Prințul dezertor și scandalul afacerii Armstrong-Fokker (IX)1

”Este o creangă putredă în dinastie, pe care trebuie să o tai, pentru a salva Coroana”
(Regele Ferdinand către Ion Mihalache)

Prințul Carol s-a născut la 15 octombrie 1893. Peste numai trei luni, mama lui
purta deja o nouă sarcină.
Regina Elisabeta (Carmen Sylva), a cărei unică fetiță murise de scarlatină la nici
patru ani, nutrea resentimente puternice față de tânăra Principesă Moștenitoare care
izbutise să ofere atât de repede un continuator al Dinastiei.
Beneficiind de concursul neprecupețit al ”verișoarei Charly”, sora Kaiserului, dar
și de sprijinul direct al unei alte membre a clicii de la palat, ”doamna de onoare” Olga
Mavrogheni – supranumită, în scrierile Mariei, ”Marele Inchizitor” – ea a încercat
(reușind, cel puțin într-o primă fază), să-l convingă pe Regele Carol că ”Missy era
incapabilă să-și crească copiii”.
Deși tânăra pereche se mutase, în 1896, la Palatul Cotroceni, Elisabeta a angajat
acolo doar ”paznici de nădejde”, a căror misiune era să raporteze zilnic tot ce făceau,
precum și fiecare cuvânt al tinerilor căsătoriți. Iar ceva mai târziu, în iarna lui 1898,
ea a izbutit să-și planteze la Cotroceni încă un ”câine de pază”, pe Miss Winter,
guvernanta menită să-l ”salveze” pe Carol, în vârstă de nici cinci ani, de propria-i
mamă. Incitată de Regină, Miss Winter îl monta pe băiat împotriva Mariei, izbutind
chiar să scoată din rugăciunea de seară sintagma ”Binecuvânteaz-o, Doamne, pe
mama”.
De altfel, Elisabeta și Miss Winter au fost cele care au provocat și instrumentat,
printre altele, scandalul – uriaș la vremea respectivă – care are îi avea drept
protagoniști pe tânăra Prințesă Moștenitoare și pe aghiotantul acesteia, chipeșul
locotenet Zizi Cantacuzino.
Maria a putut dovedi, pînă în cele din urmă, nu atât totala ei nevinovație – fiindcă
a recunoscut flirtul cu Zizi – cât, mai cu seamă, inestimabila contribuție a ”Reginei-
poete” în derularea faptelor.
Astfel încât, chiar dacă vârtejul bârfei pe care Miss Winter îl răspândise deja în
întreaga Europă nu mai putea fi oprit, atunci când, imediat după aceea, micuțul Carol
s-a îmbolnăvit de febră tifoidă și guvernanta a încercat să bareze drumul Mariei spre
camera copilului, Ferdinand a intervenit, poate pentru prima oară în viața sa, în
favoarea soției sale. : ”Dați-vă la o parte, a spus el, Principesa Moștenitoare este
mama copilului.” Însă Miss Winter nu a putut fi concediată decât cu mare greutate și
numai după intervenția personală a mamei Mariei, ducesa de Coburg, care și-a luat,
pur simplu, fiica acasă.
La șase ani, Carol a intrat în grija insipidei Miss Ffoliet care, deși mai bine
intenționată, nu a putut restabili respectul copilului față de autoritatea părintească,
1 Bibliografie: Hannah Pakula, Ultima romantică. Biografia Reginei Maria; Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor
de stat din România, vol. 2.
subminat de predecesoarea ei. Când era contrazis, făcea crize de furie și se tăvălea pe
jos.
După îndelungi cercetări, Regele Carol I a numit, la recomandarea secretarului său
particular, elvețianul germanofil Louis Basset, un preceptor. ”Domnul Mohrlen” era
un homosexual morocănos din țara cantoanelor, pasionat de botanică, Biblie și
idealurile republicane. El s-a îndrăgostit de băiat, i-a permis să facă totul după voia
lui și, în dorința de a păstra obiectul dragostei doar pentru sine, l-a înstrăinat și mai
mult de familia sa. Împreună și singuri, elev și profesor, făceau lungi expediții
botanice în timpul cărora melancolicul preceptor a trecut complexul său de veșnic
persecutat asupra viitorului Rege al României..
Abia în 1909, când tânărul prinț avea deja 16 ani, au început Ferdinand și Maria
să suspecteze că Mohrlen avea o influență proastă asupra fiului lor, dar fără a izbuti
să obțină concedierea sa. Regina Elisabeta continua să îl sprijine cu încăpățânare,
declarând că ”cineva care cunoaște atât de bine Biblia trebuie să fie un om bun și
pios.”A fost nevoie ca doctorii de la curte să vină în ajutorul părinților și să insiste ca
Mohrlen să fie concediat.
Carol, care avea deja aproape 18 ani a fost trimis în Anglia, cu generalul Perticari,
unul dintre aghiotanții Regelui. ”L-am găsit pe Carol gata să încerce să aranjeze
lucrurile peste capul generalului, destul de vesel și de amabil dar, îmi pare rău să
spun, înclinat să fie nepoliticos față de general”, avea să-i scrie Mariei sora ei,
Beatrice. ”Cu el lucrurile sunt dificile deoarece, dacă cineva nu este de aceeași părere
cu el, devine grosolan și violent; este evident obișnuit ca el să impună regula... Pare a
fi de-a dreptul uimit că nu toată lumea este de aceeași părere cu el, mai ales... fetele...
care îl tratează ca pe toți ceilalți. El își asumă o poziție ridicolă de superioritate,
zâmbind de la înălțimea poziției sale restului omenirii, formată parcă numai din
oameni săraci cu duhul”. Martha Bibescu, care frecventa familia regală, spusese
aproape același lucru: ”Fiul cel mare al Mariei este absolut convins că știe totul și
este superior umanității, în general.”
Carol a crescut într-o atmosferă otrăvită. Fiu al unui tată extrem de slab, el fost
răsfățat de toată lumea, iar Carol I și Carmen Sylva l-au învățat, încă din primii ani de
viață, că între el și toți ceilalți, inclusiv mama lui, există o diferență de rang și de
responsabilități care îl obligă la un comportament distant, autoritar și independent.
Când, în încercarea de a salva ceva din distrugerile psihice provocate de Mohrlen,
a fost trimis la Postdam și încorporat într-o unitate de elită, familiarizarea cu sistemul
de autoritate prusac, precum și impactul puternic pe care l-a avut asupra sa apariția
curentului socialist italian cunoscut sub denumirea de fascism, au fost tot ce-i mai
trebuia pentru a întregi un caracter deosebit de periculos pentru debilul regim
democratic din România.
Așa cum aflăm de la Alex Stoenescu, imaginea rămasă despre Carol pentru
perioada războiului (deci foarte curând după moartea Regelui Carol și a Reginei
Elisabeta), în memoriile unor generali care au lucrat cu el sau l-au avut în subordine,
atestă indolență și incompetență. Prințul moștenitor găsea de cuviință să fie mult mai
preocupat de noua sa aventură, Ioana Valentina Lambrino. Războiul îi încurca idila,
iar insistențele generalului Averescu de a înfățișa un comportament măcar decent îl
aduceau la exasperare. Brătianu și Marghiloman îl observau, de asemenea,
îndeaproape, pentru a-l evalua ca viitor rege și amândoi, deși adversari ireductibili,
l-au considerat complet inapt pentru domnie. Pentru orice domnie. Iar Averescu, care
îi fusese comandant în armată și îi cunoștea comportamentul iresponsabil, îl
considera incapabil de a acoperi funcția de ”cap al Oștirei”.
Dacă pe parcursul celei dintîi crize dinastice pe care a provocat-o și despre care
am vorbit în episodul VI al acestui serial, Carol s-a dovedit ”doar” dezertor, transfug
și laș, în decembrie 1925, când a renunțat pentru a doua oară la tron, argumentele
sale nu s-au mai limitat doar la noua sa aventură, aceea cu Elena Lupescu. De data
aceasta, el a invocat considerente politice, care vizau guvernarea ”dictatorială” a lui
Ionel Brătianu și, desigur, ”argumente de onoare”, prin care încerca să lovească în
Regina Maria și în Prințul Știrbey.
În realitate, Carol, care căpătase funcția de inspector general al Aviației, intrase,
din această postură, într-o afacere cu avioane. Profitând de accesul la informația
strategică, el a intervenit direct în negocierile cu diverse firme contactate în vederea
dotării armatei, manifestându-și preferința pentru propunerea firmei britanice Siskin
Armstrong. Avionul oferit de această firmă se afla însă abia în faza de prototip, nu
trecuse probele de rezistență statică și nu i se cunoșteau performanțele de zbor.
În cele din urmă, Carol a intrat în conflict cu comisia care condiționase contractul
cu Siskin Armstrong de efectuarea tuturor testelor și l-a destituit pe Șeful Direcției
Superioare a Aeronauticii, colonelul Rujinski, numind în locul său un general de
artilerie. Apoi a lansat o comandă de 60 de avioane.
Hotărât să nu compromită acțiunile de luptă ale Aviației pe timp de război, să nu
pună în pericol viața piloților români și să nu irosească banii țării, maiorul inginer
Gheorghe Negrescu – unul din pionierii aviației în România și, totodată, un martor
direct al oneroasei afaceri, despre care a scris pe larg în memoriile sale publicate în
anul 1977 – aflat, pe vremea aceea, în fruntea Comisiei de recepție, s-a deplasat la
fabricile constructoare din Anglia, pentru a supune avioanele la testele cerute de
reglementările internaționale.
Lucrurile s-au complicat prin apariția, la fabrica din Coventry, a lui Carol și,
ulterior, a Prințului Paul al Greciei. Scandalul stârnit de Carol care, de față cu străinii,
a găsit de cuviință să-l insulte și să-l umilească pe Negrescu, a determinat intervenția
atașatului militar al României în Anglia, nimeni altul decât colonelul Ion Antonescu,
care a intervenit dur, oprind amestecul ilegal al celor doi prinți. Carol nu i-o va ierta
niciodată.
În urma probelor statice, începute la 1 octombrie 1924, prototipul s-a dovedit
inferior la toate caracteristicile. Zborul de încercare de la 18 februarie 1925 s-a soldat
cu prăbușirea prin rupere în aer a avionului și zdrobirea acestuia de pământ.
Cercetarea accidentului, care a provocat moartea pilotului, a demonstrat că avionul
se dezintegrase pur si simplu, pe timpul unor solicitări normale luptei aeriene.
Cu toate acestea, Carol a refuzat să rezilieze contractul, obligând Ministerul de
Finațe să plătească valoarea afacerii, 100 de milioane de lei. Firma a transformat
comanda în furnizare de echipamente și, fiindcă România avea totuși nevoie de
avioane de vânătoare, Carol a contractat rapid un nou lot de 50 de aeronave, la firma
olandeză Fokker. Reprezentantul străin al acestei afaceri era același care angajase
pentru statul român afacerea Siskind-Amstrong, iar în spatele acestor afaceri oneroase
și periculoase pentru securitatea României se afla o firmă particulară ai căror patroni
mascați erau prinții Carol al României și Paul al Greciei.
Vintilă Brătianu, care era ministru de finanțe, îi semnalase fratelui său, prim
ministrul țării, extinderea afacerilor Prințului Carol, precum și faptul că acoperirea
lor implica dubioasele relațiile interne și externe ale Elenei Lupescu.
Dintr-o scrisoare a lui Virgil Madgearu către Mihail Manoilescu, controlată de
serviciile române de informații, s-a aflat că Ionel Brătianu comunicase sub titlu
confidențial unor ziariști francezi că ”Principele Carol era în legătură cu rușii, prin
intermediul doamnei Lupescu, agentă sovietică.”
Cum Justiția își declanșase acțiunea, și câțiva membri ai rețelei de afaceri, între
care mulți ofițeri, fuseseră deja arestați, cum Elena Lupescu era împlicată în
tranzacții și asigura transferul banilor în străinătate, este lesne de constatat că în
subterana conflictului Carol-Brătianu se aflau cu totul alte motive decât
”comportamentul dictatorial” al primului ministru și ”onoarea” nereperată a
Principelui Moștenitor.
În octombrie 1925 Carol le-a vorbit pentru prima oară părinților săi despre
Lupeasca. ”A trebuit să spun lucruri groaznice...” nota Maria în Jurnalul ei,
”nu am fost aspră și lipsită de milă, dar am încercat să-l fac să înțeleagă că aduce
nenorocirea pe capul nostru, al tuturor”.
El le-a spus părinților săi că, dacă îi vor permite să plece în străinătate, crede că
”va fi în stare să-și revină”. Când din Anglia a sosit știrea despre moartea Reginei
Alexandra, Maria și Ferdinand au hotărât să-l trimită la înmormântare ca reprezentant
al Regelui.
Înmormântarea a avut loc la 27 noiembrie 1925. Carol s-a alăturat procesiunii de
oficialități, apoi a rămas o săptămână în Anglia, ca oaspete al familiei regale engleze.
Primul semnal al dezertării a venit de la Ileana, care se afla acolo la studii. Carol îi
promisese să o însoțească în drum spre casă, pentru vacanță. În ziua în care urma să o
întâlnească, a telefonat să-i spună că pleacă la Paris. Acolo s-a întîlnit cu Elena
Lupescu și au pornit spre Italia.
Cu patru zile înainte de Crăciun, Principesa Elena a apărut la Palatul Cotroceni cu
scrisori de la Carol, adresate mamei sale și ei însăși, precum și cu cu o renunțare
oficială la dreptul la tron, adresată tatălui său. ”Carol a repetat prima dezertare...”
nota Regina în Jurnalul ei. ”Carol nu se mai întoarce!”
Ca și atunci când fugise cu Zizi, Principele Moștenitor a uitat să menționeze
cauzele reale ale fugii sale, asumându-și în schimb rolul de victimă și denaturând
faptele pentru a-și justifica acțiunile. El le-a scris mamei și soției sale cu sânge rece și
fără dragoste că abandonează totul, că este înțeles greșit, subapreciat, desconsiderat,
umilit și, în consecință s-a hotărât să renunțe la tot și să dispară...
În realitate, fuga lui era doar o manevră necesară ștergerii urmelor urâte lăsate în
țară. El aștepta moartea Regelui Ferdinand și declanșarea unei crize politice care să-i
favorizeze revenirea. Mai mult, s-a implicat în producerea acestei crize.

Va urma