NICHITA STĂNESCU

Proiect realizat de:  Dumitraș Denisa-Emilia

 Încadrarea poeziei în opera autorului:

Etapele creației lui Nichita Stănescu pot fi următoarele:

I. Etapa tinereții:
• Sensul iubirii( 1960)
• O viziune a sentimentelor (1964)
• Dreptul la timp (1965)

II. Etapa maturității:

•    11 elegii (1966)

III. Etapa neecuvintelor:

• Alfa
• Oul și sfera (1967)
• Necuvintele (1969)
• În dulcele stil clasic (1970)
• Operele imperfecte (1979)
• Nodurti și semne (1982)
• Pădure arsă - Nichita Stănescu
Cădeau fulgi negri. Şirul de copaci
lucea, când îmi mutăm pe el privirea.
De-atâta vreme rătăceam tăcut
târându-mi singur amintirea.
Şi se făcea că stelele scrâşnind
îşi îmbucau, înţepenite, dinţii.
Maşină infernală ce bătea
un timp oprit, al conştiinţii.
Apoi, se lasă o tăcere groasă
şi fiecare gest pe care-l fac
cozi de cometă-n aer lasă
şi fiece privire aruncată
o-aud cum sună întâlnind
vreun copac.
Ce căutai, copile, - acolo,
cu mâinile prelungi și umeri ascuțiți,
pe care-aripile abia de se uscară,
fulgi negri, balansându-se în seară.
Un orizont urlând și nevăzut
zvârlindu-și limbile și antracitul,
întruna mă târa prin șirul mut,
aproape gol alunecându-mi trupul.
Ardea orașu-n depărtări de fum,
ardea sub avioane rugu-i rece.
Noi doi, pădure, ce facum?
De ce te-au ars, pădure,-n fald de
scrum
și peste tine luna nu mai trece?
•Meditație de iarnă
Zidul cerului cenușiu creștea
la capătul câmpiei înghețate.
Pe frânghia-unei raze lăsate dintr-o stea
se cobora încet, cu mâinile-ncleștate,
făptura ce-am avut-o, timidă, străvezie
pe vremea când eram copil.
Cu scoici bătea peste câmpie
un vânt marin, vuind febril.
De ce-mi răsai, o, soare, de lagună,
cristalizându-mi sarea de demult,
ca să plutim pe ceruri, împreună,
și-n amintire să te-ascult?!
A fost o vreme rece, înclinată,
cu ani înceți, sporind tăcerea,
ce nu se mai sfârșeau odată
și nu plecau spre nicăierea
Războiul înfigea-n câmpie
săgeata trupurilor rupte
și tu priveai, copilărie,
moartea, cu clinuri nentrerupte.
• Mister de băieţi 
Ah, din fugă săream sub arţar,
smulgându-i o frunză cu dinţii!
(Pieile Roşii, pe sub arţar,
goneau, arătându-şi toţi dinţii!)
Iată lassoul, mâna, atentă,
ocheşte bizonul de aer...
Ah, din fugă săream sub arţar,
smulgându-i o frunză cu dinţii!
(Timp suspendat, ţie, copilărie,
văzduhu-ţi lingea talpa şi gleznele.)
Cum săreai sub arţar, copilărie,
cu genunchii lângă bărbie şi gleznele!...
Iată lassoul, mâna, atentă,
ocheşte bizonul de aer!

De-aceea-mi întretai pe frunte

cu orizontul, dungi fugind
și nu mai vreau să-ntorci spre mine
absurdul chip, plângând, rânjind.
II. VIZIUNE A  SENTIMENTELOR

• Vârsta de aur a dragostei.

Mâinile mele sunt îndrăgostite, Jupiter e galben, şi Hera

vai, gura mea iubeşte,
şi iată, m-am trezit
că lucrurile sunt atât de aproape de mine,
încât abia pot merge printre ele
fără să mă rănesc.
E un sentiment dulce acesta,
de trezire, de visare,
şi iată-mă fără să dorm,
aievia văd zeii de fildeş,
îi iau în mână şi
îi înşurubez râzând, în lună,
ca pe nişte mânere sculptate,
cum trebuie că erau pe vremuri,
împodobite, roţile de cârmă ale corăbiilor.
cea minunată e argintie.
Izbesc cu stânca-n roată şi ea se urneşte.
E un dans iubito, al sentimentelor,
zeiţe-ale aerului, dintre noi doi.
Şi eu, cu pânzele sufletului
umflate de dor,
te caut pretutindeni, şi lucrurile vin
tot mai aproape,
şi pieptul mi-l strâng şi mă dor.