Nichita Stanescu

Padurea arsa

Cădeau fulgi negri. Şirul de copaci

lucea, când îmi mutăm pe el privirea.
De-atâta vreme rătăceam tăcut
târându-mi singur amintirea.

Şi se făcea că stelele scrâşnind

îşi îmbucau, înţepenite, dinţii.
Maşină infernală ce bătea
un timp oprit, al conştiinţii.

Apoi, se lasă o tăcere groasă

şi fiecare gest pe care-l fac
cozi de cometă-n aer lasă
şi fiece privire aruncată
o-aud cum sună întâlnind
vreun copac.

Ce căutai, copile, - acolo,

cu mâinile prelungi şi umeri ascuţiţi,
pe care-aripile abia de se uscară,
fulgi negri, balansându-se în seară.

Un orizont urlând şi nevăzut

zvârlindu-şi limbile şi antracitul,
întruna mă târa prin şirul mut,
aproape gol alunecându-mi trupul.

Ardea oraşu-n depărtări de fum,

ardea sub avioane rugu-i rece.
Noi doi, pădure, ce facum?
De ce te-au ars, pădure,-n fald de scrum
şi peste tine luna nu mai trece?
Burned forest

Black snow was falling. The tree line

shone when I turned to see -
I had wondered long and silent,
alone, trailing memory behind me.

And it seemed the stars, fixed as they were,

ground their teeth, a stiffened nexus,
an infernal machine, tolling
the halted hours of conciousness.

Then, a thick silence descends,

and my every gesture
leaves a comet tail in the heavens.

And I hear evey glance I cast

as it echoes against
some tree.

Child, what were you seeking there,

with your gangly arms and pointed shoulders
on which the wings were barely dry -
black snow drifting in the evening sky.

A horizon howling, far from view,

darting its tongues and anthracite,
dragged me forever down the mute row,
my body, half naked, sliding from sight.

In distances of smoke the town afire,

blazing beneath the planes, a frigid pyre.
We two, forest, what did we do?
Why did they burn you, forest, in a toga of ash -
and the moon no longer passes over you?