- Legea 143/2000 – trafic de droguri de risc, prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

- Procedura recunoașterii – cerere respinsa

- Suspendare executare sub supraveghere – termen 7 ani - VCP
ROM ÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia Penală
Decizia nr. 1275/2014
Şedinţa publică din 10 aprilie 2014
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 347/F din 26 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală s-
au respins cererile de schimbare a încadrării juridice a faptei ca neîntemeiate.
În baza art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 a fost condamnat inculpatul A.F. la 3 ani şi 6 luni
închisoare.
În baza art. 861 C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de
încercare de 7 ani.
În baza art. 863 C. pen., pe durata termenului de încercare s-a impus condamnatului să se supună
următoarelor măsuri de supraveghere şi obligaţii:
- să se prezinte lunar la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti;
- să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care
depăşeşte 8 zile precum şi întoarcerea să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă să comunice
informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă;
- să desfăşoare o activitate neremunerată, de 4 ore săptămânal, muncă în folosul comunităţii, în cadrul
unei instituţii de specialitate (de ex atelier de muncă în folosul comunităţii) sub supravegherea Serviciului de
Probaţiune;
- să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.
S-au pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 86 4 C. pen. în baza art. 65 C. pen. s-au interzis
inculpatului dispoziţiile art. 64 lit. a) teza finală şi b) C. pen. pe o durată de 7 ani.
S-a făcut în cauză aplicarea art. 71 alin. (5) - art. 64 lit. a) teza finală şi b) C. pen.
În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsă durata reţinerii din 11 septembrie 2008.
În baza art. 17 alin. (1) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 s-a dispus confiscarea de la inculpat
189,14 g rezina de cannabis, 93,77 g rezina de cannabis, 54,47 g rezina de cannabis, cantităţi de droguri rămase
în urma analizelor de laborator.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata a 5.000 lei cheltuieli judiciare
către stat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că prin rechizitoriul nr. 684/D/P/2008 din 11 septembrie
2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Serviciul Teritorial Bucureşti a
fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul A.F., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de
risc, prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
S-a reţinut în sarcina inculpatului că în data de 11 septembrie 2008 a preluat de la un şofer de furgonetă
un pachet cu canabis ce a fost trimis din Spania, în vederea comercializării pe teritoriul României.
În faza de urmărire penală s-au administrat următoarele probe: denunţul martorului N.V., declaraţii
martor denunţător N.V., procese-verbale de verificări şi investigaţii, procese-verbale de redare a convorbirilor
telefonice, suportul optic ce conţine înregistrarea convorbirilor telefonice, procesul-verbal de prindere în
flagrant, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, dovada de predare la camera de corpuri delicte, declaraţia
vamală de expediere a coletului, declaraţii martor F.S., declaraţii martor S.I.R. şi declaraţii inculpat A.F.
În faza de judecată s-a procedat la audierea inculpatului, administrarea probei cu înscrisuri şi referatul
de evaluare efectuat de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Analizând actele şi lucrările dosarului Tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt:
 În luna septembrie 2008, în urma unui denunţ organele de urmărire penală au procedat la interceptarea
convorbirilor telefonice efectuate de inculpat cu o persoană din Spania din conţinutul cărora se deducea că urma
să primească o cantitate de canabis pentru a fi comercializată în România.
A primit informaţii de la expeditorul drogurilor din Spania că pachetul urmează să fie adus de un şofer
şi urmează să-i fie remis în data de 11 septembrie 2008.
Organele de urmărire penală au organizat un flagrant şi, imediat după ce a primit coletul cu droguri,
inculpatul a fost imobilizat, în pachet găsindu-se cantitatea de 330,85 gr. canabis.
Inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei de deţinere de droguri dând însă informaţii lapidare
despre persoana care ar fi trimis drogurile.
Nu a fost reţinută apărarea inculpatului că drogurile sunt pentru folosinţă proprie pe de o parte datorită
cantităţii relativ mari, iar, pe de altă parte, având în vedere că din convorbirile efectuate rezultă cu claritate că
era apelat de consumatori iar inculpatul era de acord să le remită drogurile.
S-a apreciat, de asemenea, că nu se impune schimbarea încadrării juridice în trafic internaţional
de droguri având în vedere practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (www.scj.ro), dar şi faptul că activitatea
de ridicare de droguri de la un transportator nu se regăseşte printre elementele normative ale traficului
internaţional de droguri, inculpatul nefiind persoana care a organizat aducerea lor în ţară.
În drept, Tribunalul a considerat că fapta inculpatului A.F. care în data de 11 septembrie 2008 a preluat
de la un şofer de furgonetă un pachet cu canabis ce a fost trimis din Spania, în vederea comercializării pe
teritoriul României întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de droguri de risc, prev. de art. 2
alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
Împotriva acestei sentinţe, inculpatul a declarat apel, criticând-o pentru greşita nereţinere a prevederilor
1
art. 320 C. proc. pen., greşita respingere a cererii de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prev. de art.
2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în infracţiunea prev. de art. 4 din aceeaşi lege şi aplicarea greşită a
prevederilor art. 863 lit. a) C. pen.
Prin Decizia penală nr. 213 din 10 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I
penală, a fost admis apelul declarat de inculpatul A.F. împotriva Sentinţei penale nr. 347 din 26 aprilie 2013,
pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosar nr. 35772/3/2012, a fost desfiinţată parţial sentinţa
penală şi, în fond, a fost înlăturată obligaţia inculpatului de a desfăşura o activitate neremunerată de 4 ore
săptămânal, muncă în folosul comunităţii, în cadrul unei instituţii de specialitate.
Au fost menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate în raport de criticile aduse, precum şi sub toate
aspectele de fapt şi de drept conform prevederilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea a constatat
următoarele:
În ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 3201 C. proc. pen. în cauză, Curtea a constatat că
inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei de deţinere de droguri, însă a dat informaţii lapidare despre persoana
care ar fi trimis drogurile şi, contrar probatoriului, a arătat că drogurile erau pentru folosinţă proprie.
S-a arătat că, potrivit textului legal a cărui aplicare se solicită, inculpatul trebuia să recunoască
săvârşirea faptei, în sensul de realitate obiectivă, cât şi ca poziţie psihică, respectiv intenţia cu care a
acţionat
Prin urmare, Curtea a apreciat că, în mod corect, prima instanţă a respins cererea de aplicare a
prevederilor art. 3201 C. proc. pen., în condiţiile în care inculpatul prins în flagrant a recunoscut fapta, însă s-a
apărat că deţine drogurile pentru consum propriu şi nu pentru comercializare cum s-a reţinut în rechizitoriu.
De asemenea, Curtea a apreciat că, în mod corect, nu s-a dispus "schimbarea încadrării juridice, în
considerarea cantităţii relativ mari de droguri, dar şi în contextul interceptărilor aflate la dosar, din care rezultă
doar intenţia de comercializare.
Curtea a constatat ca fiind întemeiată, însă, critica referitoare la împrejurarea că prima instanţă a impus
ca modalitate de supraveghere şi de sancţiune a inculpatului ca timp de 7 ani să desfăşoare o activitate
neremunerată de 4 ore pe săptămână în folosul comunităţii, instanţa de apel apreciind-o ca fiind excesivă, având
în vedere persoana inculpatului, care este deschis la formarea unei noi atitudinii faţă de viaţă, aşa cum rezultă
din adresa Fundaţiei I. Mănăstirea Prislop.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul A.F.
 Reiterând întocmai criticile formulate în apel prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct.
172 C. proc. pen., recurentul inculpat A.F. a susţinut, atât în cuprinsul motivelor scrise (depuse la dosar prin
apărătorul ales la data de 5 februarie 2014) cât şi cu ocazia dezbaterilor, că hotărârile pronunţate în cauză sunt
nelegale sub aspectul respingerii cererii de aplicare a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., apreciindu-se, în mod
greşit, de către instanţele inferioare că pentru a urma procedura simplificată, inculpatul trebuia să îşi
însuşească şi încadrarea juridică din actul de sesizare.
S-a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei spre
rejudecare la prima instanţă, urmând ca acesta să judece cauza în condiţiile art. 320 1 C. proc. pen., iar, în
subsidiar, admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi, în rejudecare, să se facă aplicarea art. 320 1 C. proc.
pen., cu consecinţa reindividualizării pedepsei aplicate.
Invocând acelaşi temei de casare prevăzut de dispoziţiile art. 385 9 pct. 172 C. proc. pen., inculpatul a
mai criticat hotărârile recurate sub aspectul greşitei încadrări juridice date faptei, arătând, în esenţă, că gradul de
dependenţă al destinatarului şi cantitatea de droguri primită nu justifică concluzia deţinerii acestora în vederea
comercializării, ci pentru consumul propriu.
În consecinţă, s-a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi trimiterea
cauzei spre rejudecare la prima instanţă, în vederea schimbării încadrării juridice a faptei din infracţiunea
prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în cea prevăzută de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege, cu
reindividualizarea corespunzătoare a pedepsei, iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri
şi, în rejudecare, schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr.
143/2000 în infracţiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege, cu reindividualizarea corespunzătoare a
pedepsei.
Examinând hotărârile recurate prin prisma criticilor formulate, dar şi din perspectiva dispoziţiilor art. 5
din noul C. pen., Înalta Curte apreciază recursul formulat de inculpat ca fiind nefondat, pentru următoarele
considerente:
1. În primul rând, prealabil verificării temeiniciei susţinerilor inculpatului, Înalta Curte arată că, deşi la
data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, iar art. 108
din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres Codul de procedură penală din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul
procesual în care s-a desfăşurat judecarea prezentului recurs este cel reglementat de prevederile art. 3851 - art.
38519 din legea de procedură penală anterioară, având în vedere în acest dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 12
alin. (1) din Legea nr. 255/2013.
2. Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art.
3856 C. proc. pen. stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de
casare prevăzute de art. 3859 din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva
hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în
cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde
decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ
reglementate de art. 3859 C. proc. pen.
a) Potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii
sau când prin acestea s-a făcut o greşită aplicare a legii. Încălcarea legii materiale sau procesuale se poate
realiza în trei modalităţi principale, respectiv neaplicarea de către instanţa de fond şi cea de apel a unei
prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea
greşită a dispoziţiei legale care trebuia aplicată.
Reglementând judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei, art. 3201 C. proc. pen. instituie condiţiile de
admisibilitate ce trebuie îndeplinite pentru a se putea recurge la procedura simplificată, cerinţa esenţială impusă
de textul de lege, în absenţa căreia nu se pot verifica nici celelalte, fiind aceea ca inculpatul, prezent personal în
faţa instanţei sau prin înscris autentic, să recunoască faptele reţinute în sarcina sa în actul de sesizare şi să nu
solicite administrarea altor probe în afara înscrisurilor în circumstanţiere, însuşindu-şi în totalitate probele
administrate în cursul urmăririi penale.
Pentru a putea produce efectele juridice prevăzute de art. 3201 C. proc. pen., recunoaşterea inculpatului
trebuie să privească în integralitatea lor faptele reţinute în cuprinsul rechizitoriului şi să exprime voinţa clară şi
neechivocă a acestuia de a renunţa la cercetarea judecătorească şi de a fi judecat exclusiv în baza probelor pe
care s-a fundamentat actul de sesizare a instanţei.
 Verificând îndeplinirea în cauză a acestei cerinţe, Înalta Curte constată că inculpatul a recunoscut în
declaraţia din data de 26 octombrie 2012, făcută în faţa primei instanţe (dosar fond) că a primit cantitatea de
droguri menţionată în rechizitoriu, dar a arătat că acestea erau pentru consumul propriu, urmând să îi ajungă
circa 1 an, contrar situaţiei de fapt descrisă în actul de sesizare şi probatoriului efectuat în cursul urmăririi
penale, din care rezultă că acestea erau destinate comercializării.
Or, aşa cum a arătat şi instanţa de apel, potrivit textului legal a cărui aplicare se solicită, inculpatul
trebuia să recunoască săvârşirea faptei, în sensul de realitate obiectivă, cât şi ca poziţie psihică, respectiv
intenţia cu care a acţionat.
Astfel, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, prima instanţă a respins cererea formulată de inculpat
de aplicare a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. - soluţie confirmată în apel -, în condiţiile în care acesta nu a
recunoscut fapta aşa cum este descrisă în actul de sesizare (potrivit căruia drogurile erau destinate punerii în
circulaţie), ci a susţinut că a deţinut drogurile pentru consum propriu.
Ca urmare, nefiind îndeplinite în cauză toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege pentru
recurgerea la procedura simplificată, Înalta Curte constată că, în mod justificat, s-a apreciat de către instanţele
inferioare că nu sunt incidente, în privinţa inculpatului dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen.
b) Invocând acelaşi temei de casare prevăzut de dispoziţiile art. 385 9 pct. 172 C. proc. pen., recurentul
inculpat a mai susţinut că instanţele inferioare au dat o greşită încadrare juridică faptei de care este acuzat,
aceasta întrunind, în opinia sa, elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr.
143/2000 în primul rând, prealabil verificării temeiniciei susţinerilor recurentului, se impune a se analiza dacă,
din punct de vedere formal, aspectele invocate de acesta pot fi examinate de instanţa de ultim control judiciar
prin prisma motivului de recurs menţionat, având în vedere modificările aduse dispoziţiilor art. 385 9 C. proc.
pen. prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti.
Astfel, se observă că, prin acest act normativ, s-a realizat o nouă limitare a devoluţiei recursului, în
sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de
aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17 2 al art. 3859 C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin
amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului,
reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei penale, Înalta Curte opinează în sensul că, deşi cazul de
casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. a fost abrogat expres prin Legea nr. 2/2013, se impune
analizarea criticilor referitoare la acest aspect prin prisma motivului de recurs reglementat de pct. 172 al textului
de lege menţionat, însă numai în ipoteza în care, fără a invoca erori de fapt, se contestă de către recurent greşita
aplicare a normei de încriminare, din punct de vedere al corespondenţei dintre aceasta şi situaţia de fapt stabilită
de instanţele inferioare.
Reprezentând o chestiune de drept, încadrarea juridică a faptei poate fi supusă controlului de legalitate
în recurs şi poate fi modificată pe această cale, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct.
172 C. proc. pen., cu condiţia, însă, ca fapta sau faptele să fie primite de instanţa de ultim control judiciar aşa
cum au fost stabilite în mod suveran de instanţele de fond, examinarea situaţiei de fapt deja reţinută în cauză
(constatarea existenţei sau inexistenţei faptei, precum şi a tuturor împrejurărilor de fapt) şi eventuala modificare
a acesteia nemaiputând forma obiectul judecăţii în recurs, ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr.
2/2013.
În consecinţă, având în vedere aceste considerente, precum şi împrejurarea că, în speţă, prin solicitarea
de schimbare a încadrării juridice a faptei în infracţiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 se
tinde, în realitate, la modificarea situaţiei de fapt reţinută în rechizitoriu, însuşită de către Tribunal şi Curtea de
apel, recurentul încercând, practic, să acrediteze ideea că drogurile nu erau destinate comercializării, ci pentru
folosinţa proprie, Înalta Curte nu va proceda la examinarea temeiniciei respectivelor susţineri, fiind vorba de
chestiuni de fapt, ce nu pot forma obiectul cenzurii instanţei de recurs, aşa cum s-a arătat în dezvoltările
anterioare.
3. Raportat la stabilirea legii penale mai favorabile, se constată că de la data pronunţării deciziei din
apel, respectiv 10 septembrie 2013, şi până la data soluţionării recursului declarat de inculpat, a intrat în vigoare
Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu referire, în cauza de
faţă, la dispoziţiile care guvernează aplicarea legii penale în timp şi la normele care incriminează infracţiunea ce
a format obiectul acuzaţiei penale (trafic de droguri de risc) şi reglementează condiţiile de tragere la răspundere
penală şi de sancţionare, fiind abrogat Codul penal din 1969 (adoptat prin Legea nr. 15/1968) şi intrând în
vigoare noul C. pen. (adoptat prin Legea nr. 286/2009), concomitent cu modificarea mai multor acte normative
care cuprind dispoziţii penale, printre care şi Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi
consumului ilicit de droguri.
În această situaţie, fiind vorba de o succesiune de legi penale în timp intervenită între momentul
săvârşirii faptelor şi data soluţionării definitive a cauzei, se impune, din perspectiva art. 5 C. pen., stabilirea şi
aplicarea acelei legi care este mai favorabilă inculpatului, ceea ce presupune o comparare a prevederilor din
ambele Coduri şi din legea specială în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiţii de incriminare, de
tragere la. răspundere penală şi de sancţionare) şi cu privire la fiecare instituţie incidentă în speţă şi, în plus, o
evaluare finală a acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele două legi penale succesive care este mai blândă,
în ansamblul dispoziţiilor sale, conducând, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru inculpat în cazul
infracţiunii deduse judecăţii.
Sub acest aspect se constată că inculpatul A.F. a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţele
inferioare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, pedepsită cu
închisoarea de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi, infracţiune care, potrivit dispoziţiilor art. 81 din Legea
nr. 187/2012, este sancţionată cu pedeapsa de la 2 la 7 ani închisoare.
Se observă, aşadar, că noua lege prevede limite ale pedepsei pentru infracţiunea prevăzută de art. 2
alin. (1) din Legea nr. 143/2000 mai reduse decât cele stabilite de legea anterioară, însă, sancţiunea penală cu
închisoarea stabilită în cazul inculpatului se situează în limitele prevăzute în noua reglementare, astfel încât nu
se impune modificarea cuantumului acesteia în recurs. în acest sens, Înalta Curte arată că, prin Legea nr. 2/2013
privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti a fost modificat şi art. 3859 alin. (1) pct. 14 C.
proc. pen. (1968), în sensul includerii în sfera de cenzură a Înaltei Curţi doar a aspectelor ce vizează
nelegalitatea sancţiunii penale stabilite de instanţele inferioare, chestiune ce nu se regăseşte, însă, în speţă,
pedeapsa aplicată inculpatului respectând principiului constituţional al legalităţii.
Totodată, Înalta Curte apreciază că dispoziţiile părţii generale a Codului penal din 1969 creează o
situaţie mai avantajoasă pentru inculpat şi din perspectiva modalităţii de executare a pedepsei ce a fost stabilită
prin hotărârile pronunţate de instanţele inferioare.
Sub acest aspect, este de menţionat că, potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea
în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, pentru determinarea legii penale mai favorabile cu privire
la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei conform art. 5 C. pen., instanţa va avea în vedere sfera
obligaţiilor impuse condamnatului şi efectele suspendării potrivit legilor succesive, cu prioritate faţă de durata
termenului de încercare sau supraveghere.
Astfel, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul A.F., condamnat la o pedeapsă cu suspendarea sub
supraveghere, Înalta Curte constată că, deşi art. 92 C. pen. prevede o durată a termenului de supraveghere mai
redusă decât durata termenului de încercare al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei prevăzută de
art. 862 C. pen. (1969), noua lege penală generală nu mai prevede ca efect al împlinirii termenului de
supraveghere reabilitarea de drept a condamnatului (aşa cum prevedea art. 86 6 C. pen. anterior), iar art. 93 C.
pen. instituie obligativitatea impunerii unui set de obligaţii, ce anterior aveau caracter facultativ, situaţie în care,
din această perspectivă, legea penală mai favorabilă este C. pen. anterior.
Având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că legea care conduce, în concret, la un
rezultat mai blând pentru recurentul inculpat este reglementarea anterioară care, în ansamblul dispoziţiilor sale,
raportat la condiţiile de incriminare şi de sancţionare a faptelor ce formează obiectul acuzaţiei penale, precum şi
la instituţiile incidente în cauză şi care influenţează răspunderea penală a recurentului, creează acestuia o
situaţie mai avantajoasă.
4. Faţă de considerentele arătate mai sus, constatând nefondate motivele de recurs invocate şi
nerezultând vreun motiv de casare din cele prevăzute de art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., care să poată fi luat în
considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod urmează a respinge ca
nefondat recursul declarat de inculpatul A.F.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. (1968), se va dispune obligarea recurentului inculpat la plata
sumei de 225 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul
desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
 ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.F. împotriva Deciziei penale nr. 213 din 10
septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 225 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25
lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 10 aprilie 2014.
Procesat de GGC - CL