3.

PERSONAJUL PRINCIPAL: ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL Alexandru Lăpuşneanul este personajul

principal al nuvelei, este un personaj romantic, excepţional, care acţionează în situaţii excepţionale,
cum ar fi scena uciderii boierilor, a pedespsirii lui Moţoc şi a morţii domnitorului. Întruchipează tipul
domnitorului tiran şi crud, care conduce ţara într-un mod absolutist, fără a ţine cont de părerile
boierilor. Personajul este construit din contraste şi în antiteză cu celelalte personaje, are o psihologie
complexă, cu calităţi şi defecte puternice. Destinul personajului este urmărit cu ajutorul celor patru
replici plasate în fruntea capitolelor şi având rol de moto. Alexandru Lăpuşneanul doreşte să impună
autoritatea domnească prin orice mijloace. Afirmaţia din ultimul capitol „Eu nu sunt călugăr, sunt
domn!” reflectă faptul că îşi înfruntă destinul chiar şi atunci când este pus în faţa limitelor omeneşti,
cum ar fi boala sau moartea. Personajul nu evoluează pe parcursul nuvelei, trăsăturile sale principale
fiind prezentate încă de la început: este hotărât, crud, inteligent, prefăcut, bun cunoscător al
psihologiei umane, abil politic. Este caracterizat direct, de către narator, de către celelalte personaje
şi chiar de el însuşi, şi indirectprin fapte, limbaj, atitudini, comportament, relaţii cu alte personaje.
Naratorul realizează în mod directportretul fizic al domnitorului prin descrierea vestimentaţiei
specifice vremii: „Purta coroana Paleologilor, şi peste dulama poloneză de catifea stacoşie, avea
cabaniţa turcească.” De asemenea, înregistrează gesturile şi mimica personajului prin notaţii scurte:
„Spun că în minitul acela el era foarte galben la faţă şi că racla sfântului ar fi tresărit”, „Răspunse
Lăpuşneanul cu sânge rece.” Caracterizarea realizată de alte personaje este succintă: mitropolitul
Teofan spune despre domnitor: „Crud şi cumplit este omul acesta”, în timp ce Spancioc îl numeşte
tiran: „sângele cel pângărit al unui tiran ca tine.” Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele
care evidenţiază cruzimea (trăsătura esenţială a personajului), dar şi dorinţa lui de a distruge
influenţa boierilor Hotărârea de a avea puterea domnească reiese încă de la începutul nuvelei, din
episodul în care primeşte solia boierilor. La încercarea acestora de a-l face să renunţe la tronul
Moldovei, Alexandru Lăpuşneanul răspunde astfel: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau, răspunse
Lăpuşneanul, a cărui ochi scânteiară ca un fulger, şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi
merge ori cu voia, ori fără voia voastră. Să mă întorc? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul
îndărăpt.”Hotărârea este pusă în practică prin guvernarea cu ajutorul terorii, deoarece domnitorul
reuşeşte să contracareze posibilele încercări de revoltă a boierilor, activitate care culminează cu
uciderea celor 47 de boieri. Nu îşi va pierde această hotărâre şi tărie decaracter nici în clipa morţii,
când revine asupra deciziei de a se călugări şi ameninţă pe cei din jur: „M-aţi popit voi, dar de mă voi
îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu!” Voinţei neabătute i se asociază şi alte trăsături. Abilitatea în
ceea ce priveşte relaţiile umane,diplomaţia, cunoaşterea psihologiei umane, sunt calităţi ale
conducătorului, dar în acest caz sunt folosite pentru consolidarea puterii absolute, nu pentru o
cârmuire corectă a ţării. Cunoscând oamenii, le face promisiuni care îi liniştesc, dar care ascund de
fapt un plan de răzbunare. Promisiunea pe care i-o face lui Moţoc: „îţi făgăduiesc că sabia mea nu se
va mânji în sângele tău; te voi cruţa, căci îmi eşti trebuitor, ca să mă mai uşurezi de blăstemurile
norodului” îl linişteşte pe boierul intrigant, care se crede util domnitorului şi care crede că a reuşit să
reintre în graţiile acestuia. Planul de răzbunare al lui Lăpuşneanul este însă crud deoarece îl predă pe
Moţoc mulţimii care îl sfâşie: „Du-te de mori pentru binele moşiei dumitale, cum ziceai însuşi când
îmi spuneai că nu mă vrea, nici mă iubeşte ţara. Sunt bucuros că-ţi răsplăteşte ţara pentru slijba ce
mi-ai făcut, vânzându-mi oastea lui Anton Sechele, şi mai pe urmă lăsându-mă şi trecând de partea
Tomşii.”Sacrificându-l pe boier, se răzbună pentru trădarea acestuia şi manipulează mulţimea
revoltată, de a cărui putere este conştient: „Proşti, dar mulţi.” În acest episod dă dovadă de stăpânire
de sine şi de sânge rece O altă promisiune pe care o respectă este oferirea unui „leac de frică”
doamnei Ruxanda, care îl rugase să nu mai verse sânge nevinovat. Alcătuirea piramidei din capetele
boierilor şi oferirea acesteia drept lecţie pentru soţie, pune în evidenţă sadismul domnitorului. El se
stăpâneşte în momentul în care Ruxanda încearcă să-l convingă să renunţe la crime şi are impresia că
doreşte să se amestece în conducerea ţării, dar nu iartă atitudinea ei şi se răzbună prin acest „leac de
frică”: „- Muiere nesocotită! strigă Lăpuşneanul sărind drept în picioare, şi mâna lui, prin deprindere,
se răzămă pe junghiul din cingătoarea sa; dar îndată stăpânindu-se se plecă, şi rădicând de Ruxanda
de jos [...]. – Îţi făgăduiesc că de poimâine nu vei mai vedea, răspunse Alexandru-Vodă; şi mâne îţi voi
da un leac de frică.” Deţine arta disimulării şi regizează cu inteligenţă invitaţia la ospăţul de împăcare
cu boierii, care este de fapt o cursă. Inteligent, alege ca loc al discursului său biserica, pentru a le
sugera boierilor că s-a căit şi că doreşte o mai bună înţelegere cu aceştia: „Boieri dumneavostră! Să
trăim de acum în pace, iubindu-ne ca nişte fraţi, pentru că aceasta este una din cele zece porunci: Să
iubeşti pe aproapele tău ca însuşi pre tine, şi să ne iertăm unii pe alţii, pentru că suntem muritori,
rugându-ne Domnului nostru Isus Hristos – îşi face cruce – să ne ierte nouă greşalele, precum iertăm
şi noi greşiţilor noştri.” De asemenea, are o inteligenţă diabolică, reuşind să manipuleze boierii sau
poporul şi să-şi pună în aplicare planurile. Cruzimea este o însuşire obişnuită în această perioadă
istorică dominată de lupta pentru putere (tot de cruzime dau dovadă şi Spancioc şi Stroici care asistă
la moartea domnitorului), dar în cazul lui Lăpuşneanul este exagerată, are manifestări excepţionale,
de unde şi încadrarea personajului în tipologia romantică. Domnitorul asistă râzând la măcelul
boierilor: „Cât pentru Lăpuşneanul, el luasă pre Moţoc de mână şi se trăsesă lângă o fereastră
deschisă, de unde privea măcelăria ce începuse. El râdea; iar Moţoc, silindu-se a râde ca să placă
stăpânului, simţea părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind.” După uciderea celor 47 de
boieri îi promite doamnei Ruxanda că nu va mai ucide, dar născoceşte schingiuri „ca să nu uite dorul
lui cel tiranic de a vedea suferiri omeneşti”. În final dă dovadă din nou de cruzime când ameninţă să-
şi ucidă propriul fiu pe care îl crede un uzurpator al puterii sale. Uciderea lui prin otrăvire este singura
cale de a-l opri să mai facă rău, dar în acelaşi timp este o pedeapsă pentru cruzimea sa.