Liberţii din jurul lui Claudius ştiau prea bine, din experienţa de până atunci, că o nouă împărăteasă ce

urma să ia locul Messalinei va exercita o mare influenţă asupra firii slabe a bătrînului împărat, mai ales în
ceea ce priveşte aranjarea succesiunii la tron. În asemenea situaţie, fiecare libert a luptat ca să triumfe
candidata sa, care putea să-i asigure în viitor continuarea jocului de obţinere a unor foloase personale.

Narcissus îl sfătuia pe văduv să se recăsătorească cu cea de-a doua fostă soţie a sa, Aelia Paetina,
motivând că această femeie sterilă se va îngriji ca o adevărată mamă de educaţia celor doi fii ai săi,
Britannicus şi Octavia. Callistus, dimpotrivă, propunea în locul Aeliei Paetina, pe Lollia Paulina, văduvă,
fără copii, deci fără de nici un fel de gelozie maternă faţă de cei doi prinţi. Pallas susţinea însă pe amanta
sa, Iulia Agrippina, fiică a lui Germanicus şi a Agrippinei Senior, mama lui Nero (deci nepoata lui Claudius
I !), deoarece:„… ar face astfel să se întâlnească acest nobil vlăstar al familiei Iulia laolaltă cu urmaşii
familiei Claudia şi că o femeie care şi-a dovedit rodnicia pântecelui şi care este şi în floarea tinereţii nu
trebuie să ducă în altă casă strălucirea cezarilor” (Tacitus, Anale, XII, 2).

Ezitarea temporară a împăratului a fost în cele din urmă învinsă de argumentul lui Pallas şi de „vraja
Agrippinei”, care venea adesea la locuinţa unchiului, pe care îl „săruta şi-l mângîia folosindu-se de
dreptul de rudă” (Suetonius, Clandius, 25). Încă nu luase loc pe tron alături de Claudius, şi Agrippina îşi
făcuse planul de a exercita ea direct conducerea şi de a asigura succesiunea la domnie fiului său, prin
căsătorirea lui Nero cu Octavia, deoarece „…se părea că nimic nu este greu pentru sufletul unui împărat,
ale cărui iubiri şi uri erau însufleţite sau poruncite de alţii” (Tacitus, Anale, XII, 3).

Dar căsătoria legală a unchiului cu o nepoată de frate apărea ca un adevărat incest. În mintea poporului
superstiţios se considera ca prevestitoare de mari nenorociri pentru stat. Încurcătura a fost rezolvată de
Lucius Vitellius, cel ce săruta cândva papucul Messalinei. Totul se desfăşură ca într-o comedie ! Cu un
proiect în mână, acest om lipsit de scrupule s-a prezentat în Senat şi a arătat înaltei instituţii că sunt în
joc „interesele întregii lumi” dacă nu se ajunge la realizarea acestei căsătorii. Un senatusconsult „îl
obligă” pe Claudius să ia de soţie pe Agrippina, „o femeie deosebită ca neam, ca zămislire de prunci şi
curăţenie sufletească”. După terminarea acestei comedii matrimoniale, Tacitus (Anale, XII, 7), nota cu
amărăciune:
„De aici încolo încep răsturnările în stat. Totul se supunea unei femei, care nu se juca, din toane, ca
Messalina, cu treburile statului roman;fu o tiranie severă şi aproape bărbătească;în lume, ţinută aspră şi
mai adesea trufie;în palat nici urmă de destrăbălare, afară numai dacă, aceasta era în folosul
despotismului ei. Patima ei nesăţioasă de aur se acoperea sub ticluirea că se asigură mijloace pentru
stat”. Numai către sfârşitul vieţii, Claudius a regretat căsătoria sa cu vicleana nepoată, despre care în
primele zile de matrimoniu „spunea peste tot că ea este ca şi fiica lui, eleva lui, că s-a născut în casa lui şi
a fost crescută pe genunchii lui” (Suetonius, Claudius, 39).

Cine a fost Iulia Agrippina?

Agrippina s-a născut la 6 noiembrie anul 15 e.n. în oraşul renan care se va chema mai târziu, după
numele ei, colonia Agrippinesis, azi Koln — Cologne. În acel moment, tatăl său, Germanicus, însoţit de
mama sa, Agrippina Senior, ducea război cu triburile germanice de la Rin. Micuţa căpătă numele bunicii
sale Agrippina. Ca şi mama sa, a fost o autentică urmaşă a Iuliei, lacomă, crudă, imorală şi despotă. La
aceste defecte se adăugau o inteligenţă pornită spre răutate, o dorinţă de autoritate fără fimită şi o
ambiţie rar întâlnită. Nu a fost însă atât de fecundă ca mama sa, care în 14 ani a născut nouă copii, dintre
care mai trăiau în anii 37—41, în afară de ea, numai trei:Caligula, Iulia Drussila şi Iulia Livilla.

Din prima sa căsătorie cu Cnaeus Domitius Ahenobarbus, un strănepot al lui Augustus, şi unul dintre cei
mai brutali şi depravaţi oameni ai epocii, avusese pe fiul său, Lucius Domitius Ahenobarbus, viitorul
Nero. Tatăl lui Nero trăise mult timp în anturajul palatului, îl însoţise pe Germanicus în expediţia sa din
Orient şi, din dorinţa lui Tiberius, se căsătorise cu Agrippina, în anul 28 e.n., când aceasta avea numai 13
ani. În anul 37 e.n., ea îl aduse pe lume pe faimosul Nero. Spre norocul Agrippinei, Ahenobarbus a murit
de hidropizie în anul 40 e.n., lăsându-i o mare avere, în curând confiscată de hrăpăreţul Caligula, care-şi
exila apoi şi sora. După asasinarea lui Caligula, noul împărat o rechemă din exil şi-i restitui bunurile
confiscate. Revenită în Roma, Agrippina încercă „să se apropie” de unchiul său, Claudius, dar se lovi
imediat de ostilitatea Messalinei. Din nou, ea fu exilată, de astă dată, împreună cu amantul său, filozoful
Seneca. O încercare de căsătorie cu viitorul împărat Galba nu-i reuşi, dar deveni repede soţia bogătaşului
orator Caius Sallustius Crispus Passienus, strănepot al marelui istoric. În curînd îi muri şi cel de-al doilea
soţ, aşa că în anul căsătoriei cu Claudius, tânăra văduvă avea 35 de ani şi era beneficiara unui copios
testament.
Odată ţelul atins, ambiţioasa Agrippina îşi fixă o directivă fundamentală de conducere, rezumată de către
Tacitus (Anale, XII, 37) în fraza:„Strămoşii ei au cucerit imperiul, din aceasta ea îşi cerea dreptul cuvenit”.
Temându-se să nu aibă soarta depravatei Messalina, ea îşi luă ca model demnitatea Liviei, dar tot
„îmbrăcată în rochia lui Ulisse”.

Nu se poate nega faptul că, la început, Agrippina n-ar fi fost o bună suverană. Tăinui legăturile cu Pallas,
micşoră puterea liberţilor ce-l duceau de nas pe Claudius, puse ordine în finanţe, aerisi menajul
palatului;scandalurile, asasinatele, sinuciderile se împuţinară. Obţinu rechemarea din exil a lui Seneca şi
deveni un preţios colaborator al lui Claudius, care atinsese vârsta de 58 de ani.

Cînd în anul 50 e.n., prizonierul breton Caratacus apărea înaintea tribunalului lui Claudius, rămânea uimit
zărind pe Agrippina nu departe de împărat, unde atrăgea privirile, şezând pe o altă tribună:„era fireşte
ceva nou, neobişnuit, faţă de tradiţiile străbune, ca o femeie să primească onorurile unor steaguri
romane, dar Agrippina pretindea că este părtaşă la un imperiu creat de strămoşii ei” (Tacitus, Anale, XII,
37). Treptat ea luă parte la toate audienţele şi ceremoniile oficiale, îşi impuse portretul pe monede,
purtând coroana de spice a zeiţei Ceres, şi i se deschise un cult în temple.

Pregătirea tronului pentru fiul ei Nero

Trecu apoi la realizarea marelui ei vis:pregătirea tronului pentru fiul ei Nero şi înlăturarea moştenitorului
legitim, Britannicus, fiul lui Claudius şi al Messalinei. Pentru a dărâma obstacolele, făcu în aşa fel ca Nero
să se căsătorească cu plăpânda Octavia, fiica lui Claudius. Octavia era logodită de mult timp (41 e.n.) cu
fiul lui Lucius Iunius Silanus Torquatus. Ca să desfacă această logodnă, prin aceeaşi canalie, Lucius
Vitellius, acuză pe Silanus de incest, îl şterse din listele Senatului şi-l sili să se sinucidă. Nero se putu
logodi imediat cu Octavia, în aşteptarea vârstei legale pentru încheierea căsătoriei. Între timp, lichidează
fără zgomot pe Lollia Paulina ce aspirase cândva la mâna lui Claudius, apoi pe aristocrata Calpurnia,
pentru faptul că prin frumuseţea ei atrăsese privirea insistentă a împăratului.

La 25 februarie anul 50, cu ajutorul lui Pallas, Agrippina realiză a doua etapă a planului său:adoptarea lui
Nero de către Claudius şi punerea lui pe picior de egalitate cu Britanicus, care era cu trei ani mai mic,
unul având 12 ani, altul 9 ani. Cu acest prilej i s-a acordat şi ei titlul de Augusta.
„Când toate aceste fapte fură îndeplinite — scrie Tacitus (Anale, XII 26), nimeni n-avea inima atât de
împietrită, încât să nu fie cuprins de tristeţe văzând soarta lui Britannicus. Deşi fusese părăsit de toţi,
totuşi copilul acesta, pe care încet-încet până şi sclavii ajunseseră să nu-l mai slujească, lua în derâdere
grijile fără rost ale mamei sale vitrege, dându-şi seama că sunt prefăcătorii”.

Ambiţioasa mamă avu grijă să împartă bani armatei şi porului în numele lui Nero, ca să scadă
popularitatea lui Britannicus. Îl îmbrăca pe primul în costum triumfal, iar pe al doilea într-o simplă haină.
Făcu apoi o straşnică epurare printre dascălii lui Britannicus, însărcinând cu învăţătura lui oameni aleşi de
ea. Ca o ultimă precauţie, în anul 51, Agrippina reuşi să înlăture de la comanda cohortelor pretoriene pe
Rufius Crispinus şi Lusius Geta, ataşaţi cauzei lui Britannicus. Conducerea acestei gărzi trecu sub
ascultarea lui A. Afranius Burrus „ofiţer ce se bucura de o mare faimă ostăşească, dar care-şi da seama
totuşi din voinţa cui ajunsese acolo” (Tacitus, Anale, XII 42). Cu toată integritatea caracterului său,
Burrus va acţiona în serviciul Agrippinei, în momentul ordonat de ea.

Mai rămânea în faţa Agrippinei un singur obstacol:persoana lui Claudius a cărui lichidare va avea loc
peste trei ani, aranjată cu prudenţă şi fără să trezească bănuieli. Nu uita să-şi mărească prestigiul. Obţinu
privilegiile de vestală şi astfel într-un car aurit, alături de Nero, urca pe Capitoliu, cinste acordată până
acum numai marilor preoţi. Dădea audienţe, îşi serba oficial ziua naşterii şi obţinu o gardă personală
formată din soldaţi pretorieni aleşi de ea. La festivităţi stătea lângă împărat, unde primea ambasadorii
străini, iar pe mare dispunea de o corabie specială. Spre a face cunoscut în întregul Imperiu roman rolul
politic pe care îl deţinea în stat, au fost bătute monede de metal preţios pe care ea apare faţă în faţă cu
împăratul sau alături de fiul său. Pe monedele de bronz emise de Senat era reprezentat numai chipul ei.