Context

Comedia apare în 1884 dar este publicată un an mai târziu în revista „Convorbiri literare”, XVIII, nr.
11 în 1885. Este una dintre cele 4 comedii ale lui Caragiale pe lângă „O noapte furtunoasă”, „D-ale
carnavalului”, „Conu Leonida față cu reacțiunea”, opere în care scriitorul urmărește surprinderea
moravurilor societății burgheze din acea perioadă. Ca procedee artistice întâlnim satira, sarcasmul,
ironia, comicul. Caragiale e un fin observator al societății burgheze în care trăiește, astfel în opinia lui
Garabet Ibrăileanu acesta „face concurență stării civile”, formula sa artistică fiind „realismul tipic” (T.
Vianu). Piesa a fost jucată în premieră, pe scena Teatrului Național din București, la 13
noiembrie 1884, înregistrând un mare succes de public însă nu a fost bine primită de criticii literari ai
vremii.

1. Încadrare într-un curent, într-o specie literară

Textul este o comedie, o specie epică în care comicul (procedeu artistic fundamental aici) se
amestecă cu tragicul, în care este evidențiat un conflict superficial, soluționat de obicei într-un final
fericit. Satirizând realități sociale nepotrivite sau moravuri individuale ea se definește în funcție de
tipul de comic utilizat și poate fi de situații, de moravuri, de caracter, de intrigă, de salon, ori
bulevardieră (vodevilul), eroică sau tragică etc.

Putem încadra textul în curentul clasicism tocmai prin critica moravurilor, caracterul satiric (o
perspectivă ironică asupra burgheziei și a societății politice românești din sec al XIX-lea), prin
susținerea valorilor clasice de bine, frumos, adevăr, căpătând astfel și un scop didactic, moralizator
dar și prin respectarea regulii celor trei unități de timp (loc- „capitala unui județ de munte”, timp- sec
al XIX-lea, acțiune). Ține și de realism prin impresia de veridicitate pe care o creează, prin utillizarea
tehnicii detaliilor prin ironie și prin construcția personajelor tipologice (Zaharia Trahanache- tipul
încornoratului, Zoe T.- tipul amorezei cochete etc.).

2. Tema și viziunea despre lume

Tema o reprezintă viața distorsionată a burgheziei românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea

descrisă minuțios în toate aspectele ei (intimitate, politică, administrație etc.). Discuția inițială
este secvența ce reflectă specificul raporturilor dintre autoritățile statului. Ghiță, dă umil raportul
prefectului despre rondul zilei executând cu slugărnicie și servilism ordinele primite. Corupția și
abuzul în serviciu sunt trecute cu vederea, Tipătescu este conștient de leafa mică a polițaiului și nu
reacționează la steagurile pe care acesta le fură. Într-o altă secvență, Zoe îl convinge pe Tipătescu,
printr-un șantaj emoțional, să-și dea votul, de dragul reputației ei, candidatului aflat în opoziție,
exprimând astfel imoralitatea vieții personale dar și instabilitatea deciziilor politice.

Viziunea despre lume este una clasică prin critica adusă unor moravuri sociale ale vremii: imoralitate,
abuz în serviciu, incultură, demagogie, parvenitism.

3. Elemente de structură

Titlul constituie motivul central dar și intriga piesei. Prima este o scrisoare de dragoste a Zoei către
Tipătescu, găsită de cetățeanul turmentat, sustrasă de la acesta prin vicleșug de Cațavencu, pierdută
apoi de acesta cu ocazia marii adunări dinainte de alegeri, regăsită de cetățeanul turmentat și
înapoiată Zoei. O altă scrisoare este tot una compromițătoare prin care Agamemnon Dandanache își
câștigă postul de deputat. Aflat la începutul și la finalul piesei motivul dă o simetriei operei. La nivel
simbolic scrisoarea devine o armă de șantaj folosită pentru preluarea puterii politice, denotând
parvenitismul și lipsa de scrupule a personajelor.

Compoziție

Piese este organizată în 4 acte. În primul act ni se prezintă contextul social, economic și politic în care
ne aflăm. Astfel acțiunea are loc în „capitala unui județ de munte”, în zilele noastre (respectiv
sfârșitul secolului al XIX-lea). Primele personaje care apar în scenă sunt Tipătescu și polițaiul
Pristanda, omul său credincios. Din discuțiile lor deducem raporturile de opoziție sau coaliție dintre
celelalte persoanje, detalii referitoare la situația politică sau familială ale altora. Apoi își face apariția
Zaharia Trahanache, venerabil om politic, președinte de comitete și comisii și anunță existența unei
scrisori de amor compromițătoare, aflată în mâinile adversarului politic Cațavencu dar pe care, în
naivitatea lui, o crede o plastografie. Cei doi amorezi însă, acționează impulsiv și caută o cale de a
smulge scrisoarea adversarului politic.

Actul al doilea debutează cu numărătoarea estimativă a voturilor pentru fiecare tabără politică.
Farfuridi și Brânzovenescu, avocați și aliați politici ai lui Tipătescu, se tem de o eventuală trădare a
acestuia, fapt întreținut și de numeroasele vizite la adversarul politic, Cațavencu. Tipătescu ordonă
arestarea și percheziționarea casei lui Cațavencu, fără vreun rezultat favorabil, însă acesta este
eliberat la cererea Zoei care, în ciuda dezacordului lui Tipătescu, îi oferă sprijin politic adversarului
Cațavencu, în schimbul scrisorii. În mijlocul acestor frământări politice și personale, se primește o
depeșă de la centru ce solicită alegerea unui candidat trimis de aici.

Actul III prezintă ședința și discursurile electorale demagogice ale lui Cațavencu și Farfuridi din sala
primăriei. Între timp Trahanache găsește o poliță falsificată a lui Cațavencu pe care intenționează să o
folosească drept armă de șantaj. La un moment dat se anunță numele candidatului numit de la
centru în urma depeșei primite în persoana lui Agamemnon Dandanache. Lucru acesta creează haos
în sală, învălmășeală în care Cațavencu pierde pălăria cu scrisoarea care este găsită de cetățeanul
turmentat și predată destinatarului Zoe.

Ultimul act aduce și rezolvarea conflictului inițial, scrisoarea ajungând înapoi la Zoe Trahanache. Își
face apariția în scenă Agamemnon Dandanache, mai prost și mai incult decât candidații locali,
mărturisind că ajunsese aici printr-o altă scrisoare compromițătoare, folosită ca armă de șantaj. Piesa
se încheie cu festivitatea în cinstea noului candidat ales, condusă de însuși Cațavencu.