NICHITA STĂNESCU

Proiect realizat de:  Dumitraș Denisa-Emilia

I. Etapa tinereții:

• (1) Sensul iubirii(1960)

• (2) O viziune a sentimentelor(1964)
• Pădure arsă - Nichita Stănescu
Cădeau fulgi negri. Şirul de copaci
lucea, când îmi mutăm pe el privirea.
De-atâta vreme rătăceam tăcut
târându-mi singur amintirea.
Şi se făcea că stelele scrâşnind
îşi îmbucau, înţepenite, dinţii.
Maşină infernală ce bătea
un timp oprit, al conştiinţii.
Apoi, se lasă o tăcere groasă
şi fiecare gest pe care-l fac
cozi de cometă-n aer lasă
şi fiece privire aruncată
o-aud cum sună întâlnind
vreun copac.
Ce căutai, copile, - acolo,
cu mâinile prelungi și umeri ascuțiți,
pe care-aripile abia de se uscară,
fulgi negri, balansându-se în seară.
Un orizont urlând și nevăzut
zvârlindu-și limbile și antracitul,
întruna mă târa prin șirul mut,
aproape gol alunecându-mi trupul.
Ardea orașu-n depărtări de fum,
ardea sub avioane rugu-i rece.
Noi doi, pădure, ce facum?
De ce te-au ars, pădure,-n fald de
scrum
și peste tine luna nu mai trece?
 •Meditație de iarnă
• Mister de băieţi 
Zidul cerului cenușiu creștea​
la capătul câmpiei înghețate.​
Pe frânghia-unei raze lăsate dintr-o stea​ Ah, din fugă săream sub arţar,
se cobora încet, cu mâinile-ncleștate,​ smulgându-i o frunză cu dinţii!
făptura ce-am avut-o, timidă, străvezie​ (Pieile Roşii, pe sub arţar,
pe vremea când eram copil.​ goneau, arătându-şi toţi dinţii!)
​ Iată lassoul, mâna, atentă,
Cu scoici bătea peste câmpie​ ocheşte bizonul de aer...
un vânt marin, vuind febril.​ Ah, din fugă săream sub arţar,
De ce-mi răsai, o, soare, de lagună,​ smulgându-i o frunză cu dinţii!
cristalizându-mi sarea de demult,​ (Timp suspendat, ţie, copilărie,
ca să plutim pe ceruri, împreună,​ văzduhu-ţi lingea talpa şi gleznele.)
și-n amintire să te-ascult?!​ Cum săreai sub arţar, copilărie,
​ cu genunchii lângă bărbie şi gleznele!...
A fost o vreme rece, înclinată,​
Iată lassoul, mâna, atentă,
cu ani înceți, sporind tăcerea,​
ocheşte bizonul de aer!
ce nu se mai sfârșeau odată​
și nu plecau spre nicăierea​
Războiul înfigea-n câmpie​
săgeata trupurilor rupte​
și tu priveai, copilărie,​
moartea, cu clinuri nentrerupte.​
​
De-aceea-mi întretai pe frunte​
cu orizontul, dungi fugind​
și nu mai vreau să-ntorci spre mine​
absurdul chip, plângând, rânjind.​

​
​