8.

DISTANŢA FOCALĂ ŞI PERSPECTIVA LINIARĂ

În studiul perspectivei liniare se presupune redarea clară în planul fotosensibil a

tuturor elementelor ce compun spaţiul obiect. În conformitate cu legile opticii geometrice
mărimea imaginii obiectelor, cât şi unghiurile lor de vedere, se micşorează pe măsura
depărtării faţă de observator: ochiul sau obiectivul aparatului de luat vederi (fig.8.1).

Fig.8.1 Unghiuri de cuprindere a unor obiecte egale, văzute de la diferite distanţe, proiectate
pe retina ochiului sau pe planul fotosensibil din aparate de luat vederi

Proiectate pe un plan din spaţiul imagine, pe retina ochiului sau pe materialul fotosensibil din
aparatul de luat vederi, aceste imagini, descrescătoare cu distanţa, formează o figură
geometrică în perspectivă, la privirea căreia apare senzaţia de spaţialitate (fig.8.2).

Fig. 8.2 Imagine în perspectivă. În realitate stâlpii de telegraf au aceeaşi înălţime

Imaginile în perspectivă se obţin prin unirea punctelor în care razele proiective

intersectează planul proiecţiei (fig. 8.3), care poate fi situat în orice loc între obiect şi centrul
proiecţiei, sau posterior acestui centru (punctul O din figură).

Fig. 8.3. Formarea perspectivei în diferite plane de proiecţie: A, B, A’, B’

Din figură se observă că prin schimbarea poziţiei planului proiecţiei imaginea nu se modifică
structural, ci numai ca mărime, deoarece în orice plan A, B, B', A', aceasta este desenată de
aceleaşi raze proiective. Se observă că în planele posterioare centrului proiecţiei imaginile se
inversează sus-jos şi stânga-dreapta. Este cazul obiectivului de luat vederi, unde centrul
proiecţiei coincide cu punctul principal imagine, planul proiecţiei fiind însuşi planul
materialului fotosensibil.
Datorită variaţiei mărimii imaginilor cu distanţa liniile paralele ale obiectelor devin
convergente în imagine, intersectându-se în puncte de fugă aflate pe linia orizontului situată la
înălţimea observatorului, respectiv a punctului de staţie al camerei. În funcţie de alcătuirea
spaţiului obiect pot să apară imagini în perspectivă cu unul, două sau mai multe puncte de
fugă (fig. 8.4), poziţia cărora depinde de alegerea punctului de staţie şi de unghiul pe care îl
formează liniile paralele ale subiectului cu axa optică a obiectivului.

Fig. 8.4 Imagine în perspectivă cu mai multe puncte de fugă.

Linia orizontului împarte spaţiul obiect în două, astfel că obiectele sau părţi ale acestora
situate sub linie sunt văzute de sus iar cele de deasupra sunt văzute de jos.

8.1 PRESPECTIVA IMAGINII OBIECTELOR DE REFERINŢĂ

Pentru obiecte de referinţă identice ca mărime dispuse în profunzime, perspectiva

poate fi evaluată după un factor egal cu raportul dintre mărimea imaginii obiectului din planul
cel mai apropiat, y’1 , şi a imaginii obiectului din planul cel mai depărtat y' 2 (fig.8.5). Cum
mărimea imaginilor este invers proporţională cu distanţele corespunzătoare de la obiectiv la
obiectele considerate, factorul de perspectivă este:

K=y1’/y2’=(yf/L1)/(yf/L2)=L2/L1=m2/m1
(8.1)

De aici şi din fig. 8.5 rezultă că perspectiva obiectelor din cadru este dependentă
numai de poziţia punctului de staţie ce determină raportul distanţelor L2/L1.
La un punct de staţie apropiat (fig.8.5,a) mărimea imaginii subiectului din planul
depărtat este mult mai mică în raport cu imaginea subiectului din primul plan, unghiul de
convergenţă al liniilor fugă este mare, ceea ce conferă imaginii o perspectivă accentuată care
dă senzaţia ca şi cum cele două personaje ar fi mult mai depărtate între ele decât în realitate.
Este cazul folosirii obiectivelor grandangulare care permit filmarea de aproape.
 Fig.8.5. Perspectiva şi încadratura a două personaje în funcţie de poziţia punctului de staţie
şi de distanţa focală a obiectivului:
a -punct de staţie apropiat, obiectiv grandangular;
b -punct de staţie mai depărtat, obiectiv grandangular;
c -punct de staţie mai depărtat, obiectiv normal.

Pe măsura depărtării punctului de staţie (fig.8.5,b) raportul distanţelor L2/L1 se

micşorează, mărimea imaginilor y'2 şi y'1 se diferenţiază tot mai puţin, se micşorează şi
unghiul de convergenţă al liniilor de fugă, ceea ce determină aplatizarea perspectivei şi
senzaţia apropierii dintre personaje. La puncte de staţie depărtate, corespunzătoare
teleobiectivelor, perspectiva se aplatizează atât de mult încât cele două personaje şi alte
obiecte dispuse în profunzime par a se afla în acelaşi plan.
Perspectiva care redă senzaţia unei spaţialităţi apropiate de cea reală corespunde
folosirii unui obiectiv normal (v. restituirea senzaţiei de spaţialitate).
Din acelaşi punct de staţie distanţa focală nu influenţează perspectiva obiectelor de
referinţă, deoarece la obiective cu distanţe focale diferite imaginile y' 1 şi y'2 se formează cu
aceleaşi raze proiective (fig.8.5, b şi c) care modifică numai mărimea acestor imagini şi
încadratura lor, fără a schimba raportul dintre ele.
Exprimând distanţele dintre cele două personaje în funcţie de coeficienţii de micşorare
β1 şi β2 se poate determina distanţa focală şi poziţia aparatului de filmat care să asigure o
anumită perspectivă, evaluată prin factorul K din expresia (8.1). Apelând şi la expresia ce
defineşte coeficientul de micşorare, β=H/h=y/y’=L/f, se poate scrie:

L=L2-L1=f(β 2- β1 )=f(β 1K-1 β)=f1 β (K-1)

(8.2)
de unde:
f=L/[ β1(K-1)]
(8.3)
iar distanţa dintre primul subiect şi obiectiv trebuie să fie:

L1= β1 f
(8.4)
În cazul obiectelor cu forme geometrice precise perspectiva se modifică în funcţie de
distanţa şi înălţimea punctului de staţie, cât şi de orientarea lor faţă de axa optică a
obiectivului (fig. 8.6).

Fig. 8.6. Perspectiva unui corp prismatic văzut din puncte de staţie diferite.

8.2 PERSPECTIVA GENERALĂ A CADRULUI

Perspectiva generală a cadrului este determinată de unghiul de cuprindere al

obiectivului, şi prin urmare este dependentă de distanţa focală pentru un anumit format. La
unghiuri de cuprindere largi, specifice distanţelor focale scurte, în cadru se cuprind mai multe
elemente de profunzime ce conferă cadrului o perspectivă accentuată, uneori chiar exagerată
(fig.8.7,a).
f = 35mm f = 200mm

Fig. 8.7. Perspectiva generală a cadrului din acelaşi punct de staţie:

a -cu obiectiv grandangular; b -cu obiectiv de distanţă focală lungă
Fotografii cu obiective Nikon cu distanţele focale specificate
 Folosind obiective cu distanţe focale mai lungi, din acelaşi punct de staţie, se produc
simultan trei transformări:
-se micşorează unghiul de cuprindere
-creşte mărimea absolută a imaginilor şi
-se restrânge încadratura.
Prin aceste transformări, din cadru se elimină elementele laterale apropiate care
anterior au creat o perspectivă accentuată, deci perspectiva se aplatizează, iar restrângerea
încadraturii odată cu creşterea mărimii imaginii elementelor rămase în cadru determină
senzaţia apropierii obiectelor faţă de observator (fig.8.7,b).
Din cele prezentate rezultă că modificarea continuă a încadraturii în cazul folosirii
unui transfocator dintr-un punct de staţie fix, crează senzaţia ca şi cum obiecte sau
personaje nemişcate se apropie sau se depărtează de spectator. Deşi este nenatural, acest
efect se constituie într-un important mijloc de exprimare artistică.
Un caz deosebit îl constituie modificarea perspectivei unor spaţii adânci folosind
obiective cu distanţe focale diferite, de la distanţe diferite, păstrând constantă încadratura
primului plan. Pe baza formulei coeficientului de micşorare, β=L/f, distanţele de la care se
asigură o încadratură constantă sunt: L = f β, unde β este coeficientul de micşorare constant.
În acest caz compensarea distanţei de la obiectiv la primul plan cu distanţa focală a
obiectivului determină o modificare corespunzătoare a perspectivei. De aceea rezultă
percepţia modificată a spaţiului, ca şi relaţii de poziţie diferite dintre personaje şi decor
(fig.8.18). Astfel, o încăpere obişnuită poate fi redată în imagine ca pe una de mare adâncime
dacă este filmată de aproape cu un obiectiv grandangular, sau îi poate fi redusă spaţialitatea
folosind un obiectiv de distanţă focală lungă şi un punct de staţie mai depărtat faţă de
filmarea cu un obiectiv normal.

Fig.8.8. Variaţia perspectivei la filmarea cu diferite distanţe focale păstrând constantă încadratura
primului plan (efect de trans-trav);
a -vedere în plan a unei încăperi cu trei personaje; b -variaţia perspective.

În primul caz cele trei personaje din încăpere par a se găsi la distanţe mari între ele în
profunzime, iar în ultimul caz aceleaşi personaje par a se afla aproape în acelaşi plan. Din
aceeaşi figură se poate constata că variaţii mai pregnante ale perspectivei se produc în
domeniul filmărilor de aproape folosind obiective grandangulare decât teleobiective.
 Repetăm: o perspectivă naturală, cu care ochiul este obişnuit, corespunde folosirii
obiectivelor normale ce prezintă unghiul de cuprindere aproximativ egal cu unghiul optim
perspectiv al ochiului, de aproape 30o în plan vertical şi 40o orizontal.

8.3 PERSPECTIVA CINETICĂ

Specifică exclusiv imaginii în mişcare este perspectiva cinetică, o perspectivă în
continuă transformare ce se datorează:
-fie mişcării subiectelor în profunzimea spaţiului (a)
-fie deplasării camerei printr-o mişcare de travelling pe direcţia axei optice a
obiectivului (b)
-transfocării (c)
-oricărei combinaţii dintre mişcările posibile:
-subiect cu travelling (d)
-travelling cu transfocare (e)
-subiect cu transfocare (f)
-subiect cu travelling şi transfocare (g).
Se analizează în continuare cazurile prezentate mai sus.
a) Viteza unui subiect mobil se defineşte prin spaţiul parcurs de acesta în unitatea de
timp. În imaginea de film distanţa parcursă de subiect se percepe în funcţie de perspectivă.
Din punctul de vedere al aparatului de luat vederi (v. fig. 8.5) acest spaţiu este L = L 2 - L1 iar
viteza mobilului va fi:

V=L/t=(L2-L1)/t
(8.5)
Deoarece în imagine se percepe un spaţiu subiectiv, evaluat după perspectiva cadrului,
viteza aparentă a mobilului, percepută la vizualizare, este determinată de viteza de variaţie a
mărimii imaginii în limita spaţiului parcurs. Prin urmare, distanţele L2 şi L1 trebuie
exprimate în funcţie de coeficienţii de micşorare β2 şi β1, astfel încât viteza aparentă devine:

Va=f(β 2- β1)/t
(8.6)
unde diferenţa dintre coeficienţii de micşorare β 2 - β 1 exprimă numărul de distanţe focale Nf
ce se cuprind în spaţiul parcurs de către imaginea subiectului.
Prin urmare, viteza aparentă a unui mobil poate fi evaluată după numărul de
distanţe focale parcurse în unitatea de timp:

Va=Nf /t [Distanţe focale parcurse/secundă]

(8.7)
Dacă traiectoria obiectului este oblică faţă de axa optică a obiectivului (fig.8.9),
distanţa L parcursă în timpul considerat trebuie descompusă într-o componentă
L = L cos  orientată de-a lungul axei optice, care determină variaţia mărimii imaginii, şi o
componentă perpendiculară L care nu influenţează acest parametru.

Fig.8.9. Determinarea componentei longitudinale a unui drum parcurs oblic.

Prin urmare, în cazul traiectoriei oblice viteza aparentă este:

 Va=(Nf cos) /t [distanţe focale parcurse / secundă]
(8.8)
unde  este unghiul dintre traiectoria obiectului filmat şi axa optică a obiectivului.
Rezultă că la vizualizarea imaginii se va percepe o viteză aparentă diferită de cea
reală, care s-a petrecut în timpul filmării, fenomenul datorându-se faptului că spaţii
subiective diferite, corespunzătoare distanţelor focale ale obiectivelor folosite, sunt
parcurse în acelaşi timp. De exemplu, în condiţiile aceleiaşi încadraturi a planului apropiat
perspectiva statică în cazul folosirii unui obiectiv f = 25 mm prezintă o extensie în profunzime
de circa patru ori mai mare decât cea corespunzătoare unui obiectiv f = 100 mm (fig. 8.10).

Fig.8.10. Perspectiva cadrului şi perspectiva cinetică în funcţie de distanţa focală:

a -pentru un obiectiv grandangular; b -pentru un obiectiv cu distanţă focală lungă.

Parcurgând cele două spaţii în acelaşi timp, rezultă că viteza aparentă a unui mobil filmat cu
obiectivul f = 25 mm va fi de patru ori mai mare decât în cazul obiectivului de 100 mm. Pe de
altă parte, în acelaşi interval de timp imaginea obţinută cu obiectivul f = 25mm creşte de patru
ori mai repede decât cea corespunzătoare obiectivului f = 100 mm.
Prin urmare, prin alegerea distanţei focale şi a punctului de staţie în conformitate cu
expresiile (8.3) şi (8.4) se poate realiza un anumit dinamism în cadru, fără modficarea
acţiunii personajelor sau a elementelor de decor (fig. 8.11). Astfel, un personaj care se
apropie de aparat într-o cadenţă normală pare a se apropia foarte repede dacă este filmat de
aproape cu un obiectiv superangular, sau că "bate pasul pe loc" dacă este filmat de departe cu
un teleobiectiv.

Fig. 8.11. Alegerea distanţei focale şi a punctului de staţie în funcţie de cerinţele perspectivei cinetice

b) În cazul unei mişcări de travelling de-a lungul axei optice a obiectivului variaţia
mărimii imaginii obiectelor dispuse în profunzimea spaţiului, şi respectiv a încadraturii
acestora, este diferită (fig.8.5, a şi b), ceea ce crează o perspectivă cinetică ce dă senzaţia
deplasării observatorului în spaţiu cu o viteză aparentă controlabilă, evaluată după expresia
(8.7). Şi în acest caz viteza aparentă este accentuată la folosirea obiectivelor grandangulare
şi scade la filmarea cu teleobiective.
 c) La o transfocare faţă de elemente fixe din spaţiu viteza aparentă de apropiere sau de
depărtare a acestora faţă de observator (fig.8.5,b şi c şi fig.8.7) poate fi evaluată tot prin
numărul de distanţe focale ce se schimbă în unitatea de timp.
d) Dacă un mobil şi aparatul de filmat, echipat cu un obiectiv de distanţă focală fixă,
se deplasează în acelaşi timp, fie că se apropie unul de altul, fie că se depărtează, perspectiva
cinetică se amplifică, viteza aparentă fiind egală cu suma vitezelor aparente ale celor două
componente. Dacă mobilul este urmărit cu aparatul de filmat în mişcare, păstrându-l în
aceeaşi încadratură, apare senzaţia naturală de urmărire cu viteza aparentă corespunzătoare
vitezei mobilului.
e) Îmbinarea creatoare a mişcărilor de travelling şi de transfocare, oferă posibilităţi
deosebite de variaţie a perspectivei cinetice. Acţionarea concomitentă şi în acelaşi sens, de
apropiere sau de depărtare faţă de subiect prin mişcare de travelling şi de transfocare
determină intensificarea mişcării aparente, aceasta fiind dată, şi în acest caz, de suma vitezelor
aparente ale celor două componente.
Acţionarea în sens invers a mişcărilor de travelling şi de transfocare (fig.8.22) cu
menţinerea constată a încadraturii unui anumit subiect, de obicei a celui din primul plan,
determină anularea celor două mişcări, având ca rezultat o perspectivă variabilă ce dă senzaţia
unui spaţiu elastic în adâncime (v.fig. 8.8). Astfel, compensarea încadraturii la retragerea
aparatului de filmat cu o creştere corespunzătoare a distanţei focale determină aplatizarea
perspectivei şi apariţia senzaţiei ca şi cum personaje şi obiecte nemişcate se apropie de
subiectul principal cu încadratura constantă, iar la apropierea aparatului şi compensarea prin
micşorarea distanţei focale perspectiva se amplifică, spaţiul se extinde iar elementele sale
componente par a se distanţa între ele. Un asemenea procedeu de filmare a fost numit "trans-
trav", [21].

Fig.8.22. Schema obţinerii unui efect de trans-trav.

O corelare riguroasă a celor două mişcări presupune, în acest caz, folosirea unui
dispozitiv care să asigure comanda automată a punerii la punct şi a transfocării, în funcţie de
deplasarea căruciorului de travelling, sau în funcţie de deplasarea subiectului menţinut într-o
încadratură constantă dintr-un punct de staţie fix [46]. Brevetat în anul 1965 de Segiu Huzum
şi Toma Răduleţ pentru a fi folosit pentru prima dată în filmul românesc „Duminică la ora 6”,
dispozitivul a fost construit efectiv iniţial pentru un transfocator Angenieux 25-250, f 2,8
montat pe un aparat de filmat Arri 2C.
f) Asocierea mişcării subiectului cu mişcarea de transfocare dintr-un punct de staţie
fix determină alte aspecte ale perspectivei cinetice. De exemplu, apropierea subiectului de
aparat, combinată cu accentuarea apropiereii acestuia prin transfocare, implică accelerarea
mişcării într-un spaţiu cu o perspectivă ce se aplatizează treptat, iar depărtarea subiectului,
stimulată prin transfocare, accelerează mişcarea într-un spaţiu a cărui perspectivă se
amplifică.
Devine interesant cazul mişcărilor de sens contrar ale subiectului şi transfocării dintr-
un punct de staţie fix, în care menţinerea într-o încadratură constantă a unui personaj în mers
prin transfocare face ca mişcarea acestuia să se anuleze, dând senzaţia că el păşeşte pe loc
într-un spaţiu care se extinde sau se contractă, şi în care se pare că pământul i se mişcă sub
picioare. Este evident că şi acest efect presupune folosirea dispozitivului pentru corelarea
automată a celor două mişcări, acţionat dintr-un punct de staţie fix.
g) Corelarea simultană a tuturor elementelor de mişcare: obiect, travelling şi
transfocare, oferă posibilităţi nelimitate de variaţie a perspectivei cinetice.

8.4 RESTITUIREA SPAŢIALITĂŢII ÎN IMAGINILE FILMATE

Percepţia spaţialităţii la vizualizarea imaginilor în perspectivă este de natură
psihologică şi se bazează pe vederea intelingentă a omului. Analizând în subconştient variaţia
mărimii relative a imaginii obiectelor, în sine cunoscute, şi convergenţa liniilor de fugă,
sistemul vizual uman reproduce senzaţia de spaţialitate.
Practic este important în ce măsură la vizualizare se restituie sau nu perspectiva
naturală pe care realizatorul a văzut-o în realitate din punctul de staţie al aparatului de
luat vederi. Pentru a se percepe perspectiva naturală, este necesar ca observatorul să vadă
imaginile proiectate pe ecran sub aceleaşi unghiuri sub care obiectele au fost văzute în natură
din punctul de staţie ales (fig. 8.23.a).

Fig.8.13. Restituirea perspectivei:

a -naturală; b -accentuată; c -aplatizată.
y1 şi y2 - obiecte şi imagini restituite;
y'1 şi y'2 - imagini pe materialul fotosensibil;
y"1 si y''2 - imagini proiectate pe ecran.

Această condiţie se satisface numai dacă imaginea se priveşte de la o distanţă

optimă egală cu produsul dintre distanţa focală a obiectivului de luat vederi şi coeficientul de
mărire a imaginii de pe materialul fotosensibil pe ecran:
 Lopt=f β =fH/h
(8.9)
unde: H este înălţimea ecranului şi h înălţimea imaginii din cameră.
Extrapolând puţin problematica privind imaginea pe ecrane TV pentru înţelegerea
profundă a fenomenelor fizice, la proiecţia video pe ecrane mari, de exemplu pentru o
imagine cinematografică de format normal, mărită la proiecţie de 300 ori pe un ecran de 4,6 x
6,3 m, distanţa optimă de la spectator la ecran ar trebui să fie diferită în funcţie de distanţa
focală a obiectivului cu care s-a filmat:

f(mm) 9,8 25 35 50 75 100 500 1000

Lopt(m) 2,94 7,5 10,5 15 22,5 30 150 300
Este evident că asemenea condiţii practic nu pot fi satisfăcute şi de aceea fiecare
spectator dintr-o sală de proiecţie va percepe o perspectivă aparentă diferită, în funcţie de
locul pe care îl ocupă.
Dacă imaginea este privită de la o distanţă mai mare decât distanţa optimă (fig.8.23.b),
observatorul vede imaginile sub unghiuri mai mici decât cele sub care au fost văzute
obiectele la filmare, condiţie în care se percepe o perspectivă mai accentuată decât cea
naturală, căreia îi corespunde, în mod subiectiv, senzaţia unor obiecte mai depărtate şi mai
distanţate între ele decât în realitate. În schimb, dacă distanţa de privire este mai mică decât
cea optimă (fig. 8.23.c), ochiul va percepe o perspectivă aplatizată, în care obiectele par mai
apropiate de observator şi mai puţin distanţate între ele în raport cu situaţia reală. Rezultă că
imaginile obţinute cu obiective grandangulare şi superangulare ce produc o perspectivă
accentuată nu pot fi privite decât de la distanţe mai mari decât distanţa optimă, ceea ce
amplifică suplimentar această perspectivă, pe când aplatizarea perspectivei de către
teleobiectiv este favorizată şi de vizualizarea acestor imagini de la distanţe mai mici decât
cele prescrise.
Analizând cifrele prezentate în tabelul de mai sus se constată că imaginile realizate cu
obiective normale şi de distanţe focale lungi se apropie cel mai mult de codiţiile optime de
vizualizare, atât din punctul de vedere al perspectivei statice cât şi al perspectivei cinetice. De
altfel se consideră [*] că distanţa optimă de vizionare a unui spectacol cinematografic este de
circa 2,5 ori mai mare decât lăţimea ecranului de format normal cu raportul laturilor de
1,37:1. Pentru exemplul de mai sus, Lopt. = 2,5 x 6,3 m = 15,75 m. Considerând distanţa
optimă ca unitate, pentru spectatorii care văd imaginea de la o distanţă minimă de 1,5 x
lăţimea ecranului, perspectiva, respectiv senzaţia de adâncime a spaţiului şi viteza aparentă
sunt diminuate de 1,7 ori, iar pentru cei care se găsesc la o distanţă de 3,5 x lăţimea ecranului,
aceleaşi elemente se amplifică de 1,4 ori.

4.5 DEFORMĂRI GEOMETRICE ÎN IMAGINILE FILMATE

Pe baza principiilor care stau la baza formării imaginilor (v. fig. 1.10 şi 8.5), rezultă că
din acelaşi punct de staţie perspectiva obţinută cu un obiectiv pe materialul fotosensbil din
aparatul de luat vederi este identică cu aceea pe care sistemul optic al ochiului o desenează pe
retină. Cu toate acestea, în imaginile realizate de aproape cu obiective superangulare apar
deformări ale desenului de perspectivă, care la vizualizare dau senzaţia deformării obiectelor
filmate. Afirmaţia care se face uneori precum că obiectivul superangular ar deforma
imaginea nu este adevărată deoarece orice obiectiv desenează perspectiva după aceleaşi legi.
De fapt, perspectiva o deformează însuşi realizatorul imaginii prin alegerea unor puncte de
staţie neobişnuit de apropiate pentru ochi, folosind obiective superangulare.
În asemenea condiţii apar disproporţii importante între mărimea imaginii elementelor
componente ale obiectului, în sensul că părţile mai apropiate sunt exagerat de mari în raport
cu părţile mai depărtate (fig.8.14.b). Prin faptul că aceste imagini nu pot fi privite de la
distanţa optimă, în condiţii obişnuite de privire disproporţiile menţionate sunt uşor sesizate şi
dau senzaţia deformării.

Fig.8.24. Un cub în perspectivă:

a -cilindrică; b -conică exagerată.

Pentru redarea corectă a obiectelor de volum, mai ales a celor cu forme geometrice
precise, în imagine toate elementele acestora ar trebui să fie reduse la aceiaşi scară, deci cu
acelaşi coeficient de micşorare condiţie ce presupune folosirea perspectivei cilindrice cu
centrul proiecţiei situat la infinit. Este cazul perspectivei folosite la desenul tehnic, în care
liniile paralele ale obiectelor rămân paralele în imagine. În cazul ochiului şi al imaginilor
obţinute cu obiective de luat vederi acţionează perspectiva conică, în care imaginile sunt
descrescătoare cu distanţa, iar convergenţa liniilor paralele ale unui obiect, în imagine este cu
atât mai pregnantă cu cât punctul de staţie este mai apropiat.
Pentru evitarea deformărilor geometrice, când acestea devin supărătoare, trebuie
folosite obiective cu distanţă focală normală sau lungă, ce obligă la depărtarea punctului de
staţie. În mod normal se acceptă numai deformările obţinute în mod deliberat, cu o anumită
intenţie artistică.
Se analizează în continuare câteva cazuri reprezentative.
În cazul figurii umane, la filmarea de aproape cu obiective grandangulare apar
disproporţii vizibile în redarea elementelor feţei, în sensul că imaginea nasului va fi mai mare
în raport cu imaginea ochilor şi exagerat de mare în raport cu imaginea urechilor, ceea ce
determină o alungire exagerată a feţei în adâncime, uneori până la caricaturizare. Într-un
racursi de jos, exagerat de mare va fi imaginea bărbiei. Dacă nu au o justificare dramaturgică
asemenea deformări trebuie evitate, folosind la limită un obiectiv cu distanţa focală normală.
Se recomandă obiective cu distanţe focale lungi, care obligă la depărtarea aparatului până la
1,75 - 2m, distanţe de la care disproporţiile menţionate nu mai sunt sesizabile.
În cazul construcţiilor de arhitectură, dacă se filmează într-un racursi de jos o clădire
înaltă (fig.8.15.a), înclinând axa aparatului pentru a o cuprinde în cadru, distanţa de la
obiectiv la latura superioară va fi considerabil mai mare decât distanţa până la bază.
Ca urmare a variaţiei distanţelor de la obiectiv la diversele zone ale clădirii, deci a variaţiei
raportului de micşorare, imaginea laturii de sus va fi corespunzător mai mică decât a celei de
jos, imaginea faţadei dreptunghiulare a clădirii căpătând o formă trapezoidală. Privită în
condiţii obişnuite această imagine va produce iluzia de răsturnare a construcţiei spre spate.
Dacă ar fi posibil ca o asemenea imagine să fie privită de la distanţa optimă şi sub acelaşi
unghi sub care a fost înclinată axa optică a obiectivului la filmare, deformarea trapezoidală nu
ar fi nefirească, deoarece tensiunea de orientare a privirii în sus ar reconstitui condiţiile
vederii reale. Pentru evitarea unor asemenea deformări este necesar ca punctul de staţie să fie
depărtat şi ridicat faţă de sol, folosind totodată obiective cu distanţe focale mai lungi.
 c D

e
Fig.8.15. Deformare de racursi:
a -principiul; b –imaginea; c, d-exemplu;

Corijarea deformărilor de racursi devine posibilă dacă planul materialului fotosensibil

din aparatul de luat vederi este adus la paralelism cu planul fotografiat, conform liniei
întrerupte din fig. 4.15.a, deoarece în asemenea condiţii coeficientul de micşorare pentru toate
zonele obiectului rămâne constant:

β=L1/p1=L2/p2=constant
(8.10)

În acest scop aparatele fotografice profesionale pentru formate mari sunt prevăzute cu
cameră obscură deformabilă, respectiv cu posibilitatea înclinării şi a deplasării obiectivului
faţă de planul materialului fotosensibil (v. fig. 8.15,e). Pentru corijarea perspectivei s-au
construit şi pentru aparatele de filmat dispozitive ce permit obiectivului înclinarea şi
deplasarea în plan vertical şi orizontal, cu un control riguros al poziţionării.
Datorită fenomenelor prezentate mai sus, imaginile cinematografice cu mişcări de
panoramare pe verticală, realizate cu obiective superangulare, crează senzaţia de răsturnare
continuă a obiectelor înalte, clădiri, copaci etc, pe când la o panoramare pe orizontală
senzaţia va fi de rotire a acestora faţă de observator, în sens invers celei de panoramare.
Cauzele acestor deformări constau tot în neconcordanţa dintre condiţiile privirii obiectelor în
timpul filmării şi în timpul vizualizării. Dacă la filmare observatorul panoramează împreună
cu aparatul de filmat, schimbând continuu direcţia de privire, la vizualizare acesta rămâne
nemişcat, iar imaginea se deplasează faţă de el.
În imaginile obiectelor situate spre marginile cadrului filmat cu obiective
superangulare de construcţie normală apar deformări dimensionale caracerizate prin alungiri
spre extremităţile câmpului imaginii, sesizabile mai ales dacă în cadru se găsesc mai multe
corpuri de aceeaşi formă şi mărime care facilitează comparaţia: sfere, coloane verticale, etc,
dispuse într-un plan perpendicular pe axa optică a obiectivului.
În planul proiecţiei K din fig. 8.16.a, o sferă marginală cu diametrul d va prezenta o
alungire până la diametrul aparent:

da=d / cos
(8.11)
unde:  este coordonata unghiulară a sferei considerate şi 1/cos - coeficientul de alungire.
De exemplu, pentru unghiul  = 50o, diametrul aparent este de 1,5 ori mai mare decât
diametrul real. Datorită egalităţii unghiurilor  şi ', în planul materialului fotosensibil K', se
vor reproduce deformările din planul K, astfel că imaginea unor sfere, de exemplu, capătă
forma unor elipse orientate cu axa mare radial.

Fig.8.16. Deformări în imaginea corpurilor situate spre marginea cadrului:

a -pentru obiective superangulare de construcţie normală;b -pentru obiective retrofocale.

În cazul obiectivelor superangulare de tip retrofocal (fig.8.16.b), alungirile sunt

ameliorate deoarece unghiul ' din splaţiul imagine este considerabil mai mic decât  din
spaţiul obiect. În schimb, la aceste obiective, scăderea valorii unghiului ' conduce la o
micşorare şi o deplasare spre centrul cadrului a imaginii obiectelor marginale. Acest fenomen
determină curbarea liniilor drepte situate în afara zonei centrale a cadrului, rezultând o aşa
zisă perspectivă sferică (fig.8.17.b).
 C d
Fig.8.17 Imagini în perspectivă:
a -rectiliniară; b -sferică, obţinută cu un obiectiv superangular retrofocal
c,d –fotografii cu obiective ochi de peşte, NIKOR, cu unghiul de cuprindere de 180 o