetic și o va încuraja. Din 2014, Ana Podaru pu-
blică versuri în mai toate revistele din țară, însă poeta
se leagă profund de revista Banchetul din Petroșani,
al cărei mentor, poetul și eseistul Dumitru Velea, îi
publică la Editura Fundației Culturale I.D. Sîrbu mai
multe volume de versuri, ultimul volum apărut aici fi-
ind unul de proză (Zece povești) pe care am avut bu-
curia să-l citesc înainte de apariție și să-l prefațez.
Ana Podaru avea să-l primească pe patul de spital la
Fundeni, prima și, din păcate, ultima bucurie după o
dificilă intervenție chirurgicală.

Trofee pentru poezie ale Anei Podaru

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 117

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Ana PODARU
La mise en français: Elisabeta BOGĂŢAN

Umbra umbrei M-am străduit adesea

In pas cu ea sa fiu,
Sunt umbra umbrei mele uneori, Sfidăndu-i nemurirea
Pe drumuri, in pustiu,
mă simt de parcă-s construit din pietre, Dar ea-mi ţesea cămaşa
un pumn de humă-i viaţa Secundelor rămase
ochii-mi goi privesc... Si-mi împletea crăvaşa
cum ea se scurge-ntr-o firidă Din fire de mătase,
din care cresc azi florile de colţ.
Sunt umbra umbrei mele ce-a rămas
captivă-n drumul semănat cu trestii,
sunt umbra umbrei pentru voi prieteni
în labirintul sferei ce-o purtaţi...
îmi cresc din oase plante-agăţătoare
să mă prind petec chiar de umbra mea.
Sunt umbra umbrei mele, foc de paie,
strivit de minţi avide şi murdare,
călcat de mii de umbre şi picioare,
cenuşă sunt şi scânteiez iubire,
de n-aş fi umbră aş rămâne lut
sau ram de plop ce crengile-şi îndoaie.

L’ombre de l’ombre

Je suis l’ombre de mon ombre parfois,

je me sens comme construit de pierres,
une poignée de glaise c’est la vie
mes yeux vides regardent... Et comment avec toi lutter?
comment elle s’écoule dans une niche
Et comment avec toi lutter?
d’où aujourd’hui les edelweiss poussent. Toi, jeune belle,
Je suis l’ombre de mon ombre restée Moi... seulement une ombre vivante
captive dans le chemin parsemé avec des roseaux, Dans les souvenirs restée.
Je suis l’ombre de l’ombre pour vous mes amis Ma rivale... un instant...
dans le labyrinthe de la sphère que vous portez... Un grain de sable
de mes os poussent des plantes-accrocheuses Détaché de la clepsydre
afin que je m’attache lambeau même de mon ombre. Du temps impétueux,
Je me suis souvent efforcée
Je suis l’ombre de mon ombre, feu de paille, De garder son rythme,
étouffé par les esprits avides et sales, Défiant son immortalité
piétiné par milliers d’ombres et de pieds, Dans les chemins, dans le désert,
cendres je suis et je scintille amour, Mais lui, il tissait ma chemise
si je n’étais pas ombre je resterais glaise Des secondes restées
ou rameau de peuplier qui ses branches ploie. Et des fils de soie
Pour moi la cravache il tressait.
Şi cum să lupt cu tine? Tribut unei vieți
Şi cum să lupt cu tine? Doar a căzut...
Tu, tânară frumoasă, privind de la fereastră
Eu... doar o umbra vie doi ochi mirați adânc au suspinat.
In amintiri rămasă. Nu ştiu de-l doare frunza
Rivala mea... o clipa... n-a oftat,
O boaba de nisip nici crengile căzute la pământ
Desprinsa din clepsidra şi toate-acestea-n palma unui vânt.
Năvalnicului timp, Ce-a fost?
O viață smulsă-ntãmplător.
118 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Cui i-o fi dor de murmurul din frunză?
Acelor păsări ce-au venit să vază
cum două mâini s-au repezit c-o drujbă
să-l facă zob,
în carnea lui să taie,
să-l facă într-o clipă şi uitat.
O, dar ce trist e-acuma în odaie,
ce trist să n-aud primăveri la rând
cum cântă în platanul meu un sfânt,
cum umbra lui pictează tremurând
tabloul unui dans amețitor,
tabloul umbrelor făcute paie.
A evadat privirea din fereastră
şi-n drumul ei nu stiu de-a numărat
inelele ce luceau sub lama drujbei,
doar a privit la dinții de oțel
ce într-o clipă tot au sfârtecat.
Platanul meu părea acum de pluş
cu trunchiul aninat pe verticală,
iar crengile facute rumeguş
nu mai purtau în scoarță nici o fală.
Platanul, lemn de foc şi rumeguş.
Creştea în lut puternic rădăcina
acelui vânt nebun iertându-i vina.
Din două cercuri lacrimi au căzut,
acelei clipe-au devenit tribut.
Tribut à une vie
Il est seulement tombé...
regardant par la fenêtre
deux yeux étonnés ont profondément soupiré.
Je ne sais pas si la feuille lui fait mal
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
il ne s’est pas lamenté,
ni les branches tombées à la terre
et tout cela dans la paume d’un vent.
Qu’est-ce qu’il a été?
Une vie arrachée fortuitement.
Qui a la nostalgie du murmure de la feuille ?
Les deux oiseaux qui sont venus voir
comment deux mains se sont pressées avec une
tronçonneuse
le mettre en pièces,
scier sa chair,
dans un instant le faire oublié.
Ô, mais que c’est triste maintenant dans la chambre,
que c’est triste ne plus entendre durant les prin-
temps
comment dans mon platane un saint chante,
comment son ombre peint en tremblant
le tableau d’une danse enivrant,
le tableau des ombres transformées en paille.
Mon regard par la fenêtre a évadé
et dans son chemin je ne sais pas s’il a compté
les anneaux qui luisaient sous la lame de la tronçon-
neuse,
il a regardé seulement les dents d’acier
qui dans un instant ont tout déchiqueté.
Mon platane semblait en ce moment être en peluche
avec son tronc acroché à la verticale,
et les branches faites sciure
ne portaient plus dans leur écorce aucun orgueil.
Le platane, bois de feu et sciure.
La racine poussait dans la glaise fortement
pardonnant la faute de ce fou vent.
De deux cercles des larmes sont tombées,
elles sont devenues tribut à ce moment.
Primăvara
Rochii albe, de mătase
timpul peste lume coase,
firul verde-n ac îndeasă
după iarna nemiloasă.
O fecioară despletită,
fragedă, neprihănită,
duce-n poală viorele,
ghiocei şi brebenele.
Sub piciorul ei fierbinte
se topeşte-al iernii dinte.
Le printemps
Des blanches robes, en soie
le temps au-dessus du monde coud,
il enfonce dans l’aiguille le fil vert
après l’ impitoyable hiver.
Une vierge échevelée,
tendre, immaculée,
porte dans son tablier des violettes,
des perce-neiges et des corydales.
Sous son pied brûlant
le dent de l’hiver fond.
119
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
Ana PODARU
„Poezia este glasul interior al sufletului”-
Interviu consemnat de Ioan Popoiu
Ioan POPOIU: Să vorbim, mai întâi, despre ori-
gini, familie, părinți...
Ana PODARU: Vă mulțumesc pentru invitație.
Voi răspunde cu drag acestui interviu. Logos şi Agape
este una dintre platformele culturale româneşti de
prestigiu cu care colaborez cu plăcere.
Ioan POPOIU: V-ați născut într-o zi de toamnă,
într-un sat de lângă Bacău! Cum era locul natal?
Ana PODARU: Bacăul meu drag, Moldova ini-
mii mele. Da, m-am născut într-o zi de octombrie,
anul 1974, în oraşul Bacău, din păcate, am fost un co-
pil nedorit de tatăl meu, fiind a treia fată, tatăl meu
dorindu-și un băiat, am fost ignorată mult timp lip-
sindu-mi dragostea unuia dintre părinţi. Am crescut
în comuna Nicolae Bălcescu, un sat de care-mi amin-
tesc cu drag, un loc în care m-aş întoarce definitiv,
dacă aş putea, pe uliţele acestui sat mi-am petrecut
copilăria, bucurându-mă de natură. Era o comună în-
floritoare, aproape de oraș, evoluată, cu mijloace de
transport, din care tradiţiile nu lipseau, se respectau
de sărbători, îmi amintesc de horele din sat, de bise-
rica impunătoare, în stil gotic, cu o arhitectură ro-
mano-catolică specifică. Uneori, îmi amintesc de clă-
cile la care participam, împletind ciorapi de lână sau
torcând, mi-o amintesc pe mama ţesând la război sau
cosând motive florale pe in, îmi amintesc baticul ei de
ţigaie înflorit cu care mergea la biserică. Nu pot uita
caii, am iubit întotdeauna caii, alergam pe pajiște
după mânji, chiar am primit o copită în abdomen în-
cercând să apuc coada unui mânz, eram furioasă când
vecinul meu îşi bătea caii până la sânge. Îmi amintesc
de cireşii în care ne petreceam verile, de perii în care
aruncam cu pietre, de gustul lor şi de zeama care ne
curgea pe bărbie. Îmi amintesc de uliţele satului, de
câmpurile mănoase, de muncile câmpului de care nu
am fost lipsiţi, îmi amintesc de muşcatele din fereas-
tră, de fântâni, de izvoare. Aş putea scrie la nesfârşit
despre satul meu natal.
Pe urmele cailor
Pe urmele cailor, într-un trecut adânc
M-am regăsit adesea de multe ori plângând,
În gingașe ființe ducând povara grea,
Lovite cu cruzime chiar sub privirea mea.
Copil fiind în suflet simțeam durerea lor
Și cum arată teama în ochii cailor,
120
Broboane curg și-acuma, sudori ce se preling,
Pe rănile deschise ce-n minte nu se sting.
Și-acum aud în noapte un nechezat de mânz,
Îngenuncheat pe leșuri din zori până la prânz,
Aud și bocănitul ciocanului în cuie
Și zgomot de potcoave galop la cer se suie,
Privesc spre nori văd corbii cum se reped la cai,
Cum biciul se lovește de pielea lor și ...vai...
Văd sângele cum curge, pe corpul lor, flămând,
O siluetă care izbește-n ei râzând
Și retrăiesc momente de teamă și furie,
Și nu pot uita caii și-a mea copilărie.
De-atunci iubesc toți caii, mă regăsesc în ei,
Mă rog la cer... zic: - Caii ... sunt ocrotiți de zei!...
Ioan POPOIU: Ce percepție aveți despre copilă-
rie? Cât a fost de fericită?
Ana PODARU: Din punct de vedere social şi
afectiv, nu am avut o copilărie fericită, locuiam într-
o căsuţă de chirpici de la marginea satului alături de
încă două surori, Iustina şi Cristina, eu fiind mezina,
și de fratele meu, Alexandru. Tatăl meu era iubitor al
licorilor lui Bachus, acest aspect al vieţii ne-a marcat
existenţa şi ne-a încetinit evoluţia, am trăit în teroare,
violenţă şi sărăcie. Mama noastră însă era o fiinţă no-
bilă, ea ne-a educat în spirit românesc, ne-a însuflat
valorile umane şi ne-a format pentru viitor. Chiar
dacă am fost săraci, mama noastră făcea din puţin
mâncare gustoasă şi ne îndestula, nu mânca ea, ca să
ne săturăm noi, iar curăţenia era la un nivel ridicat,
preșurile le spălam la râu, hainele. Mama ne cumpăra
de Paşti hăinuţe noi, uneori expadrilele sau teneşii se
rupeau în talpă, îmi amintesc că le vulcanizam cu pre-
nandez şi cauciuc, dar eram mereu curaţi.
Ioan POPOIU: Cum a fost prima zi de școală?!
Ana PODARU: Prima zi de şcoală a fost emoţio-
nantă, eram îmbrăcată în uniformă, aveam fundiţe
albe legate de coroniţă şi un ghiozdan cu câteva re-
chizite noi. Am fost fericită când am primit abeceda-
rul, l-am răsfoit pagină cu pagină fără întrerupere. Am
colegi de care-mi amintesc cu drag, Andreea Vacu-
lick, Iulian Bucur, oameni dragi ai sufletului meu,
când amintirile ne copleșesc, schimbăm câteva vorbe,
eu şi Andreea, care era fiica dirigintei Irene Vaculick,
profesoara de română pe care o iubeam ca pe o mamă.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

A, să nu uităm de matricole, imediat ce ne-am instalat
în clasă, am primit un număr fără de care, pe timpul
comunismului, nu ne puteam întoarce în clase.
Ioan POPOIU: Ați părăsit satul natal și ați mers
la un liceu din Bacău! Cum a fost acel moment?
Ana PODARU: Liceul de științe ale naturii din
Bacău, ,,Vasile Alecsandri”. A fost o alegere indepen-
dentă, tatăl meu nu agreea ideea ca noi, copiii lui, să
ajungem ,,profesoare”, ne zvârlea cărțile, ne stingea
lumina, uneori învăţam la lumina lumânării cu pătura
în geam, noaptea, pentru a nu-l deranja cu lumina,
dormeam patru frați într-un singur pat, într-o cameră
mică căruia i se spunea chiler. Învăţam cum puteam,
eram puşi să curăţăm la porci, să culegem buruieni
pentru hrana lor, pliveam iarba din grădină, scoteam
apă din fântână şi udam grădina până mustea apa în
pământ. Aceasta era dorinţa tatălui nostru, iar noi exe-
cutam ordinele cu strictețe, de frică, nu ne bătea pe
noi, dar o bătea pe mama noastră până la sânge, ve-
deam cum mama noastră, însărcinată, era bătută până
avorta. În aceste condiții, mi-a fost teamă să-i spun
tatălui meu că mă voi înscrie la liceu, am făcut acest
lucru în secret și, culmea, am intrat la liceu, vestea nu
a fost bine primită acasă, cu toate că se citea mândria
pe faţa lui, ştiam că va trebui să mă descurc cum voi
putea. Am început liceul cu mari speranţe, mergeam
cu drag la cursuri, făceam naveta cu trenul, ca să nu
plătim uneori, mergeam cu naşul, sau fugeam de el
prin tren, mâncam batoane cu lapte şi mac, erau dulci
şi ieftine, uneori îmi mai cumpăram sana şi ştrudele
cu mere.
Lansare la Constanţa
Ioan POPOIU: Cum percepeți acum acei ani?
Ana PODARU: Acei ani au fost superbi, viaţa de
navetist era frumoasă, uneori sora mea, care era la li-
ceul agricol din Hemeiuşi, fugea de la cursuri şi venea
la Bacău să-mi fure cărţile din bancă, să mergem la
cinema. Aşa reuşea să mă înduplece să lipsesc de la
cursuri.
Ioan POPOIU: Ce ne puteți spune despre li-
ceanca Ana Podaru?!
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
Ana PODARU: Nu am fost unul dintre cei mai
buni elevi, eram undeva la mijloc, învăţam prin tre-
nuri, dar mă descurcam, nu aveam probleme cu pro-
fesorii, în general eram iubită de ei.
Ioan POPOIU: Ați absolvit liceul, ce s-a întâm-
plat atunci?
Ana PODARU: Am absolvit treapta întâi de liceu
şi atunci sora mea, cea mai bună prietenă a mea, su-
portul meu psihic, s-a căsătorit şi a plecat din locali-
tate la Petroşani. Am fost debusolată, nu mai aveam
parte de afecţiune, lângă ea mă simţeam iubită. Ve-
nise timpul ca cineva să-i ducă zestrea la Petroşani,
nu era mare lucru, o plapumă, nişte perne, ce reușise
mama să încropească din bănuţii strânşi cu greu. Am
plecat cu fratele meu la Petroșani, unde am întâlnit un
băiat, aveam 16 ani, el s-a îndrăgostit de mine, locuia
în bloc cu sora mea. Am avut câteva discuţii cu el, îmi
doream să fac treapta a doua de liceu la Petroșani, să
fiu aproape de sora mea. Ajunsesem târziu şi nu mai
erau locuri, m-am întors în satul meu dezamăgită.
Cumnatul meu a venit într-o zi acasă cu acel băiat,
care m-a cerut tatălui meu de soţie. Acesta a spus că
mă dă în schimbul unui litru de ţuică, am fost atât de
dezamăgită, am plâns şi am făcut cea mai mare
greşeală din viaţa mea. M-am căsătorit.
Ioan POPOIU: În ce context a avut loc căsătoria
și mutarea la Vulcan?
Ana PODARU: Contextul a fost unul trist, do-
ream să scap de dracul şi am dat de tac-su, cum spune
proverbul. Îmi plăcea acel băiat, dar nu ştiam ce-i iu-
birea, aveam nevoie de afecțiune, m-am căsătorit din
dorința de a fi iubită şi respectată. Totul a fost frumos
până am născut un băieţel, aveam 18 ani, apoi el s-a
schimbat, adevenit violent, juca toți banii la păcănele.
Eu nu suportam un beţiv lângă mine, ne certam, mă
bătea şi s-a produs ruptura. A fost o perioadă grea,
violentă, de care nu vreau să-mi amintesc, cert e că
acele clipe m-au marcat pe viaţă. Am divorţat cu greu,
lucram pe unde apucam, el îmi fura băiatul, sufeream,
eu nu aveam condiţii, era o luptă grea psiho-emoţio-
nală. Apoi l-am cunoscut pe Iulian, a fost o iubire cu-
rată, adevărată, un băiat bun, cu care m-am căsătorit
imediat şi m-am mutat la Vulcan. Mi-a acceptat copi-
lul şi am mai născut o fetiță, care este lumina ochilor
mei.
Ioan POPOIU: După absolvirea școlii sanitare
din Petroșani, ați fost multă vreme asistent medical
la spitalul din oraș! Cum au fost acești ani?
Ana PODARU: Am reluat școala, după ce mi-am
crescut copiii, în 2006, m-am înscris la Liceul indus-
trial Vulcan, unde am studiat electrotehnica. Am pri-
mit şi premiu la absolvire, eram un elev eminent, stu-
dios, lucram deja la spital ca infirmieră. A fost o pe-
rioadă grea, aveam copii, aveam serviciu, dar am avut
susţinere din partea familiei. Am luat bacalaureatul şi
imediat m-am înscris la Școala postliceală sanitară
121
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
Carol Davila din Petroşani, dorinţa mea era să fac fa-
cultatea de asistenţi la UMF Cluj. M-am înscris, am
intrat, dar s-a dizolvat clasa, pe motiv că eram doar
şase pentru anul întâi! Aşa că singura variantă mi-a
rămas postliceala. A fost extraordinar de frumos, am
devorat fiecare clipă, anii de practică din spital, cărțile
de medicină generală, am cunoscut oameni noi, co-
legi, prieteni, profesori. M-am implicat foarte mult și
promovarea ca asistent debutant am primit-o încă din
anul 3 de şcoală, lucram sub supraveghere. Mi-am fă-
cut lucrarea pe Pneumoftiziologie-Tuberculoză şi am
luat zece. Eram foarte bucuroasă, mă simţeam împli-
nită. Am lucrat în orașul Vulcan, în secția Pediatrie,
mai apoi m-am mutat pe TBC, îmi iubesc meseria, o
fac cu drag, cu pasiune şi vocaţie. A fost o perioadă
frumoasă din viaţa mea, îmi amintesc cu drag de co-
legii mei şi de unii bolnavi de tuberculoză care m-au
impresionat. Secţia noastră a fost mutată apoi la Pe-
troşani prin ordin ministerial şi acolo am cunoscut oa-
meni noi, medici noi, dar lucram pe acelaşi program
naţional de tuberculoză şi mi-a fost foarte uşor. M-am
ataşat de toţi, de colegi, de doctori, dar mai ales de
bolnavi, nu-i pot uita, uneori mă gândesc la ei, mi-e
dor de ei.
Ioan POPOIU: A fost o perioadă lungă, aproape
20 de ani, în care cei doi copii ai dvs. au crescut mari!
Ce satisfacții ați avut?
Ana PODARU: Doamne, cea mai mare realizare
a mea sunt copiii mei, Larisa şi Bogdan, i-am crescut
cu drag, mi-au adus numai bucurii, sunt copii buni,
sensibili şi iubitori. M-am bucurat de 20 de ani de
viaţă de mamă, nu am simţit greutăţile vieţii, găteam,
coceam, făceam prăjituri, torturi, mergeam cu ei în
drumeţii, pe munte, mergeam la grătare, la iarbă
verde, călătoream. Nu eram bogaţi, tatăl lor lucra la
mină, eu eram asistentă, ne ajungeau banii pentru un
trai decent. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a îngă-
duit să fiu mamă!
122
Ioan POPOIU: Totusi, în 2014, a apărut o mare
răscruce în viața dvs. Ce s-a întâmplat?!
Ana PODARU: Îmi doream evoluție, în profesia
de asistent vezi multe, înghiţi, taci, plângi, te revolţi,
te simţi neputincios în faţa şefilor, a sistemului. Toţi
colegii eram nemulţumiţi, motive pe care nu le voi
dezvălui acum. Doream să plec în Belgia, ne-am sfă-
tuit cu soţul meu ca eu să plec prima şi el să mă ur-
meze imediat ce iese la pensie, minerii se pensionează
de tineri. Am aplicat, se amânase cu un an plecarea
din cauza unei legi în Belgia, aşa că, la îndemnul unui
prieten, am aplicat pentru un job în Anglia și, după
câteva încercări, interviuri telefonice, am fost accep-
tată. Am plecat, a fost foarte greu, nu prea ştiam
limba, accentul britanic era diferit de cel american,
am luat-o de jos ca infirmieră, am învăţat mult. A fost
o perioadă de trei luni în care am lucrat până la 72 de
ore pe săptămână, locuiam într-o cameră de azil.
Ioan POPOIU: Ați plecat și în Anglia ați conti-
nuat activitatea de asistent medical, ce ne puteți
spune?
Ana PODARU: După cum am spus, am ajuns în
Anglia, după trei luni, m-a urmat fiica mea, băiatul
era de un an în Anglia, în alt oraş. Am luptat mult să
obţin o locuinţă, am locuit cu chirie, apoi am închiriat
un apartament doar pentru noi şi am luptat să obţin
PIN-ul, autorizaţia de a lucra ca asistent în Anglia. A
trebuit să aștept încă șase-opt luni până am primit avi-
zul, dar a fost o mare victorie, imediat am primit un
post de asistentă la noul azil unde lucram, renunţasem
la primul job din cauza exploatării fizice. Aici eram
respectată, iubită şi mă simţeam împlinită din punct
de vedere profesional, făceam multe cursuri, scriam
și vorbeam engleză, dar ținta mea era să lucrez într-
un spital britanic de stat. Aşa că am aplicat imediat,
interviul a fost un succes şi astfel am ajuns să lucrez
într-un spital de stat, la secţia de reabilitare medicală
din oraşul Crawley. Din păcate, viața mea privată s-a
deteriorat, soţul meu a luat hotărârea să nu ne urmeze,
s-a produs ruptura, fiica mea era la colegiul catolic şi
nu-şi dorea întoarcerea. Am acceptat şi eu şi soţul
meu să ne separăm, dar am rămas prieteni, între noi
nu existau motive reale de divorţ, cu toate acestea am
divorţat.
Ioan POPOIU: După ce-am vorbit de biografie,
să ne referim acum la opera dvs. care este impresio-
nantă. Când ați descoperit universul cărților?
Ana PODARU: Universul cărților l-am descoperit
în copilărie, din păcate, nu aveam prea multe cărţi în
casă, dar le împrumutam de la bibliotecă.
Ioan POPOIU: Primele versuri de când datează?
Ana PODARU: Primele versuri le-am scris la 20
de ani, eram deprimată, sufeream cumplit şi acele câ-
teva rânduri au fost ca o eliberare...
,,lumină e afară, întunecat mi-e chipul
tristeţea mă cuprinde înlănţuindu-mi gândul
aş vrea să plâng, dar oare la ce m-ajută plânsul
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

aş vrea să mor, dar moartea nu vine când vrea omul
şi-atunci mă zbat mai bine ca pasărea rănită
sperând că poate-odată voi mai fi fericită,...”, cam
aşa suna.
Ioan POPOIU: Surprinzător, debutul poetic a
avut loc târziu! De ce?
Ana PODARU: Nu m-am gândit niciodată că voi
scrie poezie, apăruse acest facebook, eram şi eu pre-
zentă, aveam un grup de amici cu care ne amuzam pe
seama unei emisiuni TV. Eu, fiind mai glumeață, am
început să pamfletez concurenţii acelei emisiuni, pos-
tam şi a prins la public, se amuzau copios. Într-o zi,
am scris o poezie, apoi alta, aşa de amuzament, le-am
postat și, la un moment dat, am fost luată la rost de o
doamnă că de ce nu public o carte decât să postez pe
net, că ce vreau, să mi le fure cineva?... M-am amuzat,
nu ştiam ce-o să iasă, am continuat să postez, ea a
continuat să mă certe, apoi m-am hotărât să-mi fac
primul manuscris și așa s-a născut prima carte.
Ioan POPOIU: Să vorbim despre debut! Ce ne pu-
teți spune?
Ana PODARU: Debutul meu a fost neaşteptat de
bine primit în rândul tinerilor mai ales. M-am bucurat
de un succes enorm.
Ioan POPOIU: Primul volum are un titlu metafo-
ric! De ce Firimituri...?
Ana PODARU: Acest volum este foarte strâns le-
gat afectiv de timpul copilăriei mele, de durerea şi su-
ferinţa trăită, de plânsul fraţilor meu speriaţi, de icne-
tele de sub pătura trasă pe faţă de teama tatălui nostru,
copilăria noastră a fost o dramă! Dar, dincolo de acea
dramă, existau clipele de fericire, joaca, chicotitul,
alergatul prin ploaie, iubirea care ne unea, bucata de
pâine caldă din mâinile noastre flămânde. Imi amin-
tesc cât de mult ne doream o prăjitură, o păpuşă, un
suc sau o cutie cu bomboane. Toate acestea erau Fi-
rimituri de fericire.
Ioan POPOIU: Cum a fost receptat volumul?
Ana PODARU: M-am întors la Vulcan să lansez
Firimituri de fericire, am fost susţinută de viceprima-
rul Cristian Merişanu şi de primarul Gheorghe Ile,
care au reușit împreună cu consiliul local să organi-
zeze întreaga lansare în lipsa mea. Eu am venit doar
cu cărţile, ca o invitată, în sală mă aşteptau peste 150
de persoane, elevi, studenţi, localnici, profesori, lo-
calnici, televiziunea locală, ziarişti... Am avut şi invi-
taţi speciali, pe scriitoarea Silvia Urlih, coordonatoa-
rea unei antologii la care am participat, și scriitoarea
Daria Dalin, care mi-au susținut lucrarea. Surpiza
mea a fost că elevii liceului, la care am învăţat, mi-au
recitat din poezii. A fost un moment emoţionant.
Ioan POPOIU: Ce-a urmat? S-a întâmplat ceva?!
Următorul volum se numește semnificativ Fluturi în
infern! Și este lansat la Londra! Cum comentați?!
Ana PODARU: Fluturi în infern este tot un titlu
metaforic, ce subliniază viața fragilă a fiecărui om ce
se luptă cu greutăţile, bolile, suferinţa. Acest volum a
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
fost tradus în engleză, este bilingv, român-englez, de
aceea l-am lansat la Londra, în prezenţa şi cu ajutorul
celor de la My Romanian Community, peşedinte
Cristian Stâncanu şi o prietenă foarte dragă mie,
Adina Maglan, care a reușit să ne ofere spaţiu chiar în
Brent Library, o clădire impresionantă. Am avut peste
50 de participanţi români şi englezi şi a fost un real
succes. Ulterior, acest volum a fost primit şi distribuit
în toate librăriile din Londra, am înţeles că este foarte
bine primit de cititori, se împrumuta des pentru a fi
citit. A fost premiat de Editura Ispirescu acest volum
şi a primit premiul întâi la Oneşti, în cadrul concursu-
lui „Expresia ideii”.
Fluturi în infern
Am colindat aseară poienile în vis
Eu... fluture o zi, dansam cu licurici
Și mă-nălțăm la stele plutind în necuprins,
Iar luna îmi zâmbea, cu toți erau complici
Am coborât pe-o rază, m-am așezat pe flori,
Iar ale mele aripi se contopeau cu ele
Sălta prin luminiș magie de culori
Iar vântul ne ghida fără să aibă vele
M-am așezat în părul bălai al unei fete,
Apoi cu gingășie, în palma călduroasă,
A ochilor scânteie pe suflet mi-e pecete,
Privirea ei candidă mă urmărea sfioasă...
Dar se-auzi un tunet și totul s-a schimbat,
Iar licuricii-n corbi flămânzi s-au transformat
Țipau în beznă stele cu glasul tremurat :
- Nu ne luați lumina !...iar luna ... a oftat...
Am încercat să zbor, captiv eram în palmă
Ca într-o colivie... iară frumoasa doamnă
Nu mai avea nici păr, nici chip de pus în ramă,
Doar frunza mirosea ca-ntr-o ploioasă toamnă
Pe floarea ce regină era pe timp de noapte
Am încercat să lunec, dar am căzut în gol,
Iar în tunelu'-ngust urlau cu mii de șoapte
Oameni cu chip de corb, ce îmi dădeau ocol...
Eu fluture o noapte, ei... corbi să mă înghită,
Mi-au pus pe aripi plumb, pe vise gânduri triste,
123
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
Nu pot să zbor la stele, să poposesc uimită nu-mi face cărări cu vântu-ți ostil
Pe razele ce plâng cu lacrimi contopite. pe frunte, pe mâini...mă plouă cu stele,

Ioan POPOIU: Poezia dvs. devine, treptat, tot mai
dramatică, următorul volum poartă titlul „13 Octom-
brie rece. Icarii timpului, 2016. Cum comentați?
Ana PODARU: 13 Octombrie rece este un volum
dedicat mamei mele, el reprezintă ziua naşterii mamei
mele şi luna morţii, dar luna reprezintă şi naşterea
mea, astfel a devenit titlul unei poezii, la fel ca Icarii
timpului, strict cu referire la copiii ce tind spre înalt.
A fost o alegere bună ca titlu, chiar dacă este un titlu
oarecum codat.
Icarii timpului
Din pântec, dorința de zbor către soare
Copilul o are... născându-se viu
Purtând moștenirea strămoșilor care
Rămași fără aripi, păcatul și-l știu,
Speranța mustește din fragede timpuri
Când pasul devine mai ferm pe-al său drum,
Dar urma se pierde dormind sub nisipuri
Iar pasărea Pheonix renaște din scrum,
Din nou o privire spre caldele raze,
De pleoape căzute, se pierde-n ocean
Și gândul respiră-n iluzii și oaze
Când sufletul pare străin de alean,
Curtean fără rege în turn de castel
Cu mâinile-ntinse spre cerul cu stele,
Când vântu-n duet cu un vechi menestrel
Îi mângâie tâmpla cu versuri culese
din inimi de munte, povești de izvoare,
din miez de mesteacăn, lăstar ce nu moare,
din clopot ecou, scrie versul în zare
lumina din lună căzând la picioare.
Secunde se duc prin urlet de lup,
Magnolii presară covor de petale,
Iar foi dintr-o carte ce iute se rup
Călcâiul demult nu mai poartă sandale,
Covoare de stele și flori presărate
Ascund spini și cuie, iar blânda făptură
În cursa de iederi cu lacrimi udate
Dorința din cale-i agață și fură...
Și rupe...și fură speranța din lume
Ajuns lângă visul născut din pruncie,
Cu aripi de ceară nu-i vreme de glume
Când seceta arde cerând veșnicie.
Octombrie rece, genunchii mi-au stat
la cruce de piatră plângând tremurat,
în brațe cu flori... călcând apăsat
mormântul, vorbind cu ecou... un oftat,
octombrie rece, pe lume-ai adus
o floare de mac... înflorind la apus,
un cer ca de foc pe suflet mi-ai pus,
sub el lac de lacrimi pe frunze s-a dus,
octombrie rece, cu teamă pășesc
prin picuri de ploaie ce-mi biciuie trupul,
sub clopot ce bate mă adăpostesc,
în mine trăiește pădurea și... lupul.
Ioan POPOIU: Volumul ce urmează nu lasă loc
niciunui dubiu: Cad îngeri din icoane! Volumul a fost
premiat, dealtfel! Ce ne puteți spune?
Ana PODARU: Ca și celelalte volume, și Cad în-
geri din icoane a fost lansat în cadrul zilelor Revistei
Banchetul de la Lainici, la Liceul Carmen Silva din
Petroşani şi Mănăstirea Sf. Varvara din Petroşani,
unde am avut un public impresionant, cu scriitori con-
temporani de renume, printre care nu pot să nu-l
amintesc pe mentorul meu, scriitorul petroşănean Du-
mitru Velea şi pe marele scriitor Mihail Diaconescu.
Dumitru Velea a făcut posibilă apariţia acestui volum,
scriindu-i și prefaţa, fără dumnealui, acest volum nu
ar fi existat, am avut susţinerea dumnealui din toate
punctele de vedere, a fost premiat de Fundaţia I. D.
Sîrbu din Petroşani. Un volum care a primit foarte
multe lucrări critice.

Octombrie rece

Octombrie rece, ce poți să-mi aduci?

mi-ai pus la picioare sfârșit, început,
pe frunzele-ți moarte ades au căzut
din lacrima mea poveri mari de cruci,
ce poți să-mi mai dai?... dă-mi toamnele mele,
să sorb asfințit cu ochi de copil,
124 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Cad îngeri din icoane
Cad îngeri din icoane pe trupul meu de gheață,
Genunchii-mi sunt de piatră, nici nu mai pot a
plânge,
Cu fruntea aplecată mă rog în bălți de sânge,
S-a prins un drob de sare sub pleoapă-n dimineață.
Cad îngeri din icoane și sfinții mă-nconjoară,
Mă scaldă-n mir și leacuri, mă ung cu apă vie,
Din glasul lor psaltirea-i un dar de cununie,
Mireasă îmbrăcată-n lințolii-n plină vară.
Cad îngeri din icoane, se roagă Maica Sfântă,
Eu nu mai am putere să-mi pun pe cap coroana,
Din mine curge viața și-mi oblojește rana
Un pustnic și un clopot ce pentru sfinți cuvântă.
Cad îngeri din icoane, buchetul meu de cale
Înghite plin de sete din lacrimile-amare...
M-au parfumat toți crinii, tămâia urcă-n zare,
La gât nu port mărgele, e-un lanț cu șapte zale.
Cad îngeri din icoane, se zguduie pământul,
Pereții scot un murmur, suspină-n rând cu mine,
Din lumânări lumina mă-nalță din ruine
Când ceara se prelinge pecetluind cuvântul.
Cad îngeri din icoane, la nunta mea se-adună
Ce-a plămădit din lut cu mâini curate, sfinte,
Mă rog la Demiurg să-mi fie, el, părinte,
Când cerul și pământul cu mine se cunună.
Ioan POPOIU: Volumul este expresia lirică a lup-
tei cu boala, pe care a trebuit să o înfruntați?
Ana PODARU: Boala a apărut mai târziu, în
2017, exista cu siguranţă în corpul meu, spun asta
pentru că întorcându-mă în timp, la primele mele scri-
eri, toate sunt premonitorii, poezia este glasul interior
al sufletului.
Ioan POPOIU: Pe lângă aceste volume, sunteți
prezentă într-o serie de Antologii!
Ana PODARU: Da, am participat la multe antologii
printre care: ,,Antologia Unghenenilor'' de peste Prut,
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
coordonată de Profesorul, scriitor Victor Cobzac - 2017,
Antologia ,,Iubiri înrourate’’, coordonator Liliana Liciu
- 2017, Antologia ,,Nomazii Speranței’’, - coordonator
Elena Volcinschi - 2017, Antologia prieteniei, vol.II, co-
ordonator Mirela Minuța Alexa - 2017, Antologia ,,Sub
zodia poeziei”, coordonator Izabela Tănase - 2017, An-
tologia pentru civilizația creștină - ASCIOR -2017 - co-
ordonator Nicolae Mușat, Antologia Poetica -2018 (po-
ezii și prefață semnată Ana Podaru), condusă de Chris-
tian W. Schenk, Antologia ,,Clepsidra cu sentimente” -
coordonator Mariana Moga - 2018, ,,Dicționarul de re-
liefuri românești”- octombrie 2018, coordonator Mari-
ana Moga, Antologia „Rochii de zăpadă” - 2019, coor-
donator Daniela Toma, editura ArtCreativ - Bucureşti,
Antologia „Printre rânduri, printre gânduri, printre oa-
meni” - 2018, coordonator Mioara Luana Hususan etc.
Următorul volum apărut se numeşte Un ax infinit,
lansat la Lainici, apărut în 2018, cu sprijinul redactorului
şef al revistei Banchetul, revistă ce apare sub egida Uni-
unii Scriitorilor din România, unde sunt şi eu redactor.
Iar cel mai drag proiect al meu se numeşte Păpuşi din
pănuşi, volum de poezii pentru copii, volum bilingv ro-
mân-englez, apărut la Editura Art Creativ din Bucureşti,
cu sprijinul Redactorului şef Daniela Toma, realizat îm-
preună cu un grup de copii care au lucrat la ilustrate, în
special Cătălina din Ungheni.
În cadrul celei de-a doua ediţie a Taberei prieteniei lite-
rare „De amicitiae”, eveniment care s-a desfăşurat în pe-
rioada 25-29 iulie, la Pensiunea Faur, Alba
Ioan POPOIU: Ce planuri de viitor aveți ca po-
etă?
Ana PODARU: Momentan lucrez la un roman,
numit Punctul final, un roman autobiografic ce ţine
de perioada bolii şi de lupta cu maladia secolului. Mai
am o nuvelă la care am încetat să mai lucrez, nuvelă
numită Destinul Magdalenei, dar intenționez să reiau
lucrul şi să o termin.
Ioan POPOIU: Vă mulțumesc mult pentru bunăvo-
ința acordată și vă doresc succes în continuare.
125
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
Ana PODARU
POVESTE DE CRĂCIUN
Trăia odată într-un sătuc de la poalele munților
Carpați o femeie cu 7 copii mici. Soțul ei murise într-
o zi nefastă când un trăsnet lovise casa, focul spulbe-
rându-le toată agoniseala, murise încercând cu dispe-
rare să-și salveze mama țintuită la pat. Flăcările au
cuprins camera unde ea zăcea paralizată de mai bine
de zece ani și fiul pierise odată cu ea în acea încăpere.
Din casă nu mai rămăsese nimic așa că sărmana
mamă a trebuit să se mute într-o colibă de la marginea
pădurii. Iernile erau grele și fiarele pădurii de multe
ori dădeau tărcoale colibei. Sărmana mamă aduna
vreascuri tot anul și le căra în spinare pentru a-și apăra
copiii de frig la venirea iernii. Erau geruri aspre și ză-
pada troienea căsuța de nu se mai vedeau ferestrele.
Diminețile și le petrecea dând zăpada la o parte,
din jurul casei, ostenindu-se. Copiii erau frumoși și
ascultători. Anul s-a scurs și de această dată ca fulge-
rul, iar în coliba cea sărăcăcioasă copiii pregăteau
scrisorile pentru Moș Crăciun. Dorințele lor erau mo-
deste, doreau doar o viață mai bună pentru mama lor.
Fântâna secase de mai bine de un an și mama aducea
apă de la izvor cu două găleți legate de un par ce-l
așeza pe umeri, apa era puțină și când gerul era crunt
izvorul îngheța atât de tare încât sărmana femeie ră-
mânea fără apă, uneori topea zăpadă într-un ceaun ca
126
să aibă cu ce încropi o oală de ciorbă sărăcăcioasă. Nu
mai avea de nici unele, toamna adunase ciuperci pe
care le uscase la soare, fructele de pădure, tot uscate,
le fierbea pentru copii. Ea abia că mai mânca câte o
coajă de pâine ce rămânea după ce-și îndestula copiii.
Era slabă de abia se mai ținea pe picioare. Într-o seară
după ce aprinse lampa să citească scrisorile copiilor,
la fereastră auzi un ciocănit, și-a șters lacrimile ce-i
șuroiau pe obraji și s-a apropiat de fereastră. Era pre-
otul satului ce venea din când în când să-i mai aducă
vești din sat și câte ceva de-ale gurii:
- Uite, am adunat din sat câteva hăinuțe pentru
copii, bani nu am putut aduna că toți sătenii sunt să-
raci și se apropie sărbătorile. Am tăiat porcul și ți-am
adus un pic din pomana porcului. Dacă poți să vii la
biserică la slujba de Crăciun, aș fi tare bucuros, dar
așa troienită mă îndoiesc că este posibil să ieși din
casă.
- Mulțumesc părinte, Măicuța Domnului fie cu
noi... Nu am de nici unele pentru sărbători și copiii
mi-au lăsat scrisori, tare mă doare să-i văd necăjiți...
Offf... de-ar trăi tatăl lor, sărmanul a pierit odată cu
cea bătrână și ne-a lăsat pe drumuri.
- Mare-i mila lui Dumnezeu, femeie! Mai am trei
bănuți pe care i-am găsit în cutia milei aseară, dacă te
ajută cu ceva, eu ți-i dau...
- Mulțumesc, părinte!... și femeia luă bănuții și-i
strânse în pumn.
Părintele binecuvântă coliba și copiii și se în-
toarse în sat, nu putea să șadă mult că la apusul soa-
relui lupii începeau să dea tărcoale pe poteca troienită.
Femeia stinse lampa și se ghemui într-un colț lângă
copiii ce dormeau pe patul de paie înveliți cu o cergă
ruptă. Dintr-o dată ușa se deschise larg și o lumină
mare pătrunse în casă, femeia-și puse mâna la ochi
orbită de lumina puternică, un înger se apropie de ea
și-i spuse:
- Nu te teme femeie, sunt doar un înger trimis de
Domnul, am venit să te rog să să-mi dai unul dintre
bănuții primiți să-i dau cerșetorului ce așteaptă afară,
mai rămân doi bănuți, pe unul din acei bănuți trebuie
să-l arunci în fântâna părăsită, iar pe celălalt bănuț să-
l îngropi în cenușa din sobă în seara de Ajun!... După
cele spuse îngerul se făcu nevăzut luând cu el și unul
dintre bănuți. Femeia începu să plângă, uitându-se la
copilași. Oare de ce trebuia să se întâmple așa?... cu
bănuții aceștia puteam să pregătesc masa de Cră-
ciun?... își spuse ea în gând. Nu a putut să pună geană
pe geană, s-a tot învârtit în pat dintr-un colț în altul,
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

gândindu-se dacă să urmeze porunca îngerului. Dimi-
neața a scuturat sacul în care mai era un pumn de făină
și a copt o pâine-n vatră. Apoi a ieșit să curețe cărarea
ce ducea spre izvor și s-a oprit aproape de fântână, era
troienită, abia că se mai zărea. A început să curețe ză-
pada din jurul ei, făcându-și cărare, apoi a ridicat ca-
pacul din lemn putred și s-a căutat în buzunare. A gă-
sit cei doi bănuți și cu lacrimi în ochi a aruncat unul
dintre bănuți în fântână, ascultând cum se lovește de
marginile ei. A oftat din greu și a pus capacul la loc,
apoi s-a întors la copilașii ei strângând în pumni ulti-
mul bănuț. Cenușa se stinsese în vatră și aștepta bă-
nuțul din mâna femeii. De obicei femeia curăța vatra
și arunca cenușa în fața casei ca să nu alunece pe ză-
padă când pleca la izvor. Acum aruncă bănuțul în
sobă și închise ușița de metal, apoi își puse ciorapii de
lână și luând securea din coșul cu lemne se duse în
pădure. Nu mai ningea de aseară, așa că putea să caute
un mic brăduț pentru copiii ei. Tăie repede unul, cel
mai frumos și-l târâii după ea până in fața casei. Nu
mai împodobise brazi de când murise soțul ei. Ura
Crăciunul. Acum căută într-un cufăr vechi căteva zi-
are vechi, câteva conuri de brad cu care se jucau copiii
și începu să pregătească ornamente pentru brăduț.
Tăie ziarele cu grijă pregătind ghirlande și beteală, ce-
ruind foile mai întâi. Copiii priveau cu atenție ce face
mama lor și toate minunățiile ce ieșeau din mâna ei le
așezau în pomul proptit într-o bucată de scândură. Câ-
țiva biscuiți găuriți cu un ac, legați cu ață, erau așezați
cu grijă în brăduț de copii, coșulețe umplute cu fructe
uscate și conuri de brad, ghirlande ceruite și steluțe
din ziare urcau rând pe rând în brăduț. Copiii țopăiau
căutând să așeze mere și nuci în loc de globuri în bră-
duț, mai aveau și un coș cu ghindă cu care se jucau
uneori. Le-au colorat cu acuarelă și le-au așezat în
pom. Nu aveau luminițe, abia că-și permitea gazul din
lampă, nu aveau electricitate în colibă așa că s-au
mulțumit cu podoabele făcute de mama lor. Erau așa
Diandra David, Ana Podaru, Dumitru Velea şi Dumitru Augustin Doman
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
de fericiți, țopăiau și cântau în jurul lui. Aveau pâine
caldă și carne de la pomana porcului. Erau bucuroși,
s-au așezat în fața bradului și au început să cânte un
colind, mama lor cânta și ea. Dintr-o dată o stea a co-
borât la fereastra lor, era magică, a întrat prin fereastră
și s-a așezat în vârful bradului, toate ghirlandele au
început să strălucească, merele s-au transformat în
globuri, și alte stele de multe culori s-au așezat pe bră-
duț. Ușița vetrei s-a deschis și bănuțul s-a transformat
într-un cozonac mare și pufos în jurul căruia au apărut
360 de bănuți de aur. Femeia văzând minunea alergă
la fântână, fântâna era nouă, ciutura părea abia schim-
bată, capacul de lemn era nou, a luat din mâna copi-
iilor ce o însoțeau unul dintre bănuții de aur și l-a
aruncat iar în fântână, s-a auzit zgomotul apei. Femeia
a coborât ciutura și a scos apă din fântână, a băut din
coșul palmei o gură de apă și nu-i venea a crede ochi-
lor. Toate aceste minuni se întâmplau în Ajunul Cră-
ciunului. Cu apa abia scoasă din fântână, încălzită pe
sobă își îmbăie copiii, pregătindu-i pentru venirea
Moșului. Apoi a început să taie cozonacul ce mirosea
a sărbătoare. Așeză farfuriile pe masă și împărți copi-
ilor din carnea primită și din pâinea coaptă pe vatră.
Nici nu apucau copiii să ia o înghițitură din bucatele
pregătite că toată mâncarea se înmulțea. Apăreau pe
masă tot felul de bucate alese. Copiii mâncau și se ve-
seleau. La geam a bătut un moșneag cu părul alb și
barbă deasă, era îmbrăcat cu o pelerină roșie, la fe-
reastră erau spiriduși și doi reni ce priveau în casă.
Moșul a intrat și a împărțit daruri. Copiii au cântat co-
lindele învățate de la bunica lor ce murise în incendiu.
Moșul era bucuros, dar a plecat grăbit spre alte case.
Mama a rămas în colibă cu copiii ei până a doua zi,
ziua când și-a luat copiii de mână și a plecat la Sfânta
Biserică, ducând cu ea daruri pentru alți copii săraci.
Din acea seară de Crăciun viața lor a devenit bună, iar
ei niciodată nu au uitat magia Crăciunului.
127
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
Camelia ARDELEAN
ANA PODARU – ZBOR DE FLUTURI ÎN INFERN
Poeta Ana Podaru, deja cunoscută din spaţiul virtual,
atunci când ne-am întâlnit pentru prima oară la Deva, în
luna august, 2018, cu ocazia popasului Caravanei Cul-
turii în oraşul de la poalele Cetăţii, m-a surprins plăcut,
făcându-mă să descopăr o femeie cu alură de adoles-
centă, pe chipul căreia necazurile (deloc puţine) au refu-
zat să-şi pună pecetea şi a cărei frumuseţe exterioară răz-
bate din interior, cu o vigoare de nestăvilit.
Entuziasmul molipsitor al Anei şi delicateţea sa evi-
dentă m-au făcut curioasă şi dornică să-i răsfoiesc scrie-
rile, ştiind-o în plină ascensiune literară. Mi-am propus
să mă aplec asupra uneia din cele trei cărţi primite în dar
cu prilejul sus-menţionat, care poate a fost adusă mai
puţin în atenţia publicului, dar care merită să fie făcută,
de asemenea, cunoscută, mai cu seamă că a obţinut Pre-
miul I la Concursul Internaţional de Publicaţii Expresia
Fluturele este un simbol al sufletului, al metamorfo-
zei, al învierii, speranţei şi, nu în ultimul rând, al vieţii,
al unui nou început. El poate fi regăsit în multe poezii
din volum, cum ar fi poemul Vă trimit din palmă… – o
declaraţie cu inflexiuni optimiste, ce vădeşte dragostea
de oameni, nedisimulată, a autoarei: „Vă trimit din
128
Ideii, Oneşti, 2018, la secţiunea „Literatură plurilin-
gvă”. Este vorba de volumul Fluturi în infern (Butter-
flies in Inferno), apărut în ediţie bilingvă (româno-en-
gleză) la Editura Inspirescu din Satu-Mare, în 2015. M-
am cufundat între coperţi ca într-o apă cristalină, răco-
roasă, şi am simţit o energie creatoare incredibilă
ţâşnind dintre file, ca dintr-un gheizer al cuvântului.
Iniţial, titlul m-a contrariat puţin, părând a fi construit
pe un paradox, dar lecturând poemul-pilot al cărţii, i-am
înţeles pe deplin sensul: „Am colindat aseară poienile în
vis,/ Eu… fluture, o zi dansam cu licuricii/ Şi mă-nălţam
la stele, plutind în necuprins…”, afirmă ea autoportreti-
zându-se, însă, aşa cum se întâmplă mai întotdeauna în
viaţă, fericirea este de scurtă durată: „Dar se-auzi un tu-
net şi totul s-a schimbat,/ Iar licuricii-n corbi flămânzi
s-au transformat/…/ Mi-au pus pe aripi plumb, pe vise
gânduri triste...“ (Fluturi în infern).
palmă fluturi/ răsăriţi din amintirea/ zorilor de zi cu sti-
huri/ vântu-n plete cu iubirea”. Încărcată de semnificaţii
este şi poezia Am renăscut udată de lacrima fierbinte:
„M-am întrebat aseară, privindu-mă-n oglindă,/ De mai
trăiesc aievea sau am murit de mult,/ Şi-am scormonit
cenuşa secundă cu secundă;/ Certat fiind cu timpul, nu
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

vreau să-l mai ascult“, în care se conchide pe un ton pro-
fetic: „Nu m-am născut degeaba, acuma sigur ştiu“. La-
crima, simbol al durerii şi al purificării, apare constant
în conţinutul textelor, semn că existenţa autoarei nu a
fost una presărată cu petale de trandafiri, ci mai mult cu
spinii amărăciunii.
Conştientizarea misiunii sale terestre transpare şi din
poezia Un înger în vis m-a certat, în care ea ne mărtu-
riseşte credinţa că harul său este dăruit de Sus: „Un înger
în vis m-a certat,/ Mi-a spus: - De ce dormi?/ Ştii a
scrie.../ Mi-a pus într-o mână hârtie,/ Din aripi o pană
mi-a dat,/…/ Steluţe pe gând mi-a vărsat,/ Cuvinte ve-
nite din ele/ Curgeau din tărâm depărtat”.
În altă ordine de idei, iubirea – supremul sentiment
uman – nu este neglijată de poetă. Dragostea Anei este
mai degrabă una cu final nefericit, cel puţin aşa reiese
din poezia Mă lasă, unde regretul pentru clipele fru-
moase petrecute împreună cu iubitul, rămase la stadiul
de amintire, se resimte acut: „De pleci nu-nchide uşa-n
urma ta,/ Cu talpa pasul să-ţi sărut, mă lasă,/ Să simt
fiori, adulmecând sfioasă/ Parfumul ce-a rămas în min-
tea mea”. Nostalgia după iubirea cândva împărtăşită,
care s-a stins ca un amurg înghiţit de nori, o degajă mai
multe poezii: Plecarea ta miroase a pustiu („Plecarea
ta miroase a pustiu/ cad clipele trecute-n nefiinţă/ neso-
cotit e timpu-acuma ştiu/ să cern secunda mi-e cu nepu-
tinţă”), Sărutul tău de gheaţă („S-a zgribulit iubirea/ La
braţ cu amintirea”), Loveşte-mă de vrei cu flori („lo-
veşte-mă să simt vraja iubirii,/ nu pune sare pe cărări
rănite”), Ce linişte-i în noi iubite („de-atâtea lacrimi şi
tristeţi/ plesnesc paharele golite”), Mă doare lipsa ta
(„sinapsele-mi sunt parcă nişte aţe/ pe-un ghem moto-
tolit când timpul trece”), Şi mă urăsc că te iubesc („şi
mă urăsc că nu mai poţi să stai/ să-mi umpli iar izvoa-
rele golite”) etc. Deşi din versurile sale răzbate o undă
de tristeţe desprinsă din cenuşa sentimentelor, poeta
deţine secretul pentru a supravieţui unei asemenea ne-
dorite stări: „Sădeşte-n calea ta o floare/…/ Şi nu uita să
cerni apusul/…/ Păstrează ce-ai trăit în palmă/ şi
strânge pumnul cu putere/ şi dă-i destinului, de-ţi cere,/
un zâmbet, nu-l lăsa să doarmă” (Un început şi un
sfârşit). Există poeme prin care se divulgă o iubire idea-
listă, născută (probabil) din nevoia lăuntrică a femeii-
poete de a-şi găsi sufletul-pereche, care să o înţeleagă şi
să o accepte aşa cum este: „De ani şi ani culeg iubirea/
din palma ta şi-ţi mulţumesc”. Acestui iubit, imaginar sau
nu, Ana nu se sfieşte să-i declare cu sinceritate simţămin-
tele: „mi-ai scris pe suflet cu penelul” (Îţi aminteşti iubi-
rea mea). Sunt poeme ce debordează de romantism şi
sensibilitate, încercând să convertească în realitate o iu-
bire (aparent) imposibilă, şi care se surprind chiar în spa-
tele unor titluri sugestive, ca: Ascultă cum respiră vântul,
Îţi aminteşti iubirea mea, Ţi-am vizitat în miez de noapte
sufletul, Rugăminte, S-au copt în noi cireşele de mai,
Mai lasă-mă puţin, Eu oglindită-n irişi verzi, Tu şi eu,
Şi pune-vom iubirii stindarde nelumeşti ş.a.m.d.
Ca simboluri puternice, în multe poezii ale Anei
apare palma, în altele îngerul. Palma simbolizează în-
drăzneala, francheţea, dăruirea. Iată că totul se leagă şi
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
nimic nu este întâmplător în imaginile poetice ţesute cu
migală de artist(ă), cu esenţe chiar din lumea sa interi-
oară: „Din palma mea curgea nisipul/ se transforma-n
câmp de trifoi”. Despre înger, el vine ca ocrotitorul celor
aleşi şi exprimă nevoia acerbă de sprijin din Înalt a poe-
tei: „Iar îngerii-mi citeau din file/ din glasul lor curgea
poruncă…” (Revelaţie).
Adâncimea lăuntrică remarcabilă a poetei Ana Po-
daru se face permanent simţită pe parcursul cărţii, ea co-
municându-ne fără reţineri trăirile sale ardente: „lăsaţi-
mă să tac, dar vai…/ al sufletului glas se-aude/ un pas
în iad şi unu-n rai/ şi gândul meu pe nu ştiu unde” (Vor-
beşte sufletul, eu… tac) sau: „tortură, chin şi nepu-
tinţă,/ sub clipa ceasului din urmă,/ un suflet plin de ne-
fiinţă/ nisipul din clepsidră curmă” (Trecut-am noapte
peste tine) etc. O poezie în care autoarea îşi etalează ca-
pacitatea de metaforizare este Cerşetori suntem toţi,
unde eul liric se exprimă fără rezerve: „Cerşetori suntem
toţi, chiar de zdrenţe n-avem/ noi iubire mereu de la
viaţă cerşim/ şi umili către cer, dezlegaţi de blestem/ la
apus de dorinţi, ochii trişti îi golim”, încheind pe un ton
fatidic: „resemnaţi, rătăciţi, cu genunchii juliţi,/ în
adânc zdrenţuiţi şi iubind neiubiţi”. Şi ultima poezie din
volum încheie, pe acelaşi ton meditativ, periplul repetat
al poetei între ceruri şi pământ, ea conştientizând efeme-
ritatea fiinţei umane şi incapacitatea acesteia de a-şi stă-
pâni/controla trecerea prin timp: „Suntem stăpânitori ai
timpului trecut/ dar nu deţinem cheia secundei ce ur-
mează/ în noi trăiesc iluzii ce fiarele asmut/ iar rănile
deschise adesea sângerează” (Ne modelează timpul în
palma lui muncită).
Se cuvine spus că şi titlurile poeziilor constituie, ele
însele, adevărate micropoeme pline de gingăşie şi pros-
peţime, ce reliefează imaginaţia bogată a autoarei, du-
blată de o forţă de expresie mai rar întâlnită, izvorâtă
(probabil) din dureri sufleteşti sau trupeşti, forţă prin
care atrage cititorul în torentul infernului său interior,
subjugându-l şi făcându-l să-i simtă suferinţa ca pe pro-
pria Golgotă.
Lirismul ce planează asupra poemelor sale denotă, în
ciuda dramatismului evident, un profil de învingătoare.
Ana poate zbura chiar cu aripi frânte, iar dacă nu, se tâ-
răşte pe genunchi, la graniţa dintre agonie şi extaz, până
la ţinta propusă, dar nu abandonează lupta. Asta nu în-
seamnă că, uneori, dezamăgirile nu(-i) lasă urme greu
sau imposibil de vindecat, spulberând(u-i), pentru o pe-
rioadă, iluziile: „o lacrimă căzută trecător/ din cicatrici
parcă ar vrea să spele/ un ritm mai bate-n pas deşteptă-
tor/ dar visul a plecat privind la stele” (Din renunţările
la vis).
În ciuda vicisitudinilor, elanul creator al poetei este
neştirbit, lucru de admirat, înăuntrul său clocotind un
vulcan al poeziei, care-i erupe prin toţi porii. Setea ei de
viaţă poate fi stinsă numai cu nectarul cuvintelor, al ce-
lor cu înţelesuri profunde, aşa cum se pot întâlni (şi) în
cuprinsul acestui volum. Îi doresc doar ca magica fân-
tână de lumină să nu-i sece niciodată, iar timpul să-i în-
găduie (dis)cernerea!...
129
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
Andreea MAFTEI
Ana PODARU, ZECE POVEȘTI
„Luna le lumina cărarea încercând să-i ferească de micile
obstacole apărute pe cărarea îngustă, brazii șușoteau în-
groziți de curajul copiilor de a se avânta în pădure tot mai
mult.” – Aripile pajurei
Asemenea definiției etimologice a basmului, năs-
cocirile Anei Podaru, în proza sa scurtă din volumul
Zece povești apărut la Editura Fundației Culturale Ion
D. Sîrbu, din Petroșani, 2019, iau naștere ca urmare a
numeroaselor lecturi ale copilăriei. Se recunosc ușor
elementele folcloristicii românești, în oralitatea spe-
cifică, dar țesute pe tiparul poveștilor engleze, mai
ales, în spirala spontaneității, șoptite copiilor la cul-
care. Frazele curg din scurt, se repetă adesea și crează
zidurile magice ale lumii acesteia noi, paralelă celei
în care autoarea s-a retras în ultimii ani, spațiul Marii
Britanii. Firea sensibilă și profund creatoare arde ca
lumina unei lumânări, producând, în foarte scurt timp,
cu o forță nimicitoare oboselii, texte fermecătoare
care nu te lasă să scapi niciun cuvânt, nicio pagină
nedusă până la capăt. Am citit împreună cu copiii mei
povestea Parfumul celor Șapte roze (pg. 11), de
exemplu, și ne-am imaginat la castel, în grădina plină
130
cu trandafiri de toate culorile, am cules, înțepându-ne
în spinii groși, cele mai frumoase roze, alături de Prin-
țesa Rozelor, apoi am vărsat lacrimi odată cu mama
ei, regina Steaua Nopții. Am suferit când răutatea ve-
rișoarei cele rele a transformat-o pe prințesă în stană
de piatră, cu parfumul cel magic. De asemenea, am
purces în călătoria inițiatică a tânărului grădinar-erou,
spre găsirea căii de a-și salva prințesa mult iubită. Ci-
fra magică, șapte ne-a amintit de Timp, de trecerea lui
cu fiecare a șaptea zi și ciclicitatea acestuia. Am aflat
bucuria din deznodământ, odată cu învingerea Răului.
Speranța Binelui și a Dreptății ne-a luminat ochii și
inima, aflând despre ucenicul cu puteri supranaturale,
Roibul.
Ca și în basmele românești eroii sunt oameni din
popor, ghidați spre victorie doar de puterea curajului
și strălucirea istețimii lor. În ajutorul binelui, ele-
mente ale miraculosului - personaje fabuloase, obi-
ecte magice - dau speranță și pavează drumul iniția-
tului cu fapte bune. Căci, un lucru esențial, de aseme-
nea, pentru lumea poveștilor, este întocmai funcția
educativă, specifică. Ne lăsăm pradă subiectivității
trăirii emoției, vărsăm lacrimi sau suferim în tăcere
alături de necazurile celor ce dau viață poveștilor. Ne
aliniem ființelor de hârtie, cum le numea R. Barthes,
ca într-un joc al imaginației absolute, și ne facem, as-
tfel, prieteni noi: pe Will și pe Emilly, în căutarea pa-
jurei (Aripile pajurei, pg.25). Iată cum, prin prezența
simbolică a acvilei de munte și a stejarului, bifăm spa-
țiul românesc („Pajura zboară spre cuib privită de fa-
milia reunită... Pasărea devine protectoarea satului,
iar satul primește numele – Pajura.”, pg. 37) Este
foarte interesantă complementaritatea aceasta ro-
mâno-engleză, pe care o regăsim și în biografia Anei
Podaru, cu un simț ascuțit al expresiei inovative, dar
susținută prin sugestia spațiului locuit fantasmatic,
prin etimologie, folclor și mitologie. Pădurile și cără-
rile pe care traversează, prin joc, cei doi copii cu
nume tipic englezești, în căutarea misterului, sunt pă-
durile dese ale Carpaților românești. Copacii au posi-
bilitatea de a participa la joc, pot vorbi și conduc jocul
către un și mai mare mister. Cititorii cei mici sunt lu-
ați prin surprindere, brusc, ceea ce, tehnic vorbind,
impun o cheie de lectură contemporană. Textele pot
fi așezate pe benzi desenate, ori serializate. Ana Po-
daru pare o Mother Goose care citește copiilor lumii
întâmplări magice, în fapt de seară. Criticul Iulian
Chivu, cel care i-a și prefațat volumul de proză,
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

afirmă: „Povestitorii de basme erau, cum îi relevă ma-
rii folcloriști, oameni generoși, îndrăgiți de copii și de
comunitatea lor. Ana Podaru povestește și ea copiilor
tocmai dintr-un prinos de bunătate contagioasă, din
noblețea ființei sale, din nevoia spiritului de a se
odihni în sine și, nu în ultimul rând, fiindcă iubește
copiii, copilăria în general, înțelegând aici că, retră-
iește câte ceva din farmecul propriei copilării.”
În Poveste de Crăciun (pg. 39) ne amintim cumva
de Fetița cu chibrituri, deși ea este simbolizată aici
prin imaginea Îngerului profet sau chiar a binefăcăto-
rului-preot. Răsplata binelui aduce cu sine bogăția și
fericirea celor nevoiași și lipsiți de noroc. Credința
puternică este una din funcțiile caracteristice basme-
lor autohtone, copii frumoși și ascultători, mame cre-
dincioase, devotate familiei, puternice si sigure, deși
extrem de sensibile, cu ochii mereu în lacrimi pentru
binele copiilor. Această poveste mi se pare una dintre
cele mai reușite stilistic, deși se resimt și aici influențe
străine, desfac, utilitar, nodul originalității podariene.
Sintactic, textul nu mulțumește întotdeauna nevoia de
a fi simplu și coerent, cuvintele se repetă adesea inu-
til, dar peste toate astea, modul obiectiv de a privi lu-
crurile și sinceritatea expresiei conferă naratorului
credibilitatea apreciată de cititorul tânăr. Descrierile
au tonul sensibilității lirice de care dispune poeta Ana
Podaru, am întâlnit-o în volumele sale de versuri:
„Femeia era slabă de abia se mai ținea pe picioare...
Fetița creștea și se făcea tot mai frumoasă, avea ochii
albaștri ce-i străluceau ca stelele în noapte, părul era
lung până la călcâie, de culoarea spicelor de grâu,
obrajii-i erau rumeni ca pâinea copată pe vatră, iar bu-
zele-i păreau două petale de trandafir... Rochița era de
mătase roșie, cu flori mari, avea dantelă pe mâneci și
la poale. Nu o îmbrăcase niciodată, o ținea într-o ladă
veche alături de pălăria de mătase și pantofiorii de lac.
(...) fetița nu avea picioare”. (pg. 49) Ce observăm
prin aducerea în mod instantaneu a unor idei noi care
încearcă să dezvolte și să explice configurația epicu-
lui? Secvențialitatea specifică povestirii care, în proza
scurtă, nu e tocmai potrivită și blochează fluiditatea
epică. Dar ne putem aduce aminte de abordarea cine-
matografică a benzilor desenate, din perioada clasică.
Acestea dezvoltau imaginația, sporind vizual, prin ca-
dre care se succedau până la căderea cortinei, simbo-
lizând deznodământul, aducând mereu ceva nou, sur-
prinzător, chiar dacă nu se lega de anterioarele epi-
soade narative. În arta secvențială a benzilor desenate
un element de noutate sau de suspans o aduce și im-
plicarea sunetului în animarea personajelor ori chiar
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
a muzicii. În proza Anei Podaru care, mă repet, poate
fi literatură pentru animație sau, de ce nu, cinemato-
grafie, apariția elementului suspicios (cheie) în con-
gruențialul textului ține loc de formarea interesului
pentru lectură; la fel cum ai desena o imagine fără a
ridica mâna de pe hârtie, ceea ce ar fi chiar obositor
pentru cei mici, dar, în aceeași măsură, extrem de in-
teresant.
Nume precum: Astree, (fetița fluture, pg. 47 ), la
o margine de pădure, oriunde, Ederra, de pe malul
Nilului, (pg. 57), Aiden, fiul soarelui (pg. 65), din
Scoția, Althea, într-un ținut îndepărtat, uitat de lume,
(pg. 97) ș.a.m.d. confirmă ideea că măcar poveștile
pot uni laolaltă copiii lumii și că prin acestea ei pot fi
fericiți așa cum își doresc, indiferent de realitatea lor
înconjurătoare. Ana Podaru speculează această idee și
ca un mesager al binelui, al frumosului și al dreptății
adună în lumea poveștilor ei toți copiii pentru ca mă-
car lor să le fie astfel.
Cele zece povești: Parfumul celor șapte roze, Ari-
pile Pajurei, Poveste de Crăciun, Ducesa, Aiden, fiul
soarelui, Rege pentru o zi, Inorogul Ekor, Prințesa
Althea și pasărea măiastră, Micul gigant, propun pe
lângă personajele specifice basmelor - regi, regine,
prințese, cu nume deosebite, copii speciali, cuminți și
frumoși, copii care au vise pe care ajung să și le înde-
plinească, exploratori inteligenți, prietenoși, sensibili.
Ana Podaru recrează lumea în forma ei cea mai fru-
moasă ca exemplu al celei ideale, unde copiii învață
unii de la alții, se bucură unii de alții, așadar efectul
poveștilor e taumaturgic și chiar terapeutic, dar și un
bun exercițiu de imaginație într-o formă a deconstruc-
ției și a reașezării ordinii firești, într-o ordine nouă a
lucrurilor, așa cum le văd cei mici. Ana Podaru
uzează și de funcția educativă a poveștilor sale, pentru
buna dezvoltare a copiilor, se simte datoare pentru
asta, căci este, întâi de toate, mamă. Nu este suficient
doar să citim, scriitoarea îndeamnă la înțelegere, la
delimitarea binelui de rău, la fructificarea creativității
și a imaginației. Un foarte bun exemplu aduce, astfel,
prin desenele atașate textelor, ilustrațiile făcute de o
elevă de 16 ani, Cătălina Tcaciuc, din Ungheni, Re-
publica Moldova.
Iată, o scriitoare care nu se sfiește și are curaj, o
scriitoare care într-un timp foarte scurt, cu debut po-
etic în 2014, a scris opt volume de versuri și unul de
proză, toate având succes la public, Ana Podaru. Ne
bucurăm de cărțile ei și le dorim viaţă lungă printre
cititori.
131
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
Mihai PETRE
ZECE POVEŞTI SAU DESPRE DRUMUL
CORECT ÎN VIAŢĂ
Ca poetă cunoscută și apreciată critic, Ana Po-
daru se afirmă prin talentul și sensibilitatea care îi
permit să trăiască sincer în spațiul cuvântului devenit
vers, suficient și necesar definirii ei ca ființă ce-și tră-
iește fragmentar fericirea, privind cu candoare fluturii
al căror zbor se înscrie în timp, ori icoanele ce adă-
postesc îngeri în căderea tulburată de spinii prinși în
aripă... La nivelul poeziei, a experimentat câteva ge-
nuri, de la cea modernă la poezia pentru copii și cea
cu formă fixă, toate exerciții poetice asumate de o au-
tentică artistă a cuvântului căreia talentul îi permite să
interpreteze arii din opere atât de diverse.
Ultima carte, Zece povești, apărută la Editura Fun-
dației Culturale “Ion D. Sîrbu”, în 2019, înseamnă de-
butul în proză al autoarei, plasat în continuitatea vo-
lumului de versuri Păpuși din pănuși/Husky dolls,
1Vezi și Ovidiu Bîrlea care, în Mică enciclopedie a poveștilor
românești, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976,
vorbește și de basmul despre animale,
132
prezentat ca poezii pentru copii. Prin cele Zece po-
vești, Ana Podaru oferă texte-suport de lectură nu
doar pentru uzul celor mici, așa cum s-ar putea înțe-
lege din titlu și din desenul de pe coperta 1, ci și pen-
tru uzul celor interesați, indiferent de vârstă...
Se știe că basmul, ca orice specie a genurilor lite-
rare, a cunoscut o lungă evoluție, de la dimensiunea
familială, cu simpla poveste însăilată pe un principiu
etic – victoria binelui asupra răului, principiu de
inoculat celor mici, la cea cultă, cu mesaje direcțio-
nate spre grupurile-țintă prin metafora drumului ce
permite similitudini între erou și cititor.
Sub aspect teoretic, sunt acceptate trei tipuri de
basm: fantastic, legendar sau nuvelistic1. Indiferent
de natura sa, basmul oferă cititorului/ascultătorului
„oglindirea vieții în moduri fabuloase”, cu personaje
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

care „nu sunt numai oameni, ci și anumite ființe hi-
merice”, absența acestora fiind esențială pentru apar-
tenența la specie2.
Aventura speciei a început din momentul în care
aceasta a atins nivelul de basm cult, căci acum se tran-
sferă accentul de pe curajul eroului exemplar pe cali-
tățile lui umane: cinste, corectitudine, adevăr, curaj
etc. Înțelegându-i valoarea educativă, oameni de cul-
tură, de la simpli culegători la analiști ai acestui feno-
men epic, s-au oprit asupra speciei fie din perspectiva
realizării unor culegeri de basme (frații Jacob și Wil-
helm Grimm, Charles Perrault, Hans Cr. Andersen,
Petre Ispirescu, Ion Pop Reteganul ș.a.), fie din cea a
abordărilor teoretice, cu studii de referință (Lazăr Șe-
ineanu, George Călinescu, V. I. Propp, L. Rörich
etc.).
De obicei, basmul cult se construiește pe structura
narativă a celui popular, respectându-i elementele
constitutive, de la formulele inițiale, mediane și fi-
nale, la inserția elementului perturbator și refacerea
echilibrului și a ordinii inițiale. Expresie a unui talent
literar autentic, basmul cult poartă amprenta viziunii
despre lume și viață a autorului, fapt ce explică ino-
vațiile aduse structurii narative clasice a basmului po-
pular. De asemenea, orice basm cult este tributar sti-
lului artistic al autorului, fiind cunoscute deschiderile
spre romantism, prin amplele descrieri de peisaj, la
Eminescu, ori spre realism, cu personaje implicate în
acțiunile pline de dinamism și umor, la Creangă...
Azi, a scrie povești este o acțiune cel puțin teme-
rară, având de depășit mai multe obstacole, începând
cu ritmul vieții contemporane care afectează auditorul
modern, familiarizat mai degrabă cu tehnologia digi-
tală de ultimă generație și terminând cu foarte des în-
tâlnita inapetență pentru lectură a bunicilor, vector
principal în educarea și dezvoltarea estetică și morală
a celor mici.
Lectura celor Zece povești relevă măsura în care
Ana Podaru a reușit să surmonteze dificultățile, ino-
vând la mai multe niveluri ale construcției epice, su-
bordonată poeziei care o definește pe autoare, fie pen-
tru a da culoare descrierii unui drum: Diii căluț la
roza albă care șade pe colină, fata n-are nicio vină...,
sau Roibule cu coama deasă, vino și mă ia de-acasă,
pe colină tu mă lasă să salvez fata frumoasă..., fie
pentru a implica forțele naturii împotriva unor eroi
prea temerari: Vino ploaie, nori veniți și copiii mi-i
opriți!.../ Păsări, veniți, din peșteri sau grote, copiii-
mi opriți! Dincolo de inserțiile poetice, sunt de reținut
2George Călinescu, Estetica basmului, Editura pentru literatură,
București, 1965.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
alterarea formulelor inițiale ale basmului clasic pen-
tru cinci dintre povești: Trăia odată un rege.../
Cândva, mai demult.../ Trăia odată într-un sătuc.../
Într-un ținut îndepărtat.../ Undeva, într-un ținut înde-
părtat..., celelalte cinci având refuzate complet apar-
teneța la familia basmului, prin formule, apropiindu-
se de alte specii epice (vezi, de exemplu, Rege pentru
o zi, Inorogul Ekor, Ducesa ș.a.). O inovație intere-
santă, subliniind meritul deplin al autoarei, este aceea
a onomasticii poveștilor. Prin aceasta se depășește
spațiul toponimic și antroponimic românesc, înscri-
indu-se într-o realitate universală, căci copii și adulți
români se pot opri să-i citească poveștile, posibil fiind
în Scoția, în Carpați, ori pe malul Nilului... Făt-Fru-
mos și Ileana Cosânseana, actanții principali ai bas-
mului popular românesc, au lăsat liberă scena acțiu-
nilor pentru Will și Emilly, pentru Ederra și Astree,
ori pentru Arthur, Aiden și Lily, în ciuda unor necon-
cordanțe între antroponimie și toponimie (contele Ge-
orge, nu Georges?... și contesa Lisette sunt personaje
unei acțiuni plasate pe malul Nilului!?...). Consecin-
țele modernizării onomastice se observă imediat și
autoarea evită cu eleganță posibilele discordanțe între
numele personajelor și modul de a gândi, vorbi și a
acționa. Lupta dreaptă de pe tărâmul zmeilor, sabia și
calul care mânca jăratic... au fost înlocuite cu flori,
pâine, parfum etc., cu dragostea pentru păsări (Pa-
jura) și animale (Ducesa), cu generozitatea (Poveste
de Crăciun) și, în toate, cu victoria binelui asupra ră-
ului, atât de particular sfârșit al oricărui basm.
Prin cele Zece povești, autoarea demostrează că
basmul, ca specie a epicului cult, nu e depășit, având
multiple posibilități de reinventare. Depinde doar de
talentul și disponibilitaea unui autor dispus să aloce
timp copilăriei, plecând de la a sa, pentru a o reda și
celorlalți... Cartea Anei Podaru subliniază ideea că
toate basmele, indiferent de nuanță, ar trebui (re)va-
lorificate fie și pentru una din cele mai frumoase me-
tafore, aceea a drumului corect în viață. Copii, ado-
lescenți ori tineri, toți au de învățat câte ceva din tra-
seul inițiatic al eroilor din cele Zece povești. Se pro-
pune o călătorie „în lumea de dincolo”, nu cu zmeii,
strigoaicele ori Mumele-Pădurii trecute, ci cu invidia,
dorința de putere, lăcomia și răutatea..., caracteristici
ale realității contemporane. Și, moralizator, acestea
își atenuează dimensiunea malefică, dovedindu-și
vulnerabilitățile în fața unor tineri ori copii, simpli
eroi ai unor aventuri existențiale...
133
EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
POEZII
comunicate de sora sa, Iustina Doboş
Testament
Copila mea, în lăzi cu zestre
Ţi-am aşezat frumos înţelepciunea,
O s-o găseşti, am pus-o peste
O pânză albă ce-am cusut-o lunea.
Şi tot acolo, peste acea mătase
Am presărat un praf de bunătate,
E magic, să-l aşezi pe inimi roase,
Să le transformi în stele luminate.
Să îţi croieşti, copila mea, din ea
Cămaşa pură sufletului blând
Şi s-o îmbraci când vântul o bătea,
Să-ţi ţină vie flacăra arzând!
Să nu arunci bucăţile rămase,
Când flori primeşti petale să usuci
Si-nvie-le cu lacrimile stoarse,
Să le presari când treci pe la răscruci!
(„Şi-ţi dăruiesc din lac de lacrimi nuferi”)
De-ar trebui să te mai nasc o dată,
Mi-aş da şi viaţa să te pot avea,
În ochii tăi e-o lume minunată,
Un câmp de flori şi străluciri de stea.
Rămâi a mea fetiţă pe vecie...
Chiar dacă eşti acum o domnişoară
Eu am rămas cu a ta copilărie
Şi gândul meu spre-acele clipe zboară.
Ştiu, sunt povară, uneori mi-e frică
Să nu te las cu-o simplă amintire
Un văl de neguri pleoapele-mi ridică,
Iar vindecarea mi-e a ta iubire...
Of, cât mă doare când te văd cum suferi,
M-agăţ de viaţă cu aripi ciuntite
Şi-ţi dăruiesc din lac de lacrimi nuferi
Şi-o mie de poeme născocite...
Să te-nvelesc cu trupul meu când iarna
Îngheaţă-n tine visele... când tremuri,
N-aş vrea s-auzi când sună iarăşi goarna
Şi talpa-mi geme pe-umbra altor drumuri.
Aceasta-mi este vrerea, fată dragă...
Şi de-oi muri prea trist sau prea devreme
Aş vrea ca inima-ţi să înţeleagă
134
Că nu de moarte mi-a fost a mă teme.
Atunci când ţi-este dor
Atunci când ţi-este dor, respiră-mă uşor
Din roua dimineţii ce-ţi răcoreşte buza
Ce s-a uscat de-amarul privitului în gol,
Suflând din pumni iubire, dorind s-aţâţe spuza.
De nu mă vezi la umbra copacului în floare,
Mă caută în raza ce-ţi mângâie obrazul,
De mă zăreşti de mână cu steaua căzătoare,
Mă caută pe-un ţărm... ascult doinind talazul.
Atunci când vântul geme şi risipeşte briza,
Eu te zăresc în toate şi ochii perle-mi scapără,
Te-apleacă dimineaţa, că te-am pictat pe pânza
Nisipului udat, condei la gene-n pleoapă.
De mă zăreşti prin crinul grădinilor de vară,
Sunt fluture, mireasmă, sau numai amintire...
Când stelele şi luna stau la taclale seară,
Mă caută în vise prin gânduri efemere.
(„Stau lângă foc”)
Stau lângă foc
cu lacrima îngheţată pe obraz
palmele-mi ard,
iar buza-mi tremură
şi tac...
trimit un gând spre alt tărâm
îndepărtat
pe undele netrebnicului vânt
ce mi-a luat
tot ce-am avut mai sfânt...
din buzele uscate picuri vii
cad pe pământ,
e sânge diluat de-atât amar
pe floarea ce-a căzut
rămâne jar
apoi cenuşa risipită iar
şi iar mă doare...
tărâm cicatrizat
dar neuitat
acolo demoni sapă
ne-necetat
timp blestemat,
prezent, trecut,
frântură de geneză
te-am uitat...
dar încotro mă-ndrept?
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
 EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII
Rugă pentru Ana
Ana PODARU de Licuţa Pântia
(în memoria poetei Ana Podaru,
Sunt puf de păpădie plecată dintre noi la numai 45 de ani...)

Deschide Doamne cerul să intre Ana noastră,

Sunt puf de păpădie
şi zbor, când vântu-ncet adie
cândva... am fost frumoasă floare
împodobită de culoare...
Mă vizitau albinele în zori
să-mi soarbă seva, iar printre bujori
îmi străluceau petalele în soare,
zâmbeam la stele dulce, visătoare...
Acum sunt doar... puf de păpădie
suflat din palmă, briza mă mângâie
şi-ades mă las purtată printre nori
iar uneori mai poposesc pe flori,
plutesc pe luciul apei, salcia m-agaţă
sunt numai puf... plecat spre altă viaţă.
Să odihnească-n pace la Tine-n veşnicii,
Şi-aşeaz-o de se poate cumva lâng-o fereastră
Să-şi potolească dorul de dragii ei copii!
Îmbrac-o-n bucuria din cele locuri sfinte
Şi şterge-i orice urmă de răni sau suferinţi,
Şi dă-i condei şi foaie spre a picta cuvinte
Să mângâie cu versu-i pe îngeri şi pe sfinţi!
Hrăneşte-o cu frumosul, iertarea şi iubirea,
Ce doar la Tine-n Eden sunt pure şi fireşti,
Şi-ajut-o să cunoască eternă fericirea,
Ce nu-i amăgitoare ca toate ce-s lumeşti!
O du să regăsească pe cea ce i-a dat viaţă,
Să strige iarăşi mamă şi să-ngenunche’ dor
Să simtă braţe calde ce dulce o răsfaţă,
Apoi cu toţi poeţii să stea-n altarul lor!
Aprinde Doamne Sfinte pe cerul nopţii stele
Şi-aşeaz-o şi pe Ana o candelă-ntre ele...

Ana Podarua fost adusă din Anglia şi depusă la capela Ultimul popas, Vulcan, în 11 nov. 2019. În 13 noiembrie, de
la ora 13, 30, a început slujba de înmormântare, ţinută de un sobor de preoţi: Stareţul Mânăstirii Lainici, Ioachim Pâr-
vulescu însoţit de alţi patru preoţi, Stareţul Ştefan Mateş şi preotul Mugurel de la Mânăstirea Sf. Mihail şi Gavril Pie-
troasa din Banat, Stareţul Protosinghelul Rafael de la Mânăstirea Sf. Nectarie de la Feneş, din Caras-Severin, şi preotul
din Vulcan. Lângă copiii săi, Larisa şi Bogdan, surorile Cristina şi Iustina din Italia şi fratele Alexandru Doboş de la
Bacău, au fost alături rude, scriitori, oameni din Vulcan, îndeosebi copii, cu toţii au urmat-o pe poeta Ana Podaru, pe
ultimul drum, la cimitirul privat al capelei Ultimul popas, din Vulcan.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 135

CONVORBIRI, JURNALE, ÎNSEMNĂRI

Adina CÎRJAN

CUVINTE VII (III)

Mic jurnal de trăiri esențiale
Lecția nr. 2 Pe-o Cale de Lumină
Presărată cu pulberi de stea –
Starea, Respirul și Viitorul
Ești copilul de-Acasă
Contactul cu Mine, susținut conștient de tine, în Ce m-așteaptă
Postura corectă, te va aduce într-o stare de A FI, de- Și vrea
plină și autentică, așa cum nu te-ai cunoscut vreo- Să-mi dea Globul de Soare?
dată: unic, valoros, fericit, împlinit, pătruns de Viața În palmele-mi întinse... Lumina Aurie...
din tot ce există. Și să rămân cu ea?
Pentru marea Unificare cu tot ceea ce există, de
acum respiră conștient și voit împreuna cu Mine… Să mă spăl pe față,
Așa... Inspir... expir... inspir...expir… Pe păru-mi de nea,
Privește-te! Te poți vedea? Poți vedea în tine stră- Să-mi curăț Pământul,
moșii?… Le vezi surâsul de fericire pentru că tu ești Să-mi îndulcesc Cuvântul,
tot ceea ce ei și-au dorit să fie vreodată? Toate visele Să pot trăi MINUNEA...
lor sunt împlinite în această clipă prin ceea ce ești tu! Metamorfoza mea!!!
În starea ta de bine de acum se odihnesc o dată cu tine
toți străbunii tăi… Copilul zămislit din Iubirea Creatorului sau este izvo-
Respiră… Privește mai departe… te poți vedea? rul tău de Apă Vie. Lasă Viața să curgă prin tine…
Te simți pe tine? Celulele tale sclipesc fericite într-o
respirație sacră, unită cu Viața.
Poți vedea în tine bucuria Creatorului din momen-
tul Creatiei? Poți simți Iubirea cu care ai fost zămislit?
Poți să simți dragul Meu de tine? Poți savura Starea
copilului dorit de părintele lui, iubit și binecuvântat?
Da?
Învață să rămâi în această stare de copil liber și iu-
bit.
Este starea pură și autentică de bucurie… este poten-
țialul pur.

Copilul de Lumină

Mi-e bine cu tine

Copil de Lumină!

Pe-o geană fină

La Pragul dintre lumi,
Îmi dăruiești Iubire
Și-o stare de bine
Sorbind amândoi
Nectarul de viață
Curgând prin Potirul Inimii

Ce-mi spui?...
Urechea inimii te-aude…
Tu vrei să vin la tine
136 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
 CONVORBIRI, JURNALE, ÎNSEMNĂRI
Încolțirea
Cine, cine, cine poate
Un suflet pustiit dar cald așteaptă Încolțirea, Cu sabia inimii să-mi taie
Din Mugurul smerit și alb ce poarta nemurirea... Pornirea cea rea și mintea de jos?
Descoperă ce Tu i-ai dat și crede că nu poate
Să poarte Foc imaculat fără ca El să-l ardă Cine, cine, cine poate
Desface-al inimii Fir auriu?
“Vreau Aur lămurit în Foc” Cuvântul tău îmi spune Și-așa... în liniște și-n VIU să dăruiesc fără să știu?
Și mintea fuge într-un loc unde Izvoru-ți curge,
Izvorul limpede îmi dă sclipiri de viață lungă
Încurajând și șiroind spre Focul ce abundă Răspunsul Vieții

Izvor și Foc, Cuvânt și Cânt descântă și mă poartă Când te iubesc

Spre lumea de Aur curat cu Frații mei cei minunați
Care pe-al rugăciunii braț mă dezvrăjesc și-mi amin- Eu te iubesc... cum tu nu crezi
tesc Cu inima-ți de vină
Drumul cel vechi spre Casă. Și te iubesc cum tu nu știi
cu Inima-mi Divină,
Eu te iubesc cum tu nu poți
Întrebare către Viață Cu Inima-mi de Soare
Iar spinii necredinței mă rănesc…
Cine, cine, cine poate Durerea ta mă doare…
Adâncul inimii să-mi joace
Pe degete de carne? Nu te lovi! Nu te lovi!
Ascultă-ți glasul Inimii!
Cine, cine, cine poate Iubește-mă în tine tare căci vine vremea-n care,
Să-mi fure Cântul cu vântul O floare de soare, în Mare,
Și spectrul colorat și Nimbul?
Va străluci
Cine, cine, cine poate Și tu vei ști
În trupu-mi de carne să scrie
Cuvântul cel viu și Copilul? Că EU SUNT TOT…
Aer și Cer și Stele și Noapte
Cine, cine, cine poate Și-a tale fapte!
Să asculte glasul ce vine din mine
Cea adevărată? (va urma)

Evelyne Maria Croitoru,

Diandra David, Ana Podaru
şi Doina Rizea Georgescu

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 137

CONVORBIRI, JURNALE, ÎNSEMNĂRI
Dumitru ICHIM
JURNAL DE CĂLĂTORIE (I)
NORTHUMBERLAND SHORE, Nova Scotia
Poetul I.V. Spiridon, care a fost secretar, sau ceva
foarte apropiat de Blaga, autorul ''Trilogiilor'', fluent
în mai multe limbi de circulație mondială, povestea
că ar fi fost întrebat de ce nu-și scrie filosofia în una
din aceste limbi. Blaga ar fi răspuns că va veni vre-
mea, așa cum latina a fost limba Renașterii, la fel
limba română va deveni limba de circulația a filoso-
filor, pentru că nici una din limbile pământului nu are
mai mare finețe a curcubeile de nuanțe ale gândului,
sau inimii precum limba ''Mioriței''. La ''taica Spiri-
don'', cum îl numeam noi ''mânjii'' de la cenaclul ''Ba-
covia'', l-am descoperit pe Blaga de pe vremea când
la modă erau A.Toma și Dan Deșliu, cel care proslă-
vea pe un idiot de la Rusca, acel care a vrut să pună
piedică la compresorul ce se prăvălea. Avea în imensa
lui bibliotecă toate cărțile lui Blaga care apăruseră la
''Fundațiile Regale'' și o mulțime din marii noștri scri-
itori dintre cele două războaie mondiale care erau in-
terziși ca fiind ''dușmani ai poporului''. Dar ce nu știa
I.V. Spiridon? Pe Rilke și pe poeții germani mi-i citea
în original, ca și pe Omar Khayyam, din acele cărți
frumoase de pe timpuri, legate în piele și scrise cu
bronz. Dar să nu mă risipesc, că deși Blaga spunea că
''timpul este o dimensiune a întineririi pentru spirit'' te
poți pierde în timp ca într-o pădure în care te pot
mânca potecile pierdute ale lui Proust mai rău decât
lupii.
L-am rugat pe Matei să mergem din nou la ocean,
la Northumberland Shore. Deci să analizăm puțin
subțirimea de lumină ( lumen, lume, lumină) a limbii
române. Englezul zice ''shore'' și a terminat, dar româ-
nii au o mulțime de cuvinte pentru această logodnă a
pământului cu apa, întâlnirea pământescului cu veș-
nicul, al cenușăresei nisipului imperial cu imperialul
albastrului marin, bleumarinul tristeților de munte.
Românii au: ''țărm'', ''mal'', ''faleză'', ''litoral''. Ai uma-
nizarea peninsulară a ''capului'', dar și atât de metafo-
ric spus ''coasta'' mării din care s-a născut, după un
somn greu, Eva diafanului negrăit și încercat de scă-
părarea primului luceafăr al serii, Afrodita, în altă
ipostază, frumusețea carnală, eroticul, născută din
zbuciumul înspumat al mării. Dar românul are și tran-
sfigurarea frumosului erotic, prin metafizicul lui,
ajungerea la ''liman''. Cuvântul încărcat cu o imensă
comoară de profunzimi filologice în vechea limbă ro-
mână era ajungerea omului la contemporaneitatea
Omul, cuvântul ca persoană care se ''binecuvintează''
138
prin Cuvântul-Întrupat, ca în poemul liturgic și filo-
sofia ioanină: ''Unule născut, Fiule și Cuvântul lui
Dumnezeu''. Cum este Împărăția lui Dumnezeu, ra-
iul?, dumnezeirea?, teologii nu știu să precizeze, dar
românul care-l îmbrățișează pe Tatăl nostru cu toate
brațele deltei, cu toată vâltoarea, cu tot noianul și
adâncul căutărilor îi găsește numele pe malul acestui
''shore'' pe care engleza nu-l are. Întâlnirea omului cu
scopul vieții lui are loc la ''liman'' care este ajungerea
omului la ''frumsețea cea dintâi''. Câte adâncimi, câte
cufere de perle și giuvaiere are limba română și noi
suntem niște măcelari, și aceia destul de proști în me-
seria lor! Nu contează de unde au luat cuvântul: din
turcă, rusă, ucraineană, patagoneză, etc. dar ce au fă-
cut cu el, câte străluciri au zidit în el, câte potențe și
orizonturi de suflet în fiecare cuvânt românesc!
Omul, the shore, se întâlnește cu marile ecuații exis-
tențiale și ispita de a cădea din ontologicul ''on'' în ''în-
volburare'', volburarea amețitoare când mintea își
pierde busola și cârma inimii scârțâie, gata să se rupă.
Auzi ce e ''limanul'': ''Marea vieții văzându-o înăl-
țându-se de viforul ispitelor, la LIMANUL Tău cel lin
alergând, strig către Tine: scoate din stricăciune viața
mea, mult Milostive!'' Este PORTUL din care ai ple-
cat, Grădina, și este, în același timp, portul la care te
întorci, prin moarte: ''scoate din stricăciune viața
mea''. Dacă nu ar fi acest înțeles de port metafizic nu
am putea găsi ''rațiunile lucrurilor'' de care vorbește
atât de filosofic Maxim Mărturisitorul, profunzime pe
care românul o sintetizează atât de limpede: ''a duce
un lucru la limanul cel bun'' înseamnă o săvârșire -
''săvârșitu-s-a'' salutul împăratului biruitor în război
când intra pe porțile cetății. ''Sfârșitul'' morții ca înce-
put nou al nesfârșitului mântuitor al Învierii - al ''li-
manului cel lin''. Având destinația ''limanului'' ca port
ontologic corabia ta nu este doar un marfar, iar tu o
singurătate. Nu întâmplător ''basilica = Casa Împăra-
tului'' este simbolul templului creștin. Pentru a intra
bine în port, de tine depind și ceilalți oameni, și natura
înconjurătoare și chiar întregul cosmos pentru că totul
și toate sunt aproapele tău. Oare când cineva este în
încurcătură și tu îl scoți din ea oare nu zicem că l-ai
scos ''la liman''? Și aproapele tău nu e cel mai aproape
cu care să te cerți, nu e cel căruia aplicându-i ''dinte
pentru dinte'' , din greșeală îi mai rupi și falca pentru
ca să-ți scoți dintele tău. Aproapele e cel pe care îl
îmbrățișezi, aproapele este cel/cea de care trebuie să
ai grijă ''râul, ramul'' și întreaga natură înconjurătoare
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

și, repet, întregul cosmos cu miriadele și miriadele lui
de constelații. Limanul este identificarea omului cu
sursa lui de viață, limanul este nu numai ''pâinea noas-
tră cea de toate zilele, ci încărcătura lui ontologică
este acela de Pâine. ''Eu sunt Pâinea care s-a pogorât
din cer'' ca prin pâine să ne în-TRUP-ăm în Trupului
lui: ''Acesta este trupul Meu'' - limanul cel al soterio-
logiei noastre, pâinea ca port al corabiei noastre, de
plecare prin acceptarea lui thanatos ca fiind condiția
noastră umană și port de întoarcere prin biruința asu-
pra morții și, în plus, debarcarea noastră ca ființă re-
constituită ca chip și asemănare al Omului înviat din
morți.
E o zi minunată pentru a merge la Northumberland
Shore să ne întâlnim cu oceanul. Senin, cald și doar
câțiva nori albi în și pe imensitățile albastre ale Ne-
grăitului. E un joc al imaginației, de ce credeți că norii
nu au imaginație? Problema nu e a lor, ci a noastră că
vedem, dar nu observăm. Uite acolo o mamă-nor cu
puișorii lui. Bebelușului din brațele ei i s-a făcut
foame și mama-nor, cu un gest firesc s-a așezat pe
marginea unui colț de cer, și-a scos sânul și îl alăp-
tează. O scenă ca aceasta, mama-nor hrănindu-și
pruncul, e mult mai magnifică decât frumusețea ceru-
lui și adâncimile genunilor de ape, o icoană pictată pe
nor pentru Mama care este mai cinstită decât heruvi-
mii și mai mărită, fără de asemănare decât serafimii.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
CONVORBIRI, JURNALE, ÎNSEMNĂRI
Ați văzut vreodată umbre de nori deasupra oceanului?
Valurile le fură axionul și îl cântă îndantelând în alb
limanul sufletului. Știați că oceanul știe să vorbească
în șapte limbi? O să vă povestesc ceea ce am încercat
să descifrez. Mâine, dacă nu plouă, o să vă spun ome-
nește prima lui destăinuire unui pământean. Să nu
cumva să mă spuneți lui Matei. Deal?
***
Încă mă gândesc la titlul viitoarei cărți. ''Călătorie
la capătul lumii?'' , sau ''Călătorie la capătul lumilor?
'' Vikingii numeau partea aceasta a Atlanticului ca fi-
ind capătul lumii. E interesant de știut că ei au desco-
perit America înaintea lui Columb ,1492, cu cinci se-
cole înainte și i-au dat numele de Winland. Săpăturile
arheologice la L'Anse aux Meadows din 1960 au des-
coperit mult senzaționalele mărturii despre vikingii
de care cronicile lui Adam of Bremen prin 1075 vor-
beau despre Erik the Red și mai ales, de fiul acestuia
Leif Eiriksson care a debarcat în Newfoundland
(Țara-Nou-Găsită) și cum au ajuns la ''sfârșitul lu-
mii''.)
Kitchener, Ontario
(va urma)
139
 ESEU

Alexander ALDYN

Dispărut în AMERICA: O analiză a primului

roman kafkian
„[…] această călătorie în America este, ca toate o oarecare măsură șeful tuturor, deoarece sub ordinele
călătoriile, o călătorie în timp ca și în spațiu1. […] America mele se află această poartă principală, cele trei porți
este o idee care eliberează”2. mijlocii și cele zece porți secundare, ca să nu mai po-
(Bernard-Henri Lévy în „American Vertigo”) menesc și nenumăratele portițe și ieșiri fără poartă. Ca
atare, toate categoriile de serviciu despre care poate fi
„America” este singurul roman în care personajul vorba, mie trebuie să-mi dea necondiționat ascultare.
misterios al tuturor scrierilor kafkiene, purtând iniți- […] am datoria față de direcțiunea hotelului de a nu
ala K., un fel de travestire a autorului, se extinde și se lăsa să părăsească hotelul nici o persoană care mi s-ar
conturează într-un nume de sine-stătător. Astfel, enig- părea cât de cât suspectă. Or, tu îmi pari chiar foarte
maticul K., devine pentru prima oară Karl Rossmann, suspect, cel puțin așa îmi place mie să cred”3.
numele unui adolescent de șaisprezece ani sosit în
America pentru a-și face un rost și a începe o nouă
viață. Plecat de la Hamburg, din Germania el străbate
oceanul la bordul unui vapor cu destinația New-York,
orașul zgârie-norilor cu o arhitectură preponderent re-
petitivă.
O precizare care se impune, atunci când discutăm
despre acest prim roman neterminat al lui Kafka, tri-
mite chiar la titlul operei care, conform variantei din
manuscris se numea „Dispărutul” („Der Verschol-
lene”) în opoziție complementară cu denumirea con-
sacrată de America. Opoziție complementară pentru
că Dispărutul își va afla noua condiție (de dispărut
sau aievea! – sic) chiar în America. Cu toate acestea,
America rămâne însă un titlu mult prea general pentru
acest dintâi roman kafkian. El nu reușește, și poate că
nici nu își propune, să acopere toate posibilitățile
existențiale ale Americii: de la peisaj la arhitectură și
de la social la tehnologic, trecând prin viteza automo-
bilistică și colajul hiperreal al Mass-Media. Doar tri-
logia „S.U.A” a lui John Dos Passos poate să aspire
spre asemenea năzuințe.
„America” lui Kafka se focalizează pe o situație
tipic absurdă și paradoxală, în care un protagonist
purtător de inițială K. (ce se va consacra mai târziu
prin celelalte două romane: „Procesul” și „Caste-
lul”) este supus tragediei existențiale „eliberatoare”,
dar eliberatoare doar în măsura în care Existența, prin
felul ei de a fi, îl va captiva și claustra mai târziu. Un
cerc vicios al căutării labirintice, spre consolidarea și
afirmarea propriei identități, trecând mai înainte, Paznicul Porții devine la Kafka un laitmotiv acapara-
aproape inițiatic prin deschizătura încărcată a Porta- tor și modelator cu iz de metamorfoză. În „Procesul”
lului, străjuită de Portarul-Șef, sau de acel ancestral scena Paznicului-Porții e mult mai complexă și se în-
Paznic al Porții ușor recognoscibil în „Vrăjitorul din tinde pe mult mai multe pagini, având o cu totul altă
Oz”: „În definitiv, în calitate de portar-șef, sunt într-

1Bernard-Henri Lévy – American Vertigo, Ed. Nemira, Bucureşti, 2 Ibidem, p. 298.

2007, p. 254. 3 Franz Kafka – America, Ed. Rao, Bucureşti, 1995, p. 182.
140 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

semnificație, iar „Castelului” ce-i poate fi mai speci-
fic decât Ușile și Porțile nesfârșite, în spatele cărora
se ascund fel și fel de funcționari; Klamm fiind întru-
chiparea supremă a individului depersonalizat, ce-și
recapătă chipul și înfățișarea chiar prin prisma Ușii, a
Portalului ca atare? Visage în preajma Portalului:
esență specifică a dezvăluirii!
America de la un capăt la altul, fără specificitatea
tipic repetitivă a orașului New-York, evocat în roman.
Nimic din America hiperreală a lui Jean Baudrillard.
Probabil că nu întâmplător Baudrillard săvârșește o
repetiție a subcapitolului New-York, expus în mod
consecutiv de două ori, tocmai pentru a scoate în evi-
dență o stare de fapt intrinsecă. Vorbind despre
„America siderală”, Baudrillard notează, iar pasajul
ales aici nu este unul pur-întâmplător (el vizează în
mod specific o dispariție): „America îmi face întot-
deauna impresia unei adevărate asceze. Cultura, poli-
tica dar și sexualitatea sunt supuse aici viziunii exclu-
sive a deșertului, care constituie aici scena primitivă.
Totul dispare în fața acesteia: chiar și trupul, printr-
un efect secundar de denutriție, capătă o formă, stră-
vezie, de o ușurință vecină cu dispariția. Tot ce mă
înconjoară este parte a acestei deșertificări. Însă, nu-
mai această experimentare radicală permite străbate-
rea sa și-i dă această sideralitate pe care n-o voi mai
întâlni nicăieri altundeva”4.
Kafka nu putea ține cont de aceste considerații fi-
lozofice ale lui Baudrillard care își publică pentru
prima dată cartea în anul 1986, dar scriitorul praghez
știe să creioneze cel mai bine această dispariție tipic
americană, acolo unde „America” se contopește și în-
trepătrunde cu „Dispărutul” din poveste. Ecuația ti-
pic complementară de care vorbeam la început. Dacă
ar fi să catalogăm toate momentele în care Karl dis-
pare în „America” lui Kafka, am avea nevoie de un
studiu separat dedicat acestei problematici, așa că ne
vom rezuma doar să punctăm momentele mai impor-
tante (de cotitură) în care protagonistul dispare. O
scenă memorabilă este cea a polițistului care-i cere
actele:
„ - Actele tale, zise polițistul. Era o formalitate fără
nicio noimă, pentru că ce fel de acte putea să aibă un
om care n-are haina pe el?” […]
- Da, chiar așa, spuse Karl; așadar și aici, în Ame-
rica, autoritățile obișnuiesc să întrebe oamenii despre
lucruri pe care le pot constata cu ochii lor, se gândi el.
[…] Tot ceea ce Karl își dorea în clipa de față era să
poată fugi undeva, să se poată ascunde undeva, ori-
unde, numai să nu mai audă niciun fel de întrebare”5.
Într-un moment poate mai puțin inspirat al analizei
sale, Baudrillard declară în „America” sa: „La New-
4 Jean Baudrillard – America, Ed. Albatros, Bucureşti, 1994, p. 32.
5 Franz Kafka – America, Ed. Rao, Bucureşti, 1995, pp. 192-193.
6 Jean Baudrillard – America, Ed. Albatros, Bucureşti, 1994, p.
28.
7 Franz Kafka – America, Ed. Rao, Bucureşti, 1995, p. 194.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
ESEU
York nu-s polițiști – în alte părți polițiștii sunt pre-
zenți”6. Afirmația vine cumva în contradicție cu posi-
bilitățile supravegherii și pedepsirii, după o formulă
a lui Foucault, instituite de Kafka. Kafka vine parcă
să ne spună, aproape să ne strige exasperant în gura
mare: „La New-York, și pretutindeni în America, sunt
polițiști ce își exercită cu pasiune meseria! De contro-
lul lor nu poți scăpa!”
Apoi, urmează dispariția supremă din paginile kaf-
kiene, atunci când Delamarche plasează pecetea pe
fruntea lui Karl, ca pentru a-l disculpa de controlul și
socoteala polițistului: „[…] într-o noapte, ne-am po-
menit că a dispărut, și încă în împrejurări de care pre-
fer să nu mai vorbesc. Poți să spui că n-a fost așa?
încheie Delamarche, trăgându-l pe Karl de mânecă”7.
Cuvinte care certifică și consolidează dispariția pro-
tagonistului din sânul Americii ce pare a nu-l accepta
sub niciun chip. Finalmente, pentru a se sustrage în-
colțirii polițienești, Karl o rupe la fugă, înscriindu-se
pe străzile șerpuitoare și ungherele ferite ale orașului
american, lăsându-l în urmă pe polițistul sâcâitor, por-
nit a-i strica planurile, spre a se reîntâlni mai apoi, la
modul salvator, cu vicleanul Delamarche. O salvare
aparentă, căci Delamarche are alte planuri pentru
Karl; planuri ce delimitează o existență a supunerii,
sclaviei și întemnițării. Eliberat din strânsoarea poli-
țistului, Karl cade în mâinile și strânsoarea lui Dela-
marche. Dispărut din incinta Hotelului Occidental,
unde a lucrat o vreme ca liftier, împărtășind cel mai
bine condiția verticalității sus-jos, jos-sus a zgârie-no-
rilor newyorkezi; dispărut din colțul de stradă în care
se aciuase polițistul interogator, dispărut din casa un-
chiului aparent binevoitor; dispărut din paginile ro-
manului ca atare; dispărut în / din America! (sic) Dis-
pariție la puterea K.
Totul se învălmășește aici și se decantează existen-
ței, ca un Vertij. Nu trebuie să uităm nici de „Ameri-
can Vertigo” a lui Bernard-Henri Lévy, aflată în plin
raport de contiguitate cu „America” lui Baudrillard,
ambele analize raportându-se și inspirându-se din
„Democrația în America” a lui Alexis de Tocqu-
eville. Lévy ne vorbește despre un „vertij al semne-
lor”8 și despre o „memorie a locurilor”9, fiind de pă-
rere că: „America este o idee care eliberează”10, acolo
unde: „Ai senzația unor oameni în același timp foarte
departe și foarte aproape de noi – monștri, desigur,
barbari, dar care ne seamănă, care ne sunt dubluri,
care se alimentează din ce avem noi mai rău și toto-
dată mai rușinos intim”11. O afirmație aproape exactă
ce se potrivește de minune „Americii” lui Kafka,
acolo unde domnește monstruozitatea, iar dublurile
nu încetează să se oglindească în calvarul existenței:
8 Bernard-Henri Lévy – American Vertigo, Ed. Nemira, Bucu-
reşti, 2007, p. 64.
9 Ibidem.
10 Ibidem, p. 298.
11 Ibidem, p. 313.
141
ESEU
Karl dublat de toate personajele ce-i sar benevol în mul de la non-identitate la identitate, însă numai par-
ajutor, pentru ca mai apoi să se dezică de el; perechea țial, întrucât Karl își va pierde numele de multe alte
dublă: Robinson-Delamarche, dar și dublura-andro- ori pe parcursul periplului său prin America. Rostirea
gină: Karl-Klara (fetidă anagramă a sexualității irea- inițială a numelui, echivalează aici cu o recunoaștere
lizabile!). și nu cu o afirmare a identității „inculpatului” în sen-
sul asimilării și acceptării sale: „Căpitanul, casierul-
Reminiscență a unei puneri sub acuzare, America
șef, ofițerul și chiar omul de serviciu tresăriră mirați
începe chiar cu un Proces. Ecourile nesoluționatului
auzind numele tânărului. […] Cum ai zis?! repetă
proces din „Procesul” revin în primul capitol din
domnul Jakob, apropiindu-se țanțoș de Karl Ros-
America, intitulat „Fochistul”. Fochistul este la rân-
smann. Înseamnă că eu sunt unchiul tău, iar tu ești iu-
dul său o non-identitate, asemenea majorității perso-
bitul meu nepot!”14
najelor kafkiene, excepție făcând în cazul de față pro-
Numele va juca aici rolul de mască a identității,
tagonistul romanului despre care am văzut deja că de-
deoarece în fața unchiului său ce pare a-l recunoaște,
ține un nume. Prin însăși numele și funcția sa, el se
el nu întruchipează decât un chip de pe care a fost co-
află deja în contradicție cu spațiul în care trăiește și
borâtă o mască sau, mai mult, și poate chiar mai grav,
își exercită meseria. Fochist la bordul unui vapor: Foc
pe care a fost așezată o mască. În momentul flagrant
vs. Apă! Mereu în contrast și opoziție cu apa de fundal
în care Karl părăsește domiciliul unchiului pentru a
pe care plutește și înaintează vaporul: deșertificare
petrece o noapte la vila domnului Pollunder, unchiul
vălurită (aproape virtuală), ondulată labirinticelor po-
se dezice de el, ca și cum s-ar dezice de un câine tur-
sibilități ale vieții, înaintând până la estomparea unei
bat, abandonat definitiv într-o pădure pustie. Nimic
dispariții în Vertijul intransigentului Vanishing Po-
mai absurd și neașteptat în această situație șocant-pa-
int12, după o idee a lui Baudrillard, pornit în căutarea
radoxală. Aflat la vila domnului Pollunder, de unde
și literaturizarea vestigiilor americane.
încearcă din răsputeri să scape, din pricina apăsării
Precum începe călătoria lui Baudrillard prin Ame-
anihilante a spațiului arhitectonic (întuneric intermi-
rica, așa debutează și călătoria lui Karl spre America. În
nabil în care se rătăcește), dar și din pricina răsfățatei
primă instanță, Baudrillard materializează o dispariție,
Klara, fiica proprietarului și logodnica lui Mack, ală-
dar America lui Kafka se află la rândul ei sub semnul e-
turi de care Karl luase cândva lecții de călărie; prota-
vapor-ării (nevinovată și banală călătorie cu Vaporul
gonistul primește la miezul nopții, aproape elucu-
spre o evaporare! – sic); evaporarea ca o dispariție, după
brant, o scrisoare misterioasă purtând semnătura un-
cum originea ca un titlu al romanului ne-o mărturisește:
chiul său Edward Jakob, pe care i-o înmânează un
„Der Verschollene” („Dispărutul”). Dispărut unde? În
anume Green și în care Karl citește: „Dragul meu ne-
America! Dar, mai înainte, în Vaporul-evaporării! Pe-
pot! […] după incidentul de astăzi, te rog insistent nu
semne că nu întâmplător, Kafka optează de la bun-înce-
mai căuta să intri în legătură cu mine, nici personal,
put pentru o rătăcire, punându-și protagonistul într-o si-
nici prin scrisori ori cu ajutorul intermediarilor. Pen-
tuație îndoielnic-constrângătoare.
tru că ai hotărât să mă părăsești astă-seară contrar vo-
Dispărut în primă instanță din orașul existențial
inței mele, rămâi la această hotărâre toată viața. […]
prin îmbarcarea pe Vapor, apoi dispărut în însăși an-
Drept mesager l-am ales pe domnul Green, prietenul
grenajele Vaporului; în inima sa alimentată și pusă în
meu cel mai bun”15.
funcțiune de Fochist. Cea din urmă dispariție, va cul-
O altă ruptură în relațiile interumane, soldată indu-
mina însă cu un Proces. Procesul în cauză e mai cu-
bitabil cu o dispariție. Karl va dispărea de această dată
rând o simulare; o încercare stângace și disperată de
nu doar din vila domnului Pollunder pe care o pără-
a-i face dreptate celui nedreptățit; de a-i lua apărarea:
sește imediat:
„Trebuie să te aperi, să spui da sau nu, altminteri oa-
„- Voi părăsi de îndată această casă, unde am fost
menii nu au de unde să cunoască adevărul adevă-
primit în calitate de nepot al unchiului meu; ca străin
rat”13.
nu mai am ce căuta aici”16; ci și din viața unchiului,
Scena se schimbă iarăși, aproape cinematografic,
singura sa rudă și persoană de sprijin din întreaga
în clipa în care protagonistul își rostește numele în
Americă. După cum el însuși o declară, Karl devine
fața celor prezenți. Intensă dezvăluire, luminând dru-
un străin în fața tuturor celor care-l cunosc și cu care
intră în contact. Pustietate a înstrăinării! Metamorfic

12 Privind o linie de cale ferată, din prezentul apropierii ei, acolo
unde liniile se distanţează şi se îngroaşă, percepută ca materiali-
tate, până spre viitorul îndepărtării ei, al stingerii insesizabile,
acolo unde cele două linii paralele ale structurii metalice par a se
apropia, convergând într-un singur punct iluzoriu (o privire înşe-
lată chiar de actul privirii; – Ochiul formulând o apariţie inexis-
punct fragil de dispariţie (Vanishing Point). Din această perspec-
tivă, Vanishing Point e un punct inexistent, iar ceea ce-i oferă
identitate şi-l face fantasmatic să existe, e însăşi privirea şi înşe-
larea ei, spaţiului spre care ea se deschide, spre a cuprinde şi în-
chide un Punct infinit. (n.a.).
13 Ibidem, p. 38.

tentă şi reformulând perspectiva peisajului din ceea ce este spre 14 Ibidem, pp. 29-30.
15 Ibidem, pp. 88-89.
ceea ce nu este!), spre a percepe acum totul ca imaterialitate; ca
16 Ibidem, p. 90.

142 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

 ESEU
Vanishing Point! Dar dacă vorbim de o înstrăinare în asemenea Zero-ului estompării existențiale), nu dis-
fața celor cunoscuți, cum va fi să se identifice Karl în pune de niciun act de identitate (în fapt tot o non-iden-
fața celor necunoscuți? O întrebare-cheie la care nu se titate!) și apelează la o travestire: se dă ceea ce nu
va putea răspunde și care întruchipează chiar miza este, tocmai pentru a fi acceptat mai ușor de grupul în
acestui roman al eliberării iluzorii, al pustietății și în- care încearcă în ultimă instanță să se integreze.
străinării.
Dispărut din casa părinților săi din pricina acelei
servitoare în vârstă de treizeci și cinci de ani, pe nume
Johanna Brummer, o bucătăreasă (fapt deloc întâmplă-
tor), care l-a sedus și i-a făcut un copil, botezat cu nu-
mele de Jakob, după numele unchiului din America,
Karl este expediat numaidecât pe marele continent
pentru a porni de la Zero. Un act de mușamalizare și
re-formulare a identității. Faptul că devine tată la o vâr-
stă minoră, dă naștere unei situații paradoxale și stân-
jenitoare. Trebuie să dispară din peisajul familial și să
se înscrie decorului sumbru, necunoscut și acaparator
al Americii. Repetiția pe verticală a New-Yorkului,
conturează deja repetiția identității sale spulberate și
reluate ad infinitum, cu noi și noi forțe. Este sortit me-
reu să reînceapă; să dispară dintr-un decor spre a se re-
înscrie în altul! Dar, atâta vreme cât împărtășește con-
diția Dispărutului, Karl săvârșește iluzoriul mers în
cerc: „Karl avu impresia că străbate unul și același co-
ridor umblând în cerc”17. Nu doar la vila domnului Pol-
lunder va întreprinde el acest teribil mers în cerc, ci
efectiv prin toată America. Probabil că nu întâmplător,
în fragmentele finale ale romanului, ce cuprind o des-
criere a ungherelor teatrului din Oklahoma, el este sor-
tit să-l întâlnească iarăși pe liftierul Giacomo, căruia-i
luase mai-nainte locul la „Hotelul Occidental”, și care
aici nu fusese angajat ca actor, după cum pesemne că
sperase, ci tot ca liftier. Giacomo de două ori liftier: ca Petru-Ilie Birău, Leonard Voicu şi George Filip
o repetiție! Karl în locul lui Giacomo, iar acum Gia-
como în locul lui Karl. Nu o suprapunere ci mai de- Karl Rossmann e o identitate demult apusă. Actele
grabă o intersectare, ca spre a închide definitiv cercul certificării sale s-au pierdut cine știe unde, iar el nici
repetiției, al alergării deșarte. nu mai vrea să audă de ele, așa că noul său nume se
Alungat printr-o scrisoare din casa primitoare a va modela după chipul și asemănarea Negrului ances-
unchiului, care-l înscrie la lecții de călărie, pian și tral: „Negro, tehnician” este afișat pe panoul publici-
limbi străine (engleza cu precădere), Karl se abando- tar al teatrului; semn distinct al împlinirii și acceptării
nează, sau mai bine zis, este abandonat peisajului tacite. Karl s-a integrat, dar nu prin prisma identității
american ca într-un labirint de posibilități necunos- lui Karl, ci prin travesti-ul măștii lui Negro. O schim-
cute. bare a identității? Adică un Alb ce contrastează și bate
Sosit în America pentru a-și face un rost, pentru a agasant spre Negru? Cel mai probabil! America! Țara
lua viața de la capăt, dar viața îi joacă feste, așa încât tuturor posibilităților…
este sortit a se reîntoarce în punctul zero al existenței,
Bibliografie:
însă Zero-ul non-identitar persistă, el nu converge că- BAUDRILLARD, JEAN [1994] – America, Editura
tre un Unu salvator, ci se multiplică triumfalist pe sine Albatros, București.
însuși, în sine însuși, spre cea din urmă anihilare, KAFKA, FRANZ [1995] – America, Editura Rao, Bu-
atunci când Karl, ajuns pe hipodromul de la Clayton curești.
cu dorința expresă de a se angaja la teatrul din Okla- LÉVY, BERNARD-HENRI [2007] – American Ver-
homa, despre care se spune că este cel mai mare teatru tigo, Editura Nemira, București.
din lume (atât de mare încât aproape că nu are limite,

17 Ibidem, p. 72.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 143
ESEU
Maria-Daniela PĂNĂZAN
NICHIFOR CRAINIC – POET CREŞTIN
PRIN EXCELENŢĂ
Despre Nichifor Crainic s-a spus că „este poetul nos-
tru creştin prin excelenţă, cum este Paul Claudel, poetul
creştin francez prin excelenţă sau Rainer Maria Rilke, po-
etul creştin german prin excelenţă.”1. El s-a născut la 22
decembrie 1889, în localitatea Bulbucata, judeţul Giurgiu
(fost Vlaşca), numele său adevărat fiind Ion Dobre. A fost
teolog renumit, poet de valoare, editor, publicist, secretar
general al Ministerului Cultelor, Ministru al propagandei
în perioada dictaturii militare a lui Ion Antonescu. Între
anii 1947-1962 a fost deţinut politic, întemniţat în
închisorile comuniste. A obţinut, în anul 1930, Premiul
Naţional pentru poezie iar în anul 1940 a devenit membru
titular al Academiei Române. Autor a numeroase volume
de poezii, eseuri, memorii, ideolog devotat, Nichifor
Crainic s-a stins din viaţă la 20 august 1972 la Bucureşti,
lăsând în urmă-i numeroase manuscrise sau texte
interzise în timpul regimului comunist, tipărite însă după
1989. Şi peste hotare opera lui Nichifor Crainic (mai ales
poezia din închisoare) a avut ecou: „Mi se pare
extraordinară ideea publicării poeziilor lui Nichifor
Crainic. Abia aştept Memoriile sale. Nichifor Crainic a
fost un geniu, atât ca poet cât şi ca prozator, gânditor şi
gândirist în acelaşi timp”2.
1 Dumitru Stăniloae, Poezia creştină a lui Nichifor Crainic, Prefaţă
la volumul Şoim peste prăpastie, Versuri inedite create în temniţele
Aiudului, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990, p. 7
2 Vintilă Horia, Apud Nichifor Crainic, Şoim peste prăpastie, Versuri
inedite create în temniţele Aiudului, Editura Roza Vânturilor, Bucu-
reşti, 1990, p. 6
144
Cunoscut mai ales ca ideolog al revistei „Gândirea” a
cărei conducere a preluat-o în 1926, precum şi ca
semnatar al unor articole-program care au impus o
direcţie estetică derivată din tradiţionalism, Nichifor
Crainic a fost un luptător înverşunat pentru credinţa
ortodoxă, „aceasta fiind expresia cea mai înaltă şi mai
pură a autohtonismului naţional. După Nichifor Crainic,
duhul naţional nu poate fi separat de ortodoxie. Teza e
fundamentată nu numai pe datele istorice ale unui popor
care s-a născut creştin ortodox, ci şi pe concepţia estetică
a frumosului văzut teologic, acesta din urmă cu rădăcinile
în gândirea abatelui Bremond.”3 Adept al unei poezii ca
formă de rugăciune, multe din poeziile religioase ale lui
Nichifor Crainic au tonalitatea psalmilor biblici: Terţine
patriarhale, Colind, Iisus prin grâu, Cântecul potirului,
Rugăciune, Cuvântul tău, Prinos, Desmărginire,
Lumânările, Milogul, Excelsior, Rugăciune pentru pace,
Mănăstirea, În Ţara de peste veac, Noaptea Învierii,
Duminica şi multe altele.
„Condiţia creaţiei e libertatea şi dragostea” spune
Nichifor Crainic în incipitul expunerii sale despre Modul
teandric. Ideea fundamentală pe care o exprimă autorul
în opera sa „Nostalgia paradisului” este aceea că
„întreaga creaţie omenească se naşte din nostalgia
paradisului. În nostalgia paradisului noi vedem
sentimentul adânc şi universal omenesc, din a cărui
substanţă îşi trag vigoarea toate operele de cultură şi de
civilizaţie ale spiritului (...) Nostalgia paradisului e
sentimentul că suntem din această lume şi totuşi nu-i
aparţinem; că lumea din spiritul nostru nu e identică cu
lumea care ne înconjoară, că suntem în mijlocul ei ca nişte
rămaşi pe dinafară dintr-o ordine înaltă de existenţă ce ni
se refuză, că din această pricină nu putem adera întru totul
condiţiei mizeriei terestre, în care ne simţim ca exilaţi; şi
că, în sfârşit, tot ceea ce în fiinţa noastră rimează în chip
tainic cu veşnicia ne împinge la depăşirea modului actual
de existenţă şi la cucerirea unui mod superior şi
desăvârşit, conceput în antinomie cu cel de acum şi de
aici. Nostalgia paradisului este astfel sentimentul
antinomiei noastre existenţiale, de făpturi sfâşiate de chin,
dar care concepem o linişte cerească; de făpturi menite
morţii, dar care ne cugetăm în nemurire; de făpturi
nefericite, dar care ardem de setea fericirii absolute.”4
Paradisul, pământesc şi ceresc, este legat de civilizaţia
şi cultura umană, iar omul, artistul, geniul, toţi suntem
3 Bartolomeu Anania, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului,
Poezia religioasă română modernă. Mari poeţi de inspiraţie creştină,
în „Studii teologice”, Revista Facultăţilor de Teologie din Patriarhia
Română, Seria a II-a, Anul XLVI, Nr. 1-3, ianuarie-iunie 1994. p.12
4 Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului, Ediţie cu un studiu intro-
ductiv de Dumitru Stăniloae. Postfaţă şi note de Magda Ursache şi
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

chemaţi la căutarea paradisului, a acelei stări originare,
opuse răului şi iadului pe care Dostoievski îl definea
simplu: „iadul este durerea de-a nu mai putea iubi.”
Pentru autorul român, paradisul este un spaţiu posibil
datorat Iubirii divine. Analizând câteva aspecte mistice şi
teologice din opera lui Dostoievski, a lui Mihai Eminescu
sau V. Voiculescu, Nichifor Crainic ajunge la concluzia
că Paradisul se manifestă prin geniu. Acesta, având
puterea creaţiei, ajunge să imagineze „halucinaţia” unui
paradis de o frumuseţe supremă în arta modernă.
Paradisul este comparabil cu starea copilăriei, ca stare de
nevinovăţie şi iubire absolute, este primăvara
duhovnicească a frumuseţii, este ...tinereţe fără bătrâneţe.
Aşadar, paradisul este expresie a creaţiei geniului care
primeşte inspiraţia divină spre a hrăni mereu ...nostalgia
după un topos sacru, fixat în civilizaţie, deci pământesc,
sau în cultură, deci, ceresc.
Poezia lui Nichifor Crainic aparţine spaţiului sacru al
literaturii române. Autorul crede că arta este un simbol al
veşniciei şi „în orice artist de rasă se reproduce ceva din
lupta lui Iacob cu îngerul; e lupta pentru cucerirea
frumuseţii divine”5. El pledează pentru rugăciune ca
unică posibilitate de întâlnire a omului cu Dumnezeu iar
lipsa acesteia face ca întâlnirea să nu se producă datorită
păcatului „cu glas de uragan” care, o dată săvârşit pune
bariere între ei. Prin poezia-rugăciune însă barierele şi
limitele pot fi depăşite. De aici, setea de absolut şi dorul
de Dumnezeu: „În Ţara lui Lerui-Ler/ Năzuiesc un colţ
de cer/ De-oi găsi de n-oi găsi,/ Nimenea nu poate şti/
Singur Lerui-Ler.”
O calitate esenţială a poeticii lui Nichifor Crainic
rămâne însă viziunea tradiţionalistă. Poetul impune o
lume a credinţei văzută ca o uriaşă ecclesia, în care zboară
porumbei „ca nişte duhuri sfinte” iar Mântuitorul Iisus
Hristos trece pe vremea ceea „gustând în mers prietenia/
pescarilor din Galileea.” Văzându-i pe apostoli, poetul
trăieşte clipa de revelaţie a marii întâlniri cu Cel ce este
Iubire: „Trecură veacuri, şi cu ele/ Că treci din nou mi
s-a părut/ Şi-ţi caut urma luminoasă/ În lutul moale s-o
sărut”. „În esenţă, la autorul Ţării de peste veac nota de
autenticitate ţine de certitudinea univocă, netulburată,
refractară interogaţiilor, lumea contemplată de el
reprezentând ordinea theurgică; e o lume de duminică,
gata zidită, nu una care se face sub ochii privitorului; o
arhitectură încheiată, căreia omul modern, însingurat în
aşezări de beton şi fier, subordonat maşinismului, îi
ignoră dimensiunile.”6, aşa apreciază opera lui N. Crainic
criticul Constantin Ciopraga. Iar Alexandru Condeescu,
vorbind despre perioada petrecută în temniţele
comuniste, precum „un Iov cărturar şi rătăcitor”, afirmă
că „Nichifor Crainic este mai mult decât un precursor, el
este chiar un întemeietor la noi al „rezistenţei prin
Petru Ursache. Fişă bibliografică de Alexandru Cojan, Editura Mol-
dova, Iaşi, 1994, p. 243
5 Ibidem, p. 289
6 Constantin Ciopraga, Personalitatea literaturii române, Ed. Institu-
tul European, Iaşi, 1997, p. 97
7 Al. Condeescu, Nichifor Crainic sau speranţa în Dumnezeu, Prefaţă
la Spiritualitatea poeziei româneşti, Editura Muzeului Literaturii Ro-
mâne, Bucureşti, 1998, p. 7
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
ESEU
cultură”: rezistenţă la bestialitate, teroare şi ură, provocate
de dezlănţuirea în secolul nostru al lui „zoon politikon” în
ce are acesta mai agresiv – extremismul totalitar.”7
O capodoperă a poeziilor scrise în temniţele Aiudului
este Unde sînt cei care nu mai sînt? – o poezie a Luminii,
deoarece „poetul cugetă din nou pe Dumnezeu în sens
ortodox, ca lumina supremă, nu ca întuneric, dar ca
lumina care întrece puterea noastră de-a vedea, odată ce
suntem obişnuiţi numai cu lumina care, de fapt, e un
întuneric ce nu explică prin sine nimic.”8: „Întrebat-am
luminata ciocârlie,/ Candela ce leagănă-n tărie/
Untdelemnul cântecului sfânt:/ Unde sînt cei care nu mai
sînt?/ Unde sînt cei care nu mai sunt?/ Zis-a ciocârlia:/
S-au ascuns/ În lumina celui nepătruns./ Întrebat-am
bufniţa cu ochiul sferic,/ Oarba care vede-n întuneric/
Tainele necuprinse de cuvânt:/ Unde sînt cei care nu mai
sînt?/ Unde sînt cei care nu mai sînt?/ Zis-a bufniţa:/
Când va cădea/ Marele-ntuneric, vei vedea.” Ne-am
putea întreba de ce este o poezie despre lumină? În mod
cert, Părintele Stăniloae se referă la „lumina neînserată”
despre care vorbeşte Sfântul Simeon Noul Teolog în
Imnele sale. Dar şi la Lumina râvnită în temniţele
Aiudului, lumina cea adevărată, divină, care nu se
întrevede, nu e vizibilă, nici în închisoare, nici în afara ei.
Este Lumina lui Hristos, Lumina izbăvitoare de suferinţă
şi mântuitoare. Pan M. Vizirescu vede în acest poem
„tristeţea însingurării sale [a poetului]. O zbatere tragică
a propriului suflet, cu zboruri între genune şi slavă, între
vis şi otravă, de care se leagă destinul uman, creşte cu
înfiorare în necurmatul frământ de balans între fiinţă şi
nefiinţă, în care se întrevede a fi el însuşi”.9 Simbol al
zborului şi al cântecului de bucurie, ciocârlia apare în
antiteză cu un simbol al întunericului şi al tristeţii, bufniţa.
Marele întuneric la care face trimitere acest simbol poate
fi şi o metaforă a perioadei istorice a întemniţărilor
comuniste. În aproape toate credinţele şi miturile
străvechi, bufniţa este un simbol feroce şi nefast, vestitor
al morţii, al sfârşitului continuu, la N. Crainic, simbol al
întunericului, al lipsei de raţiune şi de umanitate. Mai
mult de-atât, putem spune că poezia este „o prelucrare din
punct de vedere creştin a motivului poetic ubi sînt, cu
rădăcini în literatura ebraică a Vechiului Testament, cu
ecouri în cunoscutele balade ale lui François Villon, şi
într-o întreagă poezie romantică pe tema fortuna labilis.
[…] Titlul interogativ devine refrenul poeziei şi, rând pe
rând, răspunsurile sunt adresate vântului, ciocârliei,
bufniţei. Toate acestea au semnificaţii simbolice creştine
şi răspunsurile lor pregătesc, în mod gradat, răspunsul din
final al bufniţei: „Când va cădea marele-ntuneric vei
vedea”. Adică, atunci când marele întuneric al
necredinţei va dispărea, vei înţelege că acei care nu mai
sunt aici pe pământ, s-au înălţat la viaţa veşnică.”10
8 Dumitru Stăniloae, art.cit., p. 15
9 Pan M. Vizirescu, Poetul vieţii noastre unanime, în volumul Şoim
peste prăpastie, Versuri inedite create în temniţele Aiudului, Editura
Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990, p. 20
10 Ion Buzaşi, Despre poezia carcerală [Poezia închisorilor comu-
niste], în revista citată, p. 223
145
ESEU
Tema luminii apare şi în alte poeme, conotaţiile fiind
aceleaşi. Metaforele revelează lumina « cea neînserată »
întrezărită fie ca un „Hohot de lumină” în care „Sus, pe
deal cu trandafiri,/ S-a vărsat o ciutură,/ Hohote de
străluciri / Din văzduh se scutură.” Tot lumină neînserată
este Renaştere, poem al sufletului metamorfozat, reînviat.
Zborul lui este către înălţimi, căutând parcă răspuns la
întrebarea Unde sunt cei care nu mai sunt? Fericirea
sufletului aspirând spre eternitate este îmbrăcată în lumina
divină ”Iar cerul ţării, rotunjit în jur,/ Îl înfăşoară-n
marele azur/ Ca-ntr-o corolă paradisiacă”. Metafora
luminii se regăseşte aşadar în această corolă divină, ce
îmbrăţişează întreaga creaţie. Simbolistica centrului,
reliefată în aceste versuri, aminteşte de ideea fundamentală
a operei lui N. Crainic legată de nostalgia paradisului
pierdut. Drumul spre centru este drumul spre corola
paradisiacă, axis mundi, lumină neînserată, divinitate
regăsită în zborul diafan, tot Mai sus, deoarece ”Pe culmea
muntelui m-am ridicat/ Şi, mândru, de pe ţancul unei
creste/ Ca de pe tronul unui împărat/ Văd lumea şi mai
mică decât este”. Motivul vetero-testamentar al lui omnia
vanitas însoţeşte şi acest mic poem despre deşertăciunea
lumii acesteia, chiar şi a-nţelepciunii (cunoscutul motiv
ecclesiastic). Si totuşi, pentru Nichifor Crainic există o
Moartea-nţeleaptă pe care ”N-o căuta în slove pătimaş”
pentru că ”Cea mai frumoasă moarte de pe lume/ E să
trăieşti de-a pururi în urmaşi!”
Prin asemenea versuri, Nichifor Crainic metaforizează
o imagine creştină cu valenţe hristice: Cântecul Potirului
nu este numai un simbol poetic. El este însăşi esenţa
Vieţii în Hristos, este trăirea autentică, vie a credinţei, este
singura modalitate de mântuire prin împărtăşirea cu
Pâinea şi Vinul Vieţii. Mai mult de-atât, prin aceste
versuri, Nichifor Crainic recunoaşte atotputernicia Fiului
lui Dumnezeu care este totul şi este prezent în toate. Iar
pământul românesc în care a copilărit şi a învăţat tainele
creştine este unul paradisiac, este « raiul în care ne-a vrut
Dumnezeu ». Altfel, Cântecul potirului aminteşte de o
altă capodoperă a lui Nichifor Crainic, Iisus prin grâu sau
de capodopera religioasă a lui V. Voiculescu, Iisus din
copilărie. În aceste poezii, „spaţiul românesc împrumută
dimensiunile sacrului prin identificarea marilor simboluri
ale creştinătăţii ortodoxe în concretul roadelor dăruite de
bogăţia pământului românesc.”11
Rugăciune pentru pace este poezia în care poetul
Nichifor Crainic, aflat în temniţa Aiudului, îşi acceptă
destinul tragic şi se roagă pentru pacea lumii aducând
divinităţii un imn de slavă şi de mulţumire pentru această
« noapte ». Nichifor Crainic ştie că perioada întemniţării
poate fi o şansă pentru mântuire şi pentru sfinţire/
îndumnezeire a sufletului celui care suferă în mod
nedrept abuzuri şi monstruozităţi carcerale ; el are puterea
de a mulţumi dar, în acelaşi timp, ruga fierbinte cere
îndurare, cere milă, cere izbăvire, salvare din universul
11 Ileana Ghemeş, Poezia religioasă a lui Nichifor Crainic, în vol.
Sacrul în poezia românească. Studii şi articole, Coord. Aurel Pantea,
Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p. 98
12 Pan M. Vizirescu, Nichifor Crainic la Academia Română, revista
„Manuscriptum”, nr. 1-4 (98-101), Anul XXVI, 1995, Număr special
„100 de Manuscrise arestate – Nichifor Crainic”, p. 174
146
încarcerat, cere pace: « Slavă, Ţie, Doamne,
pentru-această noapte ! [...] Tu, răcoarea celui ars pe
rug, Iisuse,/ Şi dulceaţa celui sfâşiat de leu,/ În arena
morţii, Dumnezeul meu,/ Fii şi răsăritul vieţii
mele-apuse,/ Tu, răcoarea celui ars pe rug, Iisuse ! »
„Rugăciune sub cruce” este o poezie inedită apărută
postum în revista „Manuscriptum” din 1995. Eul liric
conştientizează importanţa rugăciunii ca formă de
comunicare cu divinitatea dar şi ca ardere lăuntrică, foc
divin, îndumnezeire a sufletului uman în contradicţie cu
înţelegerea stării de păcătoşenie, dar şi a condamnării sale
nedrepte: „Sunt ca o vatră unde mai arde un tăciune,/ Mi-a
mai rămas din viaţă doar sfânta rugăciune./ Nădejdea
cearcă cerul în mohorâri de horn/ Când, fum bătut de
vânturi, spre mila ta mă-ntorn./ Căci ţării mele dacă m-am
mistuit prinos/ Sunt osândit pieirii ca fur şi ticălos.”
Nichifor Crainic şi Radu Gyr, „ca şi cu alţii aflaţi în situaţie
identică, au transformat puşcăriile în Academii de creaţie,
altare de rugăciune şi temple ale spiritualităţii româneşti.
Prin duhul lor, se reînvigorează poezia noastră”.12 Acesta
este unul dintre argumentele (care poate nici nu mai erau
necesare) care dovedesc că „destinul lui Crainic şi al celor
din categoria lui s-a împletit cu destinul neamului, căzut
sub teroarea comunistă”.13
La Nichifor Crainic, poezia este Cântec de după gratii,
autoportret liric (al lui Nichifor Crainic) în care se poate
regăsi nu numai orice deţinut politic, ci orice poet care-şi
înţelege misiunea lui în această lume că bogăţia cea mai de
preţ este poemul însuşi, nimic altceva: „La geam, grilajul
des/ Rânjeşte guri de fier/ În semn că pot să ies/ Cu sufletul
spre cer/ C-am fost făcut să n-am nimic,/ Ca pasărea pe
ram/ Cobor şi mă ridic.” De aceea, putem spune, fără a
greşi, că „în contextul tradiţionalismului gândirist, poezia
religioasă a lui Nichifor Crainic a marcat, fără îndoială, un
moment inovator, cu adânci reverberaţii în sensibilitatea
cititorilor. Gânditorul ortodoxiei a exprimat poetic viaţa
spirituală a poporului său, sacralizându-i existenţa după
dimensiunile tiparului creştin.”14
În concluzie, apreciem că „poezia lui Nichifor Crainic
e o poezie a misterului supraluminos, o poezie a misticii
ortodoxe, mistică a luminii, care le explică pe toate, dar
care e mai presus de înţelegerea tuturor celor ce se
împărtăşesc în mod umbrit de lumina Lui. [...] Aceste
poezii sunt opera unui poet martir, create în lunga
perioadă a martirajului său, suportat fără nici o vină de-a
fi aparţinut vreunui partid politic, ci pentru simplul fapt că
s-a manifestat ca ziarist şi ca poet român creştin. El n-a
pierdut în zadar timpul în închisoare, şi suferinţa
prelungită i-a fost un prilej de aprofundare în meditaţie la
tainele adevărate ale existenţei. Putem spune că poezia de
cea mai profundă spiritualitate românească s-a născut în
închisoare şi credem că şi alte opere importante au fost
fructul meditaţiei din această perioadă de grele suferinţe
a multor spirite alese ale poporului român.”15
13 Ibidem, p. 174
14 Ileana Ghemeş, art.cit., p. 106
15 Dumitru Stăniloae, art.cit., pp.15-16
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Dan PETRUȘCĂ
IARĂȘI DESPRE EROS
1. Câte ceva despre simptomatologia prezentului
Cum mi se întâmplă adesea când cumpăr o carte
(librăriile fiind întristător de goale, de altfel), o des-
chid uneori la întâmplare și citesc vreo câteva rânduri,
așteptând să mă provoace. Așa s-au petrecut lucrurile
și cu una dintre cărțile sud-coreeanului Byung-Chul
Han, Agonia Erosului și alte eseuri, Editura Huma-
nitas, Buc., 2014. Tot atunci am aflat că Byung-Chul
Han a studiat, cu vreo trei decenii în urmă, în Germa-
nia, filozofia și teologia catolică, faptul că e doctor în
filozofie și că, printre multe altele, este cunoscător
profund al gândirii lui Martin Heidegger. Când îi răs-
foiam cartea acolo, în librărie, s-a întâmplat să întâl-
nesc sintagma „vechiul Eros”, care presupunea pentru
mine, atunci, că există și un „nou Eros”, o raportare
aparte a omului contemporan la acest sentiment. Ci-
tind cartea, aveam să aflu că autorul realizează o ra-
diografie nemiloasă a societății contemporane de tip
occidental, adică acea societate care a adoptat ceea ce
numim astăzi democrație liberală. Este vorba despre
o societate „deschisă”, „transparentă”, o societate a
„performanței”, a „informației”, în care se simte agre-
siunea mass-mediei. Se vorbește acolo despre „socie-
tatea disciplinară”, mai veche, în raport cu foarte noua
societate a „performanței”, întemeiate, prima, pe ver-
bul „trebuie”, restrictiv, iar a doua pe „dacă vreau,
pot”, trecându-se astfel de la o coerciție exterioară la
una interioară, autoimpusă, a unui om contemporan
care a ajuns în situația de-a nu-și permite să nu mai
poată. Iar această ultimă realitate va genera „depre-
sia”, din care omul și societatea în care trăiește nu pot
ieși, nu se pot salva, susține sud-coreeanul, decât prin
„redescoperirea Erosului”, a Celuilalt. Și asta pentru
că omul hiperactiv de astăzi, care ingurgitează frene-
tic informații din toate domeniile, este pragmatic, in-
dividualist și, în genere, „autist”, confundând știința,
pe de o parte, cu acumularea de informații, pe de alta.
Omul acesta este mai tot timpul incapabil să interpre-
teze informația, să o transforme în „narație”, conchide
eseistul, adică în „teorie”. Este adică incapabil să
transforme informația într-un discurs coerent, care să
ducă de la premise către consecințe. Paradoxal, aș
spune, într-o astfel de lume vorbim mult, dar comuni-
căm puțin. Omul contemporan ar fi „o mașină pozi-
tivă”, trăitor într-o „societate a transparenței”, în care
viața lui este „la vedere” prin mass-media. În fapt, so-
cietatea occidentală este una „pornografică”, din care
misterul Celuilalt a dispărut, deoarece în capitalismul
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
ESEU
contemporan totul este marfă, inclusiv corpul uman,
și este expus. Și dacă nu este expus, dacă individul nu
este luat în seamă, se expune el însuși pe rețele de so-
cializare. E aici un narcisism greu de tratat...
Hiperactiv, trăind sub semnul lui „dacă vreau, pot”
care i s-a indus, individul a devenit „o mașină autistă
de performanță”, care nu-și poate permite să spună
Nu, care este incapabil să se oprească, s-o lase mai
moale; să mediteze, să fie visător, să fie boem (cum
să fii boem, se întreabă retoric sud-coreeanul, când
stai toată ziua în fața computerului) sau să iubească,
la propriu. Și asta pentru că iubirea (nu sexul!) presu-
pune generozitate, simțire și chiar suferință. Pe omul
contemporan, care este hiperactiv, un om care „se au-
toexploatează”, iubirea îl încurcă. Din complexa bi-
bliografie pe care se întemeiază cartea lui Byung-
Chul Han, simptomatică este aserțiunea lui Alain Ba-
diou, „Éloge de l’Amour”, din care aflăm că „E foarte
ușor să fii îndrăgostit fără să suferi”. La aceasta, aș
adăuga comentariul eseistului din același context și
anume că, astăzi, „Iubirea este domesticită și poziti-
vată într-o formulă de consum și confort”... Deși
mulți constată pe drept, în urma observațiilor atente și
a cercetărilor temeinice, degradarea interiorului indi-
vidului, cât și a raporturilor sale cu lumea și divinita-
tea, nu voi fi în corul celor care cântă prohodul iubirii
sau văd semnele apropiatei apocalipse. De-a lungul
timpului, omenirea a trecut uneori prin cumpene
parcă mai mari decât cea de astăzi.
Atunci când am deschis la întâmplare cartea lui
Byung-Chul Han, am tradus „mecanic” ideea că ve-
chiul Eros avea legătură cu atitudinea romantică, iar
noul Eros nu. Trebuie să fi făcut atunci legătura cu un
comentariu al celebrului Marchall McLuhan, din
„Mass-media și mediul invizibil”, care afirma acolo
că romantismul de astăzi nu mai poate avea conotația
balconului Julietei, pentru Romeo, ci aceea a clubului
sau pub-ului. Lungile plimbări sub lună ale îndrăgos-
tiților de ieri, însoțite de dulci atingeri și poezii, au
fost înlocuite cu cine la restaurant, cu întâlniri la ci-
nema (unde se consumă popcorn) sau, mult mai ciu-
dat, cu întâlniri pe rețele de socializare... Cititorul de
cărți a cam dispărut, la modă fiind hoinăreala pe in-
ternet. Omul nu mai citește, nu mai învață, ci se infor-
mează. Această goană după informații nu duce la cu-
noaștere, afirmă sud-coreeanul. Astfel, informația și
știința (ultima presupunând selectarea, înțelegerea,
disocierea, cercetarea, organizarea tuturor informații-
147
ESEU
lor într-un discurs coerent, într-o teorie) nu sunt to-
tuna. Societatea „transparenței”, în care toate sunt la
vedere, este foarte îndepărtată de „adevăr”. Pentru că
adevărul se naște sub semnul discernământului indi-
vidului, prin raportare la ce este „fals”: „Transparența
și adevărul nu sunt identice”, afirmă Byung-Chul
Han. Dacă ai adresă de e-mail, ai cont pe rețele de
socializare, ai smartphone și folosești card bancar, se
știe aproape totul despre tine. Mai puțin adevărul...
Au fost multe schimbări de paradigmă în istoria
lumii. Comentam pe larg aceste schimbări într-un
eseu intitulat De la Gutemberg la Bill Gates, publicat
mai demult în „Convorbiri literare”. Amintesc acum
doar de „spaima de scris” pe care au avut-o oamenii
în zorii civilizației, trăitori într-o lume mitică, într-o
civilizație „orală”, atunci când s-a descoperit scrierea.
Platon, în Phaedru (275a) și Iulius Caesar, în Războ-
iul galic. Războiul civil, Editura Științifică, Buc.,
1964, p. 219, sunt, cred, primii care sesizează acest
aspect... Citind cartea sud-coreeanului, aveam să în-
țeleg faptul că, dincolo de atrofierea drastică a com-
portamentului romantic și de augmentarea individua-
lismului, narcisismului și chiar a autismului individu-
lui contemporan, Byung-Chul Han este un profund
observator și cunoscător al simptomelor unor „boli”
care se manifestă astăzi în societatea de tip occidental,
aceea care se folosește de noile tehnologii, pe care ea
le-a inventat și pe care le exportă la pachet cu o „men-
talitate” incompatibilă cu aceea a unor popoare din
Orientul Mijlociu, aflate în zona islamică, de exem-
plu. Au apărut manifestări ale unui război neconven-
țional care tocmai se acutizează, iar Samuel Huntin-
gton vorbește deja despre „Ciocnirea civilizațiilor și
refacerea ordinii mondiale”. Dar asta e o altă po-
veste...
148
2.Din prezent spre trecut. Și invers
Citind cartea sud-coreeanului, cât și atâtea altele
care au ca temă Erosul, a trebuit să constat că omul,
dintotdeauna, are cam aceleași raporturi cu iubirea.
Unele aspecte ale existenței sunt mereu la fel, iar
„noul” Eros este vechi de când lumea, dacă mă gân-
desc la „cea mai veche meserie din lume”, la slăbiciu-
nile noastre sau la raporturile de putere. Mi-au revenit
brusc în minte câteva detalii, cunoscute probabil de
mulți, din Epopeea lui Ghilgameș, cea mai veche
epopee a lumii, creată cu vreo cinci mii de ani în urmă
în spațiul dintre Tigru și Eufrat. Ea a fost descoperită
de europeni cu mai bine de un secol în urmă în bibli-
oteca regelui Asurbanipal, care a domnit prin secolul
al VII-lea (î.H.). Conține vreo 3600 de versuri, redac-
tate în scriere cuneiformă pe douăsprezece „tăblițe”
de lut ars. Aceste tăblițe sunt sparte, există lacune pe
care cercetătorii le-au completat cu întâmplări con-
semnate pe alte tăblițe, mult mai vechi, identificate în
situri arheologice din zonă. Am avut la îndemână o
ediție mai nouă a epopeii, din 1996, apărută la Editura
Mondera, în traducerea Virginiei Șerbănescu și a re-
gretatului comparatist ieșean Al. Dima, cu o prefață,
un adevărat studiu, a celui din urmă. Această ediție
pare a fi o reeditare a ediției mai vechi pe care am
citit-o în adolescență, fiindcă am recunoscut sintagme
din vechea ediție. Ceea ce înseamnă că m-au marcat
și atunci la lectură.
Voi rememora acum doar începutul pentru a ob-
serva că, în ce privește viața și raporturile dintre oa-
meni, foarte multe aspecte nu s-au schimbat. Așadar,
aflăm mai întâi că regele Ghilgameș domnește peste
cetatea Uruk și că el se comportă discreționar cu su-
pușii. Aceștia din urmă se revoltă împotriva monar-
hului absolut plângându-se zeilor. Zeița Aruru, rugată
de zeul suprem Anu, va plămădi din lut un om, un
tovarăș, cum precizează naratorul antic necunoscut,
pe măsura regelui. Dar Enkidu, omul făcut din lut, tră-
iește laolaltă cu animalele sălbatice, paște și se adapă
împreună cu ele, dar le și apără scăpându-le din cap-
canele vânătorilor. Unul dintre vânători, care l-a în-
tâlnit pe Enkidu la adăpătoare și a fost înspăimântat
de puterea pe care o inspira aspectul fizic al acestuia,
este sfătuit de tatăl său să meargă la rege și să-i po-
vestească întâmplarea. Monarhul îi va oferi vânătoru-
lui o curtezană cu ajutorul căreia să-l ademenească pe
Enkidu. După ce „fiara cu chip de om” a stăpânit-o pe
curtezană „șase nopți și șapte zile”, a vrut să se în-
toarcă la vechiul mod de viață, dar animalele cu care
se însoțise până atunci fug acum de el. Curtezana pro-
fită de această situație și-i propune lui Enkidu să
meargă împreună în cetatea Urukului, unde îi așteaptă
regele. Ajungând în cetate, cei doi eroi își vor măsura
puterile, iar Ghilgameș, care era semizeu, îl învinge
pe Enkidu, poate și pentru că, după cum aflăm din
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

epopee, vigoarea lui scăzuse în urma relației cu fe-
meia. Confruntarea celor doi are însă demnitatea ero-
ică de odinioară, e mai de grabă o întrecere „spor-
tivă”, fiindcă nu duce la anihilarea fizică a adversaru-
lui. Mai mult, după confruntare, ei vor rămâne prie-
teni nedespărțiți. Dar zeița Iștar, un fel de Venus în
mitologia sumero-asiro-babiloniană, îndrăgostită de
Ghilgameș, îl vrea de soț, însă eroul o refuză. Înfuri-
ată, zeița trimite pe pământ un Taur Ceresc, pe care
Enkidu îl va ucide, luând-o în râs pe zeiță. Fiind făcut
din lut, adică om, atitudinea lui Enkidu reprezintă un
hybris și va trebui să moară. Suferind profund din pri-
cina morții prietenului său și îngrozit de perspectiva
propriei morți, Ghilgameș va pleca în căutarea nemu-
ririi...
Nimic nou sub soare, fiindcă omul are aceleași
probleme de când lumea, cum ar fi prietenia și spaima
de moarte, care au devenit de atunci teme literare. Dar
tema iubirii există aici? În sensul disocierii iubirii de
practica sexuală, nu. După ce vânătorul l-a întâlnit pe
Enkidu la adăpătoare, i-a povestit mai întâi întâmpla-
rea tatălui său, care l-a sfătuit: „Du-te să-l întâlnești
pe el (pe Ghilgameș, subl. noastră), care este regele
nostru. Vorbește-i despre puterea acestui om. El îți va
încredința o curtezană; ia-o cu tine în pustiu, și ea îl
va birui mai degrabă decât omul cel mai puternic.
Când se va apropia, cu turma de animale sălbatice, de
adăpătoare, curtezana își va lepăda veșmintele, pentru
a-și dezvălui farmecele. Și turma de animale sălba-
tice, cu care a crescut în pustiu, de el se va înstrăina”.
Metoda va funcționa: după ce această „fiică a plăce-
rii”, curtezana, a fost posedată de „fiara cu chip de
om”, aflăm că eroul făcut din lut își simte trupul vlă-
guit, genunchii înțepeniți, mersul nu-i mai era ca altă-
dată; în schimb, aflăm tot din epopee, mintea i s-a deș-
teptat. Ce ar face astăzi un politician, dacă ar avea la
îndemână posibilitatea de a-l compromite pe contra-
candidatul său? Dar șeful unei firme, ca să câștige
piața? Enkidu a învățat repede de la curtezană să vor-
bească, să se spele, să se îmbrace, să mănânce pâine,
să bea bere. Iată că femeia, în cadrul strict al subiec-
tului (și nu numai), are un rol hotărâtor în „umaniza-
rea” bărbatului. Dar curtezana nu este o „iubită”, ci o
specialistă a sexului, o „fiică a plăcerii” (în traducere
românească), o damă de companie, o curvă de lux din
anturajul (haremul) lui Ghilgameș sau una dintre târ-
fele templelor, despre care se știe că au existat încă
din Antihitatea timpurie. Până la urmă, Enkidu este o
fiară ingenuă, nepervertită, e ușor de ademenit. Ghil-
gameș, oferindu-i vânătorului o curtezană, îl sfătu-
iește să-i arate „fiarei cu chip de om ce-seamnă fe-
meia”. Simțindu-și autoritatea pusă în primejdie, sin-
gura posibilitate a regelui de a-l învinge pe oponentul
puternic este aceea de a profita de slăbiciunile lui.
3.Filozofia este traducerea erosului în logos
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
ESEU
Orice bărbat sau femeie, contractând o căsătorie
sau, pur și simplu, o relație din „interes” cu altcineva,
nu are în vedere faptul că iubirea este o „scenă pentru
doi”. Celălalt nu mai este important în acest context,
fiindcă întreaga energie a celui care o contractează
este îndreptată spre sine, către binele propriu. Astăzi,
când psihologii, psihiatrii și sexologii recomandă
omului occidental, ca să scape de pericolul „depre-
siei”, terapia prin sex, făcând apologia orgasmului,
iubirea a fost împinsă în planul secund. Sau chiar mai
departe. Pascal Bruckner și Alain Finkielkraut, în
Noua dezordine amoroasă, dezbat pe larg această
realitate, ocupându-se într-un capitol, un adevărat stu-
diu de caz, și de statutul social al curvelor (n-am cum
să le numesc altfel), în fond, zic, același dintotdeauna:
un corp care nu-și permite să aibă sentimente, expus
ca marfă, folosit prin cumpărare pentru un timp limi-
tat. Iar în țările unde prostituția este legalizată, statul
însuși este „peștele” suprem, fiindcă încasează impo-
zit de pe urma acestei industrii. De aici pragmatismul,
individualismul, care nu sunt realități de azi, ci din-
totdeauna. Byung-Chul Han, de la a cărui carte am
pornit, dar și alți cercetători ai lumii contemporane,
precum Tom Nichols (Sfârșitul competenței, Editura
Polirom, Iași, 2019, p. 11), vorbesc despre „narcisis-
mul” omului contemporan și, prin extensie, de cel al
lumii contemporane. Interesele individului, susține
sud-coreeanul, cum aminteam deja, se întemeiază pe
dezideratele societății actuale, bântuite de nevoia de
performanță a acestei lumi informatizate, sub semnul
lui „dacă vreau, pot”. Acest îndemn, devenit „autoîn-
demn”, a generat un om care nu-și permite să nu
poată. Astfel, individul a devenit propriul antrepre-
nor, pune pe primul plan cariera, amână sine die pro-
pria împlinire spirituală (sau nici nu-și pune problema
unei astfel de împliniri), stă peste programul de lucru
de bună voie, nu iese la pensie, fiindcă nu știe ce să
facă atunci cu timpul liber, muncește până la epui-
zare, într-un cuvânt, „se autoexploatează”. În același
Occident, dar și în zona noastră din estul Europei,
adaug, există și un segment social bine reprezentat
care nu este interesat mai deloc de cunoaștere, care
abia așteaptă să se termine programul de lucru, un
segment plictisit, fără urmă de viață spirituală, urmă-
rind imediatul, distracția. Astfel de oameni nu se vor
întâlni cu sine niciodată și, e de presupus, nici cu Ce-
lălalt. Aceasta ar fi simptomatologia condiției umane
în cadrul democrațiilor liberale, crede sud-coreeanul.
Cei care n-au timp să-și facă o relație statornică (fe-
rindu-se de implicare afectivă) nu-și permit să piardă
timpul cucerindu-și un partener de sex, așa că îl cum-
pără, din când în când, între anumite ore. Acest aspect
este valabil și pentru femei. Am vizionat cu vreo câ-
țiva ani în urmă, nu mai știu pe ce canal, o emisiune
cu doamne care plăteau un gigolo. Dacă e așa, în-
seamnă că un astfel de om trăiește falsa scuză a lipsei
149
ESEU
de timp și că, în realitate, el se ferește să simtă. Preo-
tul a fost deja înlocuit de ceva timp cu psihologul...
O societate în care se consumă informații și în care
totul este la vedere, o societate „a transparenței”,
afirmă sud-coreeanul, este o societate pornografică,
deoarece capitalismul expune totul ca marfă. Erosul,
astfel profanat, devine pornografie. Eseistul observă
că pornograficul este „contrariul erosului”. Când iu-
birea, urmărind concupiscența, se transformă în sexu-
alitate, nu mai este „loc pentru doi”, fiindcă Celălalt
este doar „obiect de excitație”. În acest moment, „Ce-
lălalt, căruia i s-a luat alteritatea, nu mai poate fi iubit,
ci consumat”. De aici narcisismul, individualismul,
pragmatismul acestora, care nu disting – nici n-au
cum – între iubire și sex. Orice urmă de metafizică
dispare în contextul acestui tip de relații „erotice”,
care aruncă la gunoi simțirea. Nu mă îndoiesc, de alt-
fel, că antidotul contra animalității este dragostea.
Numai ea, susține eseistul, în contextul căreia Celălalt
este mult mai mult decât un simplu obiect al plăcerii,
distruge narcisismul, ne face generoși și, mai ales,
umani: „iubirea fără Eros, fără impulsul spiritual al
acestuia, degenerează în «simplă senzualitate». Sen-
zualitate și muncă aparțin aceleiași ordini. Sunt fără
spirit”... Ca „să cucerești” pe cineva e nevoie de ima-
ginație, însă, într-o societate care consumă informa-
ție, nu e loc pentru fantezie. Lumea în care totul e la
vedere, totul e „transparență”, abrogă misterul. Până
și „Criza de azi a artei și literaturii, observă sud-core-
eanul, se reduce la criza fanteziei, la dispariția celui-
lalt, adică la agonia erosului”. Și la proliferarea por-
nograficului, astăzi, în creația artistică de pretutin-
deni, adaug. Când „artistul” n-are imaginație erotică,
ca să aibă succes, va intra în zona pornografică, pen-
tru a-și ascunde lipsa de talent și fantezie.
150
Byung-Chul Han, în finalul cărții sale, se reîn-
toarce la celebrul dialog al lui Platon, Banchetul (203
a) și la secvența nașterii lui Eros, subliniind cu subti-
litate că acest daimon, acest mijlocitor între zei și oa-
meni, cum afirmă Diotima, este „filozof”, adică un
prieten al înțelepciunii, un prieten lăuntric, unul aflat
în interiorul procesului de gândire, stimulând-o, pu-
nând-o în mișcare. Prin discursul său, Socrate pro-
voacă prietenilor o „seducție erotică”, cum zice Alci-
biade, fiindcă „seduce și încântă doar prin cuvinte”.
Astfel, continuă același Alcibiade, „noi încremenim
cu toții și, stăpâniți de vrajă, ascultăm”. Sud-coreea-
nul afirmă că nu s-a prea insistat pe sugestia platoni-
ciană din secvențele amintite mai sus, din Banchetul,
și conchide: „Fără eros, logosul e lipsit de forță”.
Apoi, peste câteva rânduri, formulează o surprinză-
toare definiție: „Filozofia este traducerea erosului în
logos”.
În virtutea celor mai temeinice tradiții (fie folclo-
rice, fie culte), omul ar trebui să se ferească de acțiu-
nea „nefastă” a Erosului. Vorbesc despre acest aspect,
de exemplu, Platon, la începutul dialogului Repu-
blica, sau Arthur Schopenhauer, în Metafizica dra-
gostei. Chiar și zeilor le era teamă de Eros, deoarece
acesta îi face pe îndrăgostiți să-și piardă mințile pen-
tru o vreme. Am observat că, paradoxal, chiar și în
dragostea împlinită există semne de suferință. Nu
cred că a putut explica cineva acest fenomen... Și
semnatarul acestor rânduri, asemenea multora, s-a fe-
rit mai tot timpul de dragoste, din motive deja cunos-
cute. Însă îi pare bine că n-a reușit mereu, fiindcă nu-
mai așa a putut să învețe, printre altele, să se bucure.
Să se bucure chiar și de tristețe...
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Dumitru VELEA
AL. CAZACU ȘI „O CAMERĂ SINGLE”
Calea spre modalitatea de constituire a poeziei lui
Alexandru Cazacu întâmpină obstacole din pricina
faptului că această poezie se retrage în spatele a ceea
ce expune, în pliurile unui fond ce trebuie dedus din
reverberațiile sale. Cu o metaforă „critică” spus, este
aidoma unei case acoperită complet de iederă, mai
bine zis de gheață, cu formele bine reliefate, dar care
pe neașteptate s-a retras, lăsându-și golul să fie „func-
țional”, ca într-o anume filosofie, pe el să se sprijine
utilitatea ei, în cazul de față utilitatea și constituirea
poeziei. În Estetica sa, Hartmann distinsese între
„planul prim” și „planul din spate” în procesul de
constituire ontică a artei; în ce ne privește, ne folosim
de distincție doar aluziv, fiindcă în procesul determi-
nării accentul se schimbă pe ceea ce poezia lui Al.
Cazacu luminează într-un timp critic, privind „mate-
ria prima” din care se extrage și despre care dă seamă
cu sine. Firește, arta, poezia se constituie ca „materi-
alitate” din ceea ce apare, din lumea certitudinii sen-
sibile, a fenomenalității, a detaliului ce cară cu el,
pentru o clipă, urma ideii, și trebuie ca prin aceasta
să-i treacă imediat „conținutul” posibil în procesul
ontic al artei. Al. Cazacu scrie o poezie ridicată din
această lume a certitudinii sensibile, ca o plasă deasă
de elemente și detalii, cu forme și configurații, pe cât
par de abstracte pe atât de fantastice fiind, încercând
cu ele să determine ceea ce s-a retras, ba chiar să re-
constituie în amănunt straturi diferite ale vieții și fiin-
ței retrase. Este ca și cum din negativul unei statui tre-
buie să deducem bronzul ce s-a turnat și ni s-a luat.
Să o spunem cu vorbele lui Eminescu de acum un
veac și jumătate, „Lipsește viața acestei vieți” (O,-
nțelepciune, ai aripi de ceară!), clamate de la nivel
individual la cel universal, al lumii. Lipsește viața cu
devenirea ei din ceea ce se percepe ca viață, încă trăim
într-un timp în care s-a uitat și sufletul, nu doar mani-
festarea sa.
Poezia lui Al. Cazacu, deși se constituie din ele-
mente concrete, ale fenomenalității, în legăturile și
funcțiunile lor firești și nefirești, cu desfaceri spre
zona fantasticului, ea pare abstractă, obscură, rece, ca
o mască sau negativ al unei statui. Și chiar astfel este,
însă trebuie ținut seama de ceea ce ea desemnează ca
fiindu-i temei și origine. Meritul poetului consistă
tocmai în faptul că reușește să desprindă acest „nega-
tiv” de pe chipul statuiei, ce imediat dispare, chiar a
dispărut – din cauze exterioare artei și poeziei – lă-
sând în urmă „negativul” prin care să se poată cel pu-
țin vedea ceea ce a fost și nu mai este, viața și sufletul.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
ESEU
Prin țesătura „planului din față” poetul ne ajută să în-
trevedem cu o clipă înainte, în „planul din spate”, pâl-
pâirile vieții ce se retrage, ba chiar s-a retras. „Lumea
se retrage în clasoarele unui/ bătrân filatelist/ Ab-
sența devine inventivă înșirându-ți/ gândurile peste
ore/ precum foile de tutun/ pe gardurile caselor din
câmpie/ Un zbor retușat încearcă fazanii/ și trandafi-
rii se topesc în vegetații/ În pridvor serbăm o logodnă
și un adio/ Începi să te înveți cu tine/ așa cum se adap-
tează la frig/ micile mamifere uitate prin înghețuri”
(Același). Poezia lui exprimă indirect tocmai ceea ce
societatea și vremurile nu vor să lase a se exprima.
Sau sunt atât de alunecate, că nu mai pot! Poeții pre-
simt și gânditorii știu când spiritul se retrage din isto-
rie ca o cârtiță în pământ, pentru a lucra în noaptea
subteranei.
Casa care se retrage și dispare, din metafora „cri-
tică”, este „o cameră single” din metafora întins-des-
criptivă și revelatoare a poetului. „Alt anotimp bizar
inundă încăperea/ unde adevărul provoacă cicatrici/
E parcă ziua celor plecați/ să învingă în locul altora/
Vrăbiile umplu cu trupul lor/ golurile acoperișului/ și
jucăriile încearcă cu disperare/ să cucerească pla-
neta/ Se încurcă sârmele pianului/ în sala de con-
certe/ Răspunsurile se pierd interpretându-se/ și-n
florării buchetele s-au vestejit/ Minutele par niște
pești Pirania/ ce nu te lasă să alegi// O haină rece ne
cade pe umeri/ Prin colțul camerei/ lumina încărun-
țește blând” (Colțul camerei). Ea începe ca o cameră
de „hotel de trei stele”, în care singurătatea stăpânește
și desparte, fiecare „hrănindu-ne cu tăcerea celuilalt”
(O cameră single), avansează prin contracțiile timpu-
lui și avatariile spațiului, prin încremenirile și înghe-
țările de lume, sfârșind cu imaginea unei „camere de
oaspeți”, unde metacuvintele linșează cuvintele și zi-
durile se prăbușesc sub respirația de gheață a unui
(fel) de golem, ce cu indiferență înghite totul. „Doar
baloane umplute cu heliu/ în camera de oaspeți/ unde
metacuvintele au linșat/ și ultimul cuvânt menit să
treacă/ printre acordurile unei balade rock/ ce tran-
sformă îmbrățișarea/ într-o cămașă de forță/ gându-
rile în pisici egiptene/ strânse una în alta/ în spatele
privirii impregnate/ de aritmetica unor umbre/ care
retrag mângâierile din trupuri/ iar zidurile se sacri-
fică prăbușindu-se/ în golul umplut de respirația de
gheață/ al unui fel de golem/ ce ne înghite cu indife-
rență” (After another party). Iar în această „cameră
single”, omul nu a rămas doar singur, pe „jilțuri de
omăt”, ci și-a pierdut identitatea, este împrejmuit de
151
ESEU
absențe, de goluri, de absurditate, este „ca-ntr-o ca-
rantină/ pierdut în răceala și nesiguranța gânduri-
lor”, când „te lași încet/ pradă amânării/ pradă indi-
ferenței/ renunți la tine/ ca un trișor/ la asul din mâ-
necă” (În liniștea zăpezii).
Această cameră cu om cu tot este supusă contrac-
ției timpul, din care se descrie cu detalii, bine subîn-
tinse ideatic de Al. Cazacu, fenomenologia acestuia și
contracția sa, cu extincția lumii și a omului. O serie
întreagă de poeme fac recurs la timp, cu diviziunile
sale subiective, de an, anotimp, luni, zile, ore, minute,
secunde, toate curgând grabnic în limita și finitudinea
lor. Parcă în acel timp, când „timp nu va mai fi”. Și
spațiul se dilată până devine un „gol”, un câmp întins
al neantului, al iernii și înghețului, sau își aduce cu el
straturi peste straturi de obiecte, într-o agresiune de
ordin fantast, uneori cu prezențe onirice. În aceste răs-
turnări și suprapuneri de perspective unele versuri re-
zonează cu viziunea lui Giorgio de Chirico („Străzile
orașelor din Sud/ cu misterul și melancolia lor/ cobo-
râtă din pânza lui De Chirico/ o zonă de dispută/ între
libertate și intimitate/ mărginită de gări/ din care vin
și pleacă trenuri/ în sens invers scurgerii destinelor”,
Străzile orașelor din Sud), cu onirismul lui Salvador
Dali (imaginea din tabloul Eu la vârsta de șase ani
când am crezut că sunt o fată care cu extremă pre-
cauție ridică pielea mării pentru a vedea un câine
dormind în umbra apei cu cea din finalul poemului
Stampă, „Aerul rece prin grădinile/ acestui oraș va-
lah/ numit cândva opiul Balcanilor/ unde tot lucru-
rile/ ce ne aduc suferință ne vor salva/ în dansul de
fată morgană a petecelor de omăt/ ce subminează
gravitația/ și peste toate/ în locul heraldicii/ somnul
unui copil ce a adormit/ ținând în brațe un iepure gi-
gant”), sau cu imagini din magismul atât de propriu
al lui Chagall („Cu o bucurie discretă/ amânăm vic-
toriile/ și presimțim speranța/ ca o adolescentă în
blugi și tricou alb/ alergând peste acoperișuri/ în
timp ce zilele rămân/ pahare de toast/ din care nu a
gustat nimeni”, Victorii amânate). Poetul Al. Cazacu
este un plastician al imaginii și viziunilor poetice!
În această lume din concepția lui Al. Cazacu nu
mai este timp și loc pentru devenire, ci doar pentru
extincție și moarte. „Așteptarea dusă până la limita/
fiecărei clipe uitate/ în orizontul auriu al serii/ Liniș-
tea însingurată/ a ultimelor frunze/ agățate de crengi/
precum amintirile de o ruină// Și o pasăre aproape
înghețată/ în aerul nerostirii noastre/ odată cu îmbră-
țișarea/ dintre priviri rămase/ sub cortina primei nin-
sori” (O pasăre în Noiembrie). Se fac rezumări ale
zilei (18:45), se trag ultime concluzii (Bilanț), are loc
numărătoarea inversă (Cincisprezece).
„Camera single” este o cameră care strânge în ea
„golul” lumii și al omului, singurătatea și spaima („O
tăcere albă/ macină miezul copacilor/ păsările se
strâng înfricoșate la geamuri/ și dincolo de izbânzi
valurile mării/ arată nisipul cum dragostea este/ un
152
anotimp vulnerabil”, Un anotimp vulnerabil), amân-
două venite din ambele părți, din „lumea obiectivă”
peste „lumea subiectivă” și din reflexul acesteia, ca o
altă lume, poate mai tânără decât cea de pe clină, care
se strânge într-un ghem al amurgului, așteptată ca pe
o călătorie, „ca pe o solie/ a unei posibile ale lumi
unde suntem/ mai tineri decât secundele ce vor veni/
să ni se așterne pe buze și pe tâmple” (Ca o solie).
Odată cu ființa retrasă din lume, omul și-a pierdut în-
crederea în obiecte și fenomene, acestea nu mai apar
dependente de el, de conștiința sa, par a se mișca într-
un vid fabulos, cotropitor („Din semisferele de Mag-
deburg/ vidul se scurge în ochii tuturor”, Semisferele
de Magdeburg) și a se îndepărta, după o voință necu-
noscută („Era atât de mult violet/ și atâtea amănunte
în acel Februarie/ când totul intra la socoteală/ și-
apoi se îndepărta/ ca o chelneriță/ în barul din orașul
vechi...”, Amănunte), stranie, proprie unei lumi inva-
dată de fantastic („Pielea obrazului tău/ luminos
seară de seară/ umilea centrala/ electrică a orașu-
lui”, Un surâs pentru fotoreporteri), scăpată din
chingile și rigorile proprii conștiinței.
„Cameră single” și omul singur! Singură lumea și
singur omul! Și între ele, frica și spaima: „singurăta-
tea lumii se sperie/ de singurătatea noastră” (Aștep-
tând trenul). Oriunde s-ar retrage omul, totul este
provizoriu, punctat de quid-pro-quo-uri, de răsturnări
de situații, de anulări a câmpului larg al devenirii, al
trecerii de praguri dialectice, și al căderii în proaste
identități, ale vieții, până și ale spațiului și timpului,
locul de ajungere este deja consumat cu drumul său
cu tot și schimbat în negativ, finalul se deschide în
început, sau începutul este identic cu finalul, amurgul
este deja în zori, sfârșitul anului este în începutul
acestuia, anotimpurile se strâng și se anulează în cele
de iarnă, cu zăpadă, frig și ger, de încremenire în chiar
clipa de începere a vieții. Omul alunecat în afara de-
venirii a rămas singur, aproape gol de sine. Refugiile
îi sunt provizorii: „Și cât de nefiresc/ rămânem sin-
guri/ la împlinirea dragostei/ nu și a idealurilor/ când
înțeleptul din noi a fugit/ o dată cu teama comună de
zădărnicie/ transformată-n voluptatea/ cu care ne-am
avut unul pe celălalt/ Și cât de resemnată/ amintirea
ultimelor ore/ stă lângă noi ca un smochin/ jefuit de
roade/ epuizându-ne conversația și trupurile/ deși
prin umeda lumină/ a ochilor noștri/ atâția serafimi/
rătăcesc încă” (Provizoriile refugii). O licărire de
speranță abia se întrevede pentru acest om singur, re-
semnat și epuizat, căci ea își strânge spațiul în pofida
faptului că prin lumina ochilor săi încă mai rătăcesc
serafimi. Ce s-a petrecut cu omul, de a ajuns în
această fază cumplită, a neîncrederii? Cât de singur
trebuie să fie, pentru a nu-și mai aminti de nimeni și
nimic?
Când se presimte ființa ca retrasă din lume, firește
ea prezervându-se și continuându-și lucrarea dincolo
de orizontul fenomenologic al omului și societății,
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

omul trăiește acut sentimentul absenței celor ce sunt
și presiunea, aglomerarea fără rost a elementelor co-
tidiene, a celor de-o clipă, a inconsistenței până la vid
a lor, a jocului cu desfășurări fantastice, și cade sub
o spaimă de neînțeles. Omul se lasă cuprins de incon-
sistența lucrurilor și obiectelor, de neînțelesul rapor-
turilor dintre acestea ce iau chipul și forma insolitului,
chiar a misterului și a nestăpânitului de mintea sa.
Atmosfera devine apăsătoare, grea, de o liniște te-
rifiantă, obiectele și lucrurile se amestecă și se retrag
spre seară, spre inima nopții, spre toamnă și iarnă, cu
ger și frig, spre miezul anotimpului în care totul în-
gheață, încremenește, și viața pare a se opri, iar omul,
sub malaxorul și încremenirea lor, cade ostatic. „No-
made melancolii/ își aștern cortul în inima serii/ Sunt
clipe malaxate de anotimp/ în care rămâii ostatic
toamnei/ iar burgul prinde rugină/ printre grădini în-
velite în frig// Sub mantii vineții/ ziua se zbate-n ori-
zont/ precum antilopa în ghearele panterei/ Atâtea lu-
cruri se despart de întrebuințarea lor/ și peste laurii
învingătorilor/ se lasă o liniște/ de care atârnă oste-
niți liliecii” (O liniște).
Partea vizibilă a lumii, cu elementele ei, este des-
crisă exact cu ochiul care privește în afară, iar relațiile
dintre elemente sunt întrevăzute de ochiul deschis în-
lăuntru și aduse în câmpul evidenței ca semne și ma-
nifestări ale ființei ce s-a retras. De aici ele par a
marca absența, golul, neantul și genera un sentiment
al insecurității, al temerii și fricii. Este un spațiu al
deducerilor, al surpărilor în gol, sau un câmp peste
care năvălește neantul, se întind umbrele a ceea ce a
fost și-a dispărut. Iar timpul, ce poartă cu sine lumea
obiectivă și este rezultatul mișcării acesteia, se con-
tractă și în rotirea sa își suprapune „începutul” cu
„sfârșitul”, după expresia în început îmi e sfârșitul, și
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
ESEU
din devenirea lumii și omului face o măcinare și o ex-
tincție greu de suportat, văzând, cum față de cunoscu-
tul său sens unidirecțional, viața curge invers. Este ca
în cunoscuta vorbă a lui Johannes von Tepl, care i-a
prilejuit lui Heidegger meditații esențiale, că încă de
la naștere omul este prea bătrân pentru moarte. Sau ca
în basmul nostru, Mistricean, unde, datorită unui
blestem al mamei aruncat asupra fiului înainte de naș-
tere, fiindcă nu se oprea din plâns, face ca odată cu
creșterea fiului să crească și puiul de șarpe, amândoi,
afirmativul și negativul, să-și împletească viețile și să
se lupte cu disperare, acolo unde-i „buricul pământu-
lui”, până la triumful șarpelui. Această naștere de-
odată, a vieții și morții, este gândită de poetul Al. Ca-
zacu și repusă în construcția poematică într-un mod
acut, datorită determinantelor de criză ale epocii pre-
zente. El semnalează golirea vieții de sens și rost și
umplerea ei, încă de la „început”, de nonsens și
moarte. Nici nu s-a consumat ora dimineții, că a și
apărut amurgul... De aceea, poezia lui Al. Cazacu
pare a fi o fenomenologie a timpului răsturnat, a fiin-
ței ce se retrage, o fenomenologie a unui timp ce cară
cu el golul, neantul, care se hrănește tocmai din con-
sumul de viață. Din devenire. Și la rândul său, hră-
nește spaima, frica, moartea. De aceea, este de medi-
tat cum această cameră singură trebuie să se umple
de palpitul vieții, al devenirii acesteia, care nu se lasă
consumată. Fiindcă există o viață a vieții care trece
dincolo de aceasta, care o poate recupera, care recu-
perează ceea ce timpul devoră, și poate tezauriza. De-
ocamdată ceea ce ne comunică poezia lui Al. Cazacu
este spaima, neliniștea, din acea cameră de unde ne
privește pe fereastră un chip uman înghețat și îngăl-
benit, ca o stampă. De aici sentimentul insecurității și
punerea grea a întrebării: unde și de ce s-a retras viața
acestei vieți?
153
POESIS
Lângă cruce
Aici lângă cruce
mi se deschid venele
sângele parcă-i mir
îmi vindecă rănile.
Aici lângă cruce
mă-ntâlnesc cu mama
pe înserat se apropie
cu cerul în spate și tata.
Aici lângă cruce
plânsul meu e prunc
inima nu mai e piatra
ce-mi vine s-o arunc.
Numai lângă cruce
trupul meu e zmeu
mâinile împreunate
înalță un curcubeu.
Numai lângă cruce
mă așteaptă sfinții
să îndepărteze grabnic
hăurile minții.
Numai lângă cruce
mă alin la greu
Aici lângă cruce
mă găsiți mereu.
Duminica plângerii
Ziua de azi stă în genunchi
în odăița unei lacrimi
ca o maică
tristă
pentru copilul ei,
din mâinile împreunate
crește un rug de trandafiri
cu fruntea tremurândă.
* Căzută în ispită
O vrabie cară paie pentru cuib
154
Mihaela AIONESEI
TREI POEME
„Cruce de vânt, cruce de colb
scoate-n lumină
orbul din orb”
fix deasupra unui spin. crucile iau calea aripilor,
Ca orice artă
și viața cere sacrificii sprijinit de un bob de grâu
trimisul răstoarnă lumea
fără bocete cu un pocnet de bici...
roua cade să spele de sânge pă-
mântul *
hulit în urma unui zbor Veniți! Ne cheamă vița de vie
de vulturi flămânzi. din stropul de vin
și lanul din firimitura de pâine
* din pocal.
Soarele mărșăluind
peste munți Veniți să-l vedem
mări și țări duminică de duminică
aduce speranța pentru noi
într-un zâmbet de prunc Înviind.
de fereastră
de fecioară... Crucea mea, cruce de zarzăr
Ce castă e dimineața Cruce de carne, cruce de umbră
îmbujorată în obrazul ei. mă mână spre stele
ca pe o turmă.
*
Abia respirând Cruce de spini, cruce de nalbă
un greiere dă deoparte pământul mă ține-ntre lupi
sub care moartea își ascunde rostul ca pe o salbă.
rotunjind în palmele mâloase
cranii de prunci Cruce de fag, cruce de brad
de sfinți mă unge cu mir
de oameni necuminți mă spală cu nard.
laolaltă Cruce de foc, cruce de iască
vrea să mă stingă
întunericul se învață cu lumina vrea să mă pască.
se lasă în voia valului
până învață cum se trăiește clipa. Crucea de tată, crucea de mamă
mă poartă în brațe
* m-adoarme în palmă.
În tinda așteptării
o salcie deschide cerul, Cruce de sare, cruce de nuc
nu dați năvală
fără grabă până nu mă tot duc...
cel chemat se apropie
ca o fântână cu apă vie. Cruce de vânt, cruce de colb
scoate-n lumină
moartea se leapădă de oameni orbul din orb.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Ștefan AMARIȚEI
Două poeme și
Marea eliberare a lui Faust
Gestica esteticii originare
În zori, la capătul patului, răsare făptura
De umbră, Dublul meu, suflul oaselor.
Văd cum mă privește: e în puterea mea,
Trebuie să-mi răspundă, orice l-aș întreba,
De cele de aici sau de cele de dincolo.
Dar setea de neștiutul tainei piere,
Stinsă de sângele ce-mi clocotește în vine,
Se pierde în solul lunecos al pasiunii.
Alung fantasma și poruncesc să ia chipul Femeii.
Se ghemuie într-o literă, crește iarăși,
Luând înfățișarea Evei, despuiată,
Așa cum mi se arătase în cartea Genezei.
Se apleacă peste mine și-i sorb mirosul
Ieșind din carnea ei fierbinte, îmbătător.
Zi de zi, noapte de noapte, trăiesc
O textură de întâmplări din nevăzut.
Acestea m-au învățat gestica aprinsă
Și orgolioasă a esteticii, mi-au dat să sorb
Din drăceasca minciună a frumuseții:
Crin de câmp în față, dincolo pasăre
De pradă.
Rotundul lumii
1 Științele naturii și filosofia, astronomia și chiar
Lunecam încet într-o stare bizară,
Nici veghe, nici somn, nici visare.
Totuși, încăperea nu se afla în beznă,
Deslușeam fiece lucru. Gândurile mi se așezau
Rânduri, rânduri, gata să pornească
La prima comandă. Era de-ajuns să le chem,
Și ele răsăreau de îndată.
2 Aceasta era înalta mea menire, dar nu mai sper în ea…
Ideile pe care nu le-aș fi înțeles
Decât așezându-le pe hârtie,
Le dezlegam în minte jucându-mă.
Taina cuvântului, nicicând bănuită,
Mi se înfățișa întreagă, neștirbită.
Mă înverșunam ca un copil să pătrund
Și mai adânc în hățișul enigmelor
Ce mă înconjoară. Încet, încet, odată
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
POESIS
Cu știutul, iese din abis și amintirea.
3
Oricât m-aș fi frământat, tot la prima
Formă a gândului ajungeam. M-am întors
Din nou, pas cu pas, iarăși și iarăși,
Către mine. În clipa aceea o imagine
Nebăgată în seamă, fantasmă mai întâi,
Umbla în trecut, mă oprea în loc,
Îmi reteza dorința de a dezvălui
Mai departe ideea închegată.
4
M-am ales totuși cu un câștig:
Cărările înguste, neumblate, acelea duceau
Spre litera înscrisă în minte, măruntă,
Abia văzută – acolo-i dezlegarea
Tainei celei mari: Rotundul lumii
Apăsându-ne pe umeri, ancorat în creier;
Se desprinde, plutește – navă fără cârmă,
Pe întinderi fără țărm.
Marea eliberare a lui Faust
Cu zel și cu fermitate am studiat din scoarță-n scoarță
Teologia, arzând de nerăbdarea adevărului suprem.
Și iată-mă acum ajuns spre apusul auriu al vieții
Un biet nebun, un vraci ce-și poartă de nas discipolii
În varii discipline, deși în fața semenilor trec drept
Savant neîntrecut, dar când trag linia firească a unui
Nou început, cu tristețe pot spune că nu știu nimic.
Infernul e pe-aproape și dracul știe că n-am bucurii
Pe lume, căci gloria e-o amăgire și nu-mi închipui
Să-ndrum pe alții sau să învăț pe cineva, cu toate că
De aceea, de un timp m-am dedicat magiei și-acuma
Lenevesc la umbra copacului cu fructe aromate,
Pe care Adam izgonit din rai l-a părăsit, trecând
De la o viață dulce la o existență amară. Prin conștiință
Și verbul de-nceput nădăjduiesc să dezvălui ascunse
Taine ce țin de univers, să nu fiu silit, cu fruntea-n su-
doare,
Să spun ce nu știu când mă întreabă fiecare – vreau
155
POESIS
Să simt cum curge-n mine semina rerum , de anima
mundi
Să fiu deplin însuflețit.
Cum aș putea să văd aceasta? Cu ochii minții, fără
Instincte exacerbate, deși gândurile mărunte, perfecțiunea
Însăși în mintea rătăcită, le purtăm cu noi departe
În ființa obscură, așa cum anotimpurile lumii scaldă
A timpului lumină tremurândă. Astfel, nu izbutim
Să prindem sub creion și-n minte tot ce ne înconjoară,
Și-atunci tresărim la orice zgomot, întorși spre noi înșine
În apucături nebune, iar semnele rele se înmulțesc
Și cele bune se micșorează în astă lume. Pe roata aurie
A razelor Lumii, ființele cu însușiri umane tronează
Fericite în Palatul de cleștar al Timpului, împodobite
Cu ramurile înflorite ale rațiunii (cele mai înalte merite),
Sublime stări mentale armonice, alcătuiri inefabile
Pe câmpul plin de voioșie din realitatea solemnă.
Toate acestea sunt însă goale de sens fără iluminare,
Cum goale sunt nucile găunoase, neputincioase semințe
Viitoare, asemenea zborului frânt de întuneric în mrejele
Oceanului percepției insondabile…
Lumea plutește deasupra unui trandafir cu spini –
Continuum de căderi și încălcări în virtuoasele îndeletni-
ciri
Din durata ascunsă a vieții. Izbăvirea omului (născocire
Sau prezență spontană) zboară ca un fluture din forul
Interior spre beatudinea supremă, fiindcă un prețios
Spirit uman nu-și permite luxul de-a rămâne pe calea
Autodistrugerii, cultivându-și pasiunile cu meschine
Sentimente de teamă, groază și ură. Altfel, mintea oricât
De luminată pătrunde fragmentar în acuratețe, suferința
Și neînțelegerea polarizează opiniile rătăcite de punctul
Germene, temelia fertilă a lucrurilor, sigiliul multiplicări-
lor
Genetice - ecou înfricoșător al goliciunii, veracitate
Topită în nimicnicie– cu toate că propriile-ți gânduri
Lunecă ușor prin estuarul memoriei spre marea întindere
A Spațiului, populat fără știre de conștiente ființe
Viitoare.
Tu, omule, vlăstar orfan al cunoașterii, cauți undeva –
Fără finalitate sau cu finalitatea greșelilor tale –
Ce se ascunde altundeva, fără înălțarea pilonului
Înțelegerilor neclintite. Precum firul subțire de undiță
Aruncat cu acul pregătit să zgârie doar sensul, iluzia,
Membrana de granit a esenței de la hotarul Mării
Desăvârșirii, precum nava cosmică ce vrea să plieze spa-
țiul
Cu repeziciune subluminică în căutarea ultimei frontiere,
Marginea nemărginită a Universului, atemporalitatea.
Bucuriile, necazurile, confuziile, percepțiile, gândurile,
Opreliștile plăsmuiesc înfiorate viziuni, așa cum susanul,
156
Sursa uleiului curgător, iar laptele, a untului galben,
Se plăsmuiesc prin presare oprimată și decantare elibera-
toare.
Însă, buzele ce au gustat mierea nu au nevoie de alții
Pentru a-i explica gustul acesteia, deși există erudiți
Pricepuți a răspândi povești fabuloase despre ținuturi
Paradiziace, cât și despre cele hiperboreene pe care nu le-
au
Văzut nici măcar preț de o clipă, decât cu ochii cufundați
În sine ai Memoriei...
Pe roata alcătuirilor divine, invocând cuvinte magice,
Bijuteria de aur a revelației, am avut o viziune: acolo
În adâncurile de nepătruns ale materiei sălășluiește,
Veșnic necuprins în trup și devenire, Marele Om al
Universului, strălucitor ca diamantul razelor pure,
Împodobit cu ghirlanda versicoloră a desăvârșirii,
Cu o față surâzătoare de jur-împrejurul sinelui iluminat.
Mâna dreaptă atinge ușor inima voioasă și vrăjită, mâna
Stângă sprijină un clopot de cleștar, simbolul genezei
Prin sunet a Luminii. Prelungite în afară, picioarele
Închipuie extensia perpetuă a spațiului ca o fereastră al-
bastră
Pretutindeni deschisă, cu membrana sunătoare precum
tobele
A Timpului.
Marele Om șade zâmbitor și atotștiutor în jurul unei
Mese de lumină, oglindă răsfrântă înlăuntrul luminii,
Pasaj de transmigrație spre viziuni – germene, fațete
Agitate și nerăbdătoare ale devenirii umane. Apoi dan-
sează
Aducând ofrande Mărețelor mame ale Universului prin
Gesturi de strălucire peste creștetul capului. Vibrația de
Culori pure în sunete armonice irupe deodată stele
De cleștar, țâșnind în spectre luminoase spre bolta unui
Curcubeu alb ca zăpada de munte, albul primordial
Al Lumii.... Cu capul rezemat în palmă, Marele Om al
Universului stă la masa de lumină, îi văd fața translucidă,
Obraji tineri, îmbujorați și alături părul nins. Întind
Mâna într-un gest de adorație, mișcarea întârzie
Nesfârșit până să ajungă în conștiință, întârzie în timpul
Îndesat, ani și ani, vremuri ce s-au stins pentru mine...
Acum știu cine sunt, mă simt iarăși eu însumi. Sunt
Un soi de negativ, o matrice nevăzută, pe care n-o pot
Cuprinde și unde trebuie să mă strecor, dacă vreau
Să devin conștient de forma și expresia desăvârșită a
Omului de Lumină – deși imaginea ochi în ochi nu e
Cu putință, așa cum ochiul singur nu se vede pe sine
În oglindă... Un glas neauzit mă urmărește încă,
Mă împresoară din umbră, știu că a ieșit din vis și mă
Caută întruna...
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
 POESIS

Ana ARDELEANU

Poezii
„Și-a venit proprietarul luminii să-și ia chiria
Pentru a te lăsa să pătrunzi în tezaurul ei”

Niciun lucru de laudă Se ascund strămoșii cuvântului

Luminați de lampa de control a inimii tale
De la naștere încoace ai încercat mii de motive Nici vântul
De-a exista prin poem Nici curentul format pe holurile lungi
La început hăinuțele erau Nu o pot stinge
Fie prea mici, fie prea mari
Niciun înger nu te fixa din ochi, spunându-ți: Faptele palpitante
"Ăsta ești! Poartă lucruri străine în corp
De virgula și textul tău, Sunt gravide pe viață cu diferite istorii
Eu mă ocup" Fotografia îngălbenită
Așezată în rama pieptului
Ai grijă cum îți iubești cuvintele E strigătul amintirii
În ce limbă
Cum vei așeza sentinela Merg cu trei pași trei munți
Pentru ca biberoanele lor să nu fie furate Și tot atâtea semne ale mirării în urma ta
Să nu fie amestecate cuvintele de zi cu cele de Și nu înțeleg legea firii
noapte Cum se aplică
Ai grijă de inspirație De ce unii plâng după ea
Nu o da altora la sticla de un litru sau la kilogram Iar alții se întristează la vederea ei
Ci așa cum dai o floare De ce unii mai cer îndurare
Între două lacrimi, între două riscuri Privirii care nu e interesată
Nimeni să nu te vadă hrănind un alt poem De ordinea lucrurilor
Cu inspirația rămasă Ce îți mișună pe sub piele
Să nu-ți poată spune, privindu-te în ochi: Iar tu nu poți dormi
"Ăsta, dom'le, Nici altceva nu poți face
E un abuz de iubire!" Gândindu-te obsesiv
La modul cum le-ai putea închide (în trupul tău)
Acum niciun sentiment nu mai urmărește Școala de balet
Efectele razelor gama
Asupra poemului Acest departe
Multe visuri nu-ți mai dau numărul de telefon
Pentru a te urca în cireș Te descoperi, în mod surprinzător,
Iar tu rămâi privind poezia lui La celălalt capăt al existenței
Sub formă de cireșe coapte Și te miri câte case s-au construit, între timp,
Abstinența nu-ți va servi la nimic Până la tine
Nici aria cântată dramatic
Pe cearceaful căreia muzele se așază Știi câte semafoare s-au aprins în fața ta
Ca împușcate Flăcările lor ți-au ars lista
Mereu în aceeași înserare Cu drepturile pe care le are viața ta
În aceeași poziție Noroc că s-a făcut ziua
Când toate lucrurile dau seama Și-a venit proprietarul luminii să-și ia chiria
Pentru ce au făcut cu viața lor Pentru a te lăsa să pătrunzi în tezaurul ei

Sub cămașa cu flori de câmp Acest departe are câteva teorii

Despre viață și moarte
În huma pieptului Dar nu le pune în practică
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 157
POESIS
Lângă tine nu aduce pe nimeni
Să-ți pună pistolul degetului la tâmplă
Cerându-ți imperativ: „Banii sau viața!”
Banii, bineînțeles, pentru că viața,
Nătângă, cum o știi,
Te-ar putea vinde sau pierde
La jocurile de noroc
Pentru un insignifiant mărunțiș
De lacrimi
Mâinile îmbracă trupul
Cu aripi de libelulă,
Exersând în hangarul zorilor
Zborul înalt
Cântecul de pasăre măiastră
Ar putea intra sub incidența cerului de vară
Cu tot amalgamul de lucruri bronzate
Care, în ochiul anonim,
Dau impresia de libertate

Mi-e imposibil Te doare?

Să intru în suspansul tău Trag firul de ață al sentimentului tău,

Mi-e verde de istoria lui Iar el se deșiră, îl fac ghem, apoi iar îl tricotez,
Mi-e virgulă de Dumnezeu Să țină de cald, atunci când vremurile se răcesc
Mi se încâlcește limba Și n-am nimic de pus pe mine
Lovesc cu ea cerul gurii Iar tu legi de gard calul familiei
Încât cupola i se sparge Sau măgarul, nu știu exact,
Nici nu contează, Căci, printre gratiile celor zece degete,
Negrul rămâne acolo, tot negru Nu se vede clar,
Iar în el încearcă să se insinueze Lungimea urechilor, nu poate fi un indiciu
Un albastru ciel, imposibil de verde, Pentru a recunoaște iepurele lor
Ca o primăvară timpurie Ce tremură în desaga purtată de șaua nopții.
Idealul e greu de atins, pot spera doar la umbra sa,
Simt sub talpă
Cum vine vremea bună, îmbrăcată sumar
Doar cu câteva broscuțe în jurul gâtului
Pentru un concert discret
Care vrea să aline mintea omului
În situații imposibile
Sau cum Dumnezeu se cheamă
Starea ce își permite o intrare forte
În interiorul tău
Pentru a-și obține
Adeverința de victimă

Lupii ochilor triști

Au culoarea verde
Ce permite circulația zilelor cu soț
Care vor să ajungă în locuri
Cu o evidentă vocație sentimentală

Ochii lor magici observă tot

Și nu prin gaura cheii, ci în câmp deschis
În casa mare, unde-l vezi pe Dumnezeu
Într-un moment de răgaz
Adunând și scăzând,
Într-o anumită ordine Care m-ar putea acoperi, atunci când tricotez,
Așa ca la moară, Evitând nodurile aței și apele curgătoare,
Cum vine rândul bobului de grâu Lucrurile nostime,
Pentru ca trupul să se simtă bine Gândite de constructorii experți
În propria-i transparență În arta mimetică.

158 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

 POESIS

Camelia ARDELEAN

Poezii
„La porțile mirării de a fi
Ne-așteaptă heruvimi cu brațe pline”

Cu zâmbet în piele de fiară De fulgere ori săbii arămii,

De lava ce credința o conține.
Cu zâmbet în piele de fiară,
Pășim prin pădurea de ploi; Paharul de nădejde-l închinăm
Sub picuri, o vară precară Și dăm pe gât un rest de odisee,
Ne minte cu iz de-Amaroy. Voind iubirea s-o resuscităm,
În noaptea care sapă-n noi tranșee.
Palpită în busturi de humă
Un clopot cu țipăt absurd, De-atâta iarbă, gândul a-nverzit,
Ecouri ciobite sugrumă; Poiana minții își găsește cheia;
Ratăm întâlnirea cu Smurd. Tărâmul cu esențe de grafit
Aprinde-n el, biruitor, scânteia.
Fortuna plecată-n vacanță
Se-ntoarce subit înapoi, În adăpostul nostru de chirpici,
Grăbită apasă pe clanță, Un orologiu taie ca un brici...
Trezește desfrâul din noi.

Cu vremea, o liră divină

Vibrează în orice jivină...

O nouă pâine...

O nouă pâine coaptă-n vechea vatră,

Un nou imbold țărâna să-mi ridic,
O nouă stea cu raze stinse-n piatră,
Am recoltat pe drumul spre nimic.

Un alt copac înmugurește-n mine

Și-un alt condei mă arde-n pumn cu jar,
Pe mister Darcy*-l pierd printre feline,
La alt concert, fanatică, tresar.

Un dor de-nalt mi se strecoară-n sânge,

Cu îngeri liberi de mustrări și ploi
(În ochii nopții, plânsul se răsfrânge;
Din mărul Evei – încă un altoi).

Călcând livada visurilor mute,

Proclam uitării drept de servitute...

* Mister Darcy: personaj al romanului Mândrie și prejudecată

(1813), de Jane Austin, aparținând nobilimii, cu trăsături de ca-
racter remarcabile, în ciuda aparenței reci și arogante.

La porțile mirării...

La porțile mirării de a fi
Ne-așteaptă heruvimi cu brațe pline
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 159
POESIS
Viața mea-i un geamantan... Din piept îmi zboară fluturi

Viața mea-i un geamantan de sticlă, Din piept îmi zboară fluturi

Un roman cu spini în loc de foi, Spre pajiști de smarald –
Amintiri împotmolite-n țiclă, Sublime începuturi,
Cârd de sori pe dinăuntru goi. În care iar mă scald.

Viața mea e visul în mișcare Din gând se-nalță ramuri

Sau un roi de fluturi cenușii, Cu frunzele spre cer,
E blestem ori poate îndurare, Cometele mi-s neamuri,
Un enunț: „A fi sau a nu fi?”. Luminii mă ofer.

Uneori e muză desuetă, Din praf devin cetate

Alteori e roua de pe crin Cu turnuri de granit;
(Îndoieli țâșnind din arbaletă, Fântâni debusolate,
Dimineți în vers alexandrin). Din nou s-au regăsit.

Viața mea-i o scară către aștri, Livezi îmi cresc pe umeri,

O resimt adesea ca pe-un ghimp; Mi-e sufletul gutui
Ani avari cutreieră, sihaștri, (Când roadele îi numeri,
Unii-ating și steiuri din Olimp. Simți dulce-amărui).

Sunt captivă în călătorie, Din piept îmi zboară vrăbii,

Ca o slovă-ntr-o alegorie... Silabe țipă-n stol –
Cuvinte printre săbii-n
„Războiul” benevol...

160 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019


Lucian AVRAMESCU
POEZII NU NUMAI DE DRAGOSTE
„Pe plajă, sânii femeilor pun la încercare îngerii”
Radiografie
În plămâni, doctorii m-au căutat de aer
Și au găsit urme din Calea Lactee,
Apoi, o asistentă cu picioarele lungi
De-i atingeau amigdalele,
M-a cărat la radiografia inimii,
Căutându-mă de auricule și de ventricule,
Dar în fiecare odaie a cordului meu
Locuia o femeie necunoscută
Așa mi-au luat la rând femurul, claviculele,
Că am înțeles că-s mai multe,
Oasele carpiene și metacarpiene,
Mi-au pipăit
Fluierul cu care cânt serenade în trupul tău.
Nimic n-a scăpat neradiografiat
Doctorițele aveau și ele picioare lungi
Care suiau până-n cer
Din astă pricină, urmărindu-le cu privirea,
Ușuram munca orelistului
Care mă găsea mereu cu gura căscată
În plămâni, iubito, doctorii m-au căutat de aer
Și au găsit ceea ce nu se așteptau,
Dar marea surpriză a venit
Abia la electrocardiogramă
Când, citindu-mi în zig zag bătăile inimii,
Au descifrat
Din sistole și diastole,
Lipind chipul de literă al tuturor femeilor care locu-
iau acolo,
În clar, numele tău
Fii fericit, îmi spuse ea, fii fericit
Fii fericit, îmi spuse ea, fii fericit
Tocmai sfârșisem de scris pagina șaptezeci
Din romanul fluviu al dragostei noastre
În care am schimbat numele personajelor
Și am încurcat intenționat niște poteci
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
POESIS
Fii fericit, spuse iubita mea,
Nu mai scrie despre apusul fluviului care se varsă în
mare
Ești puternic ca un bivol
Și umbli nestingherit pe orice cărare
Trei dealuri, ca niște sugative,
Sorb din Sângeru, sângele meu vărsat
Din călimara acestor văi
În care eu am înmuiat penița, am păcătuit, am făcut
dragoste,
Dar nu m-am destrăbălat
Fii fericit, îmi spuse ea, fii fericit
Tocmai sfârșisem de scris pagina șaptezeci
Din romanul fluviu al dragostei noastre
În care am schimbat numele personajelor
Și am încurcat intenționat niște poteci
Azi nu-i, la domiciliu, Dumnezeu
Planeta-și face tragic inventarul,
Recensământu-i mai sărac cu-n leu,
Cu un ghețar ce s-a topit azi noapte
Și nu-i, la domiciliu, Dumnezeu.
Iubirile mai țin în fire Terra
În vagi grădini sunt urme de lăptuci
Iar Europa, fără Englitera
Rezistă ca un nuc scobit de nuci
Islanda ține iară doliu, popii
Spun rugăciuni, pioșii nordici merg
Urmând un catafalc, spre buza gropii
Unde vor plânge ultimul iceberg
Planeta, zice-se, e-n disoluții
Mor toate între Putin și-ntre Trump
În Bucureștii fără de soluții
Țânțarii-s nimiciți, ca-n Creangă, clamp
Planeta-și face tragic inventarul
Recensământu-i mai sărac cu-n leu,
Un leu blajin și visător cu carul
Iar leul ăla încă nu sunt eu.
161
POESIS
Pe plajă, sânii femeilor pun la încercare îngerii
Am văzut tot, am privit de departe apusul,
Răsăritul, pe plaja stăpânită de noi doi,
Îmi intră în ochi,
Aproapele mi-i face și mai verzi,
Iar tu, fără grabă, îmi numeri genele
Cu buze umede
Am văzut totul de aproape
Iar de departe doar apusul
Care părea să nu mă atingă
Plaja e din nou a noastră
De pe ea pășim în mare ca într-o uriașă agora,
Piață fără tarabe și negustori
Sub albastrul, înșelătorul ei cearșaf
S-a pitit pentru veșnicie Jack London, deghizat în
Martin Eden, am zis,
Iar tu m-ai privit speriată
Mi-e frică, ai zis, hai să ieșim,
Nu-mi plac mările care înghit personajele în care se
pitesc scriitori,
Apoi plaja s-a umplut de popourile ca niște scoici ro-
tunde ale femeilor
Liberi, sânii lor pun la încercare îngerii,
Printre pulpele lor va răsări și mai puternic soarele
Viața o ia de la început
Nu te mai uita, zici, femeile sunt ca sirenele lui Ulise,
Cântecul lor poate fi ucigaș și ademenitor
Dar eu te iubesc ca mereu
Uitând să ți-o spun prin cuvinte
Prea ocupat să-ți sărut, deodată cu soarele, genunchii
162
Părul de abanos, noaptea luminoasă a ochilor,
Eternitatea care, desigur, nu va dura
Deasupra, la un lat de palmă de noi, luna zâmbește
Am revenit toți acasă, desferecat-am bătrânele porți
Fiica îmi arată zâmbetul desenat pe încovoiata lună
O mint că îl văd, privesc cerul pe care îl cunosc de
demult
Și-mi pare că de secera galbenă mă țin agățat cu o
mână
Din Spania a venit o femeie, are ochii migdalați,
Îmi spune că de la tatăl ei mă știe
Tatăl a murit, au rămas, risipiți în lume, cinci frați
Și ar vrea să-i iscălesc pentru intabularea unui moș-
teniri, o hârtie
Desenul e vag, avem zice un loc megieș, se pupă pe
Camba, în deal
Primăria îmi cere acordul vecinilor că e așa
Nu mai țin minte locul, dar semnez, rugând-o doar
Să se întoarcă acasă, poți trăi și în bătătura ta
Satul e molâu, pregătit de culcare
Uliii mi-au rărit porumbeii, cât am plecat
Dar Odra, lupoaica, mă latră veselă
Și-mi spune că toate celelalte sunt vii, nimic nu-i
stricat
Am mai trecut prin atâtea, incendii, cutremure, jale
Satul de războaie a fost prins ca în clește
Dar în irișii copilului meu văd cum înverzește grădina
Iar copilul îmi arată pe cer cum luna, la un lat de
palmă de noi, zâmbește
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Mihai BARBU
POEME
Cinci piese din Colecția de toamnă - iarnă
Enigma zidurilor roșii
Le-am vorbit stelelor de tine, a scris/ o mână anonimă pe
un zid de cărămidă roșie/ care sprijinea universitatea ce
pregătea,/ dincolo de ziduri, tinerii să devină ingineri care
să scormonească fundul pământului pentru a se-ntâlni cu
lumina./ Unii au înclinat să creadă că-i vorba/ de un epi-
taf, alții c-ar fi doar/ începutul unei ode închinate/ unui
miss, proaspăt ales dintre bobocii vremii. Dar ce anume/
a fost și ce-ar fi vrut să fie, nici un arheolog,/ de astăzi, nu
mai știe. Sau nu mai vrea să știe./ Mama ei de tragi-co-
medie...
Străzile din Phila Delphi
Vine-o vreme, vine-o vamă, când e timpul să dai seamă...
/Am fi vrut noi s-o mai întoarcem ca la Ploiești (de ce zâm-
bești?) dar.../ Am luat-o, pur și simplu, de mână și am pășit
pe „căpitan aviator P. Ciocănel”,/ am urcat vitejește (cum
altfel?) pe strada „Efortului”/ tu ai vrut s-o luăm pe „Ivan
Miciurin”, eu - mai patriot din fire - mi-am urmat drumul
cu dl. „Marin Brutaru”./ Ne-am certat/ eu am optat pentru
„pictor Barbu Iscovescu”,/ tu - pentru „pictor Rosenthal”./
(Vă dați seama c-am ajuns, cu nervii, în ultimul hal!) I-am
trimis, cu un ultim efort, un sms și/ i-am dat o ultimă întâl-
nire/ la „Puțul cu apă rece”. Peronul pe partea stângă./ Ur-
mează stația „Unghiului”, ne-a anunțat Vocea./ Așa am
aflat că există, în noi, oameni vii ce trăiesc,/ inconștienți,
chiar într-un unghi mort./ Vai, ce mort frumos, parcă-i viu,
nu alta,/ ai zis tu și-ai aruncat harta...
Happy end
Ca să ai liniște și pace în familia ta e bine/ să aveți două
televizoare ca fiecare/ să se uite la ce vrea, m-a sfătuit în-
țeleptul./ E și mai bine dacă ați avea conturi de/ face book
distincte și nu din alea/ în care la poza de profil apar doi:/
ori el și ea, ori el cu el, ori ea cu ea./ Ne-am conformat. La
cinema mergem rar,/ din an în paște, filmele de animație
cu vocile unor actori faimoși,/ rulează în săli pustii sau, la
matineu, pline de copii./ Când se lasă întunericul, pentru
a putea rula filmul, ne comportăm ca niște/ adolescenți
timizi care au pentru prima oară alături o femeie sau un
bărbat./ Cum fostele mele brațe de caracatiță suferă de ar-
troză, reumatism poliarticular/ și nu te-au mai împresurat,
înfocat, ca-n tinerețea de altădată/ m-am hotărât să pun
capăt acestor momente delicate./ Când ne vom întoarce
acasă/ îmi voi lua inima-n dinți și, din camera mea, îi voi
cere/ neaparat, de-acolo din camera ei, prietenia pe face
book.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
POESIS
Boema și dilema. La Gura Șuții...
Moi qui criait famine/ Et toi qui posais nue... (Charles Az-
navour, La Boheme)
Intru în clasă ca un actor pe scenă/ Le spun tinerilor mei
elevi/ tot ce știu despre Divinul Critic și de nevastă-sa,/
Vera, și nu scot un cuvânt de Liliana Fischer, marea lui iu-
bire, le vorbesc de/ Mihai Eminescu și de muza sa, Vero-
nica și nu aduc vorba de aventura ei erotică cu/ d. Caragi-
ale, aduc vorba de La Medeleni și de Ionel Teodoreanu,/ de
soția sa, Ștefania Velisar, și mă prefac că nu știam/ nimic
de iubirea lui secretă pentru viitoarea actriță Nadia Grey,/
le spun cum era Viața Românească la început de secol 20,
cum / Garabet Ibrăileanu se spăla cu spirt de fiecare dată
când dădea mâna cu cineva dar/ ar fi vrut, cu toate riscurile
și cu puțin curaj, să pună/ laba pe Adela, cum Camil a sus-
pinat, zadarnic, după/ eroina din Ultima sa noapte de dra-
goste. Nu i-am făcut,/ pe niciunul dintre ei, de comedie în
fața tinerei generații./ Doamna director ne-a zis în cancela-
rie că, în clasele/ unde intrăm, indiferent ce materie pre-
dăm, să susținem,/ sus și tare, că “Familia e celula de bază
a societății”. Așa era odată și așa am și făcut./ „Auzi dar de
unde le știi tu toate can-can-urile astea? Le-ai/ găsit, pe un-
deva, într-o carte? Că tare aș vrea și eu/ s-o citesc ca să-mi
dau seama cam cum stă treaba. Știi,/ în tinerețe, am coche-
tat și eu cu poezia. Apoi, ajungând/ directoare la Cheile Bu-
ții, am lăsat în urmă Gura Șuții și/ am crezut că nu mai am
nimic de spus. Nu mai/ primeam nici un mesaj de Sus. Nu
mă refer, cred c-ai înțeles, nici la Inspectorat și nici la Par-
tid./ Of, ce tristă-i viața de stavrid./ Chiar de te naști și apoi
viețuiești în frumosul lac Ohrid...
Despre ubicuitate. În portul Sozopol...
La Sozopol am găsit cu greu un loc unde să-mi parchez/
bătrâna mea Dacie. Am zărit, după ce m-am învârtit de
mai multe ori/ în jurul cozii, un loc ferit, pe o stradă lătu-
ralnică. Mi-am luat/ ca reper magazinul de suveniruri
“Mirela”. Când am/ revenit, un bulgăroi urla, reproșându-
mi ceva legat de locul/ unde am parcat. Cum c-ar fi al lui
și numai al lui./ Am plecat, dând cu spatele, cu coada-ntre
picioare. M-am uitat/ cu coada ochiului la numele străzii.
Era strada 9 Mai./ M-am uitat la numărul casei unde-mi
lăsasem Dacia:/ era numărul 6. Mă uit în buletinul ne-
veste-mii. O chema tot/ Mirela, ca pe magazinul bulgaru-
lui. Dar,/ pentru Dumnezeu, era chiar adresa mea de-
acasă. Atunci/ ce dracu’, Doamne iartă-mă, căutam eu cu
Dacia mea-n Sozopol?/ Eu te-am trăit sau te-am visat vi-
ață? Și, atunci,/ magnetul meu, gros cât o ceafă de băști-
naș, fixat pe frigiderul meu Artic/ din hol, de ce-i făcea,
intermitent, cu ochiul/ vecinului bulgar. Vai, ce măgar!
163
POESIS

Mădălina BĂRBULESCU

POEZII
„Toți suferim de setea mortului…
De aceea am uitat la ferestre
paharele cu lumină.”

MIREASA FREUDIANĂ Ce tremură cu sârg

Sub sânul cusurgiu?
Destinele noastre par a se dizolva Năravul meu cel murg,
unele în altele, Preludiu de ispite,
ca și cum ar fi pictate în tehnica sfumato, Nu-ți pare ție, oare,
sub auspiciile unui creator priceput; Că e la fel de pudic,
același creator care răstignește Pe cât e de impiu?
surâsul femeii Cum aș putea vreodată
pe un fundal cu orizont asimetric, Să nu iubesc deșertul?
iar apoi își vinde capodopera ca suvenir Când moartea ce și-o poartă
în lumea de dincolo. Mi-aduce libertate,
Numai destinele unora se despică Iar nurii lui amarnici,
și lasă lumina să zacă în suflete, La fel ca un pur sânge,
ca într-un sarcofag; Vremelnicesc chiar vremea
altele se închid, Și-a ei impietate.
iar întunericul le pândește viața, Cum mi-ar trăi privirea
ca pe o mireasă freudiană. Fără să cuprindă
Atinsul și cerescul
HAOS PRIMORDIAL Mijind deopotrivă?
Cu eresul lor sacru
Când dogoarea ne stăpânește setea, Că taina lumii însăși
cheltuiește-ți pașii prin rostul umbrelor. A botezat nimicul
Toți suferim de setea mortului… Cu giulgiul său de nacru.
De aceea am uitat la ferestre Iar când răsfir nisipul,
paharele cu lumină. Simțindu-i zvârcolirea...
Și vântul se desfată
NURII DEȘERTULUI Prin pletele-mi tăciune,
Sufletul îmi pare
„De ce iubești deșertul?” Că-nvârte sori și stele,
M-ai întrebat aseară... Strivind sub talpa lui
„Văzut-ai câte graiuri Vecii de-amărăciune!
Vipia-i le consumă? Și-n orice loc m-aș duce,
Le arde din rărunchi, Ăst cuget de femeie
Fără de cenușă, Și-ar dăltui în carne
Și le măsoară duhul O roză de nisip,
În bob de stearpă humă. Cu stinsul din amurg;
Și ce atâta dor N-ai să-nțelegi, iubite,
De-un soi de pustiime? Ceva-ul din nimic,
E osânda-nveșmântată Căci ești și îmi vei fi
Cu pulberi romanțate, Un slujitor de burg!
O slobodă nălucă
Ce-a surghiunit suflarea BLESTEM ARĂBESC
Cu patima-i caducă
Sub colț de roșie piatră.” Cu dragostea de îmi pleci,
Blestemat să fii pe veci!
Dar eu te-ntreb, iubite, Allah să te povârnească,
De ce-mi adori fiorul Limba să nu-ți mai grăiască,
164 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
 POESIS
Ochii-ți să se-nece-n sare, iar când pleci, lasă-mi inima deschisă,
Să te usuci din picioare, ca universul să ne vadă cu alți ochi.
Să te bată armatanul, Căci, ție, ultimul iubit din seraiul păscut de coroane,
Arde-te-ar boala tot anul! îți las ca tribut ultimul salāt în care te-am pretins.
Pustiul să-l ai serai, Iubirea nu are ulemale, mi-am zis, are doar pricini,
Jalea să îți fie strai, prohibiții și poate chiar... moarte;
În bazar să găsești doară întâia moarte din seraiul păscut de coroane!
Funii de mătase rară, Nu știu ce să fac... zorile sunt sparte.
Să te sugrume cu ele Mai bine, spune-mi tu, iubire,
Toate durerile mele; să las în testament jungherul pentru tine?
Să-ți pun umbra-n cingătoare,
Să nu ai noroc în cale, SURĂ DESPRE DOR
Să ajungi un fur neder,
Călărind un dromader, Dorul meu – un copil plămădit în foaierul unui erg,
Cadâne să nu mai ai, Un mirador pe care poposesc șoimii tăi yoghini,
Nici fecioarele din rai O patimă neștearsă, într-o misivă, de ochiul tău imberb,
Și de speri la alt harem, Un ultim devot răstignit... printre spini,
Să te-ajungă-al meu blestem! O geamie în care sufletele nu mai au descântec,
Să primești în Ramadan, O rază de lumină, așteptând în arcul răsăritului,
Cazne demne de Shaytan, O noapte-n Marrakesh ce încă-mi arde-n pântec,
Iar Profetul să îți dea Dorul meu – un iatagan ce-atârnă deasupra capului.
Toată tânguirea mea;
Graiul meu cadiu să-ți fie EGOUL
Testament, nu bucurie;
Să nu calci pământul sfânt, Din crâmpei de foc uitat, afundat în nesfârșit,
În deșert să ai mormânt, S-a ‘nălțat un soi de umbră, chip incert, nebănuit.
Din caftan să-ți faci coșciug În vârtejuri de tăciune, el a bântuit prin veacuri,
Și din iatagan, zălug, Până-n clipa cea din urmă, când s-a revelat în lacuri
Sufletul să-ți fie frânt, De ispite, de nesațuri, adânci cripte de defect,
Nurii morții, legământ; Născând miri de legiune, sclavagind în mod perfect
Minți reduse în păcatul lumii noastre, cel dintâi,
De îmi pleci cu dragostea, Minți de oameni decăzuți sau de inși de căpătâi.
Jur pe viața mea și-a ta, Toți s-au prăvălit în număr fără seamăn și cusur,
Că jihad eu năpustesc Fermecați de idealuri, timpi eterni, fără contur.
Peste tine, cât trăiesc! Au căzut în ceața morții minții lor de porțelan;
Insha’Allah! Ei sunt orbii geniali, veselindu-se în van
De materie, bogăție, de simțiri cu testament,
CONSORȚIU Ignoranți, nu văd splendoarea ce-i cuprinde atât de lent,
Îi posedă în străfunduri, mistuindu-le valori,
Hrănește-mă cu mâna ta! În năpasta de miri negri, prefăcuți parcă în sori,
Mâna ta să-mi fie sabia lui Saladin, Ce le vând chiar universul, si mai mult, deasupra lui,
să-mi fie consoarta anilor lumină Prin defecte să devină SupraOmul, cel dintâi.
și până la pământ, Ură, lene, lăcomie și desfrâu nesățios...
să-mi fie plecată închinăciune, Pervertită le devine mintea lor de abanos.
născută din vântul de sud. Gurmadism, mânie cruntă și invidie de opal...
Să stăm în jurul mesei, Toate giuvaeruri scumpe, plămădite de mental
de parcă am sta în jurul universului Și de psihicul lor macru – miriade de idei,
să ne ospătăm. Toate doar impresii false, prețuite doar de ei.

Dar nu miel – n-am vrea Și așa se ‘nalță demoni, regi de întuneric tern,
să-L sacrificăm pe Dumnezeu... Agregate reunite în Egoul cel etern;
Acea coadă a lui Satan, acel chip lunar cumplit,
ÎN SERAIUL PĂSCUT DE COROANE Focul negru, abisal, AntiChristul prevestit.

Când îmi intri în suflet, descalță-te de întuneric, El, Egoul, disoluția minții noastre în mister,
așa cum un eunuc se descalță de lume, El, Egoul, cu-a lui moarte, ne trimite în Kether

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 165

POESIS
Dorina Brândușa Landén
MITOLOGIA MORȚII MODERNE (V)
„vieți pierdute în încercarea zadarnică
de a prinde un tren o lumină un miraj”
mereu mi-a fost dat…
mereu mi-a fost dat să reinventez infernul
să părăsesc vanul refugiu al sufletului meu
să arunc
să întârzii la tinda nopților nesfârșite
într-o sală de așteptare
cu mașina de cojit sentimente
cu țigări și cu mucuri lăsate
la marginea nimicitoarelor călătorii
miroase a sfâșietoare disperare
iar oglinzile sunt adânci ca niște fântâni
în care nu poți face altceva
decât să te oglindești
sub poleiala lor zac cei dăruiți morții
ei îți acoperă imaginea și-ți spun
că aici a fost sala de sacrificii
vieți pierdute în încercarea zadarnică
de a prinde un tren o lumină un miraj
timpul mi-a scăpat printre degete
spațiul e un tunel obscur
și-s ca o rătăcită prin mulțimea
de oameni străini care vin
la alții tot la fel de străini
glasuri murmurate trec pe lângă mine
se cațără pe trupul meu mă strâng
într-o șerpuială de vipere albe
mă îneacă se evaporă în aer
dar nu știu ce ecou surd se ține după mine
mai putin decât un cântec liber
care lasă să i se scurgă muzica
166
acum când buzele nimănui nu-l îngână
și cu viteza unui tren izbește izvorul sângelui
la încheietura fină a morții.
tăcerea a șaptea
Mă gândesc la tăcere și la oboseală
la ziua ce va să vină și la noaptea care trece
la umbra în care chipul nostru s-a încrustat –
o jumătate de obraz palidă liniștită
cealaltă jumătate care iubea lumina
se întinde ca un fluture uriaș către lampă –
desăvârșindu-ne într-un continuu noviciat
al iubirii aproapelui ca pe noi înșine
suntem străine insule pierdute
în oceane uriașe unde peștii
se împerechează dar nu se pot înmulții
tulburați rareori de ciudate dorințe
stârnite de căldura unei inimi
ce palpită între coaste și-aortă
asemeni unei lumânări ardem
măsurând clipe ce sună în ornice
din care n-a mai rămas altceva decât
o baltă imensă de lacrimi fierbinți și de sânge
veșnic zbătându-ne ca-ntre palele vântului
am vrea să ne ținem de pământ ca Anteu
dar în pieptul planetei vin să bată tineri cu
bombe la purtător și-un vifor rece, drăcesc
soarbe sângele nesfârșit al eroilor dramei.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
 POESIS

Oana CALUSA

Poezii
„Rămân prizonier cu lanțuri
atârnate în jurul sufletului
pe care îl aștept să revină.”

Suflet scindat ca și cum ar vrea să mă cucerească

din prima,
Cum trec anii fără efort, natural,
fără să întrebe pe nimeni... ca și cum trăiești
Crud, nepoliticos, cu mine
fără să le pese în mine!
că noi ne pierdem
în gropile adânci Ia-ți viața înapoi
de unde renaștem
pentru a muri Și du-te!
iar și iar.
Cum se scurg clipele... Neputință
fără inimă,
cu privirea țintă M-am transformat într-un avatar
spre un Orizont și bântui ecranele
care nu există, minților pierdute
depărtat depărtișor... în hățișul vremurilor de război.
Mă apropii de buzunarul Mor suflete pline
cămășii tale de iubire
și îmi caut sufletul ce renasc goale,
pe care tu l-ai împrumutat fără ochi,
fără să întrebi. doar cu trupuri
Răscolesc peste tot, uscate,
dar nu îl găsesc niciunde. guri sluțite și picioare tăiate.
Plictisit, a fugit spre mine, Mi-am găsit o mască
dar nu a mai găsit calea pe care nu aș mai da-o jos
și a rămas pribegit vreodată.
într-una din gropile adânci Îmi ține de cald
unde a fost sădită și mi-e bine cu ea.
Floarea-Albastră. Se mulează perfect
și-mi acoperă toate defectele.
Lanțurile Baletez printre cadavre
și mă spăl cu sângele
Privirea ta mă doare celor împușcați fără milă.
şi îmi activează instinctele primare. Sunt doar un avatar,
Mă întorc mereu cu spatele
la tine Nu mă doare...!
și caut cu disperare
Calea... Acord
Mă împiedic și cad,
strivită de cuvintele mult prea grele. Într-o noapte fără lună,
Rămân prizonier cu lanțuri O stea m-a privit în ochi
atârnate în jurul sufletului Și m-a întrebat:
pe care îl aștept să revină. “Tu ce-o să te faci când vei fi mare?”
Disperarea și ura îmi spun șoapte “Eu nu o să fiu niciodată mare”, i-am răspuns.
fierbinți,

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 167

POESIS
Andrei CAUCAR
de multe se teme omul singur
– de umbra care merge pe cărare
cu șerpii-lupi în înserare
de frigul care îl așteaptă la intrare
și focul ce nu vrea să se aprindă
de scârțâitul scândurii pe grindă
se teme cel ce trece prin oglindă
sunt supărat pe tine moarte
îmi iei neamurile de aproape
încerci să mă sperii doctorițo
de parcă n-am fost iubiți niciodată
de parcă aș avea casă pe deal
cu viță de vie în piept
și cu alte leacuri băbești
tare aș vrea să știu unde ești
să fiu sigur că mori de dorul meu
vinul de seară
vine o adiere de muscat pe limbă
păr blond de fată curge în pahar
apoi din buze dulci se schimbă
înțepătură fină spre amar
o, nu-i decât îmbrățișarea lină
de inima se-mbată mintea-i trează
vinul de seară șterge și suspină
o fată din ciorchinii pieptului visează
până la ziuă săturăm flâmânzii
– cei care n-au mai avut parte de iubire
în secolul acesta grăbit de la-nceput
apoi ne refacem propria istorie
cârpită peste peticiri mai vechi
când tinerețea nu se dă legată
la primul semn de întrebare
după doi-trei pași în labirint
aruncată din tren – ca pisica
după o săptămână s-a întors acasă
atunci ți-au pregătit o inimă
să te primească
ai lăsat-o afară deși nu era primăvară
te-ai prefăcut că dormi mișelește
apoi ai chemat pisica pe geam
dar ea se hrănea din tomberonul
fostelor iubiri
168
poeme
„una în biserica mare – alta în piață
dau cu gura pe mine de parcă
nu m-au văzut niciodată”
mă ceartă două murături zgârcite
una în biserica mare – alta în piață
dau cu gura pe mine de parcă
nu m-au văzut niciodată
eu tac ca un copil îmbătrânit
privesc pe fereastra deschisă a cerului
cum Dumnezeu împarte bunătăți
și uite mie ce mi-a căzut din senin
vom vedea mâine cum va fi mâine
în viitor nu văd la trei pași
ține-te bine în șa și dă drumului să aleg
la răspântii
se pare că nu mai călărim destinul
și e sigur că ne-am rătăcit
atât de tare că ne strângem în brațe
de spaimă
ca un cățeluș iubirea
își linge rănile cerșind
se joacă în jurul tău dar n-o vezi
fără umbră sub gene
cer albastru oglinda ochilor ei
își face loc printre celelalte femei
acum numai pe ea o visezi întreaga zi
deși a plecat aseară
în zori din nou va răsări
mai curată mai clară
două femei te iubesc
– și niciuna nu răspunde
amândouă sunt cuprinse de teamă
și nu știu ce să facă
să se mai culce
sau nu cu mine
când se va întoarce Iisus printre pâini
va găsi și fragedele tale mâini
dintr-o viață frământată de robie
când zilele lungesc în săptămâni
și nici măcar o umbră de iubire
și nu ne-am cunoscut și ducem dorul
dar ce să fac cu tine în trecut
tu stingi cu pâine rumenă cuptorul
și nu găsim un început
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
 POESIS

Alexandru CAZACU

O CAMERĂ SINGLE (II)

„Câinii de vânătoare
sunt singuri
Cineva i-a uitat în camera întunecoasă”

Aproape Iulie Un fel de fabulă

Cade amurgul peste oraș Câinii de vânătoare

precum o cortină de fluturi albaștri sunt singuri
și în oglinda magazinului de antichități Cineva i-a uitat în camera întunecoasă
lumina se zbate captivă printre și vor să sfâșie frigul
vase de porțelan și orologii Colții lor ascuțiți sunt gata
să înhațe prada aceasta rece și nevăzută
O remușcare tăcută ce-i împresoară și-i stârnesc
ne deschide cicatricile pe dinăuntru slăbindu-le din ce în ce mai mult
și inimile bat iscusința și concentrarea
același semnal Morse Li se face somn
tot mai departe și în cele din urmă frică
și tot mai greu întâlnindu-se câinilor de vânătoare
asemeni nouă rămași pe întuneric
Trupul de aer încins al verii într-o noapte în care iubirea
se întinde lasciv pe străzi în drumul ei spre tinerețea veșnică
în noaptea ce urcă puțin câte puțin
în brațele statuilor s-a rătăcit
precum o cobră pe ramuri
Prin cinematografe săruturile actorilor Jucăria Yo-Yo
salvează sau înlocuiesc vacanțe
iar în sala de proiecție Capăt sau început de iubire
șoarecii rod ultimele pagini Clipe vâscoase
ale unui roman de dragoste ca un șir nesfârșit de păsări
cu final fericit izvorând din lucarnele acoperișului
Judecăți măcinându-se între
Dimineți de Ianuarie roțile dințate ale nuanțelor
ce face ca întreaga lume
Un ger năprasnic acoperă potecile să pară o jucărie de yo-yo
Strălucirea zăpezii inundă grădina cu melancoliile sale
unde copacii toți ce ademenesc și intrigă
par niște actori într-un du-te-vino al seducției
cu îmbrățișarea încremenită în urma căreia
manechinul ezitărilor noastre
Nu mai aștepți pe nimeni prinde viață
în această bucată a zilei și vrea să se răzbune
când ai vrea să rostuiești
sentimentul unui prea devreme Un cal alb
ce intră în lucruri și cuvânt
Doar gânduri trecute Un cal alb
se agață de altele mai noi rămas singur
cum țurțurii de streașina casei în câmpul de iarbă
și te așezi smerit în ochiul ferestrei înfruntând ploaia
dincolo de care aproape nemișcat
zâmbește amar
soarele topit peste înghețuri Un cal alb
ca un țipăt de lumină

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 169

POESIS
privind înainte amiaza
ce-și aruncă
lacrimile în cer
Un cal alb
precum visul
unei primăveri
ce s-a decis
să invadeze pământul
Târziu lângă debarcader
În această seară străpunsă
de lumina unui far
cuvintele se strâng unele în altele
ca o armonică în brațele unui mus
Vasele de croazieră
s-au abandonat nisipului
pentru alt anotimp
și o frunză arămie
peste luciul mării
a căzut încet
Ascunsă în noi
recapitularea dragostei
morman de vechituri
de care nu întreabă nimeni
Doar sufletele mai ascultă
țipătul de bucurie sau de teamă
dintr-o a doua
viață a pescărușilor
Noapte de August
Undeva tăcerea scrie pe ziduri
nume secrete
Praful de stele a acoperit orașul
prin care mergem în noapte
ca niște semne de întrebare
ce nu și-au întâlnit propozițiile
Farurile taxiurilor grăbite
proiectează un teatru de umbre
peste vitrajele bulevardului
și ni se face teamă de vârsta
ce ne-a împins aici
așa cum adolescenții se îmbrâncesc
unul pe altul la piscină
Locomotivele șuieră în depărtare
Greierii abia se mai aud
un buchet de frunze
se împrăștie pe alei
și ne mărturisim
o dată în plus iluziile
în fața unei veri
ce mult prea repede
învață să spună adio
170
Nocturnă
Noapte vor sosi
la ușa ta pescărușii
privindu-ți ferestrele
tăcuți și calmi
unul lângă altul
ca o mantie albă
tremurătoare și crescândă
cu fiecare ceas ce se prăvale
spre întuneric
iluminând grădina, aleile
și întreaga bucată de pământ
până spre ziuă
pentru ca somnul tău
să fie vegheat de o antedimineață
Vremea crepuscului
A trecut amiaza
ca un șoim deasupra clopotnițelor
Înserează burgund
pe lângă zidurile albe
și tufele de leandru
O lentă gavotă străbate aleile
acestui oraș unde Cupidoni de piatră
se macină în parcuri,
iar iubirile la care ai renunțat
le acuză pe cele păstrate
E ora când nu mai poți înșela înșelându-te
un ceas al aruncării zarurilor
de către Cezari ascunși
unde ai sentimentul
că nu mai ești departe de nimic
și învinsul din tine te poate salva
înainte ca lumina
să se ascundă în nuferi
Rătăcirea din zori
Camera de la mansardă
cu mobilier sărăcăcios
și grinzi măcinate de carii
castel kafkian
pentru dimineți lipite de trupuri
când ne încurcăm în rostiri
precum zmeiele copiilor
în crengile unui vișin
iar surâsul pendulează
între cruzime și milă
pentru clipele trecute
sub masca dorinței
în tăcerea vinovată a preajmei
unde însingurați
implorăm să rămâne ceva
din carnavalul ce nu poate rămâne
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
 POESIS

Romiţa Mălina CONSTANTIN

poezii
„prin pereți visul
și fumegarea gropii
din care scriu”

n-am strălucit niciodată goana

întind rufe stau cu ochii deschiși

fluier ca o locomotivă într-o haină descheiată la gât
viața mă cheamă la un fresh
smulg buruieni am plecat din mine
dedesubt rouă și m-am întors
palmele ude se lipesc de frunze ca să pot iubi
ca un miel de mama lui
tot ce ni s-a dat până acum
nu mă mai pot întoarce s-a dat ascuns într-o spaimă
într-un spațiu gol
precum într-un borcan ecouri lungi
visele și-n adânc
ochiul
,,am și eu un rost pe lumea asta'' zic
sufletul ghemotoc în plămâni prin pereți visul
obsesia primăverii și fumegarea gropii
ușa încuiată din care scriu
spaima că mă voi așeza pe un tron
trudind cu o pană sacrificiu
și înaintea mea poezia
,,ia și respiră'' va zice de ieri vine un străin cu o țigară
îmi dă să trag ultimul fum și pleacă
tușesc mă fardez îmi asum riscurile
țipăt prelung ridic jaluzeaua peste rănile mele
dinlăuntru beau cafeaua ca o necunoscută rujată
anii mei pânză de păianjen până la refuz

poem de dragoste pe stradă iată exist că o sentimentală

când am ieșit de la pizzerie
femeile se scurgeau cu încetinitorul în pământ
nu cunoșteam pe nimeni
îmi era teama că metrul meu pătrat de trotuar
se ascunde și el
în buzunarul tău
și-am plâns amândoi
plânsul s-a făcut lut
lutul apă din marea cea mare
atunci te-am strigat cu mâinile pâlnie
și-am gândit că e cea mai frumoasă zi
cu nasturii ascunși
cu respirația nemuritoare
în care plutesc cuci invers
umblu pe picioroange să ajung la
portretul unui poet din ziua de azi
greu de înțeles
greu de ucis
am sugrumat un porumbel
ar fi timpul să împușc un cal
sacrificiul ar fi de la sine înțeles
sacrificiul s-ar întâlni pe sine

străinul știe cum se fumează un anotimp

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 171

POESIS

Nicoleta CRĂETE

poeme
„în fiecare anestezie ratată
creștea câte un spital de nebuni
cu fața în jos”

eu nu sunt aici la capătul lumii

nu sunt eu întinsă pe masa asta lungă și albă
nu ies copaci din trupul meu
din care să crească o pădure întreagă apoi
în care să mă pierd
nu i-am chemat eu pe toți acești oameni la masă
și nu înțeleg
eu nu am mai deschis ușa de zile întregi
am acoperit toate oglinzile din casă cu mâna
și mi-am lipit pe frunte o carte
care să mă împiedice să cad
cuvintele se înghesuiau în lumina gălbuie a serii
ca bătăile inimii
am întrebat-o pe femeia care locuiește în miezul erorii
unde a pus lampa cu gaz a bunicii
ca să pot citi mâinile
mi-a spus că omul ia culoarea pământului
în ultima clipă
apa izbește vârful lumii
până când o auzi cum respiră
știu că exist

de fiecare dată la capătul celălalt

unde exist

lumina
mă trage pe sfori când vorbesc

cobor un conținut
în viermele din miezul lucrului

un dumnezeu trist și mânjit

de frică bate scurt
îl port de mână
ca pe un copil

trei umbre mici

se sinucid
pe unghiile rele
tu

îmi spui povești

nud

în fiecare anestezie ratată

creștea câte un spital de nebuni
cu fața în jos
ochii lor tăiau iarba
din care să fabrice durerile noi
pentru piață

172 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

 POESIS
la paisprezece ani am murit o armă albă
și și de ea atârnă-mi o ușă
trupuri proaspete au început să nască
peste trupul cel vechi eu am tocmit câțiva trăgători de carne
cum prin vis e mai puțin
o perfuzie în drumul spre lumină și nu prea doare
trecea am început să cred
prin tot felul de stări că pot să-mi fac din crucea mea
piele
în fiecare durere amânată
țipete împachetate de vii vis răsturnat
pe diverse mărimi
iubirea e un eșafod pe care dormim
moartea face nudism pe o plajă sălbatică iar somnul nostru are ferestre cu vedere spre păsări

dimineața nu-ți face leagăn din părul femeii îndoite cu apă

o pasăre și-a făcut cuib în el
la trezire ca să moară

sfinți minusculi de canal erup o vei planta a doua zi

la suprafața pielii și vei ști
ca să oficieze baletul că nu știi nimic din ce știi
cotidian invizibil când cu mâinile oarbe pe trupuri citești
al feței
nu mai rămâne decât să legi copacii cu fața în jos
piele să se oglindească pământul în ei când te cheamă
cu nume străin
strecoară-mi prin gaura cheii

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 173

POESIS
Evelyne Maria CROITORU
„Rareori, firul își găsește
locul în scoică.
Atunci luminează poetul.”
DISONANȚE
Toamna
cu degetele ei ude
trecute peste arbori
te țintuiește
în colțul ferestrei
prea puțin transparente,
îți diluează imaginea…
E asemenea visului,
te arunci, cazi, tremuri,
speri.
Sau chiar știi că e vis,
atunci se face ziuă și noapte,
colțul ferestrei e cald,
tot mai cald,
colțul de fapt ești tu …
Neliniștea năpădește
colțul de foc, palmele tale
disonează cu toamna.
TĂCEREA COPACILOR
În tăcerea copacilor verzi
sunt doar amintirile
rădăcinilor libere
crescute în aer
pe colinele abrupte
din care și-au tras cândva
măreția și puterea.
Azi pălesc.
C-un oftat zdrențuit
încurcă înțelesurile
nedeslușind
mânia din tăișul securii.
PUSTIUL
Ne vom purta
tulburarea
și unda privirii străină
când nu vom mai străluci
călătorind
printre tristeți
încătușați de pustiul
174
POEME
din noi. Totul viu în jur.
Țipătul pescărușului O măreție simplă,
va strecura doar cenușiu din palma ei
în secundele noastre, pe linia vieții mele
vâsla ostenită încrustată.
din serile în care ERAM
va zidi mișcarea, SUB RUNELE TREZIRII
va toci vântul.
Atât de fine
Ceara aripilor sunt brazdele iubirii,
topită în gheața nevisului drumul nădejdii lor
înserează zborul. fără martori
încolțește
SINGURĂTATEA POETULUI acolo unde
pasărea își înalță
Poetul singur este inima bucuria primului zbor,
eternă a simțirii. sub runele trezirii.
Vâslaș printre O străvezime
false combustii, grăbită de scrumul
are adesea soarta viitoarelor arderi.
nisipului spulberat
de vântul deșertului. CE LE VOM SPUNE
Rareori, firul își găsește Suntem cu toții în derivă,
locul în scoică. cu țara noi izbim de stânci,
Atunci luminează poetul. o sângerăm cu răni adânci,
și-n agonie, deopotrivă,
Singurătatea îi adâncește barbari, străini de tot ce-am fost,
căderea în libertate. o mână ciungă de vâslași,
noroi adulmecat de pași,
nechează-n tropot fără rost.
LINIA VIEȚII
Avem nevoie doar de pâine?
Focul din suflet Avem mai mult decât idei?
aprindea stâncile, Să rostuiești de poți și vrei,
catargele-i scânteiau sufletul. Lanț numai, de câine?
bătute de curcubee,
gândul ei Noi astăzi,
străbătea luminișuri sluți, obtuzi și orbi,
neașteptate, caiafe serbede, strigoi,
ascultând adierile, ce le vom spune
cu grație străveche peste timp,
și sălbatică. celor ce ne vor întreba:
Chipul diafan, Voi ce-ați făcut
scânteie tremurătoare un veac întreg?
în adânc miez de noapte. Dați-ne țara înapoi!
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

CARTE
Nu mă încumet să te deschid, carte nouă,
să te despic cu palmele-n două,
să-ți adulmec izul de plumb și pământ,
să pun degetul sub fiecare cuvânt.
Tu taci, taci fiindcă așa ești făcută,
să fii albă, subțire, secretă și mută.
Unii profețesc că vei muri curând,
că vei dispărea fără de urmă,
copertă cu copertă, rând cu rând,
raft după raft, poate arsă pe rug.
Topită, sfâșiată, îngropată sub plug.
Că vei rămâne doar o amintire,
apoi, doar neant, ca o fostă iubire,
ca o străbunică fără fotografii.
Tu, care te încăpățânezi să mai fii,
tu care ai ars dar nu te-ai făcut cenușă,
pe care te-am iubit lângă ușă,
pe covor, pe iarbă cosită, în pod,
în biblioteci, unde șoareci te rod,
într-un tren, pe racheta spre lună,
sub cerul senin dar și pe furtună,
rămâi, rămâi, nu pleca. Fără carte
o viață este doar un fel de moarte.
BRIZĂ
Demult nu mai aud vorbe bune – de la cine
când sufletul, tot mai greu, se luptă cu mine,
când nimicul clădește palate și cântă.
Mă iau cu o umbră frumoasă la trântă,
visez galbeni fluturi. Tu vii și mă scuturi,
mă dai de pământ. Pe țărmul cu vânt
acum nu mai aștept nici o corabie.
Mă simt mai mărunt ca o vrabie,
ca un biet cărăbuș. Acuș, acuș
va veni fluxul, mă va duce departe,
mă voi scufunda tot mai adânc, ca o carte
uitată pe plajă. Nimic mai rău
decât boala sărutului tău. Nu mai trece
nici cu apă sfințită, nici cu apă rece,
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
POESIS
Dan DĂNILĂ
POEME
„Să respiri, să respiri ceva necunoscut,
dar tot mai greu de respirat. Ca un scut
care te apasă pe piept sau care te poartă”
nici cu piatră filozofală. Din palma goală
doar tu mai știi povești să-mi citești
mie, vinovatul de cele lumești.
Dar va veni o nouă zi, va veni poate
și iar îți voi prinde în păr nestemate.
Zile cum au mai fost, zile cu rost,
zile mai senine. Uită-te mirată la mine
și pune-ți tâmpla pe inima mea.
Dormi, e o noapte albastră, de catifea.
LIBERTATE
Să respiri, să respiri ceva necunoscut,
dar tot mai greu de respirat. Ca un scut
care te apasă pe piept sau care te poartă.
Mâna ți-e moartă, ochiul e rece și el,
acum ești dus acasă, ai pierdut un duel.
Aerul parcă nu te mai recunoaște,
aerul doare. Gura dă să se caște
dar renunță curând, e prea mare efortul.
Închide ochii, joacă-te de-a mortul.
Poate doar ai visat, ceasul mai bate,
iar stelele, dacă le numeri, par toate.
Perdeaua adie, o bufniță cheamă
dar norii sunt de plumb, de aramă.
175
POESIS
Meridianele parcă te cunosc. Acasă
înseamnă un pat, un scaun, o masă,
o ușă cu cheie potrivită. Și o iubită
undeva, oriunde, sperând, așteptând,
dar știind că te vei desprinde curând,
ca o velă desfășurată în gând,
că vei deveni indiferent ca un curcubeu.
Altcineva, de sus, te privește mereu,
cotit, printre galaxii, ca printre dește,
cântărind ce este nemuritor sau e bine.
Dar vidul se iubește numai pe sine.
FURTUNA
Există, e mereu acolo: printre corole
și efemere petale,
chiar în inima culorilor primordiale,
sub capcanele puse de vicleana lumină,
între marele neînțeles și mărunta albină,
un miez de furtună.
Întâi doar o șoaptă
176
care încă așteaptă. O lină adiere
tulburând picătura de miere,
nevinovată, de uitat. Apoi,
un ciudat fluierat, mai subțire
decât frunza și tulpina, un leneș oftat,
un tremur de fire prin copaci strecurat.
Abia acum vezi ce e ghimpe și sânge,
acum, tot ce zâmbea, parcă plânge.
Focul rece al vâlvătăii de nisip
e parfumul uscat într-un șip de cristal.
Norocul suspină, norul se preface val,
totul se înstrăinează. Hop, hop,
călărește spre noi un vânăt potop.
O moarte despletită desprinsă din mit
se ascute dureroasă ca un cuțit.
Bum, bum, bate de sus toba cea mare,
florile se înnegresc. Mari abatoare,
mari hemoragii se preling pe altare.
Unde sunt păsările, de abia le aud.
Plâng undeva, sub cerul zălud.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Tată, e 4 aprilie
azi îți vorbesc despre
o zi de primăvară
când
toți oamenii se împlinesc
ghioceii sunt mult mai ieftini
decât în anul în care ai plecat
mama și-a înghițit ultima lacrimă
spunând că
te-a visat în livada
din spatele casei
dormeai sub prunul
pe care l-ai plantat
la nașterea mea
ai zis că
4 aprilie este ziua care
dă sens existenței tale și că
Dumnezeu te-a binecuvântat
nu știu cât de sincer
a fost cu tine
pentru că
ți-a rupt din trunchi
ce să-ți mai spun...
fotografia de pe noptiera
din camera de oaspeți
am înrămat-o în lacrimi și
va curge mereu înspre suflet
de-asupra fântânii
veghează soarele
are mult prea mult
sânge în priviri
și pare trist și flămând
să mai știi că
în patul tău de două persoane
nu mai doarme nimeni
fără tine nu mai suntem noi
toate lucrurile sunt mici
întâmplător sau nu
Dumnezeu privește și tace
acum eu sunt cel care trudește
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
POESIS
Teodor DUME
POEME
„am desenat jumătate de cer
de undeva, de pe marginea cealaltă
mă privea Dumnezeu”
prin casă
liniștea înspăimântă
din când în când
mă urc în pod și privesc poarta
printre crăpăturile țiglei
dar să știi că
am lăsat-o întredeschisă
pentru ziua în care o să vii
să-mi spui
La mulți ani!
Traiectorii
în mine mai port câteva urme și
deseori mă cert cu Dumnezeu
pentru toate răutățile lumii
nu pentru că ar fi vinovat
duelul acesta se duce
de peste două mii de ani
supremația vorbelor schimbă traiectorii
ochiul bolnav al nopții clipește des
pentru nevoia de a fi ceea ce sunt
mă pedepsesc marile întrebări
la care
nici Dumnezeu nu a răspuns
trupul meu reîntors în ceea ce am fost
caută răspunsuri...
Colecționarul de răni
poate că teama pe care o invoc
nici nu există
nici oamenii întorși de la muncă
cu haina purtată pe umeri ca un semn
de ultimă suflare a trudei
nu există
decât
o moarte prin care văd înăuntru
nu știu dacă e bine sau rău
toate acestea îmi inflamează iubirea
și tot ce-am avut...
până la urmă aș putea spune că
177
POESIS
nu există nicio amintire și ultimul zâmbet al mamei
cu un copil în pantalon scurt apoi am intrat
ci doar un bătrân colecționar de răni ca un pictor
pe care și Dumnezeu l-a uitat în copilărie vrând
să o desenez pe bunica
nu mai știu niciun cuvânt care începe cu mine cum se înalță pe vârful degetelor
știu însă un loc pe unde nu mai trece nimeni de la picioare să
singurătatea cotrobăie prin umbră și prindă în căușul palmei
mușcă cel mai frumos măr
puțin câte puțin din livada din spatele casei
îmi fac loc în propria-mi rană și aștept...
cândva ascunsesem acolo
Complicele umbrei jocurile copilăriei
pentru atunci
când îți vine timpul când
calci pe întuneric ca pe o iarbă mă voi înălța pe vârful degetelor
cosită prea devreme pentru a prinde în căușul palmei
primăvara cel mai frumos măr
o altă realitate respiră din tine pe care
e ca și cum ai traversa strada să-l dăruiesc nepotului meu
simțind umbrele altui anotimp
nu te clatini dar brusc privirea îmi era înnodată de negura vremii
îți amintești de tine livada din spatele casei
dispăruse odată cu bunica
în acest răgaz dintre noapte și zi doar un păianjen rămas acolo
ești doar tu și de când lumea
o umbră care țesea cu migală pe urma bunicii
te desparte de lucruri mi-am scos din desagă
creionul albastru și
cineva intră prin efracție am desenat jumătate de cer
nu-i nimic de undeva
zici de pe marginea cealaltă
e doar complicele umbrei mă privea Dumnezeu
pe care o aștept...
știu că și înlăuntrul meu
urme de fluturi am lăsat ceva neterminat
mă voi întoarce la anul când
dincolo de orice tăcere vara va fi pe sfârșite și
e-ntuneric și niciun cer voi desena jumătatea de cer rămasă
umbrele adorm într-un fel anume pentru atunci când mă voi
ca și când întâlni cu Dumnezeu și
nu ar fi existat atingeri o să-l întreb
în care parte de cer
aciuit în primul anotimp o găsesc pe bunica
după naștere până atunci o să desenez o punte
îmi desfac singurătățile în șuvițe lungi între cer și pământ
un fel de trecătoare pe care
pe palmele mele goale au mai rămas o să-mi exersez plecarea
doar urme de fluturi
mama
Jumătatea de cer a plecat și ea
să o caute pe bunica
luasem cu mine creioanele de colorat și nu s-a mai întors

178 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

 POESIS

Paula LAVRIC

dorul este oceanul pe care îl înot câteodată

până la locurile în care am trăit (II)
„cineva sus îi îndrăgeşte
colecţionează monezi de pe ochii sfinţilor”

voi uita c-am pus ceva înăuntru cineva sus îi îndrăgește

colecționează monezi de pe ochii sfinților
ultimele lire sterline într-o zi, și eu
pentru un vas de lut
în care plănuiam să-l conserv pe unul perseverență
dintre sufletele mele
m-am împotrivit – nu, capacul prea greu, de pus în ramă
mai bine îl dau la charity
se găsește ce le vei povesti pacienților tăi
cineva fără suflet
să-l cumpere despre atitudinea mea
capacul prea greu ușor hiperlordotică și tendința spre deshidratare
voi uita c-am pus ceva înăuntru despre confidențialitate și cum mi-ai zis
că mi-a luat o eternitate să ajung la tine
bunica e spontană după ce mi-ai verificat adresa
intenții obsesive ți-au epuizat cuvintele
mă mir cum îngerii despre cum s-ar putea părăsi fără răni
pot adormi faptul că deja mă iubeai iar eu
cu lună plină dezbrățișați înaripați mă uitam pe fereastră
cine zice că au aripi și zboară așteptând diagnosticul
cu privirea de „doctore, iar mă doare o carte”
și satan are aripi! a strigat bunica indiferența grupului de cai sălbatici cu stele în frunte
de printre păpușoii înalți cu frunzele și cozi împletite
lame ascuțite când mi-ai găsit în păr
șuvițe de ghimbir ș-ai făcut supoziții reale
asta-i altă poveste că noaptea se despletește se destinde se-ntinde
eu cunosc păsări care nu zboară și până în zona lombară unde începe grația
nimic nu le oprește s-ajungă în cer ceva despre o frumusețe multiplă imaginară
le vei spune
perseverență despre frica unui nou atac de panică
despre cicatrici mult de zis
îngerii nici nu setează alarme pacienții au timpul și întrebările lor
ce înseamnă ante meridian ori post meridian
o existență aproximativă măi îi frumoasă ori nu. dacă-i frumoasă
atât de pune-o-n ramă
niciodată destul de aproape și vei decupa un portret oarecare din ziar
își ung pielea cu ulei vâscos negru să nu lași rama goală
cum curge doar din inima împietrită a lui satan
și bye bye arsuri solare copiii sunt în creștere

ori chișleag! a strigat bunica ducea pe brațe păpușa annabelle

cu ecou de printre borcanele cu magiun murdară pe obraji
zeamă de pepene prăfuit
creaturi enigmatice, îngerii ca un om mare mi-a zis întoarce-te
trebuie să alăptez ce te miri
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 179
POESIS
bebelușul ăsta se va naște într-o zi o lovitură bumerang
iar tu vei fi vinovată de dai primești
înfometarea lui m-a sărutat însă
nu, voi fi o mamă splendidă, și mi-a zis să o șterg nu înainte de-a-mi aminti
m-am gândit însă the right girl
la păpușile copilăriei și am roșit
ca la un gest nepotrivit în fața audienței astăzi am încetat să ud gerbera de la tine
le făceam injecții cu seringi
rămase de la moldamin mi s-a lipit nasul de geam
le coseam haine vorba cuiva „& normal” seară de seară
întotdeauna două trei mărimi mai mari mă ivesc după draperii când aud poc-poc
copiii sunt în creștere urmăresc focurile de artificii
și le plac poveștile. da, noiembrie decembrie luni de asediu
poveștile au magie în pâlpâire în Londra trebuie să crezi
te-ajută să crești gata în artificii
te poți întoarce sex la prima vedere și prăjitură cu morcovi
acum mi-a spus vocea ei și dimineața de după draperii apar cu sandalele în mâini
m-am recunoscut în oglindă, cercuri vecinele
de funingine în jurul ochilor și lapte ca niște câini ce-și cară singuri lesa prin parc
trecând prin sutien
cimitirul evreilor
the right one
demult buna-bunică s-a dus la iarmaroc
trei sute de pași până acasă să dea fasole pe vopsele gallus
când un trecător talia mai large decât întunericul neguțătorul
mi-a atins posteriorul nu și nu.
you touched the wrong girl voia ceva mai de valoare
i-am zis cu un calm care nu-mi aparține și îmbufnată (cum fasolea ei n-avea valoare)
m-a contrazis the right girl și s-a proptit înaintea mea s-a-ntors cu tăbolașul în spinare
abia atunci am intrat în panică prin râpe peste ape și ogoare
(în orașul de unde vin la toate cursurile de supravie-
țuire mi-a zis
înveți să pescuiești) când faci afaceri cu evreul
l-am plesnit să nu-ți vinzi sufletul și țarina de sub picioare
cu un curaj care jur nu-mi aparține a folosit frunze de nuc în loc de gallus
și ochi închiși anticipând iar cu fasolea a ieșit din postul mare

180 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

 POESIS

Andreea MAFTEI

TĂCERII MUZĂ
„În miez de noapte,
un țipăt prelung
iradiază.”

POEM Deschid...
Așteptarea se prăvălește, sub nucul bătrân.
Cu sărutul între tâmple,
o tăcere mă serbează. Nu e.
Nemernice mâini,
Vis de-a pururi. Eu și zarea tremurați!
ne petrecem... cât să vă mai suporte răceala?

EMOȚII DE SARE Sărmanelor voastre vene, în care curge răbdarea,

dați-le de veste că
În mine, totul e în zadar.
un izvor al plângerilor
sună. Își face vad În zadar,
către inimă. E plin nu va veni.
de vegetație carnivoră Sângele, încă, e tânăr.
și pești răpitori.
Malul zace, sub sânge,
vântul
spulberă crud
tăceri albastre, senine

POEM DE TAINĂ

Se deșiră tăcerea
precum un ghem al nevoilor
dureros de înghesuite
într-un suflet.
Gigant. Mă deșiră și pe mine,
dimpreună cu ea. De-aș vorbi...

Ea, tăcere.
Prea multe-adunate
în taină
de aur.

ÎN ZADAR

Aștept! sunt răbdătoare

pentru ultima oară.
Am săpat suficient în pielea mâinilor,
frige,
frige și Ceasul arată aceeași oră deșartă.
La ușă, doar așteptare și
preșul de sub picioarele goale.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 181

POESIS
DANSUL TĂCERII măduva oaselor, cu ură
grozavă. Durerea se prinde
La o chemare de timp, de carne.
ca într-un dans al tăcerii,
mă prinzi în brațe, strâns, În spate, o ceată de lupi
cu flerul rațional al blândeții. înfometați.
Apoi, două trupuri se restrâng, Ochi sfredelitori și urlete
într-un echilibrat balans înfiorătoare
al unui singur nume. străpung întunericul,
Vântul îmi suflă-n păr, domol,
flori de cireși și flori de măr. apoi o tăcere sfâșietoare
Și cu dulceața ta, pe vârful limbii, se lasă în pustiul acela
ai dat ton păsărilor, ca un maistru-faur, de viață.
în șoapta valsului rotit
de toamnă. Doar pământul se mai aude,
Azi, pe asfalt, acoperit cu fulgi de aur, în răstimp,
scriem tăcut, cum digeră. Cască,
cu două inimi ce au aripi. înghite hapsân
durerea toată.
ZĂDĂRNICIE
PRIMENEALĂ
O mijire de zori lucrează cu har,
să plămădească, cu apă și foc, Un timp sideral și
o țărână din genune. o primeneală sufletească
Cu un început promițător, din punctul zero către devenire
un boț de carne ne spune
se grăbește să trăiască. În goana sângelui că suntem călători pe acest pământ.
respiră Pentru supraviețuire,
haotic. Depășind, în drumul său, O zdruncinătură de secunde,
tufele de mărăcini și-un șarpe. de nervuri și celule inutile,
* se cere...
În miez de noapte,
un țipăt prelung În Trecerea de jos în sus.
iradiază. Se scurge Cu mâinile făcute vad către cer,
din timpan, căutăm adevărul
prin orificiile inimii, stomacului, pentru a păși în
până la moliciunea genunchilor. Marele Joc.
Frica mușcă

182 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

 POESIS

Daniel MARIAN

poeme
„ea nu” coroană de dinte
ea se împarte cu cerul de aceea se și întâlnește cu el la
‫٭٭٭‬ calculele împărțirii
din ce e făcut laptele aici ajungem mai rar dacă nu ne prinde toamna prin
pe lângă microbi frunze și flori și prin zburătoare
din ce e făcută brânza și
din ce e făcut cașcavalul așadar
și smântâna da smântâna
tot pe lângă microbi am văzut cum rădăcina tulpina crengile frunzele florile
dar din ce ești făcută tu coroana
pe lângă microbi toate acestea împreună nu fac cât un copac
în timp ce
microbăreaso! pătratul cubul pătratul pământul apa pietrele lighioanele
gravitația
‫٭٭٭‬ fluierul aerul păsările culorile cerul copacului
întotdeauna se mai găsește o dimineață profundă toate acestea împreună formează
în care veverița cu ochii mijiți vine din vise oculte cel mai frumos copac
să-mi servească o porție proaspătă de turbare
nu contează că nu e o dimineață nouă nici zece sau unșpe
chiar în a doișpea dimineață să mă scald înfrisonat ‫٭٭٭‬
ca-ntr-o repetiție pentru încă o sinucidere tandră azi mă ocup de lucrurile sfinte
să mângâi superba idee de veveriță strecurată scot cerul din starea de maimuță
dibace prin vămile opintite între ceainic și ibric când triunghiulară când pătrată
azi îmi rotunjesc cerul
dimineți cărunte
mai tund din avioane și le dau
copacul vrăbiilor culoare de zbor în voie
chiar de-ar veni o apocalipsă
azi numim părțile copacului care ne sunt de folos a vrăbiilor nu îmi pare rău
pentru a ști despre furnici despre ciocănitori și despre
umbră la cât de puțin cer a rămas
se cere dezmățul vrăbiilor
rădăcina copacului poate fi pătrată sau cubică ruginite-n parcări pe unde
și dacă nu știm cum arată ea arată oricum le-a prins foamea și setea de cer
întotdeauna înfiptă cu vedere largă și atentă
la pământ la apă la pietre la lighioane și la gravitație dar tu îngere cu tine
însă înainte de asta după cum se știe rădăcina copacului ce mă fac tu până unde
e un fel de rădăcină de dinte iar uneori și de copac vei zbura să nu ți se
termine și ție cerul –
tulpina copacului e în primul rând nerv de dinte dar
poate fi și nerv de copac lifting
să spunem și că tulpina copacului e tot un fel de fluier de
aceea șuieră pe unde sufletul
atunci când de ea se sprijină aerul să ajungă mai sus își poartă prihana
unde sunt multe zburătoare în care cântă culorile zboru- se trezesc culorile
lui
iar când aerul se odihnește are locuri speciale numite e ceață dar nu latră
crengi un stol de piranha
unde se petrec niște lucruri ciudate numite frunze și mai crapă zorile
rar numite flori
se face veveriță
coroana copacului ar putea fi coroană regală după ce e litera în care sar
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 183
POESIS
s-o pun în calendar te dai ba mică ba mare
cu tensiunile tale de parcă
cât a fost noapte interesează pe cineva
un fir de busuioc ești penibilă inimă
mi te-a ținut pe loc
fă-te floare!
acum vei pleca inimă
să-ți culegi ziua verde fă-te floare!
vezi nu te pierde
acum ce mai faci inimă
citește stelele proastă inimă nebună iar
să știi să mai vii te-ai dus să-ți vezi să-ți
diseară facem copii! descânți să-ți bei să-ți
fumezi să-ți tragi pe nas și
șoapte berze pe suflet iubirile de ieri
care vor și mâine
te pui de-a curmezișul timpului până la ultima instanță mai șede ai ceva timp
de a decide că timpul nu e de folos și dacă până să te faci statuie
e nevoie de timp atunci îl faci tu după propria-ți cu mai multe lumânări
geometrie răzvrătită dacă are cu cine semăna și potcoave toate
de-mprumut de la casa
dai timpul afară din tine pentru că nu ai loc cu vrăji amanetate
decât de o persoană și deocamdată îți trebuiești pe o singură viață
astfel încât n-o să te dai afară pe tine celelalte încă sunt virgine

îți amintești cum era timpul nou-născut ca o acadea nu te-am scos la pensie
cu două brațe fără picioare fără de ochi la loc comanda și bate!
și timpul n-avea inimă nu
cine a mai văzut timp cu inimă din colecția de inimi
să nu uitați pentru paradă
și timpul în fașă era simpatic și timpul desculț în vălmășie și-n soartă
înainte să devină mecanic înțolit ca un papițoi vreo inimă simplă dar
și timpul la maturitate nădușit și timpul la pensie la fel de dureroasă
ostenit vai de mama lui moartă și timpul mort scoasă din cutia poștală
c-așa-i stă bine timpului să fie mort imediat începe să cânte
să vrăjbească sângele
ziceam despre timp până să se verse
cu toate consoanele după ce
am făcut vocalele să dispară ar mai fi și inimile nerostite
în ascuțișul lor spintecător cu ele e cel mai greu de umblat
spre alte ceruri ale nimănui zvâcnesc prea tare sau
nu mai au sânge deloc
când mai ți-e foame și sete chiar dacă acum nu dor
nu mai bea timp le vine rândul-mbarcării
ia o gură de vodcă! -n tablouri electrice și-n
vitrine cu ghimpi
‫٭٭٭‬
ți-ar sta bine inimă și de-ascundeți vreo inimă
să îmbraci și alte culori vine ea după voi – nu se lasă
nu tot roșie ca o împărăteasă
ce trebuia să fie dusă de mult vezi acum? îmi spun eu mie
cu vârstele făcute ghem cum se poate de limpede arăta viața
și mereu pusă pe scandal cât încă n-a fost târâită pe văi
cu șantierele tale unde și pe piscuri și jumulită de pietre…
se procesează într-una aceeași
licoare pentru vampiri de ce să mai încerci altă viață
nu te-ai săturat să bei și să vomiți doar pentru a testa până unde
licoarea asta puturoasă merge îngăduința lui a fi?

184 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

 POESIS

Elena MARICA

poeme
„nu voi mai scrie versuri
mi-am propus să interpretez rolul
unui personaj fericit”

***
Nu mai scriu de ani buni
Am abandonat acest viciu
Îmbolnăvindu-mă de melancolie
Eram obsedată de singurătate
Căutam muze până la epuizare
după lungi halucinații
am privit lumea prin filtrul realității
în tablourile urbane
oameni preocupați să-și însceneze traiul
sacrificându-și timpul

nu voi mai scrie versuri

mi-am propus să interpretez rolul
unui personaj fericit
la fiecare atac de melancolie

***
m-am avântat să-mi trădez conștiința
avortându-mi mormanul de principii
euforiile din nopțile de mai
vor rămâne repere spre labirintul fericirii
chiar dacă trebuie să plătesc în infern
pentru orele de desfrânare

singurătate atroce
melancolie excedată
insomnii insuportabile

toate acestea mă vor urmări după abandonul tău

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 185

POESIS
Adrian MUNTEANU
IZGONITOR DE VORBE
Izgonitor de vorbe voi rămâne,
Să nu alunge zbor de rândunică.
De șoapta ce mă-nlănțuie mi-e frică,
Ca nu cumva tăcerea să-mi amâne.
Privesc în mine. Tihna se ridică,
Plutind spre dansul întregit de zâne.
Doresc ca Fiica Mării să îngâne,
Cu mine-odată, ruga-mi de furnică.
Dau la o parte lestul din rostirea
Scuipată-n geamăt depărtat de-azur.
Izbesc în miezul lui spărgând zidirea
Și mii de cioburi se desfac în jur.
Ce a rămas în mine e uimirea,
Un cuget simplu, roditor și pur.
SĂGEATA SPAIMEI
Săgeata spaimei mi-a intrat sub pleoape
Și stavilă-n rărunchi îmi e-ndoiala
Că nu va fi să dorm senin în poala
Cu flori de câmp, fiorul să-l dezgroape.
În șubrede celule curge smoala
Ce-a tăvălit putința prin hârtoape,
Tânjind cu patimi aspre să se-ndoape.
În gând înalt s-a furișat spoiala.
Ce pofte dulci pe coapse să te-alinte,
Câte uimiri în cuget să ridic ?
Rămâne caldă ruga din cuvinte
Și gata sunt la voia-ți să abdic.
Fără de tine-alături și în minte
Am tot ce-n trup zidesc și n-am nimic.
CITESC ÎN MINE CUM CITESC O CARTE
Citesc în mine cum citesc o carte.
Aprind lămpașe-n bolgii-adânci de lene,
Simt patima ce mi-a pătruns în vene,
Săpând poteci de-mpotriviri deșarte.
Cu râvnă smulg orgolii de sub gene
Și-ntrezăresc printre poieni, departe,
Ostrov ferind pârâul ce împarte
186
SONETE
„Doresc ca Fiica Mării să îngâne,
Cu mine-odată, ruga-mi de furnică.”
Tăceri târzii, cu vaporoase trene.
Veghindu-mi pasul fără contenire,
Mă lupt să-nchid sluțenia-n lăcaș
Și gheara spaimei mute din privire.
Strunind un arc de ne-nfricat ostaș,
M-arunc în lama clipei cu uimire,
Copil plăpând, strânsoare de ocnaș.
MEREU
Mereu, mereu un trup și-un gând revine
Și ce-i mai bun în noi se-ntoarce iară,
Ca să urcăm un drum incert, de seară,
Ce într-un colț de șoaptă se mai ține.
Sunt doar un punct ce pentru-a câta oară
Stă matematic în adânc de sine
Și nu mai știe dacă-i rău sau bine
Să fii vehicul spațiului de-afară.
Sfârșitul e o fracție-n scădere.
Va dăinui știutul din potir,
Trup renăscut și îmbiat la miere.
Din care-am tot desprins câte un fir,
Să-mi țes veșmântul care nu mai piere
Și stă la rând, să fie uns cu mir.
PREA STRÂMT E LOCUL
Prea strâmt e locu-n camera trăirii!
Abia-mi pot duce mâna către gură.
Ochi reci din storuri liniștea mi-o fură
Și vaietul a gâtuit zefirii.
Doar până către ziduri se îndură
Să se întindă-n umbră trandafirii.
Reci șovăieli în tainele privirii
Îmi sfâșie nădejdile cu ură.
Prăfoase molii rod brocart de vise
Și carii au pătruns în gândul mut,
Să-ncețoșeze pleoapele deschise.
Cu greu ridic opaițul de lut,
Sparg geamul cuștii, cu mișcări decise
Și sorb răcoarea mărilor, tăcut.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
 POESIS

Mariana NEGRU

gând pe acoperișul lumii (VI)

„iubitule m-auzi când nu te strig?
aș vrea să vii îmi este atât de frig!”

elegie dansează cu mine

a venit toamna într-o zi de duminică îți scriu dansând in ploaie

și știu că am pierdut ceva
dar nu vreau să recunosc că-i așa
cu fiecare frunză care zboară
cu fiecare dor durut
în ploaia toamnei vin să te iubesc mai mult
cât galben Doamne câtă destrămare!
la ce e bună o inimă ce doare
de-atâta frig și vânt și așteptare?
eu îmi iubesc și rănile și viața
în frigul toamnei n-o să-mi pierd speranța
și-mi vindec frunzele de galben ruginiu
cu focul dintr-un suflet ce arde veșnic viu
cântec de toamnă
ce toamnă târzie e în cuvânt
venisem să fac un legământ
dar te-ai speriat de suflet prea mult
atunci m-am ascuns după un nor
și-mi plouă pe umeri pe stele pe dor
ne plouă iubite și frunzele mor
dintr-un oraș cu miros de dor
încerc să-mi adorm simțurile
c-o inimă ce-mi zâmbește după un nor
alunec in mine,
cu gândul să mă dezleg de dorințe
la balul speranței unde fluturii dansează vals
pe-o muzică feerică de Brahms
e greu să mă dezbrac de tine
când sufletu-mi vrăjit dansează
într-o poveste de iubire
în care astrul nopții ne veghează
nu mai e timp pentru cuvinte
când suntem noi în lumea noastră
tu-mi ești mereu din sunt iubite
iubirea noastră e albastră
albastru
când sufletul mușcă din cer
mă naște nemurire și mister

și plouă pe noi pe cuvânt

mi-e toamnă mi-e frig si mi-e vânt
ne plouă iubite pe clipă pe ploi
ce toamnă târzie e în noi!

e toamnă

e toamnă iar...
îmi mor cuvintele ce le-am primit în dar
și frunzele au plecat spre nicăieri
mă despletesc de vara cea de ieri

iubitule m-auzi când nu te strig?

aș vrea să vii îmi este atât de frig!

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 187

POESIS

EMANUEL POPE

Poeme
„eram aruncat cu violență, dincolo de tărâmul memoriei,
de un nou val de cifre, la fel de lipsite de importanță.”

Iarna ghioceilor din firele de iarbă distonanțe (1)

Cât de naiv am putut să fiu și iată-mă acum între a vâsli împotriva apei și a vâsli împotriva
ajuns, deșertului,
după 50 de ani, fără puterea de-a mai crede că nicio diferență.
vreodată ceva cum nu există o diferență considerabilă
se va putea schimba în bine, - folosindu-ți pânzele -
copil uitându-mă la steaua umanității atât de între a naviga
puțin am reușit pe apă, pe nisip sau pe zăpadă
și Dumnezeu mi-e martor cât de mult mi-am (nu am spus pe cer!)
dorit, poate numai gustul acelor de sticlă
la fel și lumea toată în vâltoarea a două mii de din nisipul înghițit să fie mai dur
ani. decât al celor ce se nasc din salinitatea mării
Numai pulovărul acela a mai rămas sau din zăpadă...
cu izul lui de mucegai din lâna murdară, deșirată pentru o minte de copil.
mereu aproape Cum tot pentru ea,
și umbra sa de zeghe și stigmat gustul celor pe care i-a cunoscut
ca o veșnică rană și ocară și al celor de care abia acum se apropie,
vorbindu-i sufletului meu în șoaptă precum și al celor pe care i-a iubit
de câte ori exaltat și cu speranță cu al celor pe care abia de-acum încolo
am strigat înnebunit de bucurie se va strădui să-i iubească,
spre victoriile Omului. nu poate decât să semene
...dar imediat am înghețat. ori cel mult să rănească la fel.
cineva întodeauna a venit destul de repede și a
învățat să tragă cu arma.
....și atunci cum să mai pot iubi această fiară
și cum să nu-mi pierd credința în umanitate?
dar în visele acestui ins ce mă locuiește,
atât de neștiut și de neînțeles pentru mine?
Da, e drept, sfârșitul acestei ierni
ca orișicare alt sfârșit
va naște iară și muguri puri prin iarbă
din fibre ce rezistă tainic
Dar asta numai pentru a-i strivi.
Și stau atunci și ascult
povestea bătrânului fir de lână
prin veacuri deșirându-se
cu izul lui de mucegai și teamă
printr-o lume niciodată schimbată îndeajuns
și suficient de bolnavă,
Prietenia ca și viața își are mimetismul ei,
gata mereu
în special pentru un navigator vicios:
de alte și alte,
ieri trecând printre banchize mari de gheață,
nenumărate crime.
188 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

azi desprinzându-se din împresurarea unor ape
calzi,
mâine salutând pe alții
ce par a fi o nouă insulă de fericire
în mijlocul unui deșert.
...dar nu este deloc așa.
metamorfoze (1)
mă uitam azi la o listă cu nume pe care am scris-
o în alt secol
cu un creion chimic pe o bucată de lemn
- de atunci s-au întâmplat multe -
și la numerele de telefon de acolo.
Mi s-a părut a fi o culegere de date încifrate.
Tot ce puteam citi era numai ''el'', ''ea''
și apoi de fiecare dată
eram aruncat cu violență, dincolo de tărâmul
memoriei,
de un nou val de cifre, la fel de lipsite de
importanță.
...așa m-am convins că devenisem pasăre!
și zburam liberă,
dacă nu (cumva)...un lucru și mai mic,
mai ascuns și mai de preț,
cum ar fi un greiere lângă o tulpină de iarbă ori
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
POESIS
un purice de apă.
Începusem să dezvolt pentru prima oară
o conștiință, o nouă viață
în mine,
încălzită de un limbaj propriu, intraductibil,
pentru oricare dintre numerele aflate pe lista mea.
Un poem are 220 de cuvinte
Un poem are 220 de cuvinte,
toate în hemoragie sau supurând
și lumea înloc să cheme o ambulanță
cheamă redactori și nu-știu-ce directori de reviste
literare
să te umfle și să te afunde cât mai repede
în cloaca lor bine orânduită
e și asta o formă simplă de iubire,
ca o desprindere,
o pasiune vădit socială,
un copy/paste în colaj,
fără să vrei
faci parte din marea „pictură”
ia iute o lamă și ascunde-o sub limbă
ca până la premiere
să poți rade orice urmă
și tot ce-a mai rămas.
189
POESIS

Carmen SECERE

Poeme
„vecinii privesc pe gaura cheii
fac semnul crucii
peste prag”

sperietori cineva cheamă un ceasornicar nebunia miroase a farmacie

și a lipici ieftin
podul e vechi soarele roade sub unghii
lacătul a căzut când nu mai rămâne pelocrepaus
nimic
în lăzi se-ngălbenesc strigă de la etaj o boală
definiții false arahnofobie de nervi

cu ochii închiși "araignée du matin, chagrin” abisinia

trag la sorți araignée du midi, plaisir,
metafore cusute cu ață neagră araignée du soir, espoir." vară complicată
și multe puncte în abisinia
de suspensie am închis aerul
în spatele ferestrei noaptea pulsează
mereu câștigă aceiași pitici la încheieturi
cu măști de plumb otrava o cumpăr
pe obraz de la supermarket strâng pietre
de mare
să stingă cineva lumina atacul de panică –
în depozitul de întâlnirea cu mine construiesc o casă
sperietori în tabăra adversă din amintiri

deasuprarealism mă obosesc îmi lipsești ca și cum

deasupra
nu mai este nimic
nici în spatele nimicului
lipesc urechea de scândură
s-aud ceasul cum merge
pătrat
sângerez întuneric
mușcată de o lumină
cu dinți
toți îmi uită
numele
vecinii privesc pe gaura cheii
fac semnul crucii
peste prag
190
gândurile sincere mi-aș lipsi
din fotografii
mânji
înnod frânghii
să urc pe hipodrom au crescut
urzici
într-un colț al memoriei
păianjenul învață stelele ruginesc
să-și învingă fobia în potcoave
de oameni
piaptănă-mi raiul
nervi și scoate apă pentru
mânji
vara expediez plicuri
cu timbre comemorative părul meu e tot mai
din locurile în care am murit sălbatic
singură și neștiută
lână
cineva etichetează
mereu flacoanele greșit la marginea orașului
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
 POESIS
niște pensule visele miros
a iod (știu sigur
un abandon mirosind că era seară
a cer totul este perfect pentru că în livadă
precum în lumea tăcuseră
pictez o fereastră unui filosof păsările)
deschisă
paza bună mă învață se auzea
îmi mâzgălesc să respir doar strigătul
neputința până mâine cositorului

cunosc pe dinafară în zori tata m-a luat

aceste culori acoperite un nebun îmi dăruiește în brațe
cu amintiri hârtie de mătase
de lână și alizee eram cât un pui
din kenya de vrabie
alizee din kenya căzut
cuib din cuib
la ecuator nu există
apus aveam vreo delir
șapte ani
patria mea nu mai este te-am visat
patria mea se oprise erai mâna care-mi descosea rănile
ploaia
iubesc un cal dimineață trebuia să fie septem-
cu aripi era brie
seară sau cine mai știe

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 191

POESIS
ZAREA DIN SOMN (VI)
Năvădeli în șapte gânduri
Într-o vreme cât o spuză
Se lăsase somnul greu
Și în bezna din lumină
Adormise Dumnezeu.
Printre gene se făcea
Că-I scăpase de sub haină
Rostul care întorcea
Florile din fân în taină.
De acolo dezveleau
Petrecute-n borangic,
Poamele când născoceau
Miez și sâmburi din nimic –
Năvădeli în șapte rânduri
Cât lăcustele când zboară
Înspre verdele din gânduri,
Prin lumina lor amară.
Să se cearnă fel și chip
Că se-așteaptă vânt și ploaie
Peste umbra din nisip,
Zbor din piatră să despoaie.
Să plesnească orișiunde
Destrămările și clinul,
Că nu spun cum le ascunde
Fierbințeala și pelinul.
În huzur și în cocleală
Suruparea e și nu-i,
Eu m-aleg din toropeală
Să adorm în visul Lui.
Aș croi o cale brează
...și cât Dumnezeu visează
Pe răstavul Lui de pluș,
I-aș croi o cale brează
Să-L sloboadă din urcuș.
Ca să-L văd cum trece râul
Spre tăpșanul cu scaieți,
Cu toiagul trezind grâul
Când cresc zorii în sticleți.
Să-I aud tălpile goale
În cenușa de zăpadă,
Cu prăjina prinsă-n șale
Jucând sârba în ogradă,
192
Dumitru TOMA
„Eu m-aleg din toropeală
Să adorm în visul Lui.”
Prin codanele încinse
De pelinul Lui fierbinte,
Pe de-a-ntregul parcă prinse
Într-o roată ce nu minte.
Vraja pedepsită-n floare
Să-ți arăt ce caut eu
Cât visează Dumnezeu.
L-am văzut când gustă coarne
Și se culcă și adoarme.
De căldură și de grabă
Mai alunecă-n zăbavă
Și Își face singur preș
Din zăpada din cireș.
Își sloboade pe picioare
Vraja pedepsită-n floare,
Iar pe frunte și pe mâini,
Aburul scăpat din pâini.
Tu să știi că-ntruna caut.
Ai să vezi că sunt ce laud.
Arde focu-n vreascuri ude
Cine știe. Tatăl simte
Când copilul e cuminte,
Sau când cade în greșeală
Fără pic de-ngăduială.
Petru că sunt cam la fel –
Cum e Fiul este El
Când se face iască-n soare
Și pe nimeni nu mai doare.
Iar de sângerează Tatăl
Care lasă semne-n lume,
Nu mai știe, Doamne, iartă-L
Și de știe nu mai spune.
Este mult de când se aude
Că e clar ce e-ncurcat
Și luminile sunt scunde.
Doamne, scoate din păcat!
Știe Domnu. Domnu-aude,
Domnu rabdă, Domnu vede.
Arde focu-n vreascuri ude
Și nimenea nu mă crede.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
 POESIS

Codruța VANCEA

poeme
„gustul strugurilor se odihnește pe buzele mele
las toamna să curgă prin noi”

mi-e drag de toți copacii foarte negre

mai negre ca nopțile în care moartea se strecoară
atârnă luna-n crâng pe sub pleoape obosite de viață
într-un septembrie mai întârzie acolo puțin
blând doar cât să soarbă ultima strălucire a irisului
cum nu știu dacă apoi pleacă
octombrie o să vină pe cărările cele negre
tot blând cercul de foc
în culori de miere se închide
la miezul zilei
și-n dimineți stinghere dulce gust
mi-e drag de-acum
de toți copacii gustul strugurilor se odihnește pe buzele mele
cu vag miros de toamnă las toamna să curgă prin noi
nu-mi pasă un gol mă cuprinde în
dacă vor fi goi nopțile în care stau trează
îi strâng în brațe insomniacă
le gust tristețea la marginea vieții
din scoarța maronie privesc înapoi
vrăbii stau mute pe crengile lor printre alte emoții
umbrele lor mă înfioară palmele reci așezate pe sternul meu
se odihnesc fragil
pe zidurile caselor bătăile care s-au oprit
trupul meu înțepenit
fatalitate ploi, nori și fum
căutând un drum
deschid dimineți în care printre hățișuri
toate cărările îmi par verzi printre morminte fără cruci
de un verde crud printre năluci
strălucesc stupid, colorate în fiecare dimineață
își dau drumul inofensive reînvii
printre clădiri și printre cimitire gustul strugurilor se odihnește pe buzele mele
pe lângă porți ascuțite las toamna să curgă prin noi
ocolesc autobuze aglomerate o pace adâncă
fug de reclame la detergenți durerea-i o stâncă
fug de reclame la creme parfumate
ocolesc drumurile ușor prăfuite curajul de a fi vinovată
desfundă toate aleile înfundate
acoperă găurile lăsate de năvalnicul pickhammer sunt vinovată
e o reverie de primăvară pentru că am iubit mai mult decât
în care verdele crește spre cer aveam voie
agățându-se de albastru sunt vinovată
apoi brusc pentru că purtam în mine
nu știu de ce amestecul femeie - bărbat
toate cărările devin negre apoi tot ceea ce se cuvine
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 193
POESIS
sunt vinovată aș putea însă să învăț de la el
pentru că am spus prea mult cum să tac
și prea des mi-aș putea întinde brațele
cuvinte de femeie liberă în sus
unor minți cu libertatea încarcerată așteptând să cadă ploi peste mine
sunt vinovată așteptând să treacă furtuni
pentru că nu știu să să mă ardă soarele
zâmbesc galeș din priviri în cele mai fierbinți luni
când sunt mușcată să rămân
acum știu cum colții albi însângerați pot fi înrădăcinată
trași în ciocolată aș putea să sufăr de-o lovitură
sunt vinovată de-o tăietură de gater
de câte ori m-am dat un pas înapoi neașteptată
să nu stropesc cu noroi să-mi fie trupul împărțit în așchii de lemn
vreo pasageră înțepată să dispar demn
sunt vinovată ca o plută pe-o mare
de mult prea multă cum
lăcomie nu
de nevinovăție sunt un copac
uneori
nu tac nu
tac
nu
sunt un copac

194 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

 POESIS

Gabriela VERBAN

poeme
și alte ceruri
***
ploaia biciuind plânge zborul
sufletul dimineților fluidizat în păsări
strigătele pescărușilor dureros abisul
înecate în rouă din lacrima sferică a albatrosului
eu născocind visul.
închipuind
frunze de timp nesfârșită ora
într-un cer mai îndepărtat,
mai pribeag. am însemnat în spațiu
un turn de catedrală
*** clopotele orei
secera lunii bătând în nesfârșire
cosind o, câtă nemurire
tăcerea zăpezilor a coborât în noi

*** o lacrimă de cer

tâmplele cerului
au explodat în flori să ne pierdem conturul
din adâncul în fecundele ploi
dragostei mele eu voi fi
lacrima de cer
rugăciune clătinată
în ochii tăi adânci
din lacrimă cât o eternitate
se întrupează sfinții
în rugăciune dă-mi, Doamne, har
dragoste și dor
clipa
dac-aș putea a înghețat din nou
în cer să mi te-apropii
cum reînvie visul în mine
în fiecare zbor cuvintele
își strigă
inspirație durerile
cu rădăcini în cer
curge tăcerea
poeme din cer unde te-am pierdut, suflete
în inima mea.
oare când te-oi regăsi
orgoliu în a câta căutare
aș putea să mă mai uit
vino să te-aștept
să ne biciuim surâsul suflete pierdut?
cu melancolia verticală unde pot să mă aștern
a artezienelor – să mă fac în sine-mi ghem
îndrăznețelor fântâni unde să mă desfășor
triste să mă pierd să mă adorm?
ca orice orgoliu oare unde te-am pierdut
reîntors în cădere suflete dintru-nceput?

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 195

POESIS
Mariana ZAVATI GARDNER
din volumul în pregătire PATAGONIA
se tânguie Juanita
plutește în pampa húmeda
prinsă-n singurătate
înghițită în vis de-un vânt sur
cu Martiño, Javier și Francisco
maree în inima ei de acum
atomi, niște clipe apuse
satul nașterii ei fără vise
satul ei rănit de albastru,
atomi în frigul din noapte
Juan, bărbatul ei tânăr
a iubit-o atunci și acolo
Juanita plutește
să-i afle pe cei dinainte
pe Martiño, Javier și Francisco
femeie la mijloc de ani
satul nașterii ei cu măcieși
unde s-a luat cu Juan
atunci – cu bărbatul ei tânăr
au dănțuit tangoul în piață –
printre tufe de măcieși
în transă, apoi în milongas
o lume nebună dănțuia-n derivă
cu Martiño, Javier și Francisco
cândva – acum în văzduh
nostalgie și picioare umflate
dureri, resemnare, încălțări
pe-o măsură nepotrivită –
zumzăiesc multe vise uitate
cu Martiño, Javier și Francisco
prin minte, inima ruptă
abandonată-n satul nașterii ei
zece mii de oameni se-adună
la fiesta de țară
în întuneric, o chinuie lumina
Juanita visează – în ogradă
Martiño plămădește chirpiciul
apă și paie – în unghere
Javier plămădește aluatul
sare, drojdie și apă
Francesco plămădește-n lut
nimicuri pentru fiesta
Juan plămădește...
196
VERSURI
repetiție cu trunchiuri de cactuși
se-nșiruie pe stânci curcubeu
bolovani se frământă-n văzduh.
feria artizanal printre oameni
țărani și țărănci vând carpete
din lână țesute în casă.
câini mici, câini mari zac în praf
loviți de adâncimea albastră
Juanita intră-n biserica veche
adâncă și rece cu acoperișul din lemn
zid din chirpici dalb pensulat
Juanita s-a luat cândva cu Juan
se oprește-n drum – ultim vis nebun
cu Martiño, Javier și Francisco
călătorie fără corăbii
un intens sat liniar unde
vulpi și puma s-au stins otrăvite
în luptă cu estancias
mii de oi, fincas, ranches
oi la grătar asados
lână și peso, peso și lână
în fiecare an,
fiesta din calendar
zece mii de pelerini
cu Martiño, Javier și Francisco
urcă pe Muntele Curcubeu
la icoana Madonnei
și-n lumini reci coboară
cu Martiño, Javier și Francisco
Juanita plutește spre case și câini.
simte praful în nări și-n ochi
alunecă peste câmpuri înguste
fără țărani –
cu cirezi indiferente de vaci
sub albastrul de smalț
căldura îi biciuie fața greblată de ani
alunecă
cu Martiño, Javier și Francisco
privește la țărnă
alunecă
ridică privirea
măsoară distanța.
plânge turcoazul,
ambalată-n praf și aduceri-aminte
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
 POESIS
cu Martiño, Javier și Francisco în mini-jupe, măsoară vechea carcasă
la prima casă, în ograda din mijloc femeia la mijloc de ani
bea la fântâna – câinii-și fac siesta dinspre Ushuaia vânturi vânează veșnicia
bărbatul cel tânăr iese din casă
un alt Martiño-i oferă-o cană cu apă „cândva zădărnicie", șoptește
și-o bucată de mămăligă bărbatul cel tânăr cu fluer și broșă
înecată-n brânză de oaie un gaucho uitat în timp
"mâncați, aveți de urcat” șoptește „vanitas vanitatum et omnia vanitas!",
bărbatul cel tânăr strigă mireasa, cu șosete și coș de răchită
un alt Javier, un alt Francisco „este invers cu indigo" o întrerup
în echipament de echitație domnișoarele de onoare, în rochii purpurii –
"îmi caut bărbatul." – care din ei? fluerul se luptă cu inima Juanitei
răspunde femeia la mijloc de ani „cândva zădărnicie” –
întinzându-și picioarele Martiño, Javier, Francisco... Juan?
în ograda din mijloc, "îmi caut bărbatul cel tânăr!!"
la marginea fântânii, stă tolănită „te așteptăm la nesfârșit",
o tânără mireasă spun domnișoarele de onoare
cu două domnișoare de onoare, cu o singură voce.
parfumate-n oțet de mere, toate trei „Martino, Javier, Francisco?”
bizare Ramone-o măsoară „unde-s?”
„în spatele bisericii, biserica veche!"
o briza rece coboară printre case șoptiră Ramonele ca una în briză –
dinspre Ushuaia vânturi vânează veșnicia
cu flori din ceară și lampioane
bărbatul cel tânăr cu fluer și broșă – este încă lumină
Martiño, Javier sau Francisco –
pe poteca dinspre fântână. vulpi, păsări de pradă
"cântă-ne de suflet!" strigă cocoțate femeia la mijloc de ani
pe zidul interior de la fântână amețită se-nvârte
tânăra mireasă urmează poteca
și cele două domnișoare de onoare, spre satul ei din vis
Ramone distinse așteaptă llamas și jaguari
soarbe cu lăcomie bărbatul cel tânăr
din fluier de suflet târguri pe drumul ei
o cântare despre-o femeia la mijloc de ani oameni de pretutindeni
ce-și căută bărbatul cel tânăr pe-un drum chinuit se vinde totul
Martiăo, Javier ori Francisco praf și câini vagabonzi
sau poate Juan? voci în capul ei –
ea-și căută bărbatul cel tânăr este încă lumină
cu fluer și broșă -
yerba mate
pe dealuri, voci uitate, sunete ecou plantată cu ani în urmă
lângă potecă
din fluer cu înțelesuri nocturne, în satul ei liniar
simte ca Magellan în 1520 cu locuințe din chirpici –
întâlnire cu „patagon-i” este încă lumină
ograda-i știută, câinii la fel –
Martiño, Javier și Francisco – femeia la mijloc de ani simte
trei domnișoare stau tolănite, soarele zdrobit de la prânz
o tânără mireasă trecutul ei țesut în curcubeu
și două domnișoare de onoare, în lână colorată
trei Ramone parfumate-n oțet de mere când se petrece singură
–
este încă lumină

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 197

POESIS

JAPONERII

GRUPUL DINCOLO DE RETINĂ

Andreea MAFTEI
Traduceri din/în franceză

Jean-Philippe GOETZ traseu scurt Marie-Alice MAIRE

în noroi miracolul
liqueur d’absinthe ~ păcii interioare rafale de vent –
un peu de la solitude du poète la pivoine ébouriffée
nuit profonde rampe sur le sol
absint ~ juste avant l’aube
un pic din singurătatea poetului un moment suspendu rafală de vânt –
bujorul bătut
Rose De Sables noapte adâncă se-agață de sol
chiar înainte de zori
caprices du vent ~ clipa suspendată penchant la tête
la danse des gaillets jaunes il sombre de plus en plus
dans les herbes folles solitude ~ le tournesol
mes mains devenues mouettes
capricii ale vântului ~ înclinând capul
unduirea sânzienelor singurătate ~ se-ntunecă tot mai mult
între ierburi sălbatice mâinile mele devenite pescăruși floarea-soarelui

Lilas LIGIER Fréderic André BAZILE encore cette année

les chrysanthèmes s’annoncent
heures brûlantes un oiseau sur la branche ~ pour mon anniversaire
chercher la fraîcheur d'unbain il attend le soleil
dans les arbres și anul acesta
o pasăre pe creangă ~ crizantemele se anunță
timp canicular așteaptă soarele pentru ziua mea
căutând prospețimea
printre arbori aucune scorie de gris ~ cadran solaire ~
le vent a nettoyé le ciel un champ de tournesols
larmes claires
dans ses yeux d’enfant niciun rest de gri ~ cadran solar ~
chaleur du jour vântul a limpezit cerul câmp de floarea-soarelui

lacrimi sincere tournesol matinal ~ elle s’incline avec grâce ~

în ochi de copil levé avant le soleil la pivoine blanche
căldura zilei
floarea-soarelui matinală ~ ea se-nclină cu grație~
petit sentier trezită înaintea soarelui bujorul alb
dans la boue le miracle
de la paix intérieure

198 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

 POESIS
Chantal TOUNE l’angle d’envole des gruescendrées~ albinei spre stup
la flèche écorche l’azur
Nuit sans étoile répit sur feuille –
dans la flaque d'eau Mirela DUMA BÎLC au début juste le vol
le croissant de lune d’une abeille à la ruche
bujori înfloriți –
noapte fără stele într-un penar ascuns Carmen Mariana NANU
în ochiul de apă rujul bunicii
semiluna foile rumene
pivoines en fleurs – în cuptorul toamnei –
Sarabande dans un plumier caché cerșetorul flămând
autour du lampadaire le rouge de grand-mère
papillons de nuit feuilles rougeaudes
Mirela BRĂILEAN au four de l’automne –
Sarabandă le mendiant affamé
în jurul lampadarului broasca lui Basho –
fluturi de noapte câți imită de atunci Mirela ORBAN
salturile ei
gorgés de soleil ~ nuntă de argint –
les tournesols courbent leurs têtes au la grenouille de Bashô – dintre toate florile
crépuscule combien imitentses sauts doar crizanteme
depuis lors
preapline de soare ~ mariage d’argent –
florile-soarelui își înclină capetele Gabriela BELDIE de toutes les fleurs
spre apus juste des chrysanthèmes
zăbrele dese –
rosée du matin ~ în mâna copilului Carmen PASAT
larmes de la feuille écarlate un singur bujor
fire de iarbă –
roua unei dimineți ~ treillis épais – clipele libelulei
lacrimile frunzei stacojii dans la main de l'enfant pe un balansoar
une seule pivoine
Autori români brins d'herbe -
Daniela Sorina CIURARIU les instants de la libellule
Andreea MAFTEI sur une chaise balançoire
primele riduri –
margaretele – cât de iute se scurge Marin RADA
între petalele ei pe apă o frunză
lumina toată norii de toamnă –
umbra nucului bătrân
les marguerites – les premières rides – se scurtează
parmi ses pétales à quelle vitesse s’écoule
la lumière entière une feuille sur l’eau nuages d’automne –
l’ombre du vieux noyer
Ana URMA Dana ENE s’abaisse

înspre cabană – drumul spre casă – Costel ZĂGAN

parfumul bujorilor de la un geam la altul
urcă muntele floarea soarelui frunză cu frunză
doar toamna îmi numără
vers le chalet – le chemin vers la maison – deziluziile
le parfum des pivoines d’une fenêtre à l’autre
en grimpant la montagne le tournesol feuille avec feuille
seul l’automne me compte
Alexa Gavril BÂLE les désenchantements
Pavel ILICA
unghiul cocorilor ~
răgaz pe frunză –
săgeata sfâșie azurul
la început doar zborul

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 199

PROZĂ
Mircea Ioan CASIMCEA
SFÂRTECAREA PROFESORULUI NEAGOE
Datorită unei metode neobișnuite de a preda noile
cunoștințe, profesorul Neagoe a devenit curând
pentru elevii săi, apoi pentru restul elevilor din școală
și pentru colegi, un personaj straniu. Stranietatea
profesorului nu s-a amplificat doar fiindcă intra la ore
îmbrăcat cu odăjdiile domnești și vorbea la persoana
întâi, ca despre sine, și se așeza pe scaunul de la
catedră ca pe un tron simbolic, ci și prin obiceiuri.
Bunăoară un elev, o elevă sau mai mulți, aduși pe
postament, lângă sine, deveneau în câteva zeci de
secunde chiar persoanele cu care domnitorul discuta:
fiu, fiică, soție, un dregător. Toți elevii din bănci se
transformau prin transfigurare în sfetnici, curteni,
oșteni, boieri de felurite ranguri. Puterea de seducție
a profesorului se amplifica o dată cu înaintarea în
vârstă, de aceea noile generații trăiau cu mai multă
intensitate bucuriile spirituale provocate de dascălul
de istorie.
Profesorul Neagoe simțea o elevată bucurie
profesională când vorbea elevilor despre înțeleptul
domnitor Neagoe Basarab, despre voievodul poet
Petru Cercel, precum și despre savantul domnitor
Dimitrie Cantemir. Insista cu multă plăcere asupra
cărții Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său
Teodosie și aducea alături un elev conștiincios, pe
umerii căruia așeza o pelerină, apoi vorbea sacadat,
imprimând o anume muzicalitate frazelor spuse din
memorie: “Iar de-ți va mai prisosi din venitul
domniei, acel venit să nu gândești că este câștigat de
tine, ci iar l-ai luat de la săraci (…) Drept aceea, cum
o luați de la săraci, așa se cade să o și dați pentru
dânșii, să faceți odihnă și pace…;…iar de veți fi
mulți, de nimic să nu te înfricoșezi, nici să te îndoiești
(…) că omului viteaz toți oamenii îi sunt într-ajutor,
iar omului fricos toți oamenii îi sunt dușmani; mintea
este cap și învățătură dulce tuturor bunătăților…
Mintea este avuție și comoară netrecătoare, care nu se
cheltuiește niciodată. Mintea cea curată se urcă mai
pe deasupra cerurilor și solește dreptățile sufletului și
ale trupului înaintea Atotțiitorului Împărat. Mintea
este viață prietenilor și împăcare fraților”. În final se
adresa fiului Teodosie cu următoarele cuvinte: “O,
fiul meu… stâlparea mea cea înflorită…”
În momentele acelea elevul era chiar stâlparea cea
înflorită, îngenunchea în fața înțeleptului său tată și
domnitor și din proprie inițiativă șoptea: O să respect
cu dârzenie învățăturile voastre, Mărite… Elevul,
devenit astfel fiul domnitorului, părea că este
îmbrăcat cu haine de epocă, în picioare avea cizmulițe
200
din piele de antilopă, iar pe cap strălucea coronița de
principe valah. Colegii de clasă formau de bună
seamă curtea și dregătorii, ale căror haine luaseră
aspectul celor purtate la începutul secolului
șaisprezece de cei evocați.
Cu aceeași bucurie în suflet comunica elevilor
cunoștințe edificatoare despre voievozii Ștefan, Ion
cel Cumplit, Mihai, Brâncoveanu și mulți alții.
Uneori orele profesorului Neagoe reîncepeau după
terminarea cursurilor sau în anumite sâmbete. Elevii
deveneau în acest fel proprii lor strămoși care
continuă să lumineze vatra străbună, numită mai apoi
România, cu nesfârșita trudă, cu sângele vărsat în
lupte crâncene, cu petrecerile dezlănțuite, cu
sinistrele bejenii, cu slujbele de înmormântare, cu
cinstirea morților, cu nunțile întrerupte doar de
posturile creștinești… Își imagina profesorul că toate
nunțile românilor petrecute în secole se desfășoară
într-o singură duminică, sub ochii lui și ai elevilor săi.
Vor învia milioane și milioane și milioane de mirese,
de miri, socri mari și mici, vornicei, nuntași, tarafuri
și orchestre cu instrumente cunoscute astăzi, altele
dispărute din folosința cohortelor de instrumentiști.
Prin poiene, pe drumuri forestiere, pe coline, dealuri,
câmpii, prin sate și orașe se vor zări miresele în
puhoaiele de oameni așezați gospodărește să petreacă
la nemaipomenita nuntă. Etnografii, muzicienii,
coregrafii, maeștrii în arta culinară, degustătorii de
vinuri și de răchie, simplii curioși ar izbuti să studieze
și să descifreze mai spornic evoluția compartimentelor
de civilizație autohtonă…
Dar luptele cu armatele invadatoare duse în secole
și programate în răstimpul a douăzeci și patru de ore,
chiar în câteva zile, cum s-au desfășurat? Sângele
morților, răniților, al tuturor morților, năvălește
învolburat, în albiile râurilor, pâraielor, văilor,
înroșește apele care trimit în atmosferă trombe înalte
și le îngroașă cu pământul adus de pe colnice, apoi
apele păstoase inundă case, conace, acareturi, livezi,
viță de vie, culturi date în pârg… Dar înmormântările
din veacuri în cimitire existente într-o singură zi și o
noapte? Groparii și preoții, cernitele rude, prietenii,
vecinii vor fi repede îngropați de alte pâlcuri de
oameni îndurerați, când acestea la rândul lor… Dar
nașterile femeilor îngrozite și fericite, aflate după
împrejurări în paturi, lângă răzoare, la umbra
căruțelor, boilor, cailor de la capetele loturilor, lângă
căpițe de paie și fân, la marginea ariei de treier…
Când a vorbit elevilor, în maniera cunoscută deja,
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

despre Vodă Brâncoveanu, profesorul Neagoe a trăit
la ultima oră înaintea vacanței de primăvară o stare
unică. Avea pe el veșminte asemănătoare celor pe care
le îmbrăca domnitorul Constantin Brâncoveanu și
dintr-o dată se trezi pur și simplu la Înalta Poartă, în
fața sultanului. Se aflau de fapt în marea sală a
tronului, unde stăteau turcește, pe covoare uriașe,
desculți, înalți demnitari care în acele momente
formau un fel de consiliu de judecată a domnitorului
valah. Profesorul Neagoe stătea mândru în fața
sultanului, însă l-au obligat să îngenuncheze și să-și
lipească fruntea de pavimentul sălii. Când preamăritul
sultan a aflat că Neagoe nu numai că nu are copii, dar
nici nu este căsătorit, a dat dispoziție ienicerilor să-l
ducă în celebra închisoare Edicule, până când el și
luminatul consiliu vor hotărî cum vor proceda cu
ambițiosul dascăl. Întrucât voievodul Brâncoveanu a
avut patru băieți care au fost decapitați o dată cu tatăl
lor, porunca a fost să-l scoată pe Neagoe din cel de al
doilea deceniu al secolului optsprezece și să-l trimită
în finalul celui de al treilea pătrar al secolului
șaisprezece…
Expediat astfel în urmă cu 140 de ani, celibatarul
și straniul profesor s-a reîncarnat în persoana
aprigului Ion Vodă cel Cumplit. Abia fusese învins la
Roșcani și Iezerul Cahulului, că un comando de
spahii, condus de însuși sultanul, l-a prins prin
vicleșug. Vodă Ion a fost condamnat la moarte, fără
circumstanțe atenuante. Cum de astă dată învingătorii
nu aveau la îndemână două cămile care să-i sfârtece
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
PROZĂ
trupul în felul cunoscut, au zărit două tractoare aflate
la capătul unei tarlale întinse. Cei doi tractoriști
tocmai prânzeau, așezați turcește pe o pătură uriașă,
unde se mai aflau din abundență bucatele din care cu
multă poftă se înfruptau. Unul era vârstnic și gras, cu
nasul lat, celălalt tânăr, suplu, cu început de calviție,
însă amândoi aveau cămăși albe, călcate impecabil,
cravate cu dungi care se asortau cu costumele din
stofă scumpă, probabil de import. Dungile pantalonilor
erau ca lama cuțitului, iar pantofii nou-nouți
străluceau sub razele Soarelui, încât sultanul a fost
tentat să-și privească barba și turbanul în luciul lor.
Tractoriștii stăteau de mult timp în picioare, cu
capetele plecate. În mâna lor stângă se afla deja câte
o carte.
- Manuale despre istoria neamului vostru? întrebă
încruntat sultanul, după ce a dus mâna dreaptă la
stomac și la frunte, murmurând aproape cântat salutul
salamalec, apoi izbucni în hohote de râs.
Comunică hotărârea lui celor doi tractoriști, ca ei
să împlinească repede, cu mașinile lor, condamnarea
la moarte ce tocmai o pronunțase. Să lege cu lanțuri
picioarele domnitorului ghiaur de câte un tractor,
astfel încât trupul nesupusului Ion Vodă să fie
sfârtecat ca în anul 1574. Tractoriștii eleganți au
schimbat între ei priviri iscoditoare, apoi fără vreun
cuvânt au desprins discuitoarele remorcate, s-au urcat
la volanul tractoarelor, împreună cu sultanul și cu
pâlcul de spahii de elită. Se deplasau pe cea mai scurtă
cale spre nobilul prizonier, aflat sub strașnică pază.
201
PROZĂ
Cornel NISTEA
SĂ MORI FRUMOS, PRIETENE!
De când a deprins obiceiul
să meargă la biserică și să se roage, căpitanul rezervist
D.T. trăiește o tulburare și mai mare. De doi ani de
zile de când i-a încredințat preotului sub patrafir pă-
catele și s-a împărtășit, nu reușește să aibă convinge-
rea în mântuire, pentru că au fost prea multe „făptui-
rile”. Totuși erau momente în timpul liturghiei, puține
desigur, când era cuprins de-o emoție adâncă, dacă nu
chiar de fericire. Aștepta cu nerăbdare mai ales mo-
mentul acela al sărutării sfinte, când credincioșii se
îmbrățișează unii pe alții la îndemnul diaconului: „Să
ne iubim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim:
pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o
ființă și nedespărțită”.
Îmbrățișarea aceea și sărutul, mai degrabă mimat,
nu avea întotdeauna același efect, aceeași trăire înaltă,
nu găsea în aceste gesturi decât arareori acea bucurie
a păcii, ba în îmbrățișarea unora dintre credincioși
simțea mai curând o respingere, și căpitanul rezervist
D.T. își spunea: Parcă aș fi un lucru spurcat, parcă în
mine ar sălășlui încă diavolul. Oamenii știu de cri-
mele mele și nu sunt dispuși să mi le ierte, iar dacă ei
nu mi le iartă, cum o să mi le ierte Iisus Hristos la a
doua venire?...
Adesea, din pricina acestor îmbrățișări de circum-
stanță, ieșea din biserică necăjit și tulburat, atât de tul-
burat că nu mai răspundea nici la salutul cunoștințelor
sau al eventualilor subalterni, care, după căderea dic-
taturii și slăbirea influenței în societate a torționarilor,
unii dintre ei luaseră exemplul comandantului, după
ce prigonise biserica în care primise botezul, se con-
vertise la creștinism.
Asta s-a întâmplat până într-o zi când în momen-
tul acela al liturghiei, după mai multe îmbrățișări cu
credincioșii din jur, D.T. s-a aflat pentru prima dată
față în față cu Sebastian, un tânăr de treizeci de ani
care l-a îmbrățișat cu efuziune. D.T. a simțit cum din-
spre omul acesta se transmitea spre trupul și sufletul
său o căldură deosebita, un fior cum nu mai cunos-
cuse. Deodată avu acel sentiment nemaitrăit vreodată,
de parcă l-ar fi luat în brațe însuși Dumnezeu. O căl-
dură miraculoasă, o energie sfântă se propaga în îm-
brățișarea aceea dinspre tânărul din brațele căruia i se
părea că nu se va mai putea desprinde. Să fie acesta
semnul că Dumnezeu îi apreciază venirea spre El, că-
i acceptă mântuirea? se întreba D.T.
Cum căpitanul rezervist D.T. tot mai trăia în în-
doială, se hotărâse să mărturisească duhovnicului sta-
rea lui de incertitudine, dar amâna să o facă. Mai era
nevoie și de alte semne ale iertării și comuniunii cu
202
Dumnezeu, iar D.T. își schimbă locul în biserică în
așteptarea momentului de la care putea veni înspre el
o fărâmă de certitudine.
– Hristos în mijlocul nostru!, se grăbea el să
spună, în timpul îmbrățișării și de-abia dacă i se răs-
pundea, fără vreo convingere:
– Este și va fi! Totdeauna, acum și pururea și-n
vecii vecilor!
– Amin! Încerca să se entuziasmeze rezervistul.
Adevărul e că nici o îmbrățișare n-a mai avut fi-
erbințeala aceea binecuvântată a lui Sebastian, iar de-
o vreme stătea în biserică alături de tânărul acesta,
care murmura rugăciunile odată cu preotul, cu diacul
sau cu strana, ca să aștepte îmbrățișarea și sărutarea
sfântă a singurului credincios adevărat din Biserica
Sfinții Apostoli.
De o vreme, cei doi deveniseră cu adevărat niște
aliați întru mărturisirea credinței, a dragostei lui Iisus
Hristos și-a lui Dumnezeu Tatăl, și lumea din jurul lor
părea să vadă și să recunoască marea lor credință, mai
ales că la sărbătorile mari, cei doi se oferiseră să ajute
preotul paroh în organizarea slujbelor, dar și a unor
agape, la care se mânca un sandvici și se bea un pahar
de vin întru mărturisirea lui Hristos, Fiul lui Dumne-
zeu.
Nu mică i-a fost mirarea lui Sebastian să constate
că de câteva săptămâni mărturisitorul întru Iisus Hris-
tos nu mai venea la sfânta liturghie. Regreta grozav
că nu-i știa adresa, nu fusese inspirat să-i fi luat nu-
mărul de telefon să se intereseze ce se întâmplă cu
prietenul său. Îi simțea lipsa, probabil ca și celălalt
lui, cu care de acum se afla în comuniune.
Când în săptămâna a patra sau a cincea D.T. rea-
păru în biserică, Sebastian nu ezită să se ducă la el,
să-l salute și să-l îmbrățișeze.
– Dragul meu, ce se întâmplă cu matale, doar nu-
i fi fost bolnav?
– Îți voi povesti după slujbă... Am fost internat în
spital pentru niște investigații.
– Bine. Uite, te rog să iei loc pe scaunul meu, azi
pari slăbit...
– Nu, nu… Au fost niște simple analize… Îți mul-
țumesc pentru scaun, dar doresc să rămân la rugă-
ciune în picioare...
După liturghie, Sebastian s-a grăbit să se împăr-
tășească pentru a putea să stea de vorbă cu noul său
prieten și frate întru Iisus Hristos Tatăl. Numai că du-
cea cu el spre potirul din care avea să bea o mare ne-
liniște, una însă tăinuită, la care încă nu avea acces.
Cum a primit trupul și sângele lui Hristos se mai
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

liniști, pentru că se împărtășise cu iubirea de oameni
a lui Dumnezeu Tatăl, căruia nimic nu-i este cu nepu-
tință.
După împărtășanie, Sebastian îl găsi pe D.T. așe-
zat pe băncuța din pridvorul bisericii.
– Frumoasă slujbă, nu-i așa? Dumnezeu să pri-
mească sfintele rugăciuni.
– Să primească Dumnezeu, zise cu o voce slabă
D.T.
– Ei, ia spune ce-i cu investigațiile alea despre
care mi-ai zis în biserică.
– Medicii încă nu vor să se pronunțe. Cred că nu
e bine. În trei săptămâni am slăbit douăsprezece kilo-
grame...
– Și de ce n-ai rămas internat în spital, să faci tra-
tament?
– Păi, asta fac. M-am externat pentru o zi să vin
la liturghie, să te văd...
– Omule bun, cum de nu m-ai anunțat să vin să te
caut. Vărul meu e medic șef la interne...
– De unde să fi știut eu asta, dragul meu prie-
ten?...
Se aflau amândoi într-o stare de imponderabili-
tate și în același timp de neputință.
D.T. privi în depărtare zările:
– Dragă Sebastian, de acum nu ne mai rămâne de-
cât să ne rugăm. Se pare că e vorba de-un cancer...
– Nu te pierde cu firea, prietene. Ne vom ruga, vei
face tratamente și te vei vindeca.
– Îmi place gândul, optimismul tău, dar mă tem
că boala mea e prețul pe care sunt nevoit să-l plătesc
pentru nelegiuirile mele.
– Lasă, nu te mai gândi la ele. Adu-ți mai bine
aminte de mărturisirea tâlharului de pe cruce, care s-
a mântuit.
– Sebastian, tu nu înțelegi, crimele mele...
– Nu, nu-mi spune, e destul că te-ai mărturisit
preotului, că i-ai spus totul lui Dumnezeu, eu nu tre-
buie să știu.
– Doar știi cum e, Sebi! Știi bine, omul la 40 de
ani ar vrea să mai trăiască...
– Dacă ai credință, vei avea și viață, dragul meu
prieten...
Peste o săptămână, Sebastian își vizita prietenul
la spitalul de oncologie din Cluj. Diagnosticul era
clar, nu mai era nici o îndoială.
– D.T., vom face un plan de salvare, pe care deja
l-am schițat. Săptămâna aceasta am contractat o lu-
crare de câteva zeci de mii de euro în Franța, acolo
sunt cei mai buni medici din lume; vom găsi acolo și
societăți de caritate care să ne ajute în vindecarea ta...
– Sunt impresionat de generozitatea ta, dragă pri-
etene. Cu siguranță Dumnezeu mi te-a trimis în cale.
– Tu bine știi, lui Dumnezeu nimic nu-i este cu
neputință. Așadar, roagă-te, mă voi ruga și eu, ne vom
ruga împreună...
S-au îmbrățișat încă o dată cu aceeași evlavie și
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
PROZĂ
speranță, invocând ajutorul lui Dumnezeu, al lui Iisus
Hristos și binecuvântarea Sfântului Duh.
Două zile mai târziu, Sebastian zbura cu un avion
Charter care ateriza la Paris, pe aeroportul Charles de
Gaulle, unde era așteptat de preotul D.S. și dus la Bi-
serica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril pentru ca-
zare și rugăciune. A contactat asociația umanitară
„Pro Deus, pro sana” de la care a primit promisiuni
încurajatoare: „Îl vom ajuta pe prietenul tău. Am mai
făcut-o și pentru alții, din mila lui Dumnezeu Tatăl”.
Oameni cumsecade sunt peste tot în lume, iar la
Paris a primit ospitalitatea nu a oricui, ci a unui uni-
versitar român de la Sorbona.
I-a telefonat lui D.T.
– Vino cu primul zbor la Paris. Totul e aranjat.
Și câteva zile mai târziu D.T. primea din nou îm-
brățișarea lui Sebastian și sărutarea sfântă.
Tratamentul primit la Cluj ținuse boala pe loc, iar
acum speranțele lui Sebastian, nu și ale lui D.T., creș-
teau. Aveau noroc în toate. Primele cheltuieli pe me-
dicamente, de câte 400 de euro pe zi, le-a suportat
universitarul la care era cazat D.T. El știa cel mai bine
ce înseamnă să fii salvat de la moarte, după ce un sol-
dat francez îi oferise identitatea sa în lagărul de prizo-
nieri din Frankfurt din Germania și nu fusese predat
rușilor cu destinația Siberia. Măcar atâta să fac și eu
pentru un conațional, dragă Sebastian. D.T. nu trebuia
desigur să știe de cheltuielile astea și profesorul se
oferi să-l îngrijească în momentele de criză ale bolna-
vului, pentru care își luă două săptămâni de concediu
la universitate.
Asociația „Pro Deus, pro sano” a virat curând în
contul lui Sebastian o sumă de o mie de euro, iar peste
o lună încă o mie cinci sute. Transfuzii de sânge re-
petate, tratament intensiv și deodată D.T. se simți mai
bine. Important era că nu-i mai era greață în urma tra-
tamentului, că putea să iasă cu Sebastian să facă mici
plimbări, ba într-o seară zăboviseră îndelung pe terasa
unui grec, ortodox și el ca și cei doi.
– Vezi, D.T., cum le potrivește Dumnezeu pe
toate, îi zise Sebastian spre sfârșitul șederii lor pe terasă.
– Văd, Sebi. Mai am la tine o rugăminte, să mer-
gem duminică împreună la liturghie, la Biserica Sfin-
ților Arhangheli.
– Dar poți tu sta la liturghie în picioare trei ore?
– Mă voi strădui, Sebi, mă voi strădui. Este tot ce-
mi mai doresc înainte de-a muri, să ne rugăm încă o
dată împreună pentru sănătatea și mântuirea noastră.
– Dacă dorești atât de mult, să mergem împreună
la sfânta liturghie, voi veni pe la ora nouă să te iau.
– Da, da, e bine așa. Până la Sfinții Arhangheli
metroul face vreo 30 de minute, poate ceva mai mult.
– Văd c-ai reținut și amănuntul asta.
– Oho, și încă multe altele. Mai e totuși ceva, Se-
bastian. Dacă voi muri, te rog să ai grijă de familia
mea.
203
PROZĂ
– Dragule, nu spune asta. Cu siguranță te vei în-
sănătoși. Au fost atâtea cazuri asemănătoare cu al tău,
cu rezultate aici la Paris.
– Nu, Sebastian, eu...
– Eu, ce?
– Eu am înțeles în ultima vreme că singură moar-
tea te duce spre mântuire, dacă te duce...
– Vezi, iar ți-ai pierdut încrederea, sper nu și cre-
dința.
– Nu, credința nu, numai că am momente în care
trecutul vine furios peste mine. M-am lăsat înșelat,
precum Eva și Adam de șarpe, am chinuit oameni, ba
am și ucis. Tu ești singurul din lume care poate înțe-
lege... Sărăcia, Sebastian, umilințele...
– Ai mărturisit lui Dumnezeu, nu e cazul să-mi
mai spui și mie...
– Așa e, doar că acest coșmar îl duc neîncetat cu
mine, imaginea acelor oameni desfigurați, care ză-
ceau în bălți de sânge...
– E o mărturisire salvatoare, pe care o faci cu că-
ință... Uită totul și va fi bine. Te-ai căit și asta este
plăcut lui Dumnezeu...
În drum spre locuința universitarului, Sebastian a
fost nevoit să-și susțină în câteva rânduri prietenul să
nu cadă. O, Doamne, și el își dorea atât de mult să
meargă duminică la liturghie, să stea acolo în picioare
trei ore, să se roage împreună. Să-și dăruiască îmbră-
țișarea și sărutarea aceea sfântă.
– Să ne rugăm împreună, Sebastian, să ne rugăm...
A fost momentul din care Sebastian nu mai era
atât de sigur de salvarea fizică a lui D.T. Căzuse și el
într-o stare de neîncredere dureroasă.
– Măcar de l-aș putea ajuta să moară frumos, își
zise el părăsind locuința profesorului. Da, da, dacă ci-
neva poate muri frumos, sau harul acesta o fi rezervat
doar sfinților?...
Toată săptămâna Sebastian a muncit ca un rob pe
șantierul unde contractase lucrarea cu echipa lui de
constructori și instalatori, așa că sâmbătă seara se
Ana Podaru cu Stavrofora Sofronia de la Mânăstirea Sfânta Treime de la Cireşu – Imiş, unde Ana dorea să se retragă
şi să scrie
204
simți atât de epuizat de muncă, încât dormi până du-
minică la ora zece. Se necăji rău de tot că nu-și ținuse
cuvântul să-l ia pe D.T. să meargă împreună la litur-
ghie.
Făcu repede un duș, se bărbieri în grabă și coborî
la metrou cu gândul să-i dea explicații lui D.T. Era
atât de important pentru el să se fi putut ruga împre-
ună.
La ora unsprezece era acolo. Sună la intrare, dar
spre mirarea lui nu-i răspunse nimeni.
Se neliniști. Ce se putuse întâmpla? Nu-și putea
da seama.
Bătu la ușa imobilului îndelung, sună din nou,
fără vreun rezultat. Se plimbă o jumătate de oră prin
jurul vilei profesorului, doar-doar va apărea cineva
să-i dea informații...
Plecă și reveni peste două ore. De data asta îi des-
chise profesorul.
– I s-a făcut rău, a trebuit să chem o ambulanță...
Sebastian tresări zăpăcit, ba spre disperarea lui îl
cuprinse o muțenie pe care n-o mai cunoscuse vreo-
dată, nici măcar atunci când îi murise mama.
– Cred că e depus la morga spitalului de urgențe,
îi spuse profesorul.
– Doamne, Dumnezeule!, exclamă el, acum eu ce
mai am de făcut?
– Să faci demersurile necesare să-l poată lua fa-
milia, să-l înmormânteze.
Sebastian ar fi vrut să plângă, dar nu putea, pentru
că înainte îi apăru deodată zădărnicia.
– O, Doamne, și eu care voiam să-l ajut să moară
frumos...
Îl privi pe profesor, care-i înmână un bilețel, pe
care Sebastian silabisi: „Să-ră-ci-a, prietene, să-ră-ci-
a, u-mi-lin-țe-le... Tu ești singurul om din lume care
mă poate înțelege. Ia-mi trupul și du-l familiei și
roagă-te pentru mântuirea noastră. D.T.”.
– De ce D.T., de ce D.T., dragule!? Nu-ți vom
scrie pe cruce robul lui Dumnezeu David Tudora-
che?...
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Mihai PETRE
MĂGARUL SENATORULUI
- Da, domn’ primar..., să trăiți!..., am auzit că m-ați
căutat!?..., a spus cu răsuflarea-i gâtuită de graba prezen-
tării agentul Poliției locale a Primăriei Valea Lungă.
Cum primarul, ocupat cu niște hârtii, nu i-a răspuns, nea
Jean, a avut timp să se adune. Fire deschisă și cam bru-
net, cu o mustăcioară îngrijită, Ionel Stănoiu, adică nea
Jean, era o figură plăcută printre angajații primăriei. Fost
maistru mecanic la o fabrică de cuie, disponibilizat fără
salarii compensatorii, s-a reprofilat, trecând în serviciul
public. Cu ajutorul primarului care i-a mulțumit astfel
pentru serviciile aduse în prima campanie, când i-a furat
cele 18 voturi cu care a câștigat alegerile, nea Jean a tre-
cut de la simplu paznic la agent de pază, apoi de la gar-
dian public la agent de poliție locală. Toate treptele
avansării erau datorate domnului primar pe care l-a ser-
vit și în a doua campanie, numai el știe cum, că a fost
mai complicat cu voturile, da’ a făcut-o!..., fiind foarte
mulțumit că domnul primar, Manciu Brebenel, nu-l uită
și-l ține aproape ca pe... și scurta recapitulare a legăturii
cu domn’ Brebe, cum îi spuneau apropiații și el, dar nu-
mai în particular și atunci doar când primarul era în
toane bune!..., a fost întreruptă de vocea cam supărată a
șefului care, dând hârtiile la o parte, a recunoscut... da,
mă, da!..., te-am căutat, că avem o problemă..., ce pro-
blemă șefu’?..., eu n-o știu, că pân-acum n-am nicio se-
sizare cetățenească!..., s-au bătut, ori au furat capra
cuiva?..., îi..., dar nea Jean a fost întrerupt de primarul
care l-a luat direct, făcându-i semn să se apropie mai
mult și trăgându-l de un nasture al uniformei... tu, în ca-
litate de agent poliție locală, știi ce și-a cumpărat domn’
senator Troacă, săptămâna trecută?..., șefu’ să fiu al
dracu’ dacă știu!... și pe fața agentului se putea citi în-
cercarea sinceră de a-și mulțumi șeful cu un răspuns po-
trivit întrebării, când a găsit salvarea în textul legii...
domn’ primar, e proprietate privată!..., poa’ să-și cum-
pere și elicopter..., legea 24 din 2008, alineat 2, inter-
zice..., da’ iar s-a oprit, deoarece primarul nu l-a lăsat să
continue..., da, domnule agent!..., da’ proprietatea lui in-
violabilă se află pe teritoriul comunei noastre, ori ba?...
și nea Jean a trebuit să recunoască, fără mare plăcere...
da, domn’ primar,... e!..., da’ tot privată rămâne, așa că
e inviola... și n-a mai apucat să-și termine ideea, că iar a
intervenit domn’ Brebe cu un deget îndreptat autoritar
spre gura lui..., păi, bine, mă, Jeane, dacă domn’ senator
ascunde teroriști, ori droguri, ori sirieni, că e posibil...,
așa-i?..., tu, ca agent poliție, de ce n-ai știut, mă?..., să
anunți din vreme organele... alea... ale statului, ai?..., ce-
o să le spui, mă?..., când o să te ia la întrebări, întâi pe
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
PROZĂ
tine, ca organ, bă!..., plătit să vegheze la respectarea le-
gilor de toți cetățenii..., ce dacă e senator!?..., a încălcat
legea?..., nu iei măsuri, că are imunitate!..., da’ raportezi
mai departe!..., e!?..., acu’ ce mai zici?..., zic că ai o ju-
decată șefu’..., de speriat, să fiu al dracu’!..., nu m-aș fi
gândit la așa ceva nici pân’ la toamnă!... și din nou sin-
ceritatea cu care a recunoscut dreptatea șefului a fost
apreciată de acesta, care i s-a adresat pe un alt ton..., să
vezi cum faci, treaba ta!..., misiune oficială, că ești or-
gan!... și neoficială, că nu ți-a ordonat-o nimeni dintre
superiorii tăi!..., da’ să-mi spui repede ce și-a cumpărat
domn senator Troacă, săptămâna trecută.
E drept că nea Jean îndeplinise cu succes misiuni...
electorale, mai ales că din lăzile de bere, din făina, zahă-
rul și alte ajutoare, distribuite tocmai de alegeri!... și în
numele domnului primar, își făcea o bună parte, dar cu
măsură și cu multă atenție..., da’ acu’ era altceva..., cum
să se ducă la vila domnului senator Troacă, un spurcat
la gură și tare prin parlament!..., că și pe-aici se tem toți
de el, mai puțin domn’ Brebe, că sunt prieteni!... și nu-
mai el știe de la câte chefuri i-a dus acasă, beți turtă!...,
da’ ar mai pune vreunul o vorbă pentru el?..., nuuu!..., ar
fi de-ajuns un cuvânt de-al lu’ Troacă, sau Doamne-fe-
rește!..., să-l supere pe șef... și cât el de nea Jean, omul
primarului, zboară din post!... și unde-o să mergi, Ionele,
la 45 de ani?..., că nu te mai angajează nimeni!..., că a
furat voturi și el l-a făcut primar pe domn’ Manciu Bre-
benel, de două ori, cui să spună?..., ba să zică mersi, că
atunci erau alte legi, că acu’..., bine că s-au dat legile-
astea care l-au cam speriat și domn’ Brebe pe care, nici
gând să-l supere..., deci... trebuie să îndeplinească misi-
unea asta, oficială da’ și neoficială!..., cum i-a explicat
șeful că se numește și o să-i arate că... tot omul lui de
încredere rămâne!
A doua zi, dimineața devreme, nea Jean s-a întâlnit,
așa ca din întâmplare, cu Picu lu’ Speriatu despre care
știa că lucrează la domn’ senator, ca om bun la toate...,
că alți 3-4 din sat lucrează la grădină, la ferma de păsări
de rasă, ori la vie... și... ’neața Picule!..., ’neața don’
șef!... și în gând îl aprecie pe Picu..., cam mincinos, da’
măcar știe să vorbească cu autoritățile, nu ca prostu’ lu’
Trăncălie care nu-l scoate din... ce dracu’ bă, Jeane, nu
mă mai cunoști?..., mă, Picule,... nu plecași prea de-
vreme la vilă?..., nu don’ șef, că m-am lovit la picior și
merg încet..., pân-ajung eu, numa’ bine să face 8 și pă la
9 vine doctoru’ veterinar să-l castreze pă Fernando...,
aoleo și vai de mine!..., își exclamă uimirea Jean, dorind
să știe dacă... Fernando, ăsta..., când a venit la vilă?..., că
n-a fost anunțat la poliție!... și... de unde dracu’ a mai
205
PROZĂ
apărut?..., e cumva vreun pocăit de prin Deltă, că ăia se
scope..., nu don’ șef, îi întrerupse Picu întrebarea..., Fer-
nando e măgaru’ lu’ don’ senator care ne-a spus că așa-
l cheamă și ne-a arătat și-o hârtie ștampilată, un fel de
buletin pe care scria: Fernando, măgar nobil, de rasă
pură, cu părinții trecuți și ei..., da’ dracu’ i-a ținut minte,
că era nume străine..., ce măgar, mă, Picule?..., are
domn’ senator măgar!?..., are, don’ șef..., păi nu l-a cum-
părat săptămâna trecută?..., ce, nu știi?..., că pă lângă
ferma dă păsări s-a gândit să aducă, așa dă sanchi!..., 5
oi africane și a zis că trebuie și-un măgar, da’ nu jigărâți
d-ăștia, dă la țâgani, ci unul cu perdegriu, că d-aia să
zice... stai ca măgaru’-ntre oi!... și, cum el are oi, o să fie
proverbu-ntreg!... și dintr-o dată Jean fu luminat de un
gând... îmhîî!..., asta e cumpărătura care-l interesa pe șe-
ful lui, da’ dacă nu e adevărat și ăsta al lu’ Speriatu îi
spune o minciună, că e-n stare?..., ce-i spune lu’ domn’
primar?..., minciuna ăstuia?... și, auzi..., măgar cu... bu-
letin!..., dracu’- a mai pomenit!... și, dac-o fi ceva ade-
vărat, e prea puțin, în schimb minciunile lu’ Picu... pân’
la cer!..., dar neîncrederea lui fu altfel rostită... fugi d-
aci, mă, Picule, că nu te cred!..., dacă nu mă crezi, hai cu
mine și-o să vezi!..., i-o întoarse Picu..., bă, să știi că
merg, că oricum veneam pe la vilă, azi pe la prânz, când
aveți pauza de masă, să vă iau datele de pe buletin, că
unele expiră, uitați de ele și-ai văzut la alegeri...
Până la prânz, misiunea de spionaj pe o proprietate
privată a luat sfârșit, dar bucuria unui raport, complet și
regulamentar, i-a fost umbrită de absența primarului că-
ruia numai a doua zi a putut să-i spună..., domn’ primar,
acu’ știu tot ce vă interesează, din sursă internă!..., hai,
zi!..., ce mai stai!... și nea Jean a zis că... domn’ senator
vrea să-și facă și o fermă de animale exotice și naționale,
cum a văzut că au alți barosani de prin București și de
pe lângă..., până acu’ are 2 capre negre, un pui de urs,
un cerb și 5 oi africane, pentru care a achiziționat mă-
garu’, pe Fernando și eu cred că a râs de ei când le-a
spus... că așa zice proverbu’... cu măgaru-ntre oi!..., da’
ăștia de la fermă râdeau și ei, da’ râdeau ca proștii, că n-
au înteles unde bătea domn’ senator... și ziceau că l-a
luat să dea ora exactă!..., că al dracu’ măgar, într-adevăr,
rage cam pe la oră fixă, parcă are ceas!..., acu’ ce-am
mai aflat eu, informație sigură!... mai trebuie să aducă
păuni și doi struți, cât de repede, că al lu’ Trăncălie lu-
crează deja la țarcuri, da’ nu așa simple, ci după niște
schițe..., cum bate un par, cum să chiorăște pe hârtii,
cum bate un lanț, cum...
Auzind de struți, zâmbetul de pe fața primarului s-a
închis, fără să-l mai asculte pe agent poliție locală, mân-
dru de... și care agent, peste vreo săptămână, l-a anunțat
pe... domn’ șef, vă caută un..., zice că ați vorbit despre o
206
fermă de..., poa’ să intre?..., da, mă, da!..., invită-l înă-
untru!..., a spus primarul, ridicându-se de la birou... și
vezi să nu fiu deranjat de nimeni!..., s-a-nțeles șefu’!...
și, deschizând ușa tipului venit c-un Gipan de AB..., pof-
tiți!..., domnul primar vă..., dar nu și-a terminat formula
cu care-i introducea, în biroul șefului, pe cei înscriși în
audiență..., că domn’ Brebe era deja la ușă, întâmpi-
nându-l bucuros pe noul venit și, cu o privire severă, i se
adresă lui Jean, spunându-i... închide bine ușa!..., care
ușă, de atâta închis-deschis, avea mereu clanța defectă
și, oricât de bine ar fi fost închisă, după câteva minute,
se depărta 2-3 cm de toc..., lăsând să se audă țipetele și
înjurăturile șefului care-și vărsa nervii pe vecinii fostei
moșii Oromolu, cumpărată de el!..., vecini care recla-
mau că au primit mai puțin cu 10-15 ari, la punerea în
posesie..., alte discuții nu se auzeau, că biroul era destul
de departe de ușă și trebuia o ureche fină, așa ca a lui nea
Jean, care acum a înțeles că domnul cu Gipanu’ de AB
fusese recomandat de un șef de la Consiliul Județean
Alba, ca om de încredere, da’ și pentru primar garantase
chiar viceprefectu’... așa că..., din vorbele lor amestecate
a reținut că... e vorba de totală încredere și discreție și că
se poate încheia o afacere, de fapt, un contract legal între
Primăria Valea Lungă și firma Animals care... va ame-
naja un părculeț zoo, cu un căprior și-un pui de vulpe,
asigurând și mente..., da’ Jean n-a auzit tot cuvântul, din
cauza primarului care a scăpat niște hârtii, cerând să
vadă Anexele și un timp nu s-a mai auzit nimic..., apoi
vocea lui mulțumită care a citit, subliniind prin lectura
contractului-anexă... doi pui de urs, un țap și o capră
neagră, un cerb și un căprior, cu perechile lor, cu adă-
posturi și țarcuri amenajate... stas!..., la vila..., așa..., da’
spune-mi cum fac rost și de 3-4 struți... a întrebat domn’
Brebe..., firma mea e specializată în animale sălbatice,
da’ vă ofer cartea de vizită a unui prieten care se ocupă
cu... s-a auzit vocea bucuroasă a domnului din Alba...,
prieten de prieten?..., a vrut să știe șefu’, sigur mulțumit
de răspuns, din moment ce a adăugat doar... mă gân-
deam eu!..., da’ totuși..., că-n ziua de azi, cu toți pe cap...,
e din ce în ce mai greu!..., da’ ne mai descurcăm, nu?...
ș-apoi, cu voce tare... Jeane!..., să trăiți șefu!..., a răspuns
agentul din ușa pe care s-a prefăcut că o deschide greu...,
la ordin!..., ordin de zi, Jeane!..., protocolu’!..., ce mai
stai!..., i-a spus primaru’, arătând spre frigider și spre du-
lapul din care mâinile obișnuite ale agentului au scos re-
pede o tavă, șervețele, alune, whisky-ul și două pahare
și, în timp ce făcea puțină ordine pe masă, l-a auzit pe
domn’ Brebe... mai pune, bă, un pahar!... și pentru tine,
să nu zică lumea că la încheierea contractului de amena-
jare a zooparcului comunal Valea Fetii n-a participat și
comunitatea locală, mă rog, printr-un reprezentant al
ei...
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Aurel Avram STĂNESCU
TELEMEAUA
Laur nu înghițea ședințele de partid; se țineau o dată
pe lună, la orele 17 când se aduna aproape toată secția.
Mecanicii de pe utilaje se învoiau la beneficiar și cu
ceilalți se strângeau la sediul secției însă el avea perma-
nent o scuză; ba era plecat la Basarabi, ba în delegație sau
găsea alte subrefugii1 sau motive. Considera că-și pierde
vremea de pomană și mai bine căsca ochii pe plajă, prin
oraș după cumpărături, cu prietenii ori pur și simplu stătea
acasă. Berti de la Umberto, șeful secției îl tot bătea la cap
să vină la ședințe, dar în ultima clipă nu știu ce se ivea și
dispărea ca o fantomă.
De câtva ori când n-a avut nici un motiv întemeiat i-
a spus nevinovat:
- Am plecat la băute cu prietenii de la IUG!
Îi privea gura ca a unui pește pe uscat, ca și cum ar fi
vrut să spună ceva însă renunța imediat! Basarabi-u-l…
forul lor tutelar, de care aveau nevoie când le era lumea
mai dragă părea intangibil. Știindu-i slăbiciunea în felul
acesta îi închidea pliscul! Odată, când au fost alegeri,
Berti l-a menajat! L-a ținut pe lângă el… au mers împre-
ună și la o ciorbă iar la prânz au intrat cu toții în ședință.
A fost risipă de timp! Secretarul pe secție, maistrul Ilie îl
înțelegea întotdeauna, oricum nu putea să îl pună absent,
fiindcă nu se accepta așa ceva și cum el întocmea procesul
verbal… mergea mucles! Treaba i-a mers până într-o
după amiază când se învârtea prin secția pustiită și se în-
treba nedumerit:
- Ce s-o fi întâmplat cu oamenii?
Nu-și termină bine gândurile că Berti, ieși vijelios din
sala de mese, și Laur se trezi nas în nas cu el. Bucuros că
l-a zărit pe fereastră Berti, îi spuse cu satisfacție vădită,
- Laur, hai la ședință!
El nu aflase dimineață de întrunire… nu l-ar fi prins
nici cu arcanul și cum nu avea putere să refuze asemenea
onoare, a fost nevoit să intre în sală.
Când l-a văzut nea Ilie, l-a chemat în față și iată că
din marele absent motivat, cocoloșit de toți a ajuns la
masa prezidiului! Ședința este bine organizată, toate de-
curg fără probleme și astfel ajung la ultimul punct din or-
dinea de zi: primirea unui coleg în rândul marii familii!
Este vorba de Lică, un mecanic de Wollă foarte bun. Dar
cine să i-a cuvântul și mai ales cine să-l prezinte? Dau toți
din colț în colț și se fac mici, să nu știe nimeni că sunt pe
acolo!
Obligat vorbește Berti, ca șef al secției! Normal, îl la-
udă puțin și se oprește brusc; nu mai știe ce să spună și
aruncă pisica din ograda lui:
- Să spună și tovarășul Laur ceva despre candidat!
Din colțul unde se refugiase de la masa prezidiului,
1subrefugii (din engl) – aici derogări sau prevaricațiuni
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
PROZĂ
trebui să se ridice în picioare și să inventeze ceva. A ezitat
la început, tracul obișnuit când vorbești în public deși erau
colegi de muncă și-l cunoștea întreg auditoriul. Nici acum
nu știe ce l-a apucat și începu să-l elogieze cu toate că nu-
i plăcea să bată apa-n piuă:
- Adevărul este fără exagerare și pot spune despre
Lică că-i un bun coleg, săritor, foarte bun meseriaș, își cu-
noaște mașina, și-o repară de multe ori singur, o îngrijește
executând reviziile la timp, e liniștit, nu bea în timpul pro-
gramului, cu beneficiarul se înțelege fără probleme! Și
multe altele, ce i-au trecut prin căpățână, și ar fi putut con-
tinua cu multe generalități dar n-avea rost. Simțea cum
sala îl urmărea atentă, nu îl întrerupea nimeni cu șușanele!
Se lăsase în sală liniște mormântală și-a încheiat.
+ N-am observat până acum dar el este de mult mem-
bru însă n-am știut noi și sunt mândru că îmi este coleg!
Evident, nu a mai vrut nimeni să adauge ceva despre
Lică… se pare că epuizase subiectul și fiecare se gândea
ca nu cumva să fie invitat la un dialog despre colegul de
muncă.
Când a părăsit sala i-a tras Berti mulțumit o scatoalcă
de l-a încovoiat în două; era de două ori mai mare decât
Laur,
- Greu te mai prinde omul la ședințe! Ai văzut... n-ai
murit!
Peste câteva zile Radu, șoferul lui de pe basculantă îi
șoptește,
- V-a lăsat Lică ceva!
Îi adusese zece kilograme de brânză…dar ce brânză!
Mai grozavă decât cea de export, tip Medgidia, făcută la
Băneasa pentru greci, în cutii din tablă de inox alimentar!
O făceau părinții lui Lică, la țară și a refuzat să primească
niște bani oricât a insistat pe lângă el. Se simte obligat și
acum de acest gest, dar tentația a fost prea mare… acest
dar nu putea fi respins! De câte ori îl vedea ar fi vrut să-i
dea ceva de la el dar nu avea ce! Îi era rușine… cum putea
să primească ceva de la muncitori când au și ei atâtea gre-
utăți acasă? Familia multora se baza pe salariul lor ca
unică sursă de venit. De multe ori șefii profitau și-i jec-
măneau pe mecanici, se practica acest obicei însă indife-
rent de situație el nu putea face așa ceva! Nu știe nici
acum de ce Lică îi adusese brânza… că îi făcuse rost de
piese pentru Wollă sau că l-a lăudat în ședință?
Adesea, când stătea la cozi și nu avea nici o șansă să
apuce telemea, însă nu-și părăsea ambițios rândul, sperând
că mai apucă o bucățică frământată de la urmă, refuzată de
cel dinaintea sa, își spunea în gând cu obstinație,
- Ar trebui să mă mai duc mai des la ședințele de par-
tid!
207
TRANSLAȚIUNI

Ion CARAION

E-N MINE O GRĂDINĂ…/ EIN GARTEN

IST IN MIR…
în limba lui Goethe
de Christian W. SCHENK
ÎN SINGURĂTATEA LUMII E-N MINE O GRĂDINĂ…

Munții își presară frunzele pe cer. Dunărea e urâtă și gânditoare.

Dor de nemurire, crești în pieptul meu!
S-a făcut întuneric în Dumnezeu.
Pentru ultima oară, stingher,
florile ca niște ceasornice
întorceau privirile către soare.
Se va aprinde o lampă și-n depărtare
va striga un copil.
IN DER EINSAMKEIT DER WELT
Die Berge streuen ihre Blätter auf den Himmel.
Unsterblichkeitssehnsucht wächst aus meiner Brust!
Es ist dunkel geworden in Gott.
Zum letzten Mal, ungestört, die Blumen
wie Uhren
wandten ihre Blicke der Sonne zu.
Ein Licht wird aufgehen und in der Ferne
wird ein Kind schreien.
Liniștea se cojește în munți.
Salcâmii toropesc,
năuciți de dulcele din ei.
Și din ugerii lor curge somn.
E-n mine o grădină, o fereastră
ca seninul caselor amare.
EIN GARTEN IST IN MIR…
Die Donau ist hässlich und nachdenklich.
In den Bergen entblättert sich die Stille.
Die Akazien ermatten,
betäubt von ihrer Süße.
Und aus ihren Eutern fließt Schlaf.
Ein Garten ist in mir, ein Fenster
gleich der Heiterkeit bitterer Häuser.
LITANIE

ÎNDEPĂRTARE Doamne, mai bine m-ai fi făcut piatră:

să treacă peste mine cu roțile
Prin ușa deschisă - brâu gros de umbră - și să mă sfarme
plopii izbucneau către cer. căruțele toamnei de fum
Și degetele-i alergau pe clape, huruind spre cazarme.
tremurătoare ca frunza plopului. Doamne, mai bine mai fi făcut
Pașii cuiva s-au oprit în noapte. piatră
Din ochii ei ca fumul de țigară, ori noapte…
zbură un fluture.
Timp cu coviltirul sur. LITANEI
... și am iubit-o pe femeia aceea,
care nu m-a întrebat nimic niciodată. Herr, lieber hättest du mich Stein gemacht:
damit die rauchherbstlichen Wagen
ENTFERNUNG auf dem Weg zu der Kaserne rasselnd
über mich rollen
Durch die offene Tür - dicker Schattengürtel - und mich zermalmen.
brachen die Pappeln zum Himmel auf. Herr, lieber hättest du mich Stein
Und die Finger sprangen auf den Tasten gemacht
wie Pappelblätter zitternd. oder Nacht...
Jemandsschritte hielten in der Nacht.
Aus ihren Augen wie Zigarrenrauch SEARĂ DE TRECUT
flog ein Schmetterling weg.
Zeit mit grauer Plane. Să vii din țara și timpul în care
... und jene Frau, die ich liebte, nu știau ce să facă
die mich niemals etwas fragte. zeii cu puterea
și zeițele cu frumusețea
208 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

În toate graiurile umblă piersici:
oasele cu semințele
luna întinerea în mijlocul tutunului
și-ntinereau
pietrele
străine mese
laptele spaimei în patru cupe
la patru ferestre
Dar primăvara e primăvară!
Și scutece, scutece, scutece
de scrum, de cutremur
copilul dinăuntru lipește-ntreruperile
dintre rouă și vreme.
VERGANGENER ABEND
Komme aus dem Land und der Zeit
wo die Götter mit ihrer Kraft und die
Göttinnen mit ihrer Schönheit
nichts anzufangen wussten
In allen Sprachen wandern Pfirsiche:
die Knochen mit den Samen
der Mond in Tabaksmitte wurde jünger
und jünger wurden
auch die Steine
fremde Tische
die Furchtmilch in vier Pokalen
an vier Fenstern
Doch Lenz ist Lenz!
Und Windel, Windel, Windel
aus Aschen, aus Beben
das Kind darin klebt die Unterbrechungen
zwischen Tau und Zeit.
SEARĂ DE SEARĂ
Mătură în fața episcopilor nălucile
soarele are niște credințe ale lui
care-i fac și bine și rău
lumina are niște ape ale misterului
care-s dulci și sărate
printre sânii a trei țări
lumina iese din munte ca o lance
Soarele iese din liniști ca o armată
apele Ohridului poartă soarele spre Drin
Drinul poartă cântecele spre apele Adriaticei.
Împletit e templul cu pietrele refugiului.
O femeie intră îndărăt în copac
și-un arbore împarte hangere și cruci.
ABEND FÜR ABEND
Vor dem Bischof kehren die Gespenster
die Sonne hat so ihre Überzeugung
die ihr gut und schlecht tut
das Licht hat so manche Mysteriengewässer
die süß und salzig sind
zwischen den Busen dreier Länder
geht ein Licht wie eine Lanze auf
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
TRANSLAȚIUNI
geht die Sonne aus der Ruhe wie eine Armee auf
die Ohridgewässer tragen die Sonne zur Drina
die Drina trägt die Gesänge zur Adria.
Geflochten ist der Tempel aus Steinen der Flucht.
Eine Frau kehrt rückwärts in den Baum zurück
und ein Baum teilt Handschare und Kreuze aus.
PAUL CELAN
vântul e cel pe care îl caut
marea va fi gongul soarelui
veniți mai târziu sunt încă plecat
norii pier ca un alai de vânătoare
aud seara stând în tine
salon pustiu al văzduhului
râul dă cu sâmburi de cireșe în porc
eu vârsta decantând
țărmul care se aude în urmă
câștig pierderea
PAUL CELAN
der Wind ist der den ich suche
das Meer wird zum Gong der Sonne
kommt später ich bin noch weg
die Wolken schwinden wie ein Jagdgefolge
ich höre die Nacht in dir weilen
der Lüfte leerer Salon
der Fluss wirft Kirschkerne auf das Schwein
ich dekantiere das Alter
das Ufer ist hinter mir zu hören
ich gewinne den Verlust
ÎN TOAMNA FÂNTÂNII
În seara aceea ploua în toate spectacolele
Și-n tot orașul.
Cu gestul pe care-l face o femeie
Când își acoperă sânii
Întunericul făcea numărătoarea.
Creioanele arborilor cleveteau cerul.
Drumul mergea înainte și singur.
Lumea-i lume. Lumea cum e?
Sus la numerele sume,
În seara aceea lumina orbea de-ntuneric…
IM HERBST DES BRUNNENS
Am jenem Abend regnete es in allen Aufführungen
Und in der ganzen Stadt.
Mit der Geste einer Frau
Die sich die Brüste umhüllt
Begann die Dunkelheit zu zählen.
Die Bleistifte der Bäume schwärzten den Himmel.
Der Weg ging einsam vorwärts.
Die Welt ist Welt. Wie ist die Welt?
Oben an der Zahlensumme,
Das Licht erblindete in jener Nacht vor Dunkelheit…
209
TRANSLAȚIUNI
Liviu Ioan STOICIU
Poeme / Poems
Translated by Nicoleta CRĂETE
Vag sufletesc
Vârtejul de praf ține drumeagul dintre arături, crește
asemenea lumii noi, în care
se află rădăcina suferinței – îi ținem pumnii. Îl
urmărim din viteza trenului, pe
geam, vârtejul de praf ajunge din urmă un vânător,
îl face să se frece la ochi, îl ridică
un metru de la pământ, vânătorul e învăluit cu
totul în pielea prăzilor sale. Dar
este extraordinar! Rămânem cu ochii în gol,
vârtejul de praf se îndepărtează, încet,
încet, se alungește, se înalță,
se înalță, se transformă într-o scară –
pentru credincioși, trebuie doar să fii pe fază. Un
vârtej de praf, vag
sufletesc.
Faintly spiritual
The whirl of dust goes along with the little road among
the tillages, rising
like the new world, in which
there is the root of sorrow-we keep our fingers crossed
for it.We
follow it from the speed of the train, out
of the window, the whirl of dust catches up with a catcher,
making him rub his eyes, lifting him to
one metre off the ground, the catcher is thoroughly
shrouded in his preys’skin. But
this is most extraordinary! We do stare blankly,
the whirl of dust slips away slowly,
slowly does it extend, ascend,
ascend, turning into a staircase-
for believers, only one needs to pay attention. A
whirl of dust, faintly
spiritual.
Epitaf
O iau cu mine, a spus bunicul, intrat în ogradă,
furișat, în casă, fără să scârțâie ușa,
210
îngropat de șapte ani: mă trezise și mă ridicase de mâna
stângă din pat, că sunt bolnavă... Grav. Unde
să o iei cu noaptea în cap și
la vârsta asta, țipase mama, apucând lampa cu gaz, fă-
cută
mare – strigoi nenorocit, pleacă... Uite, fetițo, îmi
spunea bunicul, impasibil: n-ai scăpare,
traversăm și dispărem în pădurea neagră, acolo, pe la
tufa de măceș sălbatic, lângă
ochiul de apă... Apă sălcie. Înainte ca toaca de lemn să
fi răsunat, în zori? Înainte, cu
mult: „ochi de apă de pe suprafața argilei, la
confluența dintre neviu
și viu” – cu tot ce scrie pe marginea
cearceafului meu de hârtie, moale și fără de miros? Cu
tot. E un epitaf...
Epitaph
I am taking her with me, grandpa said, once entered the
backyard,
and sneaked into the house, without creaking the door,
buried for seven years: he had woken me up and grab-
bed me by my left
hand out the bed, for ill I am...Seriously ill. Where
take her at the crack of dawn and
at this age, mother had yelled, while grasping for the
gas lamp, highly
lit- you bloody rotter, leave...Look, girlie, grandpa
said to me, impassively: there will be no escape for
you,
we are to cross and vanish in the gloomy wood, there,
by the
savage briar patch, next to
the waterhole...A brackish water. Before the wooden
bell will have
echoed, at dawn? Before, much
much before: ”a waterhole from the surface of clay, at
the nonliving junction with
the living”-with all that has been written at the side
of paper bedsheet, soft and odourless? With
all. It is an epitaph…
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Nu-și mai amintește
Că numai nu s-a îmbolnăvit de gălbinare! Tot câte una,
câte șapte, ridicând frunzele cu pantofii, o
grămadă, pe aleile parcului,
toamna, frunze înălțate de vânt deasupra capului, pe
înserate, după acumularea
progresivă a unor indolențe. Ajuns în plin extaz: el, cel
care, stând prea mult pe gânduri, a sfidat
ani la rând ura prietenilor din jur, deveniți lucruri. Da,
deveniți lucruri. Prieteni. De neînțeles,
ura... Și ce viteaz a fost el
în tinerețe, ce iubit,
un bărbat singur, parcă se vede cu fața plină de su-
doare,
în barcă, aplecat și cu pumnii încleștați
pe vâsle. Astăzi, abia
își mai târâie pașii, înveșmântat în frunze
galbene, prin curtea bisericii, unde porumbeii mănâncă
pâine sfințită aruncată de cerșetori! Nu
se poate... Ce mai caută
el pe aici? Speră
că se va regăsi, într-o zi, totuși, în umilința
asta cotidiană îndurată? Că-și
recunoaște propriile slăbiciuni! Își șterge cenușa de pe
frunte... Cine e? Nu-și mai amintește.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
TRANSLAȚIUNI
He no longer remembers
That nearly he got sick with jaundice! One at a time,
seven at once, picking up leaves with his own shoes, a
bunch of them, down the park alleys ,
in the fall, leaves raised by the wind overhead, at
dusk, after the gradual
buildup of some lazy. Having reached the full bliss:
him, the one
who, for too much ponder, has defied
his fellas’hatred years on end, fellas turned into things.
Yes,
into things. Fellas. The hatred,
beyond comprehension…and so valiant was he
in his youth, so loved,
a lonely man, his face covered in sweat, as if,
inside the boat, leaning with his clenched fists
against the paddles. Today, he barely
drags his feet, buried in yellow
leaves, through the church yard, where pigeons peck at
holy bread thrown by the beggars! It
cannot be… Why is he still
around? Does he still hope
to find himself, some day, in this
daily humility? To
be able to face his very weaknesses! He is wiping his
ashes off
his forehead…who is he? He no longer remembers.
211
TRANSLAȚIUNI

Dumitru VELEA

ODETTE
Traduction du roumain par Constantin FROSIN
Tu ai ochiul cât cerul, les astres tremblent dans le ciel;
altfel lacrima
nu l-ar limpezi c’est après ton ombre
que je cours à toutes jambes;
DUPĂ
au bras de qui donc
După ochii tăi, as-tu reçu tes mesures ?
se-ntinde cerul;

după inima ta, Tu ești piatra

freamătă marea; pe care un înger alb
îmi sapă numele.
după lumina ta,
se-ntorc florile; TE-AM VĂZUT ÎN LĂUNTRUL MEU

după mersul tău, Noi suntem umbra de sub lespedea existenței.

zboară păsările; Sabia ta ascuțită a fost și merge înaintea ta, taie ca-
petele care ies în întâmpinare și ți le pune în brațe, ca pe
după glasul tău, niște prunci, care, pentru a exista, au nevoie numai de
tremură stelele; puțin lapte.
Tu ești laptele!
după umbra ta, Și limba ta e plină de țărână
mi-aleargă picioarele; și lacrimile și cuvintele!

după brațul cui, *

ți s-au dat măsurile?
Tu as l’oeil vaste comme le ciel
autrement les pleurs
ne l’éclaircirait pas.
D’APRÈS
M-am bucurat că mi-ai spus că iubirea este una cu
spiritul; ea este frumoasă, bună și adevărată; prin ochi,
strălucirea ei umple sufletul; trupul primește Daimonul
înfășurat într-un văl strălucitor.
O scânteie ți-a trecut prin ochi și te-a umplut de foc.
(Imaginea în imagine își caută tiparul.)
Tu ești acum focul. Și vorbești despre prezență și
absență. Iar eu trebuie să mijlocesc. Daimon.

Au-delà de tes yeux, *

s’étend le ciel; Eu fac parte dintre cele unsprezece cete care ur-
mează carul cu trei rânduri de aripi, carul din care se
d’après ton cœur, orânduiește totul. Odinioară, mâna întinsă printre aripi
frémit la mer; îmi dăduse în slujbă o cetate; acum, ca o specie aeriană
ce sunt, mijlocesc între cei așezați la capetele lumii. Eu
en fonction de ta lumière, am lăsat ghirlanda de ochi pe care ai văzut-o în vis. Eu
tournent toutes les fleurs ; mă zbat între pământ și cer. Aerul este elementul ce-mi
place.
sur le modèle de tes pas, Din pricina asta, tu nu mai ai liniște.
les oiseaux guident leur vol; Îți cunosc încercarea,
de aceea, uneori, plâng.
au trémolo de ta voix,

212 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019


* JE T’AI VUE AU-DEDANS DE MOI
Ție, care urmezi pe Junona,
dintre cele șapte daruri, îți aduc, în mâna dreaptă,
cu semnul lui Saturn: pătrunderea adâncă în contem-
plație, iar în cea stângă, cu semnul lui Venus: căldura
iubirii. Fiindcă tu, din prima clipă, te-ai înfășurat într-
un văl strălucitor, fă visul să înțeleagă despărțirea sa de
somn!
* Et ta langue est envahie par la poussière
Faptul că te-am întâlnit într-un tren și că semeni cu
cea pe care am văzut-o într-o stampă, în prima zi a co-
pilăriei mele, nu poate fi negat.
El este tot atât de real ca și chipul tău întipărit în
ochii mei.
M-am întors spre tine ca planta spre sămânță.
Două imagini se suprapun și-n jurul lor o linie foarte
subțire strălucește.
* matrice).
– Celei trezite să-i dăm nume, la marele ospăț! sări
ca o scânteie fiul zeiței Metis, dar repede adormi, sub
umbră, în iarba răcoroasă a grădinii. O floare lunară se
iscă în visul lui – cerșetoarea de la uși! Cu frunze și flori
amestecate-n plete.
– Cel zămislit, astfel, hrănească-se cu mișcări cara-
ghioase prin întuneric, pentru a se arunca în valuri!
Numai o fâșie de pânză foșnește în josul apei – um-
bra!
Amintire a mișcării străvechi.
Între bogăție și sărăcie – Daimonul!
* l’élément qui me plaît.
Aerul săgetat este atras de foc; flacăra, de cer; gura,
de cuvânt; cuvântul, de înțeles; mâna, de lucru; ochiul,
de orizont; urechea, de sunet; piatra, de pământ; fructul,
de sâmbure; sâmburele, de plantă; planta, de floare; floa-
rea, de soare; picioarele, de alergare; alergarea, de cale;
copacul, de păsări; păsările, de zbor; aripa, de înger; pri-
virea, de ochi – toate se îngemănează, se închid unele pe
altele, până ajung acolo sus, în gura deschisă, o piatră
ascuțită, un cuvânt țâșnit ca o săgeată din arc.
Jos, în balta de sânge, umbra Daimonului care trecu
prin mine.
Am întins mâna – și mâna lumina.
Am vrut să mă mișc – și n-am putut.
În îmbrățișare, simțeam respirația cea mare.
(– Odette, te-am văzut înlăuntrul meu: dormeai
și respirai prin gura mea.)
Tu es bien la pierre
sur laquelle un ange lilial
taraude mon propre nom.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
TRANSLAȚIUNI
Nous sommes l’ombre de sous la grosse pierre de
l’existence.
Ton sabre bien aigu a été et va au-devant de toi,
tranche les têtes qui viennent à sa rencontre et te les offre
comme sur un plateau, comme des bébés qui, pour exis-
ter, ont besoin de juste un peu de lait.
Tu es bien ce lait !
autant que tes sanglots et tes paroles!
*
Cela m’a réjoui de t’entendre dire que l’amour ne
fait qu’un avec l’esprit; il est bien beau, autrement bon
et tout à fait vrai, son éclat remplit toute âme; le corps
accueille le Daimon enveloppé d’un voile étincelant.
Une étincelle a traversé tes yeux, t’a remplie de feu.
(C’est dans l’image que l’image cherche sa propre
C’est toi le feu à présent. Et tu parles de présence et
d’absence. Et moi, je dois servir d’intermédiaire. Dai-
mon.
*
Je fais partie des onze escouades suivant le char à
trois rangées d’ailes, le char dont tout est gouverné. Au-
trefois, la main tendue parmi les ailes m’avait donné une
cité à servir; à présent, comme une espèce aérienne que
je suis, je m’entremets entre ceux qui se trouvent aux
bouts du monde. J’ai laissé la guirlande d’yeux que tu as
vue en rêve. Je me démène entre ciel et terre. L’air est
C’est pour cette raison que tu n’as plus la paix.
Je sais la dure épreuve que tu subis,
aussi pleuré-je, de temps en temps.
*
A toi, qui vas à la suite de Junone,
sur les sept présents, je t’apporte à la main droite,
avec le signe de Saturne: la profonde plongée dans la
contemplation, et à la main gauche, avec le signe de
Vénus: la chaleur de l’amour. Vu que, de prime abord,
tu t’es enveloppée en un voile scintillant, fais que le rêve
appréhende sa séparation du sommeil!
*
On ne saurait nier que j’ai fait ta rencontre à bord
d’un train et que tu ressembles à celle que j’ai vue sur
une estampe le premier jour de mon enfance.
C’est tout aussi réel que ton visage imprégné dans
mes yeux.
Je me suis tourné vers toi comme la plante vers la
graine.
Deux images se superposent et autour d’elles, une
très mince ligne resplendit.
213
TRANSLAȚIUNI
* à travers lequel je passe, tel un brin d’herbe,
- Donnons un nom à celle qui s’est réveillée, lors du depuis le printemps jusques au printemps.
festin! jaillit comme une étincelle le fils de la déesse Me-
tis, mais s’endormit bien vite, dans l’herbe rafraîchis-
sante du jardin. Une fleur lunaire naquit dans son rêve – Chiar de n-ai fi fost,
la mendiante derrière la porte ! Avec feuilles et fleurs ochii mei te-ar fi născut
mélangées dans ses cheveux. din ape și cer.
- Celui qui fut ainsi créé, qu’il se nourrisse de drôles
de mouvements dans l’obscurité, pour se jeter ensuite NUMELE DAT
dans les vagues!
Une seule bande de tissu frémit en aval – l’ombre!
Souvenir du mouvement ancestral. (23 aprilie, 1951)
Entre richesse et pauvreté – le Daimon!
De la nașterea ei,
* eu nu mai am o coastă
L’air dardé est attiré par le feu, la flamme, par le - i-am dat-o Ei;
ciel, la bouche par la parole; la parole, par le sens; la
main, par le travail; l’œil, par l’horizon; l’oreille, par le
son; la pierre, par la terre; le noyau, par la plante; la de la trecerea ei pe-aproape,
plante, par la fleur; la fleur, par le soleil; les jambes, par eu nu mai am picioare
la course; la course, par la voie; l’arbre, par les oiseaux; - i le-am dat Ei;
les oiseaux, par le vol; l’aile, par l’ange; le regard, par
l’œil – tout s’agence, tout se ferme réciproquement, de la îmbrățișarea ei,
jusqu’à ce qu’ils arrivent là-haut, dedans la bouche ou- eu nu mai am brațe
verte, une pierre aiguë, une parole jaillie comme une - i le-am dat Ei;
flèche tirée par un arc.
de la auzirea glasului ei,
Par terre, dans la mare de sang, l’ombre du Daimon eu nu mai am cuvinte
qui m’avait traversé. - i le-am dat Ei;
J’ai tendu la main – et ma main éclairait.
J’ai voulu bouger – mais point ne le pouvais. de la simțirea inimii ei,
Quand nos âmes s’étreignirent, j’ai senti ton grand eu nu mai am inimă
respir. - i-am dat-o Ei;
(- Odette, je t’ai vue au-dedans de moi: tu dor-
mais et respirais par ma bouche.) de la vederea ochilor ei,
eu nu mai am ochi
- i i-am dat ei;
Tandrețe –
ochiul tău, de jur împrejur, de la rostirea numelui ei,
privindu-mi sufletul! eu nu mai am nume
- i l-am dat Ei.
∞

Ea este un opt răsturnat, Si tu n’étais pas,

împrejmuit de gene, mes yeux t’auraient engendrée
prin care trec, ca un fir de iarbă, tout juste d’eau et ciel.
din primăvară-n primăvară.

LE NOM DONNÉ
Tendresse –
ton œil, tout autour de moi, (le 23 avril, 1951)
est là qui regarde mon âme!
Depuis qu’elle a vu le jour,
∞ je ne possède plus une côte
- la Lui ai donnée;
Elle incarne un huit renversé,
tout entouré de cils, depuis qu’elle est passé après de moi,
214 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
 TRANSLAȚIUNI
je ne dispose plus de jambes jusqu’à ce qu’il commence à leur marcher dessus sans
- les Lui ai données: les toucher –
c’est une image qui m’habite à partir de ma naissance-
depuis qu’elle m’a embrassé, même:
je ne dispose plus de bras moitié endormi, moitié dans le recoin où se trouve la dot
- les Lui ai donnés; par moi reçue –
une coupe et assez de vêtements cousus d’or ou alors de
depuis que j’ai entendu sa voix, plomb,
je n’ai plus de paroles transmis de famille en famille, comme un rêve en une
- les Lui ai données; nuit de veille.
Il a des conversations surprenantes avec l'esprit du
Depuis que j’ai senti son cœur, poète,
je ne dispose plus de cœur à l’instar du Daimon avec Socrate.
- le Lui ai donné;

depuis que j’ai pu voir ses yeux, Astăzi, ochiul tău,

je ne dispose plus d’yeux ca o fulgerare,
- les Lui ai donnés; mi-a aprins umbra.

depuis que j’ai prononcé son nom, ÎN PIAȚA DOROBANȚILOR

je ne dispose plus de nom
- le Lui ai donné. Se smulge din timp ceva ca o piatră. Șapte zile, cu
palmele pline de pulbere, un scrib o șlefuiește și încrus-
tează semne într-o limbă uitată, mai veche decât sân-
- Aprinde ierburi! gele: despre realitate și imagine, despre adevăr și statuia
spuse Daimonul, intrată în lume înaintea copacilor înfrunziți și a grăbiților
privindu-mi rădăcina. oameni. O, cum luminează statuia în scrib, fulgerându-i
fața până la abstracție! Este bucuros că poemul se
DE SPUS smulge din somn, că teii sunt în floare și lucrurile stră-
luminate încep să fie! Doar în piață, în zorii zilei, capul
Deasupra e o pasăre acoperită de ochi – umple bolțile –, poetului albit, adăsta pe-o floare.
jos, talpa-i subțire taie în două șarpele
ieșit din mormântul în fiecare zi dat cu var;
cu albul ochilor luminează pe sub pământ și pe sub ape Aujourd’hui, ton oeil,
până începe să le calce fără să le-atingă – comme une fulguration,
o imagine ce mă locuiește de la naștere: a allumé mon ombre.
jumătate în somn, jumătate în ungherul cu zestrea pri-
mită – PLACE DES DOROBANTI
ocupă și destule veșminte cu fireturi de aur sau plumb,
trecute din neam în neam, ca un vis într-o noapte de ve- Quelque chose comme une pierre s’arrache du
ghe. temps. Sept jours sur sept, les paumes toutes recouvertes
Ea poartă surprinzătoare convorbiri cu duhul poetului, de poussière, un scribe la polit et y incruste des signes
Precum Daimonul cu Socrate. en une langue oubliée, plus ancienne que le sang: sur la
réalité et l’image, sur la vérité et la statue entrée dans le
monde avant les arbres couverts de feuilles et les gens
- Allumez des herbes ! pressés. Oh, comme la statue illumine le scribe par en
parla le Daimon, dedans, en éclairant son visage jusqu’à l’abstraction ! Il
en regardant ma racine. est heureux que le poème s’arrache au sommeil, que les
tilleuls soient en fleurs et que les choses commencent à
À DIRE être éclatantes ! Au marché, à l’aube, la tête chenue du
poète s’attardait sur une fleur.
Là-haut il y a un oiseau tout recouvert d’yeux, lequel
remplit toutes les voûtes -,
en bas, son aiguë plante de pied coupe en deux le serpent Atâta mireasmă
sorti tous les jours du tombeau passé à la chaux, împrăștie roza
du blanc de ses yeux il illumine les souterrains et les fără să știe!
eaux par en dessous
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 215
TRANSLAȚIUNI
DIN ROUA DE SUS OCHIUL SE SCUFUNDĂ-N FOC

Din roua de sus Pe ce piatră să sap fulgerul când învie

trupu-ți este curs; stelele negre? Tu îmi descifrezi umbra
din roza de jos și îi răsfrângi limba ce tocmai o scriu,
ți-ai ales miros. fără s-o înțeleg, cu mâinile arse.
Tu ești apariția celor de sus în strălucirea
Ochiule de sus, ce îmi aprinde veșmântul; nemaivăzută floare
lacrima ți-a curs: pe pieptul meu, acum, când un meșter îl sapă spre a-ți
văzut, nevăzut, găsi
cu argint țesut. tiparele – întoarce piatra și trece-mi prin față, albă
ca o pânză de in lipită de stele,
Singură-a venit, pentru unica ardere!
pe la răsărit,
cu trup luminos,
de rouă, frumos. Je creuse mon nom dans la pierre,
je la retourne et vois
Din roua de sus ton visage à toi.
trupu-ți este curs;
din roza de jos L’OEIL S’IMMERGE DANS LE FEU
ți-ai ales miros.
Sur quelle pierre devrais-je creuser l’éclair quand res-
suscitent
Tant de bénéolence les étoiles noires? Tu en es à déchiffrer mon ombre
développe la rose et en reflètes la langue que j’écris maintenant,
à son insu! sans nullement la comprendre, avec les mains brûlées.
Tu incarnes l’apparition de ceux d’en haut dans le scin-
DE LA HAUTE ROSÉE tillement
lequel met le feu à mon vêtement; une fleur jamais vue
De la haute rosée sur ma poitrine, maintenant qu’un maître le creuse afin
ton corps est coulé; de trouver
les matrices – retourne la pierre et passe devant moi,
de la rose d’en bas toute blanche
ton odeur fixas. à l’instar d’une toile de lin collant aux étoiles,
en vue de l’unique combustion!
Ô oeíl d’en haut,
ta larme à vau-l’eau:
Tu ești aproape –
visible, invisible închid ochii și
d’argent disponible, stelele mi-aprind gura.

Toute seule est venue, FLOARE ALBASTRĂ

à l’aube parvenue,
Smulgându-mă din somn cu spaimă,
au corps lumineux, am auzit din stejarul
de rosée, gracieux. de deasupra capului un glas de femeie.

De la haute rosée Și-n tot rămurișul

ton corps est coulé; nu era decât un porumbel
cu o floare albastră în cioc.
de la rose d’en bas
ton odeur fixas. La rădăcina stejarului am săpat
după apa albastră, ca un sălbatic,
până a țâșnit izvorul;
Îmi sap în piatră numele meu,
o răstorn și văd și-nclipa aceea au apărut
chipul tău. cele trei preotese: Promeneia, Timarete și Nicandra
216 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
 TRANSLAȚIUNI
care mi-au apropiat-o de buze. En me tenant dans les bras,
cette obscurité
Cei ce adorm sub stejar ne m’enveloppe pas.
pot să aducă mărturie:
floarea albastră crescută din mână. LE MAILLON SACRÉ

La flamme blanche; ni toi, ni moi,

Tu es à deux pas -
je ferme les yeux et
les étoiles allument ma bouche.
FLEUR BLEUE
En m’arrachant au sommeil, peureux,
j’ai entendu depuis le chêne
au-dessus de ma tête une voix de femme.
Et dans la frondaison
il n’y avait qu’un seul pigeon
avec une fleur bleue dans le bec.
J’ai creusé à la racine du chêne
en quête de l’eau bleue, en véritable sauvage,
jusqu’à ce que la source ait jailli,
à ce moment-même, sont apparues
les trois prêtresses: Proménéia, Timarété et Nicandre
quil’ont approchée à mes lèvres.
sur la mur aille d’en face: un seul être.
Se réjouit celui qui a une lampe à la main
du dehors de la cité: le Vieilhomme.
Le poète chasse les apparitions
par successions de rêves;
La bien-aimée, la couronne d’or ceignant son front
déchire une voile après l’autre;
sur le panneau en jaspe il tombe un rayon:
encore visibles les traces des chaînes entre les chevilles
des deux et le poteau de lumière
à la sortie de la caverne.
Voilà, le dialogue commence. L’ascension dans les
ornières
de l’identité: le feu !
Până la lacrimă,
într-o lacrimă,
îți desenez ochii!
APA VIEȚII

Ceux qui s’endorment sous le chêne În ochii mei ți-ai făcut locuință,
peuvent porter té moi gnage:
la fleur bleue poussée à même la main. cu fragede mâini țeși plasa
prin care zilnic îmi treci,
lacrimă.
Ținându-te în brațe,
întunericul Și dâra de sare,
nu mă cuprinde. rămasă din bătrâni,
îmi strălucește pe față.
VERIGA SACRĂ

Flacăra albă; nici tu, nici eu, Jusqu’à verser une larme,
pe zidul din față: o singură făptură. au-dedans d’une larme
Se bucură cel cu lampa în mână je dessine tes yeux!
din afara cetății: Bătrânul.
Poetul vânează înfățișările L’EAU DE JOUVENCE
în succesiuni de vise;
Iubita cu coroana de aur pe frunte Vous installâtes votre demeure dans mes yeux,
sfâșie văl după văl;
pe tăblia de jasp cade o rază: vos tendres mains ourdissent le filet
se văd urmele lanțului dintre gleznele que vous traversez tous les jours,
amândurora și stâlpul de lumină mes sanglots.
de la ieșirea din cavernă.
Începe dialogul. Urcarea pe făgașele Et la traînée de sel
identității: focul! héritée des ancêtres,
scintille le long de mes joues.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 217

TRANSLAȚIUNI

Simion TODORESCU

STRĂFULGERĂRI DE GÂND /
GEDANKENBLITZE

Rădăcina, prin ea ne hrănim și tot prin ea ne susținem niemals dessen Quelle entdecken. Bei einem tiefgrün-
să nu ne prăbușim. digen Ausdruck kann man nur dessen Glanz sehen.
Durch die Wurzel ernahern wir und stutzen wir uns, •
um nicht zu sturzen. Cine avansează în carieră lasă în urmă prietenii până
• îi pierde.
Tăcerea stă în vârful piramidei înțelepciunii. Wer in der Karriere vorwärts kommt, lässt seine Fre-
Das Schweigen steth auf der Spitze der Weisheitspy- unde zurück, bis er sie verliert.
ramide. •
• Dacă nu-i oblojești omului rana, măcar nu mai în-
O carte este o perioadă însemnată de viață condensată toarce cuțitul în ea.
între două coperți, în schimb viața este o carte des- Wenn du die Wunde des Menschen auch nicht heilen
chisă. kannst, wenigstens drehe das Messer nicht mehr darin
• um.
Ein Buch ist eine bedeutende zwischen zwei •
Buchdeckeln konzentrierte Lebensperioade, das Le- Între un șarpe și un ticălos, diferența o face chiar ve-
ben ist jedoch ein offenes Buch. ninul.
• Zwischen der Schlange und dem Bösewicht macht
Dragostea nu vede cu ochii minții, ci cu deschizătura gerade das Gift den Unterschied.
sufletului. •
Die Liebe sieht nicht mit den Augen des Geistes, son- Luminează-i omului viața cât mai mult, dacă poți;
dern mit dem Spalt der Seele. dacă nu, măcar nu-i stinge lumina!
• Beleuchte das Leben des Menschen je längere Zeit,
Bine că nu i-a dat Dumnezeu femeii și aripi. Ori zbura wenn du kannst; wenn nicht, blase ihm wenigstens
prea des pe alte meleaguri, ori se ridica la cer și ne nicht das Licht aus!
lăsa pe noi cu ochii în soare. •
Gut, dass Gott dem Weib keine Flügel gegeben hat. Moartea nu are leac, însă ea le lecuiește pe toate.
Entweder ware es zu oft an andere Orte geflogen, Es gibt keine Medizin für den Tod, doch er heilt alles.
oder hätte es sich zum Himmel erhoben und uns •
verblufft zurückgelassen. Moartea este unul din secretele ce nu au răsuflat încă.
• Der Tod ist einer der Geheimnisse, die noch nicht
Strigând numele tău, iubito, aud ecoul trimis înapoi enträtselt wurden.
de fiecare astru. •
Geliebte, wenn ich deinen Namen rufe, kann ich das Viitorul meu îl va trăi cu siguranță altcineva.
Echo von jedem Stern vernehmen. Meine Zukunft wird mit Sicherheit jemand anderes
• erleben.
Privind într-o fântână adâncă, niciodată nu-i vei des-
coperi izvorul. Unei expresii adânci îi vezi doar stră- Traducere în limba germană de/
lucirea. Übersetzung ins Deutsche von Balthasar Waitz
Wenn man in einen tiefen Brunnen schaut, wird man

218 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

 TRANSLAȚIUNI

Florentin SMARANDACHE

NOI AFLORISME

Femeilor le place să le zici că sunt frumoase… mai Acceptă-te așa cum ești ca perfect.
ales dacă-s urâte! *
* Stai unde și cu cine te simți relaxat.
Adevărații scriitori sunt totdeauna în opoziție. *
* Mintea să-ți fie liniștită pentru a crea în știință și ză-
Noua dictatură: nu ești cine ești, ci cine zic cei de la păcită pentru a crea în literatură și artă.
putere că ești. *
* Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită! (folclor)
Nu sunt singur, sunt cu cărțile care-mi țin companie… *
* Politica se discută la nivelul de jos [macro], dar se
Un nud feminin exaltează bărbații și enervează feme- face la nivelul de sus [micro].
ile… *
* Fiecare cu ce… n-are!
Am fost, parcă, fără voia mea!, în contradicție, mereu, *
cu epoca în care am trăit. După o pierdere mareee, ce mai contează o pierdere
* micăăă?!
Este mai greu, dar mai poetic să mergi în contra- *
timp… Întotdeauna, aș fi dorit să fiu… acolo unde nu Oamenii ocupați nu au timp să fie triști.
eram! Și să fac… ceea ce nu se poate! *
* Televizorul îți adoarme mintea.
Trebuie să-ți creezi momentul de unul singur, ca să *
reziști. Precum avionul în aer… Trăim într-un sistem în care fiecare îl urmărește pe
* celălalt.
Drumul știut este drumul cel mai scurt. *
* Eu te iert, dar legea nu te iartă [folclor].
Parcă te întorci înapoi în timp când te uiți la poze… *
* Ori pisică pe spanac / Ori cățel pe cozonac / Când in-
Știi care este avantajul nostru? îmi zice profesorul tră în stomac / E tot un drac! [folclor]
Ovidiu Ilie Șandru. *
Că ăștia nu ne înțeleg și, deci, nu ne pot plagia. Te îngrași ușor, dar slăbești greu…
Și știi care e dezavantajul nostru? *
Tot ăsta, că nu ne înțeleg și nu ne pot aprecia! A trecut prin școală numai ca să nu stea acasă!
* *
Oamenii tind spre ceea ce nu pot… Dacă asculți de mine, faci ce vrei tu…
* *
Să știi să aștepți… Cel mai ușor este să faci rău; cel mai greu e să faci
* bine.
Începutul e greu, sfârșitul și mai greu… *
* Eu nu sunt obișnuit să primesc; eu dau.
Stând atâta la computer, nu mai știu dacă viața asta a *
mea este reală sau virtuală. După fiecare pahar ești alt om.
*

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 219

CRITICĂ
Otilia ARDELEANU
UNIVERSUL ÎNCEPE
SĂ MIŞTE
Andreea Maftei este profesor de Limba și literatura
română, licențiată la Universitatea Alexandru Ioan
Cuza, Facultatea de Litere – Iași, 2008. Debutează cu
poezia Chihlimbar, ca urmare a câștigării premiului
revistei Literadura la Concursul literaturitate.ro, 2016.
Volumul Lebede roșii este tot un premiu, al revistei
Junimea, pentru volum în manuscris, la Festivalul
internațional Tudor Arghezi, Târgu-Jiu, 2018. Volumul
apare, deci, la Editura Junimea, în colecția Numele
poetului – debut și este prefațat de criticul Ioan Holban.
Andreea Maftei imaginează propriul potop în cartea
ei sangvină, Lebede roșii. Un fundal biblic fixat în cuiele
unei răstigniri poetice asumate. Cuvântul ei este apa care
vine în vâltori sufletești, emoționale. Cursivitatea
versifiației este dată de chiar atmosfera aceasta ploioasă,
întunecată, dar departe de a fi bacoviană. Este una
actuală, cu vibrații personale, dată de neliniștile
antagonice. Furtunile, sângele „reînnodat pe inelar",
tumultul, vântul, norii, lacrimile etc. alcătuiesc
simbolistica unei vieți care scurmă interior. Încordarea,
strâmtorarea, apăsarea sunt chei care descuie uși
lăuntrice, lăsând la vedere simțăminte puternice: „mă
tulbură lumea aceasta –/ mare de gânduri"/ chihlimbar,
p 13; „Îmi răstignești vocea de un copac./ Viața,/ de
umbra sa, îmi leagănă timpul –// fir invizibil. La
rădăcină,/ tâmplele mele se varsă calde,/ prin palma
ta." (cadran, p. 21).
Lebedele roșii au semnificația sângelui întărâtat, care
cu grație curge „spre cea mai strașnică simțire.
Nesiguranța" (Lebede roșii, p 23).
Chiar și visarea poetei devine galopantă: „Lung pasul
și-l face;/ gonește, lovește cu pumnii închiși./ Mersul
alert, cu mâna la piept, ii apără/ ziua./ Sângele, primul
său nume deșert.” (Vis, p. 94).
Curgerea apare și ca element al trecerii, al
efemerității, prin măsurătoarea binecunoscută a
timpului, clepsidra.
Sigur, dacă una dintre laturile poetice ale acestui
volum este fluidică, cea de-a doua este cea amoroasă,
dar nici măcar ea în afara apei: „El,/ toată marea./ Eu,/
pielea uscată bine/ pe doruri ce se sparg la mal.”/
Îmbrățișare, p. 41; „În sângele nostru ne scaldă viața./
Naște întâia iubire. Ne legăm venele,/ să nu curgă
dorul,/.../ Ne găsim/ în pietre și în ape adânci,/ în ceruri
și în abisuri.” (Viața naște iubire, p. 96).
Andreea Maftei are un vers trist, dar de o demnitate
a durerii, așa ca în metafora aceasta: „plânsul măduvei/
220
prin călcâie."/
Urme, p.48. Cum-
plit de dureros este
momentul îngropă-
rii bunicii sale,
când „sunetele stri-
dente ale cuielor/
băteau nemilos.”
(Răscolire, p.71).
Găsesc o a treia miză a volumului în mereu contro-
versata feminitate cuminte-rebelă. În femeia „cu pene"
poeta sare de la timida în iubire, la femeia opulentă,
obraznică și care să „zâmbească" precum Marilyn, „să
își potrivească rochiile/ pe sâni gingași și coapse
ferme." (Femeia cu pene, p. 62).
În poezia Andreei se simte acel timp la galop pe care
mulți poeți îl trăiesc în lirica lor. Cumva, comparabil
zbuciumului mării, ca în poezia Plajă (p. 80): „... Cai
albi/ întind aripile/ sub pleoape,/ galop în părul aprins
de soare/ și vânt. În avânt./ Tălpile-și strigă foamea și
setea./ Doar lor,/ semne oglindite în mare./ Vene încor-
date din graba/ unui timp/ azuriu/ pulsează lumea ști-
ută/ adânc./ A desfătare.”; sau, în Mirificul inițierii
(p.84): „In costumul vieții mele,/ admirabil,/ valsez”.
Oricare ar fi curgerile – de timp, de durere, de
melancolie, de ape, de vieți etc. –, poeta revine asupra
destinului femeii, cea născătoare: de prunci, de iluzii, de
iubire, de poezie: „Impetuos îmi strigă în urechi/
destinul./ Se strâmbă provocator, în lumini difuze./ Mă
prinde de gât, îmi dă palme usturătoare,/ apoi îmi alină
durerea cu primăveri senine.”/ Mirificul inițierii;
„Pântecul meu ți-a născut iubirea. Te-a adorat./
Durerea m-a încoronat regină./ Deși coroana a avut
spinii dumnezeirii,/ am rezistat./ Ei mi-au arătat calea.
Cu sângele curgând șiroi./ Picioarele mele, mâinile,
organele,/ lumea dinlăuntrul meu,/ toate au fost spălate/
din chinul facerii grele.// Mama mea știe,/ sora mea
știe,/ orice femeie știe./ Până și fiica din pântec știe/
Tăcerea suspinelor după supraviețuire.” (Tăcerea
suspinelor, p.87).
Nu poate fi trecut neobservat spiritul de daimon,
născător de poezie, aura sub care poeta este atinsă de
magia creației. „Voi naște poezia sub albă stea.”;
„Lumina ei, cât un fulger, mă cuprinde,/ în emoția
primilor stropi calzi.” (Daimon de nisip ars, p. 91).
Andreea Maftei se află deja pe drumul său luminos!
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
 CRITICĂ

Iulian CĂTĂLUI

DESPRE BANCHETIȘTI
1. Enneade sau Călătorul în pustie? noaptea care se demantelează, omul va trebui să ajungă la
Pustia și călătorul. Poeme regăsite 1969-1974, de Cunoaștere, adică păstrarea în adevărul său a acelui incal-
A.I. Brumaru culabil, după unul dintre filozofii preferați ai lui A.I. Bru-
maru, germanul Martin Heidegger (din volumul Timpul
Pustia și călătorul este un volum care reunește po- imaginii lumii), ce îi este accesibilă omului numai prin
eme scrise de eseistul și filozoful A.I. Brumaru în peri- „întrebările și formele creatoare ale unei reflecții auten-
oada 1969-1974 și apărut foarte recent la Editura „Vatra tice”, cunoaștere ce transferă omul viitorului în acel „spa-
veche” din Târgu Mureș (2019) sub îngrijirea lui Nico- țiu intermediar”, în care el aparține ființei și totuși „ră-
lae Băciuț. Poeziile sunt în mare parte filosofice, elegi- mâne în ființare” un străin. Preromanticului poet-filozof
ace, cvasi-religioase și mitologizante, ca o prelungire a Hölderlin, dar nu cel din Moartea lui Empedocle, ci din
eseurilor și filosofiei lui A. I. Brumaru, în care acesta a poemul său „Către germani”, în care se face vorbire tot
crezut că a văzut însuși sufletul cuvântului, după ce un despre Timp (Strâns mărginit este timpul vieții noastre)
Camil Petrescu a crezut că a văzut Idei și par a fi influ- și sufletul care se zbate în voioșie deplină „fără cuvânt”,
ențate mai degrabă de poezia ermetică a unor Mallarmé, acest fapt îi era mai mult decât cunoscut.
Montale și Ion Barbu (în volumul brumarian este paro-
diat postmodern celebrul poem barbian După melci!)
decât de estetica generațiilor 1960 și 1970. De altfel, și
Brumaru vede Idei, ajungând la convingerea că numai
Ideea stă ca o lumânare eternă la căpătâiul unui mort
peste care se lasă o „pace augustă”, aceasta după ce fru-
musețea lumii sau a persoanei iubite s-a cam dus, s-a
cam stins. Caracteristica filosofică și elegiac-ermetică a
volumului brumarian se evidențiază în primul rând în
cele două poeme inspirate de filosofia lui Plotin, „En-
neada I” și „Enneada II”, gândire descrisă, definită
printr-un limbaj eliptic (ca și aproape toate poeziile lui
Brumaru) și obscur, cu formulări „tatonante”, ce expun
paradoxal-zenian în stil sau chip „non-sistematic” o fi-
losofie foarte sistematică. În centrul Enneadelor ploti-
niene se află doctrina sau concepția celor trei (3) ipos-
taze ori realități, acestea fiind, în ordinea crescătoare a
unității, realității și valorii, Sufletul, Nous-ul (sau Inteli-
gența ori Intelectul) și inefabilul principiu prim pe care
Plotin îl numește Unu sau Binele.
În poemul „Enneada I”, A. I. Brumaru se intero-
ghează cum se poate trăi fără timp „în bucurie deplină
fără cuvânt”, căci fără timp (într-o existență, într-un spa-
țiu sau tărâm), ziua și noaptea se surpă, se suprimă, de-
zintegrează de atâta liniște și tăcere. Dar, eul liric a văzut
în întinsa pustie, aceasta fiind unul dintre cei doi piloni În „Enneada II”, poetul-filozof se substituie, parcă,
lirico-filosofici ai volumului Pustia și călătorul, un „în- însuși Cuvântului („Dacă este cuvânt să fiu eu”) încer-
ceput tainic, nins, ciudat, inegal”. Autorul își contemplă, când să dea la o parte ce nu este Lucru și „dreapta care
nu numai Timpul, ci și Viața, care-i trece, nemaiapu- implică identitatea” și men(ține) încordat-încorsetată fi-
când nici să-și aprindă o lumânare rece în noaptea de- ința umană în „sunetul de stingere a cuvintelor” ca pe un
zintegrantă, în cea beznă strânsă-n el, unde apune în tă- păcat cvasi-capital. La Plotin, ne amintim că Sufletul
cere gândul de început care piere și el. Poetul mai ob- derivă, provine din Inteligență iar aceasta din Unu și că
servă melancolico-stenahoric cum viața care-i trece ne- a contempla însemnând pentru acest filozof, cum a în-
miloasă, nu mai are Timp nici măcar să-l binecuvânteze semnat și pentru un Aristotel, a primi forma obiectului
pe Dumnezeu, neavând niciodată timp și vreme pentru contemplat; ea devine astfel „o imagine – imperfectă –
el. În altă ordine de idei, în cel spațiu fără timp, în ziua și a ipostazei din care derivă, absorbind vitalitate de la
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 221
CRITICĂ
aceasta” și fiind capabilă să genereze reflexe spontane
fulgerătoare proprii. Făptura sau ființa umană este, atât
la Plotin cât și la Brumaru, microcosmosuri, ce se mani-
festă activ față de nivelurile Naturii, Sufletului și Inteli-
genței transcendentale; ce anume devine fiecare om de-
pinde de nivelul spre care își îndreaptă conștiința sau
conștiența. La Plotin (vezi Enneade III-V, București, Ed.
IRI, 2005, pp. 167-168), eternitatea și timpul se deose-
besc, prima raportându-se la natura veșnică, pe când
timpul se referă la ceea ce devine și la universul sensibil.
Tot pentru Plotin, ființa este devenire (probabil de aici
s-a „inspirat” și Noica în cartea sa Devenirea întru fi-
ință, pe lângă Hegel și Heidegger) și nu este niciodată
ființă reală.
Titlul volumului, și nu numai, face trimitere la Psalmul
biblic 23, tema sau înțelesul fiind aceea că între cruce și
slavă este pustietatea, iar partea credincioșilor și calea lor
fericită în această pustie. Din conținutul lui putem des-
prinde, deși descrie „calea prin pustie”, că nu e vorba de
niciun oftat ori nicio jale, sufletul îndreptându-și privirea
numai spre El, spre Acela care este Domnul sufletului (și
acesta transpare în mare parte în cartea lui A.I. Brumaru).
Ideea acestui Psalm dar și a volumului Pustia și călătorul
ar fi că mai întâi trebuie să ne știm mântuiți prin puterea
morții și Învierii, moartea fiind tema literară și filosofică
esențială a cărții aibrumariene, totuși, Învierea Domnului
Isus Hristos, pentru a realiza mărturia unui cuget curat și
fără de prihană prin botez și a aduce „o adorare plăcută
Lui” și foarte bine pricepută și înțeleasă de noi, muritorii
de rând. Alături de moarte, iubire și altele, există în Pustia
și călătorul și tema singurătății omului, începând cu pri-
mul poem, „Ca o lumânare”: „În ochi de pasere stă/ la
ceasul de singurătate/ floarea trupului tău de aur”. Și
pustiul sau pustia este legat de tema singurătății, la urma
urmei, astfel, în poemul „Sângele meu”, în care eul poetic
nu poate ajunge la trupul iubitei nici măcar în condiția
eternității pe pâmânt.
Filonul filosofic al volumului se poate observa și în
poezia „Monadă” (trimitere atât la Pitagora și a sa idee că
monada este principiu, esență a lucrurilor, deoarece
“orice lucru este unu, este o unitate”, cât și la un Leibniz
(care considera că un lucru este din punct de vedere me-
tafizic reductibil la o substanță simplă, iar atunci când ne
referim la monade trebuie să avem în vedere că acestea
reprezintă “substanțe simple, care nu se nasc și nu pier,
autonomia lor fiind totală” și sunt indestructibile, deoa-
rece sunt o “oglindire a universului”. Filosoful german
susține că “monas monadorum” este ființă inteligibilă,
cea care poate fi gândită dar nu poate fi reprezentată)
apare celălalt pilon liric și filosofic al volumului, pustia,
în care poetul ne amintește să nu uităm într-o “monadă
eternă” ființa petrecută a “logosului sacru, ce viețuia pe-
reche” în viața sa. Rezultă că acea ființă deghizată în mo-
nadă despre care vorbea Leibniz ar fi însuși divinitatea,
Dumnezeu, cel ce creează, aneantizează, Dumnezeu fi-
ind originea esențelor.
222
O altă imagine-simbol a volumului este cea a Turnu-
lui Babel alcătuit, făcut, la Brumaru, în poezia “Noaptea
de Rozavlea”, din “cuvinte-femei”, turn creat, rezultat
din haos de “șerpii certitudini ale începutului lumii” și
închipuirea din primele coapse, basculând femei peste
femei ca un “turn de coapse în bătaia vântului purtător
de semințe”, totuși, “turn neînțeles în limbile lumii”. În
final, Turnul Babel coboară în noi înșine, în “noaptea de
Rozavlea” (pour les connaisseurs, Rozavlea este satul
de reședință al comunei cu același nume din județul Ma-
ramureș și capitală voievodală în 1355, când voievod de
Maramureș era Ioan, fiul lui Iuga; Villa Iohanis
Woyvode „Curtea voievodului Ioan”, prima atestare do-
cumentară fiind 1373 sub denumirea: “villa Iohannis
Woywode”. Etimologia numelui localității: din supra-
numele rom. Grovazu < adj. grozav „puternic, violent,
mare” > sub influența ucr. Hrozavu > adj. pos. Hrozavja
> Hrozavlea > prin afereză Rozavlea), mai ales atunci
când ni se face teamă. Se cunoaște că Babel era un oraș
unde întreaga omenire era unită, toți oamenii vorbind o
singură limbă și migrând dinspre răsărit; era orașul re-
gelui Nimrod, și primul oraș edificat după terifiantul Po-
top. Oamenii au decis ca orașul lor să aibă un turn atât
de mare încât vârful său “să ajungă la cer”. Însă, după
cum scrie în Biblie, Turnul Babel nu era construit pentru
a aduce slavă lui Dumnezeu, ci era dedicat unei religii
false, cu scopul de a aduce faima constructorilor lui
(vezi Geneza 11:4). Și atunci, Dumnezeu, văzând că oa-
menii în trufia lor indestructibilă păcătuiau împotriva
lui, le-a încurcat limbile și a împrăștiat oamenii pe tot
Pământul.
Pare paradoxal, dar sentimental morții sau al finitu-
dinii plutește amenințător deasupra întregului volum
Pustia și călătorul, și chiar îl domină, deși autorul a scris
poeziile din carte la tinerețe, în perioada 1969-1974. De
exemplu, poemul scurt “Aș putea”, în care alter ego-ul
vocii auctoriale își închipuie că ar putea muri, lumea fi-
ind plină de tăcerea sau liniștea morții și așteptând
“ochiul molatec al zeului”. În poezia “Rânduri de auto-
biografie”, prezentă și pe coperta a patra, în care poetul-
autor se autoimaginează și se consideră ca un fel de apă
în care “ard doar pietrele la fund” sau ca o apă din care
nu bea nimeni și în care viața și moartea “șed ostenite”,
cea de-a doua fiind asemănată cu un “ochi de pește”,
peștele reprezentând, printre altele, simbolul creștinis-
mului, semnul lui fiind folosit în epoca antică de către
creștini pentru a se recunoaște între ei, pentru ca în scur-
tul poem “Nufăr”, moartea să crească și înflorească ca
un nufăr în interiorul eului liric, fiind foarte sigură de
petalele sale.
Pustia și călătorul este un volum de poezii fascinant
despre dragoste, singurătate, vidul din noi și moarte, dar
și despre credință și universul “zbuciumatulburător” și
interior al creatorului de literatură valoroasă.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
 CRITICĂ
2. Heterogene de Iulian Chivu sau “Între erudiție zii eterogene despre poeți aparținând unor perioade, ge-
și profesionalism” nerații ori direcții literare diferite, de la Adrian Munteanu
și Dumitru Velea, la Dumitru Toma, Ana Podaru, Dorina
Criticul literar, scriitorul și etnologul Iulian Chivu, Brândușa Landèn și Ion Pachia-Tatomirescu, aproape toți
publică în 2018 un volum de cronici, note și eseuri cri- făcând parte din rândurile „banchetiștilor” (cei care au
tice intitulat Heterogene, la Editura Sitech din Craiova, scris și scriu poezii, proză, teatru, eseuri, texte filosofice
având la bază o concepție, o viziune unitară, pornind la revista “Banchetul” din Petroșani și încearcă să impună
chiar de la explicarea titlului cărții. Astfel, autorul ex- o direcție literară sau un stil, o viziune).
plică pe coperta a patra a volumului său și în prefața in-
titulată latinește „Pro nominem libri” de unde provine
denumirea cărții: „Heterogenia este o calitate a naturii
și a făptuirii care nu cauzează nimic prin sine, ci relevă
cel mult. Ea nu pune concludența ordinului sub argu-
mentul specie. Heterogene, în consecință, înseamnă
doar un răspuns pertinent al receptării ei ca atare în
holograma spiritului postmodern, în opțiuni, în idei, în
atitudini”. Cronicile și studiile lui Iulian Chivu sunt eru-
dite, docte și bine documentate. Cartea conține și două
motto-uri inteligent alese, din criticul I.A. Richards și
din filozoful francez deconstructivist Jacques Derrida și
este desigur eterogenă fiind divizată în 8 mari segmente
purtând titluri ca: Poezie, Eugen Dorcescu, Proză, Et-
nologie, Idei. Interpretări, Biobibliografii. Orizonturi
critice, Atitudini și Note, din domenii diferite, atât din
sfera literaturii, cât și din zona filosofiei, etnologiei, so-
ciologiei, bibliologiei ș.a. Capitolele sunt numerotate cu
cifre romane, de altfel, Iulian Chivu folosește și câteva
expresii și ziceri latinești celebre, dintre care favorita și
des repetata este: „Multi vocati, pauci vero electi”
(„Căci mulți sunt chemați, dar puțini aleși!”) din Biblie,
„Sfânta Evanghelie cea după Matei” (Cap. 22, Vers. 14).
Tot în prefață, autorul cărții Basmul cu Soarele și
Luna își exprimă un interesant crez de autentic critic și
istoric literar, afirmând că de obicei lecturează nu într-o Despre poetul brașovean Adrian Munteanu, specia-
„ordine rigidă”, o „ierarhie de împrumut”, ci orice îl lizat în acea poezie cu formă fixă, numită sonet, Iulian
surprinde „factual, intuitiv și ipotetic, afectiv și rațio- Chivu susține just: „Când de un bucolism coșbucian
nal”, orice i-ar redescoperi lumea și ar putea cumva „s- (…), când metafizic-contemplativ (…), ori exprimând
o amelioreze în esența și în heterodoxia ei”. Sarcastic, voiculescian convingeri de respirație larg creștină (…),
pe bună dreptate, Chivu spune că între „vertiginoși gra- sonetistul rămâne simultan și un spirit atent al cetății”.
tulați ai presei literare de azi” și „producătorii de ma- Comentând noua ediție a poemelor de dragoste ale poe-
tului, dramaturgului și eseistului Dumitru Velea, pur-
culatură calpă, insipidă, tipărită fără prevedere și de-
tând titlul Odette, o ediție bilingvă româno-ebraică da-
versată mai apoi în librării”, preferă consecvent osten-
torată scriitorului româno-israelian Menachem M. Fa-
tativ „lumea celor în continuă reașezare”, motivând că lek, Iulian Chivu este de părere că Velea „exprimă cu
până a o osândi, condamna ca „aurea mediocritas” sau har și vibrație tot ce ține de păgânul rit al trecerii
a o suspecta de veleitarism, de la ea Iulian Chivu aș- eterne” și că „Odette rămâne să semnifice orfic în lirica
teaptă „revirimente, temeritate”. Pe de altă parte, autorul lui Dumitru Velea eterna reînființare în metafizic a fiin-
teleormănean se mișcă dezinvolt și competent, totodată, țării”.
în areale culturale dintre cele mai diverse și de la analiza O secțiune importantă a cărții Heterogene este cea
operelor unor scriitori importanți ai literaturii și culturii dedicată filosofiei, din segmentul Idei. Interpretări, în
române, de la Marin Preda și Mihail Diaconescu la Petre care Iulian Chivu analizează autori dintre cei mai diferiți
Țuțea și Ovidiu Bârlea, la comentariul versat al unor precum R. G. Collingwood, John R. Searle, Sam Harris,
cărți de filosofie dificile și cvasi-ininteligibile de Hume, Petre Țuțea, John Hick, Albert Camus ori Arsenie Boca,
R.G. Collingwood, Searle, Camus, de filosofie indiană, fascinant și unitar fiind faptul că autorul analizează și
tibetană și chineză etc., lucrări pe care Chivu le face in- conceptul sau ideea de minte, creier, intelect, de lumea
teligibile, comprehensibile. minților, în special la Collingwood și Searle. Întâmpla-
Secțiunea dedicată poeziei cuprinde cronici și recen- rea face să fi citit foarte recent cartea lui R. G. Collin-
gwood, Eseu despre metoda filosofică, analizată chiar

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 223

CRITICĂ
de Iulian Chivu în volumul său, în care gânditorul en-
glez a oferit pieței ideilor unul dintre cele mai influente
tratate de metafilosofie ivite în prima jumătate a secolu-
lui al XX-lea și care reprezintă o încercare susținută de
explicare a motivelor pentru care filosofia este o disci-
plină autonomă cu o metodă și o tematică diferite de su-
biectele abordate în științele naturii și în cele exacte. În
acest tratat, Collingwood susține că denumirea de filo-
sofie o poartă nu numai un anumit domeniu al gândirii,
ci și literatura în care această gândire își află ori își caută
expresia. În opinia lui Chivu, care l-a citit în original pe
britanic, eseul collingwoodian se ocupă de metoda me-
tafizică și ajunge la o dilemă de la granița dintre creați-
onism și evoluționism: stau și mă întreb dacă nu cumva
mintea însăși este ceva pe care corpul l-a produs dintr-
o anumită nevoie de a-și depăși defectele din propria
realitate; dilemă care, după Iulian Chivu, de aceeași na-
tură cu cele privind infinitul și vidul, din lumea științe-
lor, iar scoaterea a ceea ce Collingwood numește minte
din întregul ființei ar fi echivalentă cu scoaterea lui zero
din științe, adică cu un haos cultural care ne-ar trimite
înapoi cu peste 2.500 de ani. Concluzia lui Chivu la vo-
lumul lui Collingwood este că abducțiile acestuia au în-
drăzneala rezolvării, însă abstractizările nu par să le
ajute întotdeauna: ar putea cu greu să fie o reprezentare
adecvată a naturii generale a realității în relația sa cu
diversele realități, sau nu putem acoperi spațiile goale
dintre fragmente.
Un alt gânditor important analizat de Chivu în car-
tea sa și care tratează aspecte privind mintea umană este
americanul John R. Searle. După cum se știe, conceptul
de intentionalitate se află în centrul teoriei lui Searle a
Camerei chinezești argument impotriva inteligenței ar-
tificiale care spune că din moment ce mințile posedă in-
tentionalitate, dar computerele nu, computerele nu pot
fi minți. Searle a generalizat mai apoi această descripți-
une a forței ilocuționare și a tratat-o ca un caz specific
al intentionalității și făcând aceasta, el a identificat o
proprietate a fenomenelor intenționalității, numind-o di-
recție de suprapunere (direction of fit). De exemplu,
dacă cineva vede o floare, starea lui mentală se mulează
pe starea lumii. Direcția de suprapunere este dinspre
minte către lume, dar dacă altcineva ridică mâna și vrea
să culeagă floarea scopul său este ca lumea să se muleze
peste starea lui mentală. În opinia lui Iulian Chivu,
Searle începe cu binomul minte-corp din perspectiva
conștiinței și a unor asumpții eronate: conceptele minte,
corp, mental, material, fizic, reducție, cauzare, identi-
tate încetează să mai fie instrumente și devin surse ale
dificultăților interpretării și înțelegerii. Fiind împotriva
terminologiei tradiționale, Searle are în vedere 4 asump-
ții eronate: prima fiind aceea că mentalul ca mental ex-
clude fizicul ca fizic, este esențială și cauzează toată con-
troversa filosofică; a doua se referă non-ambiguu și ne-
problematic la reducție; a treia asumpție reprezintă ur-
marea celorlalte două și se raportează la cauzare (eveni-
mentele cerebrale sunt lucruri fizice, iar evenimentele
224
mentale cauzează alte evenimente mentale) și a patra
asumpție și ultima privește identitatea: Orice lucru este
identic cu el însuși și distinct de orice alt lucru.
Un capitol important din carte este dedicat etnogra-
fiei, mai ales că în calitate de etnolog (pe lângă cea de
critic literar) Iulian Chivu a fost inclus în importantul
Dicționar al etnologilor români, vol. I, realizat de Ior-
dan Datcu (București, Editura Saeculum I.O., 1998), fi-
indu-i apreciate cărțile Basmul cu Soarele și Luna (Bu-
curești, 1988) și mai ales Cultul grâului și al pâinii la
români (București, 1997), autorul teleormănean recu-
noscându-i lui Chivu cercetarea de „mare rigoare știin-
țifică”, în sensul că „a cules el însuși, a respectat cu ma-
ximă atenție atât fondul tradițiilor populare cât și ex-
presia lor autentică”, precum și contribuțiile personale
de folcloristică și etnologie. De altfel, Iulian Chivu și-a
păstrat și în Heterogene aceste calități și în capitolul im-
portant dedicat etnofolcloristicii, divizat în șase subca-
pitole, dintre care două, primul și respectiv ultimul îi
sunt dedicate chiar lui Iordan Datcu, iar altele două tra-
tează despre opera celebrului etnolog Ovidiu Bârlea,
cele două microeseuri fiind legate între ele și pornind de
la avanpremiera centenarului nașterii autorului cărții
Folclorul românesc, nu mai puțin merituosul său edi-
tor, același Iordan Datcu, tipărind în anul 2016 la RCR
Editorial din București, Studii de etnologie, în 3 vo-
lume, care cuprind studii teoretice, cecrcetări de teren,
prefețe, postfețe, introduceri, recenzii, omagii, evocări și
atitudini semnate de acesta de-a lungul remarcabilei sale
activități de cercetător al culturii populare românești. Iu-
lian Chivu consideră că este o restituire culturală de
mare interes, Bârlea fiind totodată un cercetător și etno-
graf intransigent când era vorba de criterii nu numai în
ceea ce-i privește pe autorii români, ci și pe cei străini.
Cu toate acestea, Bârlea s-a bucurat de prețuirea foștilor
colegi, a prietenilor și mai ales, se bucură peste timp de
recunoașterea „inegalabilelor sale merite științifice”. De
aceea, Chivu crede că se impune și realizarea unei lu-
crări despre receptarea operei lui Bârlea care „ar releva
cu prisosință unicitatea și perenitatea acesteia”.
În fine, în semnificativul text Critica. Accente, Iu-
lian Chivu consideră că un critic literar se poate salva
din capcanele ambițiilor sale sau ale curentului ori valu-
lui pentru că teoria literară, riguros cunoscută, îl ajută să-
și onoreze „misia”, vorba lui Caragiale, sub generozita-
tea noțiunilor ei distingând în cunoștință de cauză între
„sinalepsă, silepsă ori sinereză”, de exemplu, sau disti-
gând „metonimia de metaforă”, ori evitând să confunde
„perifraza cu eufemismul”. Ca o concluzie, și a cărții lui
Iulian Chivu, nu numai a acestui capitol ori segment de
carte, un critic literar se va salva, doar dacă „va intra în
spațiul public socotindu-și cum se cuvine spațiul perso-
nal”. Ca o concluzie a mea, volumul Heterogene este
unul erudit, bine scris, multilateral, inter și multidiscipli-
nar, în care Iulian Chivu impune idei și viziuni perso-
nale, originale.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

LAURIAN STĂNCHESCU – DECANTAREA
ȘI DECÂNTAREA ÎN MOARTE
(Moartea nu trece de lumea cealaltă / Death fails to pass the orld beyond,
Ed. Brumar, 2009)
În mod firesc, cultul morții îl însoțește pe cel al vieții,
dar mai există și nefirescul, atunci când moartea apasă
ființa într-atât de tare încât nu se mai vede viața nici
dincoace și nici dincolo de lumea aceasta, sau mai
ceva, aici se vede moarte iar dincolo ar putea fi loc de
ceva viață. Până la urmă, sunt unghiuri de referință
într-o călătorie completă, precum e cu ying și yang,
nu ne prea putem alege noi care din ele ne reprezintă
ci au o definire diferențiată constructivă în gena pro-
gramativă.
La Laurian Stănchescu e despre moarte cu o ar-
gumentație bine stabilită, pe fondul și motivul unui
fenomen aparte și din câte se pare unicat. E vorba des-
pre magia Săpânței, locul unde moartea umblă atât de
despuiată încât aproape translucidă, iar viața îi râde
afectuos în față.
Poezia e una atât de concentrată încât pare că îți
pocnește în minte, sunt sâmburi de trăire ce nu se lasă
înduplecați de destin, au o inteligență a substanței ce
poate face față oricărui cataclism de parcă ar fi așezați
pe o falie temporală și în mod clar între lumi.
„săpânța în primul gând / săpânța within a first
thought” deschide calea în acest periplu aflat la ex-
trema conștiinței ortodoxe, acolo unde meditația este
una gravă și operantă în afara canoanelor obișnuite,
nefiind înregimentată ci doar afiliată... „apele trec/
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
CRITICĂ
Daniel MARIAN
prin cimitirul/ nu prea vesel// oasele mele/ tot mai în-
setate/ s-au ridicat pe cruce// eu stau și râd/ ca un
miel/ fără rai// vai mie/ vai mie// mi se termină moar-
tea imediat”.
Tot în vecinătatea morții în mod evident, în șirul
’gândurilor’, vine și cel de-al doilea, aici apare deja
dualitatea așteptată ca obligatorie pentru înțelegerea
măcar aparentă a straniului fenomen: „și toate/ s-au
întâmplat// iar noi/ am trăit altceva// astfel// viața nu
ne-a ajuns/ iar moartea/ a fost prea puțină// mult prea
puțină// moartea// a fost/ mult prea puțină” (săpânța
în al doileagând / săpânța within a second thought).
O doză de înțelepciune limpede etalată pornind de
la necesitatea principiului compensării, se ivește în
dezlănțuirea aceasta de influxuri nervoase care cores-
punde poeziei mari, de factură existențială, atent și in-
tens elaborate doar de către spirite libere și deschise
jocurilor subtile cognitive. „după atâta viață trăită//
moartea/ nu mi se mai pare/ atât de lungă// puse una
lângă alta// viața mea/ i moartea mea// se vor ajunge
ele vreodată?// poate că moartea mea// va face cuiva/
viața mai frumoasă” (săpânța în al treilea gând / să-
pânța within a third thought).
Urmând pașii gândurilor, ajungem la o definire
surprinzătoare, a sinelui suficient de frământat în că-
utarea de explicații, aceasta se întâmplă atunci când
citim „săpânța în al șaselea gând / săpânța within a
sixth thought”: „eu sunt/ o cruce goală/ plină de vi-
ață și de moarte// urlu/ în urletul meu/ ca și cum aș fi
om// tatăl meu tâmplarul/ m-a făcut pe genunchi// ri-
dicându-se/ direct/ de pe patul de moarte// și stând/
în capul oaselor ca un abur// brațele mele de lemn//
se roagă întinse/ până la smulgere// restul trupului de
lemn/ rămas fără rugăciune// se înnegrește/ ca ultima
suflare”.
Sunt 39 de ’gânduri’, tot atâtea poeme tulbură-
toare, menite să derute moartea de la accepțiunea sa
sumbră, dând o șansă vieții acolo unde n-ar trebui să
existe decât infinitul nimic. Prilej de transcedental
amplu, cu care Laurian Stănchescu se înscrie în rân-
dul poeților de seamă ai liricii actuale.
225
CRITICĂ
Angela NACHE MAMIER
„Constanta lirică a vulnerabilității și fragilității
feminine”
(Romiţa Malina Constantin – vol. Partitura pentru ferestrele copacilor, Ed. Libris teritorial)
Poetă modernă ca abordare, dar romanțioasă prin
natura poeziilor, Romiţa Mălina Constantin imaginează
viața ca poezie, ca o suită de imagini, onirice,
suprarealiste în care cuvintele se interferează între vis și
bolta divinului:
(hai-hui prin do-re-mi): „ei mă învaţă cum să cresc în
casă o salcie cu buze cărnoase și plete mai jos de
șolduri/ apoi să treier pietrele și să dărâm acoperișul/
deși e aproape ilegal să dormi sub stele/ îmi arată cum
să zgârii păpuşile Matrioşka/ trezindu-mă dimineața ca
o lupoaică/ ce se amestecă cu oamenii în vreme de
secetă/ cu toate că o parte din mine e ușor indrăgostită/
de fructele paradisului și de litera X/ am o identitate
schimbată/ un vis nebun numit poezie”.
O bogăție de trăiri încredințate dezinvolt unor
cascade de cuvinte, în mijlocul naturii ca martor al
iubirii și în pulsații în comuniune spirituală cu universul
și sistemul planetar. Ea așterne iubirile, elanurile
226
sentimentale, dorințele, fantasmele, bucuria de a fi într-
un ocean de iubiri (filiale, maritale, maternele, amicale).
Poeta ne inundă cu simțiri vibrante, deși evoluează și
spre cerebral (un semn de evoluție certă, de maturitate
artistică) evitând dulcegării inutile. E pe cărările
destinului, mereu admirativă, mereu îndrăgostită de tot
ce o înconjoară, o Casandra care face apelul de a trăi
numai și numai prin iubire și dăruire altruistă de sine,
sacrificiul pe altarul marilor sentimente părându-i-se
sediul misterului vieții, asumat printr-o credință
religioasă autentică („ascultă,/ veșnicia stă la masă cu
noi/ e atât de naivă încât ne arată buzunarele/ în timp
ce zilele cad de pe ziduri înalte/ și strig; veniți, veniți,
treierați-mi sângele/ în cimitirul de la marginea
drumului”).
Deși textele sunt dense, între rânduri fluviul unei
tragedii ori al unor tristeți subterane este cumva
«încremenit» într-o pudoare bine strunită în planul
ideilor.
Poeta caută esența vieții, își consacră timpul poeziei
care ocupă locul principal și tema principală a cărților
sale. Când nu mai strunește tema, când «povestea» îi
scapă de sub control, poeta scrie impudic, deci are
curajul de a se descoperi într-o senzualitate viguroasă,
feminină, cuceritoare. Autoarea atribuie dragostei puteri
fantastice, miraculoase, e cea care dezgheață calota
glacială din inima unor semeni apatici, ar vrea să
transforme lumea într-o grădină a plăcerilor.
Sinceritatea sa este uneori dezarmantă, nucleele
narative duc la viziuni personale, inconfundabile, crează
marca «fabricii sale de scrieri» din ce în ce mai
conturate.
O foame neastâmpărată de viață, autoarea caută
insula misterioasă a fericirii absolute, are convingeri
existențiale solide, nu se lasă pradă deprimării, rămâne
admirativă, există prin și pentru poezie. (cum trăiesc în
viața mea de femeie-poetă): „mă întrebi cum trăiesc cu
atâtea pumnale în inimă/ și respir poetic având brațele
larg deschise cu zorii întotdeauna în ochi/ cum ascund
după uși busuioc/ și mă sedimentez în fiecare cută a
zburătorilor ce mă cheamă/ cum mă așez la masă
adunând frimiturile/ în nebunia mea de a sătura peștii
așa cum se cuvine”)
Poezia este o patrie dulce, secretă, un pod emoțional
ce se formează între lector și autor, căci poeta are acest
feeling de a menține comunicarea cu cititorul, are acest
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

respect conștient, uman și vital. Este ancorată în viața
socială, totuși intimul este preferat, confesat pentru a
elibera insatisfacții sufletești.
Scrisul o protejează de spleen, este «Nirvana» unei
poete plină de vitalitate. O patrie incandecentă a tuturor
iubirilor sunt reunite și decurg din inconștient. Poeta, o
adevărată emotivă, tânjește spre amorul platonic, al
„focului” originar, dar și spre cel învăpăiat și “terre à
terre”.
Departe de poezia dulceagă, cuvintele sale au
culoare, sens, un temperament de o vigoare
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
CRITICĂ
extraordinară, pe care din păcate, ea încearcă să îl
canalizeze, să îl sufoce, deși ar fi calea spre explozii
lirice care îi reușesc cel mai bine.
Între finețea feminină și trăirea sufletească, poeta
scrie «de la suflet la suflet», e caldă și convingătoare. Poezia
nu e un spațiu arid, e un fluviu apropiat și lipsit de
prețiozități. Frumoase idealuri de viață, poeta scrie o
poezie creștină autentică, cu un suflet candid, bucuroasă
de luminile care înving întunericul vieții, fiecare poezie
fiindu-i o Înviere.
227
CRITICĂ
Mihai POSADA
ANCA SÂRGHIE – PRIMUL VOLUM
AL UNUI „VIS ROMÂNESC“
În anul 1930, Nicolae Iorga a vizitat douăzeci de
orașe în Statele Unite, unde s-a întâlnit cu comunita-
tea româno-americană și cu președintele Herbert Ho-
over, a fost „oaspete onorabil“ al Universității Case
Western Reserve și a ținut câteva conferințe, după
care a publicat lucrarea America și românii din Ame-
rica: note de drum și conferințe (Vălenii-de-Munte:
Așezământul tipografic Datina Românească, 1930 –
341 pagini, 140 lei). Cele două volume ale cărții An-
căi Sîrghie, veritabilă ambasadoare a literelor româ-
nești dincolo de Ocean – pornită după mai bine de 70
de ani parcă pe urmele marelui cărturar – se numesc
America visului românesc, iar primul a apărut în
anul 2017 la editura sibiană D ⃰A ⃰S și are 408 pagini
bogat ilustrate cu fotografii-document în culori.
Titlul parafrazează mult-circulata sintagmă a „visu-
lui american“, celebră definire succintă a dorinței de rea-
lizare, de îmbogățire, așadar de succes în viață, prezen-
tată ca ofertă pentru toți: The American Dream. Încă de
228
pe la sfârșitul veacului al nouăsprezecelea, dar cu precă-
dere din zorii celui de-al douăzecilea secol, visul ameri-
can i-a mânat pe foarte mulți români, majoritar ardeleni,
să ia trenul spre Hamburg și de acolo vaporul transatlan-
tic spre Statele Unite, locul în care se putea împlini mă-
car un fragment al visului... Din acești temerari, unii au
rămas, devenind cetățeni de nădejde ai statului federal
nord-american, alții au făcut mii de dolari și au revenit
în Țară, alții s-au întors la sursa visului american de mai
multe ori, înainte de a se înapoia acasă cu dolarii câști-
gați acolo, departe. Alături de multe alte cărți semnate
de Anca Sîrghie, și acest prim volum despre America
visului românesc se alcătuiește ca un răspuns dat ape-
lului lansat cu câteva decenii în urmă de Mircea Eliade,
în articolul său România în eternitate, apărut în revista
Vremea, an VIII, 1935, nr. 409, din 13 octombrie, p. 9,
reprodus în Viața capitalei, an I, 1990, nr. 3, din 25 ia-
nuarie, pp. 1, 2: „Trebuie să iubești România cu frene-
zie, s-o iubești și să crezi în ea împotriva tuturor eviden-
țelor – ca să poți uita gradul de descompunere în care
am ajuns“.
Autoarea sibiancă precizează, dincolo de bucuria fi-
rească a intelectualului de a împărtăși cititorilor impresii
din călătoriile sale, unul din motivele – poate cel dintâi
– ce au determinat-o să înceapă scrierea despre America
visului românesc: „...cel puțin o jumătate de secol, ima-
ginea românilor americani a fost privită în oglinzi de-
formante și corectarea unghiului din care diaspora va
trebui să fie estimată pe viitor depinde și de noi, cei care
o putem cunoaște la ea acasă“ (p. 88).
***
Cartea este alcătuită dintr-un Cuvânt înainte al au-
toarei, dintr-o mărturisire lămuritoare: My American
Dream și din alte trei secvențe, dintre care cea mai cu-
prinzătoare este intitulată Reportaje, urmată de A da și
a lua interviuri și, respectiv, Recenzii și eseuri, dar și
cu un Cuvânt înainte semnat de pr. Gheorghe Naghi din
Sacramento, California. Deconcertantă, în economia alt-
fel bine documentată a întregului prezentării, în calitatea
asumat-declarată de „istoric și preot“ a părintelui Naghi,
ca veche cunoștință a autoarei din vremea studiilor teo-
logale de la Sibiu, părerea potrivit căreia „sărăcia, care
i-a determinat să plece“ pe români în America ar fi sin-
gura motivație a emigrării, făcând astfel uitată motivația
politică, aceea a azilului cerut de mulți români fugiți le-
gal sau nu peste Ocean. Omisiunea nu trebuie să ne mai
mire, din moment ce istoricul și preotul își permite să
menționeze ca „detectată frecvent în viața cotidiană“ o
realitate „încă vizibilă la început de secol XXI“, dar să o
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

considere în același timp „aberantă“ și anume „stigma-
tizarea“ drept legionare sau comuniste a bisericilor ro-
mânești din America.
Din textul My American Dream aflăm, între alte
amintiri din vremea copilăriei, că familia autoarei se în-
tinde de o parte și cealaltă a Oceanului Atlantic, mult
dinainte de venirea comuniștilor la putere. Patru din cei
șapte copii ai bunicii Eva din satul făgărășan Sâmbăta
de Jos emigraseră cu ani buni în urmă, iar trei mai trăiau
încă: unchiul Victor Bițu în Winona-Minnesota, mătușa
Istina în Warren-Ohio și unchiul Ion, care s-a întors
după o vreme, construindu-și o „casă mândră în satul
lui de amintire brâncovenească de sub Fereastra Mare
a Munților Făgăraș“. Iar în anii din urmă, exodul a con-
tinuat, din cu totul alte motive decât sărăcia, cum spu-
neam, și astfel, ambii băieți ai familiei Vasile și Anca
Sîrghie au plecat din România și s-au stabilit definitiv
sau nu tocmai în Statele Unite ale Americii.
Din Reportaje aflăm impresiile de călător avizat ale
autoarei, filolog specializat și în biblioteconomie, cu
precădere atrasă de bibliotecile din S.U.A. Reținem
două reacții, ambele firești la un vizitator al Lumii Noi,
descins din vechea Românie socialistă & comunistă
timp de 50 de ani. Pe de o parte, vexațiunea autoarei în
fața unei demonstrații sui generis de democrație ameri-
cană aplicată: „Statele Unite ale Americii, țara tuturor
posibilităților, rabdă azi ostentația fabuloaselor averi
adunate, ce nasc scandaloasa aroganță, cu care, în ma-
rile metropole, vip-urile, ca și familiile unor șeici arabi
putred de bogați (ce expresie dubioasă!) prin practica
alungării cumpărătorilor de rând golesc, mai întâi de
lume, magazinul ales pentru a face cumpărături, iar
apoi în liniște și discreție, cu milioanele lor de dolari
agonisesc tot ce le poftește lor sufletul“ (p. 24). Dar
apare și încântarea cu care descoperă manifestări ale ve-
ritabilei griji pentru cetățeni, așa cum a întâlnit doar în
S.U.A.: „Încerc cu disperare să uit modul cum manua-
lele școlare defineau cândva «umanismul socialist», ca
să pot accepta că pe bună dreptate despre o grijă reală
față de om se poate vorbi în Statele Americane, unde,
total opus logicii europene, marile magazine reprimesc
produsele vândute, chiar după ce un articol vestimentar
sau de încălțăminte a fost purtat ceva timp. Nici produ-
sele alimentare nu fac excepție, fie și dacă, deschizând
pachetul, explici vânzătorului că te-ai răzgândit să-l
consumi“ (p. 27).
Răzbate adesea din rândurile cărții dezamăgirea,
chiar indignarea, durerea și regretul că unii români deo-
potrivă cu descendenții lor stabiliți în America își lasă
uitate originile: „După ce am văzut în bibliotecile din
Anglia și din Franța atâția oameni preocupați să se do-
cumenteze asupra vieții înaintașilor lor, gata să recon-
stituie arborele genealogic al familiei, mă întreb, fără
aerul de a le cere socoteală, cum ar putea fi explicat
faptul că mulți dintre «urmașii urmașilor» nu mai au
dorința de a se reîntoarce în România spre a vizita me-
leagurile de pe care au plecat străbunii lor? [...] ei nu
cunosc astăzi nici povestea exactă a propriei familii și
nici pe cea a unor români renumiți din debutul emigra-
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
CRITICĂ
ției spre Lumea Nouă“ (p. 31); „În comunitățile româ-
nilor stabiliți în statul Michigan preocuparea culturală
este într-un declin ce se pronunță de la un an la altul“
(p. 140); în orașul Troy, „La Biserica Ortodoxă «Sf. Pe-
tru și Pavel», MI [statul Michigan], al cărei preot, ori-
ginar din Ocna Sibiului și din Nocrich, în mod regreta-
bil nu folosește la slujbele religioase cu suficientă teme-
inicie limba noastră, «limba sfântă, limba vechilor ca-
zanii»“ (p. 87). O documentată și echilibrată trecere în
revistă a descendenței românești dincolo de Atlantic este
desfășurată între paginile 31 și 46: de la cei doi imigranți
nord americani, frații Titus Dunka (născut la Iași, în
1845) și Nicolae Dunka, fiii lui Ștefan, la rândul său fiu
al cavalerului scoțian MacDuncan stabilit în Maramu-
reș, la actualul urmaș Iosif Ioan Dunca, cel care susține
că Nicolae Dunka și fratele său, căpitanul Carol Dunca
au participat la Războiul de Secesiune [sau Războiul Ci-
vil American dintre Nord și Sud, 1861-1865, n. ns.,
m.p.], sau George Pomuț, căpitan în Regimentul 15 vo-
luntari Iowa, participant cu grad de maior la asaltul
Atlantei, cel care va ajunge consul general al Statelor
Unite la Petrograd și va participa la cumpărarea de către
americani a peninsulei Alaska de la ruși, în 1867 – pro-
iectantul orașului nerealizat New Buda; dar și ziaristul
american-canadian-mexican Iuliu Popper născut în
1857 la București, explorator al Țării de Foc și înteme-
ietorul unui domeniu personal unde bate monedă pro-
prie, dar a cărui imensă avere a dispărut în mod miste-
rios... Este amintit sălișteanul sibian Ilie Martin, iniția-
torul societăților românești de întrajutorare, la începutul
veacului al XX-lea [împreună cu consăteanul Nicolae
Barbu, primul președinte al Uniunii Societăților Româ-
nești din America, n. ns., m. p.]. De asemenea, primele
publicații românești din Statele Unite, dar și istoria zbu-
ciumată și evoluția dezbinată a vieții bisericești la româ-
nii din America, de la preoții greco-catolici sau orto-
docși Epaminonda Lucaciu, Moise Balea, Lazăr Gher-
man, Trandafir Scorobeț, arhimandritul Policarp Mo-
rușca, întemeierea reședinței episcopale Vatra Româ-
nească la 1937, în Jackson, Michigan, pe 73 de acri de
teren cu o fermă și o casă cu 25 de camere pentru care
s-au plătit 25.000 de dolari, la preoții Simion Mihălțan,
episcopul Antim Nica, pr. Andrei Moldovan, apoi arhi-
episcopul Valerian Trifa și contemporanii pr. Irineu Du-
vlea și episcopul Nathaniel Popp, cu rezolvarea accep-
tată de autoare ca un „deziderat pentru viitor“: „Soluția
propusă de profesorul Mircea Păcurariu [preot prof.
univ. de teologie al Facultății de Teologie Andrei Șa-
guna din Sibiu, istoric al Bisericii Ortodoxe Române,
membru titular al Academie Române, n. ns., m. p.] ar fi
crearea unei Mitropolii românești cu 3 eparhii sufra-
gane, respectiv o Arhiepiscopie și două Episcopii, care
să se pună în legătură cu Biserica mamă din Țară“ (p.
46).
Transpare descumpănirea provocată cercetătorului
împătimit de documentare, când constată nu fără „o le-
gitimă revoltă, văzând că teme de interes european pot
fi lămurite mai degrabă în Lumea Nouă decât acasă, pe
Bătrânul Continent“, acolo unde orarul bibliotecilor, cu
229
CRITICĂ
totul diferit de cel din Europa, le permite acces la docu-
mentare și cetățenilor cu program de lucru prelungit:
„căci inclusiv duminica lectura începută la 8 dimineața
putea continua până la orele 2 tot... dimineața, ca, după
doar 6 ceasuri de răgaz, programul să fie reluat“ (p.
51).
Urmează vizitarea cazinourilor din Atlantic City și
croaziera pe Mississippi. Un spațiu special le este desti-
nat, firește, templelor cărții: Biblioteca Centrală Univer-
sitară din Ann Arbor, Michigan – cu încântarea desco-
peririi că „în școlile americane lecturii i se acordă o im-
portanță cu totul specială“, deoarece „între îndeletnici-
rea cititului și folosirea computerului nu trebuie să
existe nicio discordanță, tocmai pentru că ele nu se pot
substitui una alteia“ (p. 52), sau modernul lanț de librării
Barnes &Nobles, apoi The Old Library Restaurant din
orașul Olean, statul New York, unde a fost îmbinată o
veche bibliotecă cu un restaurant elegant, cu sălile ticsite
de cărți, până la inegalabila, ca mărime a colecției de
carte și ca prestigiu, Library of Congress din Washin-
gton – Biblioteca Congresului. Drumul „în spirit, de la
Sibiu spre America“ este continuat cu relatarea călăto-
riei în Statele Unite din decembrie 2007, anul Capitalei
culturale sibiene, cu vizita la Kennedy Space Center –
Centrul spațial Kennedy din Florida, unul din multele
sedii ale N.A.S.A. – National Aeronautics and Space
Administration, unde se aniversau 40 de ani de când
platformele de transport al rachetelor, acționate cu mo-
toare de 2.750 C.P., erau folosite cu succes până în pre-
zent și unde fosta profesoară a unui angajat ulterior la
N.A.S.A. constată cu mândrie că: „se aude vorbindu-se
românește“, la fel cum și „în clădirea Microsoft din
Seattle, WA, 30% dintre angajați sunt conaționali de-ai
noștri, drept care s-a afirmat că a doua limbă utilizată
acolo, după engleză, este româna“ (p. 72). Florida ne-
număratelor parcuri de distracții din Orlando cu obliga-
toriul de vizitat Epcot Park, pavilioanele națiunilor eu-
ropene etc., unde Anca Sîrghie constată că „americanul
este neînchipuit de răbdător și disciplinat când este
vorba de stat la rând, căci el deține toate atributele
omului civilizat“ (p. 80). Bucuria întâlnirii autoarei –
consilier local la Primăria orașului de pe Cibin –, cu con-
citadinii membri ai Corului Cædonia din Sibiu, condus
de prof. Florin Soare, aflați în periplu concertistic ame-
rican tocmai în anul când colegii de acasă primeau, lao-
laltă cu primarul Iohannis, la 28 decembrie, în Palatul
Cotroceni, distincția Ordinul Național Serviciul Credin-
cios în grad de Cavaler, pentru reușita Anului 2007-Si-
biu, Capitală Culturală Europeană a fost enormă. La re-
ușita turneului coral și-a adus contribuția și nora autoa-
rei, profesoara Simona Sîrghie. Întâlnirea cu inimoasele
Marge Predețeanu la Catedrala Sf. Gheorghe din Michi-
gan și Rodica Raica, la Școala românească inițiată de
dânsa în nordul suburbiilor metropolei Detroit, la Troy,
MI – ambele originare din Sibiu – a părut și ea provi-
dențială.
Vizitele din anii 2009-2010 au un jurnal al lor, pe
ruta aviatică Sibiu-München-Chicago-Denver rătă-
cindu-i-se și regăsindu-i-se o serie de bagaje despre care
230
autoarea mărturisește cu umor: „Am păcălit toate formu-
larele cărora nu le-am încredințat secretul transportu-
lui de vegetale, brânză de burduf și dulcețuri de tranda-
fir sau tarhon murat. Eram absolut conștientă că riscul
este al meu“ (p. 93). Las Vegas – „orașul viselor fără
somn“, complexul hidro-energetic Hoover pe râul Colo-
rado – „a șaptea minune a lumii moderne“, vizitarea în
statul Nevada a unei alte minuni, geologice de data asta,
despre care aflăm: „Marele Canion este un ținut al indi-
enilor care sunt pretutindeni băștinași în America, iar
privilegiile dobândite pe această bază stârnesc astăzi
invidia, măcar dacă ne referim la cazinourile pentru
care ei nu plătesc impozite“ (p. 105). Impresia în fața
canionului cu hăuri de 2.000 de metri impune, iar Anca
Sîrghie descrie cele trăite, în termeni poetici: „Aici, ui-
mirea ta este ecoul tăcerii încremenite a pietrei. Ne îm-
bătăm sufletul cu acea simfonie a tăcerii“ (p. 109), sen-
timentele fiind diferite de cele trăite la întâlnirea altui
mare spectacol al naturii pe tărâm american: „Ce mici și
neputincioși părem în fața naturii! Și aici ea ne arată o
față splendidă, covârșitoare, cu infinitele ei croiuri de
forme geometrizate ale pietrei. Alta este senzația decât
la Cascada Niagara, unde apele năvălesc de pe supra-
fețe de pământ largi, ca să se prăbușească în clocot ni-
micitor“ (p. 108). La Școala McCollough-Unis din
Dearborn, MI, întâlnirea cu o profesoară de origine ro-
mână: Leonora Lupastian, va prilejui sesizarea unui ne-
caz social: „Nemulțumirea este că statul nu ajută școlile
publice și nici marile întreprinderi nu se mai pot implica
să susțină educația. Cândva fuseseră bogați și speră să
se redreseze economia“ (p. 113). La grădinița din Belle-
ville, Michigan, frecventată de nepotul Alex Sîrghie, bu-
nica lui observă spontaneitatea supravegheată atent și li-
bertatea de manifestare acordată copiilor, stimularea
creativității și personalității fiecăruia, servirea meselor și
gustărilor de câteva ori pe parcursul unei zile de educa-
ție, odihna de acolo și temele primite pentru acasă.
Canada descoperită ca un dar din partea soților Emi-
lia și Eugen Matei, mai întâi la Toronto (oraș care la
sfârșitul veacului al XVII-lea s-a numit York), în pre-
zent cel mai mare din Canada și al cincilea din America
de Nord. Impresionantul Turn CN de 553,3 m, care la
1995 era cel mai înalt din lume... Cenaclul „Nicăpetre“
din localitate poartă numele sculptorului român care a
trăit aici și a realizat o serie de lucrări în bronz și mar-
mură, expuse la Câmpul Românesc din Hamilton. Zia-
rul OBSERVATORUL, fondat în 1990 la Toronto și
condus de Dumitru Puiu Popescu, neobosit spirit coagu-
lant al energiilor artistice românești din această parte de
lume. Ele sunt bogate în număr și realizări.
În reportajul Cinci pași prin diaspora sunt descrise
comunitățile românești din New York, unde preotul
prof. univ. dr. Theodor Damian este „omul care sfințește
locul“ – profesor de filosofie, sociologie și etică la Me-
tropolitan College of New York, fondator al Bisericii or-
todoxe române Sfinții Apostoli Petru și Pavel din
Astoria, NY, directorul revistei Lumină lină, fondator
și președinte al Institutului Român de Teologie și Spiri-
tualitate Ortodoxă și al Cenaclului Mihai Eminescu din
NY, organizator al Simpozionului Internațional Mihai
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Eminescu desfășurat anual la New York, cu participarea
autoarei la cea de-a XX-a ediție, din 2003, unde au pre-
zentat comunicări, pe lângă amfitrion: comparatistul și
anglistul Ștefan Stoenescu, prof. Sebastian Doreanu ve-
nit tocmai de la Denver, Colorado, criticul și istoricul
literar M. N. Rusu, președintele Societății Creștine Do-
rul – ing. Cristian Pascu, profesorul de matematici la
Metropolitan College of NY – Doru Tsaganea, profeso-
rul de filosofie la LongIsland University Global, NY –
dr. Alina Feld, profesorul de limba franceză la La Guar-
dia Community College, NY – Valentina Ciaprazi, scri-
itoarea Ana R. Chelariu, președintele Asociației Dacia
Revival International Society – medicul Napoleon Să-
vescu; eveniment îmbogățit cu recitaluri muzicale, reci-
tări, expoziții de artă etc. și moderat de prof. Mariana
Terra și Elena Solomon. Este menționată Filiala locală
NY a Institutului Cultural Român, condusă de poeta
Doina Uricariu. Este amintit în carte și momentul din
2011, când în cadrul manifestărilor „Zilele Lumină
lină“, prof. univ. dr. Mihaela Albu împreună cu pr. Th.
Damian au poposit la Universitatea Alma Mater din Si-
biu, unde a avut loc un dialog al scriitorilor locali cu cei
invitați din țară și din străinătate și cel similar din 2012,
desfășurat la Râmnicu Vâlcea. Despre sărbătorirea Uni-
rii Principatelor în supermetropola nord americană:
„Este splendid să joci Hora Unirii la New York, gândind
cât de puțini sunt cei care o mai fac în țară, unde chiar
și manifestările oficiale nu sunt ferite de anumite turbu-
lențe politice, total neavenite“ (p. 136). Iarăși Cenaclul
Nicăpetre din Toronto, Canada, apoi al treilea pas: vizita
la Denver, capitala statului Colorado unde, în comunita-
tea ortodoxă românească păstorită de pr. Ioan Bogdan și
cu inițiativa profesorilor Sebastian Doreanu și Simona
Sîrghie – nora autoarei – au loc ședințele Cenaclului
Mircea Eliade – cu sesiuni pe teme majore și unde apare
publicația Gândacul de Colorado. Dacă „în comunită-
țile românilor stabiliți în statul Michigan – constată
Anca Sîrghie – preocuparea culturală este într-un de-
clin ce se pronunță de la un an la altul“ și dă ca exemplu
inactivitatea Societății „Avram Iancu”, succesele spiri-
tuale și culturale din alte comunități românești o în-
deamnă la concluzia: „Până la urmă, tot ce se realizează
vine din inițiativa unor preoți, care comunică eficient cu
membrii parohiei lor, ajutați de Internet în cea mai
mare parte“ (p. 140). Ca bun exemplu, Episcopul Irineu
Duvlea de la Vatra Românească din Grass Lake, Michi-
gan, sediul Episcopiei Ortodoxe Române din America –
al patrulea pas: „un spirit binecuvântat, om al inițiativei
culturale, care m-a invitat la Mânăstirea ortodoxă Înăl-
țarea Domnului, unde am ținut în fața unui public dornic
de cunoaștere conferința Sfântul Andrei Șaguna în op-
tica scriitorilor români, urmată de un film ilustrativ.
Preoții Călin Barbulovici de la Troy sau Radu Roman
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
CRITICĂ
au manifestat un interes similar“ (p. 140). La Chicago,
al cincilea pas, la „cea mai mare biserică ortodoxă de
pe întregul continent“. Românii din New York, vizitați
de mai bine de zece ani de autoare, impresionează prin
sărbătorirea zilei de naștere a lui Eminescu, eveniment
cu care începe fiecare an literar. În Povestea românilor
din Michigan vorbește despre cartea lui Ștefan Străjeri,
Românii americani de la Marile Lacuri și lansarea
acesteia în America și în România. „Ziua Limbii Ro-
mâne la Montréal“ prezintă asociațiile scriitoricești ale
românilor canadieni, evenimentele legate de sărbătoarea
limbii naționale. Apoi un amplu reportaj despre cea de-
a XXIV-a ediție a Simpozionului anual Mihai Eminescu
desfășurat în 14 și 15 ianuarie 2017 la New York, la care
au participat: Th. Damian, Anca Sîrghie, Elena Solo-
mon, Doina Uricariu, Ștefan Stoenescu, M.N. Rusu,
Doru Tsaganea, Valentina Ciaprazi, Napoleon Săvescu,
Lucia Columb. Cu acest prilej, Anca Sîrghie și-a lansat
în metropola nord-americană volumul Radu Stanca.
Evocări și interpretări în evantai (2016). Jurnalul
unei săptămâni culturale românești în Canada cu is-
toricul și evenimentele locului: Câmpul Românesc de la
Hamilton, unde autoarea a întâlnit „românismul cel mai
autentic al diasporei americane“ (p. 174), cu Cenaclul
Nicăpetre și revista Observatorul din Toronto, conduse
de neobositul Dumitru Puiu Popescu, cu poezia părinte-
lui Dumitru Ichim, cu lecția cascadei Niagara... La
Montréal, Cenaclul Mihai Eminescu, activ în cadrul
Asociației Canadiene a Scriitorilor Români – A.C.S.R.,
publicațiile Candela de Montreal (Victor Roșca), Des-
tine literare (Alexandru Cetățeanu), Miorița USA din
Sacramento, California (Viorel Nicula) și ziarul Zigzag.
Capitolul A da și a lua interviuri conține dialoguri
inițiate de autoare cu: pr. Remus Grama de la Catedrala
Sfânta Maria din Cleveland, Ohio; pictorița Alexandra
Iulia Stoenescu de la New York; campioana olimpică de
maraton Constantina (Pușa) Diță din Denver, Colorado;
tenorul Costel Busuioc, întâlnit la Cleveland, Ohio; pic-
torița Cătălina Antonia Stoenescu-Sidea de la New
York; fizicianul WladimirPaskievici din Montréal; pic-
torița Ruxandra Didi Alexe din Detroit – dar și interviul
luat Ancăi Sîrghie de profesorul Sebastian Doreanu din
Denver, Colorado.
Câteva Recenzii și eseuri prezentate de Anca Sîr-
ghie la evenimentele din America, între români, recenzii
publicate de autoare în periodicele românești de acolo,
conferințe cu care a participat în colectivitățile din Sta-
tele Unite și Canada, completează acest prim-volum in-
citant despre viața și activitățile spiritual-culturale ale
românilor de dincolo de Atlantic, scris cu vervă eseistică
și cert talent de povestitor, într-un stil plăcut; o carte din
care cititorul are foarte multe lucruri interesante și bine
documentate de aflat.
231
CRITICĂ

Constantin STANCU

CORNEL NISTEA ȘI SEDUCȚIA SENSIBILĂ

(Schițe, nuvele, povestiri sub aripa timpului necruțător)
Vine o vreme în care viața face ordine în ființa auto etc. Personajele acceptă decorul și destinul în-
umană. Scriitorul este deschis provocărilor și notează crustat în aceste simboluri.
evenimente, stări, fapte. El decodifică mesajele pe Fiecare schiță sau nuvelă este construită cu aten-
care mintea omului le primește din zone cunoscute și ție și răbdare, autorul participă la evenimente, se im-
necunoscute. Cornel Nistea, scriitor matur, cu operă plică indirect și constructiv, este afectat de întâmplări,
solidă și cu mesaj, transmite cititorului, prin noua sa construiește o lume aparte într-o societate acceptată
carte Iar nimic în cutia poștală, apărută la Cluj-Na- sau respinsă, în funcție de împrejurări. Tehnica
poca, Editura Școala Ardeleană în anul 2019 faptul că aceasta îi permite să se apropie de cititorul pe care-l
misterul vieții se poate regăsi și-n faptele de zi cu zi. face părtaș.
Scriitorul ne propune o serie de schițe, nuvele, poves- În mod repetat apare ninsoarea ca o soluție sal-
tiri, pledează pentru proza scurtă atât de necesară ci- vatoare. Pasiunea schiatului este una reală și simbo-
titorului de astăzi, mereu grăbit și dornic de teme in- lică, viața trece cu intensitate și rapid în aerul rece al
citante. destinului.
Textele au substanță, transmit un mesaj penetrant O temă aparte este dedicată relației bărbat fe-
și tulburător, există o atmosferă care recuperează ma- meie, relația în jurul căreia se construiește lumea la
rile drame umane, personajele sunt obligate să ia viața nivelul individului. Este o temă fundamentală în creș-
în serios. tinism, este una presantă în toate timpurile, naște
Aflat la vârsta deplină a maturității, Cornel Nis- drame și modelează sufletele oamenilor, pentru că ea
tea ne prezintă o serie de tablouri, ipostaze despre se agață de absolut. Puterea iubirii este imensă și ge-
foaia de parcurs în viață. Se accentuează faptul că ma- nerează decizii previzibile sau imprevizibile în func-
rile evenimente și micile evenimente ne provoacă și ție de cum este percepută dragostea la nivel indivi-
ne atrag în curentul principal al istoriei. Nimic nu este dual, cu proiecție în lumea personajelor create de scri-
gratuit, totul are un preț. Este și o carte a despărțirilor, itor.
personajele se despart din diverse motive: boală, con-
sumarea faptelor personale, vârsta care decupează
destinul din broderia vieții, misterul. Peste toate
aceste motive și conjuncturi se mai desprinde o cauză
care modelează destinul oamenilor: forța nevăzută
care patronează timpul și netimpul fiecăruia.
Personajele își trăiesc drama, caută bucuriile nă-
zuite, se revarsă în iubire, se ciocnesc de draperiile
morții, descoperă boli nevăzute, se revarsă în istorie
cu toată energia. Nu-și dau seama de această situație,
o acceptă ca pe un dat, uneori se revoltă, alteori in-
vocă pe Dumnezeu.
Narațiunea se derulează pe mai multe planuri,
unul este cel epic, bine construit, cu detalii și eveni-
mente curente. Al plan este cel al presiunii spirituale,
în zona aceea se năruiesc speranțele, se leagă faptele,
se declanșează criza și tot ceea ce implică aceasta.
Prozatorul are darul de a surprinde, obiectiv și cu o
anumită detașare, decantarea destinului pentru oame-
nii captivi în narațiunea propriu-zisă.
Faptele sunt normale: o plimbarea prin ploaie, un
botez, o zi la terapie intensivă, o înmormântare etc.
Acțiunea se declanșează în jurul unor obiecte simbol:
cutia poștală, fularul, apartamentul unde se întâmplă
iubirea năzuită, jocul de cărți, atelierul de reparații
232 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

În povestirea Remember în șapte este redată
această relație din perspectiva bărbatului, fiindu-ne
prezentate treptat, într-o discuție prietenească, modul
în care s-a închegat o căsătorie, o relație constantă cu
o parteneră de aceeași parte a baricadei vieții. Întâm-
plările sunt diverse, dovadă că există un joc al sorții
din această perspectivă, generat de la nivelul social al
fiecăruia. De la dragostea la prima vedere la dragostea
întâmplătoare ivită la o petrecere organizată de prie-
teni sau la căsătoria aranjată din motive generate de
poziția socială.
Un personaj (Dinu) afirmă:
„- Vezi, dragă prietene, instinctul primar poate
învinge mai mereu rațiunea, ce se retrage timorată
datorită pulsiunilor puternice ale acesteia. Sociolo-
gia cedează și ea pulsiunilor primare. Mă iertați, m-
am căsătorit cu Tania nebănuind că era o javră de
muiere…”(p. 113).
Discuția dintre bărbații marturi pornește de la fi-
xarea cadrului de către același Dinu, cadru acceptat
până la un punct de aceștia: „Mai întâi vă întreb pe
toți deodată dacă sunteți de acord cu mine că o căsă-
torie trebuie să aibă la bază principiul compatibilită-
ții partenerilor, că în zilele noastre prea adesea tine-
rii divorțează, provocând adevărate dezastre, și asta
pentru că s-au căsătorit în urma unui instinct cauzat
de frumusețea uneori aparentă a unei femei tinere…
E adevărat, dragi prieteni, că frumusețea fizică, sen-
sibilitatea, generozitatea sunt tot atâtea însușiri, ca și
averea, de care oamenii se lasă atrași, neputând con-
stata dintru început egoismul și, în unele cazuri, pre-
siunea excesivă a unuia dintre parteneri…” (p. 98).
Fiecare își expune filmul vieții, cele șapte personaje
devin cele zece personaje, la final, declarându-se o
anumită solidaritate de gen între acestea, cititorul fi-
ind atras în dialog…
În povestirea În patru la canastă, relația dintre
bărbat și femeie este văzută din punctul de vedere al
femeii. Cele patru personaje feminine, ajunse la vâr-
sta maturității depline și văduve, bine îmbrăcate, ca
pentru spectacolul final, își prezintă povestea/ teleno-
vela cu o anumită ironie și detașare, printre fazele jo-
cului de societate. Scriitorul, între realitate și fantezie,
derulează narațiunea cu finețe și umor, sufletul aces-
tora punându-se pe tava destinului cu o poftă de viață
generată de impactul produs de amintirile celor patru
femei. De la ambiguitatea sentimentului de dragoste
declanșat la artistă (Viviana), care joacă rolul îndră-
gostitei atât la teatru cât și în viața reală, o paralelă
periculoasă, la Mily, fost magistrat, devenită infrac-
toare, după peripeții demne de un roman clasic. Ideea
care marchează jocul de societate și viața femeilor
este luată din natură, în stup sunt mii de trântori pre-
gătiți să fecundeze matca, mulți vor muri alergând
după ea… Și replica generată de această constatare:
„O femeie frumoasă într-o aglomerație de bărbați
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
CRITICĂ
poate să ucidă” (p. 144). Atenția personajelor pe jo-
cul de canastă surprinde mentalitatea acestor femei
prinse în plasa propriilor iluzii. Ele acceptă iluziile ca
pe o realitate plauzibilă.
În povestirea Stafia monstrului este redată dra-
gostea intensă dintre un bărbat și o femeie, căsătoriți,
o ruptură în viața zilnică, generată de întâmplare, una
în care frumusețea vine din jocul divin, ca un dar
neașteptat, unul după care tânjim, matricea în care fi-
ința umană se poate regăsi pe coordonate care tind
spre perfecțiunea de o zi. Și totuși, umbra celuilalt soț
planează imponderabil între ei… Reflecția celui care
iubește fără cenzură: „Iubirea, dacă e să se manifeste,
a zis cineva cu mii de ani în urmă, e totuna cu temniță
grea, din care nu vei mai ieși niciodată, i-am spus eu
în gând, dăruindu-i un zâmbet consolator” (p. 87). În
fapt, personajele sunt captive unor situații pe care le-
au visat anterior.
De remarcat la Cornel Nistea accentul pus pe
drama socială trăită de mulți români înainte de 1989,
forțele sociale au bulversat ființa umană până la diso-
luție. În povestirea Victoria liberului consimțământ
avem prezentat procesul colectivizării forțate, o deci-
zie socială care a marcat generații. Istorisirea este o
sinteză a modului în care faptele pe plan social se re-
flectă în mintea și sufletul oamenilor pentru mulți ani,
fără a putea șterge suferința și ieșirea din jocul social.
În schița Pictor și vopsitor ne este prezentată
condiția artistului în lume, cu ipostaze diferite în
funcție de structura socială generată de forțele istorie.
Pictorul era în comunism și vopsitor de lozinci pentru
partidul aflat la putere, o presiune imensă asupra in-
dividului. După trecerea la economia de piață pictorul
devine vopsitor de autoturisme, forțele sociale impun
artistului adaptarea la regulile câștigului cu orice preț
pentru supraviețuirea obișnuită. Efectul în viața artis-
tului a fost o boală necruțătoare, cancerul, provocat
de substanțele toxice emanate de vopseaua folosită de
acesta. În spatele scenei stă tabloul reprezentând pe
Maica Precista cu Pruncul, tablou confiscat de fosta
Securitate, imagine simbol a speranței. Acel tablou a
înfuriat anchetatorii vremii, adică omul judecă și an-
chetează pe Dumnezeu, libertate cu efecte în plan spi-
ritual, justiția divină acționând subtil și implacabil,
peste jocurile ideologice… Se pare că anchetatorii s-
au deprins să aresteze absolutul, situație de neacceptat
în istorie. Dumnezeu are în control istoria…
În schița O zi din amintirea închipuită prozatorul
redă, poate pentru eternitate, în esență, viața omului
simplu de la țară, o ipostază pământeană a Raiului
pierdut. Este o plimbare virtuală printr-un muzeu spi-
ritual, una făcută cu răbdare, mergând până la amă-
nunt, la care cititorul este invitat cu generozitate, o
proiecție a unei lumi pierdute. Căldura și atenția acor-
dată acestui fragment de viață este pătrunzătoare, ea
sugerează imensa cădere în istorie și posibilitatea de
recalibrare a fiecăruia… „Din nou, azi, m-a cuprins
233
CRITICĂ
nostalgia după imaginile rustice din timpul copilăriei
cu dorința de-a fi unul dintre gospodarii satului, în
liniștea lui patriarhală, de dimineață să fi făcut focul
în sobă, să-mi fi hrănit animalele, să reintru în casă
să văd pe soția mea pregătindu-se să facă mămăliga
și-ntr-o cratiță să pună pe foc carne și cârnaț ce abia
au apucat să se afume” (p.61). Amintirea apare ca o
icoană făcută din lucruri concrete și solide: „Doamne,
Doamne, de ce oare toate lucrurile de peste zi mi se
par acum asemenea unei sărbători pline de rugă-
ciune!?...” (p.71).
Fiecare povestire se încadrează într-un plan mai
larg, un fir spiritual leagă acțiunile, puterea de a re-
zista într-o lume imperfectă prin imagini create de
scriitorul care redă cu sinceritate fiorul care străbate
ființa omului, fiorul care ne leagă de cer și pământ si-
multan.
Despre proza lui Cornel Nistea s-a mai scris, de
la romanele solide și implicate la proza scurtă menită
să fixeze clipa în mintea cititorului ca un miracol.
Cornel Moraru nota: „Prozele lui Cornel Nistea sunt
dense și tensionate, par construite în jurul unui nu-
cleu epic compact, expresie a unei experiențe de viață
trăite, nu doar imaginate (care) configurează mai de-
grabă o atmosferă într-un cadru intim, dominat de re-
verie și mister, traversat de un subtil fluaj erotic pre-
lungit parcă în afara timpului și a realității imediate”
(ultima copertă).
Bun cunoscător al literaturii române de azi și a
literaturii universale, scriitorul ne lasă, prin textele
Ana Podaru cu buna prietenă, Mihaela David
234
sale, bine armonizate cu drama omului trecător și li-
mitat într-un univers cu tot mai multe posibilități, di-
namic, în plină schimbarea și afectat de diverse crize,
secretul trăirilor și al speranței justificate în lumina
divină. El devoalează mecanismele prozatorului de-
dicat, racordându-se și la legile psihologiei moderne,
nu numai la teoria literară: „…autorii folosesc ade-
sea, pentru a realiza seducția sensibilă, iluzionarea
cititorului prin procedeul inducției faptelor și senti-
mentelor…(Dintre multele aduceri aminte, p. 194).
De remarcat limbajul cizelat al prozatorului, de-
cantat până la esență. Acest stil dă o notă de eleganță
textelor, experiența de viață și experiența literară, în
mod special, îi permite să fie seducător. Este prezentă
o anumită doză de poezie în aceste narațiuni, generată
de ambianță, limbaj, dinamism, farmec… De aseme-
nea, se poate observa lipsa de vulgaritate în prezenta-
rea unor scene intime, accentul căzând pe relația din-
tre ființele implicate în acțiune, dominate de atracțiile
cărnii, cum scria și Apostolul Pavel când analiza re-
lația dintre spirit și firea pământească.
Cu această carte Cornel Nistea dovedește că re-
sursele prozei scurte nu s-au epuizat, că există teritorii
neexploatate pe care artistul ar trebui să le abordeze
cu încredere, scena socială oferind numeroase situații,
unele la limită, altele paradoxale, altele lirice…
*Cornel Nistea, Iar nimic în cutia poștală: schițe,
nuvele, povestiri, 195 pagini, în colecția Școala ardeleană
de proză, Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană, 2019
(câteva note critice la final de Cornel Moraru, Tudorel
Urian, Aurel Pantea, Gabriel Coșoveanu – ultima copertă).
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

ALEKSANDR BLOK
ANNEI AHMATOVA
"Frumusețe grozavă" – Vi se spune –
Dumneavoastră, leneş, aruncați
Şalul spaniol peste umeri
Și un trandafir roșu în păr aveți.
"Frumusețe simplă" – Vi se spune –
Cu şalul pestriț, nepotrivit,
Dumneavoastră copilul îl liniștiți,
Iar trandafirul roșu pe podea cade.
Dar, ascultând, cu mare atenție,
Toate cuvintele care în jur răsună,
Dumneavoastră, trist gândiți,
Şi, pentru sine, repetați:
"Nu sunt grozavă și nici simplă eu
Şi nu sunt, atât de speriată, pentru ca, simplu,
Să mă omor, şi nu sunt, atât de naivă,
Ca să nu ştiu că viața este grozavă!"
IES EU ÎN DIMINEAȚA CU CEAȚĂ...
Ies eu în dimineața cu ceață,
Soarele mă lovește în față.
Oare tu, prietena mea dorită,
La mine, în pridvor, vei intra?
Vraiște sunt porțile grele!
Vântul adie în ferestre.
De mult timp, nu mai răsună
Acele cântece, atât de vesele!
Cu ele, chiar și în a dimineții ceață,
Soarele și vântul ne bat în față.
Cu ele, prietena mea dorită,
În pridvor la mine va intra!
NU MĂ FERMECA, NU MĂ AȘTEPTA!...
Nu mă fermeca, nu mă aștepta,
Eu, acolo, nu mă voi întoarce,
Unde, într-o dimineață a unei rele zi
Să plece steaua mea a trebuit!
Eu pentru alta păstrez razele
Marilor forțe ale mele.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
TRADUCERI
(1880 -1921)
poeme
Nu mă mai fermeca noaptea,
Eu iubesc pe alta, nu ești tu aceea!
Şi, din cauza stelei, străină ție,
Eu mă comport rece cu tine
Şi a pământului flacără vie
Eu o păstrez pentru alta!
TU AI FOST CEA MAI STRĂLUCITOARE,
CREDINCIOASĂ, ADORABILĂ...
Tu ai fost cea mai strălucitoare, credincioasă,
adorabilă!
Nu mă blestema, nu mă blestema!
Ca un cântec țigănesc, trenul meu zboară,
Asemenea imposibilelor tale zile...
Ce am iubit, este pe alături, departe...
În față, se află un drum necunoscut...
Binecuvântat, de neuitat,
Fără întoarcere... iartă-mă!
_____________
Poetul, eseistul și dramaturgul, Aleksandr Blok, s-a
născut în 1880, în St. Petersburg, într-o familie aristocrată,
de origine rusă și germană. A studiat dreptul și filologia.
Mulți critici literari îl consideră pe Blok cel mai mare poet
rus, după Puşkin. A început să scrie poezii la vârsta de 17
ani. Primul volum de versuri se numește Versuri despre
prea frumoasa Doamnă, publicat în 1904. Poemul
Necunoscuta este cel mai cunoscut, în acea perioadă.
Dezamăgirile provocate de viață şi dragostea lui pentru
Rusia au influențat temele amare de protest social care i-au
marcat operele târzii. Una dintre ele este poemul Sciţii,
publicat în 1920. Dar, mai înainte, își regăsește speranța,
îmbrățișând Revoluția de la 1917, în poemul Cei
doisprezece, apărut în 1918. Acesta celebrează pasiunea și
eliberarea, declanșate de Revoluție, dar care, ulterior, îl
dezamăgește!
Ca estet, Blok nu s-a simțit în largul lui, când nu s-a
putut adresa publicului lui favorit, elita. Blok s-a bucurat
de prietenia lui Serghei Esenin (1895 -1925). Esenin a spus
că Nicolai Belîi i-a dat înțelegerea formei, în timp ce Blok
și Ķliuev l-au învățat lirica. Blok a murit în 1921, încă
tânăr, la 41 de ani, în Petrograd, orașul natal, din cauza unui
atac de cord, provocat de malnutriție.
(Traducere din limba rusă şi prezentare
de Constanta Modell
235
TRADUCERI

Julie Anne GILLIGAN

VERSURI
Traducere și prezentare de
Mariana ZAVATI GARDNER
ACLIMATIZAȚI Capul în vânt,
Părul în cărare,
„We find nothing easier than being wise, patient, superior. Te-am invidiat atunci,
We drip with the oil of forbearance and sympathy” F. Ni- Cum râdeai.
etzsche (1844-1900)
Îmi amintesc încă de tine
Explicați ploaia unui străin, Și mai mult acum, se pare,
Un străin, nefamiliarizat Parcă te faci tot mai tânăr
Cu vremea de aici. În vise.
Explicați, cu un aer încrezător, Nu există nicio reamintire
Ce știm despre secetă: Să-mi declanșeze acest gând,
'76! Ce an a fost! Doar o memorie prinsă
În vise.
Când am dobândit toleranță
Și ne-am adaptat la băut Ești încă tânăr,
De bere rece. Nu ai riduri sau dureri,
Râzând când visele
Fii de acord, ca și cum am știi Îmbătrânesc.
Ca și cum am cunoaște
Despre uragane. Rămâi mereu același
Când amintirile se estompează
'87! Atunci am pierdut mai mulți copaci atunci Iar fotografiile cu noi
Decât în alte locuri vreodată. Îmbătrânesc.
Suntem norocoși.
Atâta timp cât trăim
Nu uita tornadele noastre; Ești înghețat în timp
Twisters crescute acasă, zmulse Te invidiez acum.
Proaspete din apele noastre englezești. Cum râzi.
Zâmbiți, să arătăm că înțelegem STRACHINA OLARULUI
Despre dezastre, vești proaste
Și opinii despre supraviețuire. Interiorul arăta lichid, auriu, neted
ca satinul învechit la o atingere precaută,
Explicați modul în care rezidenții se descurcă cu marginea de bronz, crăpat în cuptor, fisurat minuscul.
Admirabil; sunt bine pregătiți
Pentru orice arătând semne sigure de îmbătrânire, dorința lui de-a crea,
de-a modela nu cu măiestrie, ci pornit din suflet,
Cu excepția zăpezii neașteptate plăceri întâmplătoare modelată-n palme.
CĂI ÎNTRETĂIATE Era esența lui: omul care l-a format,
dur pe dinafară, dar strălucitor înăuntru,
Atunci erai tânăr, o legătură cu tatăl meu, un lucru mic pe care l-a făcut.
Când eram toți tineri.
Te văd încă, Acea strachină a fost specială, fir prin labirintul
Râzând. trecutului dar apoi spartă, fire-au fost tăiate,
moarte, ca și olarul, cochilie aruncată deoparte.
236 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Amintirile s-au strecurat când a căzut,
o viață întreagă s-a desfășurat cu încetineală în fața
ochilor mei.
vina a urmat lacrimilor, apoi strachina a fost reparată.
Pentru mine-ai adunat-o bucată cu bucată și-ai lipit-o,
mozaic măiestrit la fel ca originalul,
dar n-ai putut pune-napoi ce păstra.
Acum numai eu îmi amintesc forma,
de mâini calde și blânde, deși bătătorite, dure,
întoarcerea completă a roții se face praf.
CORMORAN
Stăpânește păzind vadurile,
urmărind bancurile de pești, o siluetă întunecată
neagră ca epavele, un obiect de tensiune
spre iritarea pescărușilor, când bat din aripi
și se agită ca zăpada bătută de vânt.
E o postură nonșalantă, indiferență
aplicată, prea mult pentru mulțime,
parada pescărușilor. Destul e destul,
umbra lui se răspândește vastă, în alte
dimensiuni, în alte prânzuri, în alte maree.
Aripi gri ca granitul se întind la limită,
cer suspendarea acțiunilor: mișcarea descrește.
Se revine la ordine, decolează singur, fără efort,
fără zgomot, se învârte în golf ca și cum și-ar lua ră-
mas bun,
aripile ating vârful valurilor, el se rotește în hulă.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
TRADUCERI
JULIE ANNE GILLIGAN este scriitoare, cu un mas-
terat în creative writing.
Din titlurile versurilor publicate spicuim: Observations
on the Nature of the Rose’ în Nine Muses online 2019, ‘No
Last Line’ în Sentinel Literary Quarterly (Highly Commen-
ded) mai 2018 ‘The Church on the Hill’ în Danbury Con-
tact, ‘Classified Ad: Runner Wanted’ în antologia anuală
‚Openings 35’ OU Poetry Society 2018, ‘Queen Bee’ în
Bombinate Zine iulie 2017 și ‘Fruit of the Vine’ noiembrie
2017, ‘Curative’ în antologia anuală ‘Openings 33’ OU
Poetry Society 2016, ‘I, Insomniac’ în ‘From the City to
the Saltings’ (Essex Poetry Festival Anthology) 2013, ‘The
Thickness of Blood’ Gilligan JA (2012) Monkey Business
(volum de debut, primit cu aclamație) 2012, ‘Muses’ în
Pre-Raphaelite Poetry, ed. Trowbridge S, Anthology of the
first Pre-Raphaelite Society (concurs poetic) 2011, ‘First
Class: Early Works of the Nearly Famous’Ed. Talboys G
K 2007) Monkey Business: antologia de versuri și proză
scrise de șaisprezece studenți de la clasa de Creative
Writing/ The Open University i-a inclus poeziile: ‘Endings
and Beginnings’, ‘The Last Companion’, ‘Totality’, ‘Dro-
ught ‘76’ ‘Life Itself is Death-defying’ as ‘Defiance’ relu-
ată în 2012 în ‘Thickness of Blood,’Self-Portrait’, ‘Sun-
day’, ‘A Rare Storm’, ‘Valley of the Kings’, ‘Edge of Rea-
son’, ‘Diagnostic’ și proza scurtă ‘And the Angel Smiled’,
‘Ode Here, Ode Dare’ în City of Derby: City of a Thousand
Dreams: 1000 poems website 2006, ‘Shutters in Perspec-
tive’ poem ekphrastic pentru Essex Poetry Festival virtual
exhibition At Master Class, ‘Morning After Blues’ and
‘Gloves’ pe Jude Parson’s Wikidwords.blogspot.com
A scris ‘My Favourite Things’, articol de fond pentru
revista Parkinson’s UK 2009, ‘Threedom Thoughts’ (vara
2009) în ‘The Bubbling Spring,’ the newsletter magazine a
Taoist Tai Chi Society (vara 2009)
A fost finalistă la prestigioasa Locked Horn Press
chapbook competition 2018. Patru poezii i-au fost recent
incluse în ‘Writing the Garden’ antologie publicată de The
Gibberd Garden Trust 2018.
237
TRADUCERI
Dorit SILBERMAN
POARTA MILEI (III)
roman
Traducere: Menachem M. FALEK
* 16 * au perciuni lungi și tichii mari, gri cu margini negre. Ta-
Pe mama o doare inima. Ea nu se poate scula din pat.
Toată ziua eu îi aduc cele necesare. Eu îi pregătesc pa-
harul cu ceai negru. Eu îi ung felia de pâine cu halva. Eu
îi întind un prosop ca să își șteargă transpirația de pe față.
Eu știu și să o pieptăn și după aceea să îi dau agrafele.
Numai când vine tata, ea se scoală și îi spală picioarele,
i le unge cu cremă și se ocupă de el. Și eu văd că o doare.
La "rugăciunea de 18" noi spunem: "ascultă băiete
învățătura tatălui tău", dar mă doare de mama, vreau să-
i spun lui tata că mama nu are voie să facă eforturi. De
ce o lași să se scoale și să-ți spele picioarele? Dar nu am
îndrăzneală. De aceea îl întreb "de ce mama nu are voie
să facă eforturi?"
Tata îmi spune mie, "doctorul nu îi dă voie mamei să
fie gravidă. Doctorul a spus că poate muri în timpul naș-
terii. Când a aflat că e gravidă, doctorul a spus că trebuie
să facă avort. El a cerut 5 lire. Lucram la pavatul drumu-
lui spre Țemah. Chiar m-am angajat la construirea cen-
tralei electrice la Naharaim, dar asta nu a ajuns. În fie-
care zi mergeam pe jos pe drumurile dintre podurile de
pe râurile Yarmuh și Yarden, și îl ajutam pe Rotenberg
să aducă electricitatea în toată țara Israelului. Dar 5 lire
nu am câștigat de la electricitate."
Eu aud și mă gândesc: măcar dacă nu m-aș fi născut
deloc.
* 17 * cum mama îmi freacă pielea, mă freacă cu săpun pe mâ-
Astăzi, sora mare a lui Bosi Șarabi se mărită. Tot car-
tierul e în curtea lui. Numai mama și tata și eu suntem
închiși în cameră. În întuneric. Eu învăț să dispar în în-
tuneric. Ei cred că eu dorm, dar eu doar dispar, că dacă
ei cred că sunt treaz, nu vorbesc între ei. Și eu știu că
mama așteaptă toată ziua la clipele astea în care stă puțin
cu tata.
În curtea lui Șarabi se bate toba pe cutii de tablă, și
cu trecerea timpului ei bat tot mai repede și mai ritmic.
Eu cunosc dansurile lor. Bărbați îmbracă gialabia cu pă-
trățele mici negre și albe. De departe parcă ar fi gri. Ei
1"dror ikra la-ben" înseamnă "Libertate i se cere băiatului".
2dror înseamnă și nume de băiat, dar și rândunică și libertate. Eroul
cărții, băiatul, nu știe să facă diferența între sensurile cuvântului
238
tăl lui Bosi și unchiul lui, care sunt frați, au un dans per-
manent. Ei dansează la melodia cântecului "Dror ikra la-
ben"1, lor le place să performeze cu piesa aceasta la
nunți, cu toate că ăsta e un cântec rău, că Dror nu se ab-
ține și, când e flămând, el cheamă băiatul Leben2. Ca un
bebeluș, ei își scutură corpul, se apleacă, se ridică, merg
unul în fața altuia și câte o dată se sprijină unul de altul.
Picioarele unuia ajung pe șoldurile celuilalt. Mâinile se
mișcă, precum niște șerpi, ies aproape în față și se mișcă
din nou, ca la început, ca și perciunile, și apoi se urcă
spre cer. Palmele mâinilor se îndoaie, se apleacă puțin
ca și capetele.
Dintr-o dată eu aud pe mama spunând "nu Nahman,
nu". Tata șoptește ceva mamei ce eu nu aud.
Mama șoptește în țipăt, "nu, destul, lasă-mă în pace
deja. Nu vreau."
Păcat. Tata nu reușește să o convingă să mergem la
nuntă.
* 18 *
Eu fac totul pentru mama. Numai un lucru pe care
mama mă roagă, eu nu-l fac. Nu mă spăl singur. Îmi
place când ea mă spală. De când suntem în camera lui
Yefet, ea spune că nu are putere și că sunt destul de mare
ca să mă spăl singur. Eu urăsc să mă spăl. În fiecare zi
mă întorc de la școală transpirat și murdar. Dar nu mă
interesează. Mă simt bine în pielea mea. Eu încă simt
ini și încearcă să scoată din crăpături noroiul care a intrat
și nu vrea să iasă. Eu vreau ca ea să se ocupe de mine,
dar îmi amintesc cât îi e de greu. Ea mă spală până pielea
mea aproape se rupe sub degetele ei. Pentru un moment
scurt sunt bucuros că nu mai are putere.
În fiecare zi Talia, eu și Amos mergem 2 kilometri
până la școală. Pe drum înapoi mergem 4 kilometri. Di-
mineața urcușul nu e greu, dar după masă, când e tare
cald, se face greu. Tot la câțiva pași noi ne oprim să ră-
suflăm puțin, și ne jucăm. Când ajung acasă, arunc
geanta și fug afară ca să mă joc cu mingea de cârpe.
Seara mama mă trimite să mă spăl. Eu fac totul pen-
tru mama, tot ce cere, numai să mă spăl singur continui
"dror", și "la-ben" înseamnă a baiatului și "leben" înseamnă iaurt.
Amîndouă cuvinte se scriu cu aceleași litere, dar cu "puncte" grafice
diferite.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

să urăsc. Mama îmi arată atunci durerea pe care o are în
ochi și înțeleg că trebuie să mă spăl. Fără poftă, eu arunc
un prosop mic și alb pe umeri și mă duc. Baia e comună
pentru toți vecinii. Eu mă uit prin crăpăturile din scân-
durile ușii ca să văd dacă baia e liberă și dintr-o dată o
văd pe Talia. Saliva mi se oprește în gât și o înghit. Mă
înec. Eu vad că Talia are corp diferit decât al meu. Nu
îmi pot dezlipi privirea din gaura scândurii. O văd că
trage de sfoară și apa curge pe ea. Nu mă observă și nu
știe de mine. Asta e o senzație bună. Simt că ceva se în-
tâmplă în corpul meu.
Gâdilituri plăcute se transformă în mici înțepături și
puișorul meu se trezește. Din ziua aceea, mama se simte
mult mai liniștită. Și eu sunt de acord să merg la spălat
în fiecare seară.
* 19 * "Ce înseamnă asta?" mama e culcată pe pat și tata îi
În seara a treia, când o privesc pe Talia prin crăpătura
scândurii, spălându-se, simt o mână grea pe umărul
meu: tatăl Taliei. Îmi întorc spre el fața și el mă trage de
ureche, si trage tot mai tare. Corpul meu fuge după ure-
che. Urechea mea se face roșie și arde și se umflă. El
strigă la mine, cu toată puterea, în cealaltă ureche, "să-ți
fie rușine!".
Irmi are nevoie de măgar, și îl cere de la tata înapoi,
că banii nu îi ajung lui Irmi și el este cel ce vinde petrol
în cartierul nostru. Tata găsește o zi de lucru la stația de
experiențe agrare din Rehovot. El lucrează cu mască pe
față să se apere de gaze. El și ceilalți muncitori lucrează
pentru experți. Când masca e pe fața lui, nimeni nu poate
vedea dacă e bucuros sau trist. Nimeni nu știe ce simte
sau ce gânduri îi pasc iarba minții, cum le adună ca pe
niște oi rătăcite. De aceea nimeni nu poate să-l prindă de
ureche și să strige la el. Și eu voi avea o mască pe față
când voi fi mare.
* 20 * Tata ne construiește camera care va fi singură în
Odată mama Taliei iese din baie și prosopul îi înve-
lește doar mijlocul. De pe tot corpul picură apă. Picioa-
rele îi sunt goale.
Eu vreau să fug. Nu vreau ca nimeni să mă tragă de
ureche. Și tocmai ea vrea să vorbească cu mine și mă
întreabă cum se simte mama, și tot felul de întrebări, și
mă ține așa, mult timp, în fața ei. Nu pot să nu privesc
picioarele ei. La sfârșit o întreb, "mama Taliei, dum-
neata ești puțin cam bătrână?"
Mama Taliei râde "puțin cam bătrână și mult prea
grasă. De ce întrebi?"
Eu tac, dar ea mai întreabă o dată și atunci îi spun,
dar frumos, "că picioarele dumneavoastră sunt puțin pu-
trede."
* 21 * cem la camera nouă. Mamei îi place să locuiască în spa-
La marginea cartierului Șaaraim se află un teren de
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
TRADUCERI
nisip mare și moale. Noi putem juca fotbal adevărat.
Aproape. Ăsta e un teren legal după legile englezești.
Amândouă echipe au 11 jucători. Numai mingea e fă-
cută din cârpe. Cârpe sau nu, eu fug repede, fur mingile
de sub picioarele jucătorilor și șutez, din mijlocul tere-
nului, până la poartă. Din mijlocul terenului vedem vila
domnului Margalit, directorul fabricii de suc de porto-
cale "prii prii". Eu încă nu am băut în viața mea suc de
portocale de la fabrică. Tata spune că sucul proaspăt de
portocale natural, pe care îl aduce e cel mai bun. Eu nu
îl cred. Eu cred că el nu vrea ca să îmi pară rău că nu-mi
poate cumpăra suc de la fabrică.
Noaptea tata povestește mamei, "Yefet e de acord ca
eu să construiesc o cameră cu bucătărie în spatele ateli-
erului său. Acolo vom locui singuri." Acum el își mân-
gâie mustața și eu simt că așteaptă ca mama să îl laude.
flutură batista pe față, ca să o răcorească.
"Camera va rămâne a lui. Noi vom plăti chirie, dar
cel puțin vom locui singuri, numai veceurile vor rămâne
comune."
Eu sunt mai îngrijorat.
"și baia."
Mă liniștesc.
"Noroc că ai două mâini puternice, Nahman," spune
mama. Eu îl văd pe tata cum își scarpină capul, fiindcă
el nu știe ce să facă cu mâinile sale puternice când mama
e mulțumită de ele. După câteva minute mama întreabă,
"eu voi fi culcată în pat toată ziua și îl voi vedea pe Yefet
făcând pietre funerare pentru cei care au murit deja."
Dar eu nu mai aud răspunsul, că aproape am adormit,
sau că ei vorbesc șoptit. Chiar aproape când eu zbor la
cuibul meu, pe pomul din curte înțeleg: cu cât mor mai
mulți oameni, viața lui Yefet e mai frumoasă.
* 22 *
curte, ca o casă. El strânge pietricele de pe drum și lipici,
care seamănă cu mierea, dar are altă culoare. Eu văd
cum tata pregătește mieritul, mortarul din material argi-
los amestecat cu var. Pune un rând de mortar și pune în
el pietre. Pietrele le aduce de la cariera de piatră cu că-
ruța, din dealul Șaaraim. Eu cred că se poate inventa un
fel de casă, cu mortar între pietre.
Camera e terminată în trei luni. Are un geam în fie-
care perete. Scânduri pentru geamuri. Ușa și tavanul tata
le primește, el le plătește cu credit luat de la comercian-
tul Șmuelian, care e și membru al comitetul Șaaraim. El
vinde și tuburi și cuie. Tata lucrează la cameră în fiecare
seară, când vine de la lucru. Eu îi aduc apă și cafea cu
hawayegi și pâine neagră groasă cu halva solidă, densă,
în care simți semințele de susan tocat amestecat cu miere
din fructe de palmier, pe care le trimite mama. Noi tre-
tele atelierului care ne desparte de ceilalți vecini. Ea se
239
TRADUCERI
bucură să se întâlnească cu celelalte vecine lângă "ta-
bun", cuptorul de piatră din curte, unde se face pâinea.
Dar e mai bucuroasă să se despartă de ele și să mă ia de
mână spre camera noastră. Puțin după ce trecem la ca-
mera noastră, mama nu se mai poate scula din pat deloc.
Nici până la tabun. Eu încerc să o îngrijesc, dar sunt încă
mic.
La început Iona venea, femeia lui Yefet, și aducea la-
huh și geahnun cu ouă și bulion de roșii. Îi aducea și
shug. Shug în borcan verde stimulator. Eu bag degetul
și îl ling. Arderea de la shug îmi deschide nările, nasul
și creierul. Shugul e așa de picant, că și cerul se des-
chide. Ochii se umplu cu lacrimi. Plămânii mei ard. Mă
pișcă în nas. Strănut și tușesc, dar nu plâng. Ciupesc re-
pede o bucățică de pâine. Obrajii mei fierb. Și urechile.
După ce mă calmez, știu că nu e voie să mănânc shug
fără nimic. Mie îmi plac mâncărurile astea. Mama nu
reușește să înghită nimic. Sâmbătă, Iona ne aduce supă
de picior de găină, care s-a fiert mult timp pe lampa de
gătit. Supa are gust de pietre și culoarea portocalie fru-
moasă. Mama bea câteva înghițituri și se oprește. După
ce Iona pleacă, ea vomită. Eu beau ce a rămas în oală.
Situația mamei e rea. Are nevoie ca cineva să se
ocupe de ea tot timpul. Trebuie avut grijă de ea, când noi
ieșim din casă. Seara, tata se întoarce de la lucru nervos.
"eu nu am nevoie ca să primesc ajutor de la vecini," el
aruncă printre dinți spre mama, noi nu suntem așa de să-
raci!"
* 23 * lii," îi răspund și șut și eu în minge și ea se îndepărtează
O femeie vine cu tata chiar când eu fug spre Talia și
Amos, dimineața. Femeia e îmbrăcată în rochie neagră.
Are ochi enormi și se uită tot timpul în jur. Ochi care
văd tot și adună tot ce văd în cap și păzesc cu obloane,
ca nimic să nu curgă afară. Și buzele ei sunt strânse tare,
ca niciun cuvânt să nu fugă afară. Deasupra gurii are fire
de par negru. Aproape ca o mustață desenată ușor. În
afară de asta, e frumoasă, dar mama e mai frumoasă. Ea
vine la mine și arată spre un copil care stă lângă ea și
spune, "ăsta e Ataf, băiatul meu."
Eu fac băiatului semn de salut, șalom și fug.
Tata spune "uite vezi, asta e femeia care va avea grijă
de mama ta și ne va face mâncare, spune-i mulțumesc."
Pe drum încă fuge după mine vocea ei, "îmi pare
bine, mă cheamă Huda."
* 24 * învățăm să citim în Coran și știm toate rugăciunile pe de
Când eu mă întorc de la școală, îmi arunc geanta și
fug să joc fotbal. Dar sunt surprins să găsesc femeia
aceia și băiatul ei în camera noastră. Mă opresc puțin,
mă sprijin de perete, și înaintez încet de-a lungul perete-
lui spre mama mea.
"nu trebuie să-ți fie frica," spune femeia și îmi zâm-
bește.
240
"ahalan," spune băiatul ei. Are ochii cei mai negri pe
care îi cunosc. E slab și înalt. Nimeni nu observă la în-
ceput degetele lui strânse. El știe să-și ascundă palma
mâini, ca și cum ar face-o neintenționat.
"ahalan," îi răspund și mă lipesc de perete.
Ataf e mai mare ca mine. Și e și mult mai înalt. Câte
o dată are voce de bărbat, și câte o dată de fetiță răgușită.
Îmi vine să-l întreb în ce clasă învață, dar nu zic nimic.
Numai înaintez spre mama, la sfârșit ajung la capul ei.
Ochii îi sunt închiși. Ea îi deschide pentru mine. Ochii
mamei sunt mici ca niște mărgele brune. Mama mea în-
tinde o mână spre părul meu și mă mângâie. Acum eu
închid ochii. Corpul meu se transformă într-o băltoacă
de apă sub palma ei.
"te simți bine astăzi?" o întreb, cu toate că văd că nu.
"mai bine," minte mama. De când mama e foarte bol-
navă – în fiecare zi noi mințim. Când iubim mult, ne
mințim unul pe altul. În special eu.
* 25 *
"unde locuiești tu?" îl întreb pe Ataf, când ieșim pe
stradă.
"după livadă. Tatăl meu e paznic la livadă de mulți
ani. Acum e mort."
"atunci cine vă aduce mâncare?" eu mă scurm în nas,
că nu știu ce să fac cu mâinile.
"acum tatăl tău," răspunde Atef, și șutează în minge.
"tatăl meu nu are destulă mâncare pentru două fami-
câțiva metri. Noi începem să fugim repede, parcă am fi
gloanțe.
"de aceea mama mea lucrează la mama ta," Atef ră-
suflă. El are nevoie de aer după ce îl fugăresc din stradă
la câmpul din spatele caselor,
"asta e ce face ea la noi?" eu trag mingea printre pi-
cioarele lui și prind iară mingea.
"da. Mama ta e bolnavă. Ea are nevoie de ajutor".
Atef fuge după mine, încearcă să ia înapoi mingea
pierdută. Nu are nicio șansă. Eu sunt mai rapid.
"tu nu mergi la școală?" îl întreb eu.
"acum avem vacanță. Dar când se termină, merg la
Zarnuga." Atef fuge să își aducă mingea pe care am șu-
tat-o în curte.
"în ce clasă ești?"
"eu învăț cu câțiva copii. Fiecare de altă vârstă," Atef
răspunde în ebraică. "toți avem același învățător. Noi
rost."
Nu mai scoatem niciun cuvânt din gură. Ne concen-
trăm la jocul nostru. Încet încet, obosim. Nu ne mai lup-
tăm unul contra celuilalt și nu ne mai luăm mingea unul
la altul. Lovim în minge de la unul la altul în câmpul
gropilor. Și tragerea mingii e un fel de a vorbi.
(va urma)
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Ionel BOTA
Real și ficțiune. Eufonii ale impactului
emotiv în povestirile și poeziile pentru copii
ale Mihaelei Oancea.
Povestiri și poezii, numai pentru voi, copii!
Poezia română contemporană are în Mihaela
Oancea o autoare valoroasă, cu o bună priză la un pu-
blic constant, atent la numele mai noi care pot îmbu-
nătăți orice bilanț al literaturii. Lirismul acesta este
unul al aderențelor totale la evenimențialul unei rea-
lități investigată în plină resorbție ca eboșă a discur-
sului figurat/de-figurat, de „supraviețuiri” și imersii
sub crusta îmbâcsită de fad, caducitate și mâzga vul-
gară a perisabilului, tot spectacolul poemelor Mihae-
lei Oancea voindu-se unul de uzurpare a modelor. Eul
estropierilor, nu întotdeauna corect înțeles de critica
imbecilă, pusă pe zgomot inutil și uitând în comenta-
riul cât de cât aplicat să discearnă corect valențele cre-
ației, e un eu fascinat de sensul adevăratelor răzvrătiri
ale omului, cu un discurs de o expresivitate aparte.
Dar Mihaela Oancea are poeme pentru copii și o
proză la fel de interesantă, cu aceeași adresă. Aici, în
volumul acesta, e vorba de basme, povestiri și poezii
ca texte de reflecție garantată de filoane subterane,
scrise cu originalitate, fără calchieri ale filonului ini-
țial. Interesant că evenimențialul lor nu se petrece
neapărat sub semnul trecutului, tot ce se întâmplă are
loc într-un prezent continuu. Iar potențialitățile ambi-
entului nu sunt, nici măcar la modul nedeclarat, utili-
zate pentru un eventual experiment (literar vorbind).
Absorbant e fluxul juvenil, alura naiv-nostalgică,
nu avem deloc proză evaluată pe luxul ambalajelor,
puterea iubirii e peste tot, deliciul lecturii e și el unul
total, în retorta copilăriei au loc elanurile vârstei, ele-
mentul secondant al voluptăților epicității. Chiar dacă
nu întotdeauna radiază bucuria, dată fiind evoluția
scenariului epic, deși lectura e delectabilă întrutotul,
delicatețea scriiturii, gest care ține de arsenalul de ta-
lent și măiestrie al autoarei, așează filă cu filă, pretu-
tindeni, tema poveștii fără sfârșit. Solomonarul Eus-
tache vine de hac vrăjitoarei haine și grifonului necu-
ratei fiindcă are în ajutor toate animalele pământului.
În altă poveste, șoricelul și elful salvat de el iscă prin
dialogul lor un spectacol liric, am zice, special, luxu-
riant și prin efecte. În ambele exemple, povestea în
povestea din poveste consacră redundanței ființei și
lucrurilor predilecția narațiunii. Valențele estetice
sunt recuperate pe drum, pe drumul acelorași povești
în dinamica desfășurărilor. Succesiunea de eveni-
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE!
mente se leagă, nu numai prin forma intuiției (un ter-
men mai consacrat, acum, nu avem la îndemână) ci și
prin neoimpresionismul care face diferența.
Nu avem ezitări afectuoase, dar dimensiunea spi-
rituală e proximă ca prestație, fluxul discursiv un re-
ferent esențial, recuzita simbolurilor (în poemele Nin-
soare în Brumărel și Zâna care aduce povești), o în-
cifrare/descifrare în funcție de celelalte decantări
epice. Eufonia impactului emotiv e de netăgăduit.
Două minunate poeme, Raza de soare și Albinuța gre-
fează arhetipalul cu o voluptate neaoșă pentru prime-
nirea cu romanța naturii a prezentului, șarja nefiind
deloc narcisistă. Un adevărat poem în proză este Că-
mara amintirii sau periplu prin buzunarele timpului,
feeria romantică a grădinii, din care nu lipsește amin-
tirea bunicilor fiind redată cu o rigoare epică și o fer-
mitate a enunțului inebranlabile.
Realul și ficțiunea, interșanjabile acum, fac casă
bună aici, voluptatea narării și gestul coreografic, fie
și în acele episoade tranzitorii, devoalate la transpu-
nerile mirajului epic la care sunt supuse metaforele,
însumează un trend miraculos textelor prezente în
carte, uneori cu o prospețime emoționantă, alteori
subjugând interesul cititorului prin alura captivantă a
temelor, de un pitoresc șăgalnic precum un tort-spec-
tacol, ale cărui personaje din zahăr te sfiești, parcă, să
le atingi pentru a le degusta. Într-o povestire, Dora își
dispută cu razele de soare devoțiunile deloc neglija-
bile ale cotidianului. Tema e aproape similară ca
abordare în poezii interesante și ele (Năsturelul, Ros-
tul unui papucel, Promisiunea lui Aurel, Tristețea lui
Vasilache dar și Buburuza Zița (Ploaie de toamnă).
Stilistica e, aici, substanță, felul de a scrie, de a
reda, absolut original, arată un ecleraj autentic, fie-
care povestire e o configurare, fiecare secvență o des-
cifrare, fiecare propoziție o încântare. Rîndunica Eu-
frosina își învață puișorii să nu-și însușească nimic ce
nu este a lor. Idee-șablon ar fi aceasta că eforturile vi-
eții sunt primejdioase ori izbăvitoare. Ritmica magii-
lor, fie și a magiilor clipei, e acompanientul eului auc-
torial. E sondată ancestralitatea unor subiecte doar ca
sugestie, farmecul eului scriptor e reprodus, însă, cu
o emoție de o vivacitate aparte. În calupul de poezii
incluzând Gând de bucuruză, Măgăruș și obraznicul
Urechilă, Gânsacul pedepsit, Cocoșul imprudent,
241
LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE!
Lecția lui Dănuț, mâzga vulgarului, imoralitatea, ego-
latria, sunt vitriolate.
Unda ironică, poante care surprind plăcut, modul
de a păstra focalizați la subiecte pe cititorii de toate
vârstele, nu doar pe cei mai tineri, sporesc originali-
tatea prin care autoarea știe să se distanțeze valoric de
un banal remake, de un dèja-vu care a determinat și
azi promoțiile copilăriei să evite contactul direct cu
cartea. Am sugera chiar o opinie în sprijinul efortului
lăudabil al autoarei: o poetică a narativului se iscă
agreabil, seduce și edifică. Inclusiv în poezii cu rezo-
nanță percutant-afectivă limpede avem bruioane de
freamăt (Visul unei nopți de vară) ori de calm apolli-
nic (Haideți la horă!), de risipiri lirice de răscumpă-
rare a bucuriilor copilăriei (Să nu te pui cu soarele!),
de recuperări ale mitului arhaic, poporal, în vestimen-
tație simbolică atemporală (Un dar pentru Moș Nico-
lae, An de an cu...Moș Crăciun!).
Atrăgător e și modul în care cu un imaginar con-
dens, afectuos și cu un devotament special pentru ma-
giile vârstei, enunțul dobândește o partitură pas de
deux, autoarea discută pur și simplu cu interlocutorul
său cititor, copilul, ca și când bănuiește că aici se află
cheia dinamizării propriilor narațiuni, în atenția mă-
rită a acestuia, în disiparea fanteziei acestuia pe pali-
ere de componente perceptive. Undeva, orfanul de
242
tată Nicodim, un fecioraș viteaz ca orice rustican bine
educat de acasă și școlit cu noțiunile elementare ale
moralei și ale vieții, eliberează veselia oamenilor din
captivitatea zmeului. Aici codul basmului funcțio-
nează cu frumusețea iminentă a unui excelentissim
spectacol al narării.
Pe claviatura poveștii, metafora e un inconfunda-
bil adagio, exprimarea prozatoarei se mișcă pe un
acordaj delicat, eleganța scrisului evocă o coda trium-
fală în același registru ludic al scrisului care (în)cântă.
În acest fel fascinația devine și ea decor de idealitate
(în povestea unde lacrimile Mărgăritei captive, fata
Împăratului Lalea, se transformă în perle), spectaco-
lul memoriei este pur și simplu devansat. Spuneam că
prezenteismul ține de bagheta dirijorală a unui autor
care-și cheamă cititorul în lumea miracolelor de azi,
fiindcă ele, miracolele basmelor de demult, din stră-
vechimi imemoriale, există, interpretarea lor nu e,
însă, aulică, asemeni subiectelor basmelor, fiindcă at-
mosfera din povestirile și poeziile pentru copii ale
Mihaelei Oancea are în primul rând o vitalitate sonor-
telurică.
Performanță epică și lirică, deopotrivă? Da, fără
pic de îndoială, da. Proiectul marii concordii a tuturor
vârstelor poate, deci, începe.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Constantin ZAVATI
ÎN SFÂRȘIT, LA PARIS!
De mic copil mi-a plăcut să hoinăresc, încă de
când eram la școala primară, împreună cu câțiva co-
legi de clasă, cu care eram foarte bun prieten, străbă-
team toate străzile BACĂULUI, pe atunci un oraș
foarte mic, cu aproximativ 17.000 de locuitori, cu ma-
rele PALAT ADMINISTRATIV - care în față, în loc
de gard, avea niște lanțuri cu bile - cu morile FIL-
DERMAN și KALMANOVICI, cu FABRICA LE-
TEA - cea mai mare fabrică de hârtie din țară - cu
TĂBĂCĂRIA, cu FABRICA DE CHERESTEA.
În timpul Regimului Comunist, MUNICIPIUL
BACĂU a ajuns la apogeu, cu o populație de aproape
250.000 de locuitori, iar pe lângă vechile întreprin-
deri, s-au adăugat FABRICA URA de fabricat și re-
parat avioane și alte produse, FABRICA DE MAȘINI
UNELTE, FABRICA DE VANE, FABRICA PRO-
LETARUL cu FILATURA și STOFE, două hidro-
centrale, etc.
Astăzi, cu excepția AEROSTAR și a FABRICII
DE ÎNGRĂȘĂMINTE, toate celelalte fabrici produ-
cătoare au dispărut. În urma privatizărilor au fost vân-
dute la fier vechi, astfel că, foarte mulți băcăuani au
pierdut locurile de muncă, fiind nevoiți să plece în
toată EUROPA și chiar pe alte continente.
În copilărie hoinăream până la capătul Străzii
LECCA, care ajungea până la malul Râului BIS-
TRIȚA, iar atunci când veneau apele mari în urma
ploilor se produceau mari inundații și armata era che-
mată în ajutor.
Mergeam până la podul de cale ferată de la BÂR-
NAT, un râu mic, dar în care puteam face baie și sta
pe mal la soare. În drum spre BÂRNAT întâlneam cei
mai frumoși gândaci și păianjeni mari, pe care-i sco-
team din gaura lor cu o bilă din ceară de albine legată
cu o sfoară și observam multe șopârle și gușteni. As-
tăzi aceștia au dispărut complet în urma folosirii in-
secticidelor.
Vizitam des satul LUIZI-CĂLUGARA, un sat de
CEANGĂI, unde, pe fiecare uliță, erau plantați pruni,
meri și peri pădureți. Noi culegeam fructele căzute pe
jos, iar uneori ne urcam și în pomi, dar locuitorii nu
ne certau dacă nu rupeam crengile. Nu mai vorbesc
de drumurile cu căruța, când ne duceam vara la Bu-
nica dinspre mamă la BUCȘEȘTI unde Bunicul era
PRIMAR, apoi excursiile la GALAȚI și CON-
STANȚA, împreună cu tatăl meu. Probabil de la dân-
sul am moștenit dorul de excursii.
Prima mare călătorie am făcut-o în GERMANIA,
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
MEMORII
cu ocazia ȘCOLII MILITARE DE OFIȚERI DE AR-
TILERIE și apoi în cei doi ani am colindat prin GER-
MANIA, POLONIA, URSS, CEHOSLOVACIA.
Într-un concediu, am planificat împreună cu un co-
leg de arme să mergem la PARIS. Am plecat la Gara
din Wuppertal-Elberfeld și așteptam trenul care să ne
ducă spre PARIS, dar ghinion a apărut un curier de la
Regiment care ne-a comunicat că nu putem pleca la
PARIS deoarece unitatea nu ne poate asigura sigu-
ranța noastră în FRANȚA. Ne-am întors dezolați la
unitate și drept consolare am plecat la VIENA și
PRAGA.
PARISUL m-a fascinat de copil, îl știam din lec-
turi și apoi din studiul literaturii franceze din liceu.
Cu limba franceză nu aveam nicio problemă deoarece
o învățasem bine din liceu.
După foarte mulți ani, pe când eram pensionar și
mă aflam în ANGLIA la fiica noastră, am hotărât să
facem o plimbare la PARIS. Soția și fiica au fost de
mai multe ori în excursii la PARIS. Au călătorit în
capitala Franței atunci când eu eram inspector școlar
și făceam vizite în satele din județ în cadrul unor in-
specții pe la diferite școli!
În urma unei invitații am obținut viza franceză.
Prima călătorie am făcut-o cu trenul, iar a doua cu
autocarul.
Prima dată, am pornit de la GARA VICTORIA
LONDON până la DOVER, apoi am traversat THE
ENGLISH CHANNEL cu un feribot până la CA-
LAIS. De acolo, am plecat spre PARIS cu un tren cu
vagoane vechi. Necazul a fost că în FRANȚA am că-
lătorit numai noaptea atât la prima cât și la a doua vi-
zită, așa că nu am putut vedea nimic, decât niște lu-
mini îndepărtate din localitățile prin care treceam, cu
excepția celor din gările unde se oprea trenul.
Am ajuns la PARIS în GARA DE NORD, unde ne
aștepta MADDIE, prietena noastră de ani de zile, care
ne-a condus cu mașina până la GAGNY, o suburbie a
capitalei franceze, unde locuia într-un pavillon de vâ-
nătoare cu PIERRE, soțul ei.
De la GARA DE NORD, MADDIE și PIERRE
REIGNIER ne-au plimbat prin PARISUL nocturn pe
LES GRANDS BOULEVARDS, am văzut clădiri
impresionante, catedrale, monumente, cafenele cele-
bre cu terasele complet ocupate și am trecut prin ce-
lebrul LE QUARTIER LATIN plin de tineri studenți.
La GAGNY ne așteptau părinții lui MADDIE,
Monsieur et Madame GASTON BORDAGE, vechi
243
MEMORII
prieteni de ai noștri. Ne-au primit cu mare amabili-
tate, deoarece doreau foarte mult să mă cunoască în
persoană și pe mine, nu numai din scrisori. Ne-au aș-
teptat cu o masă bogată, stropită cu un vin de calitate,
terminând cu nelipsitele brânzeturi variate – iar atunci
când ne-au invitat să servim din acestea, eu am cerut
să-mi dea voie să gust din fiecare.
Masa era totdeauna pregătită de către Monsieur et
Madame GASTON BORDAGE, părinții lui MADDIE
și era delicioasă. Erau persoane deosebite, care ne-au
tratat cu foarte mare amabilitate și și-au invitat prie-
tenii și rudele, precum și celelalte două fiice cu fami-
liile lor ca să ne cunoască.
MADDIE și PIERRE locuiau într-un pavillon de
vânătoare la GAGNY, separat de părinții ei, care lo-
cuiau într-un apartament din centrul PARISULUI.
Acest pavillon de vânătoare era situat nu departe de
clădirea enormă a părinților lui PIERRE, care erau
foarte înstăriți și la care am fost invitați. Numai mama
lui mai trăia atunci, pentru că tatăl lui PIERRE s-a
sinucis cu un pistol de vânătoare. Acest pavillon de
vânătoare era o clădire mare cu etaj, gen vilă. Soția și
eu am dormit la etaj. Clădirea era înconjurată de o
grădină mare, cu pomi fructiferi, cu vie și cu o grădină
de legume, de care se ocupa PIERRE, care era un pic-
tor și sculptor talentat. Era angajat la armată ca speci-
alist designer de safe-uri.
Ne-am împrietenit imediat, mai ales datorită fap-
tului că eu vorbeam o franceză literară. În timpul vi-
zitei, în special în timpul mesei, mi s-a părut curios
faptul că pe masă nu se puneau felii de pâine, ci
PIERRE tăia câte o felie de pâine pentru fiecare,
atunci când o terminau pe prima. La întrebarea mea,
mi-a spus că așa pâinea nu se putea usca, ci rămânea
mereu proaspătă!
Au urmat apoi vizitele la PARIS. MADDIE ne-a
procurat abonamentele pentru tren/ autobuz/ metrou,
așa numitele CARTE JAUNE, cu fotografia noastră,
cu care puteam călători nelimitat pe toate mijloacele
de transport în comun.
În prima zi MADDIE ne-a însoțit prin PARIS, mai
întâi la MUZEUL LOUVRE, apoi la LA BASILI-
QUE DU SACRÉ COEUR DE MONTMARTRE, ce-
lebra biserică albă, așezată pe cea mai mare înălțime
din Paris la 130 metri, unde se poate ajunge fie pe
scări, fie cu un funicular cu roți zimțate. Am folosit
ambele metode de a ajunge pe înălțime, de unde se
putea vedea întregul PARIS, până la orizont. Te co-
pleșea mărimea orașului! Pe LA BUTTE MON-
TMARTRE și în vecinătate au avut studiouri în tim-
pul așa-numitei BELLE ÉPOQUE, mulți pictori ce-
lebri precum SALVADOR DALI, AMEDEO MODI-
GLIANI, CLAUDE MONET, HENRI DE TOULO-
USE-LAUTREC, PIET MONDRIAN, PABLO PI-
CASSO, CAMILLE PISSARRO și VINCENT VAN
GOGH. Când am vizitat noi erau mulți pictori la lucru
care făceau portretele turiștilor.
244
Am trecut prin PLACE DE LA CONCORDE, ne-
am uitat la LA TOUR EIFFEL, dar nu am încercat să
urcăm deoarece banii erau bine chibzuiți, am fost în
PLACE DE LA BASTILLE, ne-am plimbat pe
CHAMPS ÉLYSÉES, etc.
În fiecare zi, MADDIE avea grijă să ne pregă-
tească niște sandvișuri uriașe cu jambon în bâton, o
pâine albă, subțire și lungă, care ne ținea de foame o
zi întreagă.
În zilele următoare, înarmați cu un plan al PARI-
SULUI, am călătorit pe cont propriu. Soția cunoștea
bine PARISUL din vizitele anterioare făcute cu fiica
noastră.
În Gara GAGNY erau automate pentru bilete. In-
troduceam biletul în dispozitivul automat care ne per-
mitea să intrăm în Gară, unde așteptam trenul de PA-
RIS. Aceste trenuri aveau o frecvență foarte mare.
Ades se întâmpla ca în timpul călătoriei să urce în va-
gon câte doi controlori, câte unul la fiecare capăt. De
multe ori găseau pasageri fără bilet cu nicio posibili-
tate de scăpare și care trabuiau să plătească pe loc
niște amenzi usturătoare.
În fiecare zi treceam pe lângă L’ARC DE TRI-
OMPHE DU CARROUSEL, la VEST de Muzeul
LOUVRE unde petreceam câteva ore bune până ne
oboseau și ochii și picioarele! Începeam cu LA VIC-
TOIRE DE SAMOTHRACE, apoi admiram celebrul
tablou MONA LISA/ LA GIOCONDA, ulei pe lemn
de LEONARDO DA VINCI, după care priveam sta-
tuia din marmoră VENUS DE MILO de ALEXAN-
DROS DIN ATIOCH și nenumăratele galerii cu anti-
chități orientale, antichități egiptene, antichități
greco-romane, cu tablouri, stampe și desene din toate
epocile realizate de către cei mai mari sculptori și pic-
tori. Erau săli cu tablouri imense care reprezentau pe
REGII FRANȚEI și în special pe NAPOLEON BO-
NAPARTE. Ca și la LONDRA, ne-au impresionat
bogățiile aduse din fostul IMPERIU.
Am vizitat și alte muzeee, apoi am trecut la
NOTRE DAME, catedrala uriașă, care ne-a copleșit
de la intrare - eram insignifianți. Am retrăit scene din
istoria acesteia, din lecturile noastre din COCOȘA-
TUL DE LA NOTRE DAME. Era foarte rece înăun-
tru, atât construcția, cât și slujbele care se transmiteau
prin amplificatoare. Ne-au impresionat mormintele
imense ale celor îngropați în catedrală, cu scene
sculptate în marmoră.
A urmat vizita la L’ÉGLISE DE LA MADELE-
INE, situată între PLACE DE LA CONCORDE și
OPERA PALAIS GARNIER, construită în stilul unui
templu grec.
Am vizitat L’HÔTEL DES INVALIDES, con-
strucție inițiată în 1670 de către Louis XIV drept ca-
zare și spital pentru soldații răniți. Aici ne-am alăturat
unui grup de turiști și am avut drept ghid o călugăriță,
care l-a divinizat pe Împărat în prezentarea ei.
Capela, construită la finele secolului al XVII-lea
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

în stil baroc francez de Jules-Hardouin Mansart, adă-
postește osemintele Împăratului NAPOLEON BO-
NAPARTE (1769-1821). Au fost aduse la PARIS din
ordinul Regelui LOUIS PHILIPPE în 1840 de către
Generalul HENRI GATIEN BERTRAND, care-l în-
soțise pe NAPOLEON BONAPARTE în exil pe in-
sulele ELBA și ST. HELENA. După funeralii națio-
nale, corpul neînsuflețit al Împăratului a fost depus în
LA CHAPELLE SAINT-JÉRÔME până când Vis-
conti a terminat Capela Împăratului.
Am pășit printr-o ușă masivă din bronz făcută din
tunurile cucerite în Bătălia de la Austerlitz. Sub NA-
POLEON III, în 1861, NAPOLEON BONAPARTE
a fost depus îmbrăcat în uniformă de Colonel de
Gardă cu sașul de Légion d'Honneur, în noua criptă,
într-un sarcofag din porfir ridicat pe un piedestal din
granit în care se află 6 sicrie: din fier, mahon, două
din plumb, unul din abanos și unul din stejar. Pălăria
o are la picioare. Sarcofagul este văzut de la înălțime,
fiecare vizitator trebuie să-și aplece capul și să se în-
cline Marelui Împărat - se spune - în mod de salut res-
pectuos. Pe mozaicul de jos vezi Bătăliile Imperiale.
O galerie circulară prezintă 10 basoreliefuri cu scene
din domnia lui NAPOLEON BONAPARTE
sculptate în marmoră albă de către Simart.
Tot la L’HÔTEL DES INVALIDES am văzut mor-
mintele marilor ofițeri, amirali, mareșali, generali, mor-
mântul lui JOSEPH, fratele mai mare al Împăratului și
JERÔME, fratele lui mai mic, precum și cel al lui NA-
POLEON II (1811-1832), fiul lui NAPOLEON BONA-
PARTE. Am vizitat și MUZEUL MILITAR, cu MU-
ZEUL ARTILERIEI și MUZEUL DE ISTORIE MILI-
TARĂ. Am văzut pictura cu NAPOLEON BONA-
PARTE PE TRONUL IMPERIAL ÎN 1804 de Ingres și
DRAPELUL pe care Împăratul l-a sărutat când și-a luat
rămas-bun la Fontainebleau la prima abdicare - cu pic-
tura lui Delaroche: NAPOLEON I LA FONTAINE-
BLEAU LA PRIMA ABDICARE.
Biletul de intrare era valabil pe două zile, așa că
am vizitat pe îndelete muzeul, cu exponatele din isto-
ria Imperiului, cu Le Vizir calul împăiat al lui NAPO-
LEON, șeaua, sabia, sașul cu Légion d'Honneur, ha-
ina lui gri, pălăriile, un cort militar, precum uniforme,
armament etc. În curtea muzeului am văzut amploiați
ai muzeului în costume de epocă.
Am văzut statuia MUȘCHETARILOR la hanul
LE LAPIN SAUVAGE, unde seara se prezenta un
show stil cabaret din viața lor. Am trecut pe la L’ARC
DE TRIOMPHE DE L’ÉTOILE, cu MORMÂNTUL
SOLDATULUI NECUNOSCUT din PRIMUL RĂZ-
BOI MONDIAL, cu flacăra aprinsă în eternitate.
Am trecut prin față la L’HÔTEL MEURICE, unde
a fost sediul COMANDAMENTULUI GERMAN în
timpul celui de-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL.
Acolo Generalul de Infanterie DIETRICH HUGO
HERMANN VON CHOLTITZ (1894-1966), Co-
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
MEMORII
mandantul Garnizoanei și Guvernator Militar al capi-
talei, numit în istorie și SALVATORUL PARISU-
LUI, nu a respectat ordinul lui HITLER de a distruge
PARISUL, care l-a întrebat zbierând la telefon
„Brennt Paris?/ Arde Parisul?”. S-a predat Genera-
lului CHARLES DE GAULLE, liderul FORȚELOR
FRANCEZE LIBERE. Un bulevard îi poartă chiar
numele.
În JARDIN DU LUXEMBOURG, creat în 1612
din ordinul Reginei MARIE DE’ MEDICI, văduva
Regelui HENRI IV al Franței, am asistat la o scenă în
care mai multe persoane aveau firimituri de pâine în
palmă - la fluieratul lor vrăbiile veneau și ciulegeau
din mână. Se vedea că făceau aceasta în fiecare zi!
Erau acolo și vânzători ambulanți: unul cu un coș cu
porumbei mecanici, care atunci când întorcea un arc
făcea ca porumbelul să zboare vreo 20 de metri. În jur
erau o mulțime de părinți cu copii, care fiecare cerea
să i se cumpere un porumbel mecanic! După ce a vân-
dut câteva păsări mecanice, a apărut un polițist pe o
motocicletă, care l-a amendat și cu greu a scăpat de
confiscarea mărfii, aceasta la cererea insistentă a pu-
blicului din jur!
În una din plimbările noastre, am ajuns iar la SA-
CRE-COEUR, de unde am admirat din nou PARI-
SUL. Erau mulți artiști plastici care-și expuneau ope-
rele și care, în așteptarea clienților, pictau tablouri cu
celebra biserică și cu alte clădiri importante din PA-
RIS. Din când în când, dintre mulți admiratori, se ivea
și câte un turist, american după accent, care cumpăra
un tablou!
Tot la MONTMARTRE erau niște japonezi care,
cu o foarfecă tăiau cu dexteritate în hârtie neagră por-
tretul celor care erau interesați să cumpere. Toți cei
care expuneau tablouri sau decupaje te invitau să
cumperi!
În drumul nostru am trecut și pe lângă cabaretul
MOULIN ROUGE din PIGALLE. Erau și o serie de
cabarete unde erau invitați cu insistență trecătorii
,,bărbați'', ca să intre și să asiste la program. Când am
povestit seara acasă că am trecut și prin PIGALLE,
Monsieur GASTON BORDAGE s-a supărat spunând
că acea zonă face reclamă proastă PARISULUI!
În a doua noastră plimbare, călăuză ne-a fost Mon-
sieur GASTON BORDAGE. Dânsul ne-a precizat că
nu este francez, ci parizian! ,,Je ne suis pas Français,
je suis parisien''! Dânsul a mers o zi întreagă cu noi
pe jos, fără a obosi, secretul lui era că „merge în pan-
tofi fără șosete”! Am avut un traseu variat!
Am trecut mai întâi pe la L’ECOLE MILITAIRE,
apoi în cartierul LE MARAIS, un cartier cu clădiri
foarte vechi, numite HÔTELS, construite între seco-
lele XVI – XVIII unde trăiseră nobili și bancheri.
Toate clădirile păstrau vechea fațadă pentru că PRI-
MĂRIA PARISULUI/ HOTEL DE VILLE a hotărât
ca să se renoveze fațadele ca în trecut, dar interiorul
să fie complet modernizat.
245
MEMORII
Cred că noaptea nu m-aș fi aventurat prin acest
cartier, cu atmosfera aceea sumbră de vechi!
Am vizitat și muzeul local, dedicat lui NAPO-
LEON BONAPARTE, unde erau multe portrete ale
Împăratului și ale ,,amantelor'' lui, cum ne-a informat
Monsieur GASTON BORDAGE cu dispreț, ,,et ses
maîtresses!'', dânsul fiind un republican convins!
Acolo era și o șuviță din părul lui NAPOLEON BO-
NAPARTE, apoi uniforma, decorații și un model de
guillotine/ ghilotină, precum și săbii și alte mijloace
de luptă de epocă. Monsieur GASTON BORDAGE a
ținut să ne arate și părți din PARIS, unde nu pătrund
de obicei turiștii și acel loc era cartierul respectiv!
Timp de câteva ore am avut impresia că urmam pas
cu pas prin acele vremuri tulburi! Vedeam parcă ima-
gini din MISTERELE PARISULUI, ca și cum noi am
fi însoțit personajele respective. A fost o zi de neuitat,
în care am văzut și am aflat foarte multe din trecutul
capitalei FRANȚEI.
Într-o altă zi, MADDIE ne-a oferit o plimbare pe
SENA pe un BATEAU MOUCHE.
În L’ÎLE DE LA CITÉ am văzut monumentala
Catedrală gotică NOTRE DAME, apoi LA SAINTE
CHAPELLE construită în stil gotic cu vitralii, podul
PONT NEUF cu statuia lui HENRI IV și închisoarea
LA CONCIERGERIE din secolul XIV.
În L’ÎLE AUX CYGNES am ajuns până la MICA
STATUIE A LIBERTĂȚII, replica celei de le NEW
YORK, însă la dimensiuni reduse.
Am făcut multe fotografii și am fost copleșiți de
amabilitatea parizienilor atunci când eram în impas,
în plimbările noastre - de multe ori ne asistau cu ex-
plicații și ne dădeau direcții și chiar ne însoțeau până
la obiectivul turistic unde doream să ajungem.
Intram pe străzi comerciale unde erau magazine
ce-și etalau mărfurile de la valuri de stofe la diferite
feluri de brânză. Cu MADDIE am mers într-o piață
alimentară unde era o bogăție și o diversitate de pro-
duse de nedescris. Dânsa a cumpărat atunci carne și
legume și am văzut pentru prima dată fleici din carne
de cal.
Mi-am adus aminte de copilărie când mergeam la
Băcănia lui ȚUDIC și cumpăram salam de cal pe bo-
nuri pe care le semnase tata când lua solda - trebuia
astfel să plătească, pe lângă bonurile lui (așa era
moda), și pe cele ale noastre, după care, când venea
acasă, avea grijă să ne acorde o corecție!
Cu MADDIE am vizitat LE CHÂTEAU DE VER-
SAILLES al REGELUI SOARE, LOUIS XIV și LE
GRAND TRIANON. Am fost copleșiți de bogăția, di-
mensiunile și rafinamentul lor, în special de SALA
OGLINZILOR, clădiri create de arhitecții Louis Le
Vau, apoi continuate de François d'Orbay și extinse
de Jules Hardouin-Mansart. Am admirat decorația in-
terioară creată de Charles Le Brun. Ne-am plimbat
prin parcul imens cu numeroase statui și fântâni arte-
ziene, cu straturi de flori, în cele mai diferite forme
246
conceput de André Le Nôtre. Câtă bogăție! Nu-i de
mirare că LOUIS XVI și MARIE ANTOINETTE și-
au terminat viața pe eșafod în timpul REVOLUȚIEI
FRANCEZE. Acum sunt toate la dispoziția turiștilor
pentru un bilet de intrare.
Am vizitat și un mic muzeu de ceară, dar nu cele-
brul muzeu GREVIN!
A doua călătorie am făcut-o de la LONDRA la
DOVER cu autocarul, iar de acolo până la CALAIS
cu HOVERKRAFT-ul, un vas cu pernă de aer și cu
elice propulsoare. Acesta plutea deasupra valurilor și
pe pământ. De la CALAIS la PARIS am mers de data
aceasta tot cu un autocar, unde am ajuns noaptea. La
autogară ne aștepta MADDIE cu mașina și ne-a tran-
sportat la GAGNY.
În timpul traversării CANALULUI MÂNECII au
venit doi ofițeri de frontieră francezi, care ne-au vizat
pașapoartele pe vas. Cu unul dintre aceștia am discu-
tat foarte mult după ce a terminat vizele și mi-a pus
foarte multe întrebări despre ROMÂNIA.
Marea era liniștită și a fost o călătorie foarte plă-
cută.
Astfel s-au încheiat vizitele noastre la PARIS și vi-
sul meu din copilărie s-a împlinit.
Bon anniversaire sau cum am ratat
marea sărbătoare a Franței de 14 JUILLET!
Era 12 iulie și a doua zi urma să părăsim FRANȚA
deoarece ne expira viza franceză.
Familia BORDAGE începuse pregătirile pentru
marea sărbătoare de 14 Juillet și pentru a ne face o
surpriză plăcută nouă au comandat un curcan fără a
ști că noi urmam să plecăm cu o zi mai devreme.
MADDIE ne-a făcut o prezentare detaliată a mo-
dului cum se desfășura la Fête Nationale de la Ré-
publique Française/ Sărbătoarea Națională a Re-
publicii Franceze atât la PARIS, cu marea paradă mi-
litară pe Boulevard CHAMPS ELYSÉES, cât și în
provincie.
În timpul nopții urmau să se desfășoare mari baluri
în toate localitățile la care participau foarte mulți oa-
meni. Fiind penultima zi, am luat trenul și am plecat
la PARIS, am ajuns în GARA DE EST și de acolo, cu
autobuzul, am ajuns aproape de locul unde urma să
aibă loc marea paradă. PARISUL era în plină pregă-
tire, peste tot erau ghirlande de brad și foarte multe
flori. Patrule ale armatei supravegheau străzile capi-
talei. Am coborât din autobuz la o stație pe o stradă
paralelă cu marele Boulevard CHAMPS ELYSEES și
am încercat să-l accesăm. O patrulă formată din doi
soldați ne-au oprit și ne-au întrebat ce căutam acolo.
I-am informat că eram români, că a doua zi urma să
părăsim FRANȚA și că doream să vedem pregătirile
de pe CHAMPS ELYSEES. Unul dintre cei doi ne-a
răspuns că nu era posibil așa ceva - ceea ce ne-a în-
tristat foarte mult - dar colegul lui a fost de acord și
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
 MEMORII
ne-a lăsat să trecem - însă colegul lui l-a apostrofat și-a întâlnit soția. Le-a părut rău că nu mai puteam
cu: ,,Unde sunt regulamentele?'' dar acesta i-a răs- servi împreună curcanul cumpărat și s-au hotărât ca a
puns „Puțin îmi pasă!”. Le-am mulțumit și le-am urat doua zi să dea curcanul înapoi la magazinul de unde-
o sărbătoare frumoasă. l cumpăraseră! Să nu uităm că și francezii sunt mari
Am ajuns pe marele Boulevardul CHAMPS zgârciți!
ELYSEES unde erau foarte mulți muncitori care ridi- Ne-au condus la Gara din GAGNY unde ne-am
cau tribunele, în timp ce soldații patrulau - erau și luat rămas bun, ne-am îmbrățișat pentru ultima dată,
mulți trecători. Nu ne-au dat nicio atenție, am trecut cu obiceiul lor de a săruta pe obraz de rămas-bun. Le-
pe lângă boutique-urile marilor case de modă, pe am mulțumit din nou, cu invitația să-i vizităm din nou
lângă magazine mici, toate cu vitrinele frumos deco- anul viitor.
rate - fiecare casă de modă își prezenta produsele pro- În fine trenul a plecat, am mai văzut ultimele flu-
prii: confecții, accesorii, bijuterii, ceasuri de mână turări de mână și ne-a înghițit drumul spre PARIS.
etc. Din PARIS am luat trenul spre ROMÂNIA din
Am trecut prin dreptul unui magazin mai mare, GARA DE EST. Am ajuns spre dimineață la granița
unde în vitrină era un dispozitiv format din două tu- FRANȚEI. Un ofițer de la frontieră ne-a aplicat ștam-
buri de sticlă umplute cu o soluție fluorescentă care pila pe pașapoarte, iar când mi-am exprimat părerea
curgea în două sensuri, în unul cobora, iar în celălalt de rău că nu puteam lua parte la marea sărbătoare de
urca, producând o serie de nuanțe splendide, în raport 14 juillet pentru că viza noastră expira pe 13 iulie,
de culoarea becurilor care luminau lichidul. Am intrat dânsul ne-a replicat faptul că nu s-ar fi întâmplat ni-
în magazin și am constatat că cele două tuburi por- mic dacă întârziam cu 2-3 zile, dar era de acum prea
neau din subsol și urcau până la primul etaj unde era târziu!
o etichetă pe care scria ,,perpetuum mobile!'' Ne-a urat drum bun, iar noi i-am răspuns: VIVE
Ne-am continuat drumul până la L’ARC DE TRI- LA ROUMANIE, VIVE LA FRANCE, BON ANNI-
OMPHE, apoi spre CHAMP DE MARS, între LA VERSAIRE!
TOUR EIFFEL și L’ÉCOLE MILITAIRE. Am trecut
SENA pe podul ALEXANDRE III, o adevărată operă
de artă ca ornamentație și de acolo am tot mers până
am ajuns la CATEDRALA NOTRE DAME.
Am intrat din nou în catedrală și de această dată
am simțit aceeași răceală. În ziua respectivă, CATE-
DRALA NOTRE DAME era în plină activitate, pre-
oții pregăteau TE DEUM-ul de 14 Juillet. Prin stații
de amplificare se transmitea în surdină o slujbă.
Am revăzut de la distanță, MUZEUL LOUVRE,
unde atunci se construia în față piramida din sticlă.
Peste tot era o mare de turiști din toate colțurile lu-
mii.
Încet, încet ne-am apropiat de gară, de unde am
luat trenul spre GAGNY. Se făcuse de-acum seară și
eram amândoi pătrunși de neliniște pe strada fără pi-
etoni care ducea până la casa familiei lui MADDIE -
toate curțile caselor aveau garduri înalte din fier forjat
și niște câini de pază, care te înfiorau cu lătratul lor!
Am schimbat ultimele impresii, ne-am pregătit ba-
gajele în vederea plecării și gazdele noastre au rămas
foarte surprinse că plecam a doua zi fără a asista la
marea sărbătoare. Ne-am exprimat mulțumirile noas-
tre pentru amabilitatea pe care ne-au arătat-o pe în-
treaga durată a vizitei noastre, dându-ne posibilitatea
să cunoaștem PARISUL pe cât fusese posibil, fie îm-
preună cu dânșii, fie singuri. Le-a părut rău că nu pu-
team sărbători le 14 Juillet împreună și mai ales că
nu puteam participa la marele bal, iar Monsieur GAS-
TON BORDAGE și-a amintit că la un asemenea bal

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 247

FRAȚII NOȘTRI DE PESTE PRUT
Mihai PREPELIȚĂ
IUBESC O FEMEIE NENĂSCUTĂ…
Ea plutește ca o vidmă prin Cosmos…
Ea-mi atinge genele, când nu pot adormi…
Ea-mi încălzește patul în toiul iernii…
Ea râde în hohote de prostia mea…
Ea scoate limba, de sus, o limbă de vacă…
Ea se pișă peste chelia mea lucitoare…
Ea nu doarme niciodată, are grijă de mine…
Ea este prezentă la toate înmormântările bărbaților…
Ea nu naște prunci, n-are de la cine…
Ea cutreieră munții, mările, oceanele…
Ea este plăcută lui Dumnezeu, e smerită…
Ea pune coarne soților mult prea credincioși…
Ea este doar fum, unul des, de țigară…
Ea se prostituează, de prea multă singurătate…
Ea ocolește Sfintele Locașuri, nu-i botezată…
Ea își toarce din razele Luceafărului o Coroană…
Ea mângâie uneori fruntea unui Poet nebun…
Ea turbează de mânie, când nu este curtată…
Ea tot mai chiuie la cele trei nunți ale mele…
Ea șterge lacrimile copiilor mei orfani…
Ea n-a auzit de Bucovina mea, de Basarabia…
Ea n-are inimă, nici suflet, deocamdată…
Vai, iubesc o femeie nenăscută,
pe care voi fi condamnat s-o nasc din păcat…
8 februarie 2017, Vlădiceasca, Județul Ilfov
DA, POETUL!
Poetul își cară cu roaba cărțile la anticariat…
Poetul își aruncă manuscrisele în soba pierzaniei…
Poetul știe că nu mai are nici un cititor, nici măcar unul
orb!
Poetul se dă în scrânciob cu Domnul numit Alcoolul…
(Vodca rusească e balsam pentru un suflet slav, dar
tu?).
După parantezele închise nu rămâne decât ecoul unui
vers…
Cel de pe urmă, după care Poetul își va pune capăt zile-
lor…
Într-o țară, unde Poezia a devenit moloz de materie ce-
nușie,
Poetul doar să mai violeze o Muză, să facă închisoare,
cinstit…
Chiar ieri, într-un „maxi-taxi” (București-Snagov) aud,
248
Poeme
crucit:
„Aș face trei ani de pușcărie pentru un milion de dolari,
sau euro…”
Bărbatul, lăbărțat pe scaunul din față, vorbea serios,
prea serios!
S-a mai gândit (dialogând cu șoferul): „Doi ani, trei e
prea mult…”
Desigur, într-o țară, unde banul (furat!) e la mare
onoare!
Eu beau vin de-un leu, dar Leul mă mănâncă cu tot cu
rahat…
Nu știu de cum m-am încumetat să scriu asemenea go-
gomănie…
Poetul din mine s-a revoltat cumplit, după cărțile trăite-
scrise…
La șaptezeci de ani, cu optzeci și unul de volume tipă-
rite,
Pe banii rupți de la stomac (Poetul nu-și compune căr-
țile prin închisori…) –
Se îndreaptă, pocăit, cu roaba doldora de tipărituri,
Spre „Cimitirul Săracilor”, unde are un loc rezervat,
De „Istoria literaturii” (de ieri până azi…).
12-13 februarie 2017, Vlădiceasca, Județul Ilfov
DACĂ SUNT, SUNT DOAR CUVÂNT…
Până la urmă, cuvintele
au trebuit să semene cu mine
și cu lumea…
NICHITA STĂNESCU
Sunt nu rimează cu sînt (sânt?),
precum nu se potrivesc cele două limbi, în care scriu…
Cuvintele mele se nasc din neființă,
adică, din nimic, din neant (din cap?)…
Toată viața m-a durut capul, de greul cuvintelor,
de durerile nașterii, deși nu eram femelă bună de pră-
silă…
Cu broaștele din Rusia am cântat simfonii-cacofonii,
doar iarba ne-a ascultat, foșnindu-ne de milă…
Știu: poeții de azi scriu cu cuvinte furate din Dicționar,
cu sticla de „Vodka Russkaya” în față, la vedere…
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
 FRAȚII NOȘTRI DE PESTE PRUT
La poartă mă întâmpină un nuc tânăr,
Nu sunt ucigaș plătit, eu nu ghilotinez cuvintele, înfrunzit ca în Rai,
mai ales, cele de dragoste, aleg să iubesc, mereu… acoperind nu numai fântâna
(da-da, tot bunicul Gavrilă a săpat-o…),
Doar substantivul moarte nu-mi este pe plac: casa bătrânească din preajmă,
Bătrâna cu coasa pe umăr o expediez în Rai… dar până și sufletul meu mângâindu-l…

14 februarie 2017, Vlădiceasca, Județul Ilfov Doamne!

Nucul copilăriei nu moare,
nu se lasă stârpit de pe această palmă
de pământ românesc,
humă străbună,
împrejmuită din toate părțile
cu garduri de sârmă ghimpată…

Nu voi muri nici eu, prematur,

învățând de la nucul bunicului Gavrilă
să renasc dintr-o nucă de Bucovina…

Bahrinești (Bucovina), Iunie 2017

ROUA DIN BUCOVINA…

Deși n-am pășit pe cărbuni încinși,

tălpile mi-au ars, dincolo de Volga…
Le oblojesc în zori cu roua de acasă:
Luna plină încă nu s-a retras în hău,
mi-am pierdut somnul până la sfârșitul vieții…
Nu știu cum, ACASĂ, „nimeresc” tot mai rar…
Picăturile de rouă, semănate cuminte prin iarbă,
mă gâdilă cu răceala lor îmbătătoare
apoi mă ard și ele, mai dihai decât cărbunii…
Din pragul casei părintești mă uit spre România
(în copilărie, pentru asemenea „șotie” eram bătut,
iar părinții amenințați, din nou, cu Siberia…).
NUCUL NU MOARE… Eu nu mă tem de nici o Siberie de gheață,
chiar am acceptat invitația neașteptată
„Contemporanii nu salută cu trâmbițe operele de a-l vizita pe celebrul Valentin Rasputin,
prin care se vor semnala în viitor și pe care la Baikal, numai că l-a luat, prematur, Dumnezeu…
artiștii le construiesc ca și cârtițele pe sub secolul Știu că în lacul acela – minune, s-a scufundat
lor!” până și Putin-țarul, în căutarea aurului românesc…
Tezaurul Patriei mele Istorice, la o sută de ani –
GEORGE CĂLINESCU a devenit o momeală-pedeapsă mult prea atrăgătoare…
– Tezaurul României s-a transformat într-un mit!
Eram trist: Mă avertizează un bun român, el știe de ce…
nucul bunicului Gavrilă, – Tezaurul zace, neclintit, în ”Granovitaya Palata”,
mort de frig și de foame în stepele pustii îi dau eu replica, deși n-am pătruns după ușile blin-
din Nordul Kazahstanului – date…
la cei o sută de ani împliniți Chiar manuscrisele lui Lev Tolstoi se păstrează, la
s-a uscat și s-a frânt… Moscova,
Cum să nu plâng? după ușile duble ale numitei „Stalinaya Komnata”,
Tot mai rar nimeresc nu-mi cereți adresa (am pătruns într-acolo doar de două
în Bucovina mea natală: ori…),
până și trenurile nu mai au trecere liberă! și așa am o biografie mult prea nenorocită…

De data aceasta, la Duminica Mare, Încerc, din răsputeri, să-mi oblojesc și rănile sufletului
de Sfânta Treime – Hramul satului, cu zestrea de rouă din ograda copilăriei
mi-a zâmbit norocul… Iarba nu mă mai recunoaște, cocoșul mă cucurigă,
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 249
FRAȚII NOȘTRI DE PESTE PRUT
doar o rândunică, de pe sârmă, se lasă mai priete-
noasă…
La plecare, din nou, spre Rusia pravoslavnică –
îmi fac Semnul Crucii, îndelung, întristat
și sărut mărgăritarele de rouă divină,
precum n-am sărutat niciodată gura femeii iubite…
Bahrinești (Bucovina),Iunie 2017
FLORI DE HÂRTIE…
Totuși, salcâmii din pragul casei părintești
au înflorit și în primăvara aceasta…
Casa cea Mare este îmbrăcată în ramuri de tei…
Doar florile de hârtie din vaza de cristal
se miră că nu le-a mai turnat nimeni apă…
O mână nevăzută se întinde spre portretul dinspre Ră-
sărit,
cu intenția ascunsă de a atinge semnătura Maestrului…
„Femeia cu perucă” – tabloul de alături,
se uită, alarmată, în jur, poate, greșește?
Unchiul Grigore-vioristul,
Care s-a scufundat în apele Prutului
și a uitat să revină la suprafață,
din an în an tot crește, în ramă…
Se crucesc până și florile de hârtie!
Chipul lui Iisus domnește
peste rafturile burdușite cu cărți
și manuscrise nepublicate…
Un imperiu de hârtie, de toate culorile!
Dar, mai ales, file îngălbenite de vreme…
Versurile compuse din chinurile dragostei
s-au șters de la sine, nu se vor memorizate…
Romanele s-au născut moarte,
nuvelele erotice au râs de prostia autorului…
Câteva dicționare DIN și ÎN toate limbile
s-au certat între ele, de când șoarecii neadormiți
le-au ronțăit cotoarele aurii…
O lume de hârtie, condamnată la uitare,
în care doar FLORILE respiră libere
și în miez de noapte foșnesc-șușotesc între ele,
FLORILE DE HÂRTIE…
Bahrinești (Bucovina), Iunie 2017
PLOUĂ, CA ÎN SFÂNTA BIBLIE…
Eu știu: Potopul nu se va mai repeta –
Curcubeul de pe Cer e dovada totală…
Verdele matern se bucură de dulceața divină…
Firicelele de iarbă se îndreaptă din șale –
250
până vor fi jertfite (coasa așteaptă într-un pom!)
se tot înalță spre Soarele veșnic…
Nu cred, că Lumea aceasta
odată și odată își va încheia sorocul…
Nu-mi imaginez, că Soarele dătător de Viață
se va stinge într-un viitor îndepărtat…
Precum nu cred nici în ruptul capului,
că Neamul meu Românesc
s-ar putea să dispară de pe Pământ…
Se trezesc Dacii din Sanctuare,
capul Regelui Decebal,
batjocorit în Roma cea mult lăudată,
s-a reîntors la trupul său…
Carpații se mișcă, încet-încet, dar sigur
înspre Caucazul-frate,
în pofida Mării Sarmatice,
care revine și ea în albia-i străveche…
Ne vom retrage, din nou, în Munți!
Dacii liberi nu-s doar o poveste
de adormit copilașii naivi…
Poeții citesc în stele!
Purtătorii Harului Divin
nu se lasă ademeniți de „preaputernicii vremii”!
Plouă, ca în Sfânta Biblie:
îmi arunc hainele de pe trupu-mi păcătos,
îmbătrânit înainte de vreme
și pășesc singuratic spre Izvorul,
din care își potolește setea Curcubeul…
Sunt, din nou, copil
și cred că Lumea aceasta nu are Sfârșit…
Bahrinești (Bucovina), Iunie 2017
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

Adrian ȚION
SPECTACOL ÎN OGLINDA DISTRIBUTIVĂ
La zece ani de la prima montare a textului Porno
aparținând dramaturgului clujean András Visky, Tea-
trul Național din Cluj-Napoca își deschide stagiunea
2019 – 2020, în seara zilei de 18 septembrie, cu o
nouă versiune scenică, mult întregită, îmbogățită vi-
zionar, pornind de la același text. În 2009, în cadrul
secțiunii Harag György a Teatrului de Nord din Satu
Mare, s-a prezentat, în regia minimalistă a autorului,
un one woman show susținut cu aplomb de minunata
actriță Csilla Albert. Ceea ce părea a fi un spectacol
în oglindă s-a transformat, sub bagheta regizorală a
lui Răzvan Mureșan, într-o complexă înscenare-evo-
care a unui episod tragic din timpul totalitarismului
comunist din România. Regizorul a extins monologul
inițial la dimensiunea unui spectacol cu mai multe
personaje, gravitând în jurul femeii ce-și povestește
viața (deopotrivă actant și narator) interpretată de
Alexandra Tarce cu tenacitate, sensibilitate și empa-
tie.
Mica scenă a Euphorionului a devenit un spațiu
concentraționar al umbrelor trecutului prin pereții
transparenți de sticlă interpuși sever între spațiul de
joc și spectatori. Soluția scenografică amplifică sen-
zația de claustrare într-un vivariu supus unei observa-
ții din afară. Lumea din interior se înfiripă din nostal-
gice amintiri ale eroinei legate de dorința de a ajunge
actriță, din jocul cu marioneta numită Mărunțelul în
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
ARTELE SPECTACOLULUI
fața unui public format din copii, ceea ce atrage aten-
ția ochiului necruțător al Securității, mai ales că sunt
strecurate în acele reprezentații frânturi din arta „de-
cadentă” a Occidentului viciat și aluzii ironice la re-
gimul comunist. „Mărunțelul” e scheletul lui Ceau-
șescu, manevrat de Radu Lărgeanu, parodie a unui
trecut nefast. Accentele autobiografice traumatizante,
prezente în text în delicat limbaj metaforic și simbo-
lic, valorifică prin subtilități de limbaj pe poetul de
mare finețe care este András Viski. Se insinuează
simbolul vrăbiuțelor cu care simpatizează eroina ca
expresie a sensibilității și a dorinței de libertate. Dra-
maturgul folosește tehnica subtilă a colajului (Cehov,
Ionesco), a rupturilor de limbaj, spectacolul se com-
pune din mai multe secvențe asamblate în același flux
tensionat al rememorărilor dureroase din care se com-
pune viața femeii hăituită de oamenii Securității. În
semn de dispreț și batjocură, numele ei de cod este
„Porno”. Urmărită și persecutată psihic, ea va trăi tra-
gedia pierderii partenerului de viață, a pierderii sarci-
nii și a pierderii propriei vieți. „Omul” ei se sinucide
și ea îi urmează exemplul. Da, dreptul de a-ți lua sin-
gur viața era garantat în comunism. Și urmăritorii ei,
preotul, vecinii și mama celui dispărut beau la po-
mana mortului până se fac praf (scena e de o revoltă-
toare virulență, îngrețoșează de-a dreptul). Domnul
Scons, vecinul, cu frica în sânge, nu îndrăznește să
vorbească de frica „urechelnițelor” (a microfoanelor
plasate prin locuință spre a fi ascultați de organele de
Securitate). De aceea dialogul are loc sub duș să nu
poată fi ascultați. Teama generalizată, trăită de o în-
treagă populație umilită, este bine sugerată în ansam-
blu, dar și prin lămpile de pe mesele de interogatoriu
care se aprind și se sting, extinse și pe pereții laterali
la un moment dat. Tenebrele sunt menținute până la
momentul insurecțional din decembrie 1989, atașat
oarecum forțat în final. Așadar avem o panoramare în
negru a unei vieți și a unei perioade sumbre din istoria
țării.
Alexandra Tarce creează un remarcabil personaj
tragic, susținând de la începutul până la sfârșitul spec-
tacolului un recital actoricesc dificil și epuizant. Reu-
șește să facă față solicitării, dovedind matură înțele-
gere pentru rolul încredințat. În cariera tinerei actrițe
a Naționalului clujean e o piatră de încercare, o opor-
tunitate neratată de a-și pune în valoare talentul nativ
și experiența acumulată până în prezent. Ceilalți ac-
tori interpretează mai multe roluri de mică întindere,
251
ARTELE SPECTACOLULUI
intrând în scene diverse. Ruslan Bârlea – securist și
preot; Irina Wintze – mama sinucigașului și femeie de
serviciu, excelează în secvența aiuritoare a beției ge-
neralizate, când își îneacă amarul bând alcool din 12
pahare; Miron Maxim este prototipul securistului ma-
siv și rigid, neînduplecat în acțiunile sale; Radu Lăr-
geanu – păpușar abil, este un apropiat al femeii, con-
turat fugitiv, aproape nesemnificativ în Andi; Cosmin
Stănilă, partenerul femeii, „Omul”, reacționează ciu-
dat la vestea presupusului adulter și e pus în situația
de a întruchipa o mașină de sex într-o scenă penibilă,
prelungită grotesc, inutil, sub pătură; plin de solicitu-
dine se arată Domnul Scons, vecinul interpretat de
Radu Dogaru, cu totul contopit într-un spectru al fri-
cii.
Rezumând unilateral, regia nu face altceva decât
să ilustreze scenele povestite de eroina naratoare, cre-
ând o simultaneitate între „a fost” și „este” nu întot-
deauna benefică unor congruențe de acest fel. Nara-
toarea povestește ce i se întâmplă chiar în clipa în care
i se întâmplă ! Rezultatul este un prezent al amintirii
devenit strigăt și suferință continuă, nevindecată de
trecerea timpului. Și strigătul din interiorul vivariului
mortuar (sinistră sintagmă sugerată chiar de intențio-
nalitățile regizorului) sună ca o amenințare, ca un re-
proș, ca o acuzare. E, cred, mesajul din final, când ac-
torii se plimbă grav, încolo și încoace, cu privirile
ațintite înspre publicul de dincolo de sticla despărți-
toare. Priviri pătrunzătoare, reci, insinuante. Puțin
mai târziu, noi, cei din public, ne vedem reflectați
printr-un joc de lumini pe aceeași sticlă. Joc de lu-
mini, joc de priviri trecute din prezentul reprezentației
Accesoriile care conturează profilul spectacolului în conștiința rememorărilor dureroase.
sunt distribuite pe criterii de complementaritate vi-
zual-scenografică. Masa (din apartament sau cea din
sediul Securității) sunt amplasate în același spațiu în-
gust unde este patul și televizorul. Marius Mureșan a
combinat scene de lirism dintre cei doi îndrăgostiți,
filmate pe stradă, cu pelicule de arhivă de la serbări
pionierești sau cu Florin Bogardo și Cornel Fugaru,
vedete ale „muzicii ușoare” de altădată reconstituind
atmosfera epocii. Maestrul de lumini Jenel Moldovan
a avut mult de lucru. Succesivele scene diferit lumi-
nate au culminat cu ingenioasa reflexivitate și rever-
sibilitate a luminii din final, realizată cu ștaif de me-
seriaș. De remarcat traducerea textului din limba ma-
ghiară, aparținând lui Andrei Dósa, versiune capabilă
să nuanțeze poeticitatea textului scris András Visky.

(Fotografiile de Nicu Cherciu de la TNC)

252 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019


Evelyne Maria CROITORU
“IL TROVATORE” la OPERA NAŢIONALĂ
BUCUREŞTI
Îmbrăţişarea magică a muzicii
Muzica clasică te face să trăieşti, ori să retrăieşti
emoţii, stări sufleteşti, fapte. Ea provoacă o explorare
ingenioasă, imaginativă, a unui univers propriu
fiecărui ascultător. Muzica te învăluie în vraja
metaforei iar efectul este, adesea, copleşitor.
Max Richter spunea că muzica este modalitatea
principală de a vorbi oamenilor. Are dreptate,
desigur. Relaţionarea intimă cu spectatorul pe care o
capodoperă o realizează,
printr-un cumul de efecte
muzicale şi dramaturgice
asigură gloria lucrării şi
autorilor (compozitor şi
libretist) peste secole. Aşa se
explică şi fascinaţia pe care o
exercită Giuseppe Verdi (1813-
1901), prin opera sa, asupra
melomenilor mileniului trei.
Opera Naţională Bucureşti a
prezentat vineri, 18 octombrie
2019, una dintre cele mai
cunoscute şi îndrăgite opere
compuse de Giuseppe Verdi,
„Il trovatore” (Trubadurul), pe un libret de Salvatore
Cammarano, scris după tragedia “El trovator” de
Antonio Garcia Gutierrez. La pupitrul dirijoral,
maestrul Iurie Florea, regia, decorurile, costumele şi
luminile poartă semnătura Mario de Carlo. În eseul
“Războiul lumilor”, publicat în Caietul program al
spectacolului, Mario de Carlo preciza: “În cadrul
repertoriului verdian, şi poate în toate producţiile de
operă din toate timpurile, nicio lucrare nu este atât
de extrem construită folosind procedee bine definite.
La primul contact al spectatorului cu dramaturgia şi
muzica, acesta rămâne blocat pe scaun, copleşit de o
experienţă totală, o creaţie artistică absolută, ce nu
permite compromisuri.”
Spectacolul beneficiază de o distribuţie care
include nume importante ale primei scene lirice
româneşti: Contele de Luna: Adrian Mărcan;
Leonora: Simona Neagu; Azucena: Sorana Negrea;
Manrico: Daniel Magdal; Ferrando: Iustinian Zetea;
Ines: Stanca Maria Manoleanu; Ruiz: Paul Lungu;
Mesagerul: Ciprian Pahonea; un Ţigan bătrân: Alin
Mânzat.
Pornind de la această provocare adresată
spectatorului, am urmărit cu vădită curiozitate şi
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
MUZICĂ
interes confirmarea celor afirmate de regizor, cu atât
mai mult cu cât am trăit bucuria muzicală numită „Il
trovatore”, de-a lungul timpului în diferite montări şi
interpretări.
Este de notorietate aprecierea de care se bucură
Giuseppe Verdi pentru modul în care a introdus în
operă realismul dramatic generator de emoţie,
eliminând ornamentele inutile. Ei bine, ceea ce am
constatat la această montare, ca fiind diferit faţă de
altele, este o mai clară şi intensă aplicare a acestui
realism dramatic, prin construcţia “poveştii din
poveste”, cu efect emoţional major. Am vizualizat,
încă de la început, prin intermediul povestirii, două
personaje inexistente fizic în operă, dar care îi bântuie
constant şi care vor influenţa în mod tragic destinul
eroilor. Criticul Claudio Casini numeşte această
poveste a memoriei „o dimensiune alternativă”, în
care personajele se lasă transportate: astfel, Leonora
îi povesteşte lui Ines despre apariţia Trubadurului; iar
el îşi anunţă venirea, imediat, din culise, prin aria
„Deserto sulla terra” ca şi când ar coborî din gândul
Leonorei. Aceasta este o alternativă metafizică a unei
alte lumi, una senzorială. Această senzaţie de
nedeterminare a timpului şi spaţiului conferă, în
opinia mea, nota de modernitate, de actualitate,
operei. Tragedia se poate întâmpla oricând şi oriunde.
În această montare am putut constata mai limpede
duplicitatea, ambiguitatea personajelor. Leonora
(Simona Neagu), o doamnă din înalta societate,
plăteşte cu moartea iubirea pentru Manrico, dovedind
un temperament puternic, sfidând toate legile pentru
a-şi împlini visul. Magia acestui spectacol este dată
253
MUZICĂ
atât de mesajul operei, tema metamorfozei, travaliul
omului către realizarea visului, cât şi de frumuseţea
interpretării, mişcarea şi efectele vizuale perfect
realizate.
Virtuozitatea vocală este pusă în valoare şi de
tratarea polifonică, frazele întretăiate ale Leonorei,
admirabil executate de soprana Simona Neagu, pot fi
socotite ca un efect muzical tipic verdian,
convingător, exprimând emoţia puternică, bucuria,
sau, spre final, durerea, deznădejdea. Aria Contelui de
Luna, “Strălucirea surâsului său...!”, exprimă
iubirea arzătoare pentru frumoasa Leonora, iar vocea
învăluitoare a baritonului Adrian Mărcan transportă
spectatorul într-o sferă vastă de sentimente
contradictorii.
Duetul dintre Manrico (Daniel Magdal) şi Leo-
nora, aflaţi în fortăreaţa Castillor, dezvăluie, prin ar-
monia interpretării, forţa iubirii dintre cei doi. Dar,
vestea că cea pe care o credea mama sa, ţiganca Azu-
cena, va fi arsă pe rug, provoacă aşa-numita piatră de
încercare a tenorilor dramatici, faimoasa stretta “Fo-
cul groaznic al acelui rug…!” Emoţionantă, interpre-
tarea tenorului Daniel Magdal! Apoi, în sunetul fune-
bru al clopotului, incantaţiile plângătoare ale Leono-
rei, corul de călugări intonând un Miserere, toate
acestea la un loc oferă o vibraţie înaltă momentelor.
În duetul dintre Leonora şi Contele de Luna, în
care Leonora se oferă ca preţ pentru eliberarea iubitu-
lui „Trubadur”, frumuseţea vocilor este dublată de
arta dramatică desăvârşită a celor doi importanţi ar-
tişti ai primei scene lirice a ţării. Simona Neagu şi
Adrian Mărcan crează spectatorilor iluzia unei reali-
tăţi dramatice autentice printr-o profunzime expre-
sivă şi armonică specială. Aceeaşi emoţie o provoacă
terţetul final Leonora – Azucena – Manrico.
254
Am remarcat o Azucena (Sorana Negrea) vulca-
nică, dezlănţuită, răzbunătoare, într-un cuvânt, credi-
bilă, personajul Azucena reprezentând prin registrul
vocal şi interpretarea dramatică, contradictoriul prin
însăşi natura sa, într-un permanent conflict emoţional.
Astfel, partituri ofertante precum canţoneta “Stride
la vampa”, bine punctuată de mezzosoprana Sorana
Negrea, crează o imagine vie a viziunii înfricoşătoare
a personajului, iar interpretarea actuală adaugă, cu
certitudine, un plus de valoare spectacolului.
Finalul este tragic, aşa cum se întâmplă în majori-
tatea spectacolelor de operă, Leonora se otrăveşte şi
moare în braţele Trubadurului ei, Manrico. Contele de
Luna îl execută pe acesta din urmă şi află apoi de la
Azucena că Manrico era fratele său. Final. Sala a
amuţit. A fost, de fapt, un spectacol. De operă. Apla-
uze, flori, lacrimi, felicitări…
Am văzut un spectacol ţesut din lumini şi umbre, cu
mari profunzimi de expresie, cu dialoguri vii între
solişti şi ansamblul coral. O nouă demonstraţie a fru-
museţii artei componistice verdiene, a forţei acesteia,
transmisă prin intermediul unei regii impecabile, a in-
terpretării fără cusur, cu splendide momente de vir-
tuozitate. Orchestra, condusă de maestrul Iurie Flo-
rea, bogată în resurse timbrale, a dezvoltat gradual
tema operei, urmărind şi imprimând cadenţa solistică,
după caz, graţioasă, agilă sau tumultoasă. Relaţiona-
rea intimă a personajelor, firul narativ, temele cu rit-
muri specifice de esenţă tradiţională, efectele coloris-
tice speciale, dinamice, cu o mare sugestivitate pictu-
ral-poetică, toate acestea compun un spectacol impre-
sionant pe care îl recomand cu căldură tuturor iubito-
rilor muzicii de operă.
Bucureşti, 19 octombrie 2019
Bibliografie
Dan Vulcan, Giuseppe Verdi, Editura Tineretului, Bucureşti,
1959; Larousse, Dicţionar de mari muzicieni, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 2000; Opera, Editura H.F. Mann, 2009,
Germania; Grigore Constantinescu, Patru secole de Operă, Edi-
tura Operei Naţionale Bucureşti, 2014; Caietul program nr.
0091, iunie 2019.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

OPRIȚI SPORTUL! TREBUIE SĂ BEM APĂ ȘI
SĂ PUNEM PUȚINĂ – PUBLICITATE!
Urmăresc cu mare interes toate sporturile și iubesc
jocurile cu mingea, de 60 de ani, mai precis, din anul
1959, când am primit ca recompensă de la tata pentru
premiul I obținut la școală, bucuria de a merge să văd
un meci de fotbal amical, dar autentic, jucat de cele-
bra C.C.A. pe Stadionul din Brad. Am avut șansa și
fericirea de a crește odată cu țara și cu tehnologia Ra-
dio-Tv din România, astfel că, am putut asculta sute
de transmisii din mai multe sporturi și am vizionat în-
cepând din anul 1964, tot ceea ce se transmitea pe mi-
cul ecran Tv, din campionatele noastre, dar din toate
sporturile interne-accentuez asta, din toate!, și pen-
tru a vedea aproape toate Campionatele Mondiale și
Olimpiadele de până azi. Am înțeles și practicat fie-
care sport după regulile și scopul fiecărui joc, până la
cele mai mici amănunte. Am acumulat asta prin joc
sau citit de istorii de sporturi, cu suflet și pasiune pen-
tru meciurile de fotbal, handbal, tenis, sporturi olim-
pice etc. Am avut și norocul și, poate ghinionul unor
interzise transmisii sportive în Epocă, și de a putea
urmări totuși marile competiții interne și mondiale din
ultima jumătate de veac. Am purtat cu ambiție, orgo-
liu și dorință de a practica și înțelege regulile, în amă-
nunt, pentru fiecare sport. O bucată mare de timp am
fost și spectatorul fericit a sute de meciuri internațio-
nale sau cronicarul documentat amator al unor partide
de fotbal, volei, baschet sau a meciurilor de la Mon-
dialele de Fotbal din Italia, în anul 1990, sau a unor
Olimpiade de la Barcelona, Beijing sau Moscova. Cu
rușine o spun că, timp de 35 de ani am fost și un im-
portant conducător de club devean.
Am trăit permanent cu senzația că părerea mea
contează în sport, că este cea obiectivă, regulamen-
tară, legală, autoritară pentru orice partidă vizionată
și cronică scrisă. Astăzi, când văd mii de transmisii
din toate sporturile, de pe canalele de Sport speciali-
zate, am deziluzia să constat ce au făcut UNII din
sporturi, cu ajutorul interesat al TV-urilor și cu Fede-
rațiile Mondiale, cu alde Mitică, Blatter sau Doamna
Publicitate. Constatăm, cu stupoare, cum meciurile
importante din fotbal se întrerup, incredibil, pentru
niște fotbaliștii care trebuie mintenaș să se hidrateze,
că o dat căldura peste geniile din Carpații continen-
tali. Cred că ar trebui să se întrerupă pentru orice alt
motiv intern sau extern, accident, dar de obicei, unul
inventat, accidentări teatrale, de către echipa care
conduce, cu regizări de schimbări întârziate, cu adă-
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
SPORT
Voicu LĂZĂRUȚ
pările menite să întrerupă spectacolul și în luna oc-
tombrie, și cu o mare nerușinare și indecență de a ne
spune că trebuie să oprim jocul pentru a face chiar
caca, pișu și apoi să se pună pancarta uzuală cu ...Pu-
blicitate! Ce ne facem însă, că vara asta românească
este lungă, fierbinte, cu ploi și intemperii fulgeră-
toare, iar iarna vine repede și, iar întrerupem jocul, ca
să măturăm neaua...? Atunci, Coana Federație a hotă-
rât ca, să mai ne oprim odată și să ne sfătuim un pic,
apoi să dăm legi pe care nimeni nu le respectă. Gândul
în aceste momente mă poartă spre alte meserii, ca cea
de chirurg sau pilot de avion, la cei care au un salariu
mult sub cel de fotbalist, dar, care, oare ce s-ar petrece
în meseriile lor, dacă, și ei ar lua astfel de pauze de-
clarate normale. Oare ce-ar fi, dacă și aceștia s-ar opri
să se odihnească puțin sau să bea apă, să facă un pișu
prostatic neprevăzut ? Mă gândesc, cu ironie, și la în-
treruperea unui act sexual ivit și declarat adulter, pen-
tru a ne face necesitățile imperioase neprevăzute din
aceste vremuri zdruncinate de nevoi, ilegalități și ne-
simțire!
Este inacceptabil, grotesc și contrar regulamente-
lor de sport de a întrerupe un meci de fotbal în toiul
luptei sportive pe motive puerile, ilegale, hoțești și in-
ventate de unii diriguitori de opinii și de regulamente
care nu au nimic comun cu legea sportivității și cu
regulamentele „antice”. Astfel de întreruperi îți pro-
voacă repulsie, nervi și o derută totală, nemaivorbind
de faptul că se truchează un rezultat. De fapt, azi, mai
contează doar scorul, pronosticul, cam în toate spor-
turile, nu și modul cum este obținut. Vedem sute de
astfel de faze pe săptămână, cum se fac trageri teatrale
de timp sau scenarii penibile și neregulamentare în
orice sporturi. Se inventează săptămânal alte reguli,
arbitraje și indicații care n-au nici o legătură cu spec-
tacolul sportiv, ci doar cu publicitatea și Tv-urile, me-
reu la mare concurență. Mai nou, pentru a restabili
adevărul s-a inventat și VAR-ul, o tehnologie foarte
necesară, avansată care restabilește legea și instau-
rează corectitudinea oprind însă spectacolul sportiv.
Asta a fost inventată pentru jucătorii guguștiuci de
pronosticuri sportive care trebuie să aibă alte motive
de injurii și blesteme – după! Dar, este binevenită. În
toate aceste pauze necesare, regizate, trucate, comice,
dar și cu accidentări triste se vor vedea pe ecranele
noastre binecuvântate niște reclame de alimente, me-
dicamente, pampersuri și tampaxuri, și mai apoi, doar
un mic promo și, iar o pauză...de spectacol sportiv,
255
SPORT
unul urâțit și malformat de prezentul comercial. ca moderatori TV, niște personaje sau antrenori exe-
Dar, să-ia Dracu! Mai bine să facem și noi o pauză geți ai fotbalului și nu prea, care critică arbitrajul într-
în acele clipe pentru a lua un papa, a face un pișu des, un limbaj și o obrăznicie hagiopotă-becaliană, în așa
bătrânesc, decât să vedem meciurile, ca în anul 1986, fel ca să-ți strici toată dumineca. Toți contestă, toți se
pe costișa Munților Apuseni, cu antena și televizorul suduie și argumentează academic, pentru că, toți... e
în mâini, la vânat de unde furate, unele ungurești sau deștepți! La fel se comportă sportul ca și societatea
bulgare. românească cu politica din țară, unde valoarea lip-
Offf, dar ce vedem noi la fotbal este nimic în com- sește, prostia este la rang de ministru, iar hoția, min-
parație cu meciurile de handbal și baschet. Ei,...și aici, ciuna se generalizează și extinde ca și cancerul. De
antrenorii au dreptul de întrerupere oricând a cursului fapt, sportul actual poartă amprenta fidelă și maladivă
oricărei partide, de două ori pentru fiecare, pe meci, a politicului și același lucru se întâmplă și în cultură,
pentru a putea păstra sau schimba un rezultat real, și sănătate, învățământ. În TOT! Mi-amintesc de o poe-
a opri un autentic spectacolul sportiv. Este ceva - zie din copilărie, cred că a lui G. Lesnea- Partidul e-n
inacceptabil! Este împotriva oricărei legi ale sportu- toate, în cele ce sunt și-n cele ce mâine vor râde la
lui, unde ar trebui să primeze doar corectitudinea și soare !... și-atunci mă gândesc ilar, dacă cu atâta căl-
legea, cu orice preț. Credeți că pe ei îi interesează fap- dură n-ar trebui o mică hidratare care să întrerupă
tul că, acum 2000 de ani, grecii instaurau legile spor- sportul?
tivității și o scriau în latină, ca o publicitate pentru tot Acest eseu este doar un protest benign al unui iu-
globul pământesc sportiv cu - Citius, Altius, For- bitor „milenar” de sport, care și-l dorește curat, spec-
tius!? Asta ca să reamintesc că, la jocul de baschet s- taculos, cu legi, cu regulamente, valoare și adevăr.
a ajuns de la vechile regulamente, cu 2*20 de minute Iar, dacă ne asigurați de asta, dragi medii TV, băgați,
efective de joc, la 4*12 minute pe joc, asta, dacă nu căci acceptăm sporturile și așa, cu supozitoarele afe-
mai punem și întreruperile pentru toate schimbările, rente de Publicitate!
Time-out-urile sau opririle accidentale. Unde, și aici,
din întâmplare, apare o scurtă Publicitate, de 3-5 mi-
nute, încă una din cele... 1000, bine plătite ! Am vizi-
onat, superamuzat, în New-York, în anul 1992, un
meci de baschet, cu finala olimpică de la Barcelona,
SUA-Rusia, unde era o mare echipă profesionistă a
USA, dar meciul s-a derulat pe durata a 5 ore, cu un
purcoi de publicitate, meciul efectiv având desfășura-
rea de maxim 2 ore. Trist și exagerat de comercial pe
Canalul Trichanel pentru încă alți 101 dolari.
Urmăresc cu cea mai mare plăcere întrecerile spor-
tive de la Olimpiade. Mai precis, le urmăream ! Dar,
de când s-au introdus în sporturile olimpice, în aceste
decenii de libertate și duritate deșănțată niște sporturi
feminine de box, haltere, lupte corporale care jignesc
sportul și feminitatea, prefer snooker-ul sau brigde-
ul. Iar, luptele dese și la modă, de kick – boxing mă
scârbesc și mă fac să mă uit satisfăcut doar la ironiile
filmelor lui Asterix și Obelix, decât la aceste specta-
cole sportive tragico-comice. Noi, iubitorii de sport
autentic ne uităm nedumeriți cum sau urâțit sporturile
tinereții și a bucuriilor noastre juvenile și nu mai în-
țelegem mare lucru și nici nu acceptăm nimic, și,
atunci, dăm mai bine pe Canalul cu desenele animate
ale nepoților. Unde, și acolo, există tone de Publici-
tate mascată sau pe față, cu personaje dure și lupte din
motive fabricate, exagerate, needucative!
După aceste spectacole mistificate și grotești apar

256 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

 SPORT

Olimpiadele sportive – cu istorie, frumusețe, speranță!

Povestiri olimpice fascinante din cele XXVIII de ediții desfășurate între
anii 1896-2016. Urmează cea de-a XXIX-a ediție a Jocurilor Olimpice de
vară de la Tokyo! (I)
Cele 5 cercuri Olimpice reprezintă runiunea prin
sport a celor 5 continente cu albastru=America, gal-
ben=Asia, negru=Africa, roșu=Europa, verde=Ocea-
nia cu Australia. Toate așezate pe un fond alb de steag
care simbolizează pacea și prietenia între națiuni.
Olimpiadele sunt o invenție a anticilor greci care au
dezvoltat cultură și educație prin probe atletice, acum
2500 de ani. Disciplinele sportului de la Olimpiade
erau cele izvorâte din arta duceri războaielor, adică
din atletism, lupte de arme, lupte fizice etc. Celebră și
regină a tuturor Olimpiadelor (voi folosi de acuma
doar simbolurile JO sau O pentru Olimpiade) era și
va fi mereu proba de Maraton. Denumirea vine de la
comemorarea fabuloasei curse făcută de soldatul grec
Pheidippides, mesagerul voluntar al luptei grecilor
care a alergat 42,165 metri de la Maraton – câmpul de
luptă, la Atena pentru a anunța victoria grecilor, apoi
a murit. De la maratonul alergat în 1896, la JO de la
Atena și până la cel ce va închide viitoarea O. de la
Tokyo au alergat sute de mii de atleți în această probă
de rezistență, în sute de competiții și în maratoanele
specifice unor mari orașe, pe aceeași distanță pentru
bărbați și femei. Distanța aceasta are încă doi celebrii
recordmani, la masculin - E. Kipchoge cu 2.01 ore și
pe P. Radcliffe cu 2.15 ore, la feminin.

Nr. An J.O. - Oraș/Țara – sportivi – națiuni – sporturi

1. 1896 -Atena/Grecia - 245 - 14 - 43

2. 1900 -Paris/Franța - 1118 - 28 - 75
3. 1904 -St. Louis/SUA - 627 - 12 - 84
4. 1908 -Londra/MB. - 2023 - 22 - 109
5. 1912 -Stockholm/Sue - 2490 - 28 - 102
6. 1920 -Anwerpen/Belg - 2668 - 29 - 154
7. 1924 -Paris/Franța - 3070 - 44 - 126
8. 1928 -Amsterdam-Old- 3014 - 46 - 109
9. 1932 -Los Angeles/SUA- 1328 - 37 - 116
10. 1936 -Berlin/Germania - 3956 - 49 - 129
11. 1948 -Londra/MB. - 4064 - 59 - 136
12. 1952 -Helsinki/Finland - 4879 - 69 - 149
13. 1956 -Melbourne/AUS. - 3258 - 72 - 151
14. 1960 -Roma/Italia - 5348 - 83 - 150
15. 1964 -Tokyo/Japan - 5081 - 93 - 163
16. 1968 -MexicoCity/Mex. - 5423 - 112 - 172
17. 1972 -Munchen/Germ. - 7173 - 121 - 195
18. 1976 -Montreal/Canada - 6024 - 92 - 198
19. 1980 -Moscova/URSS - 5217 - 80 - 203
20. 1984 -LosAngeles/SUA - 6797 - 140 - 221
21. 1988 -Seul/SudCorea - 8465 - 159 - 237
22. 1992 -Barcelona/Spa. - 9370 - 169 - 257
23. 1996 -Atalanta/SUA - 10310 - 197 - 271
24. 2000 -Sydney/Austr. -10651 - 199 - 300
25. 2004 -Atena/Grecia -10625 - 201 - 301
26. 2008 -Beijing/China -10942 - 204 - 302
27. 2012 -Londra/Anglia -10768 - 204 - 302
28. 2016 -RiodeJaniro/Br -11238 - 207 - 306
29. 2020 -Tokyo/Japan -11091 - 206 - 339
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 257
SPORT
Se poate observa evoluția tehnicii de desfășurare a
acestor JO moderne, unde se prestabilesc cu exacti-
tate, anticipat, real, că la Tokyo vor fi acest număr dat
de țări, sportivi, bărbați și femei, în numărul fix stabi-
lit de probe, după selecția și criteriile valorice de pro-
movare a sportivilor după rezultate, preselecție și ca-
lendarul de participare, cu locul precis de desfășurare
a fiecărei probe și cu numărul de participanți pentru
fiecare probă olimpică. Comitetul de organizare este
un mamut de specialiști și va fi dotat cu tehnică elec-
tronică de vizualizare media și de transmisii Tv-sate-
lit, transparente și de mare calitate, în toată lumea.
Din înșiruirea această ciclică din tabel se poate ob-
serva că șirul olimpiadelor moderne se întinde pe o
perioadă de 124 de ani, în 29 de ediții de JO. Cu un
ciclu constant, din 4 în 4 ani, din care lipsesc obiectiv
olimpiadele de vară din anii - 1916, 1940, 1944 din
cauza Războaielor Mondiale. Olimpiadele de iarnă au
însoțit O. de vară, doar din 1924 și au avut ca loc de
desfășurare aceleași țări sau altele desemnate care au
avut condițiile de climă și relief pentru întrecerile din
competițiile hibernale.
Fondatorul și mintea luminată de înfiinţare a JO
moderne a fost Baronul Pierre de Coubertin, care a
fost și Președintele IOC, în perioada 1896-1925. Ini-
țial el a fost ales co-președinte în 1894, împreună cu
grecul Demetrius Vikelas, dar orientările de opinii și
înțelegere diferită a întrecerii sportive care se dorea
să nu se desfășoare O. doar la Atena, i-a separat ca
gândire și faptă, în modul de organizare a viitoarelor
întreceri de Olimpiade. Coubertin a avut concepte
clare de întrecere sportivă în pace și prietenie, el lu-
ând din istoria antică și lozinca perpetuă pentru toate
întrecerile de JO care să se desfășoare cu amatorism
și spirit de luptă și în respect egal între toate națiile
lumi, din 4 în 4 ani și în cele de iarnă, la 2 ani după
O. de vară. Trebuie să subliniem personalitatea aces-
tui mare creator de JO care a fost concomitent istoric,
pedagog, sportiv, scriitor, jucător de rugby, om poli-
tic, inventator de regulamente și legi sportive, oficia-
litate marcantă de cel mai mare rang și importanță.
Institutul de Studii Politice din Paris îi poartă cu
onoare numele. A primit și de la Statul Român, în
anul 1932, Ordinul Coroana României. Este autorul
din umbră a însemnelor olimpice și a scris, cu mâna
sa primul îndemn pentru toți sportivii participanți,
pentru toate edițiile olimpice, pentru toate națiile,
pentru veșnicie, pentru pacea și prietenia în Lume -
Citius, Altius, Fortius.
Istoria Olimpiadelor, ca și denumirea vine din anul
776, din vechea Grecie, când odată la patru ani, în Va-
lea Olimpia din sud-vestul Greciei, avea loc deschi-
derea JO care era o sărbătoare marcată prin lumini și
focuri în altarul lui Zeus. Ceremoniile religioase în-
chinate zeului suprem erau sărbătorite de 40.000 de
greci ce petreceau fericiți și întrețineau atmosfera de
pace și bucurie, când pe Stadionul ornamentat cu flori
258
de lămâi, lauri de dafin, focuri, un singur atlet intra în
sprint pe stadion, în întrecerea de 200 metri, obicei
care s-a perpetuat 2800 de ani. Dar, în epoca modernă
el va intra cu flacăra olimpică aprinzând focul sacru
și permanent ce va dăinui pe toată durată întrecerilor
JO. Asta este regula valabilă pentru fiecare țară orga-
nizatoare.
Primul record olimpic antic aparține prin victoria
istorică care a fost descoperit înscris pe un mare pa-
pirus și aparține grecului Koroibos, în anul 696AC.
Alergătorii aveau veșminte sumare și istoria dezvă-
luie faptul ilar că, Orisippus din Megara după o aler-
gare extenuantă, probabil de maraton, a intrat gol-
pușcă pe stadion, fără să observe asta din cauza obo-
selii. La obișnuitele alergări olimpice s-au adăugat în-
trecerile atleților în probele de lupte, boxing, cursa de
călărie pe distanța a 1400 de metri, cu luptători dotați
cu spade de atac obiecte, la tir cu arcul, exista o între-
cere cu cinci probe – probabil întrecerea strămoș a
pentatlonului modern, cu probele de săritură în lun-
gime, aruncarea discului, suliței, lupte, alergare de
fond. Scopul luptelor s-a extins, în timp la întrecerile
de sportivi din toată Sparta și Atena, în Macedonia și
în Imperiul Roman. Caracterul amatorist dat sporturi-
lor olimpice era dat de faptul că armele, caii, echipa-
mentul pentru întrecerile sportive era suportat pe
cheltuiala atletului, iar premiul consta doar într-o co-
roniță mică de lauri așezată pe creștetul învingătoru-
lui. Caracterul nonprofit al Olimpiadelor s-a pierdut
în timp, până azi, când la JO participă și jucători pro-
fesioniști, dar în număr limitat din fiecare țară. Atleții
în antichitate participau din toate clasele sociale, in-
clusiv sclavii. Celebritățile și regii vremurilor partici-
pau alături de regele Philipp al II-lea al Macedoniei,
Alecsandru Macedon, iar matematicianul Pitagora era
prezent, ca un fel de corect arbitru și un ajutor al doc-
torului Kroton, care îi oblojea pe sportivii răniți. Cel
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
 SPORT
mai cunoscut campion al JO și preaslăvit a fost însă Anul 1900 au adus la JO la Paris, grație dorinței
celebrul Leonidas din Rodos, care din anul 164AC lui Coubertin și ideii sale că JO trebuie să se desfă-
până în anul 152AC a fost campion olimpic, neîntre- șoare mereu în altă țară, alta decât Grecia-Arena
cut. Milon din Kroton a fost campion la cinci olimpi- Olimpia. Președintele genial al JO a înlesnit și parti-
ade, până a fost învins de Timasthatos. La început JO ciparea femeilor la competiție, unde 5 femei au dat și
erau doar pentru bărbați, ca și în cele moderne, apoi o campioană la natație pe Charlotte Cooper Anglia.
democrația a învins și au participat și femeile, în anul Cel mai popular sport de aici a fost tenisul de câmp,
396AC, Kyniska din Sparta a câștigat triatlonul, două iar întrecerile de natație și polo au avut loc în apele
ediții la rând, ultima dată fiind gravidă. Ultimul mare reci ale Senei. Întrecerile de hipism au avut probele
campion a fost Varasdates, un prinț al Armeniei care de săritură în lungime și înălțime a călărețului cu ca-
în anul 393AC a fost învins în final și ucis de Împă- lul, cu un cal valoros și personal adus de la mare dis-
ratul Teodosius, pe motiv că era păgân și nu se subor- tanță. Întrecerile de canotaj și bărci au avut loc pe
dona lui Zeus. Conta esențial pentru concurenți cre- Sena, toate sporturile acvatice desfășurându-se împo-
dința în Zeii Eladei din Atena, Sparta, Macedonia. triva curentului apei. Câștigătorul fiecărei probe nu a
Căderea acestor Imperii a dus și la încetarea JO, primit medalie, ci pentru fiecare probă s-a oferit o
aproape 2000 de ani. De aceea merită, să facem un cupă diferită ca aspect și mărime. Ceremonia de în-
istoric sentimental al frumosului și senzaționalului chidere a fost rostită și reprezentată de un copil, ca un
din JO, începând de la prima ediție a JO moderne des- simbol al creșterii și perpetuării JO, la alte viitoare
fășurată tot la Atena, în leagănul întrecerilor olimpice. ediții, pe care Coubertin le planificase și numise apri-
Anul 1896 este anul reînvierii JO moderne dato- oric, cu nume de țări și continente. A fost și prima
rită perseverării și inteligenței lui Pierre de Coubertin, participare românească, prin românul – Gheorghe
care s-a inspirat din întrecerile antice grecești și a pro- Plagino.
pus, întâia data la Expoziția Mondială de la Paris, în
1889, o mare nereușită, reluarea JO. La Conferința
din 1894 de la Atena, Coubertin este și ales Președin-
tele clarvăzător al JO moderne. Aici grecii, cu orgoliu
nemăsurat au propus ca JO să se desfășoare doar la
Atena. Coubertin a acceptat doar ciclul din 4 în 4 ani
al JO și s-a opus locului de desfășurare doar Grecia.
El dorea ca întrecerile să se desfășoare în țări diferite,
pentru a le face Mondiale. Cheltuielile de organizare,
de atunci, au fost suportate de Prințul Greciei - Con-
stantin și de oameni de afaceri, cel mai important fi-
ind Georgios Averoff, care a donat drahme multe pen-
tru hrană, cazare, medalii, flori și diplome.
Ceremonia de deschidere a acestei ediții a fost o
copie reușită a celei din Elada antică, cu lumini, flori,
discurs de deschidere a Prințului George I, care a de-
clarat mândru deschiderea JO, cu prezența a 245 de
atleți din 14 națiuni care puteau să înceapă întrecerile
sportive. Majoritatea sportivilor proveneau din Gre-
cia, Germania, Franța. Prima probă de 100m a fost
câștigată de americanul Francis Lane, la triplusalt a
câștigat James Conolly, student la Harvard. Primul
loc era recompensat cu medalia de argint și diplomă,
locul secund cu medalie de bronz, locul trei doar cu
diplomă și coroniță de lauri. Întrecerile de natație și
yahting s-au desfășurat la Pireu. Au fost întreceri cu
tirul de revolver, la gimnastică, lupte, aruncarea gre- Pierre de Coubertin
utății etc. Eroul acestei ediții din 10 aprilie 1896 a fost
însă grecul Spiridon Louis, care a intrat singur pe sta- Anul 1904 a dat semnalul că JO se pot desfășura
dionul din Atena în aclamațiile a 100.000 de specta- în orice țară a lumii. Inițial a fost ales orașul Chicago,
tori aflați în jurul și interiorul Stadionului, când ma- dar în ultimele 6 săptămâni, datorită unor incendii,
ratonistul a intrat fericit, cu șapte minute în fața celui competiția a fost mutată la St. Louis, la propunerea
de pe locul secund. A fost o cursă memorabilă și glo- Președintelui SUA Theodore Roosvelt. Toată Olim-
rioasă a lui Spiridon Louis, care părea desprins din piada asta a purtat amprenta improvizației și haosului,
Istoria a JO Antice. cu lipsă mare de concurenți la multe probe, datorită și
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 259
SPORT
distanței mari față de Europa și a cheltuielilor imense.
Mulți au folosit motivul de a veni la JO din America
pentru a emigra. Mai mulți concurenți americani nu
aveau încă cetățenia. Dar, a fost prima ediție când în
competiții s-au acordat medalii de aur, argint și bronz.
Cei mai remarcați sportivi de aici au fost George Ey-
ser-SUA la gimnastică și James Lichtbody din Chi-
cago care a câștigat proba de 800 și 1500 metri.
Acesta a participat și la maraton, o probă la care aler-
gătorii erau urmăriți pe traseul din stradă într-o ma-
șină încărcată cu ziariști, fotoreporteri, medic de am-
bulanță. A câștigat maratonul - Fred Lorz care l-a în-
trecut pe Thomas Hicks, acesta fiind acuzat că se
dopa, cu alcool și stricnină? JO de la St Louis-SUA
au fost o nereușită totală din care s-au tras multe în-
vățăminte, mai ales de către Președintele Coubertin
care a decis, ca mult timp Olimpiadele să nu mai pă-
răsească țările Europei.
Spyridon Louis, primul maratonist după două mii de ani,
înconjurat la sosire de oficialităţile greceşti
Anul 1908 trebuia să ducă JO la Roma. Dar, pen-
tru că Vezuviul a izbucnit și resursele materiale s-au
împuținat la Guvernul Italian pentru competiție, s-a
hotărât urgent, ca Olimpiada să se desfășoare la Lon-
dra. Ar fi trebuit ca în 1916 să se desfășoare și o
Olimpiadă interimară, în 1906 la Atena, ca să satis-
facă orgoliul grecilor neconcilianți de a avea loc jo-
curile doar la ei – inventatorii. Deși pregătită doar 6
260
luni, JO de la Londra au fost net mai bine organizate.
Asta datorită puterii economice a englezilor și a edu-
cației lor sportive, care au inventat multe sporturi și
aveau dotări de stadioane și baze sportive, în tot Im-
periul. A fost prima dată când națiunile participante
la JO au defilat cu steagul țării lor, de la începutul
competiției. Ilară și dramatică a fost proba de mara-
ton, unde italianul Dorado nu a putut trece ultimii zeci
de metri până la sosire decât ajutat de ziariști și antre-
nor. Săracul muribund a fost descalificat și așa a câș-
tigat americanul Johny Hayes. Datorită excepționalei
organizări și dotări, Londra va mai primi dreptul de a
găzdui JO!
Anul 1912 a dus JO la Helsinki, în Finlanda, o țară
nordică neutră cu sportivi valoroși în atletismul de fond
și, în special, buni la sporturile de iarnă. Jocurile evo-
luează tehnic prin introducerea tehnicii electronice de
cronometrat și a informării radio a publicului despre
jucători și probele în care participă. Se introduce proba
efectiv olimpică de pentatlon, cam la fel, ca cea din
urmă cu 2000 de ani, la greci. Această cea mai veche
și mai completă probă a atletismului este câștigată aici
de Jim Thorpe-SUA. Acesta fiind un imens talent și cu
un fizic impresionant, câștigă și decatlonul, la multe
probe evolua dezinvolt fără a face pauze între probe.
Mai târziu, CIO va decide de a i se retrage Marelui
Thorpe medaliile olimpice pentru încălcarea statutului
de amator, el evoluând în SUA, în întrecerile profesio-
niste de basse-ball. Pierre de Coubertin s-a opus cât a
putut intrării sportivilor profesioniști la JO, dar proble-
mele financiare majore și evoluția tehnicii de măsurare
și difuzare a știrilor în lume a făcut să cedeze câte pu-
țin. După zeci de ani, la JO vor evolua și jucători pro-
fesioniști din capitalism, ca amatori, iar din comunism
vor evolua jucători cu statut de amatori, dar care de fapt
erau profesioniști. În timp se vor face câteva restricții
de participare a profesioniștilor, dar deghizarea exista
în ambele sisteme, și astfel s-au limitat concurenții ca
vârstă și în anumite sporturi pe națiuni și ca locuri de
desfășurare. O scurtă perioadă.
(va urma)
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
 VIS PLASTICA

Felicia-Laura BIRĂU

EMINESCU STRĂLUCEȘTE LA MONTREAL

Primit cu mare bucurie de către comunitatea româ- Au fost momente de înaltă vibrație a demnității na-
nească din Montreal, bustul în bronz al poetului nați- ționale, în care chipul lui Eminescu a strălucit în mij-
onal Mihai Eminescu a fost dezvelit duminică, 22 locul fericirii românilor săi.
septembrie 2019, pe bulevardul Christophe Colomb,
în fața Centrului Cultural Român și a Catedralei Or-
todoxe Române Buna Vestire din Montreal.
Lucrarea este realizată de artistul Petru-Ilie Birău,
membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, la
inițiativa și cu susținerea integrală a cheltuielilor de
către scriitorul român Leonard Ionuț Voicu, din Mon-
treal, Președintele Asociației Canadiene a Scriitorilor
Români, fiind donată către Catedrala Ortodoxă Ro-
mână Buna Vestire și implicit comunității românești
din Canada.

____
Notă biografică:

Petru-Ilie Birău este un veritabil banchetist, doctor în Arte vizu-

La momentul istoric al dezvelirii a luat cuvântul Leo-
nard Ionuț Voicu, care și-a exprimat dragostea pentru
cultura română și bucuria de a dărui acest monument
românilor aflați departe de țară. Părintele Paroh, Preot
Liviu Alexandrescu, de la Catedrala Ortodoxă Ro-
mână Buna Vestire a oficiat slujba de binecuvântare
și a subliniat importanța unui asemenea semn de adu-
cere aminte pentru românii din Canada. La rândul său
artistul Petru-Ilie Birău a explicat de ce, împreună cu
Leonard Ionuț Voicu, a ales locul de amplasare a mo-
numentului în fața celor două edificii românești de su-
flet, Centrul Cultural Român și Catedrala Ortodoxă
Română, pentru a forma împreună o comuniune a ce-
lor trei elemente: comunitate, credință și cultură, fără
de care un popor nu poate dăinui.
Cei peste 200 de participanți la eveniment au trăit,
cu lacrimi în ochi, emoția înălțătoare, au aclamat și au
aplaudat cântecele lui Ion și Doina Aldea Teodoro-
vici, Tudor Gheorghe și Nicolae Furdui Iancu, care au
răsunat cu această ocazie.
ale, membru al UAPR, Filiala Târgu-Jiu și a avut numeroase ex-
poziții personale de artă în țară și străinătate, dintre care spicuim:
-1993-Cluj-Napoca, Muzeul satului;
-1997-Petroșani, foaierul Teatrului Dramatic ,,Ion D. Sîrbu”;
-1999-Hunedoara, Galeria de artă ,,Concordia” a Casei de Cul-
tură;
-2004-Deva, Galeria de artă ,,Forma” a UAP;
-2007-Paris, sediul Ambasadei României din Paris, Salonul de
aur al Palatului Behague;
-Narbonne, Capelle des Penitents Bleus, împreună cu Linda
Bastide;
-Armissan, Casa de Cultură a orașului, împreună cu Linda
Bastide;
-Gruissan, sediul Primăriei orașului, împreună cu Linda
Bastide;
-2011- Târgu- Jiu, Galeriile municipale de artă;
- Narbonne, Mediateca orașului Narbonne, Galeria ,,Pierre
Reverdy”;
-2017- Marktrodach, Kleinvichtach 17 (Germania), Galeria Fun-
dației Culturale ,,Ianza-Art
Inter-Cultural”;
-2018- Montreal, Centrul Cultural Român;
- Mănăstirea Lainici, Biserica din Catacombe.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 261

VIS PLASTICA

George FILIP

FRATELE EMINESCU ESTE CU NOI...

Mi-e inima îndurerată fiindcă trebuie să-l îngrop În perspectiva timpului gândesc că mulți pelerini
în negura uitării pe mai vechiul meu frate Eminescu, vor veni la Mihai și în acest loc de rugăciune mulți
cel pe care ni l-au adus din Țară, mai de multișor, hu- dintre păcătoși se vor căi rostind...ȘI IARTĂ-NE
liganii lui Iliescu. Dar un necaz nu umblă niciodată DOAMNE PĂCATELE NOASTRE.
singur. După câțiva ani, edilii Montrealului au tran- ...Am scris eseul acesta cu lacrimi mari în gene. Voi
sformat locul unde era amplasat, în șantier, l-au pus luați-l ca pe UN PSALM. Amin...
pe EMINESCU într-un coșciug vertical din scândură
ordinară și-l tot plimbă pe un șantier care, ca în Ro- 23 septembrie – 2019, la Montreal.
mânia, nu se mai termină niciodată. Pe la multe porți
am tot plâns, dar nu m-au auzit nici mahării locali,
nici belferii de la Consulatul General Român, nici așa
numita presă românească, au nici bisericile sau zisele
persoane mai influente și cu buzunarele mai doldora
de dolărași...
Destinul lui Eminescu a fost să fie trist și sunt con-
vins că bunul Dumnezeu îi va purta de grijă.
AMIN... fratele meu Mihai!
Prin grija divinității – și nu numai, un nou
bust al lui Eminescu a apărut pe data de 22 sept.-
2019, pe Cr. Colomb, colț Jarry, în fața Centrului Cul-
tural, la câțiva pași de Sf. Episcopie – Montreal.
De fapt minunea s-a împlinit prin voința scriitoru-
lui Leonard Ionuț VOICU, care alături de doamna lui,
Miriam, au suportat cheltuielile de execuție, adică ale
maestrului sculptor Petru Ilie BIRĂU, din România,
care l-a imortalizat pe marele poet în bronz, plus mă-
rinimia preotului Liviu ALEXANDRESCU, cel care
l-a tolerat pe poet în spațiul petecului de rai românesc
– proprietatea lăcașului nostru cel sfânt.
În duminica însorită a acestei toamne demnitarii
Episcopiei noastre au săvârșit cuvenita slujbă religi-
oasă, după tot tipicul și astfel EMINESCU s-a încetă-
țenit printre noi.
La ceremonial au contribuit harnicele samaritene
românce cu pâine caldă, cu flori, aghezmuri, lumânări
plus pioșenia lor.
A fost o întâmpinare demnă dăruită marelui poet
și un adevărat EVENIMENT ISTORIC.
Firește, prin cioporul de lume au sticlit și ochii ve-
ninoși ai unor indivizi cu sufletele și mințile încă iu-
deizate, dar preacuviosul părinte i-a stropit și pe ei cu
aghiazmă dându-le mărinimoase semne de iertăciune.
Avem un EMINESCU la noi acasă și visul nostru
și mai ales al meu, s-a împlinit.

262 BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

 VIS PLASTICA

George FILIP

CRAI NOU LA MONTREAL ferice celui care a plătit

- la întâmpinarea lui Eminescu - precum conștiinței lui i-a fost dator.

A coborât la noi – la Montreal, samaritenele-au venit cu pâini

din neamul unor neamuri românești, și cu merinde și albastre flori
un EMINESCU nou – un ideal: și toți românii au purtat în mâini
poetul plăsmuit la Ipotești. lumini de zmirnă... ca la sărbători.

l-am așteptat să vină și-a sosit pe soclul lui – poetul zâmbitor,

în zi de toamnă – douăzeci și doi. privește blând, parcă de mult ne-ar ști.
biserica lăcaș i-a pregătit, de sus ne dă o șansă tuturor:
să-i fie bine geniului la noi. să ne iubească și să-l știm iubi.

trei aripi are marele Divin: Mihai, te-am așteptat la Montreal,

biserica, cultura și-un stejar. să vii la noi – din plaiuri românești.
să-i dăm lui Eminescu crez deplin tu – EMINESCU – ești un ideal:
la el să ne-nchinăm ca în altar. să ne trăiești în veci – să ne trăiești!

ferice celui care l-a cioplit 23 septembrie – 2019, la Montreal.

în bronzul rece și nemuritor.

BANCHETUL, 46-47-48 / 2019 263

NIHIL SINE DEO
Pr. prof. univ. dr. Ioan C. TEȘU
Facultatea de Teologie Ortodoxă „D. Stăniloae” Iași
VOCAȚIA FAMILIALĂ A OMULUI
Din primele pagini și capitole ale Sfintei Scripturi
a Vechiului Testament, în cartea Genezei, autorul bi-
blic exprimă o „bunăvoire” a lui Dumnezeu, aceea de
a fi creat pe om, ființa Sa iubită, regele și preotul în-
tregii creații, spre împlinire în dialog și comuniune cu
un „altul”, care îi devine un „aproape”, mai interior
chiar decât își este el însuși. Prin exprimarea faptului
că „a văzut Dumnezeu că nu este bine ca omul să fie
singur” (Facere 2,18), se arată, încă din primele mo-
mente ale existenței umane, dorul ființial al omului
spre deschidere și dialog, spre comuniune de trăire,
spre împărtășire de sentimente și speranțe. Pe bună
dreptate, se poate afirma, în deplină consonanță cu te-
ologul occidental Paul Evdokimov, că „nu există de-
cât o suferință, aceea de a fi singur”112.
Urmarea acestei constatări din partea lui Dumne-
zeu a fost crearea, spre ajutorarea bărbatului, a primei
femei - Eva, mamă a neamului omenesc. Crearea Evei
din coasta lui Adam are o semnificație spirituală
înaltă. O cugetare înțeleaptă spune că „Dumnezeu a
creat femeia din coasta bărbatului cu un scop. Nu din
capul lui, pentru ca să-l stăpânească, și nici din pici-
oarele sale, pentru a nu fi călcată în picioare, ci dintr-
o parte de sub brațul său protector, încât să meargă
alături pe drumul vieții”113. Ea nu a fost creată din ca-
pul acestuia, pentru a deveni superioară și conducă-
toare a lui, nici din picioarele sale, ca una ce ar fi fost
în istorie și în viața personală inferioară și umilă, nici
din mâinile lui, ca o simplă extensie a acestuia și pen-
tru a-i împlini sarcinile și responsabilitățile lui, ci din
coasta sa, dintr-un loc mult mai apropiat de inima sa,
de sufletul său, decât celelalte organe, confundându-
se, prin dragoste, cu însăși ființa lui.
De atunci și până la sfârșitul vieții pe pământ, băr-
batul și femeia se vor căuta necontenit, își vor căuta
împlinirea unul alături de celălalt și prin acesta, vor
căuta să fugă de singurătate unul în brațele celuilalt,
sub ocrotirea vieții și inimii celuilalt. Bărbatul și fe-
meia - iș și ișa - își vor căuta fiecare jumătatea, „su-
fletul pereche” și nu vor trăi cu adevărat viața decât
prin descoperirea lui. Căutarea constituie tensiunea
esențială și existențială a vieții lor, rațiunea fericirii
112 Paul Evdokimov, Taina iubirii. Sfințenia unirii conjugale în
lumina tradiției ortodoxe, ediția a II-a revăzută, traducerea Gabri-
ela Moldoveanu, Asociația filantropică medicală creștină CHRIS-
TIANA, București, 1999, p. 127.
264
lor, iar aflarea - sensul ei suprem. Prin urmare, bărba-
tul - urmașul lui Adam - își va căuta coasta lipsă - fe-
meia sa, fără de care niciodată nu mai este om deplin,
iar femeia își va căuta locul din care a fost luată și
creată114, cei doi întâlnindu-se și împlinindu-se astfel
pentru totdeauna.
Omul are o vocație familială, se împlinește deplin,
ca ființă, și își actualizează plenar toate potențele fi-
inței sale doar în comuniune și împărtășire de ființă și
sens. Cel mai adesea iluzia, arareori realitatea fericirii
sale, o gustă alături de o altă persoană. În timp ce ma-
rile tragedii ale lumii și vieții, la modul general, și în
mod particular cele personale, sunt trăite în singură-
tate și tăcere, bucuriile sunt experiate în comuniune și
dăruire. În vreme ce simte nevoia să-și limiteze sufe-
rința, izolându-o doar la propria ființă și sperând as-
tfel să o elimine, omul își comunică bucuria, pentru a
fi deplin trăită, dorind să o împărtășească și să o mul-
tiplice. Dacă suferințele personale, ca nedeplinătăți și
prilejuri de smerire, sunt trăite intens și personal, bu-
curiile, ca prilejuri de realizare de sine, își capătă va-
loare reală doar prin împărtășirea lor celor apropiați
și confidenți.
Ființa umană își arată vocația ei esențială, famili-
ală, chiar și în afara familiei, de către persoanele soli-
tare, sau mai presus de familie, în viața monahală.
Atât persoana celibă, purtând în sine nostalgia comu-
niunii, cât și monahul, ridicându-se printr-o viață de
asceză trupească și sufletească, la „chipul îngeresc”
de viețuire, aparțin marii familii umane și sunt încor-
porați familiei Bisericii, prototip al relațiilor dintre
bărbat și femeie și conducând spre Arhetip - Sfânta
Treime. Astfel, indiferent căreia dintre cele două
forme sociale de viețuire i-ar aparține - fie cea mire-
nească, fie cea monahală -, omul își manifestă vocația
lui comunitară, de ființă dialogică și, în mod special,
cea familială. Dacă pentru cei care trăiesc în lume și
în societate, mare parte a dialogului se poartă cu se-
menii și cu ei înșiși, pentru cei ce trăiesc în absența
semenilor, în singurătate și recluziune, dialogul este
purtat pe aripile rugăciunii, cu Părintele Ceresc.
Această înaltă trăsătură a sufletului omului face
113 Anonim, la Zig Ziglar, Secretul căsniciei fericite, traducere de
Irina-Margareta Nistor, Curtea Veche, București, 2001, p. 136.
114 Marko I. Rupnik, Serghei S. Averințev, Adam și coasta sa.
Spiritualitatea iubirii conjugale, traducere de Constantin Hada-
rag, Editura Ars Longa, Iași, 1996, p. 25.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

parte din caracterul nealterabil al „chipului lui Dum-
nezeu”, după care a fost creat. Și, precum Creatorul
său este Treime de Persoane, la fel și omul tinde să
exprime acest raport în viața sa. Iubirea intratrinitară,
ce caracterizează relațiile dintre Persoanele Sfintei
Treimi, își are corespondent și reflexie în relațiile de
iubire și dăruire dintre oameni, încât se poate afirma
că, pe măsura cultivării și extinderii iubirii sale la se-
menii săi, ființa umană își actualizează virtualitățile
chipului divin, pe care îl poartă în sine, conducându-l
spre asemănarea cu Părintele său Ceresc. Maximum
de iubire devine astfel maximum de har și plinătate de
sfințenie.
Vocația familială a ființei umane este una esențială
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
NIHIL SINE DEO
și originară, dată ei prin creație și înscrisă în profun-
zimile sale, în însuși chipul lui Dumnezeu, pe care îl
păstrează în străfundurile ființei sale. În măsura în
care își împlinește această vocație, fie în cadrul mare-
lui neam omenesc, fie în cadrul familiei eclesiale, pe
care o reprezintă Biserica, sau a celei restrânse - că-
minul său - ea dă expresie chipului său dumnezeiesc
și pune în lucrare darurile acestuia. Maximum de iu-
bire devine astfel maximum de apropiere și asemă-
nare cu Dumnezeu.
Trăind în golul singurătății, ea lasă neactualizată
trăsătura cea mai importantă a chipului său divin, izo-
lându-se și privându-se ea însăși de împărtășirea de
Dumnezeu și de darurile Sale supraființiale.
265
NIHIL SINE DEO
Dumitru VELEA
CÂND AUZI PE TATĂL VORBIND
Cu a șasea carte, Ceață și veghe, Dumitru Toma
deschide o triadă de foarte de sus, luminând faptul că
procesul său poematic nu a fost și nu este întâmplător,
ci necesar. După traseele, vizând ce se petrece cu
omul în momentul de marea trecere, dinainte și de
după, cu schimbarea la chip a acestuia, cum s-a văzut
în cartea Zarea din somn, acum el deschide poema-
ticului un câmp larg și omenesc manifestării Divini-
tății: Tatăl vorbește și omul tace. Triada aceasta vă-
dește desfacerea Divinității, prin creația lumii și a
omului, între ceea ce se manifestă în acest act și ceea
ce rămâne retras și este în absolut, ca nemanifestat,
desfacere care se relevă prin despărțirea în sine a fie-
cărei părți, a omului în fire dumnezeiască și ome-
nească și a Tatălui luând chip omenesc, ca apoi, în-
chiderea să se solicite prin aducerea omului cu des-
părțirea de sine, în suprapunere și preluare de Divini-
tate. Se împlinește aceasta? Calea este grea.
Ca urmare a creației cu om cu tot, în sânul Divinită-
ții se petrece o ruptură, o criză ontică în momentul con-
tradicției dintre absolut și manifestat și, drept conse-
cință, vine încercarea de recuperare, de răscumpărare a
părții manifestate, a omului cu lumea sa. Și Dumitru
Toma stăruie tocmai asupra acestei crize cu consecin-
țele, desfășurările și implicațiile sale. Pentru depășirea
ei, Tatăl trebuie să-și recupereze partea manifestată,
pierdută de absolut – omul. Acesta, la rândul său, prin
geneză, se află în despărțire: fire omenească, manifes-
tată în spațiul certitudinii sensibile, și fire dumnezeiască,
retrasă în zona subtilității divine. De unde și Tatăl, pen-
tru a intra în raport de recuperare, trebuie să intre în ma-
nifestare, să fie aidoma omului. El trebuie să se desco-
pere acestuia – și se explicitează prin luare de chip și
vorbire, numite în tratate teofanii, devenind, pe lângă
făptură cu formă umană, lumină asupra Sa și a creației
sale. Se dezvăluie ca Sine și ca sursă a întregii vieți și
lumi manifestate, ca fiind „dincolo”, în planul absolut,
dar, în același timp, ca fiind și „dincoace”, în propia-I
creație. Acest al doilea plan poartă cu sine „vina” de a
ieși din Sine, proprie creației sau manifestării ca negație
față de absolut („Orice determinație este o negație”, in-
tuise cândva Spinoza), dar și resimțită „dincolo”, în ce-
lălalt plan, ca dramatică și ca o „rupere” de ființă: de
unde nevoia esențială de refacere a unității, a întregului.
Calea fundamentală a recuperării părții manifestate și a
„împletirii” celor două planuri, revelată și dată direct în
istorie și-n desfășurarea acesteia, consemnată de la înce-
put în Cartea Cărților, este iubirea: din prea mare iubire
Domnul și-a dat pe unicul Său Fiu jertfei spre a pune pe
266
cale și împlinire această unitate, prin reconstrucția și răs-
cumpărarea omului și a creației sale. Pe faze și triadice
trepte ale mântuirii. Se vorbește, în termeni omenești, de
nuntă și nuntire, de trei în desfășurare, ale omului și Fi-
ului, de Mirele Iisus și Biserica Mireasă, de marea zi a
nunții Mielului. Cât de simplu, ca o reflexie de cristal, le
spune Ion Barbu: „Că vinovat e tot făcutul/ Și sfânt doar
nunta, începutul”!
Dumitru Toma, din primul poem, Între praguri de
întuneric, vorbește despre această „vină” apărută
odată cu actul creator, cu manifestarea și creația, rân-
duite pe două principii contrare (numite diferit, după
culturi, demonstrații, timp și loc), cu „jocul” dintre ele,
și, surprinzător, dintre acesta și absolut, Sinele Creato-
rului retras, dar stăpânitor. „Vina” nu este altceva, de-
cât conștientizarea negației. Poemul se apropie de Scri-
soarea I a lui Eminescu, prin expunerea cosmologică,
însă el nu duce spre acea concluzie că „e vis al neființei
universul cel himeric”, ci spre revelarea unei „crize” a
Creatorului (și, în toată cartea, a nevoii depășirii ei):
„Între praguri de-ntuneric am făcut întâi lumină./ N-
am știut că lucru-acesta în curând va fi o vină./ Erau
toate încurcate și atât-atât de vechi/ C-am crezut că
este bine să le rându-i în perechi/ Și pe toate după stare
să le pun în haină nouă/ Ca să umble între praguri nu-
mai două câte două.// Dar trudind copilărește și, în
joaca mea, Stăpânu’,/ N-am văzut cum cele două au
rămas ascunse-ntr-Unu.// Dorm cât dorm și dintr-o
dată amândouă se despart/ Și-n aceeași clipă-și lasă
una-ntr-alta locul cald/ Și se cată și se-alungă una pe-
alta în lumină –// N-am gândit că e vreo taină dacă
zâmbetul suspină./ N-am visat ce-a fost odată și-a ră-
mas în Sine Însul,/ Un nimic ce împreună într-o boabă
râsu-plânsul.// De atunci nu dorm și caut să găsesc,
căci se cuvine,/ Să numesc nimicu-acela ce-a rămas
ascuns în mine.// Tot de-atuncea se dosește când s-ar
vede, bată-l vina,/ Ruptul nopții care plânge, râsul
cristalin, lumina.”
A fi în căutare continuă pentru depășirea „crizei”
și-n nedormire, privind recuperarea omului întru în-
treg, este condiția de ființă și veghe a Divinității, as-
tfel se explică și titlul cărții, Ceață și veghe. Ceața ca
marele mister în care este cuprins și lucrează Tatăl,
atât pentru sine cât și pentru omul ce vrea să-I fie ase-
menea și să-l cunoască. În planul secund, al omului,
pe măsură ce se manifestă și se dezvăluie, Tatăl se re-
trage și se învăluie în ceață. Se lasă conștiinței omului
sub chip de paradoxuri, și tot acesteia i se dezvăluie
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019

ca ieșire din paradox prin trecerea de nivel de reali-
tate, a depășirii pragurilor de întuneric pentru lumină,
cum zice poetul despre lucrarea Lui. Și veghe, starea
și condiția continuă de a fi a Creatorului, a Spiritului
în infinitatea cunoașterii sale. Și tocmai prin aceste
moduri de a fi și în pofida lor, odată cu actul creației
și vina inerentă acestuia, Divinitatea este cuprinsă de
o criză ontică. Poetul așază în fața cărții un motto ex-
plicativ: „Fără să deschidă ochii, Bătrânu se întinse
și zise: «Vremile par încurcate și mi-e teamă că mă
întunec».” Tatăl, Bătrânul, „fără să deschidă ochii”,
fiindcă „ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă”,
spusese de ceva timp Poetul nostru în lunga tradiție a
cunoașterii, Tatăl se adâncește în cunoaștere și-n sta-
rea de veghe și pare a surprinde în creație că vremile
sunt încurcate – și drept urmare ajunge să fie cuprins
de „teama” de a se întuneca, de a nu se putea reface
unitatea întregului. Ce înseamnă această concluzie
apărută, acest nod al cunoașterii și cum se desface el,
căci în desfacerea sa consistă, poematic, geneza aces-
tei cărți a lui Dumitru Toma?
Se pare că se deschid două căi de ieșire din
această situație critică a Divinității:
a) Prima, creația cu formele sale de manifestări, cu
om cu tot, căzută firesc în temporalitate și mai ales cu-
prinsă de vremurile încurcate – poetul vorbește la plural,
de vremuri –, s-a „îndepărtat”, ontic (și nu numai), tot
mai mult de Creator, intrând într-o dezordine, numită de
ceva timp entropie. (Pentru conexiuni și sporul lor, să ne
amintim iarăși de două versuri eminesciene: „Viața mea
curge, uitând izvorul”; „Și timpul crește-n urma mea,
mă-ntunec”.) Pentru a o recupera și a o integra în ordi-
nea întregului, din prea multă iubire a lumii, Tatăl l-a
trimis în manifestare pe unicul și prea iubitul Său Fiu
spre jertfă și răscumpărare, spre mântuire a lumii. Du-
mitru Toma presupune ca înțeleasă și petrecută în feno-
menologia istoriei, în deschidere și lucrare continuă,
această mare încercare a Divinității – dar consideră că
acum Tatăl, „trăind” acut criza ontică, intră El Însuși, în
mod necesar, în manifestare: „Am fost trup ferit în ha-
ină,/ Am venit în mare taină/ Și-am lăsat-o sub măslin/
Ca să plângeți mai puțin.// Să nu umblu gol cu voi,/ Mi-
am luat straiul înapoi./ Cât l-am tors și m-a supus/ L-ați
scuipat și l-ați împuns/ Și l-ați spânzurat în cuie,/ Dar n-
am spus-o nimănuie.// Ați făcut-o și-am tăcut,/ Fir-ar el
de început.” (Joacă fără-ntoarcere). După Fiul jertfit
din iubire față de lume spre mântuirea acesteia, Tatăl
Însuși, cuprins de un dor ontic, de refacere a unității lu-
mii, se manifestă și se lasă „văzut” în aceasta sub chip și
înfățișare de om. „Nu te lua de piept cu mine,/ Margine
scundă de râpă.// Te-am ales din loc stâncos/ Și te-am
răsucit fuior/ Ca să ai un chip frumos –/ De-asta mi-e
atât de dor.” (Te-am ales din loc stâncos). Așteaptă, ca
un om, cu nerăbdare ca făptura creată de Sine să se în-
toarcă la marele întreg, unde nu există timp și moarte,
decât veșnicie: „Am brațele scurte, aș vrea să te prind,/
Pământu-i aici și de cer mă desprind,/ Dar aburul tău
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019
NIHIL SINE DEO
plutește departe,/ Ceață deschisă de tine în carte,/ În
iarba și piatra-nflorite-n răzor/ Cu care sunt una și nu
pot să mor.// Aștept să te-ntorci între brațele mele,/ Lut
și mireasmă frământată-n surcele,/ Sub umbra ce ține
și-ascunde podișca/ De sfinții ce joacă ogoiul și rișca.”
(Aburul tău plutește departe). În această criză ontică și
în realitatea sa de Spirit, Tatăl nu poate fi decât într-o
permanentă stare de veghe, de trezire: „Aștept veacuri
de o clipă/ Să se-arate pe pârleaz/ Într-o boabă de ri-
sipă/ Că mi-e dor și rămân treaz” (Într-o joacă de-nce-
put). Se lasă „văzut” de om și, în același timp, este „ne-
văzut”, se mișcă în desfășurări de paradoxuri, ca mani-
festare și, în același timp, retras din manifestare, în ab-
solut. Ceața are un rol fundamental, la nivel poematic,
Îl dezvăluie și totodată Îl învăluie. Aceste mișcări, des-
faceri paradoxale se lasă omului în percepere, după cum
acesta se deschide cu firea divină sau cu firea ome-
nească. Sau și mai greu de limpezit din poeme, dacă
omul se află situat „aici”, sau pe traseul întoarcerii spre
Divinitate, după preschimbarea la chip, cum l-a expus
poetul în cartea anterioară, Zarea din somn. Aici Divi-
nitatea se înfășoară în ceață, sau mai bine zis ochii omu-
lui, privind spre Divinitate, se lovesc de ceață, fiindcă
omul poartă lutul greu; sau pe altă treaptă mai poartă
doar amintirea existenței omenești, și atunci Tatăl se
lasă „văzut”, în dezvăluire ca om. („Am răbdat calea cea
lungă și-am venit de unde nu-s/ Să îți rândui ție umbră
și să nu mai fiu ascuns”, Am venit de unde nu-s). Prin
urmare, se desfășoară cele două firi, împletite, cea a
existenței omenești, rămasă ca amintire, și cea divină, ca
prezență și posibilitate de a auzi ceea ce Tatăl cuvântă.
Firește, poetul le redă dincoace, în zona vieții și a con-
cretului poematic. Sufletul pe treptele acestui cerc al pu-
rificării pare orbit de lumină, din pricina căreia ce credea
cândva că vede nu mai vede, iar ceea ce nu vedea este
lumină orbitoare prin care întrevede doar făpturi de
ceață. Nu lumina este cea care împiedică vederea, ci
amintirea celor omenești, a lucrurilor, întâmplărilor, si-
tuațiilor din zona certitudinii sensibile. Ce îi este dat
omului pe această treaptă decât o stare de desfacere de
sine, de uitare a ceea ce îi părea că ține, și de o recupe-
rare a celor ce țin? Poetul Dumitru Toma are forța să
lumineze răsucirile dialectice, de negare succesivă a ra-
porturilor și „fețelor” manifestate și nemanifestate, apă-
rute ca paradoxuri spre depășire la nivelul superior, al
modului de a fi spirit și absolut al Tatălui. Partea divină
a fiecăruia comunică, cei doi sunt în dialog spiritual, alt-
fel nici nu s-ar „vedea”, trecând de părțile manifestate,
pe când în lumea manifestată, se constată doar monolo-
gul, Tatăl vorbește și omul tace.
În relația personală dintre cei doi, fiecare este în
stare de veghe. Mai bine zis, și omul, „uitând” partea
materială, trebuie să ajungă la o aidoma stare de veghe.
Dar cum să ajungi la ea prin marea uitării? Firește, decât
trecând prin ea. Cum în istorie, s-a mai trecut. Când în-
cepi să vezi ca prin ceață înseamnă că trebuie să-ți ațin-
tești bine privirea, mai întâi înlăuntru, spre a vedea ce s-
267
NIHIL SINE DEO
a întâmplat, și apoi cu ochiul minții să iei în stăpânire pe
cele din jur cu tine cu tot. Să intuiești direct. Să desparți
apele. Și să ajungi oglindă Tatălui din față. Oglindă în
oglindă, „față către față”, cum s-a zis despre înalta cu-
noaștere dată. Este posibil?
Dumitru Toma vorbește, prin întregul șir de po-
eme al cărții Ceață și veghe, despre nevoia Divinității
de refacere a întregului, deschizând asupra acestei po-
sibilități. Apropierea de om pentru refacere, deschi-
derea Tatălui către om se face prin iubire. Însă Dumi-
tru Toma nu folosește acest cuvânt, ci cuvântul dor,
care i se pare mai greu de sens (Blaga vorbește de o
ipostaziere a dorului) și plin de tensiune ontică la sfâ-
șierea de ființă a Divinității și la atingerea cu cele
două firi ale omului. La Eminescu lumile în manifes-
tarea și izvorârea lor sunt cuprinse de un „dor nemăr-
ginit” („De atunci și până astăzi colonii de lumi
pierdute/ Vin din sure văi de chaos pe cărări necu-
noscute/ Și în roiuri luminoase izvorând din infinit,/
Sunt atrase în viață de un dor nemărginit.”), aici, fi-
indcă există un Subiect viu al creației (nu un „vis al
neființei”), Tatăl este cuprins de un puternic dor on-
tic, de recuperare a omului și, prin el, a lumii. Oare se
reușește? Monologul desfăcut ca dialog este sufici-
ent? – poetul lasă întrebările deschise.
De altfel, poezia lui Dumitru Toma aruncă între-
bări ca ancore peste bordul navei cuprinsă de furtună
în largul mării.
b) Tatăl își propune, spre avertizare omului, și o a
doua cale: refacerea lumii, a creației, ca un reînceput. În
absolutul și infinitatea Sa, poate să dea o infinitate de
forme de manifestare a lumii, ceea ce, în limbajul dat
268
„omenesc”, spre înțelegere făpturii de jos, înseamnă joc.
Dar este vorba de un joc ontic, al ființei și ființării, al
Divinității și al omului. Și din acest unghi, aceeași des-
părțire poartă cu sine „vina” și o aceeași neputință a Ta-
tălui de a sta despărțit de om. De unde chiar chemarea
explicită de reîntoarcere în Eden: „Să fii tu, m-am rupt
în două./ Drum să-ți fac și car în stele/ Și câmpii sub
dealuri verzi,/ Sus și-n jos să zburzi pe ele./ M-ai uitat și
nu mă crezi/ Alergând desculț prin rouă.// Vremea ta în
flori te lasă,/ Iar pe mine mă apasă/ Straiul tău de lume
nouă/ Împletită-n lege veche/ Unde umbrele sunt două/
Și semințele pereche.// Jucărie, jucărie,/ Ți-am dat dru-
mul în trifoi/ Și s-a scurs atâta cale,/ Eu în deal și tu în
vale,/ Rătăcindu-ne-amândoi./ Eu în noapte, tu pe deal,/
Că pământu-i val de val/ Și tu rândui floricele/ Folosind
mâinile mele,/ Iar pe mine mă îndoi.// Nu mă pierde-așa
devreme,/ Haide, vino înapoi...// Am smuls pomul cu
pricina/ Și în loc am pus izvor,/ Îți promit că-ți dau gră-
dina/ Fără să te mai măsor.// Haide, haide înapoi,/
Lasă-ți umbra, uită-ți fumu’,/ N-are rost să ardem doi/
Când putem să fim doar Unu.” (Jucărie, jucărie...).
Însă „rânduirea în doi”, ce apare chiar din sânul
Absolutului, ca despărțire, cu „arderea în doi”, indi-
ferent de risc, este solicitată, mai dinapoi, din Sinele
acestuia. Spre evidență, dintr-un poem simplu și com-
plicat: „Tu să mergi că merg și eu,/ Joaca mea cu
două fețe./.../ Să dospim în crângul zilei/ Universuri
câte două/.../ Una-i Unu, două-s alta./ Se întreabă și
nisipul/ Cine-i piatra, cine dalta,/ Cine ne arată chi-
pul?// Dacă-s două, este lume/ Care-ncepe când sfâr-
șește/ Să viseze cum s-adune/ Trup și umbră ca în
clește.// Și cu Sinele sunt trei/.../ Unde-i una, e cea-
laltă./ Pe-amândouă le adună/ Patima-n care tre-
saltă/ Prinse-n horă ca-n furtună./.../ Una din cea-
laltă vine/ Și-amândouă-s tot dintr-Unu/ Cum ești tu
aprins din mine –/ Eu sunt focul, tu ești fumu’.” (Uni-
versuri câte două). Dumitru Toma lasă să înțelegem
că Sinele ar fi Unu, dar indiferent de conținutul său,
el este cel ce determină despărțirea din Absolut și, im-
plicit, nevoia refacerii acestuia, prin procesul unei di-
alectice întoarceri a creației cu om cu tot. Iată, după
invocarea jocului ipostaziat pentru refacerea unității
(„Dă-mi, jocule, dă-mi jucăria-napoi!/ De ce-ți pe-
treci acul și ața prin noi/ Și nu ne aduni pe-amândoi
în postavă?/ Doar scuipi și împroști venin și otravă./
Lași ziua și noaptea rănite-n mijloc,/ Crestezi și pui
sare și vreascuri pe foc,/ Cenușă ne faci sub vânturi
și ploi/ Să nu avem parte de timpul în doi.”), se ex-
pune limpede și legea dialectică: „Trei noduri într-
Unu și spațiul închidem/ Și-n noaptea din Sine lumină
aprindem.” (Sub vânturi și ploi).
Dar și aceasta este o invocare și o propunere. Se
lasă omul prins de ele? Dă el viață acestei legi? Este
el înscris pe calea întoarcerii, a mântuirii? Dumitru
Toma ne lasă întrebările ca un trident în mână.
BANCHETUL, 46-47-48 / 2019