În tinerețe, fiind impresionat de pe urma unui contact cu aborigenii în timpul călătoriei în jurul lumii,

Charles Darwin (foto sus) a scris în Jurnalul său:

„Mirarea pe care am resimțit-o văzând pentru prima dată un grup de oameni din Țara de Foc nu-mi va
părăsi niciodată memoria; imediat, un gând m-a cuprins: așa arătau, deci, și strămoșii noștri. Acești
oameni erau goi-goluți, (...) părul le era lung și încâlcit, gura le tremura de emoție, iar fața le era
sălbatică, teribilă și neîncrezătoare. Nu posedau practic nicio tehnică și, ca niște animale sălbatice, trăiau
cu ce prindeau; nu erau conduși de nimeni și erau fără milă față de toți cei care nu aparțineau micuțului
lor trib” [apud Deliège, 2007, p. 178].

Așadar, lui Charles Darwin însuși nu i-a fost străină descrierea populațiilor aborigene într-un limbaj
obișnuit pentru secolul XIX, conform dihotomiei „rasă superioară” versus „rasă inferioară”; deși aici
Darwin a invocat totuși nivelul dezvoltării lor culturale, nu nemijlocit apartenența rasială.

Comună pentru majoritatea cercetătorilor de atunci era atitudinea negativă față de căsătoriile
interrasiale. O opinie populară era că încrucișarea interrasială provoacă alterarea speciei, ducând la
pieirea ei din punct de vedere atât fizic, cât și moral, iar Charles Darwin, vizitând Brazilia în timpul
călătoriei sale pe vasul Beagle, rămase uluit de faptul că văzuse acolo cazuri multiple de coabitare a
albilor cu oameni de altă culoare. El a scris că diferențele între negrii africani și europeni sunt atât de
izbitoare, încât orice anatomist i-ar clasifica drept specii separate și numai tendințele de coabitare
observate de el îl făcuseră să mediteze că totuși e vorba probabil de rase (sau subspecii) ale unei singure
specii. În pofida acestor mențiuni și impresii personale, Darwin, în general, avuse o gândire progresistă
pentru acele vremuri, nu doar sub aspect teoretic științific, ci și social. El s-a manifestat foarte activ în
favoarea abolirii sclaviei, considera că ar fi un prilej de mândrie pentru Anglia dacă ar fi prima națiune
europeană care să condamne oficial practica sclaviei. De asemenea, susținea afirmarea femeilor în
domeniul științei, contrar stereotipurilor și impedimentelor din acele vremuri.

Totuși, ideea de ierarhizare a raselor era un concept destul de răspândit în acea epocă, împărtășit de mii
de savanți, iar Darwin nu avea cum să evite subiectul în explicarea teoriei despre evoluția lumii vii. În
cartea sa Originea omului (The Descent of Man), Darwin declarase că rasele umane pot fi aranjate într-o
anumită ierarhie, după capacitățile lor mintale și aptitudinile sociale. Cu alte cuvinte, între oameni se pot
întrevedea un șir de gradații fine [Darwin, 1871, p. 34-35, 249]. Per ansamblu însă, el vedea evoluția
lumii vii ca pe un arbore, nu ca pe o scară: organismele evoluau și pe verticală, și pe orizontală, prin
ramificare în diverse direcții. În opinia lui Darwin, rasele s-au diversificat grație selecției sexuale: în
diferite regiuni geografice s-au format diferite predilecții estetice, în favoarea trăsăturilor preponderent
întâlnite în cadrul populațiilor de acolo, și în așa fel s-au consolidat și s-au amplificat diferențele minore
inițial existente [ibid., p. 250].

Conform tezelor darwiniste, caracterele regionale, accentuate prin selecție sexuală, s-au statornicit de-a
lungul mileniilor ca trăsături rasiale de bază. Totodată, el considera că diferențele în dezvoltarea socială a
popoarelor sunt mai curând consecințe ale influenței factorilor de mediu, consecințe chiar ale norocului
istoric, decât efecte ale culorii pielii pe care o are un popor sau altul. Deci, după cum vedem, Darwin a
privit diferențele rasiale mai degrabă ca un produs recent în istoria speciei, ca rezultat al unei divergențe
dintr-un trunchi comun, nu ca o dovadă a unei evoluții paralele, separate din start; el era mai curând un
monogenist.

E de remarcat aici că susținătorul cel mai cunoscut al lui Darwin, anatomistul englez Thomas Huxley (foto
dreapta), elaborase în acea perioadă o clasificare a raselor umane care, într-o oarecare măsură, este
utilizată și în zilele noastre. Huxley a împărțit rasele în patru tipuri mari în funcție de pigmentația lor și
alte trăsături fizice. Astfel, există tipul australoid, tipul mongoloid, tipul negroid și tipul xanthochroic
(adică deschis la culoare, reprezentat de albi). Huxley admitea diverse combinații dintre cei cu piele
deschisă și cei cu piele închisă, prin producerea unor tipuri intermediare, cum ar fi tipul melanochroic
(adică albi întunecați) [Huxley, 1870].

Tot Huxley, de altfel, a fost primul naturalist care, în baza teoriei darwiniste, a avut cutezanța să
promoveze public conceptul originii evolutive a omului, în dezacord cu mitul creației biblice. În cartea
Evidențe privind locul omului în natură (Evidence as to Man’s Place in Nature), el a atras atenția asupra
asemănării frapante dintre organizarea biologică a cimpanzeului, a gorilei și a omului [Huxley, 1863].
Convingerile lui Huxley despre înrudirea dintre maimuțele antropoide africane și om l-au încurajat pe
Darwin să emită deducția sa vestită că oamenii își au originea în Africa, unde ar trebui să căutăm
strămoșii direcți ai speciei noastre.

Un alt susținător al lui Darwin din acea perioadă a fost biologul german Ernst Haeckel (foto sus). El însă a
avut câteva viziuni separate privind evoluția omului. Mai întâi, în opinia lui Haeckel, gibonii și urangutanii
din sud-estul Asiei erau mai apropiați de strămoșii omului decât gorilele și cimpanzeii din Africa; potrivit
lui, dovezile evoluției umane timpurii se află sub apele Oceanului Indian, unde cândva exista litoral. Apoi,
el considera că specia umană poate fi clasificată în nouă rase (le numea și specii), amplasate strict
ierarhic. Diagrama sa a fost publicată în 1868 în lucrarea Istoria naturală a creației (Natürliche
Schöpfungsgeschichte) și sugera dezvoltarea liniară, progresivă a inteligenței și a trăsăturilor morale.

Rasa europeoidă ocupa poziția superioară, în timp ce australienii, africanii și papuașii se aflau în partea
inferioară a diagramei, respectiv se refereau la o etapă mai primitivă a evoluției umane (vezi imaginea).
Potrivit lui Haeckel, diferența dintre rase se datora selecției naturale sub impactul condițiilor de mediu:
rasele se deosebesc după capacitatea lor de a face față unor sau altor medii de viață și aceste deosebiri
sunt nu doar morfologice, ci și comportamentale. Iată de ce, sub acest aspect, în opinia acelui savant,
unele rase puteau fi considerate superioare altora și ele până în prezent continuă să fie supuse evoluției,
să fie supuse schimbărilor.